21 Dec. 2022 Culegere de Studii Rome

CENTRUL NAȚIONAL DE CULTURĂ A ROMILOR
CULEGERE DE STUDII ROME
Coordonator:
Adrian-Nicolae Furtună
Autori:
Chiriac Bogdan, Vasile Ionescu,
Manuela Marin, Florin Nasture,
Valentin Negoi, Călin Andrei Olariu, Petre Petcuț
Editura Centrului Național de Cultură a Romilor

București • 2022
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
Culegere de studii rome / dr. Chiriac Bogdan, Vasile Ionescu, dr. Manuela
Marin, ... ; coord.: drd. Adrian-Nicolae Furtună. - București : Editura
Centrului Național de Cultură a Romilor, 2022
Conține bibliografie
ISBN 978-606-9097-52-6
I. Chiriac, Bogdan
II. Ionescu, Vasile
III. Marin, Manuela
II. Furtună, Adrian-Nicolae (coord.)
94
323.1
Opiniile exprimate aparțin autorilor și nu reflectă în mod necesar poziția Centrului

Național de Cultură a Romilor – Romano Kher.
© Toate drepturile rezervate. Nicio parte din conținutul operei nu poate fi reprodusă
fără acordul scris al Centrului Național de Cultură a Romilor – Romano Kher.
Centrul Național de Cultură a Romilor – Romano Kher. Director: Mihai Neacșu.
Adresă: Splaiul Independenței, nr. 202 A, etaj 9 Tel.: 021/313 52 11; Fax: 021/ 313 52 10,
secretaritat@cncr.gov.ro.
Acest exemplar se distribuie în mod gratuit.

CUPRINS
Prefață (Drd. Adrian Nicolae Furtună) _____________________________________IX
Legislația și instituția Sclaviei rromilor în Țările Române.

O contribuție antropologică (Vasile Ionescu) ______________________________ 1
Activitatea publicistică a lui Mihail Kogălniceanu în slujba cauzei

aboliționiste din Moldova (1838-1856) (Dr. Chiriac Bogdan) ________________ 55
Nicolae Istrati și avatarurile curentului aboliționist în Moldova

secolului al XIX-lea (Dr. Chiriac Bogdan) _______________________________ 97
Câteva observații asupra utilizării termenilor „țigan”, „egiptean”, „rob”

și „sclav” în presa din Moldova (1830-1856) (Dr. Chiriac Bogdan) ___________ 138
Regimul administrativ al nomazilor în România și în Franța. 1856-1938

(Dr. Petre Petcuț) _________________________________________________ 166
Situația romilor deportați cu trenul E4 din județele Argeș, Dâmbovița,

Giurgiu și Teleorman (Dr. Valentin Negoi) _____________________________ 210
Deportarea romilor în Transnistria în durata lungă a secolului XX.

O cercetare de istorie orală (Dr. Călin Andrei Olariu) ____________________ 251
Romii din România în căutarea dreptății: Holocaustul și problema despăgubirii

romilor în perioada postbelică (Dr. Manuela Marin) _____________________ 295
Rasismul și efectele pandemiei de COVID-19 asupra comunităților de romi

(Dr. Florin Nasture) _______________________________________________ 351
AUTORII
Adrian-Nicolae Furtună (coordonator)
Preocupările sale vizează domeniul memoriei colective, eugeniei, naționalismului și

rasismului. Este doctorand la Institutul de Cercetare a Calității Vieții al Academiei
Române și membru al Centrului de Istorie a Eugeniei și Rasismului din cadrul Institu-
tului de Istorie „George Barițiu”. Lucrarea sa de doctorat tratează memoria socială a
sclaviei romilor în spațiul românesc. Este coordonator al Programului de Cercetare
„Romano Rodipe”. Studiul Istoriei Romilor. Noi direcții de cercetare desfășurat în
cadrul Compartimentului de Documentare și Cercetare al Centrului Național de
Cultură a Romilor. În 2011 a fondat Centrul de Cercetări Culturale și Sociale „Romane
Rodimata”. Din 2007 și până în prezent a publicat o serie de lucrări și articole în reviste
din țară și din străinătate referitoare la memoria sclaviei și Holocaustului romilor:
„Cultura romilor între „bărci de carton” și realitate” (2015); „Romii din România și
Holocaustul. Istorie, teorie, cultură” (2018); „Sclavia romilor în Țara Românească.
Fragmente de istorie socială. Vânzări/donații de copii. Căsătorii. Petiții pentru emanci-
pare” (2019); „Deportarea familiilor soldaților romi în Transnistria: între „greșeli”
administrative și imperativele biopolitice” [(Furtuna (coord.) et al., 2020]; „From Roma
Slavery to WWII – Roma Resistance in Romania” in „Re-thinking Roma Resistance
throughout History: Recounting Stories of Strength and Bravery” (2020); „Sclavia
romilor și locurile memoriei – Album de istorie Socială. Roma slavery and the places of
memory – album of social history” (Furtuna (coord.) & Turcitu, 2021); „Roma and the
Question of Ethnic Origin in Romania during the Holocaust” (Turda & Furtuna, 2022).
Vasile Ionescu
Fondator al Mișcării de emancipare a rromilor, în 1990, Vasile Ionescu s-a retras acum
douăzeci de ani într-o disidență pur intelectuală, în semn de protest față de „formele
fără fond” (conținut) ale acesteia. Iconoclast și antisystemic, pledează pentru prioriti-
zarea decolonizării gândirii/culturii rrome, ca „a doua abolire”, prin „indigenizarea
modernității”, de pe pozițiile unei antropologii filosofice inspirate de modelul „revo-
luției iraniene” și „revoluției latino-americane”, adaptate la ceea ce numește „gypsy
style”, ca ethos specific unei culturi eminamente muzicale (Liszt) și nomade (Deleuze).
În articolul antologat, propune ca pedagogia rasismului sistemic față de rromi (Sclavia,
Holocaustul, Rasismul și Discriminarea) să fie concentrată într-un concept unic: opre-
siune – o trimitere evidentă la metoda de educație a adulților a lui Paulo Freiere. Ulti-
VI
mele sale cărți: Furtună și Melancolie. O introducere în fundamentele istoriei și culturii

rromilor (2015), Pakiv și Solah. Testamentul Demnității și Libertății rromilor (2008),
Țiganomahia – Călăuza rătăciților. 1001 gânduri despre rromi (2020) și Rromii – o isto-
rie culturală. A doua abolire și imperativul etic al recunoașterii (2022).
Chiriac Bogdan
Este doctor în istorie și cercetător independent, pasionat de studierea istoriei moderne

și contemporane a României și a istoriei romilor. A efectuat mai multe stagii de cerce-
tare în arhivele istorice din România și din străinătate, iar rezultatele au fost încorpo-
rate într-o serie de studii privind Holocaustul din România (procesele marilor crimi-
nali de război din anii 1945-1946 și formele de rezistență ale romilor deportați în
Transnistria între anii 1942-1944), imagologia istorică (reprezentarea romilor și a robiei
în descrierile unor călători francezi și englezi din prima jumătate a secolului al XIX-lea),
precum și evoluția curentului aboliționist în Moldova. A publicat recent articolul „Peti-
ții de repatriere înaintate de soldații romi din județele Botoșani, Iași și Bacău”, inclus în
volumul de studii și documente intitulat Deportarea în Transnistria a familiilor soldaților
romi. Între „greșeli” administrative și imperative biopolitice, coordonat de Adrian-Nicolae
Furtună.
Petre Petcuț
Predă istoria și civilizația romilor la INALCO, Paris și la Universitatea din București,

subiect de studiu de care este pasionat din anul 2001. Este doctor în istorie al Universi-
tății din București. A absolvit un masterat în științe sociale la aceeași universitate și un
masterat în istorie la INALCO, Paris. Domeniile sale de studiu includ sclavia romilor în
țările române din secolele XIV-XIX și migrația grupurilor nomade din principatele
române, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea și până la declanșarea celui
de-al Doilea Război Mondial. În anul 2015 a publicat cartea Romii, Sclavie și libertate la
Editura Centrului Național de Cultură a Romilor. Din dorința de a înțelege felul în care
perioadele istorice și ariile geografice au fasonat istoria și civilizația romilor, include în
demersul său idei și metode din discipline conexe istoriei și istoricului.
VII
Valentin Negoi
Este doctor în istorie din 2021, cu teza „Deportarea romilor din Muntenia în Transnistria
în perioada 1942-1944” în cadrul Instituției Organizatoare de Studii Universitare de
Doctorat din cadrul Universității Valahia din Târgoviște. În prezent este profesor în
mediul preuniversitar, a absolvit Facultatea de Științe Umaniste, specializarea Istorie
din cadrul Universității Valahia din Târgoviște și programul de master Unitatea Istoriei
Europene a aceleiași Universități. Pe lângă activitatea de profesor mai lucrează ca
bibliotecar/arhivist în cadrul Fundației Roma Education Fund România.
Călin Andrei Olariu
Este doctor în istorie, absolvent al Facultății de Istorie și Filosofie din cadrul Universi-
tății Babeș-Bolyai și colaborator al Institutului de Istorie Orală din cadrul aceleiași
instituții. În perioada 2015-2017 a făcut parte din echipa proiectului The Untold Story.
An Oral History of the Roma People in Romania, finanțat prin Mecanismul Financiar al
Spațiului Economic European 2009-2014. În anul 2020, a susținut teza de doctorat
intitulată The State and the Roma in Socialist Romania. An Oral History Research în
cadrul căreia a abordat problematica interacțiunilor dintre autoritățile statului român și
diversele comunități de romi în perioada 1948-1989. Domenii de interes: urbanism și
sistematizare în România comunistă, istoria orală a comunităților de romi din
România, nostalgia față de regimul comunist. Dintre ultimele lucrări publicate, men-
ționăm: Olariu Călin (ed.), Povestea mea – povestea noastră. Gaborii din județul Mureș,
Argonaut, Mega, Cluj-Napoca, 2016; „We too were there! Roma People Remembrance
of the Socialist City. Space, Memory and Oral History”, în Anuarul Institutului de
Istorie Orală, nr. XVII, Cluj-Napoca, 2016; „Tinerii romi, economia informală și para-
zitismul social. O cercetare de Istorie Orală”, în Țârău Virgiliu (coord.), Ipostaze ale
tinereții în România comunistă, Argonaut, Mega, Cluj-Napoca, 2020.
Manuela Marin
Este cercetător în cadrul Institutului de Istorie „George Barițiu” al Academiei Române,

Filiala Cluj-Napoca. Este doctor în istorie din anul 2008 al Universității „Babeș-Bolyai”
din Cluj-Napoca, cercetător postdoctoral în proiectul Horizon 2020 Research Project
COURAGE în perioada 2018-2019 și în două granturi internaționale de cercetare (EEA
Grants) privind istoria romilor în perioada comunistă (2015-2017 „The Untold Story.
An Oral Histoiry of Roma People in Romania”, contract numărul 14SEE/30.06.2014 și
VIII
din 2021 până în prezent „The Role of Religion and Religious Actors in Roma Social
Inclusion”, număr proiect RO-RESEARCH-0038). Domenii de interes: istoria minori-
tăților naționale și religioase în perioada comunistă, istoria romilor în perioada comu-
nistă, istoria comunismului românesc în perioada lui Nicolae Ceaușescu, viața cotidiană
în comunism, rezistența față de regimul comunist, cultul personalității lui Nicolae
Ceaușescu. Este autoare a numeroase volume și capitole, dintre care menționăm: Nicolae
Ceaușescu. Omul și cultul, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2016, Romii și regimul
comunist: marginalizare, integrare și opoziție (2 vol.), Editura Mega, Cluj-Napoca, 2017,
„Romii și regimul comunist din România”, în Liliana Corobca (ed.), Panorama
comunismului în România, Editura Polirom, Iași, 2020 și „For Our Beloved Leader:
Nicolae Ceaușescu’s Propaganda Portraits”, în Luciano Cheles, Alessandro Giacone
(ed.), The Political Portrait. Leadership, Image and Power, Routledge, New York, 2020.
Florin Nasture
Deține titlul de doctor în științe politice oferit în cadrul Facultății de Științe Politice a
Școlii Naționale de Științe Politice și Administrative din București. Este absolvent al
Facultății de Teologie-Litere din cadrul Universității din București. Deține două titluri de
master: Management Strategic, la Universitatea din București și Dezvoltare Socială
Practică obținut la Universitatea Metropolitană din Londra. Din 1997 a fost activ implicat
în societatea civilă romă, fiind mai întâi coordonator de proiecte în cadrul organizației
Romani Criss, apoi manager senior în cadrul Roma Education Fund. Florin Nasture a
gestionat programe care au abordat probleme din domeniul educației, culturii și ocupării,
având o pregătire extinsă și o practică îndelungată în dezvoltare comunitară și facilitare.
PREFAȚĂ
Culegerea de față reunește o serie de studii realizate în perioada 2019-2021, în

cadrul programului de cercetare „Romano Rodipe” Noi Direcții de Cercetare a Istoriei
Romilor inițiat la Centrul Național de Cultură a Romilor încă din anul 2015, ca parte a
planului de management al directorului Mihai Neacșu.
Programul a debutat cu realizarea unei baze de date digitale cu documente de arhivă
referitoare la sclavia romilor, un proiect realizat în parteneriat cu Arhivele Naționale
ale României. Demersul nostru este cu atât mai important cu cât vine în sprijinul Stra-
tegiei de incluziune a cetățenilor români de etnie romă 2022-2027, document ce con-
ține o direcție fundamentală privind problematica reconcilierii cu trecutul istoric: recu-
noașterea sclaviei, a Holocaustului și a asimilării forțate a romilor în timpul regimului
comunist.
Lucrarea abordează teme esențiale care au un rol cheie în înțelegerea situației socio-
culturale a romilor în prezent în contextul în care ne aflăm în etapa de construcție a
reperelor memoriei sociale referitoare la istoria romilor la nivelul societății noastre.
Pe lângă funcția de cunoaștere, cercetarea istoriei are și rolul de a recupera trecutul
și de a oferi societății reperele necesare ancorării în prezent. Cercetarea istoriei minori-
tăților etnice reprezintă un imperativ pentru construcția unei societăți interculturale,
colecția de față reprezentând un efort și o contribuție în acest sens. Rămâne la latitu-
dinea cititorilor să aprecieze în ce măsură efortul nostru răspunde unor nevoi culturale
existente în societatea noastră la acest moment.
În cercetarea istoriei romilor din România există însă o serie de provocări, de pro-
bleme, de lacune în a stabili cadrele în care ne amintim, în contextul în care istoricii
devin purtători ai memoriei celuilalt, o resursă, o ladă cu zestrea celuilalt. Într-o manie-
ră reducționistă, aș adresa în acest context istoricilor, dar nu numai, următoarele
întrebări: cum privim din perspectivă istorică globală sclavia din spațiul românesc, cum
sunt stabilite limitele coordonatelor pe baza cărora putem efectua comparații între
sclavia romilor din spațiul nostru și sclaviile din alte spații geografice? Cum este lărgit
cadrul de analiză și interpretare a deportării romilor în Transnistria în contextul
Holocaustului? În ce măsură producția academică referitoare la istoria socială a romilor
contribuie la justiția socială? Răspunsurile la astfel de întrebări creează premisele
delimitării cadrelor memoriei publice.
Dezbaterea istorie – memorie conține o componentă academic-civică, așa cum arată
Sorin Antohi în dialogul său cu Paul Ricœur pe tema istorie, memorie, iertare1. Proble-
ma iertării este discutată atât din perspectiva iertării individuale cât și a celei colective.
1
„Istorie, Memorie, Iertare. Paul Ricœur în dialog cu Sorin Antohi”. Xenopoliana, XI, 2003,
3-4, 4-15.
X CULEGERE DE STUDII ROME
Paul Ricœur, referindu-se la lucrarea sa „Memoria, istoria, uitarea” introduce termenul

de memorie împăcată acesta fiind contextul în care este discutată iertarea: „memoria
împăcată nu constă de fel în a uita răul suferit sau comis, ci în a vorbi despre el fără
mânie”.
Culegerea cuprinde nouă articole care acoperă o arie largă din istoria socială a
romilor din România. Mulțumiri speciale dorim să aducem autorilor, ale căror eforturi
de a cerceta istoria romilor aduc în atenția publicului larg și a celui de specialitate noi
informații referitoare la trecutul, dar și prezentul romilor din România: Manuela
Marin, Vasile Ionescu, Chiriac Bogdan, Petre Petcuț, Călin Andrei Olariu și Florin
Nasture.
Majoritatea autorilor sunt din rândul istoricilor, aceasta deoarece am considerat
cercetarea istoriei, încă de la inițierea programului, ca pe o prioritate. Din perspectivă
cronologică colecția acoperă teme referitoare la sclavia romilor, perioada modernă,
Holocaustul romilor, perioada comunistă și prezent.
Lucrarea lui Vasile Ionescu își propune să ofere o perspectivă comprehensivă asupra
perioadei sclaviei. În viziunea autorului, sclavia trebuie înțeleasă ca un cadru definitoriu
și explicativ asupra relațiilor dintre romi și populația majoritară de-a lungul timpului. Pe
lângă o serie de provocări lansate istoricilor profesioniști, lucrarea sa chestionează sclavia
romilor din perspectivă antropologică. Autorul ne propune o viziune mai largă de analiză
și interpretare a instituției sclaviei pe teritoriul țărilor române, ca „circumscriere a proble-
maticii rrome la studiile mai recente asupra sclaviei și decolonizării, ca postcolonialism,
aplicabile la realitatea „colonialismului intern”.”
Contribuția lui Chiriac Bogdan este dată de trei studii de caz asupra perioadei de
abolire a sclaviei, așa cum era ea reflectată în presa vremii din Moldova. Primul studiu
de caz se referă la activitatea publicistică a figurii emblematice în ce privește abolirea
sclaviei, Mihail Kogălniceanu, iar al doilea studiu se referă la activitatea publicistică
aboliționistă a unei figuri mai puțin cunoscută publicului larg, Nicolae Istrati. Ultimul
articol este o analiză tematică asupra utilizării termenilor „țigan”, „egiptean”, „rob” și
„sclav” în presa vremii din Moldova. În toate cele trei articole autorul acordă o atenție
deosebită rolului cenzurii oficiale în raport cu articolele din presă referitoare la sclavie.
Cele trei studii de caz vin în lărgirea tabloului realizat până în prezent pe tema abolirii
sclaviei, demers inițiat la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române
având ca inițiatori istoricii Viorel Achim, Venera Achim și Raluca Tomi.
Perioada post-abolirii sclaviei este tratată de Petre Petcuț printr-un studiu compa-
rativ asupra regimului administrativ al nomazilor în spațiul românesc și în cel francez,
între 1856-1938. Autorul evidențiază limitele libertății de circulație impuse de autorități
în rândul nomazilor, lansând o nouă direcție de cercetare care pune accentul „pe modi-
ficarea legislației și pe câteva din măsurile administrative românești de natură, pe de-o
parte, a limita imigrația, a îngreuna circulația și a constrânge la sedentarizare sau, pe de
PREFAȚĂ – ADRIAN-NICOLAE FURTUNĂ XI
cealaltă parte, menite a încuraja emigrația nomazilor autohtoni”. Pentru spațiul fran-
cez, autorul arată cum a fost construită în legislație categoria „nomadului” începând
încă din anul 1848.
Perioada Holocaustului este reflectată prin două studii, unul bazat pe documente de
arhivă, realizat de Valentin Negoi, iar celălalt bazat pe interviuri de istorie orală, reali-
zat de Călin Andrei Olariu. Valentin Negoi analizează organizarea deportării romilor
în Transnistria din județele Argeș, Dâmbovița, Giurgiu și Teleorman urmărind traseul
trenului E4, format din 39 de vagoane de marfă în care au fost transportați forțat 1728
de romi.
Călin Andrei Olariu contextualizează mărturiile supraviețuitorilor într-un cadru
istoric mai larg. Articolul său își propune să prezinte modul în care stereotipurile față
de romi au „legitimat” deportarea și modul în care acestea au influențat ulterior memo-
ria deportării, atât în rândul romilor cât și în rândul populației majoritare.
Articolul Manuelei Marin continuă analiza istorică a deportării romilor în Transnistria
cu prelungirea acesteia în perioada comunistă, când liderii romilor de atunci au început
primele demersuri în vederea obținerii de despăgubiri pentru victimele deportării.
Autoarea prezintă mai întâi un istoric al obținerii de reparații din partea statului vest-
german de către supraviețuitorii romi și sinti ai Holocaustului din Germania, ca ulterior
să arate influența acestor eforturi (finalizate de Romani Rose) asupra cazului românesc.
Studiul prezintă detaliat eforturile lui Ion Cioabă și al lui Nicolae Gheorghe în raport
cu regimul comunist de atunci pentru a obține despăgubiri din partea statului german.
Articolul are la bază 166 de cereri de despăgubire a romilor deportați sau a rudelor
acestora colectate din județul Bacău.
Atât studiul lui Călin Andrei Olariu, cât și cel al Manuelei Marin prezintă influența
teoriilor eugenice și rasiste asupra deportării romilor în Transnistria, poziție pe care și
eu o adopt, exprimată în ultimul meu articol semnat alături de Prof. univ. dr. Marius
Turda.2
Colecția se încheie cu o analiză, întreprinsă de Florin Nasture, asupra stării de
urgență din perioada pandemiei de Covid-19 și a impactului ei asupra unor comunități
de romi. Studiul său aduce în atenție intensificarea discursului urii față de romi în
timpul pandemiei, prin preluarea unor vechi stereotipuri, existente încă din anii
Holocaustului, și rolul pe care l-a jucat media în promovarea acestora pe durata pan-
demiei. Pe lângă analiză, autorul propune un set de măsuri concrete în vederea com-
baterii acestui tip de discurs.
Sperăm ca această culegere de studii să contribuie la întregirea tabloului istoriei
romilor din România și să fie utilă pentru toți cei care doresc să pornească pe drumul
cercetării istoriei romilor. Ne dorim ca ea să fie citită și îndrăgită și de publicul larg.
2
Vezi Turda, Marius, și Adrian-Nicolae Furtuna. 2022. “The Roma and the Question of
Ethnic Origin in Romania During the Holocaust”. Critical Romani Studies 4 (2), 8-32.
XII CULEGERE DE STUDII ROME
Sperăm ca în viitor, pe baza acestei experiențe, să punem bazele unei reviste sau a unui
anuar al Centrului Național de Cultură a Romilor. Așa cum am precizat, volumul de
față reprezintă în special o contribuție venită mai mult din partea istoricilor, urmă-
toarele volume vor cuprinde contribuțiile cât mai multor cercetători dintr-o serie cât
mai diversă de domenii ca antropologie, sociologie, etnografie, studii culturale ș.a.
Coordonator,
Drd. Adrian-Nicolae Furtună
Legislația și instituția Sclaviei rromilor
în Țările Române. O contribuție antropologică
Vasile Ionescu
EXERGĂ
(din care cititorul își poate alege un motto ca paradigmă de lectură)
„Tradiția celor oprimați ne învață că „starea de excepție” în care trăim nu

este excepția, ci regula. Trebuie să ajungem la o concepție a istoriei care să
corespundă acestui fapt. Atunci ne vom da seama că sarcina noastră este să
creăm adevărata „stare de excepție”.”
(Walter Benjamin)
„În cazul în care prezentul nu este privit ca o simplă legătură între trecut și vi-
itor, există aproape întotdeauna atât o lipsă de simț al viitorului (previziune),
cât și o lipsă de simț al trecutului (incapacitatea de a profita de experiență)”.
(Georges Devereux)
„Un popor care nu mai poate crede în nimic, nu-și poate forma o opinie pu-
blică. El este privat nu numai de capacitatea de a acționa, ci și de capacitatea
de a gândi și de a judeca. Și cu un astfel de popor poți face orice vrei”.
(Hannah Arendt)
„Neutralitatea noastră îl ajută pe opresor, niciodată pe victimă. Tăcerea

noastră îl încurajează pe torționar, niciodată pe cel chinuit. Uneori trebuie
neapărat să intervenim. Când viețile omenești sunt în pericol, când demni-
tatea umană este amenințată, granițele naționale și dubiile devin irelevante.
Oriunde femeile și bărbații sunt persecutați din cauza rasei, religiei sau
convingerilor politice, acel loc – în acel moment – trebuie să devină centrul
universului”.
(Elie Wiesel)
„Nu există țigani, sunt o invenție a societăților europene între care trăiesc.
Nu există un fond cultural rrom comun, nici un determinism social mecanic
(modele, norme), în răspunsurile pe care le dau rromii la situațiile propuse
2 CULEGERE DE STUDII ROME
sau impuse de societățile în care trăiesc. Ar însemna că nu există decât

privirea Celuilalt (exterioară) care impune totalitatea definirilor? Ar fi o gre-
șeală să ne imaginăm existența unui Rromanipen („tziganitudini”) anterior,
în care fiecare comunitate ar avea aceeași interpretare: construcția de sine,
colectivă și individuală, este o lucrare pe care fiecare comunitate rromă o
întreprinde în cursul vieții cotidiene, dar care nu este niciodată finalizată”.
(Patrick Williams)
„Istoria se scrie, dar este întotdeauna scrisă din punctul de vedere al seden-
tarilor și în numele unui aparat de stat unic, pe cât posibil chiar și atunci
când este vorba de nomazi. Ceea ce lipsește este o nomadologie, contrariul
istoriei”.
(Gilles Deleuze & Félix Guattari)
O pre-față confuză, între mască și chip, ca „recurs la metodă”
Dacă ne gândim la istoria Statelor Unite ale Americii și la istoria României, din
nefericire împărtășim o trăsătură comună, un capitol comun: în ambele noastre
țări, atât în România, cât și în Statele Unite, timp de câteva secole, sclavia a fost
instituționalizată. Desigur, discriminarea, care a fost o trăsătură foarte, foarte
puternică a sclaviei în ambele țări, nu a dispărut imediat după abolirea legală a
acestui îngrozitor sistem.1
Deși sclavagismul pare să fi fost doar o instituție a Antichității și Evului Mediu,

abolirea sa, formală, a avut loc abia în secolul XX, simultan cu abolirea colonialismului,
forma modernă de expansiune în exterior a dominației europocentrismului, și încă face
obiectul unor vii polemici asupra definirii și persistenței altor noi forme de sclavie
modernă2, ca putere și dominație; de la „colonialismul intern” al unor minorități etnice,
1
Speech-ul ambasadorului American Hans Klemm la conferința „Romii: contribuții la dez-
voltarea statului român”, 22 februarie, 2018, https://ro.usembassy.gov/ro/romii-contributii-la-
dezvoltarea-statului-roman/ (ultima accesare 01.07.2020).
2
Junius P. Rodriguez (ed.), Slavery in the Modern World. A History of political, social, and
economic oppression, ed. ABC-CLIO, 2011; Felicia Pratto & Jim Sidanius, Social dominance: an
integroup theory of social hierarchy and oppression, ed. Cambridge University Press, 1999.
VASILE IONESCU 3
la postcolonialism și decolonialitate3, gender și traficul de ființe umane, până la politici

de pauperizare și subalternizare culturală, economică și politică. Chiar și conceptul de
emancipare, ca libertate, eliberare, decolonizare, autonomie, independență, ieșire de
sub tutelă etc., semnifică vag relația de dominare a omului de către om, sau a unor
popoare de către alte popoare, fie că definește emanciparea românilor din Ardeal4,
emanciparea evreilor, ca luptă pentru demnitate a unei „națiuni rasializate” în Europa,
emanciparea femeii, ca subalternizare și gender, desegregarea rasială a afroamericanilor
și africanilor, decolonialitatea Americii latine, decolonizarea și post-colonialitatea foste-
lor colonii ale imperiilor europene, emanciparea țiganilor5, ca abolire a sclaviei sau ca
decolonizare a gândirii/culturii: „a doua abolire”6 – toate în sensul kantian al Libertății,
ca imperativ moral7 al eliberării omului de sub tutela altui om/popor/cultură. Ceea ce
3
Walter Mignolo, Dezobediența epistemică. Retorica modernității, logica colonialității și
gramatica decolonialității, ed. Idea Design & Print, 2015; de Sabine Broek & Carsten Junker
(eds.), Postcoloniality – Decoloniality – Black Critique: Joints and Fissures, ed. Campus, 2015;
Cheryl McEwan, Postcolonialism, Decoloniality and Development, ed. Routledge, 2018; Julien
Debonneville, (Re)Connaissances anthropologiques du postcolonial. Circulations, résistances et
institutionnalisations, Revue d'anthropologie des connaissances, 2017/3 Vol. 11, N°3; Albert
Memmi, L'homme dominé; le noir – le colonis – le proletaire – le juif – la femme – le domestique –
le racisme, ed. Gallimard, 1968
4
Lupta pentru recunoaștere și instituționalizare a drepturilor de minoritate națională
(națiune conlocuitoare) – v. Supplex Libbelus (1744), Supplex Libellus Valachorum (1791),
Memorandumul Transilvaniei (1892) – rămase fără nici un răspuns din partea curții austriece.
5
Eufemismul lingvistic „emancipați” a fost utilizat oficial de la abolirea sclaviei rromilor
(1856/65) până la începutul secolului XX, pentru a evita sensul istoric al acestuia, țigan = sclav.
Memorandum-ul Marii Adunări a rromilor de la Ibașfalău (1919) solicita prohibirea deno-
minației „țigan”, considerat jignitor, deși unele structuri de reprezentare ale rromilor pendulau
între acceptare și refuz (Uniunea țiganilor vs. Uniunea rromilor, în perioada interbelică), iden-
tificând prin țigan un stil de viață nomad, iar prin rrom – sedentar. Perioada comunistă a prohi-
bit utilizarea oficială a denominației „țigan”, utilizându-l tot cu referință expresă la nomazi,
v. Platforma PCR „Integrarea țiganilor” 1977-1983. Prin Memorandumul H03/169/1995 statul
român a propus utilizarea în documentele oficiale a termenului țigan, pentru a se elimina posi-
bila confuzie cu român, dar s-a realiniat la standardele europene referitoare la denumirea ofi-
cială a rromilor prin Memorandum D2/1094/2000.
6
Vasile Ionescu, Rromii – o istorie culturală: a doua abolire și imperativul etic al recunoaș-
terii, ed. CNCR, 2022; Vasile Ionescu, Țiganomahia – Călăuza rătăciților. 1001 nopți și gânduri
despre rromi, ed. CNCR, 2020
7
„Iluminarea este ieșirea omului din starea de infantilitate (minorat), a cărei vină o poartă el
însuși. Starea de imaturitate (minorat) este neputința de a se servi de mintea sa fără a fi condus
de altcineva. Te faci tu însuți vinovat de această stare, atunci când cauza ei nu se află într-o lipsă
a inteligenței, ci în lipsa fermității și a curajului de a te sluji de ea fără a fi condus de altcineva.
leagă indestructibil istoria suferinței Sclaviei, Holocaustului, Rasismului și Discrimi-

nării rromilor este „rasismul sistemic”8, ca opresiune, sub forma continuă de domi-
nație, subalternizare, colonizare a gândirii/culturii, violență fizică și psihică, zombi-
ficare. În toate cazurile, dependența presupune imposibilitatea dezvoltării propriei
istorii și memorii, blocată de autoritatea tutelară prin menținerea poporului subjugat
într-o cultură populară, eminamente orală, ca subdezvoltare.
În pofida fireștilor contestări, pledoaria mea este un pretext, pentru a pune în con-
text o nouă viziune de abordare a istoriei și viitorului rromilor. Dincolo de polemici,
„recursul la metodă” propus este de a cumula și redefini opresiunea, ca un „concept
cheie” simplificator și unificator. În același sens, „Identitatea romani între victimizare
(i.e. alienare/înstrăinare) și emancipare (i.e. eliberare/decolonizare)”, testamentul
spiritual al lui Nicolae Gheorghe, refondatorul Mișcării rrome europene, face explicit
impasul actual al viziuniloor și strategiilor și revolta morală necesară, ca premisă a unui
nou „contract social” (și rasial): Țiganul nu poate fi rrom, om (gadjo) poate, dar ca o
formă de subom. Revoltați-vă și veți fi liberi! Gândind la un asemenea moment, visând
la el, aș zice: da, et in Arcadia ego, și eu sunt rrom, am devenit rrom! In contextul istoric
al globalizării, Erei internetului și revoluțiilor comunicaționale virtuale, apare evident
că această „Arcadia” deteritorializată, antic ideal al fericirii, este posibilă. „A doua
abolire”, ca decolonizare a gândirii/culturii rrome, ar trebui să nu fie doar continuarea
reflecției asupra abolirii sclaviei de acum mai bine de 150 ani, ci și a celorlalte forme
generalizate de violență asupra rromilor, cum a fost Holocaustul (1938-1944), zecile de
pogromuri asupra comunităților de rromi, absența unei legislații antirasiale, retorica
nulă a strategiilor de incluziune ale statului și discriminarea socială etc. Pe de altă parte,
rromii înșiși trebuie să ajungă la un stadiu de responsabilitate civică și etnică în care
„indigenizarea modernității”, trebuie să devină o nouă paradigmă socială și morală de
abordare a Mișcării rrome, ca emancipare reflexivă și voluntară.
Ca exercițiu de antropologie istorică, mai sensibil la genealogia și fenomenologia
conținutului, istoriei ideilor, decât la cantitativismul factualității și normativității, acest
text își propune să fie o contribuție la regândirea, adaptarea și re-interpretarea interdis-
ciplinară a conținuturilor/contextelor istoriei și gândirii/culturii rrome sub vicisitudini-
Sapere aude! Ai curajul să te servești de propria ta minte! este, prin urmare, deviza iluminării. –
Immanuel Kant, Manifestul Iluminismului (1785), ed. Paralela 45, 2011. Adaptarea și semni-
ficarea termenului minorat îmi aparține.
8
Joe R. Feagin, Systemic Racism. A Theory of Oppression, ed. Routlege, 2006; Oliver Kelly,
The Colonization Of Psychic Space: A Psychoanalytic Social Theory Of Oppression, ed. University
of Minnesota Press, 2004; E. J. R. David (ed.), Internalized Oppression: The Psychology of
Marginalized Groups, ed. Springer, 2014
VASILE IONESCU 5
le istoriei, prin racordarea la metodele de cercetare existente în alte țări, inclusiv

printr-o semnalare bibliografică tematizată în notele textului, excesivă pentru a fi
comprehensivă (dar care poate fi neglijată de nespecialiști!). Așadar, aceste marginalii
pe tema sclaviei din trecutul rromilor sunt un excurs reflexiv de punere în context și o
pledoarie pentru conștientizarea noilor forme de servitute!În contextul globalizării și
regionalizării, ca autonomie locală și culturală, drepturile minorităților, autodetermi-
narea este înțeleasă ca responsabilitate asumată colectiv, iar polemicile asupra „indige-
nizării modernității”9 înlocuiesc retoricile colonialiste ale integrării sociale a margi-
nalilor, primitivilor, ca eșec al „procesului civilizării”10.
Și în ceea ce-i privește pe rromi, o „națiune rasializată” istoric în Europa, după pră-
bușirea „lagărului comunist” (1989) politicile statelor europene și organizațiilor inter-
naționale au fost deschise spre o astfel de perspectivă11, în pofida rezistențelor naționa-
liste sau rasiste ale unor state, prin propunerea unor strategii și normative, inclusiv prin
crearea unui Forum European al Rromilor și Nomazilor pe lângă Consiliul Europei.
„Cazul Mailat” (2007)12 a pulverizat tot eșafodajul instrumentalizărilor strategice ale
OSCE, CoE, UE și Decadei „Soros”, centrate pe viziunea universalistă a incluziunii
echitabile a rromilor în drepturile omului și cosmopolitismului, considerându-se evi-
dentă realitatea că tribalismul și nomadismul rrom, chiar și interpretat în sensul unei
migrații economice pendulatorii, sunt organizate pe exploatarea individualistă a resur-
selor marginale și nu se pliază pe solidaritatea responsabilă a societăților/culturilor
sedentare (reunite în state). Dincolo de concepțiile voluntariste ale alegerii sau hazar-
dului destinului13, la rromi – „națiune fără stat”, ca într-un „s(t)at fără câini” (fără for-
me fiabile instituționalizate de reprezentare și coerciție) – chiar și sectorul politic și
9
Ulrich Beck, An Introduction to the theory of second modernity and the Risk society,
ed. Routlege, 2012; Marshall Sahlins, Âge de pierre, âge d'abondance. L'économie des sociétés
primitives, ed. Gallimard, 2017
10
Norbert Elias, Procesul civilizării, ed. Polirom, 2002
11
Jean Pierre Liegeois & Nicolae Gheorghe, Roma/Gypsies: A European Minority, ed. Mino-
rity Rights Group Report, 1996; Roni Stauber & Raphael Vago, The Roma: a Minority in Europe,
ed. Central European University Press, 2006; v. și Nicolae Gheorghe and Andrzej Mirga, The
Roma in the Twenty-first Century: A Policy paper, ed. Project on Ethnic Relations, 1997
12
Pe fondul emoțiilor declanșate de uciderea unei italience într-o tabără ilegală de rromi din
România, statul italian a promulgat un decret de expulzare a rromilor, pe care l-a abrogat,
urmare a presiunii internaționale. În același mod, politica radicală a Franței, prin ministrul de
interne Sarkozi (mai apoi președintele statului), a dus la regândirea politicilor europene spre o
integrare nediferențiată, specifică drepturilor nomazilor (gens du voyage, travellers, nomadi).
13
Jean-Matthias Fleury, L'Histoire, les causes et les possibles. Deux études sur les passés
contingents, ed. Collège de France, Paris, 2017
civic, ca presupuse modele de urmat și elită conducătoare, s-a construit anarhic, prin
dezvoltarea egocentrică a propriilor interese de familie/clan/grup, în total dezinteres
față de o strategie „națională” sau europeană.
Din perspectivă studiilor decoloniale, dincolo de retoricile tradiționale ale variilor
academisme sau ideologii, consider justă afirmația lui Geertz14 că interpretarea cultu-
rilor15 este ca și interpretarea viselor, un prezent interpretat prin mentalitățile trecu-
tului, ca premiză a predicției/„ghicirii” și „iluminării” viitorului; sau a stagnării lui!
Trăim într-o realitate iluzorie și artificială, a unui viitor decis de trecut, reluat continuu
ca model alternativ de gândire rațională sau senzorială, ca interfață schizofrenă a unei
contra-istorii artificiale și virtuale16, contingente. Totuși, țiganul, așa cum a/pare acum,
nu a fost și nici nu este un „om de departe”, străinul straniu, într-un cronotop aspațial
și atemporal, un simulacru între mesmerism animal și hipnotism, ca somn al rațiunii,
similar cu practicile subliminale șamanice ale ghicitoarelor rrome sau lăutarilor, ca
ciclică „vrajă”, desvrăjire și revrăjire a puterii, într-un continuu început și sfârșit al
istoriei (creștere și descreștere)17. Știința însăși nu mai este o perspectivă exterioară ge-
nerală, devine o „știință a culturii” (sociologie comprehensivă), care caută să înțeleagă
incidența fenomenologică a cauzelor în mentalitățile religioase și etno-culturale, pentru
a înțelege și soluționa efectele sociale. Obscuritatea conceptuală a viziunilor despre
rromi impune o genealogie critică a cunoașterii istorice, determinărilor cauzale și noi
scenarii ontologice.
În acest sens, premisa antropologiei interpretative este că nouă istorie, ca istorie
culturală, deși desfide marile retorici academice pentru o abordare microsocială, nu
face rabat de la adevărul „obiectiv”, nu este o re-întoarcere la conflictele istoriei, ci o
re-interpretare și recunoaștere a acesteia, ca „recurs la metodă”, pentru că nu istoria în
sine este relevantă, ci consecințele ei, ca moștenire și condiționare. Altfel spus, „conec-
tarea” la istoria globală nu evită „marea istorie” și discursul puterii, propriu învingăto-
rilor, dar propune o reflecție și „descriere densă” și asupra grupurilor marginale, celor
învinși de istorie, printr-o reîntoarcere imanentă și fenomenologică la re/sursele trans-
cendente și teleologice ale universalismului teoretic. Indubitabil, deși a fi rrom nu mai
14
Clifford Geertz, Interpretarea Culturilor, ed. TACT, 2014
15
Societăților – sociologic, națiunilor – politologic, popoarelor, etno-națiunilor – etnolo-
gic/antropologic etc.
16
Niall Ferguson, Istorie virtuală. Evolutii alternative și ipoteze contrafactuale, ed. Polirom,
2013.
17
Ibn Khaldun, Al-Muqaddima. Discours sur l'histoire universelle (1377), ed. UNESCO,
1967; Dimitrie Cantemir, Istoria creșterilor și a descreșterilor Curții Othmannice, ed. Paideia,
2008; Giambattista Vico, Principiile unei științe noi cu privire la natura comună a națiunilor,
ed. Univers, 1972
VASILE IONESCU 7
înseamnă a fi țigan, cu sensul vechi de „eretic” (athihagos, țigan) sau de sclav (țigan),
într-o identitate socială subalternă și rasializată, dar recunoașterea de jure ca națiune
trebuie să devină și de facto, prin politici publice coerente (încă absente!), nu un simu-
lacru18. Mai ales eșecul comunismului, ca formă de colonialism, a arătat că nici
populațiile majoritare, nici rromii, nu se pot despărți de trecut și istorie râzând, ci
recunoscându-i și remediindu-i sechelele.
Este o metodă afină cazului rromilor, o populație care locuiește preponderent în
arealul teritorial și cultural al Mării Negre, în fractura istorică dintre Orientul mijlociu,
Europa Centrală și Balcani, pe culoarele euroasiatice ale Drumului Mătăsii și Imperiilor
nomade ale stepei turco-mongole, cu origini etnice, rasiale și religioase multiple,
necercetate și dificil de stabilit19. Considerați juridic ambiguu, între drepturile adresate
națiunilor autohtone, (semi-) nomade sau minorităților etnice istorice, într-o identi-
tate20 i/mediată, instrumentalizată de state și organizații internaționale, în funcție de
realitatea locală, competențe, interese sau surse de finanțare, aceștia fac obiectul unor
varii politici de „integrare”, înțelese fie ca sedentarizare, fie ca asimilare, fie ca recu-
noaștere a drepturilor de minoritate națională. Sunt lansate politici de combatere a
sărăciei, analfabetismului, nomadismului/mobilității, devianței, deși nu toți rromii sunt
săraci, analfabeți, migranți, devianți, se solicită recunoașterea Sclaviei, Holocaustului și
Rasismului antirrom, deși nu toți rromii din România și Europa au fost sclavi, victime
sau supraviețuitori ai genocidului sau rasismului.
Deși vremea marilor istorii, națiuni și na/rațiuni a apus odată cu violentul secol XX,
„o stafie umblă prin Europa”: este emanciparea rromilor! Eșecul emancipării este
constatarea că vechiul bohemianism, vitrificat prin simboluri exotice și coduri
stereotipe, un orientalism activ al imaginarului cultural, blochează regenerarea tradiției
rrome prin indigenizarea modernității. Paradox al imitației și „beției de cuvinte”, pe
18
Alain Milon, La place de l’étranger dans la communauté. Dialogue entre Lévinas et
Blanchot, ed. P.U.F. Nanterre, 2018; Jean-François Mattéi, L’étranger et le simulacre. Essai sur la
fondation de l'ontologie platonicienne, ed. P.U.F., 1983
19
A fost abandonată atât ideea originii egipteane, atribuită în Evul Mediu, cât și cea indiană,
atribuită în Epoca clasică a reclasificărilor Iluminismului, iar cercetarea unei origini nord-pon-
tice și anatoliene, determinată de migrația circulară a nomadismului pastoral-militar al
populațiilor turco-mongole, face obiectul unor noi cercetări, pe măsură ce accesul la arhivele
rusești, arabe, otomane este permis; Elena Marushiakova & Vesselin Popov, Gypsies in Central
Asia and the Caucasus, ed Palgrave Macmillan, 2016; Kristina Richardson, Roma in the
Medieval Islamic World: Literacy, Culture and Migration (Early and Medieval Islamic World),
ed. I.B. Tauris, 2022;
20
Utilizarea în acest text a a etnonimului oficial „rom” cu doi de „r” este hipercorectă, dar în
standardele tradiționale ale pronunției graseiate.
care Maiorescu o semnala încă de la începuturile modernizării României, ca formă de

„lăutărism”21 istoric, există o abundentă literatură despre rromi22, dar studiile de specia-
litate, care să gireze eficiența strategiilor de incluziunea a rromilor, sunt cvasi-inexis-
tente. Explicația rezidă din faptul că, în numele unei retorice corectitudini politice,
forurile politice preferă sociologia, ca asistențialism și generalizare numerică a realității
cetățeniei, antropologiei, ca fenomenologie a conținutului acesteia, neinteresate de
cauzele interne/interioare ale decalajelor socio-economice și asimetriilor intercul-
turalității.23
Aceste rânduri/gânduri, nu sunt o reîntoarcere revendicativă a refulatului, ci o
reflecție de o viață despre adevărul la care am ajuns, care-mi confirmă supoziția origi-
nară: re/concilierea cu istoria este o atitudine publică, un dialog onest, față în față, de la
egal la egal. Este și un răspuns pe care mi-l dau mie însumi, pus în fața acestei întrebări
acum mai bine de treizeci de ani, contrariat fiind de absența în sfera publică româ-
nească a oricăror referiri la îndelungata sclavie a rromilor din România, ca fundament
al rasismului și discriminării istorice, exprimată radical în atrocitatea genocidară a
Holocaustului.
Am cercetat în arhive puținele studii ale istoricilor români referitoare la subiect, pe
care le-am și republicat, ca speranță a începutului unei re/concilieri cu istoria24, consi-
derând că premisa discursului academic este a unei etici universale a Adevărului, ca și
altădată teologia creștină, fondată pe Cunoaștere, Adevăr, Libertate25, ca gândire și
teorie critică. Credeam că acțiunea comunicațională a sferei publice presupune con-
textualizarea lumii prin conștientizarea ei, ca viitor democratic, cu inerenta confruntare
dialogică dintre argumentația ortodoxă (aceeași opinie) și heterodoxă (altă opinie). A
urmat o surprinzătoare tăcere „de mormânt”, care continuă și astăzi, dovada peremptorie
că ceea ce-i lipsea dialogului nu era neapărat disponibilitatea concilierii, ci nerecunoaș-
terea în oglinda hâdă a istoriei, de ambele părți. Intempestivei mele genealogii/ar-
heologii a istoriei arhivistice îi lipsea interpretarea, ocultată tacit, secole, eliminată pro-
gresiv din memoria colectivă, atât a rromilor, cât și a românilor, care uitaseră cauzele
conflictului, deși îi trăiau și perpetuau efectele. Cauza este faptul că dialogul cu rromii,
după abolirea Sclaviei a fost exercitat doar prin instituțiile statului, mandatate formal
21
Constantin Noica, Despre lăutărism, ed. Humanitas, 2008.
22
Vasile Ionescu, O mie de ani de singurătate. Rromii în literatura română, ed. Aven
Amentza, 2000.
23
Jean-Loup Amselle, L’anthropologue et le politique, ed. Lignes, 2012
24
Vasile Ionescu, Robia țiganilor în Țările Române: Moldova (vol. 1), Țara Românească
(vol. 2), ed. Aven amentza, 2000; Rromii în istoria României: antologie și bibliografie, Aven
amentza, 2002.
25
Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi (Ioan 8:32).
VASILE IONESCU 9
de societate (ca ansamblu), care interacționau cu structurile civice rome, în numele

unei cetățenii egale și nediscriminatorii, nu a drepturilor de națiune (minoritate)
recunoscute constituțional (dar la fel de formal). Pusă doar în termenii investigației
inter-relațiilor sociale ale cetățeniei, alienarea (rr)omului, ca înstrăinare de identitatea
sa umană abstractă, a eliminat aspectul fenomenologic al suferinței26 și opresiunii
foștilor sclavi, incapacitatea majorității acestora de a atinge standardele cetățeniei
propuse, fapt care a dus la recăderea în status-ul anterior de dependență, ghetoizare,
devianță etc. Problema care apare nu este atât lectura cuvântului, cât o lectură mai
riguroasă a lumii, care precede mereu lecturii cuvântului. Cuvântul nu este o
exclusivitate a formatorului oferită celui care învață, ci un bun comun al grupului care
reflectă, discută, se dezvoltă prin intermediul raționamentului asupra cuvântului însuși.
Nimeni nu educă pe nimeni, nimeni nu se educă singur, ne educăm unii cu alții, mediați
de lume – cum știam din lecturile mele patetice despre „pedagogia oprimaților”27, nu
părea o idee de pedagogie critică aplicabilă în cazul „națiunilor rasializate”, cazul
rromilor, nici al paradoxalei societăți românești, abia ieșită din lagărul totalitar
comunist, fără o societate civilă prin care să-și solidarizeze aspirațiile și să se apere.
Deși pedagogia rasismului nu este o paradigmă inovativă, doar recuperativă, ca adap-
tare a realității gândirii/culturii la contemporaneitate, ea trebuie prioritizată ca educație
publică, în limitele moderației dialogice, dincolo de lupta de clasă/rasă/castă/clan, de
stânga sau dreapta, de ideologii populiste, fataliste, imobilizante și defetiste. Ca evoluție
intra și inter-culturală, viziunea propune o revoluție epistemologică a educației publice
și dezvoltării etnoculturale. Politica educației pentru identitate, ca etică transculturală,
trebuie scoasă atât înafara etno/politicii majoritare, cât și a taboo-urilor Adevărului
unic al ideologiilor de stat28, printr-o metodologie adaptată, convenită și aplicată la
realitatea românească.
Pe de altă parte, există versiuni politice radical diferite de răspuns la opresiunea
dominației și presiunea emancipării, de la învechitul model european al integrării nedi-
ferențiate și asimilării, la modelul wilsonian al „spațiului vital” al națiunilor-stat, și de la
modelul euro-asiatic (rus) al koronizației (autonomiei și indigenizării modernității)29, la
modelul britanic, commonwealth of nations (consiliul națiunilor). În același mod, și
viziunile decolonizatoare ale națiunilor opresate au fost și sunt variate: modelul
26
Esther Benbassa, Suferința ca identitate, ed. Institutul european, 2012.
27
Paulo Freire, Pedagogy of the Oppressed, ed. Herder & Herder, 1970; Paulo Freire,
L’Éducation: pratique de la liberté, ed. Cerf, 1971.
28
Michel Foucault, Trebuie să apărăm societatea, ed. Idea Design & Print, 2009.
29
Anatoly M. Khazanov, After the USSR. Ethnicity, Nationalism, and Politics in Common-
wealth of Independent States, ed. The University of Wisconsin Press, 1995.
afroamerican al drepturilor civile (MLK), ca blind color (indiferențiere a fundamentului

rasial), rămâne în opoziție cu modelul Fanon-Malcolm X, pentru care concilierea presu-
pune dreptul de autonomie culturală și rasială (v. Black Lives Matter), la fel cum sionis-
mul modern, care a dus la crearea statului Israel, nu a schimbat opțiunea cosmopolită a
multor evrei din Diaspora. Eșecul repetat al decolonizării fostelor colonii, devenite state
autonome, depinde de dificultatea modernizării instituțiilor, mentalităților sau a medierii
conflictelor pentru putere al elitelor, fie că e vorba de modelul latino-american, modelul
arab, modelul african, modelul indian sau al statelor foste comuniste.
În același sens al absenței resurselor materiale și spirituale ale schimbării și
autonomiei, este situația, încă marginal agendată, a amerindienilor și aborigenilor, ca și
cazul european al rromilor. În acest ultim caz, specific „națiunilor rasializate”, tolerate
ca „națiuni fără stat”, cu destine cvasi-separate de destinul națiunilor-stat, dialogul este
blocat de cele două tendințe radical opuse unei concilieri: integrarea socială, ca cetățe-
nie echitabilă, înțeleasă ca disoluție și utopică asimilare în „corpul națiunii” („procesul
decivilizării”), impusă de state vs. drepturile de națiune, ca recunoaștere și autonomie
etno-culturală (drepturile de minoritate națională30), propusă de varii foruri rrome.
În pofida faptului că ghetoizarea și marginalizarea socială fac indistincte diferențele
emergente dintre sclavia rromilor de până după 1856/65 și „colonialismul intern” care
i-a urmat, singura cale rămâne solidaritatea responsabilă. „Nimeni în lume, nimeni din
istorie, nu a ajuns vreodată la libertate prin apel la simțul moral al oamenilor care-i
asupreau”31, reiterează o polemică radicală a filozofiei istoriei asupra relației
stăpân-sclav, opresor-opresat, sub/om-supra/om, Hegel-Fanon, prin care nu evoluția
conștiinței32 este sfârșitul istoriei confruntării, ci conștientizarea fricii de confruntare,
ca frică de libertate33. Conștientizarea reciprocă a realității dominației (ilegale), dar și a
subalternizării, ca docilitate, este fundamentul emancipării, ca efort civic conjugat, nu
concurent, ca limită definibilă a dreptului moral la revoltă într-o societate decentă34.
Dincolo de biologic, în contextul luptei pentru recunoaștere35, pedagogia indignării,
30
14 din cele 27 de state ale Uniunii Europene, inclusiv România, au o recunoaștere juridică
a statutului de minoritate europeană a rromilor, în unele cazuri doar cu referință la drepturile
nomazilor – v. Forumul european al rromilor și nomazilor de pe lângă Consiliul Europei.
31
Assata Shakur, activistă afroamericană pentru drepturile civile (Black Panthers).
32
Hegel, Fenomenologia spiritului (1807), ed Grinta, 1995.
33
Erich Fromm, Frica de libertate, ed. Teora / Universitas, 1998.
34
Avishai Margalit, The decent (civilized), society, Harvard University Press, 1998.
35
Axel Honneth, La lutte pour reconaisseance, ed. Cerf, 1992; Axel Honneth, La société du
mépris. Vers une nouvelle Théorie critique, ed. La Decouverte, 2006.
VASILE IONESCU 11
ca revoltă pentru demnitate, impune o prealabilă pedagogie a oprimatului36, prin

alfabetizarea și educația critică, prin transformarea revoluționară a gândirii/culturii
oprimate într-o strategie solidară a emancipării. Ca iluminism etnopolitic, echilibrul
dintre indigenizarea modernității și cosmopolitism, ca modernitate reflexivă, încă
precar, minat de eșecuri, trebuie să devină un risc asumat necesar, ca ultimă șansă în
fața aneantizării. Doar un plonjon în interioritatea fiecăruia, ca posibilitate de a fi
simultan propriul sclav și propriul stăpân (Sinele ca un altul)37, poate lămuri cine este
Celălalt/Altul, în raport cu Același/Identicul, aproapele nostru, un exercițiu prealabil
oricăror revendicări și acceptări de recunoaștere și reprezentare.
Aceasta este și contribuția acestui text despre condițiile reconcilierii istoriei, care
propun o interpretare fenomenologică a ethosului rrom, specific unei gândiri/culturi
de sorginte orientală și nomadă (migrantă), pentru o mai bună cunoaștere a unei istorii
și memorii vexate de excludere și dispreț abject, la ora globalizării și interpenetrării
civilizațiilor.
Prima secțiune este o circumscriere a problematicii rrome la studiile mai recente
asupra sclaviei și decolonizării, ca postcolonialism, aplicabile la realitatea „colonialis-
mului intern”. A doua secțiune este un excurs prin utopicele GypsyLand-uri și propune
o suspendare a retoricii identificării unei origini rrome (Egipt, India, Anatolia etc.). A
treia secțiune se referă la modernizare României din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea
și polemica inactuală a diferențelor de servitute dintre „rumânie” (șerbie) și „țigănie”
(robie). A patra secțiune, urmărește evoluția legislației privind „țiganii”, ca separare de
„rumâni”, în cadrul „procesului civilizării” și modernizării Țărilor Române. În Anexa
acesteia, un Cronograf exemplificator.
O contribuție antropologică la un ghid de cercetare interdisciplinară a

sclaviei rromilor
A compara incomparabilul, ca istorie comparată, este reducționist, dar propriu

reflecției actuale, de după catastrofalul secol XX, al celor două războaie mondiale și
Holocaustului. Numită – poate provizoriu – Era post-, neo- sau trans- modernă,
creștină, umană, națională etc., ca îndoială sau „suspiciune” asupra gândirii/culturii și
veridicității iluziilor despre Libertate, Demnitate, Umanism, aceasta poate fi premiza
36
Paulo Freire, Pedagogy of the oppressed, 50th anniversary edition, ed. Bloomsbury
Publishing, 2018; Paulo Freire, Pedagogy of Indignation, ed. Routlege, 2004.
37
Paul Ricoeur, Sinele ca un altul, ed. Spandugino, 2020; Emmanuel Levinas, Între noi.
Încercare de a-l gândi pe celălalt, ed. ALL, 2000; Martin Buber, Eu și tu (1923), ed. Humanitas,
2022.
unei noi solidarizări, în noile contexte ale globalizării și noilor comunicări etc. Ca în
teoria haosului, conform căreia o tornadă în America poate fi declanșată de bătaia din
aripi a unui fluture în Europa, o catastrofă similară a fost când un om liber din China,
India sau Africa a putut deveni sclav în Scandinavia sau America (și invers!), dar și
când revoluția aboliționistă de acum două secole a cuprins întreaga lume.
Deși Sclavia, Colonialismul și Holocaustul – ca fundamente ale rasismului, discri-
minării și excluderii, sancționate imprescriptibil drept „crime împotriva umanității” de
legislația internațională – sunt un subiect familiar, arhicunoscut, internalizat marginal
și în cultura de masă38, varietatea mentalităților care au produs aceste inumane orori
rămâne inclasabilă, greu explicabilă și cvasi-necunoscută publicului larg. Dificultatea
științelor sociale și umane de a sistematiza conceptual o „teorie critică” de încadrare
într-o definiție generală39, antropologică40 și/sau sociologică41, în perspectiva unor con-
cluzii universal valabile, cât și indisponibilitatea sau reticența statelor în recunoașterea
și asumările responsabile moral, face dificilă juxtapunerea similarităților și diferențelor
specifice, sporește ambiguitatea, încât se poate vorbi de sclavii42, holocausturi43,
rasisme44 și colonialisme45.
38
Christiane Taubira, L'esclavage raconté à ma fille/Sclavia povestită fiicei mele, ed. Philippe
Rey, 2017; Tahar Ben Jelloun, Le Racisme expliqué à ma fille, ed Seuitl, 2018; Jordan Thierry, A
Kids book about systemic racism. Talking to Kids about Race and Racism.
39
Olivier Grenouilleau, Qu'est-ce que l'esclavage ?Une histoire globale, ed. Gallimard, 2022;
Alain Testart, L'institution de l'esclavage. Une approche mondial, ed. Gallimard, 2018; Orlando
Patterson, Slavery and Social Death: A Comparative Study, ed. Harvard University Press, 1982;
Joseph Calder Miller, The Problem of Slavery as History: A Global Approach, ed. Yale University
Press, 2009; Kevin Bales, Understanding Global Slavery: A Reader, ed. University of California
Press, 2005 Marcel Dorigny & Bernard Gainot, Atlas des esclavages, ed. Autrement, 2016.
40
Claude Meillassoux, Anthropologie de l'esclavage. Le ventre de fer et d'argent, ed. Quadrige,
1998.
41
Véronique de Rudder, Sociologie du racism, ed. Syllepse, 2019; Rashawn Ray & Hoda
Mahmoudi (editor), Systemic Racism in America: Sociological Theory, Education Inequality, and
Social Change, ed. Routlege, 2022.
42
Fabienne P Guillén & Salah Trabelsi. Les esclavages en Méditerranée, ed. Casa de
Velázquez, 2019; Paulin Ismard (ed), Les Mondes de l'esclavage, ed. Seuil, 2021.
43
Dan Stone, Istorii ale Holocaustului, ed. Institutul European, 2017.
44
Alexander Anievas, Nivi Manchanda, Robbie Shilliam (ed), Race and Racism in
International Relations: Confronting the Global Colour Line.
45
Walter D. Mignolo, Local Histories/Global Designs: Coloniality, Subaltern Knowledges, and
Border Thinking, ed. Princeton University Press, 2012.
VASILE IONESCU 13
Pus în termenii „procesului civilizării”, Adevărul rațiunii dialectice a Iluminis-

mului46 s-a dovedit fals și opac (analectic) la diversitatea cultuală și culturală, simplă
retorică a ideologiei expansiunii și dominației colonialismului european. „Critica
rațiunii pure”47, ca universalism, continuă să fie blocată între „critica rațiunii cinice”48,
ca manipulare populistă, „critica rațiunii negre”49, ca particularism, și „critica rațiunii
primitive” (încă polemică și nescrisă suficient)50. „Bunul sălbatic” iluminist, deși se
întreabă el însuși „cum (mai) poate fi cineva persan” (primitiv, barbar, sălbatic)51 nu
are dreptul să vorbească52, este con/damnat să rămână un marginal și subaltern,
„creolizat” și înstrăinat de sine însuși, dacă nu are pielea albă, ci neagră53, roșie54 sau
brună55, și nici minte „albă”56, în zoo-umanitate: „este sclav din natură cel ce poate fi al
altcuiva (și de aceea este al altcuiva) și care este părtaș la rațiune numai cât îi trebuie să
înțeleagă poruncile rațiunii, însă personal să nu o aibă. Căci animalele nu pot nici
măcar sa înțeleagă poruncile rațiunii, doar se supun impresiilor (instinctelor)57.
Irațională, ca „gândire nerațională”58, nebună (ne-bună), schizofrenie post-trauma-
46
Theodor W. Adorno, Max Horkheimer, Dialectica Luminilor/Iluminismului (1947),
ed. Polirom, 2012.
47
Immanuel Kant, Critica ratiunii pure (1781), ed. Paideia, 2020.
48
Peter Sloterdijk, Critica ratiunii cinice, ed. Polirom, 2000.
49
Achille Mbembe, Critica ratiunii negre, ed. Idea, 2016.
50
Jack Goody, Sur La Raison graphique. La domestication de la pensée sauvage, ed. Minuit,
1979.
51
Montesquieu, Cum e cu putință să fii persan?, în Scrisori persane (1721), ed. Minerva, 1970;
v. și Emil Cioran, „Cum e cu putință să fii român?”, în Ispita de a exista (1956), ed. Humanitas,
1992.
52
Rosalind C. Morris, Spivak, Gayatri Chakravorty, Can The Subaltern Speak? Reflections on
the history of an Ideas, ed. Columbia University Press, 2010; Paul B. Preciado, Can the Monster
Speak?: A Report to an Academy of Psychoanalysts, ed. Fitzcarraldo Editions, 2021; v. și Dare de
seamă către Academie (a unei maimuțe), în Metamorfoza: integrala prozei antume, ed. Humanitas,
2017; Desmond Morris, Zoomenirea, ed. ART, 2008.
53
Franz Fanon, Piele neagră, măști albe (1952), ed Tact, 2011.
54
Glen Sean Coulthard, Red Skin, White Masks: Rejecting the Colonial Politics of Recognition,
Univ Of Minnesota Press, 2014.
55
Hamid Dabashi, Brown Skin, White Masks, ed. Pluto Press, 2011; E. J. R. David, Brown
Skin, White Minds: Filipino /American Postcolonial Psychology, ed. IAP, 2013.
56
Gail Ching-Liang Low, White Skin Black Masks. Representation and Colonialism,
ed. Routledge, 2005.
57
Aristotel, Politice, Cap 2, §13, ed. Univers enciclopedic, 2015.
58
Deși traducerea românească a importantei cărți a lui Michel Foucault, Istoria nebuniei în
Epoca clasică, ed. Humanitas, 1996, a preluat parțial titlul original, dată fiind aparenta
intraductabilitate a conceptului deraison, antinomic cu raison (rațiune, minte, gândire), dera-
tică intergenerațională59, colonizarea gândirii/culturii, ca metisare forțată și deraționali-

zare, face indistinctă orice demarcație între civilizat și primitiv60, sedentar și nomad,
centru și periferie, este un proces de (auto) distrugere a gândirii61, similar cu gândirea
sălbatică62, gândirea nomadă63, gândirea primitivă64 (opusă gândirii civilizate) sau
gândirii reflexive65, în aceeași impostură etică, încă de la începutul lumii66. În același
mod, „Portretul colonizatorului și al colonizatului”67, nu este dat doar de dominația
stăpânului și supunerea/subalternizarea sclavului, ca furtună/revoltă68, ci și de inter-
dependența electivă a celui opresat: între revolta și reziliența lui Caliban și obediența
abjectă a lui Ariel, frați nefârtați69.
ționalizarea este o excludere pre-logică, o animalizare – v. Jacques Derrida, L'Animal que donc
je suis, ed. Galilée, 2006; A deveni animal, în Gilles Deleuze & Félix Guattari, Mii de platouri.
Capitalism și schizofrenie, ed. ART, 2013.
59
Jonathan M. Metzl, The protest psychosis: How schizophrenia became a black disease,
ed. Beacon, 2009; Joy DeGruy Leary, Post traumatic slave syndrome. America’s legacy of
enduring injury and healing, ed. Joy Degruy Publications Inc, 2017; Kirk A. Johnson, Medical
Stigmata, Race, Medicine, and the Pursuit of Theological Liberation, ed. Palgrave Macmillan,
2019; Anne Anlin Cheng, The melancholy of race. Psychoanalysis, Assimilation, and Hidden
Grief, ed. Oxford University Press, 2001.
60
Albert Memmi, Portrait du Colonisé précédé de Portrait du Colonisateur, préfacé par
Jean-Paul Sartre, ed. Corrêa (Buchet-Chastel), 1957.
61
György Lukács, La destruction de la raison: Schelling, Schopenhauer, Kierkegaard (I),
Nietzsche (II), ed Delga, 2006, 2010; Edmund Husserl, Criza științelor europene și fenomenologia
transcendentală, ed. Humanitas, 2011; Martin Heidegger, Qu'appelle-t-on penser?, ed. P.U.F.,
1973; Hannah Arendt, Viața spiritului, ed. Humanitas, 2018; Emmanuel Faye, Arendt et
Heidegger: Extermination nazie et destruction de la pensée, ed. Albin Michel, 2016; Lubica
Učník, The crisis of meaning and the life-world: Husserl, Heidegger, Arendt, Patocka, ed. Ohio
University Press, 2017.
62
Claude Lévi Strauss, Gândirea salbatică, ed. Științifică, 1970; Claude Lévi Strauss, Toți
suntem niște canibali, ed. Polirom, 2014.
63
Gilles Deleuze, Pensée nomade, în L’île déserte et autres textes 1953-1974, ed. Minuit, 2002.
64
Lucien Lévy-Bruhl, La Mentalité primitive, ed. Flammarion, 2010.
65
Anthony Giddens, Ulrich Beck, Scott Lash, Reflexive Modernization – Politics, Tradition
and Aesthetics in the Modern Social Order, ed. Cambridge: Polity Press, 1994; Pierre Bourdieu,
Science de la science et réflexivité: cours du Collège de France (2000-2001), ed. Raisons d'agir,
2001.
66
Rene Girard, Despre cele ascunse de la intemeierea lumii, ed. Nemira, 2008.
67
Albert Memmi, op. cit.
68
William Shakespeare, Furtuna, ed Tracus Arte, 2015; Aimé Césaire, Une Tempête,
ed. Points, 1997.
69
Franz Fanon, Piele neagră, măști albe (1952), ed. Tact, 2011; Ralph Ellison, Omul invizibil
(1952), ed. ALLFA, 2012.
VASILE IONESCU 15
Europa secolului XX, prin cele două războaie mondiale și Holocaustul evreilor și
rromilor, a spulberat iluziile retoricii umanismului70, condamnat să rămână un ideal
utopic și romantic, de neatins. În toate cazurile, văzută prin paradigma modernității,
percepția noastră asupra sclaviei poate cuantifica încălcările drepturilor omului sau
exploatarea economică (muncă forțată și pauperizare), dar nu și opresiunea și suferința,
în care însăși rațiunea nu poate înțelege decât abordări secvențiale, subiective, empatice
sau exotice.
Ne imaginăm că știm ce a însemnat Sclavia sau Holocaustul rromilor mai mult din
cercetările și filmele făcute de americani despre sclavia afroamericanilor sau din
cercetările și filmele despre Holocaustul evreilor, deși situațiile au fost și sunt destul de
diferite.
Apărută în 1852, celebra carte aboliționistă americană „Coliba unchiului Tom” a
fost tradusă imediat, în ianuarie 1853, în Moldova, mai apoi în Muntenia, pentru ca în
1855 să apară și versiunea localistă despre sclavia rromilor, intitulată „Coliba Măriucăi”
(V.A. Urechia). Despre autoare, Harriet B. Stowe, scriitoare albă, puritană, abolițio-
nistă, președintele Abraham Lincoln ar fi declarat mirat: „Deci această mică doamnă a
declanșat acest mare război!”71. Evident că nu afectele din romanul anti-aboliționist
„Coliba unchiului Tom”72 ar fi declanșat Războiul civil american, dimpotrivă, ceea ce a
împiedicat secesiunea a fost continuitatea tacită a sclaviei, prin politici de excludere
socială și segregare rasială, care au continuat încă mai bine de o sută de ani, până ce
revoltele Mișcării pentru drepturile civile ale afroamericanilor au forțat statul să adopte
Legea drepturilor civile (1964).
În cazul „națiunilor rasializate”73, ca „națiuni fără stat”, impunitatea statelor explică
rezultatele vagi ale abolirii sclaviei, decolonizării și derasializării. Cazul rromilor, pen-
tru care s-au avansat teorii ale originii egiptene, indo-persane sau anatoliene, derivate
70
Jean Paul Sartre, L'Existentialisme est un humanisme (1946), ed. Nagel, 2011; Martin
Heidegger, Scrisoare despre umanism (1947), în Repere pe drumul gândirii, ed. Politică, 1988;
Emmanuel Levinas, Humanisme de l'autre homme, ed. Fata Morgana, 1972; Peter Sloterdijk,
Reguli pentru parcul uman, ed. Humanitas, 2003.
71
Referința era la Războiul Civil American, numit și Războiul de secesiune sau Războiul
dintre Nord și Sud (1861-1865), care care a dus la abolirea de jure a Sclaviei afroamericanilor.
72
Tradusă simultan în Moldova și Muntenia, la vremea aceea încă state sclavocrate, în anul
următor publicării (1853), sub titlul Cabina moșului Toma, autohtonizată de V.A. Urechia sub
titlul Coliba Măriucăi („Cabana lui Măriuca”) în 1855, republicată de editura Muzeul Literaturii
Romane, 2014. Abolirea sclaviei rromilor, în 1855/56, a fost o precondiție a recunoașterii
Principatelor la Conferința de pace de la Paris (1856).
73
Evreii și rromii, în Europa, afroamericanii, nativ-americanii și aborigenii, în S.U.A.,
Canada și Australia etc.
din asemănări fizice, lingvistice, cutumiare sau vag religioase74, care fac cert un amal-
gam de națiuni de origine orientală, inclusiv europeană, dar care sunt o construcție
etnică ambiguă, produsă de rasismul european75, este similar cu cel al afroamericanilor,
cărora nu li s-a putut identifica o țară de origine, în vederea repatrierii, doar conti-
nentul de origine: Africa. Abolirea sclaviei76, și a segregării afroamericanilor, similară și
contemporană cu cea a rromilor nu a găsit soluții viabile pentru foștii sclavi, ca regle-
mentare juridică a drepturilor de națiune fondatoare a statului. Ca și în cazul ambigui-
tății deosebirii de nuanță dintre sclavagism și colonialism, ca expansiune și exterioritate
a dominației, actualele definiții ale cetățeniei nu diferențiază „colonialismul intern”, ca
ghetoizare, segregare sau enclavizare etnică, de ideea de autonomie culturală, drepturile
de minoritate națională etc. Este servitutea sclaviei moderne o înlănțuire similară cu
cea clasică, prin menținerea raportului centru-periferie (ghetto), civilizat (educat) –
primitiv (necivilizat), sedentar-migrant (nomad)?
74
Exonimul țigan este derivat din bizantinul athinganoi, care a desemnat erezia creștină
iconoclastă din secolul VII, ca și exonimul bohemian, care a desemnat erezia catolică hussită
proto-protestantă din Boemia (actuala Cehia), dar alte surse, din perioada începutului
Creștinismului, îi identifică, cultual și cultural, cu ebioniții (săracii), ca misionari itineranți sau
sabieni (nazoreni), într-un sincretism dintre magism, iudaism și creștinism.
75
Wim Willems, In Search of the True Gypsy: From Enlightenment to Final Solution,
ed. Psychology Press, 2014.
76
Sclavia afroamericanilor, documentată din 1619, a fost abolită formal în 1861, dar a conti-
nuat sub forma segregării, până în 1968, apoi sub forma unui melting-pot (castron) egalitar,
considerat inechitabil. Sclavia rromilor este documentată cu câteva secole mai înainte, într-o
întărire a daniei din 1370/1385 către mânăstirea Vodița, dar sursele genoveze și venețiene
referitoare la traficul de sclavi în Marea Neagră menționează sclavia în acest areal încă din anul
1205, la Licostomo (Chilia) și Mavrocastron (Cetatea Albă) cu mult înainte de constituirea
Țărilor Române. Abolită formal în 1856/65, sclavia rromilor din România nu a presupus politici
de inserție socială, ci de marginalizare și excludere radicală, culminând cu Holocaustul
(1938-1945). Perioada comunistă a impus politici de asimilare forțată, dar a constatat eșecul
acestora (v. Platforma PCR „Integrarea țiganilor” 1977-1983). După recunoașterea constituțio-
nală a rromilor ca minoritate națională, reluarea și eșecul repetat al acestor strategii, în 2001,
2005, 2015, 2022 pune sub semnul întrebării viabilitatea viziunilor.
VASILE IONESCU 17
O enigmă: originea țiganilor (sclavilor) și identitatea rromilor
Marea Neagră, punct focal al comerțului internațional medieval. De fapt, aici

are loc un fenomen determinat nu de cauze accidentale, ci de opoziția a două
lumi esențial diferite și total adverse. Este vorba de contrastul tranșant între
evoluția țărilor de civilizație sedentară și traiul primitiv al nomazilor77.
De la invazia hunilor lui Attila (375), cucerirea imperiului persan de către arabi
(651), marea invazie a lui Genghis Han (1223), urmată de invaziile lui Timur Lenk și
Soliman Magnificul, confruntarea reală nu a fost între Orient și Occident, ci între
Imperiul Roman de Răsărit/Bizantin și Imperiile stepei, ale triburilor nomade
turco-mongole, într-o expansiune de neoprit, din China și India până în Balcani și
Europa Centrală. Altfel spus, confruntarea dintre partea nord-pontică și partea
sud-pontică, a ceea ce încă este greu definibil a fi Orientul european sau Europa orien-
tală – o frontieră volatilă! Mai puțin știut este că Marea Neagră a fost, istoric, ruta prin-
cipala în comerțul cu sclavi înspre și dinspre Orient, ale cărui dimensiuni rămân încă
necercetate îndeajuns de istorici.
După năvălirea tătarilor (1241), până la desființarea Hanatului Crimeei (1783) și
abolirea sclaviei în Țările Române (1856), este documentat că Moldova și Muntenia au
fost țări sclavocrate. Aduși prin nordul sau sudul Mării Negre, rute secundare ale „Dru-
mului Mătăsii”78, sclavii, indiferent de naționalitatea reală a acestora, au fost comer-
cializați pe piețele Orientului și Occidentului, în special prin rețelele maritime genoveze
și venețiene.
77
Gheorghe Brătianu, Marea Neagră, vol. 1 și 2, ed. Meridiane, 1988; Michel Balard, La
Romanie génoise (XIIe-début du XVe siècle), 2 vol, ed. Ecole Rome, 1978; Freddy Thiriet. La
Romanie vénitienne au Moyen Age: le développement et l'exploitation du domaine colonial
vénitien, XIIe-XVe siècles, ed. De Boccard, 1959; Anatoly M. Khazanov, Nomads and the outside
world, Cambridge University Press, 1984; Anatoly M. Khazanov & Andre Wink, Nomads in the
Sedentary World, ed. Routlege, 2001; Reuven Amitai, Michal Biran (eds.), Nomads as Agents of
Cultural Change. The Mongols and Their Eurasian Predecessors, University of Hawai‘i Press,
2015; Thomas T. Allsen, The Steppe and the Sea. Pearls in the Mongol Empire, ed. University of
Pennsylvania Press, 2019.
78
Peter Frankopan, Drumurile mătasii. O noua istorie a lumii, ed Trei, 2019; Christopher
I. Beckwith, Empires of the Silk Road. A History of Central Eurasia from the Bronze Age to the
Present, Princeton University Press 2009; Raoul McLaughlin, The Roman Empire and the Silk
Routes: The Ancient World Economy and the Empires of Parthia, Central Asia and Han China,
ed. Pen and Sword History, 2020.
„Stepă scită”, mai apoi turco-mongolă, acum rusă, nordul Mării Negre a fost un
teritoriu incontrolabil, până când a trecut sub dominația durabilă a Hoardei de Aur,
condusă de Ginghis han (khagan), „marele conducător” de la Carpați până la Marea
Caspică și Oceanul Indian, prin Iran, Azerbaidjan, Georgia, regiunea Astrakhan, India
și China. Negustorii Hoardei de Aur întrețineau un negoț foarte profitabil, mamelucii
Egiptului (de origine cumană/kîpceacă și georgiană) erau aliații și cei mai de încredere
parteneri în schimburile comerciale din Marea Neagră și Mediterana, în special cu
Spania musulmană. În 1241 Hanatul Crimeei devine stat autonom și cea mai impor-
tantă forță militară din Europa Răsăriteană chiar și după acceptarea suveranității
oromane (1475), până în 1783, când va fi desființat de Rusia. Preponderent, Hanatul
s-a menținut printr-un intens comerț cu sclavi, vânduți în Imperiul Otoman și Orientul
Mijlociu, utilizați în munci domestice sau ca „ieniceri” (Imperiul Otoman), „mame-
luci” (Egiptul musulman), „ghulam” (califatele perso-arabe), vâslași la galere etc.
În Țările Române, statutul juridic și social al rromilor, ca robi/sclavi, a fost de totală
dependență, putând fi vânduți și cumpărați, în afara oricăror drepturi civile. Caz unic
în Europa, căruia nu i s-a găsit o explicație sau o recunoaștere de facto, sclavia rromilor
este anterioară chiar creării Țărilor Române ca entitate statală. În cea mai lungă institu-
ționalizare a sclaviei unui popor în istoria lumii, între secolele XIV-XIX denominația
„țigan” desemnează un statut social „outcaste”, pe care se vor construi diferențieri de
rasă/clasă/castă, care vor engrama mentalități specifice românești, din care se vor dez-
volta excluderi radicale, precum Holocaustul și Rasismul.
În primele documente ale Țărilor Române, în special în Moldova, termenul secun-
dar utilizat până spre secolul al XVI-lea pentru sclavi, ca „țigani”, este „tătărași”, proba-
bil semnificând prizonierii rapturilor tătarilor. Termenul „rob”, provenit din slava
veche, este și el secundarizat, pentru a nu fi confundat cu termenul religios similar.
Termenul slav „holop” a avut o circulație restrânsă și a dispărut rapid. În mod predilect
a fost utilizat termenul „(a)țigan”, de sorginte bizantină. Denominația „sclav”, impusă
de venețieni („schiavo” – sclav, la origine semnificând o etnicitate, cea de „slav”),
devenit termen generic, este utilizat în documentele românești, în special în contextul
aboliționismului european din secolele XVIII-XIX. Moldovenii utilizează termenul
„sclav” în chiar documentul abolirii acesteia, „Legea pentru desființarea sclaviei, regu-
larea despăgubirii și trecerea emancipaților la dare” (1855), muntenii sunt mai reticenți
în redefinirea statutului: „Legiuirea pentru emanciparea tuturor țiganilor din Principa-
tul Țării Românești” (1856). În ambele cazuri, emancipații și emanciparea înlocuiesc
iertarea, termen utilizat în eșuata Proclamație de la 1848, dar cei despăgubiți de stat
sunt proprietarii!
VASILE IONESCU 19
O origine etnică a termenului este exclusă, neexistând vreo mențiune despre vreun
eponim, ca teritoriu de proveniență, la fel cum rămâne polemică orice identificare
rasială, o parte din rudarii vlahuți, ursarii din Moldova, gaborii cu pălărie fiind majo-
ritar blonzi, ca și ienișii din spațiul germanic sau travellers-ii irlandezi și englezi. Pe de
altă parte, rudarii turcani, ca și o parte din „vătrași”, au trăsături „ochioase”, persane
sau „tătărăști”, mongoloide. Rudarii turcani, numiți și „caravlahi” sau „români negri”,
au făcut obiectul unor intense cercetări monografice, istoricii și antropologii consta-
tând că s-ar comite „un mare păcat”, dacă rudarii caravlahi ar fi luați drept țigani, „căci
ei nu știu altă limbă decât românește (...) Culoarea pielii nu e unicul semn prin care
s-ar putea deduce originea unei populațiuni” – cum considera în perioada interbelică
sociologul Ioan Chelcea și istoricul Theodor Filipescu. Rudarii, numiți și lingurari (în
Moldova) sau „băiași” (în Ardeal) sunt numeroși în Balcani și Europa Centrală, iar
originea lor rămâne misterioasă, rromii, ca și românii, neconsiderându-i co-etnici.
Denominația „țigan”, însă, este veche, menționată în sursele creștine bizantine încă
de prin secolul VIII, desemnând, deseori generic, pe acei „athinhagos”, cu sensul de
„eretici”, care se aflau înafara canoanelor ortodoxe. Erezia creștină a athinganoi-lor, de
la care a derivat și exonimul actual „țigan”, este menționată ca afectând locuitorii
Frigiei, teritoriu aflat când de o parte, când de cealaltă, a conflictului dintre Imperiul
bizantin și Imperiul persan, mai apoi, otoman. Este unanim acceptat că secta „țiga-
nilor” era derivată din scindările primordiale ale Creștinismului primar, între care cea a
„ebioniților” („săraci”, în ebraică), „entuziaștilor” („inspirați de zei”), euchiților” sau
„messalienilor” (cei care se roagă, în greacă și siriacă), toți fiind „discipolii iubirii”,
„prietenii lui Dumnezeu”. Erezia acestora consta în special în respingerea dogmei
sfintei treimi, considerată politeism, și în jurământul christic de sărăcie, influențați
fiind de credința cunoașterii revelate (de sorginte gnostică sau neoplatonică) și de
creștinismul nestorian persan, ultimul deschizând, cu consecințe dezastruoase, frontul
dintre iconoclaști și iconoduli în creștinismul bizantin. Exorcizarea mistică, prin transă
(„vorbirea în limbi”/ glossolalia, muzica și dansul, ca unire extatică cu Dumnezeu), ar fi
fost specificitatea acestor „țigani”, misionari cerșetori, conform surselor istorice. Secta
era probabil iudaizantă, în sensul că urma normele cultuale ale legii lui Moise, în
special Leviticul, iar în practicile religioase continua îndelungata tradiție a sincretis-
mului dintre mazdeismul și creștinismul persan, de la „cei trei magi”, la Mani și Simon
Magul79, motiv pentru care sunt excomunicați de Conciliul din Trullo, în 692.
79
Deși foarte puțin cercetată, filiera nordului pontic al stepei nomade susține o origine
persană mai mult decât probabilă a multora dintre „athinganoi”, date fiind practicile cultuale și
culturale (magia șamanică, tengrismul, maniheismul etc.), ca și elementele lingvistice. În sursele
arabo-persane, etnogeneza poporului rrom este legată de cei 12.000 de cântăreți de lăută aduși
„Împăratul Mihail al II-lea Amoritul este considerat rău inspirat, în iconoclasmul

său, de erezia frigiană a „athinganoilor”, numeroși în orașul său natal, Amoria, iar
împăratul Mihail al III-lea Rangabe (Bâlbâitul) era, conform surselor religioase ale
vremii, el însuși „țigan”. În Cappodocia ereticii, numiți și paulicieni (în siriacă, cu sen-
sul de „păgân”, „spurcat”, ca și bizantinul athinhagos), își creează chiar un vremelnic
stat autonom cu capitala la Tibrike, iar regele Chrysokeir (Mână de aur) ajunge până la
malurile Bosforului bizantin, dar în 872 este învins și decapitat, Tibrike anexat, statul
paulician dezmembrat, locuitorii refugiindu-se în teritoriile islamice. În acest timp
Santabarenus, misionar din Cappodocia, „manihean și vrăjitor”, deja profetizează în
Bulgaria învățăturile pauliciene. În 975, alți 200.000 de paulicieni din fostul principat
din Cappodocia sunt strămutați forțat în Bulgaria. Cosma scrie „Predica împotriva ere-
ticilor”, în care e vorba și de Boian Beniamin, „mag princiar de viță”, demonolog, mag,
vrăjitor, iar în 1014 Vasile al II-lea Bulgaroctonul (mâncătorul de bulgari), face 15.000
de prizonieri, pe care îi orbește, cu excepția câte unui om dintr-o sută, menit să le fie
călăuză. În 1054, hagiograful georgian George Hucesmonazoni, în „Viața Sfântului
Gheorghe atonitul”, al cărui discipol fusese, descrie prezența la Constantinopol a unor
„țigani”, faimoși magicieni și șarlatani”, descendenți din Simon Magul, în timpul
împăratului bizantin Constantin Monomahus, pe care îl scapă de fiarele sălbatice care
devorau animalele domestice din curtea palatului, dându-le carne descântată, practi-
când magia neagră. A fost un an istoric, în care scindarea bisericii ortodoxe de biserica
occidentală a devenit fapt, prin excomunicare reciprocă, având uriașe consecințe în
viitor. În 1081-1082, la reîntoarcerea victorioasă din campania împotriva normanzilor,
împăratul Alexios I îi atacă pe ereticii paulicieni, chiar dacă aceștia îl ajutaseră în lupta
împotriva normanzilor, le arestează liderii și le confiscă averile. Alte persecuții în 1114,
în perioada campaniei împotriva cumanilor nord dunăreni (actualele teritorii româ-
nești), unde erezia bogomililor („rugătorilor la Dumnezeu”, în limba slavă) își găsise
refugiul. În 1110, Prințesa Ana Comnena, autoarea cronicii vremurilor sale, „Alexiada”,
considera că aceste transferuri de populație eretică din Anatolia în Balcani sunt la baza
din India, în timpul regelui persan Bahram Gur, care au fuzionat cu zaotarii, foști preoți sacrifi-
catori ai zoroastrismului, cei doi termeni, zaotar și lăuta (din arabul al oud) fuzionând, dând
denominația lăutar. Sunt semnalați ca „săraci”, iar izvoarele scrise, cvasitotalitatea de după
prăbușirea imperiului persan sub sabia Islamului, ar putea indica grupuri religioase care nu
acceptau convertirea la Islam și preferau auto-exilarea în teritoriile bizantine. Popoarele turcice
învingătoare îi denumeau peiorativ pe învinși cerșetori, săraci, fiii lui Sasan (sasanizi, persani) –
v. Kristina Richardson, Roma in the Medieval Islamic World, op. cit.; Lisa Nelson, Music and
Musicians in the Medieval Islamicate World, ed. I.B. Tauris, 2021; Russell Zguta, Russian
Minstrels: A History of the Skomorokhi, ed. University of Pennsylvania Press, 1978.
VASILE IONESCU 21
cumplitei erezii, devenită o puternică mișcare socială antiimperială, care mai apoi s-a
extins în Occident, sub numele de catharism („celor puri”)”80.
Mai importantă însă decât nesfârșitele erezii creștine interne, o adevărată „fixație”
perdantă a clerului bizantin, chiar și a Schismei dintre biserica ortodoxă și catolică de la
1054, este cucerirea progresivă a întregii Asii, inclusiv a Chinei și Indiei, și „turcifi-
carea” întregului Orient de gaziii81 triburilor nomade turkmene și mongole ale stepei.
Bătălia de la Manzikert (1071) câștigată nesperat de aceștia, a fost lovitura fatală care a
dus nu numai la „războiul sfânt” al Cruciadelor latine în Orient (1095-1291) și agonia
prelungită a imperiului bizantin, ci și la prăbușirea dominației Islamului arab, ca
separare între suniți (turci) și șiiți (arabi). „Scurs” prin nord-vestul pontic în Europa
Centrală și Balcani, apoi prin estul și sudul pontic, prin Levant, Anatolia, Asia Mică,
„cazanul” diferențelor religioase și etnic-tribale radicale ale imperiilor marilor stepe
devine „balcanism”, o versiune alternativă la euro-asianismul rus din Caucaz și Asia
Centrală. Cvasitotalitatea zoroastrienilor, bogomililor, nestorienilor și celorlalte erezii
creștine, dușmani istorici ai bizantinilor, se convertesc la Islam, în special în confrerii
mistic-militare sau pastoral-nomade (alawism, yazdanism, yarsanism – legate de cultul
zoroastrian al îngerilor/Faravahar). În pofida principiului islamic de tolerare a cultu-
rilor și religiilor diferite („trăiește și lasă să trăiască”), sute de ani piața sclavilor va fi
alimentată de prizonierii războaielor nesfârșite și incursiuni/razii de pradă în teritoriile
părților adverse.
În Țările Române sclavia „țiganilor” devine politică economică, însuși termenul,
cândva denumind o erezie creștină, definind starea socială de „sclav”. În Balcani, odată
instalat, Islamul interzice sclavia unui mahomedan, convertirea fiind suficientă pentru
a fi eliberat. Instituția sclaviei rămâne însă „obiceiul pământului” în Moldova și
Muntenia, protectorate ale Porții Otomane, precum și în Hanatul Crimeii, devenite
după 1484 o „placă turnantă” a comerțului cu sclavi pentru Imperiul Otoman.
În Țara Făgărașului, Basarabia și Bucovina, teritorii românești aflate deseori sub
suzeranitatea altor state, instituția robiei a fost tolerată ca „obicei al pământului”. În
Transilvania și Banat, teritorii aflate până în 1918 sub suzeranitatea regatului maghiar
sau imperiului romano-german, salvconductul împăratului Sigismund din 1423,
80
Vasile Ionescu, Furtună și Melancolie, O introducere în fundamentele istoriei și culturii
rromilor (audiobook), ed. CNCR, 2019.
81
Gazi/u, în cultura turco-arabo-persană medievală cu sensul de erou, om curajos, voinic (la
slavii pontici). Similar cavalerilor europeni, confreriile/fratriile mistic-militare ale gaziilor erau
specializate în razii/incursiuni de „curățare a terenului”, prin uciderea sau vinderea ca sclavi a
locitorilor. Termenul a rămas în limba romani, prin „gadjo/gazi, cu sensul de nerrom, străin,
care a dat, în română, gagiu/gagică, cu sens disimulat, invers.
reîntărit de Matei Corvin în 1487, a fixat, istoric, statutul juridic și etnic al rromilor, de
grup aflat sub tutela împăratului, cu drept de a avea propriile dregătorii (voievozi,
oarecum similari „bulibașului” sau „vătafului”, în Moldova și Muntenia) și de liberă
circulație. Între 1712-1783 sunt semnalate și cazuri de sclavie ale rromilor în teritoriile
românești ale Imperiului austriac, stopate de actul de dezrobire al împăratului
austro-ungar Iosif al II-lea (1783), simultan cu „colonizarea”/„fiscalizarea” acestora ca
„țărani noi” („neubanater”, uj maghyar”), până la începutul primului război mondial.
În 24 mai 1785, împăratul Iosif al II-lea promulga actul de desființare a robiei în
Ardeal, Banat și Bucovina.
Cu destul de puțin succes, Kogălniceanu afirmă la 1893, oarecum enigmatic și, insi-
nuant, aceeași dilemă veche, a retoricii unei identități sociale care nu poate transcende
etnicul: „țiganii ne-au dat industriași, artiști, ofițeri distinși, buni administratori,
medici și chiar oratori parlamentari”. Calchia retoric și fals modelul dominant al acelei
vremi, cel islamic, care putea face posibil ca un sclav să devină mare vizir (otomani) sau
chiar sultan (mameluci), sau era inspirat de modelul revoluționar francez, conform
căruia, după Bonaparte, fiecare soldat putea deveni mareșal. Kogălniceanu evoca astfel
cazul polemic al domnitorului Ștefan Răzvan, „țigan” (rob) la origine, poate și a unor
contemporani ai săi, după unele rumori ale vremii (frații Negruzzi „Arăpilă”).
O situare a sclaviei rromilor în raport cu șerbia românilor: țăran și/sau

țigan?
Până la Așezământul lui Constantin Mavrocordat82, ambițios program de moderni-

zare a Țărilor Române, diferența dintre servaj (șerb, rumân83, vecin84, vlah85) și sclavaj
82
Publicat în Franța în 1740, aplicat din 1742
83
Utilizat în Țara Românească (Rumânească): „Rumânul se afla... în atârnare perpetuă de
stăpânul său. Acesta are asupra lui același drept ca și asupra pământului. În actele de întărire din
secolul al XVI-lea rumânii sunt înșirați laolaltă cu pădurea, moara și viea... Rumânul fiind
considerat ca parte a moșiei, el urmează întru toate soarta acesteia. Proprietarul îl vinde, îl
dăruiește, îl dă de zestre împreună cu ea.” – Constantin Giurescu, Vechimea rumâniei în-Țara
Românească și legătura lui Mihai-Viteazul. Memoriu citit la Academia Română în 21 mai 1915,
ed. Universul, 1943, p. 43 și 46.
84
Utilizat în Moldova, cu același sens ca și „rumân”, termenul „vecin” are o filieră slavă,
diferită de accepția actuală, mai apropiat de termenul „veșnic”, referitor la statutul de servitute.
85
Volk, folk, (v)lahos, indiferent de originea germanică sau bizantină, păstrează sensul de
mulțime, grup, popor, utilizat pentru a identifica grupurile transhumante (vlahiile), vlah,
mavrovlav, cuțovlah, karavlah fiind exonime considerate batjocoritoare în Balcani. Alți termeni
utilizați istoric pentru a desemna rumânii, ca persoane în stare neliberă: rumânași, săraci,
VASILE IONESCU 23
(rob, țigan), ca statut juridic de „rumân” domnesc, boieresc sau mânăstiresc, utilizată
pentru ceea ce este definit azi ca fiind „român” (i.e. rum, romaioi, grec-bizantin), a fost
cvasi similarizată, chiar indistinctă, cu statutul juridic, social și economic de „țigan”
domnesc, boieresc sau mânăstiresc, pentru ceea ce este definit azi ca fiind „r/rom” (i.e.
rum, romaioi, grec-bizantin). Ambele categorii au fost subiectul contractelor de
moștenire, danie/pomană sau vânzare-cumpărare, puteau fi înstrăinați împreună cu
moșia ori separat, puteau fi lăsați moștenire și ca zestre urmașilor, diferența fiind o
oarecare referință la statutul religios, frecvent încălcată: rumânii – la origine creștini,
țiganii – la origine necreștini (deși creștinați). Într-un imparabil metisaj86, în pofida
interdicțiilor căsătoriilor „mixte”, din care reiese că toți rromii au fost țigani (sclavi),
dar și că mulți țigani (sclavi) au fost „rumâni” (țărani), sau fuseseră oameni liberi87,
însclavizați urmare a datoriilor neachitate sau ca prizonieri de război, în pofida
interdicțiilor formale ale sistemului juridic și al bisericii.
„Valah”, ca și „rumân”, termeni utilizați preponderent de popoarele turcice și slave
nord pontice88 ca denominație exonimică și etnonimică alternativă, defineau statutul
seminomad al transhumanței, fiind considerați străini, în dependența și servitutea celor
lipsiți de proprietate, care îi diferenția de cei liberi (răzeși, Moldova, moșneni,
colibași, poslușnici (servitori), vecini. O dispută nerezolvată este legată de rudari (lingurari,
băiași), considerați vlahi negri (mavrovlahi), fără a se distinge diferențele radicale dintre rudarii
turcani și rudarii vlahuți. În același sens, lăiaș (de laie), cu sensul de nomad, din aceeași familie
de cuvinte cu vlah, desemnează ceea ce este generic denumit roma vlahicane, în accepția de romi
români, ca diferențiere de rromungre (rromi unguri), horahane rroma (rromi turci) sau de
enigmaticii rromi hâzâri (romi tătari, khazari).
86
Și aceste pricini ale acelor corciți se vor cerceta numai după tată, și după mamă, iar după
(stră) moși și (stră) moașe hotărâm domnia mea să nu se socotească, nici să se caute.” (Ion
Grigore Ghica Vv., 15 ianuarie 1776). NOTĂ: corcit = născut dintr’o mamă de națiune orĭ de
specie diferită de a tatăluĭ, hibrid, bastard, ca mulatrii și catâriĭ (Scriban, DEX).
87
Cronica moldo-germană menționează că în incursiunea anti-otomană a lui Vlad Țepeș în
sudul Dunării din 1462 a adus ca prizonieri de război 11-12.000 de oameni, care păreau a fi
Egyptians (țigani). Ștefan cel Mare, „în luna martie, în ziua 7 anul 6979 (1471), într-o joi, a
pătruns Ștefan voievod în Muntenia și în aceeași zi, a avut o mare bătălie cu Radu voievod, pe
un câmp, lîngă un târg numit Soci. Acolo a omorît multă oaste și le-a luat 17.000 de țigani87 cu
dînsul în robie”. (Cronica Moldo-Germană, Cronicile slavo-române), mai apoi, în 1474,
conform... „a luat Ștefan Vodă cetatea Teleajănului și a tăiet capetele pîrcălabilor, și muierile lor
le-au robitu, și mulți țigani (cu sensul de rob/sclav) au luat și cetatea au ars-o” (Grigore Ureche,
Letopisețului Țării Moldovei).
88
Pentru popoarele nord pontice, slave și orientale, Ak-Deniz (Mediterana) și Kara-Deniz
(Marea Neagră) sunt derivate din ak (luminos, alb) desemnând sudul, și kara (întunecat, negru)
desemnând nordul. În subsidiar, culorile desemnau și modul de guvernare, pe baza unor elite
sau unei conduceri „populare” (Belivlasi și Caravlasi/ Cerni-vlasi/Mavrovlahi („români negri”).
Muntenia) și boieri: „Rumânia este tocmai o stare de inferioritate socială. Rumânul nu

se bucură de întregirea drepturilor umane; el se găsește în puterea unui stăpân și
dependența aceasta, care nu are sfârșit, pentru că se extinde asupra tuturor urmașilor
săi, constituie elementul caracteristic al condiției sale sociale inferioare”89. „Rumân”
este echivalentul termenului „libert”, dat sclavilor eliberați, din considerente religioase,
dar rămași dependenți față de proprietar („legarea de pământ”), conform vechiului
principiu „dacă nu ești proprietar, ești proprietatea cuiva”, care definea în Evul Mediu
românesc „rumânirea” silită sau de bunăvoie, ca pierdere a libertății (sau iluziei ei!)90.
Astfel, afirmația că „în orice român stă un țigan”, capătă valențele originare ale
nondiferențierii, în pofida contestărilor rasiste, la fel cum este de constatat că rromii nu
au fost sclavii românilor, conform documentelor istorice „rumânii” (șerbii) și „țiganii”
(sclavii) împărtășind, milenar, o soartă similară. Un răspuns posibil este o clarificare
conceptuală a clasei boierilor, în termeni de castă militară, în accepția euro-asiatică a
termenului și a Evului Mediu prelungit al Țărilor române! De altfel, în 1791, Petiția
Valahilor/ Supplex Libellus Valachorum, care solicita recunoașterea ca națiune,
menționa sensul peiorativ al denominației rumân/român: „ca numirile odioase și pline
de ocară: tolerați, admiși, nesocotiți între stări și alte de acest fel, care ca niște pete din
afară, au fost întipărite fără drept și fără lege, acum să fie cu totul îndepărtate, revocate
și desființate”, la fel cum, în 1848, solicita, revoltată: „națiunea română să pretindă ca în
toate actele oficiale să fie numită cu adevăratul ei nume”. Similar, Memoriul Adunării
Naţionale a Romilor din Transilvania, 27 aprilie 1919 solicita: „De asemeni, ne rugăm
ca de aici înainte, în toate actele oficiale să nu se mai folosească, pentru noi și pentru
urmașii noștri, numirea (porecla) de batjocură țigan.”
Termeni generici, „rumân” și „r/rom”, par să desemneze și zona din care proveneau
mare parte din cei însclavizați, imperiul bizantin, ale cărui limite, după retragerea aure-
liană din Dacia (256-274), au rămas fixate milenar la Dunăre; o altă parte a sclavilor a
provenit din raziile făcute de noii stăpâni musulmani în fostele teritorii bizantine, dar
cea mai mare parte a sclavilor va fi dusă și adusă prin nordul pontic al Drumului
Mătăsii, din zona slavă, caucaziană, persană și indiană, prin haosul Imperiului marilor
stepe, controlat vremelnic de khazari, cumani, mai apoi de tătarii crimeeni, în final, de
ruși. Cvasitotalitatea fostelor târguri create de genovezi și venețieni prin Officium
Gazariae, trasează și astăzi frontierele României, din estul Mării Negre, la sud-vestul
89
Constantin Giurescu, Despre Rumâni. Vechimea rumâniei în Țara Românească. Despre
boieri, ed. Universul 1943, p. 130.
90
O polemică asupra conceptului poate fi cea a situațiilor juridice ale „sloboziilor”, inclusiv
al accepției termenului „slobod”, care nu presupunea a fi liber, ci a nu fi rob (sclav).
VASILE IONESCU 25
Dunării91. Sursele istorice documentează amploarea acestei industrii a sclaviei, în doar

10 ani (1462, 1471) zeci de mii de moldoveni, munteni sau bulgari devenind... țigani
(sclavi)!92
În același mod, „țigan” și „rom” (rrom) sunt tot denominații (exonime) bizantine,
neetnice; „rom” (din rhomaioi, cu sensul imperial de bizantin și creștin), „țigan” (din
athinganoi/athinhagos, cu sensul de „eretic, păgân”, „de neatins”), desemnând erezia
iconoclastă frigiană a „athinganoilor” (maniheiști, mai apoi, pavlichieni, bogomili etc.).
Instituția robiei (sclaviei), ca și cea a șerbiei (rumâniei), este menționată încă din
primele acte ale cancelariilor domnitorilor, în secolul XVI, dar este mult anterioară;
pentru rumâni (șerbi), cea mai veche mențiune este 1482, pentru robi (țigani) cea
datată 3 octombrie 1385, ca întărire a unei danii anterioare către mânăstirea Vodița
(1369), dar actele notariale genoveze și venețiene menționează traficul cu sclavi în
această zonă, în porturile Licostomo (Chilia) și Mavrocastron (Cetatea Albă), cu secole
înaintea constituirii statale.
În 1275, Balada, natum in Rusia, și Dochia (considerate cumane) sunt vândute ca
sclave orientale în Genova, aduse din Caffa (prin Pera), ca și Maria, bruna quasi blanca93.
De altfel, mitul occidental al frumoaselor țigăncușe94 are o origine italiană, care mas-
chează traficul de ființe umane, în special cu fete caucasiene (circasiene), considerate
exotice, vândute pe piața sexului pentru aspectul plăcut95 sau folosite ca strategii de
91
Licostomo (Chilia), Montecastro (Cetatea Albă), Olihonia (Soroca), Bender (Tighina),
Hotin, Ismailiye (Izmail), Solina (Sulina), Enisala (zona Tulcea), Harisova (Hârsova), Pangalia
(Mangalia), Histria (Constanta), Donavici (Dunavăț), Ermocastro (Jurilovca), Ibrail (Braila),
Silistra (Dârstor), San Georgi (Giurgiu), Calfats (Calafat), Corabia, Caladda (Galați), Vicina
(Isaccea), Axiopolis (Cernavodă), Turnu Magurele) etc. Despre Orientul medieval, vezi Michel
Ballard, La Romanie génoise (XIIe – début du XVe siècle).
92
v. mai jos Cronograful, anii 1462-1474.
93
Selectia și prețul sclavilor se făceau și după criterii culoare: albi, bruneți, măslinii, negri –
v. și Freddy Thiriet, Michel Balard, op cit.; Dennis Deletant, Genoese, Tatars and Rumanians at
the Mouth of the Danube in the Fourteenth Century, ed. The Slavonic and East European Review,
1984.
94
Zingarella, Gitanilla, La Bohemienne, Gypsy Girl desemnează în arte o adolescentă
„străină”, posibil furată sau necreștină, de la Zingarella lui Boccaccio Boccaccino (1504), la
Madonna Zingarella) lui Titian (1510), Dossi Dosso (1513), Correggio (1517) sau, în literatură,
de la Gitanilla (Cervantes, 1613), la Mignon (Goethe, 1795), Esmeralda (Hugo, 1831), Carmen
(Merimee, 1843) etc. În literatura română, ca lectură erotică (bohemianism), obiectul este o fată
rromă, sclavă – v. Vasile Ionescu, O mie de ani de singurătate, op. cit.
95
Care a dat chiar numele tipului rasial denumit caucazian, după originea iubitei rasiologu-
lui Blumemberg.
„seducție a violenței”96, ca în cazul Zefirei/Zamfirei, eroina poemului exotic al foarte

tânărului și genialului rebel Pușkin, din perioada exilului său în Moldova. Cât despre
Vasile Porojan, cunoscuta lectură incoerentă și melodramatică din manualele școlare,
un necrolog al poetului Vasile Alecsandri despre tovarășul de joacă al copilăriei sale,
originea acestuia era Zaporojia (Ucraina actuală), însclavizarea familiei sale fiind
urmarea distrugerii Siciului/Statului cazacilor (1775) de către imperiul Rus, urmată de
cea a Hanatului tătarilor crimeeni (1783). Nostalgia libertății explică melancolia depre-
sivă a tânărului Vasile Porojan, care fuge de la stăpân, când i se spulberă iluzia că ar
scăpa de sclavie, dacă și-ar putea însoți prietenul copilăriei, pe Vasile Alecsandri, la
Paris. La 1836, chiar când Vasile Alecsandri petrecea la Paris fără prietenul său Vasile
Porojan, Ermitul/Pustnicul din Gauting97 este stupefiat de persistența imorală a
instituției sclaviei:
Printre vite, o boieroaică vindea mai mulți țigani, printre care se afla și o fată
frumoasă de 15 ani, pe care o vânduse unui negustor cunoscut, pe 2 galbeni. Fata
fusese luată chiar când eu treceam pe dinaintea colibei mizerabile, din care
auzeam plânsete sfâșietoare. Am întrebat de cauza plânsului și mi s-a spus:
părinții, frații și surorile plâng fiindcă fata fusese răpită din brațele mamei sale și
dusă. M-am apropiat de barbar ca să i-o cumpăr, dar el era bogat și a râs de cei 50
de galbeni pe care-i ofeream, ca să-i redau fetei libertatea. Zicea că el o cumpărase
numai pentru plăcerea sa, iar dacă nu o să se supună, o s-o bată până o să vrea.
Iar dacă vreau să cumpăr țigani, el are 500, printre care se găsesc și fete foarte
frumoase, care nu s-ar împotrivi, deoarece pe el l-au slujit toate. De fata
cumpărată e amorezat și nu o dă cu niciun preț. M-am dus la caimacam și am
vorbit peste tot, cu multă indignare, dar ei au râs de prostia mea: Țiganii sunt
proprietatea noastră și putem face cu ei ce vrem!”
Memoriul publicat de elvețianul Emile Kohly de Guggisberg în 1841 a produs
emoții la scară europeană:
Robia reprezintă cea mai mare rușine pentru țară, pata cea mai neagră în fața
străinului. Veți îndrăzni vreodată să vă numărați printre neamurile civilizate,
atât timp cât se va putea citi într-unul din jurnale voastre: De vândut țigancă
tânără?!”.
96
Serge Tcherkézoff, Tahiti – 1768. Jeunes filles en pleurs. La face cachée des premiers
contacts et la naissance du mythe occidental (1595-1928), ed. Au vent des îles, 2004.
97
Theodor von Hallberg-Broich, Reise nach dem Orient/ O călătorie prin Orient, 1836-1837,
Stuttgart, 1838.
VASILE IONESCU 27
În același mod, la 8 mai 1852 Mânăstirea Elias (sf. Ilie), actualmente Colțea, anunța
printr-un afiș public:
A vinde un prim sălaș de robi sau sclavi țigănești, printr-o licitație, la amiază, cine
se compune din 18 oameni (bărbați), 10 băieți, 7 femei și 3 fete – în condiție
fină”98.
În 1855, diplomatul Elias Regnaut denunță ipocrizia morală a administrației Țărilor

Române și solicitând intervenția statelor europene pentru eradicarea sclaviei rromilor,
prin sancțiuni drastice:
Moldo-Valahia este singura țară din Europa creștină în care sclavagismul mai
poate fi întâlnit. Și nu este cea mai mică nemulțumire a istoriei față de acești
boieri, care imploră compasiune marilor puteri, dar sunt ei înșiși fără compasiune;
care cer independență, dar nu știu să respecte libertatea umană. Niciodată nu va
rămâne nepedepsit disprețul față de cele mai sacre legi ale moralei. Își compromit
prin acest mod propria demnitate, dar mai ales își pierd dreptul de a solicita
protecția altora. Moldo-Valahii au dreptate, fără îndoială, să ceară Europei
(sprijinul) de a fi repuși în posesia drepturilor. Dar, pentru a merita libertatea,
trebuie să redea libertatea oamenilor născuți în aceeași țară ca și ei, proprietari de
pământ înainte de ei și care, mai mult decât ei, au dreptul la o despăgubire pentru
toate suferințele servituții. Dacă strigătul de eliberare nu iese spontan din toate
inimile, este datoria națiunilor Occidentului de a face dreptate. Prin forța
întâmplărilor, ele sunt astăzi investite cu tutela celor două principate. Fie ca
primul lor act de gestionare să fie o mare lecție morală, botezul noilor frați!99
Instituția sclaviei a funcționat până după 1856/65?, când a fost desființată la
presiunea statelor europene, ca precondiție a recunoașterii Principatelor dunărene (mai
apoi, române), dar cercetările privind sclavocrația în Țările Române și implicarea
acestora în traficul oriental sunt cvasi-inexistente.
În 1891, fostul prim ministru al României unite, Mihail Kogălniceanu, anunța
triumful celor trei mari reforme ale statului român, în discursul „Dezrobirea țiganilor,
ștergerea privilegiilor boierești, emanciparea țăranilor”. Deloc paradoxal pentru
politicile incoerente ale statului, în doar 15 ani a urmat Răscoala țăranilor (foștilor
„rumâni”/șerbi) de la 1907, apoi Holocaustul rromilor (foștilor țigani/sclavi) și uciderea
în masă a acestora, în perioada 1938-1945, urmată de patru dictaturi (1938-1989), care
98
Hazliu, există o adevărată campanie de contestare a autenticității afișului, nu și a auten-
ticității faptelor!
99
Elias Regnault – Histoire politique et sociale des Principautes Danubiennes, Paris, 1855.
probează faptul că politicile publice fuseseră mai degrabă cosmetice, iar ștergerea
privilegiilor boierești încă rămâne simplă retorică, atâta vreme cât este minată de
diferențieri medievale de clasă, castă și rasă.
II
Rrom este un termen „umbrelă” vag, prin care sunt definiți cei care se auto-identifică
astfel, de-o manieră formală și generală: gitanii din spațiul spaniol și latino-american,
sinti din spațiul germanic, rromungre din spațiul austro-maghiar, horahane rroma din
spațiul oriental, ruska rroma din imensul spațiul al Federației Ruse, vlahikane rroma
(rromii vlahi, cu sensul de rromi români). Travellers, gens du voyage, nomadi etc. definesc
în Occident un stil de viață (semi-nomad), considerat specific rromilor, reglementat prin
drepturi speciale acordate celor care practică meserii itinerante.
Deși vag și neetnic la origini, a fi țigan în Țările Române a presupus faptul de a fi
supus unei însclavizări ereditare (de-a pururi), caz unic în Europa, al celei mai
îndelungate sclavii din istoria lumii. După abolirea Sclaviei, absența unor măsuri de
egalizare a cetățeniei rromilor a alimentat politici rasiale, susținute și implementate de
stat, în numele societății românești, de la excludere, la „românizare” marginală, care au
amplificat diferențele de statut față de populația majoritară și, prin aceasta, la crearea
unui rasism românesc specific, construit pe ideea eugenistă a statului biopolitic.
În ce privește proto-istoria constructului identitar țigan, începe în secolul VII, în
Frigia (Anatolia), straniul leagăn al barbarilor Dionysos, Orfeu, Pan, teritoriu când per-
san, când grec, după ce fusese cucerit de arabi și islamizat, apoi a (re)devenit bizantin și
recreștinat, odată cu izbucnirea revoltei creștine iconoclaste a țiganilor (athinganoi,
athinhagos), denominație care avea să devină eponimă. Iconoclasmul era consecința
schismei calcedoniane a bisericilor orientale (coptice, siriace, persane) de biserica
bizantină (451), urmare a conflictului irezolvabil al imaginariilor religioase: dintre
creștinismul oriental (influențat de magism/zoroastrism) și creștinismul bizantin (in-
fluențat de raționalismul pragmatic pitagoreic), dintre gândirea magică persană și gân-
direa rațională bizantină – sursă a diferențelor radicale cultual-culturale proto-protes-
tante a marilor erezii ale ebioniților, bogomililor, catharilor și hussiților (bohemie-
nilor), ca rezistență și refuz al pierderii tradițiilor istoriei și gândirii/culturii memoriei,
dar și al adaptării formale și sincretice la religiile și culturile de contact dominante, prin
disimulare (harrano, taquya), pentru a evita distrugerea totală: la Islam (șiism, alewism,
sufism) sau Ortodoxism (isihasm), Protestantism (versiuni neoprotestantiste, i.e.
penticostalism).
Surse ale respingerii reprezentării în imagine (icoană) a lui Dumnezeu sunt încă din
Epistola lui Pavel către galateni (frigieni), cauza fiind străvechiul iconoclasm cultual
VASILE IONESCU 29
zoroastrian, perpetuat în imaginarul cultural, prin care ce nu este vizibil nu poate fi

transfigurat, doar perceput extatic: realitate este ce simți sau vezi prin simțuri, nu ce
(crezi că) înțelegi prin gândire (imanență vs. transcendență). Orice imaginare și inter-
pretare a realității este o transformare prin desfigurare și pierdere a autenticității chi-
pului adevărului – singura regulă acceptată este cea divină, revelată extatic, prin Duh,
ca exorcizare (prin intermediul orfic-șamanic, apoi sufist, al lăutarilor, ghicitoarelor și
dansatoarelor – v. preoții zaotari, magia, dansul dervișilor, „străpungerea inimii” etc.).
Condamnați la moarte civilă perpetuă100, țiganii sunt excomunicați de conciliul
Latran, în 692, exilați la marginea imperiului, în Balcani, uciși sau vânduți ca sclavi,
dispărând ca entitate fizică din memoria locului, în 1071 și cucerirea Frigiei de
selgiukizi, când teritoriul devine Protectoratul Rum (un alt eponim, cu sensul de
bizantin/creștin), care și el dispare, după Cruciade și expansiunea otomană.
Țigan, un termen generic jignitor pentru eretic, propagat și sancționat drastic de
scrierile bisericești bizantine, devine și rămâne, chiar și azi, un exonim injurios imper-
sonal. Erezia athinganoilor se va contopi în marile erezii balcanice ale paulicianismului
și bogomilismului, care aveau să penetreze și în Occident, prin erezia cathară și
proto-protestantismul hussit (din care va fi derivat eponimul bohemian, cu sensul
originar de țigan, apoi, nolens-volens, cu sensul de nomad, apatrid, străin).
Reconquista spaniolă, Reforma protestantă și Contrareforma catolică impun resta-
bilirea ordinii comunitare, expații, devin indezirabili, în special evreii și rromii (jidanii
și țiganii), considerați radical diferiți de creștini, de aceea periculoși pentru comunitate,
asimilați acestor indezirabili fiind și săracii, vagabonzii sau bohemienii (alt eponim
pentru rromi) – cum va susține însuși Martin Luther, editorul șocantului Index, De
vagatorum (Cartea vagabonzilor și cerșetorilor), în 1528.
În teritoriile actualei Românii, termenul „țigan” devine similar celui de „sclav” (la
origine cu sensul etnic de „slav”) și înlocuiește termenul „rob” (cu sensul de supusul lui
Dumnezeu, rezervat pentru creștini), după invazia Hoardei de Aur și crearea Hanatului
Crimean al tătarilor, când Țările Române devin parte a Drumului Mătăsii și comerțului
oriental cu sclavi, ca state sclavocrate, până după a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Între Orient și Occident, la intersecția marginilor marilor imperii și subistoriei,
după cinci secole de dependență de Poarta Otomană, Reconquista101 Europei Centrale și
100
Athinganoi (athinhagos, care și-a pierdut sfințenia, botezul, desacralizat) a fost în biserica
bizantină, echivalentul lui Homo Sacer (om blestemat) din biserica occidentală – v. Giorgio
Agamben, Homo Sacer. Puterea suverană și viața nudă, ed. Idea Design&Print, 2006.
101
Chestiunea orientală a menținut multă vreme ambiguitatea denumirii geostrategice, alter-
nând între formularea Europa orientală și Orientul european. Zona balcanică, care cuprindea și
Țările Române, a rămas în această ambiguitate a diferențelor radicale.
de Sud-Est de către habsburgi și ruși a inclus teritoriile românești în sfera intereselor

geostrategice, fapt care a presupus prealabile politici de preaderare, europenizarea
administrativă a noilor teritorii (colonizarea) printr-o relativă autonomizare strategică
(primăvara popoarelor). După abolirea sclaviei (robiei) rromilor (1783) în teritoriile
românești intrate sub suzeranitate austriacă sau rusă102, urmată de abolirea iobăgiei
(șerbiei) românilor (1785)103, expansiunea europeană în Țările Române va fi tergi-
versată mai bine de 100 de ani, din considerente strategice.
Un adevărat cataclism economic a fost abolirea juridică de jure a sclaviei rromilor
„făcută la presiunea Marilor Puteri, în mai puțin de două luni, între 10/22 decembrie
1855 (Moldova) – 8/20 februarie (Muntenia), de către trupele de ocupație austriece, în
timpul războiului Crimeii (1853-1856), ca precondiție a recunoașterii unirii Moldovei
cu Muntenia, la Conferința de pace de la Paris (martie 1856) și Convenția de la Paris
(1858). A fost un moment important al istoriei României, deși nu a însemnat și o abo-
lire de facto a sclaviei, care urma să se facă în următorii 10 ani (două cicluri legislative),
prin răscumpărarea sclavilor și despăgubirea proprietarilor de către stat, o afacere
dubioasă, mai apoi abandonată, după Reforma agrară și abdicarea lui Cuza (1866).
Din punct de vedere social, în perspectiva solidarizării și fondării națiunii, ca pas
prealabil al edificării statului modern, „procesul civilizării” românilor (alocare de re-
surse de dezvoltare), respectiv, „procesul decivilizării” rromilor (menținerea înapoierii,
prin pauperizare și excludere sau ghetoizare), a presupus politici publice de separare,
diferențiere, subalternizare și rasializare, ca decalaj de tip rasă/clasă/castă. La 1858,
aboliționistul Cezar Bolliac, pentru care „țiganul și clăcașul/Au fost amoarea (iubirea)
mea”, constata că „Evul Mediul nu se mai reprezintă astăzi prin nici un alt stat în
Europa creștină decît numai prin statul Țării Romînești” prin cele 17 ranguri și clase, în
care ultimele locuri erau ocupate de țărani (deveniți clăcași), pe locul 14 al ierarhiei,
ultimele 3 locuri fiind ocupate de foștii țigani (acum „emancipați”: „clasa țiganilor de
vatră” (sedentari), „clasa țiganilor de laie” (care practicau meserii itinerante) și „clasa
netoților” (ne-toți, cu sensul de nomazi)104.
Tocmai pentru că nu a presupus măsuri eficiente, competiția pentru resurse și
prestigiu a distrus coabitarea istorică și i-a exclus social și rasializat progresiv pe toți cei
102
Banat, Ardeal, Bucovina, respectiv, Basarabia.
103
V. nota 3. În Moldova și Muntenia, la vremea aceea aflate în Orient, în „secolul fanariot”,
a fost invers, dată fiind strategia acestora de a edifica un stat, care solicita crearea prealabilă a
unei națiuni. Servajul (rumânia) a fost abolit, formal, cu mai bine de 100 de ani înaintea abolirii
sclaviei rromilor, la fel de formale. Pentru fanarioți, statul s-ar fi numit Romania, ca amintire a
măreției imperiului de odinioară, pentru austrieci s-ar fi numit Dacia (vezi și „Țiganiada”).
104
„Mozaicul social”, 1858, ziarul „Național”, în Cezar Bolliac, Pagini alese, ed. Tineretului,
1961.
VASILE IONESCU 31
considerați țigani, prin politici de excludere și discriminare, care continuă și astăzi, și

care nu pot fi stopate decât printr-o r/evoluție morală pentru demnitate (dar care, în
prealabil, trebuie să transforme rivalitatea egocentrică pentru resurse, vechea tradiție
contra-culturală românească și rromă, într-o cultură cu valori civic-morale viabile).
Din punct de vedere cultural, epopeea baroc-iluministă „Țiganiada”, opera monu-
mentală a lui Budai Deleanu (scrisă între 1800-1812, este un monument comun al
gândirii/culturii românești și gândirii/culturii rrome, ca efort și eșec al ieșirii din orien-
talism105, considerat barbarie și primitivism, printr-o occidentalizare instant, cosmetică,
la nivelul elitelor, și nu structural, de masă. Ca premiză exemplificatoare a procesului
de/civilizării, „Țiganiada” atribuia rromilor (țiganilor) menținerea credințelor (tradi-
țiilor) Orientului inimii (timp circular, ca memorie și istorie fără durată), iar românilor
Occidentul gândirii (timp liniar, ca memorie și istorie eternă). Elitele vremii își
atribuiau o gândire rațională europeană (românească), dovedită a fi pur cosmetică, în
opoziție cu gândirea mi(s)tic-magică orientală (țigănească), la fel cum Planul ca țiganul
este în opoziție cu Organigrama (Masterplanul), „dragostea țigănească” (corporalizare)
în opoziție cu iubirea creștină (spiritualizare) etc.
În versiunea a III-a a „Țiganiadei”106, Ioan Budai Deleanu conchide, dezamăgit și
resentimentar, că românii/rumânii au ratat proiectul europenizării, sunt tot țigani-ță-
rani (cu sensul iluminist de barbari, primitivi), incapabili de a se civiliza, anulând tot
eșafodajul de stereotipuri și prejudecăți etnocentrice pe care s-a construit canonul de
valori românesc. Prea târziu, memoria falsificase istoria, fapt pentru care „Țiganiada”
va fi marginalizată, pusă tacit la index pentru inconformism și incorectitudine politică.
Rămasă în suspensie, dilema fondării României ca stat de drept sau etnopolitic (națio-
nal) este cauza recăderii periodice în trecut, a letargiei și refuzului modernizării – cum
au relevat, cu luciditate, Zeletin, Drăghicescu, Lovinescu, Patapievici sau, mai recent,
Dan David. Mai mult etnică decât etnografică antropologic decât antropocentric.
Din punct de vedere politic, de la abolirea Sclaviei (1856/65), până la Holocaust
(1938-1945) și comunism (1948-1989) rromilor le-a fost continuu respins dreptul de
națiune co-fondatoare a statului român, abia în 1990 recunoscându-li-se dreptul de
minoritate națională, fără însă a se implementa politicile unei cetățenii echitabile. Ca în
„Țiganiada” lui Budai Deleanu, presiunea de expatriere și auto-exilarea rromilor, pe
fundalul unui haos întreținut de administrație, este mentalitatea ipocrit-bizantină încă
actuală.
105
În același sens al unei ireconciliabile și intoleranțe europene față de diferențe, v. Edward
W. Said, Orientalism. Concepțiile occidentale despre Orient, ed. Amarcord, 2001.
106
Nefinalizată, publicată sub numele Trei viteji, aluzie la cele 3 țări române.
Cum a evoluat gândirea/cultura rromă în sistemul normativ secularizat, ca extra-

teritorializare a străinului (păgân), în epocile istorice, de la Renaștere, la Postmoder-
nitate și Postcreștinism? Este genetic rasismul? – cum semnalează neuroștiințele, și
atunci doar o legislație riguroasă de combatere a antigypsismului îl poate menține în
limite suportabile? „Krafting gypsy” este o tehnică de depersonalizare și „castrare”
psihologică, prin stigmatizare, încă din copilărie? În ce măsură schimbările cultuale
(religioase) au avut și au posibile implicații pozitive sau negative culturale, cum a fost
antițigănismul bizantin sau anti-bohemianismul european (v și Luther despre rromi),
prin construcții laice (a se vedea dansul din buric, ghicitul și maneaua, ca practici
shamanice devenite exotism/ boheminism/orientalism)?
Sunt întrebări care-și caută minimale răspunsuri, în această carte, pentru că rromii
au rămas singura națiune indezirabilă rasializată din Europa, iar soluțiile integrării
sociale nediferențiate, eșuate continuu, au devenit o amenințare la securitatea acestora.
Kai jeas, roma – Încotro, rromilor?
Evoluția legislației privind „țiganii”
În pofida tentativelor de a conceptualiza interpretări unificatoare globale ale diver-

sității practicilor sclaviei107, o instituție istorică, proteică108 și încă actuală, cu asemănări
dar și diferențe notabile – se menține încă o rezistență tăcută a statelor și, implicit, a
instituțiilor academice109, în a se concilia cu trecutul. Este și cazul României, stat cu un
107
Kevin Bales, Understanding Global Slavery: A Reader, ed. University of California Press,
2005; Jeremy Black A Brief History of Slavery: A New Global History, ed. Robinson, 2011; Alain
Testart, L'institution de l'esclavage. Une approche mondial, ed. Gallimard, 2018.
108
Enrico Dal Lago & Constantina Katsari, Slave systems. Ancient and Modern, ed. Cambridge
109
Cu excepția cărții istoricului rrom Petre Petcuț, Rromii. Sclavie și libertate. Constituirea și
emanciparea unei noi categorii etnice și sociale la nord de Dunăre, 1370-1914, ed. Centrul
Național de Cultură a Romilor, 2017, nu există niciun studiu de specialitate dedicat instituției
sclaviei românești. Încercări de pionierat, mai degrabă de popularizare, aparțin unor activiști
rromi: Nicolae Gheorghe, Romii: de la robi la cetățeni, în „Jubileul Dezrobirii” (o reluare a unui
text scris cel mai probabil în 1981), broșură editată de Centrul rromilor „Amarre Romentza”,
2006; Vasile Ionescu, Robia țiganilor în Țările Române: Moldova (vol. 1), Țara Românească
(vol. 2) ed. Aven amentza, 2000; Rromii în istoria României: antologie și bibliografie, Aven
amentza, 2002. Cvasi-necunoscute specialiștilor, prin faptul că nu au fost traduse, sunt circum-
stanțiale sau etape ale unor cercetări prospective: Ian F. Hancock, The Pariah Syndrome. An
Account of Gypsy Slavery and Persecution, ed. Karoma (1987), Marushiakova, Elena and
Vesselin Popov, Gypsy Slavery in Wallachia and Moldavia, în Kamusella, Tomasz and Krzysztof
Jaskulowski (eds.), Nationalisms Today, Ed. Peter Lang, 2009; Venera Achim, Raluca Tomi,
VASILE IONESCU 33
îndelungat trecut sclavocrat, până după 1856/65, activ în comerțul cu sclavi110 genovez
și venețian, prin porturile sale de la Marea Neagră și Dunăre. Deși mult anterioară, încă
din vremea dominației cumane în zonă, sclavia este documentată după 1261, urmare a
tratatului de la Nymphea, prin care Bizanțul acordă Genovei, mai apoi și Veneției,
monopolul comercial în Marea Neagră, în schimbul sprijinului pentru recucerirea
Constantinopolului. Este anul de naștere al dominației genoveze pe teritoriul românesc
și începutului unei perioade extrem de înfloritoare, care avea să dureze mai bine de
două secole, până la 1475 când Marea Neagră devine „lac turcesc”.
Noua istorie, prin cercetarea istoriei marginalilor și analiza comparativă a statutului
de sclav111, numit holop112, în Rusia/Eurasia113, ca și sakaliba, ienicer, akingiu, mameluk,
în imperiile Orientului nord pontic, face evident că „dreptul pământului” (valah), deși
oral, până la târzia Pravilă a lui Vasile Lupu114, este o versiune combinată a dreptului
slav, cu origini în dreptul bizantin115, parvenit prin sursele chirilice, respectiv, Codul de
legi Russkaya Pravda, documentat din 1016, atestat încă din secolul VIII, cu rădăcini în
dreptul bizantin, dar și în vechiul drept german, prin varegi/ vikingi. Specific nordului
pontic, „dreptul sclavilor” nu are un caracter nerasial, în pofida interdicțiilor Creștinis-
mului și Islamului sau identificărilor retorice „ghiaur vs. păgân”. Sursele genoveze și
venețiene, indică o origine preponderent pontică, balcanică, arabă sau turcică (turkme-
nă, caucaziană), pentru un număr semnificativ originea etnică nefiind precizată. O altă
particularitate a sclaviei orientale este servitutea voluntară, ca formă de mercenariat116,
Florina Manuela Constantin, Documente de arhivă privind robia țiganilor. Epoca Dezrobirii
(culegere de texte), ed. Academiei române, 2010; Bogdan Mateescu, Căsătoria robilor: între
alegerea cuplului și voința stăpânului. Studiu și documente de arhivă despre căsătoriile robilor
din Țara Românească după 1830, ed. Etnous, 2014; Bogdan Mateescu, Familia în timpul robiei.
O perspectivă demografică. Studiu și liste de populație din arhive, ed. Universității Alexandru
Ioan Cuza” – Iași, 2015.
110
Michel Balard, Freddy Thiriet, op. cit.
111
La origine, o corupere a termenului latin „servus” (serv, șerb, sclav), devenit „sclavus”,
desemnând originea etnică slavă (nord pontică sau balcanică).
112
Sub forma harap (cu sensul de arap, arab) termenul era utilizat și în limba română
populară pentru a desemna sclavii, inclusiv țiganii (peiorativ), fără o referință clară la culoarea
negroidă a pielii. A se vedea și Ion Creangă, Harap alb, cu referințe la omul spân (musulman) și
omul cu părul roșu (evreu).
113
În sensul extins, care include Caucazul și Orientul Mijlociu.
114
Carte românească de învățătură, tipărită la Iași în 1646.
115
Ioan Peretz, Curs de istoria dreptului românesc, ed. „Carageale”, 1931; Ioan Peretz, Robia
și rumânia în vechiul drept român (curs de istoria dreptului român), București, 1939.
116
Dreptul musulman admitea accesul la funcții ale sclavilor, a se vedea sultanii mameluci
sau vizirii ienicerii, akingii, spahii otomani, în majoritate sclavi creștini, la origine.
supunere condiționată (tributară)117, inclusiv vânzarea individuală a celor săraci, „in-

dustria sclaviei”, ca mod de producție asiatic, funcționând prin raidurile în rândul
triburilor nomade ale stepei, ale creștinilor în zonele musulmane sau politeiste (și invers).
Creștinismul a tratat sclavia mult mai radical, cazul românesc fiind destul de apropiat de
cel aplicat în Lumea nouă de după 1492, respectiv, al Americii hispanice, centrată pe
limpieza de sangre (puritatea sângelui creștin) și caste eugenice, negrificării progresive a
sclaviei, în America de Nord și Canada118. fapt care permite inclusiv o interpretare a
constructelor culturale ale rasismului119, ca „purificare etnică”120, de la arianismul nazist,
la naționalismul legionar pentru sânge și glie, asociat în exces cu determinările statutului
inferior, subaltern. În același mod, includerea în analiză a muncii forțate sau sclavia
sexuală trimite la similarități cu Holocaustul și noile forme de ănsclavizare.
Legislația românească referitoare la sclavi stipula dreptul economic de vânzare/
cumpărare de către stăpân/proprietar, diferențiat juridic în trei categorii: sclavi ai dom-
nitorului și sclavi ai mânăstirilor (mai apoi considerați ai statului) și sclavi particulari
(ai boierilor). La frontiera umanului, între om și animal121, deși sclavul era Aproa-
pele/Același, juridic era transformat în Celălalt/Altul, un bun posedat, proprietate
personală sau colectivă122 a altuia: „robi sunt câți sunt dobândă altora”123, „țiganul este o
persoană ce atârnă de altul cu averea și familia sa”124. Dreptul de proprietate era inalie-
nabil, condiția de sclav era ereditară, urmare a canonicului Blestem al lui Noe asupra
hamiților și excomunicării neamului lui Canaan: „Țiganul e țigan și în ziua de Paște!
(ziua iertării). Robul era lipsit de dreptul de reprezentare și responsabilitate individuală:
„Țiganul sau țiganca, sau copilul, de va fura o dată, sau de două ori, sau și de trei ori,
găină, sau gâscă, sau alt lucru micșor, să se ierte; iar de va fi lucru mai mare furat, să se
117
Moldova, Muntenia, Hanatul Crimeii și Transilvania.
118
Peter Kolchin, Unfree labor. American Slavery and Russian Serfdom, ed. The Belknap
Press of Harvard University Press, 1987; Amanda Brickell Bellows, American slavery and russian
serfdom in the post-emancipation imagination, ed. The University of North Carolina Press, 2020.
119
Marius Turda, Eugenism și antropologie rasială în România, 1874-1944, ed. Cuvântul,
2008; Marius Turda, Maria Sophia Quine, Istorie și rasism. Ideea de rasa de la Iluminism la
Donald Trump, ed. Polirom, 2021, Paul Weindling, Marius Turda (Eds), Blood and Homeland:
Eugenics and racial nationalism in Central and Southeast Europe, 1900-1940, ed. Central
European University Press.
120
Vladimir Solonari, Purificarea națiunii. Dislocări forțate de populație și epurări etnice în
România lui Ion Antonescu, 1940-1944, ed. Polirom, 2015.
121
„Țiganul e om de departe”, „nici țiganul nu e om, nici răchita pom”.
122
În Muntenia și Moldova.
123
Legiuirea Caragea (1818).
124
Regulamentul Organic, cap. II (1831).
VASILE IONESCU 35
certe (pedepsească) la fel ca oricare fur (hoț)”125. „Umanitatea”126 sa era segregată

radical, de la neacceptarea în biserici, la înmormântarea în cimitire separate sau la
marginea lor, cu interdicția fermă a mariajelor intra-etnice dintre robii domnești, mâ-
năstirești sau boierești, inclusiv a celor „inter-etnice”: „între oamenii slobozi și robi să
nu să poată alcătui cununie”, „vreun moldovan se va îngurlui cu vreo țigancă, sau mol-
dovancă cu vreun țigan”, „de să va dovedi după facerea nunții că unul din casnici iaste
rob, să despărțește nunta îndată, ca cum s-ar fi întâmplat moarte” (cu sensul de
imediat)127.
Fundamentele dreptului românesc, până la adoptarea Codului napoleonian (1866)
sunt bazate pe dreptul cutumiar, într-un amestec cețos între „Jus soli” („dreptul
pământului”), specific dreptului roman, și, „Jus sangvinis” („dreptul săngelui”), specific
dreptului german. „Dreptul sângelui”, ca și „limpieza di sangre” (puritatea de sânge), a
creat o stratificare „creștină”, în relația cu străinii și sclavii. Aceasta poate fi și explicația
paradoxului că Biserica a ezitat să condamne sclavagismul, considerat canonic prin
Blestemul lui Noe asupra lui Ham, fiul său, în pofida „îndreptării Legii” și „teologiei
eliberării” Noului Testament, prin care „Veți cunoaște adevărul, care vă va face liberi”
(Ioan 8:32) devine pură retorică spirituală, la Pavel: „nu mai este elin și iudeu, tăiere
împrejur și netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber” (Coloseni 3:11), fără nicio
legătură cu lumea reală:” Slugilor, ascultați întru toate pe stăpânii voștri cei trupești, nu
slujind numai când sunt cu ochii pe voi, ca cei ce caută să placă oamenilor, ci în curăția
inimii (Coloseni, 3: 22).
Instituția sclaviei este explicită, în mii de documente de vânzare-cumpărare, dispo-

nibile în arhivele românești și străine. O listă a celor mai importante normative, ca
„drept scris”:
– 1628, Domnitorul Miron Barnovschi, în Întocmire pentru țiganii mânăstirești din

Moldova, întărește separarea juridică dintre robii mânăstirești și cei domnești sau
boierești;
– 1630, Statutul Vlahilor » (Statuta Valachorum);
– 1646, Pravila lui Vasile Lupu, Cartea Românească de învățătură (Moldova);
– 1652, Pravila lui Matei Basarab, Îndreptarea legii (Muntenia);
125
Pravila lui Vasile Lupu, 1646.
126
Olivier Pétré-Grenouilleau, Esclaves. Une humanité en sursis, ed. Presses universitaires de
Rennes, 2012.
127
„Sobornicescul Hrisov” (1785, 1835, 1839).
– 1740, Așezământul lui Constantin Mavrocordat deschide epoca reformelor

fanariote, perioadă de mari prefaceri legislative, numite pravile, coduri, ca trecere la
sistemul dreptului roman modern. Urmarea interzicerii strămutării șerbilor de pe
moșiile boierești și mânăstirești are loc abolirea șerbiei, la 1746 a rumânilor din
Muntenia, la 1749 a vecinilor din Moldova, deveniți clacași pe moșiile boierilor, pe baza
învoielilor agricole. Progeniturile rezultate dintre dintre rumâni și țigani sunt consi-
derați liberi;
– 1766, Hrisovul lui Grigorie Alexandru Ghica la Anaforaua marilor boieri ai

Moldovei, reinstaurează interdicția căsătoriilor mixte dintre rumâni și țigani, pentru a
atenua amploarea fenomenului;
– 1775-1780, Pravilniceasca Condică a lui Alexandru Ipsilanti (Muntenia) redă

caracter de lege interdicției căsătoriilor dintre rumâni și țigani;
– 1783, 24 mai, De Regulatione Zigarorum, actul de desființare a robiei în Ardeal,

Banat și Bucovina, adoptat de împăratul Austro-Ungariei, Iosif al II-lea;
– 1785, Hrisovul sobornicesc al lui Alexandru Ioan Mavrocordat (Moldova)

relegiferează interdicția căsătoriilor dintre rumâni și țigani;
– 1817, Codul Calimach (Moldova), prezervă interdicția căsătoriilor dintre rumâni

și țigani;
– 1818, Legiuirea Caragea (Muntenia) prezervă interdicția căsătoriilor dintre

rumâni și țigani;
– 1831-1832, Regulamentul Organic, în cadrul căruia Adunarea Obștească Extraor-

dinară din Țara Românească a adoptat, „Regulamentul privind îmbunătățirea soartei
țiganilor statului”; Adunarea Moldoveană a adoptat un „Regulament pentru statorni-
cirea țiganilor”;
– 1843, 28 martie, Adunarea Obștească a Țării Românești a votat Legea pentru

desființarea dajnicilor de sub administrația Vorniciei temnițelor și trecerea lor sub
administrația ocârmuirii județelor, prin care se desființa robia pentru o categorie de
robi ai Statului.
Circulara Ministerului Treburilor din Lăuntru din 9 septembrie obliga proprietarii

de robi ca în termen de 18 luni să se îngrijească de „statornicia țiganilor nomazi în așe-
zări și în case, fie pe propriile moșii, fie pe alte altora”. Cei găsiți după un an și jumătate
umblând prin țară urmau să fie așezați de către autorități pe domenii ale statului.
VASILE IONESCU 37
– 1844, 12 februarie, La propunerea domnitorului Mihail Sturdza, Adunarea

Obștească a Moldovei a votat „Legea pentru regularizarea țiganilor Mitropoliei,
episcopiilor și mănăstirilor îndeobște”;
– 1847, 23 februarie, La propunerea domnitorului Gheorghe Bibescu, Adunarea

Obștească a Țărilor Române a adoptat o Lege prin care erau eliberați din robie, fără nici
un fel de despăgubire, „țiganii Mitropoliei și episcopiilor, mănăstirilor, metocurilor
bisericești și ai oricăror alte așezăminte publice” (10 000 de robi eliberați, apud
memoriul lui Dimitrie Ghica către comisarii Turciei și Rusiei în septembrie-octombrie
1848, memoriu care se ocupa într-un paragraf distinct de Emanciparea țiganilor);
fratele său, domnitorul Barbu Știrbey, avea să finalizeze abolirea sclaviei rromilor, în
1856;
– 1848, 11 iunie. În Proclamația de la Islaz a revoluționarilor munteni era men-

ționat articolul 14 privind „emanciparea robilor țigani, prin despăgubire”, începând cu
22 iulie 1848”. Decret anulat în septembrie de Fuad Pașa;
– 1850, 4 decembrie. Domnitorul Barbu Știrbei a interzis prin Ofis ca „familiile de

țigani să mai fie despărțite prin donații sau vânzare; Ofisul interzicea, de asemenea,
vânzările de țigani sub patru membri (atunci când era vorba de una până la trei familii).
În cazurile respective, proprietarii particulari erau „obligați să se adreseze Visteriei
care-i răscumpăra și-i punea în libertate”;
– 1855, 22 decembrie, Adunarea Obștească a Moldovei și domnitorul Grigore Al.

Ghica au adoptat Legea pentru desfințarea sclăviei, regularea despăgubirii și trecerea
emancipaților la dare, Stăpânii urmau sa primească de la buget câte 8 galbeni pentru
vătrași ori lingurari (meseriași) și câte 4 galbeni pentru lăeși. „Invalizii și sugarii” erau
exceptați de la despăgubire;
– 1856, 20 februarie, În Muntenia, principele Barbu Știrbey promulgă Legiuirea

pentru emancipația tuturor țiganilor din Principatul Românesc”. S-a desființat robia
țiganilor aparținând proprietarilor particulari, cu despăgubire de 10 galbeni pentru
fiecare persoană, plătită eșalonat în mai mulți ani. „Emancipații” erau obligați să se
statornicească, fiindu-le interzisă strămutarea pe o perioadă de 10 ani (două perioade
fiscale a cinci ani fiecare).
ANEXĂ: Un Cronograf de istorie culturală a sclaviei.
1261 este anul constituirii dominației genoveze în Marea Neagră, prin înființarea
Oficiului Gazariei128 (amintind de fostul imperiu al khazarilor mozaici), cu sediul
central la Caffa (actualmente Feodosia, în Crimeea, Ucraina), care făcea legătura cu
Asia, până în China și India, din insulele grecești (Lesbos, Chios, Ikaria și Samos), în
Anatolia (Galata, Phocia, Scalanova, Amastris și Sinope), Crimeea (Cherson,
Cembalos/Balaclava, Halopsis, Yalta, Soudak, Caffa, Kertch) și Dunăre. Pentru Țările
Române va fi începutul unei perioade extrem de înfloritoare, care avea să dureze timp
de mai bine de două secole, și care le va determina etnogeneza, ca state. Comerțul se
face prin Licostomo (Chilia), Montecastro (Cetatea Albă), Olihonia (Soroca), Bender
(Tighina), Hotin, Ismailiye (Izmail), Solina (Sulina), Enisala (Tulcea), Harisova
(Hârșova), Pangalia (Mangalia), Histria (Constanța), Donavici (Dunavăț), Ermocastro
(Jurilovca), Ibrail (Brăila), Silistra (Dârstor), San Georgi (Giurgiu), Calfats (Calafat),
Corabia, Caladda (Galați), Vicina (Isaccea), Axiopolis (Cernavodă), Turnu (Turnu
Măgurele) etc.
1275, Dochia și Balada se numără printre sclavele vândute de genovezi musulmanilor

din Spania. Pietro Safranega de Barcelona este primul cumpărător al unei sclave
nominalizată în contractul de vânzare-cumpărare ca provenită din Busia, desigur, Rusia,
mult mai probabil provenită din ceea ce urmează a se numi mai târziu Țările Române,
România. Numele sclavilor lipsesc cel mai adesea, este menționată o proveniență
ambiguă: cumani, bulgari, ruși, georgieni, cirkasieni, uneori chiar unguri129.
1311 „pe hărțile de navigație ale genovezului Pietro Visconte apare menționată
cetatea Chilia (Licostomo). Actele notarului Antonio Ponzo (1360-1361) conțin infor-
mații ample despre administrația coloniei genoveze locale, inclusiv despre activitatea ei
economică. Colonia Chiliei se afla în subordinea Perei, având un aparat de conducere
tipic coloniilor genoveze. În fruntea coloniei era numit un consul din rândurile ne-
gustorilor care continua să practice comerțul. Consulul ținea locul de judecător econo-
mic având și calitatea de martor la încheierea contractelor comerciale. Printre persoa-
128
Pentru documentele Officiul Gazariei, ăntre anii====, v Balar di Thierii.
129
Michel Balard, Remarques sur les esclaves à Gênes dans la seconde moitié du XIIIe siècle, în
Mélanges d'archéologie et d'histoire, tome 80, n° 2, 1968. pp. 627-680; v. și Michel Balard, La
Mer noire et la Romanie genoise (XIIe-XVe siecles), ed. Variorum Reprints, 1989; Vitalie Josanu,
Comerțul genovez și ecouri culturale occidentale în Moldova și Dobrogea (secolele XIII-XV), în
revista „Ioan Neculce”, buletinul Muzeului de istorie al Moldovei, XVI-XVIII, 2010-2012.
VASILE IONESCU 39
nele din administrație figurau: notari, contabili, cenzori, translatori, secretarul judecă-
ții, ostași, majoritatea veniți recent din Genova. Registrele Predano (1281) și Podenzolo
(1362) evidențiază comerțul care se făcea cu porturile dunărene. Documentele din
1360-1361 conțin informații despre contracte de export de: cereale, ceară, miere, sare –
produse cu prioritate de români sau robi aduși la piață de mongoli.”130
1360, Actes de Chilia (Kilia) a notarului genovez Antonio di Ponzò, menționează

vânzarea unor sclavi ca Dimitri Ferrarius, Paraschiva, Margarita, Maria, Nicolai, Lucia
tătăroaica, Maria rusoaica, iar în 7 mai 1361 un act redactat tot la Chilia, de către
notarul genovez Antonio di Ponzo, consemnează o tranzacție de sclavi operată de către
negustorii de pe vasul Sancta Catharina, care se găsea la Chilia. Într-un răstimp scurt a
fost valorificat drumul comercial moldovenesc, care lega Europa Centrala de Orientul
Apropiat. Drumul trecea de la Lvov spre Cernăuți, Dorohoi, Suceava, Iași, Lăpușna,
malul drept al Nistrului, Cetatea Albă. Din Orient se aduceau în Europa mătăsuri, stofe
fine, perle, mirodenii, orez, stafide etc. Moldova controla această cale și lua vamă de la
negustori. Prin stânga Nistrului, „drumul tătăresc” era o ramificare a acestui drum,
care ducea prin punctul vamal Tighina spre Crimeea, dar situat pe planul doi ca
importanță131.
1369-1375, Prima atestare documentară a sclaviei rromilor (40 sălașe de ațigani) în

Țările Române, într-un document datat în anul 1385, de întărire a daniei ctitorului
Mânăstirii Vodița, voievodul Vladislav I (Vlaicu Vodă): am binevoit, după îndemnul lui
Dumnezeu, să ridic o mănăstire la Vodița în numele marelui și purtătorului de
Dumnezeu Andonie, ascultând pe cinstitul între călugări Nicodim, de asemenea și cu
cheltuiala și cu daruri de la domnia mea, iar cu munca lui kir Nicodim, și a fraților lui,
am zidit și am zugrăvit132.
1389 (1359, 1386, după alte surse), Cetatea Albă, alternativ, Cetatea Neagră
(Mavrocaston) este menționată ca parte componentă a Moldovei și rămâne, cu mici
intermitențe, în posesia acesteia până la 1484. Domnul Țării Românești, Mircea cel
Bătrân își extinde autoritatea asupra Dobrogei, până la mare, inclusiv teritoriul de la est
de gurile Dunării, împreună cu orașul port Chilia. Acest teritoriu capătă denumirea de
Basarabia după numele dinastiei fondatoare. În 1391-1393, cetățile și porturile Cetatea
Albă și Chilia, puncte nodale ale comerțului în Marea Neagră, sunt cucerite de
130
Ion Chirtoagă, Tîrguri și cetăți din sud-estul Moldovei (sec.XIV – începutul sec.XIX-lea),
ed. Prut Internațional, Chișinău.
131
Michel Balard, op. cit., p. 22.
132
Documenta Romaniae Historica, Țara Românească, vol. 1, 1247-1500, doc. 6, p. 18.
Moldova, de către Roman I, cu ajutor polonez, iar genovezii construiesc o altă

cetate-port, Chilia Nouă/Licostomo Nou, pe malul stâng al brațului Chilia. În 1397,
teritoriul este iarăși adjudecat de Țara Românească, apărată de o garnizoană a regatului
ungar, care avea interese economice la Dunărea de Jos, dar care, din cauza lipsei unui
contact teritorial între Chilia și Transilvania, se retrage în 1399. În 1412, Alexandru cel
Bun, cu sprijin polon, își va impune autoritatea și asupra Chiliei, preluată de la mun-
teni, controlând și drumul comercial care venea din Europa centrală, prin negustorii
brașoveni. La 1448, Moldova pierde cetatea Chilia, care revine Țării Românești, spri-
jinită de unguri, în cetate este instalată iarăși o garnizoana maghiară. În 1462, otomanii
cuceresc Brăila, centrul comercial al Munteniei și Ungariei, și o transformă în raia,
după ce, în primăvară Vlad Țepeș trecuse prin foc și sabie porturile cetate otomane. La
1465 în urma unui atac al domnului Moldovei, Ștefan cel Mare, Țara Românească
pierde din nou Chilia. După deteriorarea relațiilor Moldovei cu Poarta otomană, în
1474 lui Ștefan cel Mare i se cere să cedeze Chilia și Cetatea Albă. În același an, flota
otomană cucerește Caffa, iar hanul din Crimeea devine vasalul sultanului otoman. La
20 iunie 1479, Ștefan cel Mare începe întărirea frontierei otomane prin construcția unei
noi cetăți Chilia, iar în 1482, zidește acolo biserica Sfîntul Nicolae, dar la 15 iunie 1484
o puternică armată turco-tătară, condusă de sultanul turc Bayazid al II-lea, cucerește
Chilia, iar la 9 august, și Cetatea Albă. Cea mai mare parte a orășenilor a fost vândută în
robie sau deportată în Asia Mică.
1417: „În acest an au apărut pentru prima dată în Germania oameni oribil de negri,
arși de soare, neoameni în felul murdar de a se îmbrăca, puși pe furat, mai ales femeile
lor, care-și întrețin bărbații din ce șterpelesc. Au drept conducători oameni care-și pun
costume și își dau nume de duci, conți, cavaleri, care țin câini de vânătoare de rasă. Își
schimbă des caii, dar mare parte dintre ei merg pe jos. Femeile sunt purtate pe iepe cu
copii și ustensile. Prezintă scrisori de la regele Sigismund și alți prinți pentru a li se
permite să treacă nevătămați prin orașe și provincii. Pretind că merg în lume pentru
penitență și că vin din Micul Egipt. Dar acestea sunt povești. Experiența arată că astfel
de oameni, născuți vagabonzi și condamnați la lipsa de cunoaștere, nu au nicio țară, ci
călătoresc trăind de pe o zi pe alta din ce fură, ca și câinii. Nu au nicio religie, deși
printre creștini sunt obișnuiți să-și boteze copiii. Trăiesc de pe o zi pe alta, mergând din
loc în loc, împărțiți în mai multe șatre (bande), astfel încât să se întoarcă la intervale
lungi în aceleași locuri. Primesc printre ei ce e mai rău, de ambele sexe, și formează
această uimitoare mocirlă umană, vorbind toate limbile, un adevărat flagel asupra
țăranilor, cărora le jefuiesc casele, în timp ce stăpânii acestora sunt ocupați cu munca
câmpului. Femeile mai bătrâne se dedau farmecelor și ghicitului în cărți și, în timp ce
ghicesc oamenilor, îi cotrobăiesc cu mare măiestrie prin buzunare și le golesc. Acum 26
VASILE IONESCU 41
de ani, eu, Munster, fiind la Heidelberg, am cunoscut un șef de bandă, care mi-a arătat
înscrisurile care s-a lăudat că le are de la împărați. Am văzut și eu unul, obținut de la
împăratul Sigismund, în care a fost menționat că strămoșii lor din Micul Egipt, după ce
șapte ani au renunțat la creștinism și au căzut în păcatul păgânismului, s-au căit și li s-a
dat canon/pedeapsă un exil tot de șapte ani, pentru ispășire. Dar chiar dacă de atunci
timpul pedepsei de șapte ani a expirat, totuși această mocirlă de oameni nu se oprește
din vagabondaj, hoție, minciună și ghicirea norocului.” (Sebastian Münster,
Cosmographia, 1544)
1438: „... în toate cetățile se află o piață anume pentru cumpărarea și vânzarea de
oameni, ca și pentru celelalte mărfuri, și un loc rânduit prin lege pentru aceasta. În
locul și în piața aceasta bieții captivi, legați cu lanțuri și funii, sunt duși ca oile la tăiere.
Acolo sunt cercetați, dezgoliți, acolo o făptură înzestrată cu rațiune, făcută după chipul
lui Dumnezeu, este vândută și cumpărată ca un animal fără simțire, la un preț de nimic;
acolo, mă rușinez să o spun, părțile rușinoase ale bărbaților și femeilor sunt negociate
dinaintea tuturor și arătate fățiș. Acolo este vândut fiul sub ochii mamei îndurerate.
Acolo este cumpărată mama, lăsându-l pe fiu tulburat și nebăgat în seamă. Acolo este
batjocorită soția ca o târfă, lângă soțul care roșește, și este încredințată unui alt bărbat.
Acolo micuțul este smuls de la sânul mamei, iar mama este îndepărtată de el, răscolită
în toate măruntaiele. Acolo nu se respectă noblețea și nici nu este privit cu îngăduință
rangul. Acolo preotul și plebeul sunt prețuiți cu aceeași sumă. Acolo oșteanul și țăranul
sunt cântăriți cu aceeași măsură. Acesta este însă doar începutul nenorocirilor. Uite ce
urmează: este cumpărat, dus și osândit să fie, în temnițe veșnice, sclavul cel de pe urmă
al unui țăran nevrednic ori al unui orășean nerușinat. Nu-i mai rămâne nicio speranță de
libertate ori de răgaz, nicio mângâiere ori consolare de aici încolo, ci i se pun pe umeri, în
rușinea unei mari deznădejdi, poverile întregii case și ale tuturor celor ce se află în ea; iar
dacă i se întâmplă să fie copleșit, îl vei vedea îndurând loviturile ca un asin și, între lovi-
turi, aruncându-i-se ocara crucii și a patimii lui Hristos... O, cât de mulți, nemairăbdând
nedreptatea acestei nenorociri, au căzut în abisul deznădejdii! O, cât de mulți,
primejduindu-se în multe feluri, au fugit și au murit de foame și de sete în munți și prin
păduri ori, ceea ce e răul cel de pe urmă, și-au luat viața cu mâna lor ori cu vreun laț sau,
aruncându-se în râu, și-au pierdut în același timp viața trupului și a sufletului”133.
1462-1474: Cronica moldo-germană menționează că în incursiunea anti-otomană a

lui Vlad Țepeș în sudul Dunării din 1462 a adus ca prizonieri de război 11-12.000 de
oameni, care păreau a fi Egyptians (țigani). Ștefan cel Mare, „în luna martie, în ziua 7
133
Anonimul din Sebeș, Tratat despre obiceiurile, ceremoniile și infamia turcilor (1481), ed
Humanitas, 2017.
anul 6979 (1471), într-o joi, a pătruns Ștefan voievod în Muntenia și în aceeași zi, a
avut o mare bătălie cu Radu voievod, pe un câmp, lîngă un târg numit Soci. Acolo a
omorît multă oaste și le-a luat 17.000 de țigani134 cu dînsul în robie”. (Cronica
Moldo-Germană, Cronicile slavo-române), mai apoi, în 1474, conform... „a luat Ștefan
Vodă cetatea Teleajănului și a tăiet capetele pîrcălabilor, și muierile lor le-au robit, și
mulți țigani (cu sensul de rob/sclav) au luat și cetatea a ars-o” (Grigore Ureche,
Letopisețului Țării Moldovei)
1463: „Și de asemenea au venit în țara sa ca la trei sute de țigani. Și i-a luat pe cei
mai buni trei dintre ei și i-a fript, iar ceilalți țigani au trebuit să-i mănânce pe aceștia și
Dracula le-a grăit așa: o să vă pun să vă mâncați unul pe celălalt până când nu va mai
rămâne nici unul dacă nu veți merge să vă bateți cu turcii. Și țiganii s-au bucurat să
meargă acolo unde i-a trimis. Și i-a îmbrăcat în piei de vită pe ei și pe caii lor. Și se
izbeau unii de alții căutându-i pe turci și nu-și puteau stăpâni caii și au ajuns la o apă și
s-au înecat țiganii toți.”135 (Geschichte Drakole waide – Istoria lui Drăculea vodă, 1463)
1536: Există un sat – se spune – în afara Transilvaniei, între Mureș și Crișul Alb, al
cărui nume este Simand136. Acesta este locuit aproape în totalitate de șchiopi, orbi,
schilozi și ologi scârboși, care nu acceptă între ei oameni sănătoși, ci mândrindu-se cu
urâțenia lor, formează o sectă aparte, în care părinții, ca să rămână în normalitatea lor
schiloadă, scot ochii copilului imediat la naștere, îi scrântesc oasele și membrele, și – ca
să nu difere doar prin corp dar și prin limbă – au inventat pentru ei o limbă proprie,
care nu se înțelege decât de ei și care se numește limba orbilor. Acești oameni uimitori
se bucură de privilegii care pe ei îi eliberează de toate obligațiile normale ale maghia-
rilor, ca să-și câștige mâncarea cântind și cerșind în toată țara pentru ei și rude. Această
specie urită a omenirii este rușinoasă și demnă de orice tortură, pentru ca înjosește
podoaba naturii umane prin acțiunile sale rele. Domnitorii noștri și alții, ocupați cu
lucruri mai mărețe ori neobservindu-i într-o țară atît de mare, până acum nu i-au
persecutat; deși sînt buni de ars acești membri ai umanității cunoscuți prin aceste orori
și schilozenie”137.
134
Cu sensul de robi/sclavi.
135
Geschichte Drakole waide/Istoria lui Drăculea vodă (1463), în Matei Cazacu, Bibliothè-
que de l’École des chartes, 1981, 139-2, p. 209-243, traducere Historice – Blog de istorie
https://historice.ro (verificat 15.02.2021).
136
Localitate în județul Arad.
137
Nicolaus Olahus, Hungaria (1536). Marki Sandor, în Monografia Comitatului Arad și a
Orașului liber regesc Arad (1892) consideră că este vorba de romi, care vorbesc limba romani,
dar este mai probabil să fie vorba de derviși-cerșetori, confrerii mistice care însoțeau trupele de
ocupație otomane în Transilvania, recent cucerită.
VASILE IONESCU 43
1550: „Turcii și împreună cu ei toți ceilalți muhammedani spun că poporul acesta al

țiganilor este de neam faraonit... lipsit de cunoașterea literelor, cărtilor și oricărei legi
dumnezeiești și omenești, din îngăduința și porunca lui Dumnezeu. Țiganii care-l
mărturisesc pe Muhammed se consideră a fi perfect pioși prin acest singur titlu, dar în
afară de aceasta nici nu caută care sunt poruncile sau condițiile legii, ci le nesocotesc pe
toate, fără a face sau a păzi nimic după lege; rugăciuni la ei nu sunt de nici un fel,
posturi tot așa, despre Mecca nici nu vor să audă; în loc de milostenia cincizecimii fac
șase sute de feluri de furturi, vicleșuguri, farmece, descântece și vrăjitorii (care sunt
toate oprite muhammedanilor).
Sultanul Suleiman, primul împărat otoman cu acest nume (numit Legiuitorul), când
a întocmit și a întărit canoanele sale politice și alte rânduieli potrivite pentru adminis-
trare (în 1550), a vrut să așeze o lege și pentru acest neam al țiganilor și astfel a poruncit
să se adune cei mai bătrâni ai țiganilor care mărturisesc fie creștinismul (pentru că
foarte mulți pribegesc sub numele lui Hristos, ținându-se fie de biserica greacă, fie de
cea armeană), fie muhammedanismul. I-a întrebat pe fiecare, după familiile lor, de care
credință religie ar vrea să fie. O parte au mărturisit pe Hristos, iar alta pe Muhammed.
Atunci sultanul le-a fixat celor care l-au mărturisit pe Muhammed loc de petrecere în
suburbia Constantinopolului... le-a pus imami și hodji, ca să-i învețe pe bătrâni și pe
copiii lor legea muhammedană, alte rinduieli ceremonii musulmane, adică să umble des
la templu, să-și ascundă femeile, casatoria nikkeah s-o facă după porunca legii, altele.
Dar au trecut șase luni și mai bine de la acea încercare, iar imamii n-au văzut venind
la templu pe niciun țigan. Au auzit despre ei că au sărbătorit nunți, dar fără prezența
imamului. De aceea au adus la cunoștință sultanului răul care se petrecea. Acesta,
auzind așa, a decretat că fiecare țigan are libertatea de a mărturisi și a păzi religia pe
care o vrea, adăugind și favoarea ca cel ce se va mărturisi drept muhammedan va fi
liber și scutit de orice bir. Publicînd această hotărâre, a poruncit strângătorilor de bir să
arate numărul țiganilor care, mărturisind că sunt creștini, au luat haradjul, adică
dovada de plată că și-au plătit birul. Trecând alte șase luni, strângătorii de bir n-au aflat
niciun țigan care să se fi mărturisit creștin... Așadar, precum le-a fost liber țiganilor mai
înainte să nu țină nicio religie și să nu împlinească nicio lege, astfel vedem și noi la
țiganii noștri, care se află prin toate locurile, lucru ce nu mai are nevoie de altă
mărturie.”138
1613: „Pare-se că țiganii și țigăncile n-au venit pe lume decât ca să fie hoți; se nasc
din părinți hoți, cresc cu hoții, învață carte de hoți și până la urmă ajung hoți, cu ușorul
138
Dimitrie Cantemir, Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane (1722), ed. Minerva,
1977.
și cu binișorul; iar pofta de a fura și furatul sunt la ei niște însușiri de nedespărțit, de

care nu se pot dezbăra decât odată cu moartea”139.
1628, 6 martie: Domnitorul Miron Barnovschi, întăreste separarea juridică dintre

rumânii (șerbii) și țiganii (robii) domnești, mânăstirești și boierești (particulari):
„egumenii cu toți călugării de pe la toate sfintele mânăstiri s-au jeluit și s-au plâns
înaintea domniei mele ca li s-au împrăștiat toți robii țigani și au fugit în alte țări și au
rămas mânăstirile fără țigani, pentru că umblă slugile hătmănesti, vătafii de țigani și
juzii și tulbură țiganii, le iau ciobote140 și gloabe și venit hătmănesc și-i duc la scaunul
Domniei”141.
1646: Țiganul142 sau țiganca, sau copilul, de va fura o dată, sau de două ori, sau și de
trei ori, găină, sau gâscă, sau alt lucru micșor, să se ierte; iar de va fi lucru mai mare
furat, să se certe (pedepsească) la fel ca oricare fur (hoț). De se va dovedi, după facerea
nunții, că unul dintre soți este rob, se despărțește nunta îndată, ca și cum s-ar fi
întâmplat moarte. (Pravila lui Vasile Lupu, 1646)
1684-85: „Pentru aceasta s-au făcut foamete mare de mânca om pe om. Că în Iași au
mâncat un țigan pe o fată sărăcă, băgând-o într-o pivniță pustie de au ucis-o și tăind
dintrânsa a fript-o și a mâncat-o. Pe care, aducându-l la Dumitrașcu vodă și spuind
drept nu i-au făcut nimica; și prin multe locuri s-a întâmplat așa. Apoi murind mulți
oameni de foame, zăcând pe uliță de ciumă, se învățase lupii de mânca acele trupuri
moarte, neputînd birui cu îngroparea pe toți morții, din care mai pe urmă să învățase
lupii de apuca și oamenii vii, în multă vreme de-i smintea”143
1690-1694: Țigan (Bohemian) se spune unor cerșetori nomazi, vagabonzi și liber-

tini fără adresă fixă, care trăiesc din hoții și pungășii, care se ocupă mai ales cu ghicirea
norocului celor creduli și superstițioși. Țigăncile dansează cu plăcere dansuri din
buric.” (Furetiere, Dicționarul Academiei franceze, 1694).
139
Miguel de Cervantes, Țigăncușa/La Gitanilla (1613), în Nuvele exemplare, ed. Polirom,
2001.
140
Taxă pentru uzura ciubotelor, percepută în trecut de slujitorii domnești de la împricinați,
când erau obligați să se deplaseze acasă la aceștia (DEX).
141
Daniel Barbu, O arheologie constituţională românească: studii și documente, ed. Print
Book, 2000, cap. VI. Miron Barnovschi, „Tocmeala” pentru vecinii manastiresti și boieresti din
Moldova, 12 ianuarie 1628, cap VII. Miron Barnovschi, Întocmire pentru tiganii manastiresti
din Moldova, 6 martie 1628.
142
În Moldova și Muntenia cu sensul vechi de rob/sclav.
143
Axinte Uricariul, Cronica Paralela a Moldovei Si Tarii Romanesti, Vol. I-II, ed. Minerva,
1993-94.
VASILE IONESCU 45
1710: „De va vrea vreun rumân sa ia vreo țigancă, sau vreun țigan să ia rumânca,
nici de cum nu-i cununati, pentru căci dau scandal la norod și aduc la mijloc multe
gâlcevi. Și mai vârtos că ramâne neamul cel slobod subt robie. Așijdirea vă facem în
știre și pentru țigani, ca de acum înainte să purtați de grijă să nu lăsați să să mai facă
între dânșii céle ce s-au făcut până acum; adecă de va veni țigan cu țigancă să să
cunune, până nu-i veți iscodi cu tot denadinsul, foarte cu amăruntul pentru toate céle
ce opréște pravila, ca și la toți creștinii, să nu-i cununați. Iară mai vârtos, de va fi țiganul
a unuia și țiganca a altuia, până nu vor aduce scrisoare fieștecarele de la stăpânul său,
cum că iaste cu voia lor și cum că vor îngădui unul pre altul până / să vor împăca
amândoao părțile, sau cu schimbul, după obiceiul țării, suflet pentru suflet, sau cu bani
să răscumpere unul de la altul acel suflet, să nu-i cununați și nici cu un mijloc, măcar
de v-ar face orice sile, sau înfricoșare”. (Antim Ivireanu, Capete de poruncă, 1710)
1714-1716: „Tiganii sunt împrăstiati în toată tara și nu e boier ca sa nu aibă mai

multe familii de tigani, supuse lui. De unde și când a venit acest neam de oameni în
Moldova, nici ei nu stiu. Intrebuintează o limbă care este obisnuită tuturor tiganilor din
aceste părti și este amestecată cu multe cuvinte curat grecesti și cu multe chiar persane.
Altă meserie, afară de fierărie și arămărie, cu greu au. Natura le e aceeasi ca și în alte
tări, au aceleasi moravuri și suprema lor virtute și diferenta specifică este furtul și
lenea.”144.
1740, Așezământul lui Constantin Mavrocordat (publicat în Franța în 1742) stabilea

că rumânul sau rumânca (cu sensul de șerbi) care se căsătoreau cu un țigan sau țiganca,
nu mai pot fi transformați în robi. Copiii care se nasteau erau liberi.Procesul dat a
fost oarecum oprit, în 1766 1785, cînd prin Sobornicescul hrisov interzice din nou
căsătoriile între un moldovean și o țigancă (și invers) și declară nevalabile aceste
căsătorii, iar copiii născuți din asemenea căsătorii sunt considerați țigani/robi.
1751: Țigan (Bohemian) se spune nomazilor (vagabonzilor) care au ca profesie

ghicitul norocului în palmă. Talentul lor este de a cânta, a dansa și a fura. Îi vedem mai
puțin acum decât îi vedeam acum 30 de ani, fie pentru că poliția i-a lămurit, fie pentru
că oamenii au devenit mai puțin creduli sau mai săraci și, în consecință, mai puțin ușor
de înșelat, de aceea profesia de nomad nu mai este atât de bună. (Diderot &
D’Alembert, Encyclopedie)
1756: „A existat pe vremuri o națiune la fel de rătăcitoare și disprețuită precum

evreii, dedată altui soi de hoții; era o grămadă de oameni necunoscuți, numiți boemieni
144
Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae/Descrierea Moldovei, ed. Minerva, 1980.
în Franța... Mergeau de la un capăt la altul al Europei, cu tobe și castanete; dansau,

cântau, ghiceau, vindecau bolile cu descântece, furau orice găseau și țineau între ei
anumite ceremonii religioase, ale căror origini nu știau nici ei, nici nimeni. Această rasă
a început să dispară de pe fața pământului, deoarece, în ultima vreme, oamenii au fost
dezobișnuiți să mai creadă în vrăji, talismane, predicții și posedări: vedem încă câteva
rămășițe ale acestor oameni nefericiți, dar rareori.” (Voltaire, Despre cei care se numesc
bohemieni sau egipteni, Essai sur les mœurs et l’esprit des nations III)
1757: Și această Coleadă/Colindă vedem că se ține la unii din creștini până și astăzi,
că primesc de ziua nașterii lui Hristos de le cântă țiganii, numindu-se colindători. Și
încă mai primesc la casele lor Turca sau Brezaia, (aceștia) având cu sine și măscărici
ghiduși, care schimonosindu-și fața (cea după chipul lui Dumnezeu zidită), zic cu gura
cuvinte urâte și scârnave, iar cu trupul fac chipuri (gesturi) îngrozitoare și spurcate, pe
oamenii fără de minte bucurând, iar pe copiii lipsiți de răutate speriind. (Iacov,
Mitropolit al Moldovlahiei, Sinopsis adecă Adunare de multe învățături Iași)
1760, 12 iulie: „Astăzi, trei țigani robi au încercat să fugă dar au fost prinși de către
sluga nobiliară Fara János în Angyalos (Anghelus langa Sf. Gheorghe). Unul pe nume
Chutsdy Peter este recidivist. La sfaturile soției mele am ordonat a fi lovit cu bețe peste
picioare pînă când sângele a tîșnit, după care a fost nevoit să țină picioarele în
concentrat puternic de sodă. Pe urmă, datorită palavrgelilor sale inutile am decis să-i tai
buza superioară pe care el a trebuit să o mănînce friptă. Ceilalți doi țigani Rütyös Ferki
și Tsingely Andros au fost nevoiți să digere două roabe pline cu bălegar de cal și să stea
o zi intreagă în genunchi în fața ferestrei soției mele.” (Ladislau Szacsvay din ținutul
Haromszek (Sud-Estul Transilvaniei), jurnal, p. 56145).
1783: „Țiganii sunt un fenomen unic în Europa, au ceva care pare particular, de
care ne lovim ca de ceva bizar și nemaiîntâlnit, fie că le observăm modul de locuire, de
a mânca, sau le privim chipurile. Dar ceea ce este demn de remarcat este că nici timpul,
nici mediul, nici exemplul (modelul) nu i-au putut convinge pentru nicio schimbare.
De peste 400 de ani de când străbat ca străini și vagabonzi ținuturile orientale și occi-
dentale ale lumii, atât printre națiuni civilizate și industrializate, cât și printre hoarde
sălbatice și necioplite, ei rămân totdeauna și în toate locurile ceea ce au fost părinții lor:
țigani. Clima arzătoare a Africii nu-i face mai negri, clima temperat-continentală a
Europei nu le curăță tenul; nu devin mai leneși, trăind printre spaniolii indolenți, nici
mai muncitori, după exemplul activității productive a germanilor. Nu li se închină în
145
Publicat de Heinrich von Wlislocki în Despre țiganii rătăcitori. Imagini din viața țiganilor
transilvăneni. Istoric, etnologic, limbă și poezie, Hamburg, 1890.
VASILE IONESCU 47
vreun fel nici lui Mahomed, printre turci, nici lui Isus Christos, printre creștini.
Înconjurați de case de oameni civilizați, mare parte dintre ei continuă să ducă o viață
nomadă, mai bine zis sălbatică... Prin ceea ce s-a spus, pare evident că țiganii, care sunt
orientali, sunt îmbibați de prejudecățile specifice popoarelor din acele zone și nu pot fi
determinați ușor să-și schimbe obiceiurile. Iar când examinăm circumstanțele în care
s-au aflat până acum aceste hoarde nomade, nu e nevoie de niciun alt argument pentru
a ne convinge că țigani sunt și vor rămâne ceea ce au fost de la prima lor apariție în
Europa... Să ne imaginăm o persoană care nu este condusă decât de puternice și adânci
afecte emoționale, pe care exemplul celorlalți și obișnuința i le-au săpat adânc în inimă,
a cărui minte n-a fost niciodată atinsă de vreo idee nouă, adică de propriile sale
gânduri, care n-ar primi decât cu dificultate acea idee nouă, când iar fi propusă de
altcineva. Dacă abandonăm această persoană propriului fel de a fi, fără să-i permitem
să utilizeze niciunul din mijloacele necesare pentru a da o nouă turnură ideilor și
prejudecăților sale puternic înrădăcinate, ea va rămâne aceeași persoană neschimbată.
Împărăteasa Maria Tereza este singurul suveran care a promulgat legi în privința lor,
dar aceste legi nu au fost niciodată puse în aplicare.” (M.G. Grellmann, Țiganii, un eseu
istoric despre modul de viață, moravurile și soarta lor în Europa, ca și despre originea
lor)
1788: Când am ajuns să-i cunosc în casele lor, am observat la unul dintre acești
boieri un caz ciudat de influență a laptelui doicii asupra copiilor mici. Părinți a șase
copii, unii dintre ei mari, erau oameni nu numai de statură frumoasă, dar și frumoși la
față, albi și rumeni, dar copiii erau cu toții negri ca țiganii [...] Când am întrebat pe
mamă cum de se întâmplă să aibă copii atât de negri mi-a răspuns: Copiii mei vin cu
toții pe lume albi la față, dar cum nu-i hrănesc eu la sân, ci țiganca aceasta, pe care o
vedeți aici, care mai purta la sân pe copilul lor din urmă, ce nu se făcuse încă negru de
tot, ea cu laptele ei îi va face așa de negri, dar cu timpul, în vreo 20 de ani mai pierd
ceva din negreala lor, dar niciodată de tot.”146
1800: Eu socotesc că țiganii noștri sunt foarte bine zugrăviți în povestea aceasta; de
unde țiganii lesne își vor cunoaște pe strămoșii. Însă tu bagă bine de seamă, căci toată
povestea mi se pare că-i numai o alegorie în multe locuri, unde prin țigani se înțeleg și
alții care tocmai așa au făcut și fac, ca și țiganii mereu. Cel înțelept va înțelege! (Ioan
Budai Deleani, Țiganiada)
146
Călătoria lui Balthasar Hacquet prin Carpații dacici și sarmatici, în Bucovina în prima
descriere fizico-politică: călătorie în Carpații Dacici (1788-1789), ed. Septentrion, 2002.
1836: Printre vite, o boieroaică vindea mai mulți țigani, printre care se afla și o fată
frumoasă de 15 ani, pe care o vânduse unui negustor cunoscut, pe 2 galbeni. Fata fusese
luată chiar când eu treceam pe dinaintea colibei mizerabile, din care auzeam plânsete
sfâșietoare. Am întrebat de cauza plânsului și mi s-a spus: părinții, frații și surorile
plâng fiindcă fata fusese răpită din brațele mamei sale și dusă. M-am apropiat de barbar
ca să i-o cumpăr, dar el era bogat și a râs de cei 50 de galbeni pe care-i ofeream, ca să-i
redau fetei libertatea. Zicea că el o cumpărase numai pentru plăcerea sa, iar dacă nu o
să se supună, o s-o bată până o să vrea. Iar dacă vreau să cumpăr țigani, el are 500,
printre care se găsesc și fete foarte frumoase, care nu s-ar împotrivi, deoarece pe el l-au
slujit toate. De fata cumpărată e amorezat și nu o dă cu niciun preț. M-am dus la
caimacam și am vorbit peste tot, cu multă indignare, dar ei au râs de prostia mea:
Țiganii sunt proprietatea noastră și putem face cu ei ce vrem!” (Ermitul din Gauting
(Theodor von Hallberg-Broich), O călătorie prin Orient, 1836-1837)
1840: Țiganii trăgea la manèle de se omora, cucoanele sulimenite ofta, iar boierii
așăzați pe covoare bea vutcă în papucii amorezelor; își zvârlea în sus fesurile și se săruta
cu lăutarii.147
1855: Moldo-Valahia este singura țară din Europa creștină în care sclavagismul mai
poate fi întâlnit. Și nu este cea mai mică nemulțumire a istoriei față de acești boieri,
care imploră compasiune marilor puteri, dar sunt ei înșiși fără compasiune; care cer
independență, dar nu știu să respecte libertatea umană. Niciodată nu va rămâne nepe-
depsit disprețul față de cele mai sacre legi ale moralei. Își compromit prin acest mod
propria demnitate, dar mai ales își pierd dreptul de a solicita protecția altora.
Moldo-Valahii au dreptate, fără îndoială, să ceară Europei (sprijinul) de a fi repuși în
posesia drepturilor. Dar, pentru a merita libertatea, trebuie să redea libertatea
oamenilor născuți în aceeași țară ca și ei, proprietari de pământ înainte de ei și care,
mai mult decât ei, au dreptul la o despăgubire pentru toate suferințele servituții. Dacă
strigătul de eliberare nu iese spontan din toate inimile, este datoria națiunilor Occi-
dentului de a face dreptate. Prin forța întâmplărilor, ele sunt astăzi investite cu tutela
celor două principate. Fie ca primul lor act de gestionare să fie o mare lecție morală,
botezul noilor frați! (Elias Regnaut, Istoria politică și socială a Principatelor Danubiene)
1862: Îți bați joc de mine ca de o țigancă. – Omul nu știe de azi pe mâine și de multe
ori vine vremea de ai trebuință chiar și de un țigan. (Nicolae Filimon, Ciocoii vechi și
noi).
147
Alecu Russo, Studie moldovană, în Scrieri alese, ed Hyperion, 1991.
VASILE IONESCU 49
1876: „E curios cum țiganii se tem mai mult de pistol decât de orice altă armă de
foc, căci pistolul, zic ei, având țeava scurtă, numaidecât te împroașcă în obraz, iar de
pușcă își închipuiesc că au timp să se ferească. Această idee e înrădăcinată în fiecare cap
țigănesc.”148
1916: „La țigani, nevoia de a se certa între dânșii este unul din semnele cele mai
caracteristice ale naturii lor primitive. Dintr-un nimic, se sfâșie, se luptă, se ucid. Nu au
decât instincte, cărora li se supun ca unor tirani neînvinși.” (TraDem, Țiganii (După
natură) – poem în proză, 1916
1919: „De asemeni, ne rugăm ca de aici înainte, în toate actele oficiale să nu se mai
folosească, pentru noi și pentru urmașii noștri, numirea (porecla) de batjocură țigan.”
(Memoriul Adunării Naţionale a Romilor din Transilvania, 27 aprilie 1919)
1920: Parc-ai fi din țigani, nu din oameni de omenie, nu mai ai nici un pic de ruși-
ne, nici obraz... să vă tocmiți și să vă învoiți ca oamenii, că vrajba-i bună numai între
țigani! Dacă nu m-ai fi învățat dumneata, domnișorule, rămâneam mai rău ca un țigan!
(Liviu Rebreanu, Ion, 1920)
1936: „Apoi bine, cum se potrivește aceasta? Să fim aci parlamentari civilizați și la
gazetă să fim țigani? Aceasta nu se poate”. (Octavian Goga, România a Românilor,
discurs)
1941: Țiganii nomazi și semi-nomazi să fie internați în lagăre de muncă forțată.

Acolo să li se schimbe hainele, apoi să fie rași, tunși și sterilizați. Pentru a se acoperi
cheltuielile cu întreținerea lor, trebuiesc puși la muncă forțată. Cu prima generație am
scăpa de ei. Locul lor va fi ocupat de elemente naționale capabile de muncă ordonată și
creatoare. Cei stabili vor fi sterilizați la domiciliu, pentru ca în cursul unei generații să
fie curățit locul și de ei. (Gheorghe Făcăoaru, Familia și statul biopolitic, 1941).
1942, 31 mai: începe Deportarea rromilor în Transnistria, un genocid care a dus la

moartea a 38.000 romi (cf. Comisiei de război, 1945). Conform statisticilor Arhivelor
Statului, cifra celor deportați a fost de 25.000, dintre care peste 11.000 au murit.
(Raportul Wiesel, 2012).
1949: Uniunea Generală a Romilor, înființată în 1934, a fost desființată în 25 ianua-

rie 1949 prin decizia Consiliului de Miniștri, privitoare la dizolvarea unor asociații
culturale persoane juridice. În 22 februarie 1949, delegația fost primită în audiență de
148
Nicu Gane, Câinele Bălan (Sclava sora stăpânei), în Vasile Ionescu, Rromii în proza
românească, op. cit.
prim ministrul Petru Groza. Romii a propus reorganizarea asociației, prin întemeierea
Uniunea Populare a Romilor. Concluziile documentului redactat de CC al PCR,
intitulat „Problema țiganilor din Republica Populară Română”, ca evaluare a modului
de preluare a modelului sovietic, centrat pe korenizație (indigenizarea modernizării, ca
autonomie culturală) au propus următoarele recomandări:
1. Problema țigănească este în primul rând o problemă socială;
2. Țiganii încadrați în muncă, care vorbesc limba populației cu care viețuiesc și
care-și trimit copiii în școlile respective, care deci trec printr-un proces de asimilare, nu
constituesc o preocupare decât în măsura ridicării nivelului lor cultural (alfabetizare,
educație de igienă, asistență socială), și luptă împotriva naționalismului burghez care
prin menținerea vechilor prejudecăți împiedică procesul de înfrățire între această
populație și celelalte naționalități conlocuitoare;
3. Trebuie cercetată situația țiganilor împroprietăriți prin reforma agrară (aproape
20 000 de țigani au fost împroprietăriți în județele locuite de naționalitățile conlocui-
toare cum se vede în anexă);
4. Cu ocazia deplasărilor pe teren trebuie cercetată situația țiganilor și trebuie
întocmită o statistică a țiganilor neîncadrați în muncă, a țiganilor nomazi în general;
5. Problema principală o constituie țiganii nomazi, corturari, seminomazi, elibe-
rarea lor de sub influența despotică a bulibașilor, a vătafilor va necesita aplicarea măsu-
rilor pe care le indică exemplul sovietic” (ANIC, fond CC al PCR – Secția Organi-
zatorică, dosar 93/1949, ff. 1-8.).
1952: Populația țigănească și mai ales cea nomadă, cu toate că azi se află într-o
situație mult superioară stării ei din trecut, a rămas totuși încă în multe privințe în
urma nivelului de trai atins în general de populația țării noastre. Numeroase exemple
arată că acolo unde organele locale ale puterii de stat au dat atenție problemelor acestei
populații, situația ei s-a îmbunătățit. Numeroase familii s-au încadrat în munci organi-
zate și cu caracter permanent; s-au înființat școli, internate și cămine culturale în
cartierele țigănești; s-au format coruri și echipe culturale; în unele părți s-au ridicat din
sânul populației țigănești elemente de nădejde, capabile să mobilizeze prin exemplul lor
de muncă și pricepere cercurile de conaționali din jurul lor, ș.a.m.d. Aceste inițiative
sănătoase trebuie să fie cunoscute și generalizate, ridicarea populației țigănești la
nivelul general al populației din țara noastră fiind o problemă de însemnătate pentru
construirea socialismului. Perioada în care a fost supusă de regimurile din trecut (de-
portarea dincolo de Nistru), reminiscențele oprimării ei de către burghezo-moșierime o
fac bănuitoare chiar față de măsurile ce se iau pentru îmbunătățirea sorții sale. De
aceea, la adunarea datelor informative, recomandăm a se evita orice procedură oficială
pe cale administrativă sau prin Miliție spre a se înlătura orice măsuri care, interpretate
VASILE IONESCU 51
greșit, ar putea eventual alarma sensibilitatea deosebit de ascuțită a populației țigănești.

Sugerăm folosirea pentru această latură informativă a elementelor ridicate și de încre-
dere din sânul populației țigănești, recunoscute ca atare de însăși populația respectivă”:
(Arhiva Președinției Consiliului de Miniștri, Departamentul pentru Problemele
Naționalităților Conlocuitoare, nr. 10.010 din 7.V.1952).
1974: Un dezaxat mintal ucide 24 rromi, la Ciurea, fapt care va declanșa o regândire
a politicilor de asimilare forțată a rromilor, ca premiză a unei recunoașteri a drepturilor
de națiune conlocuitoare. Surse insuficient cercetate releva că în anul următor s-ar fi
constuit asociatia „Phralipe – Fratia”, neinscrisa juridic, revendicându-se de la tradiția
și modelul săsesc al „vecinătății” (într-ajutorării). Fondatori: președinte, Ion Cioabă,
bulibasul căldărarilor din Sibiu, secretar, tanarul sociolog Nicolae Gheorghe. Sociologul
rrom Vasile Burtea s-a alăturat în 1977, profesoara rromă Ina Radu și muncitorul rrom
Valerica Stanescu au fost cooptati în 1978, caldararul Mihai Ilie (Gogu Gusatu) și
instructorul rrom de dans Ion Mirescu din Timișoara s-au alaturat în 1980. După
protestul international al lui Nicolae Gheorghe, Securitatea desființează structura de
organizare, prin urmărirea membrilor.
1977-1983, MAI – Ministerul Afacerilor Interne derulează Programul PCR „Inte-

grarea tiganilor”. Raportul de evaluare cuprindea o „Platforma de masuri cu privire la
incadrarea în munca și integrarea social a tiganilor”, care propunea ca măsuri:
1. înregistrarea și sedentarizarea populației tigănești;
2. încadrarea în muncă;
3. condiții de locuit;
4. starea de sănătate și asistență socială;
5. domeniul cultural și educațional;
6. probleme organizatorice.
1982, 20 februarie: Sociologul Nicolae Gheorghe publică în presa internațională un

articol disident, numit Mărturia unui țigan, intră în disidență, prin care acuza statul
român de rasism instituționalizat.
1990, 16 februarie, se creează prima asociație a rromilor, Uniunea Democratică a

rromilor.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Adorno, Theodor W. & Horkheimer, Max, Dialectica Luminilor/Iluminismului

(1947), ed. Polirom, 2012.
Agamben, Giorgio, Homo Sacer. Puterea suverană și viața nudă, ed. Idea
Design&Print, 2006.
Anievas, Alexander, Manchanda, Nivi, Shilliam, Robbie (ed.), Race and Racism in
International Relations: Confronting the Global Colour Line, ed. Routlege, 2015.
Arendt, Hannah, Viața spiritului, ed. Humanitas, 2018.
Aristotel, Politice, Cap 2, §13, ed. Univers Enciclopedic, 2015.
Bales, Kevin Understanding Global Slavery: A Reader, ed. University of California
Press, 2005.
Ben Jelloun, Tahar, Le Racisme expliqué à ma fille, ed Seuitl, 2018.
Bourdieu, Pierre, Science de la science et réflexivité: cours du Collège de France
(2000-2001), ed. Raisons d'agir, 2001.
Césaire, Aimé, Une Tempête, ed. Points, 1997.
Coulthard, Glen Sean, Red Skin, White Masks: Rejecting the Colonial Politics of
Recognition, Univ Of Minnesota Press, 2014.
Dabashi, Hamid, Brown Skin, White Masks, ed. Pluto Press, 2011.
David, E. J. R., Brown Skin, White Minds: Filipino/American Postcolonial Psychology,
ed. IAP, 2013.
Deletant, Dennis, Genoese, Tatars and Rumanians at the Mouth of the Danube in the
Fourteenth Century, ed. The Slavonic and East European Review, 1984.
Deleuze, Gilles, Pensée nomade, în L’île déserte et autres textes 1953-1974, ed.
Minuit, 2002.
Dorigny, Marcel & Gainot, Bernard, Atlas des esclavages, ed. Autrement, 2016.
Elias, Norbert Procesul civilizării, ed. Polirom, 2002.
Ellison, Ralph, Omul invizibil (1952), ed. ALLFA, 2012.
Fanon, Franz, Piele neagră, măști albe (1952), ed. Tact, 2011.
Faye, Emmanuel, Arendt et Heidegger: Extermination nazie et destruction de la
pensée, ed. Albin Michel, 2016.
Foucault, Michel, Istoria nebuniei în Epoca clasică, ed. Humanitas, 1996.
Giddens, Anthony, Beck, Ulrich, Lash, Scott, Reflexive Modernization – Politics,
Tradition and Aesthetics in the Modern Social Order, ed. Cambridge: Polity Press, 1994;
Girard, Rene, Despre cele ascunse de la intemeierea lumii, ed. Nemira, 2008.
Grenouilleau, Qu'est-ce que l'esclavage ?Une histoire globale, ed. Gallimard, 2022.
VASILE IONESCU 53
Grenouilleau, Olivier Pétré (dir.), Esclaves. Une humanité en sursis (De l’humanité
de l’esclave), ed. Presses universitaires de Rennes, 2012.
Guillén, Fabienne P & Trabelsi, Salah, Les esclavages en Méditerranée, ed. Casa de
Velázquez, 2019.
Heidegger, Martin, Qu'appelle-t-on penser ?, ed. P.U.F., 1973.
Heidegger, Martin, Scrisoare despre umanism (1947), în Repere pe drumul gândirii,
ed. Politică, 1988.
Husserl, Edmund, Criza științelor europene și fenomenologia transcendentală, ed.
Humanitas, 2011.
Ionescu, Vasile, O mie de ani de singurătate. Rromii în literatura română, ed. Aven
Amentza, 2001 (în curs de reeditare).
Ismard, Paulin (ed), Les Mondes de l'esclavage, ed. Seuil, 2021.
Jordan, Thierry, A Kids book about systemic racism. Talking to Kids about Race and
Racism.
Kant, Immanuel, Critica ratiunii pure (1781), ed. Paideia, 2020.
Levinas, Emmanuel, Humanisme de l'autre homme, ed. Fata Morgana, 1972.
Liang Low, Gail Ching, White Skin Black Masks. Representation and Colonialism,
ed. Routledge, 1995.
Lévy-Bruhl, Lucien, La Mentalité primitive, ed. Flammarion, 2010.
Lukács, György, La destruction de la raison: Schelling, Schopenhauer, Kierkegaard
(I), Nietzsche (II), ed Delga, 2006, 2010.
Meillassoux, Claude, Anthropologie de l'esclavage. Le ventre de fer et d'argent, ed.
Quadrige, 1998.
Mbembe, Achille, Critica ratiunii negre, ed. Idea, 2016.
Memmi, Albert, Portrait du Colonisé précédé de Portrait du Colonisateur, préfacé
par Jean-Paul Sartre, ed. Corrêa (Buchet-Chastel), 1957.
Mignolo, Walter D., Local Histories/Global Designs: Coloniality, Subaltern Know-
ledges, and Border Thinking, ed. Princeton University Press, 2012.
Mignolo, Walter D., Dezobediența epistemică. Retorica modernității, logica
colonialității și gramatica decolonialității, ed. Idea Design & Print, Cluj, 2015.
Miller, Joseph Calder, The Problem of Slavery as History: A Global Approach, ed.
Yale University Press, 2009.
Nelson, Lisa, Music and Musicians in the Medieval Islamicate World, ed. I.B. Tauris,
2021.
Patterson, Orlando, Slavery and Social Death: A Comparative Study, ed. Harvard
Richardson, Kristina, Roma in the Medieval Islamic World: Literacy, Culture and
Migration (Early and Medieval Islamic World), ed. I.B. Tauris, 2022.
Ray, Rashawn & Mahmoudi, Hoda (editor), Systemic Racism in America:
Sociological Theory, Education Inequality, and Social Change, ed. Routlege, 2022.
Rudder, Véronique de, Sociologie du racism, ed. Syllepse, 2019.
Sartre, Jean Paul, L'Existentialisme est un humanisme (1946), ed. Nagel, 2011.
Sahlins, Marschall, Âge de pierre, âge d'abondance: l’économie des sociétés primitives,
ed. Gallimard, 1972.
Shakespeare, William, Furtuna, ed Tracus Arte, 2015.
Sloterdijk, Peter, Critica rațiunii cinice, ed. Polirom, 2000.
Sloterdijk, Peter, Reguli pentru parcul uman, ed. Humanitas, 2003.
Strauss, Claude Lévi, Gandirea salbatică, ed. Științifică, 1970.
Strauss, Claude Lévi, Toți suntem niște canibali, ed. Polirom, 2014.
Stone, Dan, Istorii ale Holocaustului, ed. Institutul European, 2017.
Taubira, Christiane, L'esclavage raconté à ma fille, ed. Philippe Rey, 2017.
Tcherkézoff, Serge, Tahiti – 1768. Jeunes filles en pleurs. La face cachée des premiers
contacts et la naissance du mythe occidental (1595-1928), ed. Au vent des îles, 2004.
Testart, Alain, L'institution de l'esclavage. Une approche mondial, ed. Gallimard,
2018.
Učník, Lubica, The crisis of meaning and the life-world: Husserl, Heidegger, Arendt,
Patocka, ed. Ohio University Press, 2017.
Urechia, V.A., Coliba Măriucăi (1855), ed. Muzeul Literaturii Romane, 2014.
Willems, Wim, In Search of the True Gypsy: From Enlightenment to Final Solution,
ed. Psychology Press, 2014.
Zguta, Russell, Russian Minstrels: A History of the Skomorokhi, ed. University of
Pennsylvania Press, 1978.
Activitatea publicistică a lui
Mihail Kogălniceanu în slujba cauzei aboliționiste
din Moldova (1838-1856)
Dr. Chiriac Bogdan

cercetător independent
1. Introducere
În data de 29 noiembrie 1855, gazeta Steaua Dunării a publicat pe prima pagină un

articol elogios, semnat de Mihail Kogălniceanu, pe marginea recentei inițiative a
domnitorului Grigore Al. Ghica de a aboli ultimele vestigii ale robiei din Principatul
Moldovei. În stilu-i caracteristic, autorul a trecut cu naturalețe de la preamărirea iniția-
tivei domnești la prezentarea propriei contribuții la soluționarea „chestiunii robiei” în
ultimul deceniu: „La 1848, în Dorințele partidei naționale, am reclamat emanciparea
sclavilor; în Dacia literară, în Propășirea, în Programa Stelii Dunării am scris și am
militat în contra acestei pete negre în ordinul nostru social. Aceasta este o convicție a
inimei, a logicei, a întregii mele vieți!”1 În aceste rânduri regăsim o adevărată profe-
siune de credință aboliționistă, în care eradicarea robiei este înfățișată drept „dorința
cea mai vie” a autorului, în slujba căreia și-a pus talentul literar și erudiția istorică încă
din anii tinereții2.
Aceste afirmații sunt departe de a reprezenta simple exagerări retorice, menite să
atragă simpatia cercurilor conducătoare. Reprezentant de frunte al pașoptiștilor moldo-
veni, Mihail Kogălniceanu se făcuse deja cunoscut în capitala Moldovei datorită efortu-
rilor neabătute depuse în vederea răspândirii ideilor antisclavagiste și a mobilizării
opiniei publice în sprijinul abolirii robiei3. Articolele militante pe care le-a publicat
între anii 1840 și 1856 în paginile periodicelor ieșene au propulsat „chestiunea robiei”
în rândul marilor dezbateri de idei ale epocii și au provocat, nu de puține ori, iritarea
cercurilor conducătoare, care încă ezitau să pășească hotărât pe calea reformelor sau
chiar adversitatea anumitor grupări boierești conservatoare, direct interesate în
1
Mihail Kogălniceanu, „Iașii, 29 noemvri”, Steaua Dunării I, nr. 26 (29 noiembrie 1855):
101.
2
Ibid.
3
Virgil I. Ionescu, Mihail Kogălniceanu. Contribuții la cunoașterea vieții, activității și
concepțiilor sale (București: Editura Științifică, 1963), 161-169.
menținerea organizării sociale existente. În pofida acestor obstacole, pașoptiștii moldo-

veni au reușit, conform celor afirmate de Mihail Kogălniceanu4, să influențeze, atât prin
intermediul scrisului, dar și al faptei, principalele inițiative din îndelungatul proces de
emancipare a robilor romi.
Poate nici un alt membru al generației pașoptiste nu și-a legat mai strâns numele de
adoptarea acestei importante reforme sociale în Moldova decât Mihail Kogălniceanu.
În situația de față, întrebarea legată de impactul activității sale publicistice apare ca
fiind nu doar legitimă, ci și deosebit de utilă în încercarea de a surprinde dinamica
raporturilor dintre presa locală, opinia publică și puterea politică din Moldova în
dezbaterile pe marginea soluționării „chestiunii robiei”. În încercarea de a oferi un
răspuns la această întrebare, articolul de față își propune să efectueze o cercetare
calitativă asupra principalelor articole antisclavagiste publicate de Mihail Kogălniceanu
în cele trei periodice ieșene mai sus menționate (Dacia literară, Propășirea și Steaua
Dunării) între anii 1840 și 1856. Aria de cercetare a fost restrânsă la acest reprezentant
de frunte al pașoptiștilor moldoveni în virtutea numărul relativ mare de articole pe care
le-a publicat asupra „chestiunea robiei”, precum și a spiritul critic atât de prezent în
diversele sale luări de poziție în presa ieșeană, bineînțeles, în limita restricțiilor impuse
de cenzura oficială. O astfel de abordare restrânsă oferă avantajul de a surprinde,
într-un manieră mai clară, nu doar continuitatea de idei din cadrul articolelor lui
Mihail Kogălniceanu asupra „chestiunea robiei”, ci și eforturile acestuia de a-și adapta
tonul și limbajul în funcție de constrângerile impuse de schimbările politice. Activitatea
publicistică a colegilor de generație pașoptiști care și-au exprimat pozițiile asupra
situației robilor din Moldova va fi analizată doar în măsura în care va contribui la o mai
bună înțelegere a implicării lui Mihail Kogălniceanu în marile dezbateri politice și
sociale ale vremii.
Cercetarea a pornit de la premisa că activitatea publicistică a lui Mihail Kogălniceanu
în sprijinul abolirii robiei a fost, în mod ineluctabil, racordată imperativelor de moment
ale vremii. Deși scopul său ultim de a contribui la abolirea acestei detestate instituții a
rămas neschimbat de-a lungul anilor, mijloacele utilizate în vederea înfăptuirii acestui
deziderat au variat în funcție de constrângerile impuse de cenzură și, implicit, factorii
politici. Prin însăși faptul că au apărut în jurnale de orientare liberală care militau în
favoarea unor reforme, articolele semnate de Mihail Kogălniceanu erau susceptibile de
a afecta interesele sau chiar credibilitatea cercurilor puterii. Intervenția cenzurii fiind o
4
Kogălniceanu, „Desrobirea Țiganilor. Oborîrea pronomiilor și privilegiilor de nașcere și de
castă. Emanciparea țăranilor”, Analele Academiei Români. Partea administrativă și desbaterile,
seria II, tomul XIII, anii 1890-1891 (București: Lito-Tipografia Gobl, 1892), 267-268.
CHIRIAC BOGDAN 57
amenințare constantă în epocă5, mijloacele de acțiune utilizate de acesta din urmă au

urmat o traiectorie sinuoasă, trecând de la critici voalate într-un limbaj esopic, la
presiuni indirecte asupra cercurilor politice în favoarea adoptării unor reforme și
culminând, la finele anului 1855, prin conlucrarea directă cu guvernul din Moldova în
vederea abolirii robiei.
Reprezentând o sursă documentară valorificată doar parțial, articolele lui Mihail
Kogălniceanu pot contribui la clarificarea unor aspecte mai puțin cunoscute legate de
activitatea autorului în cadrul curentului aboliționist din Moldova. Prin însăși natura
lor (articole de fond asupra decretelor de emancipare, comentarii pe marginea unor
declarații de renunțare, polemici în jurul măsurilor aboliționiste și recenzii ale unor
articole publicate în străinătate), aceste materiale au fost scrise sub impresia experien-
țelor directe și a entuziasmului de moment, fiind astfel necesară analizarea lor în con-
textul în care au fost publicate și coroborarea informației cu anumite lucrări redactate
ulterior de Mihail Kogălniceanu6. În rândurile de mai jos ne propunem să realizăm
acest lucru prin structurarea analizei în jurul următoarelor elemente: mai întâi, un
succint cadru istoriografic și conceptual, apoi o trecere în revistă a relației sinuoase
dintre puterea politică, cenzură și curentul aboliționist în Moldova, urmată de o analiză
cronologică și tipologică a principalelor articole antisclavagiste semnate de autor. Șase
astfel de articole sunt reproduse integral în Anexa de la finalul articolului pentru a
întregi imaginea de ansamblu asupra subiectului abordat7.
2. Repere conceptuale și istoriografice
Cu toate că studiul de față își propune să valorifice un material în mare măsură

nepublicat, se impun, totuși, o serie de precizări conceptuale în vederea delimitării
abordării teoretice. Demersul de față se încadrează în aria tematică a relațiilor dintre
presă și puterea politică în Moldova în prima jumătate a secolului al XIX-lea, fiind
5
Marian Petcu, „Cenzura în România”, 23-24 în Petcu, coord., Cenzura în spațiul cultural
românescu (București: Comunicarea.ro, 2005).
6
Kogălniceanu, „Desrobirea Țiganilor”, 1892.
7
În vederea ușurării lecturii, grafia acestor documente transcrise din alfabetul de tranziție în
cel latin a fost uniformizată și adaptată normelor gramaticale și ortografice actuale. Pentru a
respecta particularitățile care țin de perioada istorică în care au fost redactate aceste texte, am
optat pentru păstrarea grafiilor unor variante dialectale sau arhaice, precum cestiune, greșală,
sânt, etc. Grafia unor nume proprii străine (variantele fonetice), precum și punctuația au fost
restabilite în situațiile în care nu corespund normelor actuale, după modelul oferit de lucrarea
redactată de Maria Platon, ed. Dacia literara subt redacția lui Mihial Kogălniceanu (Iași:
Minerva, 1972), lix-lxii.
structurată în jurul conceptelor de „cenzură” și „aboliționism”. Ambele concepte au

făcut obiectul unor vaste cercetări pluridisciplinare, nu lipsite de ambiguități și contro-
verse, datorită conținutului fluid pe care le-au asumat în funcție de epoca și regiunea
geografică în care au fost utilizate. Din multiple definiții disponibile, am utilizat ca
instrumente de lucru acele variante care sunt mai bine adaptate la specificul contextului
românesc în epoca regulamentară. Astfel, „cenzura” este definită drept actul unei
entități politice de a restrânge sau interzice transmiterea de opinii, informații și idei în
rândul publicului larg, în funcție de valorile pe care le apără la un moment dat8. Încă de
la apariția lor în 1829, primele ziare în limba română au intrat sub supravegherea
organelor de cenzură, iar libertatea lor de exprimare a variat în funcție de interesele
puterii politice9. „Aboliționismul”, pe de altă parte, postulează existența în Principate a
unei tendințe politice mai degrabă decât a unei mișcări bine structurate, susținut de o
serie de personalități și grupuri care militau cu precădere pentru schimbarea statutului
juridic al romilor (abolirea condiției servile) și a situației lor socio-economice (seden-
tarizarea și integrarea în rândul țărănimii)10. Acest concept este înrudit cu „antisclava-
gismul”, un curent de idei care a legitimat activitățile aboliționiste prin intermediul
criticii sistematice a comerțului cu sclavi și a sclaviei, având drept scop condamnarea
acestor practici inumane și instituții opresive. Diferența între cele două concepte ține
mai degrabă de nuanță decât de natura lor intrinsecă: pe când primul a militat pentru
acțiuni în sfera politică și economică în vederea schimbării situației de fapt, al doilea s-a
manifestat preponderent în sfera creației literare și a dezbaterilor de idei11.
În plan istoriografic, articolele lui Mihail Kogălniceanu cu privire la „chestiunea
robiei” au fost analizate într-o manieră oarecum fragmentară într-o serie de studii isto-
rice, literare și de istorie a presei care au acordat prioritar atenție acelor aspecte consi-
derate a fi de primă importanță, lăsând astfel în umbră un număr de „etapele interme-
diare” care au pregătit înfăptuirea marilor realizări. Fără a ne propune o inventariere
bibliografică cuprinzătoare, ne limităm doar să evidențiem un număr de studii direct
relevante pentru subiectul tratat în acest articol. Biobibliografia redactată de istoricul
Alexandru Zub12, în ciuda venerabilei sale vârste, își păstrează încă utilitatea ca instru-
ment de lucru. Dovadă a interesului viu pe care continuă să îl provoace în istoriografia
8
Petcu, „Cenzura în România”, 10.
9
Ibid., 19-20.
10
Raluca Tomi, „Aboliționismul românesc la 1848. Influențe, trăsături”, Revista Istorică XIX
nr. 1-2 (2009): 60.
11
Ibid.
12
Alexandru Zub, Mihail Kogălniceanu, 1817-1891. Biobibliografie (București: Editura
Enciclopedică Română și Editura Militară, 1971).
CHIRIAC BOGDAN 59
românească, personalitatea lui Mihail Kogălniceanu a făcut obiectul a numeroase

lucrări de sinteză13, biografii14 și ediții de opere alese15 care au analizat, într-o manieră
mai mult sau mai puțin detaliată, rolul acestuia în dezbaterile asupra abolirii robiei.
Rămasă mult timp în umbra reformelor din epoca Unirii, activitatea aboliționistă a
marelui om de stat, istoric și jurnalist a început de-abia în ultimele decenii să atragă
interesul cercetătorilor, materializat într-o serie de inițiative individuale16 sau proiecte
instituționale17. Din multitudinea de lucrări asupra literaturii pașoptiste, o mențiune
13
Vezi, de exemplu, Dan Simionescu, „Un studiu necunoscut de istorie socială al lui Mihail
Kogalniceanu, gîtuit de cenzură”, Studii. Revista de istorie, anul VIII, nr. 5-6 (septembrie –
decembrie 1955): 137-146.
14
Nicolae Iorga, Mihail Kogălniceanu: scriitorul, omul politic, românul (București: Editura
Fundațiunii I. V. Socec, 1920); Alexandru Zub, Mihail Kogălniceanu istoric (Iași: Editura
Junimea, 1974); Zub, Mihail Kogălniceanu, un arhitect al României moderne, ed. a 3-a (Iași:
Institutul European, 2005); Augustin Z. N. Pop, Pe urmele lui Mihail Kogălniceanu (București:
Editura Sport-Turism, 1979).
15
Vezi principalele ediții critice ale operelor lui Mihail Kogălniceanu: Andrei Oțetea, ed.,
Mihail Kogălniceanu. Opere, tomul I. Scrieri istorice (București: Fundația Regală pentru
Literatură și Artă, 1946); Dan Simionescu ed., Mihail Kogălniceanu. Opere, vol. I. Beletristică,
studii literare, culturale și sociale (București: Editura Academiei Republicii Socialiste România,
1974) și Alexandru Zub, ed., Mihail Kogălniceanu. Opere, vol. II. Scrieri istorice (București:
Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1976).
16
Vezi, de exemplu, Marian Zăloagă, „Discurs aboliționist în principate și ideea moder-
nizării (1837-1856)”, Studia Universitatis Petru Maior. Series Historia, nr. 5 (2005): 95-108 și
Constantin Iordachi, Liberalism, Constitutional Nationalism, and Minorities. The Making of
Romanian Citizenship, c. 1750-1918 (Leiden și Boston: Brill, 2019), 127-164.
17
Vezi, de exemplu, proiectele de cercetare derulate sub egida Institutului de Istorie „Nicolae
Iorga”: „Problema țiganilor în România în secolul al XIX-lea. Instituția robiei, mișcarea abolițio-
nistă și emanciparea țiganilor” și „Mișcarea aboliționistă în contextul emancipării civile și poli-
tice în România modernă”, ambele coordonate de istoricul Viorel Achim. Dintre numeroasele
articolele publicate ca urmare a derulării acestor proiecte, amintim următoarele titluri, consi-
derate direct relevante pentru studiul de față: Venera Achim, „Desființarea sclaviei în cele două
Americi și în Principatele Române în secolul al XIX-lea – o paralelă” în Maria Mureșan, coord.,
Europa și noi. Studii de istoria economiei (București: Editura A.S.E., 2005), 373-392; V. Achim,
„Documente inedite despre Mihail Kogălniceanu și rolul său în dezrobirea țiganilor”, în
Alexandru Zub, Venera Achim și Nagy Pienaru, coord., Națiunea română – idealuri și realități
istorice. Acad. Cornelia Bodea la 90 de ani (București: Editura Academiei Române, 2006),
467-474; Venera Achim și Raluca Tomi, ed., Documente de arhivă privind robia țiganilor. Epoca
dezrobirii (București: Editura Academiei Române, 2010); Viorel Achim, „Asimilarea țiganilor în
preocupările aboliționiștilor românii”, în Venera Achim și Viorel Achim, coord., Minoritățile
etnice în România în secolul al XIX-lea (București: Editura Academiei Române, 2010), 91-105;
Raluca Tomi, „Mișcarea aboliționistă din principate și influența ei asupra legislației de dezrobire
aparte se cuvine contribuțiilor asupra activității publicistice a lui Mihail Kogălniceanu

între anii 1840-185618, precum și antologiilor care au reprodus integral articolele
publicate în paginile Daciei literare19 și ale Propășirii20. În fine, studiile asupra istoriei
jurnalismului în spațiul românesc au dedicat un loc important activității de pionierat a
lui Mihail Kogălniceanu din preajma Unirii din 1859, însă nu au insistat asupra
articolele sale referitoare la „chestiunea robiei”21. O excepție fericită o constituie
lucrările istoricului Liviu-Iulian Roman22, care a examinat în detaliu aceste articole
publicate în Steaua Dunării între anii 1855-1856, însă nu și-a extins retrospectiv analiza
asupra luărilor de poziție ale autorului în presă din anii precedenți.
1849-1856”, Revista Istorică XXI, nr. 1-2 (2010): 57-71; Tomi, „The French Influence over the
Abolitionism in the Romanian Principalities”, Transilvanian Review, supliment nr. 2 (2010):
9-23; Tomi, „Aboliționismul în dezbaterile elitei politice în perioada războiului Crimeii”, Studii
și materiale de istorie modernă, vol. XXIV (2011): 57-70.
18
Vezi, de exemplu, Nicolae Cartojan, „Un episod din istoria censurei în Moldova”, Convorbiri
literare, anul XLI, nr. 12 (decembrie 1907): 1211-1220; Ovidiu Papadima, „Mihail Kogălniceanu și
unirea Țărilor Române. Steaoa Dunării”, Studii și cercetări de istorie literară și folclor, anul VII,
nr. 3-4 (1958): 401-430; Paul Cornea, „M. Kogălniceanu și «Steaua Dunării». Un capitol din
existența zbuciumată a unei publicații unioniste” în Cornea, Oamenii începutului de drum. Studii
și cercetări asupra epocii pașoptiste (București: Cartea Românească, 1974), 72-83; Maria Platon,
Dacia literara. Destinul unei reviste, viata unei epoci literare (Iași: Junimea, 1974).
19
Platon, ed. Dacia literara, 1972.
20
Mariana și Petre Costinescu, ed., Propășirea. Foaie științifică și literară (București:
Minerva, 1980).
21
Constantin Antip, Contribuții la istoria presei române (București: Uniunea Ziariștilor din
Republica Populară Romînă, 1964), 22 și 32-35; Vasile Păsăilă, Presa în istoria modernă a
românilor (București: Editura Fundației PRO, 2004), 51-76; Ilie Rad, Incursiuni în istoria presei
românești (Cluj-Napoca: Editura Accent, 2008), 29-45; Valeriu Râpeanu, O istorie a presei
românești. De la Mihail Kogălniceanu la N. Iorga, ed. a 2-a (București: Editura Fundației
România de Mâine, 2008), 55-68.
22
Liviu-Iulian Roman, „La dernière étape de l'affranchissement des tziganes en Moldavie et
la fin de l'esclavage en Europe. Échos dans la presse (1855-1856)”, The Romanian Journal of
Modern History, Iași, vol. III, nr. 2 (decembrie 2012): 23-50 și Roman, Presa din Moldova și
problematica unirii Principatelor (1855-1858) (Iași: Editura Universității „Alexandru Ioan
Cuza”, 2014), 417-498.
CHIRIAC BOGDAN 61
3. Context istoric: presa, cenzura și curentul aboliționist în Moldova

epocii regulamentare
După cum a fost menționat mai sus, activitatea publicistică a lui Mihail Kogălniceanu
a fost organic integrată în realitățile epocii și nu poate fi pe deplin înțeleasă fără a exami-
na, fie și într-o manieră sumară, contextul general în care s-a dezvoltat, anume evoluția
presei literare din Moldova epocii regulamentare, cu deschiderea sa către modelele occi-
dentale, entuziasmul pentru reforme sociale și promovarea idealului național, dar ope-
rând sub constrângerea cenzurii. După spuselor aceluiași Kogălniceanu, apariția presei în
limba română a accelerat procesul de tranziție către o cultură modernă în Principate,
înfățișând publicului „o lume nouă, puindu-i în contact cu celelalte popoare mai civili-
zate, arătându-le faptele, propășirile și mai ales driturile”23.
Într-adevăr, apariția jurnalului Albina Românească în Moldova anului 1829 a mar-
cat o distanțare față de elitismul epocii fanariote, când lecturarea gazetelor străine (în
franceză și germană îndeosebi) conținând știri externe reprezenta apanajul exclusiv al
elitelor politice și un pas decisiv în direcția lărgirii accesului publicului la informații
despre Europa de Vest24. Însă Albina, cu entuziasmul și ecclectismul specific „deschiză-
torilor de drum”, nu se putea limita doar la preluarea din gazetele străine și comentarea
principalelor știri ale momentului. Pe măsură ce atrăgea tot mai mulți abonați, gazeta
aspira să îmbine funcția de informare cu cea de cultivare a unor idei și atitudini noi în
rândul cititorilor și să își asume, eventual, rolul de vector de formare a opiniei publice,
lucru anevoios datorită multiplelor constrângeri care îi limitau libertatea de expri-
mare25.
Poate nici un alt factor, alături de lipsa hârtiei de tipar și a dificultăților financiare,
nu a contribuit mai mult la limitarea circulației presei în Moldova decât instaurarea cen-
zurii. Apărut în forma sa modernă în timpul ocupației țariste în Principate (1828-1834),
aparatul cenzurii a deservit inițial interesele administrației străine. S-a urmărit astfel nu
doar impunerea unui grad ridicat de conformism în ceea ce privește tipăriturile inter-
ne, dar și controlarea circulației cărților și a știrilor venite din exterior, considerate a fi
dăunătoare normelor morale și ordinii instaurate de trupele țariste26. Sfârșitul perioadei
23
Kogălniceanu, „Jurnalismul românesc în 1855”, România literară, nr. 4 (22 ianuarie 1855):
53.
24
Păsăilă, Presa în istoria modernă, 45.
25
Radu Rosetti, „Censura în Moldova I. Înființarea censurii de guvernul provizoriu rus și
funcționarea ei sub acel regim, 1828-1834”, Analele Academiei Române Memoriile Secțiunii
Istorice, seria II, tom XXIX (1907): 298.
26
Petcu, Cenzura în România, 19-20.
de ocupației a însemnat transferul controlului aparatului cenzurii în mâinile noului

domnitor al Moldovei, Mihail Sturza (1834-1849). După o scurtă perioadă inițială de
destindere, care a oferit prilejul unor tineri precum Mihail Kogălniceanu să se afirme în
reviste noi, precum Alăuta românească, cenzura și-a reluat cu aceeași acribie rolul de a
limita circulația tipăriturilor ce conțineau idei „contrare” normelor morale și ordinii
publice. Au apărut inevitabil conflicte cu scriitorii aparținând tinerei generații (viitorii
pașoptiști), care s-au plâns de actele arbitrare prin care cenzorii hotărau eliminarea a
numeroase fraze din corpul articolelor, confiscarea unor tiraje întregi sau chiar desfi-
ințarea gazetelor suspectate de „împrăștierea în public a ideilor și principiilor primej-
dioase și crude”27. În realitate, cenzorii acționau în conformitate cu dispozițiile Secreta-
riatului de Stat în vederea limitării răspândirii „ideilor răsturnătoare”, a acelor propu-
neri de reformare a instituțiilor politice și sociale învechite în spirit liberal și național
care amenințau să submineze regimul autoritar instaurat în Moldova prin Regu-
lamentul Organic.
Curentul aboliționist din Moldova, apărut pe fundalul acestei perioade de rapide
transformări, constituie un interesant studiu de caz asupra rolului jucat de presă în
inițierea unor schimbări atât în rândul opiniei publice, cât și la nivelul instituțiilor juri-
dice și sociale locale. Originile sale se regăsesc în influența profundă exercitată de prin-
cipiile iluministe și de moștenirea Revoluției franceze („duhul epocii”) asupra tinerelor
elite din Principate28. Lectura operelor filozofilor iluminiști, dublată de contactul direct
cu noile realități politice și sociale din Occident, au promovat în rândul fiilor de boieri
trimiși la studii în străinătate o largă deschidere spre ideile reformiste, precum aboli-
ționismul, care se bucurau de o popularitate crescândă la începutul secolului al XIX-lea.
Dar fiind că activitatea principalilor săi promotori în Principate a fost deja discutată
într-o serie de studii29, ne mărginim doar să subliniem faptul că aboliționismul în
spațiul românesc a devenit o formă de exprimare a tendinței noilor elite de a se
desprinde de moștenirea trecutului (mentalitățile medievale și ierarhii sociale puternic
ancorate în provincialismul sud-estului Europei) prin integrarea în mișcarea modernă
spre progres civic și egalitate socială30.
Originile ideii conform căreia instituția robiei era tot mai incompatibilă cu struc-
turile sociale și economice moderne din Europa occidentală pot fi identificate în
27
Petcu, 24.
28
Achim, The Roma in Romanian History (Budapest: Central European University Press,
1998), 97-98.
29
Vezi, de exemplu, Venera Achim, „Desființarea sclaviei” și Raluca Tomi, „Mișcarea
aboliționistă din principate”.
30
Zăloagă, „Discurs aboliționist în principate”: 99.
CHIRIAC BOGDAN 63
Moldova la începutul secolului al XIX-lea31. Sub influența principiilor iluministe

occidentale și a modelelor oferite de absolutismul luminat din Imperiul Habsburgic,
două tendințe își fac discret apariția în rândul elitelor boierești: criticarea instituției
robiei ca fiind contrară dreptului natural (ideea se regăsește în Codul Callimah din
181732) și necesitatea îmbunătățirii situației materiale și morale a robilor. Această din
urmă tendință se manifestă începând cu anul 1822 într-o serie de proiecte de reformă
redactate de boierii pământeni care propuneau, între altele, „regularisirea” situației
romilor prin intermediul sedentarizării nomazilor și a transformării lor în muncitori
agricoli (Articolul 71 din Proiectul de constituție din 1822, redactat probabil de către
Ionică Tăutu33 și Anexa J „Reglement pentru statornicirea țiganilor” din „Regulamentul
Organic al Moldovei”, intrat în vigoare în 183234) sau chiar emanciparea juridică
(Punctul U al Programului conjurației confederative condusă de comisului Leonte
Radu din 183935). Fără a insista mai mult asupra acestor inițiative, ne limităm doar să
evidențiem faptul că îmbunătățirea situației robilor romi a devenit o preocupare
recurentă a elitelor politice locale cu cel puțin două decenii înainte ca membrii „genera-
ției de la 1840” (mulți dintre ei viitori pașoptiști) să își aducă propria contribuție.
Distanța care separă proiectele inițiale de îmbunătățire („ameliorare”) a situației robilor
de cele ulterioare de emancipare completă („aboliționiste”) nu este atât de mare pe cât
am fi tentați să credem, iar terminologia folosită și unele din soluțiile propuse între anii
1822-1839, precum „regularisire”/„sedentarizare” și „rumâni noi”/„asimilare”, au deve-
nit parte a vocabularului politic și a fondului de idei utilizat de generațiile viitoare în
dezbaterile pe marginea situația romilor.
În ciuda acestor elemente de continuitate, nu poate fi negat faptul că aceste dez-
bateri au căpătat o nouă direcție la începutul anilor 1840, pe măsură ce membrii tinerei
generații își făceau tot mai puternic simțită prezența în viața literară și publicistică din
Moldova. Unul dintre principalele mijloace prin care s-a manifestat această direcție
nouă l-a reprezentat presa locală, care a început să acorde o atenție crescândă știrilor
31
Vlad Georgescu, Political Ideas and the Enlightenment in the Romanian Principalities
(1750-1831) (New York: Columbia University Press, 1971), 103.
32
Andrei Rădulescu ș.a., ed, Codul Calimach. Ediție critică (București: Editura Academiei
Republicii Populare Romîne, 1958), Cap. I, § 27, 73.
33
Alexandru D. Xenopol, Istoria partidelor politice în România (București: Librăria
Stanciulescu, 1920), 593.
34
Dumitru Vitcu, Gabriel Bădărău și Corneliu Istrati, ed, Regulamentul Organic al Moldovei
(Iași: Editura Junimea, 2004), 242-245.
35
Georgescu, Mémoires et projets de réforme dans les Principautés Roumaines, 1831-1848:
répertoire et textes, avec un supplément pour les années 1769-1830 (București: A.I.E.S.E.E., 1972),
131-132.
referitoare la progresele realizate de mișcările aboliționiste din Marea Britanie, Franța și

Statele Unite ale Americii36. Reproducerea acestor știri externe, însoțite de comentarii
din care nu lipseau aluzii la starea de lucruri din Principate, reprezintă un pas impor-
tant în procesul de influențare a opiniei publice locale în vederea adoptării unei poziții
mai tranșante împotriva instituției robiei. Atunci când cenzura nu îngăduia reprodu-
cerea unor astfel de știri și comentarii în Moldova, intelectualii moldoveni reușeau să
își exprime opiniile în presa din Transilvania sau chiar din Franța, unde aveau posibi-
litatea nu doar de a-și îndemna compatrioții de a sprijini ideile aboliționiste, dar și de a
critica inerția și lipsa de hotărâre a guvernului din Moldova în privința adoptării unor
reforme sociale, dând ca exemplu progresele realizate în Europa occidentală și Statele
Unite în ceea ce privește eradicarea sclaviei.
4. Articolele lui Mihail Kogălniceanu cu privire la „chestiunea robiei”
În acest context politic și cultural își face debutul jurnalistic Mihail Kogălniceanu,
proaspăt reîntors de la studii din Berlin și dornic de a pune în practică ideile inovatoare
asimilate în decursul îndelungatei sale șederi în Franța și Prusia37. Tânărul student deja
dobândise o anumită faimă datorită publicării la Berlin a unor studii de pionierat,
inclusiv a unei lucrări asupra robilor din Principate, în care formulase o serie de pro-
puneri cu privire la îmbunătățirea condiției romilor38. Unul dintre mijloacele utilizate
pentru înfăptuirea acestui nobil deziderat, alături de literatură și scriitura istorică, l-a
reprezentat jurnalismul. Spirit hotărât și întreprinzător, Mihail Kogălniceanu a înființat
o serie de periodice de largă deschidere culturală în Iași între anii 1838 și 1855, devenite
adevărate tribune ale generației pașoptiste pentru a-și face cunoscute creațiile literare
originale, precum și ideile reformatoare39. În ciuda faptului că aceste periodice au avut
o existență relativ scurtă, iar libertatea de exprimare a redactorilor a fost frecvent îngră-
dită de vigilența cenzorilor și amenințarea constantă cu sancțiuni sau suprimarea40,
Mihail Kogălniceanu a reușit să publice o serie de articole militante asupra „chestiunii
sclaviei” în care a dat dovadă de consecvență la nivel principial și a recurs la o argu-
36
Tomi, „Mișcarea aboliționistă din principate”: 49-51.
37
Biografia și activitatea politică a lui Mihail Kogălniceanu au fost examinate în detaliu în
istoriografia românească. Vezi, de exemplu, biobibliografia întocmită de Zub, Mihail
Kogălniceanu, 1817-1891.
38
Esquisse sur l'histoire, les mœurs et la langue des Cigains, connus en France sous le nom de
Bohémiens. Suivi d’en recueil de sept cent mots cigains (Berlin: B. Behr, 1837).
39
Păsăilă, Presa în istoria modernă, 53-54.
40
Râpeanu, O istorie a presei românești, 59.
CHIRIAC BOGDAN 65
mentație abilă, în concordanță cu împrejurările politice. În rândurile de mai jos vom

analiza aceste articole în succesiune cronologică, acordând atenție contextului editorial
în care au apărut, tematicii abordate și dezbaterilor provocate.
4.1. Debutul jurnalistic
În anii debutului său jurnalistic (1838-1840), Mihail Kogălniceanu a abordat rar și

cu precauție „chestiunea robiei” într-o serie de publicații ieșene având caracter pre-
dominant literar datorită asprelor restricții impuse de aparatul cenzurii, aflat în slujba
regimului autoritar instaurat de Mihail Sturza. Inițial, domnitorul a avut relații cordiale
cu tânărul Kogălniceanu, sprijinindu-i studiile în străinătate și promovându-l la rangul
de adjutant domnesc după întoarcerea sa în Iași în martie 183841. Favoarea de care se
bucura în cercurile puterii se prea poate să îi fi înlesnit noului adjutant domnesc
planurile ambițioase de a se lansa într-o carieră publicistică la Iași. Astfel, tânărul
Kogălniceanu l-a convins pe Gheorghe Asachi, fondatorul Albinei românești, să-i
încredințeze redactarea Alăutei românești, suplimentul literar al ziarului. Favoarea
princiară a avut o durată scurtă, la fel ca și existența suplimentului literar, desființat
brusc în septembrie 1838 în urma intervenției autorităților. Mihail Sturza urma fidel
indicațiile puterii protectoare rusești în vederea menținerii ordinii instaurate prin
Regulamentele Organice, încercând în același timp să cultive simpatia grupurilor de
tineri liberali în vederea consolidării propriei reputații de „domn luminat”. Însă nu
ezita să recurgă la abuzuri de putere atunci când reformele propuse de tineri precum
Mihail Kogălniceanu amenințau să stârnească iritarea cercurilor conservatoare de
boieri sau a consulilor ruși în Iași și să știrbească în cel mai mic chip autoritatea
domnească.
Kogălniceanu și-a reluat activitatea publicistică în anul 1840, când a început tipă-
rirea Daciei literare, revistă care marchează o nouă direcție în dezvoltarea literaturii
naționale și o replică dată de tânăra generație pașoptistă tradiționalismului Albinei lui
Gheorghe Asachi42. În paginile Daciei literare se regăsesc unele informații asupra situa-
ției robilor atât în secțiunile dedicate creației originale în limba română, cât și în cele
rezervate traducerilor din literatura străină. Astfel, Kogălniceanu („luptător obscur, dar
activ”, după cum s-a autocaracterizat în 185543) a publicat în numărul din martie-apri-
lie 1840 o traducere din franceză a relatării lui Anton Demidoff asupra călătoriei sale în
41
Pop, Pe urmele lui Mihail Kogălniceanu, 69.
42
Ibid., 84-85.
43
Kogălniceanu, „Iașii, 29 noiemvri”, Steaua Dunării I, nr. 26 (29 noiembrie 1855): 103
(reprodus în Anexa nr. 2).
Principate din 1837, care cuprindea informații insolite asupra vieții robilor44. În
volumul precedent din ianuarie-februarie 1840, același Kogălniceanu a criticat voalat
obiceiul includerii robilor pe listele de zestre în familiile de boieri într-un pasaj din
schița proprie, Noul chip de a face curte45. În fine, într-o notă editorială din numărul
din mai-iunie 1840 a făcut unele constatări ironice-amare asupra practicii vânzării de
robi într-o țară care se dorește civilizată46.
Nu este exclus ca aceste aluzii și „înțepături” ironice să fi provocat iritatea boierilor
conservatori și să fi contribuit, într-o anumită măsură, la decizia guvernului de a
suprima revista în august 1840, pe motiv că s-a îndepărtat de la scopurile literare
declarate inițial și „s-a abătut în defăimări și prihăniri jignitoare bunelor rînduieli pe
care se reazimă soțietatea”47. Însă neobositul Kogălniceanu nu s-a descurajat în fața
intervențiilor cenzurii și a recurs la un mijloc indirect de a critica robia, anume publi-
carea la tipografia proprie, „Cantora Foii Sătești” a unor lucrări cu tentă anti-sclava-
gistă, traduse din franceză și germană. Astfel, în anul 1842 apare traducerea lucrării
scriitorul german August von Kotzebue, Robii48, o dramă în trei acte publicată în 1796
în care era criticat tratamentul inuman la care erau supuși sclavii pe plantațiile colo-
niale din Jamaica.
4.2. Revista Propășirea și emanciparea robilor domnești și mănăstirești în

1844
Apariția revistei Propășirea în 1844 marchează o etapă importantă în evoluția dez-

baterilor asupra „chestiunii sclaviei” deoarece a coincis cu adoptarea primelor măsuri
emancipatorii în Moldova. Activitatea revistei era limitată de plano la domeniul culturii
și științelor, iar vigilența cenzurii nu îngăduia exprimarea neîngrădită a anumitor idei
liberale și naționale. În ciuda acestor restricții, Mihail Kogălniceanu, redactorul-șef și
adevăratul suflet al revistei a reușit să publice în coloanele sale, alături de colaboratorii
săi apropriați (Ion Ghica, Alecu Russo și alți viitori pașoptiști), o serie de articole care
abordau probleme culturale și sociale de primă însemnătate. Bineînțeles, restricțiile
44
Platon, ed., Dacia literară, 140-196.
45
Ibid., 54.
46
Ibid., 481.
47
48
August von Kotzebue, Robii. Istorie dramatică în trei acte, trad. Iancu Ganea (Iași: Cantora
Foii Sătești, 1842).
CHIRIAC BOGDAN 67
cenzurii și capriciile regimului politic i-au silit să adopte o poziție moderată, însă lipsită
de ezitare și gata să folosească cu abilitate orice prilej favorabil49.
O astfel de oportunitate a apărut în ianuarie-februarie 1844, când revista a decis să
omagieze hotărârea domnitorului Sturza de a emancipa robii domnești și mănăstirești
prin publicarea unui supliment extraordinar în data de 6 februarie. Alături de poezii oca-
zionale semnate de Vasile Alecsandri, Costache Negri, Nicolae Istrati și Mihail/Michele
A. Corradini50, Mihail Kogălniceanu a redactat articolul de fond „Dezrobirea țiganilor”,
în care a lăudat filantropia și înțelepciunea de care au dat dovadă domnitorul, miniștrii și
deputații din Adunarea Obștească atunci când au adoptat aceste măsuri51. Regăsim în
aceste rânduri principalele argumente în favoarea abolirii robiei (filantropie, caritate
creștinească, progres civilizator), abil prezentate și însoțite de comparații măgulitoare
care evidențiau progresul realizat în Moldova în înfăptuirea idealului de egalitate socială:
emanciparea vecinilor în 1749, pe când Franța și Prusia încă nu își eliberaseră șerbii și
recenta emancipare a robilor domnești și mănăstirești, pe când milioane de sclavi încă
„gemeau sub jugul robiei” în coloniile franceze și în Statele Unite. Deși oarecum
exagerate și de circumstanță, aceste comparații nu aveau cum să nu măgulească orgoliul
lui Mihail Sturza, prezentat într-o lumină favorabilă de domn luminat, și să-i flateze pe
înalții ierarhi ai Bisericii Ortodoxe, prezentată drept „adevărata Biserică a lui Hristos”,
fidelă idealului de libertate.
Totuși, micile „înțepături” contra boierilor conservatori („duhurile ruginite și
vrăjmașe binelui”), ostili spiritului veacului și acestor reforme, nu aveau cum să treacă
neobservate. Însă ceea ce nu putea tolera sub nici un chip autoritarul domnitor Mihail
Sturza era „îndrăzneala” autorului de a sugera adoptarea unor noi reforme, mult mai
îndrăznețe, în ceea ce privește emenciparea cât mai grabnică a robilor boierești. Deși
fusese făcute într-un mod cât se poate de „reverențios”, aceste sugestii nu au fost bine
primite de către domnitor, care respingea ferm idea de a adopta reforme sub presiunea
tinerilor liberali. Mihail Sturza a adresat un Ofis Secretariatului Statului în 17 martie
1844, în care li s-a reproșat redactorilor Propășirii că și-au depășit competențele prin
publicarea unor articole și versuri asupra dezrobirii robilor care au adus atingere
„politicii și lucrărilor cârmuirii dinlăuntru”, avertizându-i că la următoarea abatere
revista va fi desființată52. Conștienți de faptul că Propășirea devenea tot mai populară în
49
Cornea, „Studiu introductiv” în Maria și Petre Costinescu, ed. Propășirea, x.
50
Propășirea. Supliment extraordinar la nr. 5 a Foaiei științifice și literare din 6 februarie
1844.
51
Vezi Anexa nr. 1.
52
Gheorghe Ungureanu, „Frămîntări social-politice premergătoare mișcării revoluționare
din 1848 în Moldova”, Studii. Revista de istorie nr. 3, XI (1958): 61.
rândul cititorilor din Moldova, redactorii au continuat să publice articole presărate cu

„înțepături” contra marii boierimi și a clerului ortodox. Acționând la îndemnul consu-
lului țarist în Principate, Iakov A. Dașkov și cu intenția fermă de a pune capăt oricărei
încercări de cristalizare a unei opoziții liberale împotriva guvernării sale, Mihail Sturza
a ordonat desființarea Propășirii în data de 11 noiembrie 184453.
Valul de măsuri represive care a urmat nu l-a ocolit pe Mihail Kogălniceanu,
redactorul principal al revistei, aflat tot mai des în conflict cu domnitorul Sturza. Sub
pretextul că ar fi ultragiat persoana domnitorului în timp ce pleda ca avocat într-un
proces desfășurat în octombrie 1844, Mihail Kogălniceanu a fost exilat la mănăstirea
Râșca54. După șase săptămâni, pedeapsa i-a fost comutată în reședință obligatorie la
moșia familiei de la Hilița, iar apoi i s-a aprobat mutarea înapoi în Iași. Supravegherea
atentă și numeroasele restricții impuse de către guvern l-au silit pe fostul redactor al
Propășirii să ia calea exilului voluntar în Franța, Spania și Peninsula Italică începând cu
decembrie 1845. Reîntors în mai 1847 în Iași cu speranța de a-și relua cariera de avocat
și cea publicistică, Kogălniceanu a fost repede prins în vâltoarea revoluției de la 184855.
4.3. Episodul revoluționar de la 1848
Episodul scurt și zbuciumat al revoluției pașoptiste din Moldova a marcat un nou

moment de cotitură în activitatea lui Mihail Kogălniceanu. Reîntors în Iași în martie
1848, a participat la adunarea de la hotelul Petersburg din 27 martie și a făcut parte din
delegația care a mers să-i prezinte lui Mihail Sturza petiția-proclamațiune56. Domnito-
rul a refuzat să accepte toate reformele incluse în petiție și a ordonat arestarea liderilor
mișcării în 29 martie, ceea ce a dus la înăbușirea în fașă a protestelor și i-a forțat pe
mulți pașoptiști să fugă peste hotare. Mihail Kogălniceanu a fost din nou silit să ia calea
exilului în Bucovina, unde s-a alăturat altor transfugi moldoveni și a primit însărcina-
rea de a redacta Dorințele Partidei Naționale în Moldova57. Publicat în august 1848 la
Cernăuți, acest program revoluționar cuprinde și un articol despre necesitatea desfiin-
țării robiei din Principate (cu despăgubire pentru cei ce o solicită), susținând că încer-
carea de a pune bazele unui stat constituțional, atâta timp cât robia mai face parte din
structurile sociale și economice ale țării, ar reprezenta „o monstruozitate”, iar pretenția
53
Cornea, „Studiu introductiv”, xvii.
54
Zub, Mihail Kogălniceanu, 1817-1891, 48.
55
Pop, Pe urmele lui Mihail Kogălniceanu, 119-138.
56
Vitcu, „M. Kogălniceanu și evenimentele din martie 1848 din Iași”, Anuarul Institutului de
Istorie și arheologie „A. D. Xenopol” nr. IV (1967): 166.
57
CHIRIAC BOGDAN 69
românilor de a se constitui într-o națiune liberă, atâta timp cât mai există robi pe pă-
mântul țării, o himeră58. Ideea conform căreia robia reprezenta o „aberație socială” și o
piedică în calea progresului va fi reluată și dezvoltată într-o serie de articolele redactate
de Mihail Kogălniceanu după întoarcerea sa din exil în august 184959.
4.4. Revista Steaua Dunării și emanciparea robilor boierești în 1855
Domnia lui Grigore Al. Ghica (1849-1853; 1854-1856) a marcat etapa finală a activi-
tății lui Mihail Kogălniceanu în rândul mișcării aboliționiste din Moldova și o
adevărată încununare a eforturilor sale în slujba emancipării robilor romi. Ca și în
cazul predecesorului său, domnitorul Ghica a cultivat inițial relații cordiale cu Mihail
Kogălniceanu, însă raporturile dintre cei doi au urmat o traiectorie sinuoasă, în care
perioadele de colaborare au alternat cu momente de răceală. Inițial, noul domnitor i-a
rechemat în țară pe mulți dintre pașoptiștii moldoveni aflați în exil, inclusiv pe Mihail
Kogălniceanu, și le-a solicitat sprijinul în vederea implementării unui program de
reforme liberale. Repus în funcția de aghiotant domnesc, Mihail Kogălniceanu a ocupat
o serie de funcții guvernamentale între anii 1849 și 1852, însă intrigile de la curte și
diferențele de opinie cu privire la ritmul reformelor au dus la răcirea relațiilor cu
domnitorul Ghica începând cu luna martie 185360. El și-a reluat activitatea de avocat și
de publicist, însă încercările sale de a redeschide dezbaterile asupra „chestiunii sclaviei”
s-au lovit din nou de opoziția cenzurii. Astfel, în mai 1853 a fost publicat la tipografia
Buciumului Român din Iași Coliba unchiului Tom, roman aboliționist redactat de către
Harriet Beecher-Stowe în 1852 și tradus în limba română de Teodor Codrescu61. Mihail
Kogălniceanu s-a alăturat acestei inițiative editoriale și a redactat un studiu introductiv
privitor la istoria acestei instituții sociale și economice, intitulat Ochire istorică asupra
sclăviei. Acest veritabil studiu de istorie socială cuprindea și o secțiune asupra evoluției
robiei romilor în Principate, care a provocat nemulțumirea cenzorilor probabil datorită
58
Cornelia Bodea, ed., 1848 la români. O istorie în date și mărturii (București: Editura Știin-
țifică și Enciclopedică, 1982), doc. nr. 188 „Pentru libertatea și puterea de mai nainte...
M. Kogălniceanu., Dorințele partidei naționale în Moldova”, 661.
59
Ionescu, Mihail Kogălniceanu. Contribuții, 164.
60
Pop, Pe urmele lui Mihail Kogălniceanu, 149-150.
61
Harriet Beecher Stowe, Coliba lui Moșu’ Toma sau Vieața Negrilor în sudul Statelor-Unite
din America, trad. de Theodor Codrescu, cu o Ochire asupra Sclaviei de Mihail Kogălniceanu, vol.
1-2 (Iași: Tipografia Buciumul Român, 1853).
tonului său militant și a fost astfel suprimată înainte ca ediția din 1853 a romanului să
intre în circulație62.
Prilejul pentru reluarea activității publicistice în sprijinul emancipării robilor s-a ivit
în octombrie 1855, când Mihail Kogălniceanu a înființat o nouă gazetă în Iași, Steaua
Dunării, având o mai pronunțată tentă politică și socială63. Încă din primul număr al
gazetei, apărut la 1 octombrie 1855, în timpul preliminariilor Tratatului de Pace de la
Paris care au pus capăt Războiului Crimeii, Kogălniceanu a publicat programul revistei,
structurat în jurul luptei pentru unirea, autonomia politică și modernizarea socială și
economică a Principatelor64. De remarcat faptul că Steaua Dunării a fost, după cunoștința
autorului acestor rânduri, printre primele jurnale din Moldova care a inclus emanciparea
robilor în programul de reforme propus guvernului, argumentând că desființarea acestei
„pete negre a omeniei” ar reprezenta un semn al înfăptuirii mult-așteptatului progres
social și al împlinirii dorinței de integrare a Principatelor în rândul „Europei civilizate”:
[...] că dacă nu ne este ertat a ne schimba situația politică [a Principatelor – n.m.],
nimeni nu ne oprește de a ne înțelege de pe acum asupra chestiilor sociale, precum
emanciparea și îndrituirea claselor muncitoare, desființarea sclaviei, această pată
neagră a omenirei, care de pe tot pământul european s-au păstrat încă în singurele
Principate, modificarea sistemului fiscal, răspândirea instrucției primare, etc., etc.
[...]65
Decizia domnitorului Ghica de a iniția procesul de emancipare a robilor boierești în
noiembrie 1855 a reprezentat prilejul mult-așteptat pentru Mihail Kogălniceanu de a-și
pune întregul talent retoric, energia și vastele cunoștințe în slujba acestei reforme.
Articolele sale din Steaua Dunării, publicate între noiembrie 1855 și februarie 1856,
comentează în mod lucid și critic principalele etape ale adoptării noii „Legiuiri pentru
desființarea sclaviei, regularea despăgubirei și trecerea emancipaților la dare” și con-
semnează o serie de reacții imediate produse de această inițiativă. Cele șase articole
reproduse în Anexă ilustrează, în chip convingător sperăm, aceste reacții.
Mihail Kogălniceanu nu a fost străin de pregătirile inițiate de domnitorul Ghica și
guvernul său, fapt menționat în scrierile sale ulterioare în care amintea că i-a fost
încredințată sarcina, alături de ministrul de finanțe Petru Mavrogheni, de a redacta
62
Mircea-Cristian Ghenghea, „Un eveniment editorial în Principatul Moldovei în anul
1853 – Coliba lui Moșu’ Toma”, Studii și materiale de istorie modernă, vol. XXVI (2013): 88-89.
63
Cornea, „M. Kogălniceanu și «Steaua Dunării»”, 73.
64
Papadima, „Mihail Kogălniceanu și unirea”: 401-402; Roman, Presa din Moldova: 417-418.
65
„Iassi 1 Octomvri 1855”, Steaua Dunării, nr. 1 (1 octombrie 1855): 1.
CHIRIAC BOGDAN 71
proiectul de lege privind emanciparea robilor boierești66. Această afirmație este coro-
borată de informațiile cuprinse într-un articol publicat în numărul din 24 noiembrie
1855 al Stelii Dunării, în care era lăudată inițiativa desființării sclaviei în Egipt și era
criticată persistența acestei instituții în Principate. Articolul se încheia cu știrea premo-
nitorie conform căreia zilele robiei în Moldova erau numărate și că „la 1 ianuarie 1856,
credem că va bate cea de pe urmă oră a precupeției cărnii omenești în Pricipate”67.
Publicarea Ofisului domnesc în data de 28 noiembrie 1855 privind necesitatea
desființării robiei în Moldova i-a oferit lui Mihail Kogălniceanu ocazia de a redacta în
ziua următoare un lung articol elogios pe marginea lăudabilei inițiative domnești68.
Structura articolului este bine închegată, conform regulilor bine stabilite ale retoricii:
după un preambul în care autorul a subliniat că „puterea unei idei înaintează timpul”,
urmează reproducerea integrală a textului Ofisului domnesc numărul 1166 din 28
noiembrie 1855 și a Jurnalului Consiliului administriv extraordinar publicat în aceeași
zi, încheindu-se cu o serie de comentarii elogioase pe marginea deciziei domnești. Ana-
liza este lucidă, iar argumentele abil structurate în vederea prezentării acestei reforme
drept culminarea șirului de măsuri progresiste inițiate de predecesori străluciți, precum
Constantin Mavrocordat (abolirea veciniei în Moldova în aprilie 1749) și continuate de
domni mai puțin demni de laudă, dar bine intenționați, precum Mihail Sturza (emanci-
parea robilor domnești și mănăstirești în ianuarie-februarie 1844).
În stilu-i caracteristic, Kogălniceanu a trecut cu naturalețe de la preamărirea deciziei
domnești la prezentarea propriei activități în slujba aboliționismului, marcate de publica-
rea primului studiu despre romi în 1837, îndeplinirea parțială a dezideratului aboliționist
în 1844 și speranțele născute de avântul revoluționar de la 1848. Fără urmă de falsă mo-
destie, el a afirmat că nu de ieri era campionul progresului și al libertății și că emancipa-
rea robilor fusese „o convicție a inimei, a logicei, a întregii mele vieți”. În fundal se poate
discerne idea conform căreia istoria mișcării aboliționiste din Moldova nu poate fi diso-
ciată de cariera publicistică și politică a autorului, care a rămas fidel principiilor enunțate
încă din tinerețe, în pofida vicisitudinilor politicii. Pentru a sublinia această idee de con-
tinuitate și a conferi simetrie discursului, autorul reproduce formulele encomiastice de
tipul „mulțumită și di trii ori mulțumită fie...”, utilizate și în articolul dedicat emancipării
robilor domnești și mănăstirești publicat în Propășirea și încheie pe un ton optimist:
Numai de astăzi avemu dritul la bunăvoință, la viul interes, la dreptarea Europii.
O nație ce în aspirațiile sale pentru libertate, procedează prin a da însuși ea
66
Kogălniceanu, Desrobirea Țiganilor, 269.
67
„Egiptul”, Steaua Dunării, an I, nr. 24. (24 noiembrie 1855): 95.
68
Vezi Anexa nr. 2.
libertatea celor lipsiți de ea, în seculul al nouăsprezece nu are a se mai teme de

valurile restriștei. Civilisațiea lumii o ocrotește sub puternicile sale aripi!69
O a doua categorie de contribuții publicate în Steaua Dunării o reprezintă comenta-
riile pe marginea unor declarații semnate de foștii stăpâni de robi cu privire la renunța-
rea la plata despăgubirilor datorate de stat. Preluate, de regulă, direct de la Departa-
mentul de Finanțe, aceste declarații au fost publicate în aproape toate gazetele epocii
din Moldova în vederea convingerii unui număr cât mai mare de stăpâni de robi de a
renunța la „dezdăunare” (compensațiile financiare cuvenite în urma eliberării foștilor
robi). Mihail Kogălniceanu, Teodor Codrescu, Gheorghe Sion și alți jurnaliști moldo-
veni au răspuns cu promptitudine la sugestia de a „despovăra” statul de achitarea unor
sume de care, în parte, nici nu dispunea în acel moment70. Însă ei nu s-au oprit aici. Prin
publicarea unor declarații, precum cea semnată de boierul Costachi Roset Tețcanu71,
care nu doar a renunțat la plata despăgubirilor, dar a și solicitat înscrierea foștilor săi
robi în rândul locuitorilor de pe moșia Tețcani, redactorul Stelii a oferit un exemplu
concret de implicare a foștilor stăpâni în îmbunătățirea situației economice a foștilor
robi. Astfel, aceștia erau încurajați să își „așeze” (colonizeze) foștii robi în satele de pe
propriile moșii, dându-le loc de casă și un mic teren agricol, și să solicite statului, în
numele acestora, o scutire temporară de la plata anumitor taxe sau prestații în muncă.
Acest exemplu este cu atât mai elocvent, subliniază Kogălniceanu, cu cât semnatarul
declarației de renunțare făcea parte din marea boierime a Moldovei și sprijinea ideile
aboliționiste atât prin vorbă, dar și prin faptele sale „filantropice și creștinești”.
O dovadă clară că această campanie de presă a avut efectul scontat o reprezintă
afirmațiile făcute de Mihail Kogălniceanu în 1861, conform cărora o mare parte din
foștii stăpâni au renunțat la plata despăgubirilor în 1856 fie datorită presiunii opiniei
publice, fie din convingere72. Afirmația este coroborată de un raport al Ministerului de
Finanțe din 14 iunie 1865, conform căruia 264 de boieri, de care depindea soarta a circa
10,000 de robi, „cu marinimie au renonsat la desdăunarea hărăzită de guvern” în prima
jumătate a anului 185673.
Reacțiile critice-ironice la adresa unor relatări externe tendențioase asupra refor-
melor sociale înfăptuite în Principate reprezintă o a treia categorie de articole ieșite de
sub pana redactorului Stelii Dunării. Informațiile eronate asupra emancipării robilor
69
„Iașii, 29 noemvri”, Steaua Dunării, anul I, nr. 26 (29 noiembrie 1855): 102.
70
Roman, „La dernière étape”: 27.
71
Vezi Anexa nr. 3.
72
Kogălniceanu, Opere, vol. III, Oratorie I (1856-1864), partea I (1856-1861), ed. Vladimir
Diculescu (București: Editura Academiei R.S.R., 1983), 426.
73
„Novitale din lăuntru”, Gazeta de Moldavia nr. 47 (joi 14 iunie 1856): 185
CHIRIAC BOGDAN 73
apărute într-un articol publicat pe 23 ianuarie în Gazeta de Transilvania oferă prilejul

unor rectificări asupra situației romilor și a țăranilor clăcași, dar și a unor precizări
asupra termenilor de „clacă”, „boieresc”, „podvoadă”, „havalele” și „beilic”74. Adoptând
un ton politicos, autorul intercalează între observațiile sale precise o serie de mici „înțe-
pături” ironice, iar din solicitudinea pe care se silește a o arăta în clarificarea termenilor
amintiți mai sus răzbate o undă discretă de umor.
În fine, polemicile cu marii boieri pe marginea utilității recentei legi de emancipare
a robilor particularilor și-au făcut episodic apariția în paginile Stelii, constituind astfel o
a patra categorie de contribuții semnate de Mihail Kogălniceanu. Dialogul epistolar
dintre redactorul Stelii și marele logofăt Petru Roset-Bălănescu, desfășurat între lunile
decembrie 1855 și ianuarie 1856, ne oferă posibilitatea de a urmări o astfel de polemică
de pe poziții principiale diferite asupra procesului de emancipare a robilor75. Pe de-o
parte, liberalul moderat Mihail Kogălniceanu a susținut că progresul social este inevita-
bil, iar legile țării trebuie să se adapteze dreptății sociale. Conservatorul moderat Petre
Roset-Bălănescu i-a replicat că progresul social nu contravine principiului menținerii
ordinii atâta timp cât reformele preconizate se conformează „năravurilor, împrejură-
rilor și posiției țării”. În ceea ce privește situația romilor, Kogălniceanu susține că
morala creștină, principiile filantropice și interesul de stat impun eliberarea imediată a
robilor particulari. El este contrazis într-o manieră politicoasă, dar fermă de către inter-
locutorul său, care se dovedește a fi tot un sprijinitor al aboliționismului, însă de pe
poziții gradualiste. Astfel, marele logofăt Roset-Bălănescu susține că libertatea juridică
nu are o valoare reală dacă nu este însoțită de o anumită stabilitate economică. Pe baza
acestui principiu, el preconiza o emancipare treptată a robilor, după ce în prealabil le-ar
fi fost oferite condițiile necesare de a-și câștiga singuri traiul fie ca agricultori, fie ca
meșteșugari. În sprijinul ideii conform căreia emanciparea juridică trebuia să fie
însoțită de îmbunătățirea stării materiale a romilor a dat ca exemplu situația foștilor săi
robi, pe care i-a emancipat după ce s-a asigurat că „au un viitor statornic” și se pot folo-
si de noua lor „slobozenie” în cuprinsul moșiei sale de la Cârligi. În următorul răspuns
epistolar, Kogălniceanu abate treptat discuția către o serie de alte probleme, precum
libertatea presei, revenind ocazional asupra ideii inevitabilității progresului social și a
necesității emancipării robilor în Principate.
74
Vezi Anexa nr. 4.
75
Vezi Anexele nr. 5 și 6.
5. Concluzii
Departe de a epuiza întregul materialul documentar, cercetarea efectuată permite

delimitarea unui număr de concluzii asupra valorii documentare a articolelor de presă
discutate în rândurile precedente. În primul rând, se cuvine să subliniem unitatea de
idei și claritatea principiilor care se degajă din conținutul articolelor semnate de Mihail
Kogălniceanu asupra „chestiunii sclaviei” pe parcursul a aproape douăzeci de ani de
carieră jurnalistică, în ciuda diversității de forme (articole de fond, comentarii edito-
riale, polemici în jurul măsurilor aboliționiste și recenzii ale unor articole publicate în
străinătate). Faptul că articolele sale inițiale sunt mai rezervate și nu dezvoltă propune-
rile înaintate până la consecințele lor ultime se datorează nu atât ezitărilor sau caren-
țelor ideologice, ci, mai degrabă, împrejurărilor politice nefavorabile, care l-au silit pe
tânărul Kogălniceanu să recurgă la aluzii subtile și un „limbaj esopic” pentru a adormi
vigilența cenzurii oficiale. Însă odată inițiat procesul de emancipare a ultimilor robi din
Moldova în noiembrie 1855, autorul a avut, în sfârșit, posibilitatea de a-și etala întregul
talent literar și erudiția istorică în sprijinul emancipării robilor romi în Principate.
În al doilea rând, articolele analizate în rândurile de mai sus au contribuit la clarifi-
carea anumitor aspecte mai puțin cunoscute ale activității lui Mihail Kogălniceanu în
sprijinul abolirii robiei. De exemplu, Steaua Dunării, revista pe care o conducea cu
atâta energie și pricepere, a jucat un rol important în campania de presă derulată între
anii 1855 și 1856 prin care s-a urmărit convingerea unui număr cât mai mare de foști
proprietari de a renunța le despăgubirile datorate de către stat. Principalul mijloc uti-
lizat în vederea atingerii acestui scop a fost publicarea unui număr impresionant de
astfel de declarații, însoțite de comentariile redacției, prin care foștii proprietari nu
doar renunțau la plata despăgubirilor, dar se și desolidarizau de instituția robiei în sine
și își luau angajamentul de a oferi sprijin material foștilor lor robi. În acest fel, Steaua
Dunării și restul gazetelor moldovenești care i-au urmat exemplul au contribuit la cris-
talizarea unui curent de opinie favorabil atât emancipării juridice, cât și îmbunătățirii
situației materiale a foștilor robi.
În al treilea rând, articolele lui Mihail Kogălniceanu dezvăluie o serie de informații
noi cu privire la dezbaterile provocate în presa din Moldova de legea emancipării
robilor boierești. Faptul că această măsură nu a întrunit adeziunea întregii boierimi din
Moldova este un lucru deja cunoscut din memoriile unor oameni politici și istorici ai
veacului al XIX-lea, precum Nicolae Suțu76 și Manolache Drăghici77. Însă dialogul epis-
76
Memoriile Principelui Nicolae Șuțu, mare logofăt al Moldovei (1798-1871), ed. Georgeta
Filitti (București: Editura Humanitas, 2013), 237-238.
77
Istoria Moldovei pe timp de 500 de ani până în zilele noastre, ed. Constantin Mihăescu-Gruiu
(București: Gruparea Culturală Europa în România, 1999), II: 347-348.
CHIRIAC BOGDAN 75
tolar între Mihail Kogălniceanu și marele logofăt Petre Roset-Bălănescu, desfășurat

chiar în perioada când respectiva lege de emancipare era votată în Moldova, ne oferă o
perspectivă mai nuanțată asupra polemicilor iscate pe marginea măsurilor emancipa-
torii adoptate de guvernul Moldovei în noiembrie-decembrie 1855. Tonul respectuos,
pe alocuri chiar ceremonios, al dialogului epistolar cu greu poate ascunde divergența de
opinii cu privire la mijloacele care ar trebui utilizate în vederea soluționării „chestiunii
robiei”. Departe de a fi depășite istoric, aceste polemici asupra soluționării „chestiunii
robiei” au influențat, într-o manieră care încă nu a fost pe deplin elucidată, dezbaterile
ulterioare cu privire la „chestiunea țiganilor” în decursul celei de-a două jumătăți a
secolului al XIX-lea.
Anexe documentare78
Doc. 1. „Dezrobirea țiganilor” în Propășirea. Supliment extraordinar la nr. 5 a Foaiei

științifice și literare din 6 februarie 1844, p. 1-2.
„Dezrobirea țiganilor
Lucrările Obșteștii Adunări din sesia anului acestui, fără cât de puțină părtinire, prin
importanța lor pot zice că vor face epohă în istoria constituției și a civilizației noastre.
Regularea averilor mănăstirești, desființarea dajdiei ce preoții, diaconii și dascalii
plăteau altor decât statului și mai ales dezrobirea țiganilor mănăstirești și a celor ai
ocârmuirii, a cărora slobozenie are a se declara în una din viitoarele seanțe, toate aceste
sânt niște reforme ce fac cinste atât guvernului ce le-a propus, cît și Camerii care le-a
dat o întindere și mai liberală; numai duhurile ruginite și vrăjmașe binelui ar putea să le
tăgăduiască lauda ce li se cuvine.
Fără a întra în discutarea a tot ce este bun în cele dintâi două dispoziții legislative, care
sânt de competenția jurnalurilor politice, noi, ca români, ca iubitori a omenirii, ca fii ai
veacului nostru, nu putem să ne oprim de a nu vorbi de a tria [măsură – n.m.], adecă de
dizrobirea țiganilor. Un asemene act din partea ocârmuirii noastre ne înalță țeara
deopotrivă cu staturile cele mai civilizate, în privirea principiului moralului și a dreptă-
ții. În adevăr, precum Moldova, încă la anul 1749, și-au slobozit lăcuitorii, pînă atunce
lipiți pămîntului subt nume de vecini, când Franția, la anul 1789, și Germania, la 1812,
avea încă șerbi (serfs, Leibeigener), tot așa și acum patria noastră, dezrobindu-și țiganii,
sfințește principiul că toți oamenii se nasc și sânt slobozi, în vreme cînd coloniile
Franției și multe staturi republicane a Unirii Americane de Nord gem de milioane de
78
Următoarele simboluri au fost folosite în transcrierea și editarea textelor:
1. < > marchează în text întregirea prescurtărilor și completările efectuate de editor în cazul
ștersăturilor sau omisiunilor din textul original (erorile tipografice au fost discret corectate).
2. [ ] marchează traducerile din alte limbi (franceză sau latină) sau alternanța terminologică
(specificată prin alăturarea semnului =), precum și precizările efectuate de editor (semnalate
prin abrevierea n.e.).
3. Notele marcate prin litera (a, b, c, etc.) sunt cele inserate de autor în ediția originală
(indicată și prin abrevierea n.a.), pe când cele marcate prin cifre arabe includ comentariile și
observațiile editorului.
În fine, caracterele îngroșate și majusculele din corpul articolelor respectă redactarea
originală.
CHIRIAC BOGDAN 77
negri împilați, în vreme când robia încă, în adunările legislative a acestor țeri, numără
atîța partizani!
Mulțămită, dar, și de trii ori mulțămită fie domnitorului carele au avut această măreață
idee; mulțămită și de trii ori mulțămită fie miniștrilor carii au înfățoșat-o Adunării
Legiuitoare; mulțămită și de trii ori mulțămită fie deputaților carii au făcut-o lege.
Cinste tuturor acelor care, mîntuindu-ne țeara de cea mai grozavă enormitate socială,
de robie, ne înalță atît de mult în principii; cinste fie și Bisericii ce astăzi nu mai are
robi; ea acum se arată adevărata Biserică a lui Hristos, carele a adus sobozenia pe
pământ, rostind că dinaintea sa nu sânt nici bogați, nici săraci, nici stăpâni, nici robi!
Cuprinsul măsurilor luate spre stârpirea robiei merită cele mai mari laude pentru
potrivirea și înțălepciunea lor. Prin proiectul înfățoșat Obșteștii Adunări și încuviințat
în 31 ianuarie 1844, s-au statornicit ca toți robii monastirilor, atît pămîntești cît și străi-
ne, să fie slobozi pentru totdeauna și să se bucure de aceleși drituri ce sânt închizășluite
și celorlalți moldoveni de potriva lor, adecă acei așăzați pe moșii, carii se îndeletnicesc
cu lucrarea pământului, să se puie în clasa lăcuitorilor birnici, iar acei cu meșteșuguri
de prin târguri să se așeze între negustorii patentari. Această pravilă a trebuit să tragă
negreșit după sine și dezrobirea țiganilor statului. De proiectul ce are a se înfățoșa în
curînd Obșteștii Adunări pentru aceștii, nu putem încă nimică rosti hotărât; tot ce
putem însă zice cu siguranție este că nu ne îndoim nici un minut că d<istinșii>-d<omni>
deputați, carii s-au arătat așa de filantropi și de drepți pentru țiganii mănăstirești, ar
putea fi mai puțin drepți pentru țiganii ocârmuirii, carii în faptă și până acum erau
emancipați, avînd aceleași îndatoriri și dări ca și lăcuitorii birnici.
Însă o măsură de căpitenie, căriia nu pot să-i dau toată lauda cuvenită și care este meni-
tă să lovească robia în rădăcină, este adăogirea făcută de cătră Obșteasca Adunare la
proiectul din 31 ianuarie și care hotărește ca sumile strânse din dările foștilor robi mă-
năstirești să se păstreze îndeosebi în visterie și să se întrebuințeze spre răscumpărarea
țiganilor boierești. Această înțăleaptă dispoziție și pilda ce negreșit multe inimi nobile
vor da-o prin dezrobirea fără plată a țiganilor lor trebuie să ne deie nădejdea măgu-
litoare că în curînd principiul fraternității tuturor oamenilor, cunoscut astăzi în teorie,
se va pune și în practică și că acea zi frumoasă nu este departe în care Moldova va fi un
pământ de slobozenie, pe care picior de rob nu va călca; și să dea Dumnezeu ca această
zi fericită și măreață, în care toată familia românească să se vadă una prin aceleși
drituri, să fie zioa de 6 april 1849. Nici cu un alt chip mai vrednic nu se poate serba
jubileul hotăririi obștești din 6 april 1749; dezrobirea vecinilor s-ar serba prin
dezrobirea țiganilor!!!
Fiind unul din cei <d>intăi moldoveni carele am chemat luarea-aminte filantropilor
asupra țiganilora, cetitorul să binevoiască a-mi ierta ce i s-ar părea exagerat în cuvintele
mele; bucuria însă că am văzut dorințile mele împlinite mă face entuziast fără să vreu și
ast entuziasm nu este numai în mine. Toți românii, toți iubitorii de omenire, toți
partizanii ideilor noi și-au unit glasul spre a aplauda un act care dă slobozenia unui
popor întreg. Tinerii mai ales au fost cei întăi a prețui facerile de bine acestui act
vrednic de aducere-aminte. Împreună, ei s-au grăbit a dovedi domnitorului simpatia și
recunoștința de care sânt pătrunși pentru asemene filantropice măsuri: îndeosebi,
fieștecare din viu grai, sau în proză sau în poezie, și-au arătat sintimentele și bucuria sa.
Cele mai însemnate din poeziile făcute la acest prilej le împărtășim cetitorilor noștri,
siguri fiind că în ei vom găsi aceeași opinie care ne însuflă și pe noi.
M<ihail> K<ogălniceanu>”
Doc. 2. „Iașii, 29 noemvri” în Steaua Dunării, anul I, nr. 26 (29 noiembrie 1855),
p. 101-103.
„Iassi 29 noemvri<e>
Cînd în n<umărul> Stelii din 24 noemvrie am făcut un apelul la inițiativa guvernului și

la rostirea opiniei publice, spre a se pune un capăt precupeției cărnii omenești în
Principate, prin a b o l i r e a s c l a v i e i , eu nu m-am înșelat nici despre mișcarea
inimei generose a Î<nălțimii> S<ale>, Domnului stăpînitor, nici despre progresul
ideilor seculului în patria mea. Am fost zis că credeam, că în ziua de 1 ianuarie 1856, va
bate cea de pe urmă oră a sclaviei în Principate. Puterea unei idei înaintează timpul.
Ziua de 1 ianuarie este încă departe, și ieri în 28 noemvri, marea oră – nu mai puținu
mare decăt ziua de 6 aprilie 1749, cînd s-au desființat vecinătatea – au sunat. Înălțimea
Sa Domnul Stăpânitor, luîndu inițiativa umanitarului act, prin următorul ofis, au rostit
desființarea sclaviei în tot Principatul Moldaviei. Iată acest act care dă omenirei mii
de oameni:
Noi Grigori Alecsandru Ghica, V.V. cu mila lui Dumnezeu
Domnul Țării Moldaviei
Legiuirea votată de cătră Obșteasca Obicinuită Adunare în anul 1844 pentru desrobirea
țiganilor statului și acelor a Mitropoliei, a episcopiei și a monastirilor în general, au
a
Vezi Esquisse sur les Cigains, par M. Kogalnicean, Berlin, 1837 (n.a.).
CHIRIAC BOGDAN 79
prevăzut totodată și treptata răscumpărare a robilor țigani de pe la fețele particulare,

prin întrebuințarea dărei desrobiților sus pomeniți. Țălul și dorința acestei filantropice
măsuri au fost ca, într-un șir de ani, sclavia să se stingă de pe pămîntul acesta,
avîndu-se mai ales speranța că cei mai mulți dintre proprietarii de sclavi, luînd esemplu
unul de la altul, vor libera de la sine ființile omenești ce stau subt atârnarea lor. Cu
mîhnire, însă, ne vedem săliți a mărturisi, că foarte puțini au răspuns până acuma la
această chiemare umanitară, cînd pe de altă parte fondurile afectate la răscumpărarea
sclavilor fiind foarte restrînse, n-au putut opera încă desăvîrșita lor emancipare.
Între îngrijirile ce datoriile posiției nostre ne impun, în mijlocul reformelor ce am

încercat a realisa, și acelor ce viitoriul reclamă, privit că această chestie este una din
acele ce trebuie a merge înaintea oricăriei alta, ca una ce durează din însuși legile
omenirei și privește cu osebire la demnitatea țării.
În momentul când Europa arată un interes atât de viu pentru Principate și meditează
regularea soartei lor, este de datoriea patriei nostre ca și ea să facă de la sine un pas
înainte. Ani îndelungați sânt de cînd sclăvia s-au rădicat din tote staturile civilizate ale
lumei vechi; singure <în> Principatele române s-au păstrat încă aceste urme defăimă-
tore a unei societăți barbare! În Principate singure, sclavia face încă parte în ordinea
socială! O asemine anomalie nu trebuie, nici poate să mai esiste; o așa stare a lucrurilor
este în nepotrivire cu sintele dogme ale religiei creștine, cu principiile de umanitate și
cu vitalul interes de stat. Aceasta este o plagă a societății pe care trebuie, nu să o
ascundem, precum s-au fost cercat până acum, căci este cu neputință – dar să o
vindecăm cu cât mai în curând.
Pentru aceast sfârșit, și ca Domn și ca creștin, consultînd și demnitatea țării, și însuși

simțirea inimii nostre, chemăm astăzi seriosa luare aminte a consiliului nostru asupra
acestei chestii de mare importanță, și sperăm în activă conlucrare din parte-i, spre a ne
agiuta la soluțiea ei, într-un chip conform cu marele legi ale omenirei, păzându-se
totodată și nejignirea despăgubirei cuvenite îndrituiților. Îi facem dară îndemnare de a
forma un proiect de legiuire <a>supra <a>cestui obiect, și a ni-l supune, spre a se
îndrepta de către noi, în deliberațiea Divanului General.
Socotința nostră este că bazele pomenitului proiect să fie următoarele două puncturi:
Rădicarea nemijlocită a sclaviei în Moldavia.
Regularea și modul repartiției cuvenită îndrituiților.
Sperând că concursul compatrioților noștri fără deosebire, nu ne va lipsi în o așa

chestie umanitară de întâiul ordin, nu ne îndoim că și D-lor membrii Consiliului
nostru se vor sili a desăvârși cu deplinătate sarcina ce le punem; și spre aceast sfârșit
contăm în zelul și principiile umanitare, de care D<omniile->lor pururea au dat vii
dovezi.
(Înalta iscălitură)
Iscălitură Vel Vist<iernic> P<etru> Mavrogheni
N 1166, 28 Noemv<rie> 1855
JURNAL.
Încheiat în seanța Consiliului administrative estraordinar, la 28 Noembri 1855. Prin

asistința următorilor mădulari.
Ministru din Lăuntru Logofătul Ștefan Katargiu.
Ministru Ostășesc Logofătul Iordachi Kostachi
Ministrul Finanțelor Vornicul Petru Mavrogheni
Secretariul Statului Lumină<ți> ea sa Beizadea Costachi Ghica
Directorul Depart<amentului> Justiției Vornicul Anastasie Panu
Directorul Depart<amentului> Lucrărilor Publice Post<elnicul> I. Cantacuzino
Directorul Depart<amentului> Culturii Post<elnicul> Leonida Ghica
Astăzi în 28 noemvri anul 1855, consiliul au primit cu o vie mulțămire ofisul Înălțimii
Sale sub n<umărul> 1166, prin care i se pune în vedere înaltul principiu al desființării
sclaviei din Moldova. Membrii consiliului au rămas pătrunși la cetirea acestui luminat
ofis, plin de considerațiile cele mai frumose și înțelepte, și care prin inițiativa ce au luat
întru o cestie de toată importanța, și-au făcut de pe acum parte în istoria Patriei, însem-
nîndu cea mai frumosă pagină în progresul neamului român. Consiliul administrativ
dar se însoțește cu adânca sa recunoștință la acest act de mare însemnătate emanată din
înaltele simtimente, ce caracterisează pe Înălțimea Sa Domnul Stăpânitoru; și aplau-
dându din tote puterile sale la îndeplinirea acestei fapte, constatează în unanimitate
prin jurnalul din ziua de 28 Noembri<e> anul 1855, ca o zi de sărbare pentru patrie.
Totodată, doi membri ai consiliului, D<omniilor>-lor Vel Vist<ierul> și directorul
Depart<amentul> Justiției se vor ocupa de îndată cu elaborarea proiectului cuvenit,
CHIRIAC BOGDAN 81
pentru aplicațiea întocmai a mărețelor și înaltelor pricini cuprinse prin luminatul ofis
cu n<umărul> 1166.
Pentru întocmai.
D. D. A. Fotino
Sânt atâția oameni carii în vieața lor seamănă – adecă în pământ ingrat – o idee, și
numai strănepoților lor este dat de a-i vedea săcerișul. Eu am fost mai fericit decât
mulți luptători, căci încă june am văzut triumful unei idei, care am sprijinit-o din
adolescenția mea! Aboliția sclaviei!/
La 1837, neavând încă douăzeci de ani, într-o scriere, cea <d>intâi prin care mi-am
făcut debutul în literatură, iată ce ziceamu despre nenorociții țiganib: „În lipsa de alt
merit, această scriere va avea meritul oportunității în minuta când căteva glasuri au
agitat în favoarea țiganilor care, din nenorocite, nu va fi poate decât trecător, căci iată
cum sânt Europeii! Ei formează societăți filantropice pentru aboliția sclaviei în
America, în timpul când în sânul continentului lor, în Europa, sunt patru sute de mii
de țigani ce sânt sclavi, și două alte sute de mii carii sunt în întunericul neștiinței și a
barbariei! Și nimene nu-și dă ostineala de a civiliza un întreg popor!”
La 1844 – luptător obscur, dar activ – mi-am văzut ideea în parte realisată.
La 31 ianuarie 1844, după inițiativa domnului Mihail Sturza, Adunarea Obștească au

legiuit că toți robii monastirilor, atât pământești, cît și străine, să fie liberi pentru
totdeauna; și în curând decretul de libertate s-au acordat și robilor statului. Tot în acea
zi Obșteasca Adunare, căreia astăzi îi putem da dreptate, – lăsând pre acei ce au
suspendat-o să o calomnieze – au hotărât ca sumile strânse din dările foștilor robi
mănăstirești să se întrebuințeze spre rescumpărarea țiganilor boierești.
Cine are încă memorie, îmi va aduce aminte de entusiasmul ce causă în totă țeara
această legiuire votată ca un defi [= provocare, n.m.] în fața proconsulului rusesc
Dașkov, ce venisă în Iași ca să ne impuie pe un mitropolit muscal, dară cel puțin un
b
„A défaut de tout autre mérite, cette esquisse aura celui de l’opportunité au moment, ou
quelques voix ont excite en faveur des Cigains un intérêt qui, malheureusement ne sera
peut-être que passager, car voilà comme sont les Européens! Ils forment des sociétés
philanthropiques pour l’abolition de l’esclavage en Amérique, tandis que au sein de leur
continent, en Europe, il y a quatre cent mille Cigains qui sont esclaves, et deux cent mille autres
qui sont couverts des ténèbres de l’ignorance et de la barbarie ! Et personne ne se donne la peine
de civiliser tout un peuple. – «Esquisse sur l’histoire, les mœurs etc. des Cigains» par
M. Kogalnicean, Berlin, 1837” (n.a.).
vicar muscălit. Junimea era unită și inima-i bătea îndoită pentru tot ce era a țerii,
pentru tot ce era nobil, mare și frumos. Junimea fără distincție de partidă felicită pe
Domnul și pre Adunare; și nimene nu văzu în acest act decât espresia unei generale
bucurii, pentru a zi frumosă în istoria civilizației Moldaviei!
În numărul adreselor de mulțumire, a odelor, a imnelor poeților de toate opiniile – astă

dată de o singură și aceeași opinie – iată ce ziceam în Propășirea:
„Mulțămită și de trii ori mulțămită fie Domnitoriului, carele au avut această măreață
idee; mulțămită și de trei ori mulțămită fie Miniștriloru carii au înfățișat-o Adunării
legiutire; mulțumită și de trii mulțămită fie deputaților cari au făcut-o lege. Onoare
tuturor acelor carii mântuindu-ne țeara de cea mai grozavă enormitate socială, de
robie, ne înalță atât de mult în principii etc. etc.”
La 1848 în Dorințele partidei naționale, am reclamat emanciparea sclavilor; în Dacia

literară, în Propășirea, în Programa Stelii Dunării am scris și am militat în contra
acestei pete negre în ordinul nostru social. Aceasta este o convicție a inimei, a logicei, a
întregii mele vieți!
Dacă după astăzi, când într-un chip atît de măreț îmi văz realisată dorinț<a> mea cea
vie a existenței mele, nu sânt decât pentru bucurie, pentru entusiasm, pentru laudă,
nu-mi voiească nimenea rău; – nu creadă că aprind tămâia lingușirii! În cestiile gene-
rale, în cestiile naționale, am mai zis, nu încape desbinare; ea ar fi neertată în cestiile de
omenire. Înaintea acestora, tot ce este personal se șterge. Și numai omenirea vorbește!
Nu de astăzi sânt campion al progresului; legea libertății, legea dignității țerii mele bate
în inima mea, mai presusus de orice altă considerație individuală. Și de aceia văzând în
mine numai un om liber și un creștin, laud fapta emancipatriță, laud fapta creștină; și
aplaudând cu îmbe<le> mânile la tot ce este mare, frumos și glorios în inițiativa
Înălțimii Sale, ca și cu doisprăzece ani înainte, ca și în 31 ianuarie 1844 zic, și sânt sigur
că toți românii, că toți filantropii, fără distincție de opinie, vor zice cu mine:
Mulțămită și de trii ori mulțămită fie Domnitorului nostru, carele – în generositatea

inimei sale, în pietatea sa de creștin, în fața interesului ce ne poartă Europa – căriea
prin acte demne de ea trebuie să-i dovedim recunoștința noastră – au avut măreața idea
a desființării nemijlocite a sclaviei; mulțămită și de trei ori mulțămită fie D<omnu>lui
Petru Mavrogheni, carele ca Vel Vist<iernic> au contrasignat și au sprijinitu un act
[de] direptate, ce li va înscrie numele pe una din cele mai frumose pagine a le istoriei
Principatelor; mulțumită și de trii ori mulțumită fie Miniștrilor, carii au înțeles astă
dată toată importanța actului datorit inițiativei Înălțimii Sale, și anume că cel mai bun
chip de a constata în fața Europei dritul nostru de autonomie este de a-l întrebuința
CHIRIAC BOGDAN 83
întru a întemeia în țeară o stare politică și socială care să ne puie în asemănare cu

familiile cele mari ale lumii civilisate, adecă întroducând libertatea, dreptatea și egali-
tatea Europii. Încă odată, mulțămită și de trei ori mulțămită fie tuturor acelor ce au dat
sau vor da Înălțimii Sale concursul lor, spre a face din Moldova un pămînt de libertate,
un pămînt în care urmă de sclavie să nu mai fie. Pentru ce încă, ca în anul 1844, să nu
pot a zice și acum: „Mulțămită, de trei ori multămită fie și deputaților, etc.?”
Înaintea unei fapte lăudabile, toată lauda este meritată, toată lauda este datorită!
Numai de astăzi avem dritul la bunăvoință, la viul interes, la dreptarea Europii. O nație ce
în aspirațiile sale pentru libertate, procedează prin a da însuși ea libertatea celor lipsiți de
ea, în seculul al nouăsprezece nu are a se mai teme de valurile restriștei. Civilisațiea lumii
o ocrotește sub puternicile sale aripi!
Frumosă și gloriosă este ziua de 28 noemvrie 1855; în trecutul istoriei noastre, ea n-are
decât două zile ce-i pot fi asemănate: ziua de 6 aprilie 1749, cându în Treisfetitele
[=Biseria Trei Ierarhi din Iași – n.m.] de cătră Adunarea Generală formată de toate
treptele populului s-au rostitu, la capul sfintei Paraschive, abolițiunea vecinătății, adecă
emancipațiea personei lucrătorului de pămînt; și ziua de 31 ianuari 1844, când de către
restrânsa Adunare generală, s-au dat cea <d>intâi lovire de moarte sclaviei țiganilor.
M<ihail> K<ogălniceanu>
Doc. 3. „Iașii, 1 decemvri” în Steaua Dunării, anul I, nr. 27 (1 decembrie 1855), p. 105.
„Iașii, 1 decemvri<e>.
Potrivitu făgăduinții ce am luat, împărtășim adresa D<omniei>-sale Costachi Roset

Tețcanu cătră Departamentul de Finanțe. D<omnu>l Roset nu este nici minte stricată
prin țeri străine, crescut și trăit în țeara sa, și totuși enunciă niște idei radicale, care
figură numai în programul progresiștilor celor mai înaintași; o dovadă mai multă că
timpul au sosit și pentru Principate de a se lepăda de rugina trecutului și de a recu-
noaște puterea ideilor moderne, care în straturile civilizare ale Europei de mult s-au și
transformat în facte. Scrisorea D<omniei>-sale cătră redacție ne-am aflat în neputință
de a o publica deocamdată.
Suplica ce au adresatu Visteriei Principatului Moldovei Costachi Roset la 20 noemvrie

1855.
Iscălitul au avut din nenorocire, precum și alți boieri, vreo cîțiva țigani bătrâni, pe care
deși cam cu rușine, dar trebuie să-i numească că au fost drepți robi ai săi. Aceștia încă
mai demult, iscălitul ne mai putând suferi folosul unui așa strâmb drept, i-au slobozit
prin cărți date la mâna lor numai. Acum însă pentru a-și căștiga după toate formali-
tățile a lor desrobire și, totodată, și drepturile slobozeniei, iscălitul însuși vine prin
aceasta a ruga pe Onorata Visterie, ca prin lucrările cuviinciose să binevroiască a înde-
plini formalitățile sus-zise pentru disrobire; ear numărul țiganilor este precum anume
se arată în anume liste, triizeci și patru; și poroncind numai a se trece între lăcuitorii de
pe moșiea iscălitului Tețcani, țănutul Bacău.
Costachi Roset Tețcanu.”
Doc. 4. „Gazetele transilvane și claca” în Steaua Dunării, anul II, 1856, nr. 21 (28
februarie), p. 83.
„Spectatorul din Iassi
I. Gazetele Transilvaniei și claca
În n< umărul> 13 (16 Fevruari) al Gazetei de Transilvaniea cetim următoarea știre:
Știrea cea importantă despre desființarea obăgiei sau clacei (boierescu) în Principate
se împărtășește și lui Siebenbürger Bote (Jurnalul Nemțescu din Transilvania) cu data <
de> 23 ianuarie de-a dreptul din București, în testul următor:
„După ce prin o poruncă a principelui și prin alte emise de mai înainte s-a ordinat, că
tot felul de servițiu obștesc sau obligeminte a<le> țeranilor de a face vreo slujbă cuiva
fără resplată, s-a rădicat cu totul, a eșit acum un ofis și un protocol încheiat de Sfatul
Administrativu e< s>traordinar, care cuprinde că toate clasele sau beilicurile să se
prețuiască după o învoire a îmbelor părți și să se plătească în bani.”
Această știre, adaogă erudita Gazetă de Transilvania, se potrivește cu ceea ce o

publicaserăm în n<umărul> trecut dupre jurnalele din Principate, cu toate că oficiile și
protocolul pomenit încă nu eșiră de nou prin organe< le de informare> publice.
Noi fericitămu pre colegii noștrii din Transilvania pentru cunoștințele lor despre starea
lucrurilor din Principate. Să ne fie însă iertare de a face o mică rectificare. Nici iobăgia,
nici claca, etc, pănă acuma nu s-au desființat din Principate. Organele publicității
ardelene s-au înșelat despre adevăratul simțul al cuvîntului podvoadă, havale, beilicu,
traducîndule prin șerbie, cu ocasiea emancipări țiganilor sclavi, zicănd că s-au desfi-
ințatu șerbia lăcuitorilor, die Leibeigenschaft der Bauern.
CHIRIAC BOGDAN 85
În Țeara Românească c l a c a î n c ă s t ă î n p i c i o a r e . Domnul Știrbei au

ordonat numai ca lucrul în natură, ce lăcuitorii erau datori să-l întrebuințeze la facerea
drumurilor, în viitor să aibă ei a-l respunde în bani; asemine și podvozile, adecă
căr<ă>turile ce se fac pentru trebuințele oștirilor să fie plătite în numărătoare, lucru ce
nu este nici decum nou în Principate! Din toate aceste resultă numai vorba lui
Shakespear<e>: multă vorbă pentru puținu lucru.
Doc. 5. „Iașii, 13 decemvri” în Steaua Dunării, anul I, nr. 32 (13 decembrie 1855),
p. 125-126.
„Iassi 13 dcemvri<e>.
D<omnul> Marele Logofăt Petru Roset Bălănescu încă de la 2 decembri<e>, ne-au

adresat următoarea epistolă, care încă prin lipsa noastră din Iași nu ne-au venit în
mâini decît sânt două zile. Această epistolă, prin care D<omnul> Roset simpatisează, ca
toate inimile creștinești și generoase, cu nemuritorul principiu al libertății omului,
avem de deosăbită bucurie de a primi în coloanele Stelii. Aceasta este întâia data când
un corifeu al nobleții noastre se scoboară în arena publicității spre a esprima opiniile
sale. În acest fact, noi vedem un progres necontestabil în viața noastră socială. Ca și în
toate țerile care au civilizațiunea drept busolă, presa – deși mărginită, de și într-o
posiție cu totul de escepție și de nesiguranță – au început și-n Principate a fi o putere.
Concursul ei se rîvnește de fiecare; căci înrăurirea ei asupra opiniei publice au început a
se simți. Negreșit că posiția ei nu este încă îndestulu de întemeiată, de neatârnată
pentru a putea aborda toate chestiile. Dar și unde ea nu se poate rosti, tăcerea ei este
încă semnificativă. Cînd însă libera espresie îi este învoită, cînd poate apăra un
principiu, trăta o chestie cu toată lărgimea, atunce efectul este îndoit. Guvernul singur
nu va putea tăgădui, că presa în chestia emancipării i-au fost de cel mai mare folos
întru pregătirea opiniei publice, și înlăturarea a orice greutăți necuvenite. Toate
jurnalele, și acelea atârnate de guvern, și acelea care nu au nici o relație cu lumea
oficială, au ținutu o conduită perfectă; ba putem zice, că concursul acestora din urmă,
ca mai neinteresat, au fost și mai folositor. Din toți acei ce astăzi țin în mână pana
publicității, unu singur – ca și totdeauna – s-au arătat fără tact, fără cuviință, mai jos de
misia ce și-au fost luat; acesta este faimosul autoru al „Epistolei cătră damele
moldovene”, și o formală desaprobație din partea Guvernului s-au unit pe lîngă opinia
publică revoltată, spre a-l rechiema la regulile bunei cuviinți!
Afară de acestă singură escepție, toată presa română au fost admirabilă în împlinirea
misiei sale!
Presa română în chestia emancipării sclavilor – ca și în toate chestiile ce va atinge de

driturile de progresul, de onoarea patriei – și-au îndeplinit cu demnitate îndatorirea sa.
Aceasta îi dă dar și ei driptul de a reclama, a i se învoi o mai largă discuție, de are ea nu
se va servi – trecutul îi este garant – decât pentru apărarea dreptului, frumosului, și
onestului! Această misie și totodată trebuință a presii se simțeste astăzi pretutindene;
aceasta îi este și puterea, și de aceia și fiecare aleargă la ea.
Cu bucurie dar am văzut o persoană, de un spiritu necontestabilu ca al D<omnu>lui

Logofăt Petru Roset, adresându-se la presă, spre a-i împărtăși simtimentele sale de
umanitate, simpatiile sale pentru îmbunătățirea soartei noilor emancipați, și mai alesu
rodul lungii sale esperiinți. Însă cu atît mai reu ne-au părut, văzândul îngrijit de niște
fantome, care în Principate niciodată n-au avut și nici vor avea ființă, adecă: tendințele
răsturnătoare societății și comunismul. Aceste sânt o cau<z>ă, care la noi nici pre copii
nu trebuie să-i sperie. Istoriea unui lung trecut, ba mai bine zicînd istoria contimpu-
rană, ne dovedește îndestul că populul român este cel mai puțin creat pentru visuri
deșerte, pentru ideologii, să zicemu cuvîntul întreg, pentru socialism. Sub cîte forme de
guvernu, prin câte reforme, sau mai bine zicînd, prin cîte încercări de reformă n-au tre-
cut țerile noastre? Ei bine, ne luămu îndrăzneală de a face întrebarea D<omniei>-sale
Logof<ăt> Roset, cînd vreodată populul român, chiar prin fii sei cei mai esagerați în
idei, au dat semne de principii subversive, de comunism? În care țeară deosebirea,
respectul de al meu și al tău este mai mare? Avuția cea mai mare, ba putem zice avuția
singură a noastră, avuția agricolă nu este toată vara espusă pe cîmpuri fără păzitori, și
iarna adunată în țirezi, sau în hambare și coșere fără chei, și fără nici o privighere; și
cînd vreodată s-au ivit socialiști sau comuniști spre a ataca acest avut străin? În care
țeară atacurile asupra proprietarilor sânt mai rare decît în Principate? De ce dar să
înnegrim singuri tabloul mai mult decît îl merită? Un spiritu ca al D<omniei>-sale
Roset, care pururea s-au numărat între boierii noștri cei mai inteligenți, nu cred că ar
vroi să confunde principiile subversive pre care fiecare le urăște, cu reformele sociale
pre care fiecare le dorește, și D<umnea>lui celui dintâi, sântem siguri. Eu nu vorbescu
decât în pricină; competința, timpul, opul, oportunitatea, aceste sânt atâte deosebite
chestii, supuse la atîte deosebite apreciații! Cît pentru mine, eu nu socot că – încît
privește aceste cestii de un ordin mai puțin superior decît princip<ia>l-aș fi de altă
opinie decît acea a D<omniei>-sale Logof<ăt> Roset. Acest cuvînt, această mustrare de
principii subversive au putut figura pentru cea de pe urmă dată în gura imperatorului
Neculai la manevrele politico-strategige de la Voșnesenschi, adresate de țarul Rusiei
boiarilor Moldoveni; ele aveau un simț; erau o discuviințare a educației ocidentale a
junimei romîne, erau o mustrare despre perderea pe seculi a simpatiilor populului
român pentru puterea protectriță. În gura noastră, a românilor, sau boiari, sau popul,
CHIRIAC BOGDAN 87
cuvintele de comunism, de principii resturnătoare societății, nu sânt decît o învino-

vățire gratuită, un motiv pus de însuși noi înainte, spre a înlesni intervențiile străine în
autonomia noastră!
Această reservă odată făcută de deosebirea ce esistă între opiniile D<omnu>lui Logofăt
Petru Roset și între opiniile mele, cu toată bucuria reproducemu Epistola D<omniei>-Sale,
resuflătoare de o adevărată îngrijire umanitară, nu numai pentru emanciparea, dar și
pentru îmbunătășirea practică a foștilor sclavi.
Domnule Redactor:
„Am avut mulțămire a ceti în Jurnalul Vostru n<umărul> 26, atît cuprinderea Înaltului
Ofis n<umărul> 1168, precum și opinia d<umnea>voastră asupra svântului principiu
al sobozirei omului și mă grăbesc a face cunoscutu cele din partea mea întru aceasta
găndite și lucrate.
Domnul meu, de mai multă vreme și de cînd am început a cunoaște religia și puțin
istoria, m-am găsit în mirare asupra resoanelor ce au mijlocit a se face o lege spre
jărtfirea a mai multe mii de oameni pentru osăbiri, oameni care dogmele religiei,
precumu și aceea prin care s-au supus pe om robiei la acel de o ființă cu dîns<ul>:
pravile care au stăpînit întreaga Europă.
Laudă să fie strămoșilor noștri – precum se arată în zisul Jurnal a<l> d<umnea>voastră –
carii porniți de impulsia cugetului, și de glasul Omenirei și al Religiei, încă la 1749 s-au
întrunit într-o numeroasă adunare în svîntul lăcaș al Trisvetitelor [= Biserica Trei
Ierarhi din Iași – n.m.] și au votat legea slobozeniei vecinilor, oborând cu competenția
ce avea, pravelile întru aceasta din vechiul statornicite. De un asăminea duh al Ome-
nirei pornindu-se Obșteasca Adunare la anii 1844, după legiuitoarea competenție ce
avea, au votat slobozirea robilor statului și ai monastirilor și au chibzuit înțălepte mij-
loace în privirea pravelii atingătoare de robii particularilor; care măsuri au produs un
îndestul de bun resultat, pentru că mulți robi s-au slobozit cu dispăgubirea proprie-
tarilor, și mulți fără nici o despăgunire, după cum stau de dovadă buletinurile oficiale.
De atunce de la 1844, supt iscălitul am hotărît a pune în lucrare convingerea mea în

acest de mare laudă sfînt principiu, cu slobozeniea a puținul număr de robi am. Dar
avînd în vedere că soarta disrobiților pe temeiul legiuirei obșteștii adunări nu s-au
îmbunătățit obștește, de vreme ce mulți din aceia aleargă la aste fețe stăpâne ca să se
supuie iarăți robiei, ear alții goli și flămînzi păzescu drumurile și codriic, am socotit de
cuvință ca mai întâi să pregătesc pe ai mei ca să po<a>t<ă> a se folosi de slobozenie, cu
asigurarea unui viitor statornic; și îndată de atunci prin toate chipurile, m-am silit a
deprinde cu îndeletnicire la industria agricolă, pe toți acei pe care nu puteam să-i învăț
cu cheltueala din parte-mi meșteșugurile obicinuite de la dînșii. Și așa am ajuns în parte
la doritul țăl, și pe rînd am dat acturi de slobozenie la toți aceia pe carii găsiam vrednici
de a se folosi de acest svînt principiu. Asămine acturi ce vor găsi păstrîndu-se de cătră
fiecare din desrobiți, cu numele și meseria lor și a familiei, când se va face catagrafia
obștească. Pentru că acele acturi nu sânt publicate, aceasta vine din împrejurarea că
poartă în sine condiții, ca acei desrobiți să nu se supuie birului și havalelor pe o vreme,
spre a se pute<a> mai cu desăvîrșire deprinde la a lor nou<ă> posiție. Binevoiți,
domnul meu, a vă încredința și a nu vă îndoi, că și supt iscălitul au hrănit în inima sa
asăminea sămțire de omenie, precum mulți bine cugetători moldoveni proprietari,
încât privește asămine svântă și omenească pricină. Și rog să se publice în jurnalul
d<umnea>voastră această scrisoare, spre dovadă că precât nu sunt doritor [al]
resturnării societății, nici limbut propoveduitor [al] comunismului, cu atîta nu sunt
împotriva progresului treptat, după năravurile, împrejurările și posiția țerei.
Binevoiți, Domnul meu, a vă încredința de sentimentele mele pline de estimă etc.”
2 dec<embrie> 1855 P<etre> Roset”
Doc. 6. „Iașii 5 ianuari” în Steaua Dunării, anul II, nr. 2 (5 ianuarie 1856), p. 5-7.
„Iassi 5 ianuari.
La observațiile noastre cuprinse în n<umărul> 32 al Stelii, D<omnul> Logofăt Petru

Roset ne-au făcut onoarea de a ne adresa acestu respuns, pre care deși cam tărziu, ne
socotim dator în înteresul ideilor ce apărăm de a-l publica:
DOMNUL MEU.
În mai multe rînduri am cetit jurnalul vostru n<umărul> 32, mă știam datoriu a răs-
punde la întrebarea ce-mi faceți, dar mă îndoiam în mărginirea înțălegererii mele; pe
c
Aici mi se pare că urmează eroare. Desrobiții statului și mai ales ai Monastirilor erau
l ă c u i t o r i a ș e z a ț i și înaintea emancipației din 1844. Aceștii nu ținu drumurile.
Lăiașii acei nedisrobiți facu această meserie. Pildă drumurile Ocnei, Bărladului și a Fălticeniloru,
și actele din tribunalul Criminalu – R[edacția] St[elii Dunării]. (n.a.)
CHIRIAC BOGDAN 89
de altă parte depărtarea voastră din Capitalie pănă în ziua eșirei mele dintr-însa m-au
oprit de la îndatorirea mea. Dar deși cam târziu, totuși, rog să primiți aceastu răspuns.
Domnul meu, mă întrebați cum am putut să mă îngrijesc de fantome, care nu pot fi

decât „cau<s>ă, de care nici copii nu trebuie a se spăria, mai ales, că după esperiința ce
aș ave<a>, trebuie să cunosc că populu român ar fi cel mai puțin creat pentru visuri
deșarte și ideologii etc. etc. etc.”
Iertați-mă, domnul meu, să răspund: Este un adevăr că, cetind cu luare aminte în
liniștea singurătății observațiile voastre – prin care îmi faceți cinste a arăta unirea
voastră în toate chestiile – aș crede că respunsul ce-mi cereți s-ar găsi rostit. Dar totuși,
mă găsesc datoriu a împlini cererea voastră.
După îndeletnicirea ce în cursul a mai mulți ani mi-au dat prilej a cunoaște populu țerii
mele mai deaproape, prin adesele comunicări ce de-a dreptu<l> am avut cu dânsul în
mai multe chipuri și împrejurări, mă unesc, domnule, cu d<omnia>-voastră, ca să-l
mărturisesc foarte liniștit și departe de toate ideologiile, ca și alte popule, dar rog să vă
uniți și acum cu mine întru crezarea și mărturisirea „că totu omul din natură este cu
plecare și dorință a preface soarta lui, fie și cu părelnică sporire de îmbunătățire; mai
alesu când asemine prefacere s-ar înfățoșa fără vreo osteneală sau muncă, asupra cărora
populul român precum este dovedit – se află cu neplăcere.” (?)
Apoi ideile publicate prin D o i n a , și autorul B i v o l i ț e i ș - a c a s i l o r

ș i n d i l i t e , mi s-au părut a nu fi fantomă, ci o cao<s>ă mușcătoare și cu glas
răsunătoriu, țintitor nu la spargere de coșare și de hambare, ci, dimpotrivă, la oborîrea
a tot mijlocului putincios de a se face coșare și hambare. Eu știu bine, domnul meu, că
hrănitorii și răspînditorii unor așa idei subversive sânt foarte puțini, și pot zice că
numărul lor este ca o picătură în marea cea adâncă și largă a numărului liniștitului
popul. Dar niște așa proclamații coborâte din grosimea înalților nouri ai duhului
ideologilor se pot face tăciune aprins, spre mișcarea plecărilor omului. Și din nenoricire
în puține ceasuri, de când mă aflu aproape de popul, le-am găsitu răspăndite.
Binevoiți, d<omnul> meu, a vă încredința cu desăvărșire că eu nu confund principele

subversive cu reformele ertate după drepturile, timpul și posițiea țerii, precumu și prin
scrisoarea mea din 2 ale acestei luni dec<embrie> am arătat; și că sânt foarte
recunoscător pentru cinstea ce-mi faceți întru aceasta, precum și în to<a>t<ă>
cuprinderea observațiilor voastre; pentru care rog ca și pe viitorime să-mi păstrați
asemine opinii, și a nu vă îndoi de dreapta prețuire ce fac inteliginții și sintimentelor
voastre, cu mulțămire numindu-mă etc.
Cârligi, 20 dec<embrie> 1855 P<etre> Roset

D<omnul> Logofăt Roset este unul din boierii noștri cei mai inteliginți, cei mai ispitiți
și ce este mai mult, din cei mai puțini pătănți [= deschiși – n.m.] din în contra
progresului. Nu în zadar colegii săi l-au numit odată bonjurist, calificație care nu este
nicidecum u n t i t l u d e e s c l u s i e, mai ales pentru noi asemine bonjuriști sau les
jeune gens [= tinerii – n.m.], cum ne numesc încă, deși am trecut peste triizeci de ani,
de și călcăm pe pragul patruzecimei, și că părul începe a ni se cărunți! D<omnul> Roset
este din acea generație din 1830, care au lucrat la reforma reglementată, ce pe atunce
era un progres; D<omnia> lui este din acea partidă care pretutindene poartă numele
conservatori-moderați, singura partidă din acele ce țin la trecut, care are un viitor;
pentru că deși prin deprinderi ține la c e a u f o s t, dar prin inteligință, prin convicție
că progresul este lege omenirii, în sfărșit, deși cam târziu, este silită să adopteze și ce
este și c e v a f i. Cu d<omnul> logofăt Roset putem dar discuta s e r i o s; pentru că
sântem siguri, că atât d<umnea>lui, cât și noi, nu avem decăt aceiași dorință, același țel,
b i n e l e c o m u n, binele t u t u t o r a, din țeara noastră.
Între partida representată de d<omnul> logofăt Roset și între aceea a căriea principii se
apără de Steaua Dunării esistă două singure deosebiri; cel puținu cu scrisoarea
D<omniei>-sale nu ne unim decăt în două punturi:
1. Frica d<omniei>-sale despre ideile subversive răspândite în popul prin presă – și ca

esemplu d[umnea]lui citează D o i n a din România Literară, și articolul din Zimbru
despre B i v o l i ț e ș i c a s e l e ș i n d i l i t e.
2. Teoria D<omniei-> sale despre reformele ertate după drepturile, timpul și posiția
țerii.
Să ne fie învoitu a arăta pentru ce ne deosebim de d<umnea>lui Roset în aceste două

chestii.
D<umnea>lui atribuează presii o importanță care, nu în Principate, unde ea este abia

născîndă și restrînsă, dar în alte țeri, unde ea esistă liberă, și puternică de sute de ani,
n-au isbutit încă a avea. D<umnea>lui zice că: „din nenorocire, în puține ceasuri de
când se află aproape de popol, au găsit răspăndite ideilor autorului bivolițelor
emancipate.” După socotința noastră, d<umnea>lui face o prea mare onoare acestui
autor, în a cărui scrieri noi nu găsim nici de cum idei chiar subversive – căci de și ar fi
rele, tot ar fi idei – decât lipsă de gust și de tact. Din 500 de esemplare ale României
[literare] și din 300 ale Zimbrului, noi nu credem că zece esemplare să fi străbătutu în
mâna popolului. Dacă ar fi străbătut una mie, zece mii, una sută de mii de esemplare,
cine le-ar fi cetit? Unde sânt școalele sătești? Unde sânt profesorii sau cetitorii publici?
Unde sânt țeranii noștri ce știu carte? Jurnalul guvernului, Buletinu Oficial, în cele mai
CHIRIAC BOGDAN 91
multe sate, de nu în toate, nu se poate citi; și d<umnealui> ar voi ca să se cetească

România [literară] și Zimbrul? Nu, Principatele, din nenorocire nu sânt atât de înainta-
te pentru ca să avem a ne îngriji de înrîurirea presii; a-i da o importanță atît de esage-
rată este a-i da o lovire à la Jarnac [= necinstită – n.m.], lovire ce nu trebuie să fie toc-
mai de la d<omnul> Logofăt Roset, acela care are recurs la ea spre a-și esprima opiniile
[...]
Convicțiile noastre sânt cu totul altele despre rolul presii în societatea modernă. Nu de
eri sântem pentru libertatea presii; credem că ea este unul din cei mai puternici agenți
ai civilizației. Urâm escesele ei, dară pentru escesele, care sânt numai escepția, nu
putemu osindi principiu<l>, regula. Presa în adevăr are otravă, dară ea poartă totu în ea
și contra-otravă. Nu măsurile restrictive vor putea împedeca această otravă, ci presa cea
bună, ci conștiința publică revoltată au turtit articolul bivolițelor emancipate, și a
caselor șindilite, precumu va turti pururi orice scriere, ce va eși din regulele bunei
cuviințe, a frumosului, a logicii, a dreptului, a adevăratului p r o g r e s! Presa cea bună
va ucide pururi pre presa cea rea! [...]
Faptele dar, ear nu presa, dau exemplul rău!
Deci dacă d<umnea>lui, în puținele ceasuri de când se află aproape de popol, au găsit
respândite ideile ce d<umnea>lui le numește „subversive”, noi nu trebuie să căutăm
causa răului aiure<a> decît în presă? Însă cercetarea acestei cause ne-ar duce prea
departe; și dar întocmai de opiniea D<omniei>-sale, că acum nici timpul, nici posiția
țerii nu sânt îndemănatice pentru cercetarea acestei mari cause, vom lăsa-o pentru altă
dată.
Venim acum la a doua chestie. d<umnea>lui logof<ătul> Roset zice că este pentru
reforme, întrucăt ar fi ertate de drepturile, timpul, posițiea țerii. D<umnea>lui, ca toți
oamenii inteliginți, este pentru reforme. Reformele sânt condiția progresului; reformele
sânt o necesitate care, ca și soarele, nu se potu tăgădui. Dacă d<umnea>lui ar fi zis că
este pentru reformele cerute de timp, posițiea țării, dripturile etc. noi am fi fost
deîndată uniți în totul cu d<umnea>lui. Însă d[umnea]lui zice e r t a t e, n u c e r u t e.
Aici este deosebirea între noi. Aici este deosebirea între noi doi. D<umnea>lui Roset
primește reformele întrucât aceste<a> sânt ertate de drepturi. Noi sântem pentru
reforme întrucât aceste<a> sânt c e r u t e de d r e p t a t e, de timp, de posiția
orișic<ărei> țări. Drepturile sânt ades în oposiție cu dreptatea; și vine un minut când
t i m p u l, când p o s i ț i a etc. cer ca d r e p t u r i l e să se plece înaintea d r e p t ă ț i i.
Spre a ne esplica, vom face întrebarea: oare vecinătatea pănă la 1749 n-a fost un drept?
Și cu toate aceste<a>, ea a trebuit să cadă înaintea dreptății. Oare unele din pronomiile
[= privilegiile – n.m.] cele vechi n-au fost drepturi pănă la 1830, când art<icolele> 70 și
71 din Reglement<ul Organic> au venit de le-au desființat? Și oare, sau acum sau în
viitor, nu se vor mai găsi drepturi care vor avea a se desființa înaintea glasului dreptății
și a timpului? Noi sântem siguri că d<umnea>lui logofătu<l> Roset nu se va esprima
decât în simțul nostru. D<umnea>lui este un spirit prea inteligint pentru ca să pretindă
că nemobilitatea ar fi legea omenirii, și că generațiea din 1855 trebuie să se mărginească
în legiuirile ce și-au dat generațiea din 1830. A șerbi viitorul nostru n-au fost nicidecum
dreptul legiuitorilor din 1830, precumu a șerbi viitorul generației ce va urma, nu este
dreptul nostru. Precum toate în urmă sânt prefăcătoare și schimbătoare, așa se prefac și
se schimbă și drepturile. Fiecare secul aduce noue trebuințe, nouă îndatoriri, și prin
urmare după aceste se prefac și drepturile. Numai un drept remâne neclintit și nestră-
mutat în seculi: acesta este însuși d r e p t a t e a aceea, care, după înscripțiea pusă în
capul condicei noastri civile, se numește justitia fundamentum regnorum [= dreptatea
stă la baza conducerii unui stat – n.m.]. Numai o lege este în seculi neschimbată și ne-
peritoare; legea care zice: salus reipublicae suprema lex esto [= salvarea statului să fie
legea fundamentală – n.m.]
Aceste odată zise, nu vedem nici o deosebire între opiniile d<omniei>-sale logofătul
Roset și între acele ale noastre. Ci dimpotrivă, sântem siguri, că și d<umnea>lui, și noi,
și toți aceia carii voesc binele și propășirea patriei noastre, fără a ne fi înțăles de mai
înainte, sântem cu toții uniți în această mare și măntuitoare dorință, ce am adresat-o
românilor în urările Stelii Dunării pentru anul nou 1856.
„Autonomiea și unirea Principatelor. Să dobîndim aceste, să le avem în principiu și în

faptă, și atunci toate celelalte reforme, condiții neapărate a le progresului, ne vor veni
de la sine; căci atunci dritul fiecăruia va fi întemeiat pe dreptate<a> tuturora.
Legalitate să ne povățuească în toate; legea la români este tot una ca și religia. Legali-
tatea dară să fie steaua care să lucească orizonul nostru, care pre români să-i ducă la
limanul mântuirii și a fericirii generale, întocmai ca steau din Vitleem, care pre magi
i-au dus la leagănul lui Hristos!”
CHIRIAC BOGDAN 93
SURSE CITATE
1. Surse primare inedite

Gazeta de Moldavia, 1856.
Propășirea, 1844.
România literară, 1855
Steaua Dunării, 1855-1856.
2. Surse primare edite

Achim, Venera și Raluca Tomi, ed. Documente de arhivă privind robia țiganilor.
Epoca dezrobirii, București: Editura Academiei Române, 2010.
Beecher Stowe, Harriet. Coliba lui Moșu’ Toma sau Vieața Negrilor în sudul
Statelor-Unite din America, traducere de Theodor Codrescu, cu o Ochire asupra
Sclaviei de Mihail Kogălniceanu, vol. 1-2. Iași: Tipografia Buciumul Român, 1853.
Bodea, Cornelia, ed. 1848 la români. O istorie în date și mărturii, București: Editura
Științifică și Enciclopedică, 1982.
Costinescu, Mariana și Petre Costinescu, ed. Propășirea. Foaie științifică și literară,
București: Editura Minerva, 1980.
Drăghici, Manolache. Istoria Moldovei pe timp de 500 de ani până în zilele noastre,
transpunere în litera și graiul zilei de azi și comentarii de Constantin Mihăescu-Gruiu,
vol. II. București: Gruparea Culturală Europa în România, 1999.
Kogălniceanu, Mihail. „Desrobirea Țiganilor. Oborîrea pronomiilor și privilegiilor
de nașcere și de castă. Emanciparea țăranilor”, Analele Academiei Români. Partea
administrativă și desbaterile, seria II, tomul XIII, anii 1890-1891, București:
Lito-Tipografia Gobl, 1892, 255-300.
Idem. Esquisse sur l'histoire, les mœurs et la langue des Cigains, connus en France
sous le nom de Bohémiens. Suivi d’en recueil de sept cent mots cigains, Berlin: B. Behr,
1837.
Idem. Opere, tomul I. Scrieri istorice, ed. Andrei Oțetea, București: Fundația Regală
pentru Literatură și Artă, 1946.
Idem. Opere, vol. I. Beletristică, studii literare, culturale și sociale, ed. Dan Simionescu,
București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1974.
Idem. Opere, vol. II. Scrieri istorice, ed. Alexandru Zub, București: Editura
Academiei Republicii Socialiste România, 1976.
Idem. Opere, vol. III, Oratorie I (1856-1864), partea I (1856-1861), ed. Vladimir
Diculescu, București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1983.
Platon, Maria, ed., Dacia literara subt redacția lui Mihail Kogălniceanu, Iași: Editura
Minerva, 1972.
Rădulescu, Andrei ș.a., ed. Codul Calimach. Ediție critică, București: Editura
Academiei Republicii Populare Romîne, 1958.
Suțu, Nicolae. Memoriile Principelui Nicolae Șuțu, mare logofăt al Moldovei
(1798-1871). Traducere din limba franceză, introducere, note și comentarii de Georgeta
Filitti. București: Editura Humanitas, 2013.
Vitcu, Dumitru, Gabriel Bădărău și Corneliu Istrati, ed. Regulamentul Organic al
Moldovei, Iași: Editura Junimea, 2004.
von Kotzebue, August. Robii. Istorie dramatică în trei acte, traducere de Iancu
Ganea, Iași: Cantora Foii Sătești, 1842.
3. Surse secundare
Achim, Venera. „Desființarea sclaviei în cele două Americi și în Principatele
Române în secolul al XIX-lea – o paralelă” în Maria Mureșan, coord. Europa și noi.
Studii de istoria economiei, București: Editura Academiei de Studii Economice, 2005,
373-392.
Idem, „Documente inedite despre Mihail Kogălniceanu și rolul său în dezrobirea
țiganilor”, în Alexandru Zub, Venera Achim și Nagy Pienaru, coord., Națiunea
română – idealuri și realități istorice. Acad. Cornelia Bodea la 90 de ani, București:
Editura Academiei Române, 2006, 467-474.
Achim, Viorel. „Asimilarea țiganilor în preocupările aboliționiștilor românii”, în
Venera Achim și Viorel Achim, coord., Minoritățile etnice în România în secolul
al XIX-lea, București: Editura Academiei Române, 2010, 91-105.
Idem. The Roma in Romanian History, traducere de Richard Davies, Budapest:
Central European University Press, 1998.
Antip, Constantin. Contribuții la istoria presei române, București: Uniunea Ziariști-
lor din Republica Populară Romînă, 1964.
Cartojan, Nicolae. „Un episod din istoria censurei în Moldova”, Convorbiri literare,
anul XLI, nr. 12 (decembrie 1907), 1211-1220.
Cornea, Paul. „M. Kogălniceanu și «Steaua Dunării». Un capitol din existența
zbuciumată a unei publicații unioniste” în Idem, Oamenii începutului de drum. Studii și
cercetări asupra epocii pașoptiste, București: Cartea Românească, 1974, 72-83.
Georgescu, Vlad. Mémoires et projets de réforme dans les Principautés Roumaines,
1831-1848: répertoire et textes, avec un supplément pour les années 1769-1830,
București: Association Internationale d’Études du Sud-Est Européen, 1972.
CHIRIAC BOGDAN 95
Idem. Political Ideas and the Enlightenment in the Romanian Principalities

(1750-1831), New York: Columbia University Press, 1971.
Ghenghea, Mircea-Cristian. „Un eveniment editorial în Principatul Moldovei în
anul 1853 – Coliba lui Moșu’ Toma”, Studii și materiale de istorie modernă, vol. XXVI,
2013, 88-89.
Ionescu, Virgil I. Mihail Kogălniceanu. Contribuții la cunoașterea vieții, activității și
concepțiilor sale, București: Editura Științifică, 1963.
Iordachi, Constantin. Liberalism, Constitutional Nationalism, and Minorities. The
Making of Romanian Citizenship, c. 1750-1918, Leiden și Boston: Brill, 2019.
Iorga, Nicolae. Mihail Kogălniceanu: scriitorul, omul politic, românul, București:
Editura Fundațiunii I. V. Socec, 1920.
Papadima, Ovidiu. „Mihail Kogălniceanu și unirea Țărilor Române. Steaoa
Dunării”, Studii și cercetări de istorie literară și folclor, anul VII, nr. 3-4 (1958), 401-430.
Păsăilă, Vasile. Presa în istoria modernă a românilor, București: Editura Fundației
PRO, 2004.
Petcu, Marian, coord. Cenzura în spațiul cultural românescu, București: Comuni-
carea.ro, 2005.
Platon, Maria. Dacia literara. Destinul unei reviste, viata unei epoci literare, Iași:
Editura Junimea, 1974.
Rad, Ilie. Incursiuni în istoria presei românești, Cluj-Napoca: Editura Accent, 2008.
Râpeanu, Valeriu. O istorie a presei românești. De la Mihail Kogălniceanu la N. Iorga,
ediția a 2-a, București: Editura Fundației România de Mâine, 2008.
Roman, Liviu-Iulian. „La dernière étape de l'affranchissement des tziganes en
Moldavie et la fin de l'esclavage en Europe. Échos dans la presse (1855-1856)”, The
Romanian Journal of Modern History, Iași, vol. III, nr. 2, (decembrie 2012), 23-50.
Idem, Presa din Moldova și problematica unirii Principatelor (1855-1858), Iași:
Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2014.
Rosetti, Radu. „Censura în Moldova I. Înființarea censurii de guvernul provizoriu
rus și funcționarea ei sub acel regim, 1828-1834”, extras din Analele Academiei Române
Memoriile Secțiunii Istorice, seria II, tom XXIX (1907).
Simionescu, Dan. „Un studiu necunoscut de istorie socială al lui Mihail
Kogalniceanu, gîtuit de cenzură”, Studii. Revista de istorie, anul VIII, nr. 5-6 (1955),
137-146.
Tomi, Raluca. „Aboliționismul în dezbaterile elitei politice în perioada războiului
Crimeii”, Studii și materiale de istorie modernă, vol. XXIV (2011), 57-70.
Idem, „Aboliționismul românesc la 1848. Influențe, trăsături”, Revista Istorică XIX
nr. 1-2 (2009), 47-61.
Idem, „Mișcarea aboliționistă din principate și influența ei asupra legislației de

dezrobire 1849-1856”, Revista Istorică XXI, nr. 1-2 (2010), 57-71.
Idem, „The French Influence over the Abolitionism in the Romanian Princi-
palities”, Transilvanian Review, supliment nr. 2 (2010), 9-23.
Ungureanu, Gheorghe. „Frămîntări social-politice premergătoare mișcării revolu-
ționare din 1848 în Moldova”, Studii. Revista de istorie anul XI, nr. 3 (1958), 51-76.
Vitcu, Dumitru. „M. Kogălniceanu și evenimentele din martie 1848 din Iași”,
Anuarul Institutului de Istorie și arheologie „A.D. Xenopol” nr. IV (1967), 164-178.
Xenopol, Alexandru D. Istoria partidelor politice în România, București: Librăria
Stanciulescu, 1920.
Zăloagă, Marian. „Discurs aboliționist în principate și ideea modernizării
(1837-1856)”, Studia Universitatis Petru Maior. Series Historia, nr. 5 (2005), 95-108.
Zub, Alexandru. Mihail Kogălniceanu, 1817-1891. Biobibliografie, București: Editura
Enciclopedică Română / Editura Militară, 1971.
Idem. Mihail Kogălniceanu istoric, Iași: Editura Junimea, 1974.
Idem. Mihail Kogălniceanu, un arhitect al României moderne, ediția a 3-a, Iași:
Institutul European, 2005.
Nicolae Istrati și avatarurile curentului aboliționist
în Moldova secolului al XIX-lea
Dr. Chiriac Bogdan
1. Introducere
Nicolae Istrati a rămas în amintirea contemporanilor săi drept o figură controver-

sată, evaluată din perspective contradictorii, asupra cărora și-au pus adânc amprenta
divergențele personale și rivalitățile politice ale veacului al XIX-lea. Discreditată de
aprecierile tendențioase, frizând chiar caricatura, ale unor contemporani unioniști și
preamărită de interpretările reducționiste, mergând până la mistificare, ale unor istorici
naționaliști, personalitatea lui N. Istrati poate cu greu fi desprinsă de clișeele partizane
sau de interpretările dogmatice, considerat fiind de unii drept „pașoptist renegat” și
„adversar unionist” sau, dimpotrivă, „cărturar autodidact” și „patriot moldovean” de
către alții. Principala sursă a acestor aprecieri negative provine din opțiunea politică
anti-unionistă asumată deschis de N. Istrati în timpul frământărilor politice din
Moldova care au precedat unirea Principatelor din 1859, punct de cotitură care a
provocat înstrăinarea de foștii colegi de generație pașoptiști și i-a atras oprobiul multor
contemporani, transmis și generațiilor ulterioare. Eclipsat de vecinătatea unor străluciți
colegi de generație, precum Vasile Alecsandri și Mihail Kogălniceanu și blamat pentru
opțiunile sale politice anti-unioniste, N. Istrati a fost sortit unui destin postum ingrat în
cadrul unei istoriografii naționale care manifesta o vădită predispoziție spre a inter-
preta evenimentele politice și diplomatice desfășurate între anii 1848-1859 prin prisma
luptei pentru unirea Principatelor1.
Rămasă într-un veritabil con de umbră al cercetării științifice, prodigioasa activitate
a lui N. Istrati a fost repusă în discuție în ultimele decenii cu mai puțină părtinire față
de opțiunile sale politice „neinspirate” și mai multă deschidere față de dimensiunea
proteică a militantismului său social și a originalității creației sale literare. Copil al
veacului al XIX-lea, N. Istrati a urmat nu doar o carieră sinuoasă în viața politică și în
administrația de stat, ci s-a lansat, cu impetuozitatea specifică tinerilor romantici,
într-o serie de acțiuni care urmăreau reformarea structurilor sociale și economice
învechite din Moldova. Abolirea instituției robiei a devenit una dintre principalele
1
Vezi, de exemplu, Dan Berindei, Epoca Unirii (București: Editura Academiei R.S. România,
1979), 9-93.
direcții de manifestare a militantismului său social, în slujba căruia și-a pus încă din
tinerețe talentul literar. Astfel, a celebrat în versuri, alături de poeții Vasile Alecsandri și
Mihail A. Corradini, legile de emancipare a robilor adoptate în Moldova în anii 1844 și,
respectiv, 1855; în ciuda caracterului „festiv”, poeziile lui N. Istrati se disting în cadrul
creației lirice pașoptiste prin încercările sale inedite de a valorifica limba romani. O altă
latură originală poate fi observată în cadrul tumultoasei sale activități publicistice: ală-
turi de Mihail Kogălniceanu, N. Istrati a denunțat, în paginile acelorași gazete de orien-
tare liberală, sistemul profund inuman de exploatare a robilor, recurgând la argumente
preluate din surse identice (de factură iluministă) în demersurile lor de critică socială și
propuneri de reformă. Însă faptul că au pornit de la premise identice nu înseamnă că
ambii colegi de generație au și ajuns la concluzii asemănătoare. Articolele lui N. Istrati
asupra robiei se remarcă, pe lângă tonul ironic și spiritul polemic, prin atenția acordată
dimensiunii economice a emancipării, autorul subliniind în repetate rânduri necesi-
tatea sedentarizării și a împroprietăririi grabnice a foștilor robi pentru a desăvârși, în
acest fel, măsurile de dezrobire.
Demersul nostru are drept obiectiv cercetarea activității lui Nicolae Istrati în slujba
emancipării robilor, în formele sale de expresie literară (poezii despre robii romi) și
publicistică (articole cu temă aboliționistă și broșuri care au analizat, între alte subiecte,
legile de emancipare). Vastă, însă prezentând o serie de dificultăți datorită naturii
fragmentare a surselor primare, tema care constituie obiectul cercetării de față impune
o serie de limitări. Renunțând la ambiția unui vast studiu monografic care ar fi nece-
sitat tratarea unor aspecte biografice controversate și insuficient documentate, ne pro-
punem să valorificăm o serie de surse primare care pun într-o lumină nouă activitatea
aboliționistă desfășurată de N. Istrati în prima jumătate a secolului al XIX-lea în
Moldova. Mai precis, cadrul cronologic al cercetării cuprinde perioada delimitată între
anii 1843-1844, când și-a publicat primele articole aboliționiste în Gazeta de Transil-
vania și Propășirea și anii 1855-1856, când a tipărit într-o serie de broșuri ultimele sale
„luări de poziție” în privința recentelor măsuri de emancipare a robilor boierești. Deși
în decursul acestor ani viziunea sa de ansamblu asupra „chestiunii robiei” a rămas, în
mare parte, neschimbată, opțiunile sale referitoare la mijloacele cele mai potrivite pen-
tru a aboli robia au cunoscut o anumită evoluție, în paralel cu schimbările politice și so-
ciale ale vremii, de la predilecția pentru schimbări radicale și imediate din anii tinereții
(începutul anilor 1840) până la o abordare reformistă „progresivă” sau „gradualistă”,
care insista asupra efectelor de lungă durată în anii deplinei maturități (mijlocul anilor
1850).
Întreprindem acest demers deplin conștienți de existența multiplelor lacune docu-
mentare asupra operei și activității lui N. Istrati, care nu au făcut încă obiectul unui
CHIRIAC BOGDAN 99
studiu complet publicat2. Bibliografia consacrată acestui subiect este relativ modestă,
cuprinzând, în mare parte, o serie de studii de critică literară și de istorie, influențate
mai mult sau mai puțin de subiectivismul mărturiilor de epocă. Rarele aprecieri poziti-
ve asupra personalității lui N. Istrati provin din lucrările unor scriitori moldoveni care
l-au cunoscut personal: paharnicul Constantin Sion l-a descris ca având „un geniu
deosebit”3, Theodor Codrescu drept o fire pătrunzătoare și inteligentă, având „plăcere
de a șci toate”4, iar Vasile A. Forăscu ca „un om foarte cult, inteligent și sociabil”5. Însă
mulți dintre contemporani, îndeosebi fruntașii partidei unioniste din Moldova, l-au
prezentat într-o manieră partizană sau deschis ostilă. Tonul acestui val de critici,
frizând uneori caricatura, l-a dat Constantin Hurmuzaki într-un articol-pamflet,
publicat în Steaua Dunării în data de 3/15 iulie 1856, în care îl învinuia de oportunism
politic („cameleonism”) și îl eticheta drept „renegat” al cauzei unioniste6.
Copleșit de acest val de critici, N. Istrati a devenit în deceniile care au urmat după
moartea sa o personalitate discreditată, de rang secund sau, pur și simplu, ignorată atât
de către criticii literari, cât și de istorici. Aprecierile mai echilibrate ale lui Nicolae Iorga
(„spirit pătrunzător și vioiu, înzestrat și cu însușiri poetice, satirice”7 care, în ciuda
erorilor sale politice, „merită să stea între scriitorii cei buni ai neamului”8) nu au reușit
să îl scoată cu totul din uitare. Majoritatea criticilor literari l-au așezat pe N. Istrati în
rândul poeților pașoptiști „minori”, relegându-i opera în categoria „curiozităților” de
istorie literară. George Călinescu, de exemplu, l-a etichetat drept „un cunoscut
2
Vezi Simona P. Ivașcu, Nicolae Istrati. Cărturarul și omul politic (teză doctorală nepu-
blicată, susținută în cadrul Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava, 2012).
3
Constantin Sion, Arhondologia Moldovei. Amintiri și note contimporane (Iași: Tipografia
Buciumului Român, 1892), 111.
4
Uricariul sau colecțiune de diferite acte care pot servi la istoria românilor (Iași:
Tipo-litografia Buciumului Român, 1887), IX: 277.
5
Vasile A. Forescu – „Postelnicul și cavaler Neculai Istrati”, Arhiva. Organul Societății
Științifice și Literare din Iași XI, nr. 7-8 (iulie-august 1900): 378.
6
Constantin Hurmuzaki,” Un renegat al Unirii Principatelor”, în Petrescu Ghenadie și
Dimitrie A. Sturdza, Acte și documente relative la istoria renascerii României (București:
Tipografia Carol Göbl), III: doc. 604, 663-667.
7
Nicolae Iorga, Unirea Principatelor (1859) povestită românilor cu prilejul împlinirii a
cincizeci de ani de la întemeiarea Statului român (Vălenii de Munte: Tipografia „Neamului
Românesc”, 1909), 70. Vezi și Iorga, Spiritul public și literatura Unirii. Conferință ținută...
(București: Editura „Jockey-Club” Ion C. Văcărescu, 1915), 26.
8
Iorga, Anul ’48 și urmările sale. Opera politică a emigraților..., vol. 5 din Istoria literaturii
românești în veacul al XIX-lea (Vălenii de Munte: Editura Tipografiei „Neamului Românesc”,
1909), 186.
anti-unionist tot atât de netalentat [precum contemporanul său D. Gusti – n.m.]9. Însă
Paul Cornea s-a dovedit mai ponderat în studiile sale de istorie literară, recunoscându-i
lui N. Istrati vocația literară și spiritul inovator, însă nearătându-se dispus să îl includă
în galeria scriitorilor pașoptiști de prim rang10.
Vălul de uitare care s-a așternut asupra lui N. Istrati a început treptat să se destrame
în ultimele decenii, ca urmare a publicării unor studii istorice de specialitate. Cerce-
tările asupra evoluției „partidei naționale”11 sau ale opozanților din „partida separa-
tistă”12 au reașezat în contextul său istoric cariera lui N. Istrati, iar o serie de studii
monografice au re-examinat rațiunile care l-au împins pe acest susținător inițial al
pașoptismului în tabăra anti-unionistă13. Din păcate, acest efort de re-evaluare nu s-a
extins și asupra militantismului său social. Studiul semnat de istoricul Viorel Achim14
este, după cunoștința autorului acestor rânduri, singurul care a abordat implicarea lui
N. Istrati în dezbaterile asupra abolirii robiei, însă dintr-o perspectivă comparativă și
rezumându-se la analiza unui singur articol publicat în 1844.
Se constată, așadar, lipsa unui studiu detaliat asupra activității lui N. Istrati în spri-
jinul abolirii instituției robiei, o lacună regretabilă pe care cercetarea de față își propune
să o suplinească prin valorificarea unei serii de articole de presă, broșuri și poezii cu
temă aboliționistă semnate de acest prolific gazetar, scriitor și poet. În lumina obiecti-
vului de cercetare propus, demersul de față va cerceta aceste texte publicistice și literare
în contextul lor istoric, recurgând la metoda analizei critice a izvoarelor în încercarea
de a explora semnificațiile culturale și politice pe care autorul s-a străduit să le-o con-
fere. Diferențele stilistice și tipologice între lucrările amintite mai sus impun o abordare
nuanțată și multidimensională, în funcție de formele, procedeele estetice și modalitățile
9
George Călinescu, Istoria literaturii române dela origini până în prezent (București:
Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1941), 248.
10
Paul Cornea, „Un pașoptist renegat: N. Istrati,” în Studii de literatură română modernă
(București: Editura pentru Literatură, 1962), 322. Vezi și secțiunea asupra lui N. Istrati inclusă
în De la Școala Ardeleană la Junimea, vol. II din Alexandru Dima ș.a., coord. Istoria literaturii
române (București: Editura R.S. România, 1968), 581-583.
11
Mihail Cojocariu, Partida națională și constituirea statului român (1856-1859) (Iași:
Editura Universității „Alexandru I. Cuza”, 1995), 146-148.
12
Gheorghe-Gabriel Cărăbuș, Separatismul în Moldova: ideologie și acțiune (1856-1866)
(Iași: Editura Universitas XXI, 2009), 207-225.
13
Ivașcă, „Nicolae Istrati, un cărturar moldovean adversar al Unirii Principatelor”. Anuarul
Institutului de Istorie „A. D. Xenopol” XLVIII (2011): 241-264; Ivașcă, „Nicolae Istrati, stratège
du séparatisme moldave”, DOCT-US, Publicație semestrială „Doctoral burses at USV” II, nr. 1
(2010): 163-71.
14
„Romanian Abolitionists on the Future of the Emancipated Gypsies”. Transylvanian
Review XIX, Supliment nr. 4 (2010): 23-36.
CHIRIAC BOGDAN 101
de exprimare a fondului de idei specifice fiecăreia. Totuși, am considerat că unitatea

tematică și mesajul militant comun al acestor texte justifică studierea lor ca un grup
unitar și, în limita posibilității coroborării lor, analizarea informațiilor pe care le conțin
din perspectivă istorică.
Demersul de față va fi structurat în jurul marilor etape din cariera administrativă și
politică a lui N. Istrati, urmărind să surprindă evoluția militantismului său în sprijinul
cauzei emancipării robilor. După o prezentare sumară a contextului istoric (Moldova în
epoca regulamentară), studiul de față va examina mai întâi evoluția carierii lui N. Istrati
în timpul domniei lui Mihail Sturza, apoi reacțiile sale în ceea ce privește legile de
emancipare din 1844 și, respectiv, 1855, încadrate de interludiul revoluționar din anul
1848 și, respectiv, angajamentul său în sprijinul „partidei separatiste” între anii
1856-1859. În ultima secțiune vom prezenta o serie de concluzii generale asupra
subiectului, urmate de o anexă documentară cuprinzând cinci texte semnate de (sau
care pot fi atribuite lui) Nicolae Istrati.
2. Contextul istoric – câteva observații preliminare
Pentru a-i înțelege mai bine activitatea și personalitatea, cu scăderile și calitățile sale,
se cuvine să îl situăm pe N. Istrati în contextul epocii sale atât de agitate, în cuprinsul
căreia s-au înfruntat tendințe și curente opuse. Născut în anul 1818, N. Istrati s-a
format în timpul perioadei regulamentare din istoria Principatului sau Țării Moldovei,
care este, de regulă, delimitată cronologic între adoptarea Regulamentului Organic
(1831-1832) și semnarea Convenției de la Balta-Liman (1849)15. Dat fiind faptul că
Regulamentul Organic a constituit, fără mari întreruperi, legea organică a Moldovei
până în anul 1858, putem afirma că perioada cuprinsă între deceniile al treilea și al
cincilea al secolului al XIX-lea a stat sub semnul acestor „prime constituții” sau „Charta
Magna octroiată nouă de Rusia, după placul și interesele ei”16. Tema a fost discutată în
detaliu într-o serie de lucrări de specialitate17, astfel că în rândurile de mai jos ne
15
Dan Berindei, coord. Constituirea României moderne (1821-1878), vol. 7, tom 1 din Istoria
românilor (București: Editura Enciclopedică, 2003), 100.
16
Afirmația îi aparține unui observator contemporan, Ștefan Scarlat Dăscălescu. Vezi Iorga,
Un cugetător politic moldovean dela jumătatea secolului al XIX-lea. Ștefan Scarlat Dăscălescu
(București: Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, 1932), 14.
17
Pentru o bibliografie detaliată asupra acestui vast subiect, vezi studiul introductiv din
Dumitru Vitcu, Gabriel Bădărău și Corneliu Istrati, ed. Regulamentul Organic al Moldovei (Iași:
Editura Junimea, 2004), 15-70.
propunem doar să prezentăm succint o serie de elemente importante din perspectiva

demersului nostru, fără a avea pretenția de a epuiza subiectul.
Perioada regulamentară a stat sub semnul tranziției spre modernitate, în care forțele
impetuoase ale noului s-au ciocnit de rezistența viguroasă a tradiției, iar tendințele
reformiste și de emulare a modelelor occidentale s-au confruntat cu inerția structurilor
și mentalităților „vechiului regim” de sorginte medievală. Unul dintre primii cataliza-
tori ai acestei tranziții l-a reprezentat schimbarea statutului internațional al Principa-
telor la începutul secolului al XIX-lea ca urmare a intrării lor sub protectorat țarist.
Această schimbare a fost consfințită prin semnarea Păcii de la Adrianopol (1829), în
urma cărora dependența Principatelor față de Poartă (puterea suzerană) a devenit din
ce în ce mai nominală, iar influența țaristă (puterea protectoare) tot mai covârșitoare18.
Rolul pozitiv jucat inițial de protectoratul rusesc în procesul de modernizare în
Moldova, stabilit prin adoptarea Regulamentului Organic, a fost repede umbrit de opo-
ziția consulilor ruși instalați la Iași față de adoptarea unor noi reforme potrivnice ordi-
nii regulamentare și de repetatelor lor imixtiuni în politica internă a țării19. Îngrijorați
că tendințele hegemonice țariste pregăteau o eventuală anexiune, tot mai mulți boieri
moldoveni și-au îndreptat speranțele către Franța, percepută nu doar ca un model cul-
tural, dar și ca singura mare putere europeană, dornică să sprijine „cauza românilor” și
dispusă să intervină la gurile Dunării pentru a modifica statutul Principatelor. Înfrân-
gerea Imperiului Țarist în Războiul Crimeii a redefinit raportul de forțe european, iar
sprijinul împăratului Napoleon al III-lea al Franței s-a dovedit crucial în timpul
Congresului de la Paris (1856), când a fost consfințită înlocuirea protectoratului rusesc
asupra Principatelor printr-o garanție colectivă a Marilor Puteri20.
Instaurarea protectoratului țarist asupra Moldovei a avut consecințe directe asupra
procesului de reorganizare politică și administrativă locală. Moldova s-a aflat sub ocu-
pația trupelor țariste între anii 1828-1834, perioadă în care a fost redactat și a început să
fie implementat noul Regulament Organic, adevărată „chartă” octroiată de Curtea de la
Petersburg în vederea reformării instituțiilor țării (introducerea principiului separării
puterilor în stat, înființarea serviciilor publice specializate etc.), însă în spirit conser-
vator (perpetuarea multor privilegii nobiliare, îndeosebi scutirile fiscale și monopolul
dregătoriilor) și a consolidării controlului țarist în regiune (impunerea articolului
adițional în 1835)21. Această tendință de a continua opera de modernizare, fără a peri-
18
Berindei, Istoria românilor, VII.1: 82-83.
19
Anastasie Iordache, Principatele Române în epoca modernă (București: Editura Albatros,
1998), II: 30-31.
20
Berindei, Istoria românilor, VII.1: xiv.
21
Ibid., 86-87.
CHIRIAC BOGDAN 103
clita însă stabilitatea structurilor sociale tradiționale și a atrage ostilitatea fățișă a marii
boierimi sau nemulțumirea puterii protectoare, s-a manifestat și în timpul domniilor
lui Mihail Sturza (1834-1849) și a nepotului său, Grigore Al. Ghica (1849-1853;
1854-1856). Ambii proveneau din rândul unor mari familii boierești, erau cultivați
(manifestau deschidere față de influența culturii franceze) și susțineau principiile unei
guvernări autocratice. Primul, ostil ideilor liberale, a reușit, în pofida acuzațiilor de
venalitate și oportunism aduse de mulți contemporani, să inițieze reforme sistematice
în vederea organizării sistemului public de sănătate, dezvoltării rețelei locale de dru-
muri și poduri sau a înființării de noi școli22. Revoluția izbucnită în Moldova în martie
1848, deși a fost repede înăbușită, a dat prilejul unor noi plângeri contra abuzurilor
domnitorului, subminându-i și mai mult încrederea acordată de Imperiul Țarist.
Succesorul său, Grigore Al. Ghica, simpatizant al idealurilor pașoptiste, a reușit, în po-
fida acuzațiilor de inconsecvență și autocratism, să colaboreze cu Mihail Kogălniceanu
și alți liberali moderați în vederea înfăptuirii unor importante reforme, precum eman-
ciparea robilor boierești și desființarea cenzurii. Însă intrigile anumitor facțiuni boie-
rești și perioadele succesive de ocupație militară rusă și austriacă din timpul Războiului
Crimeii au încetinit simțitor programul de reforme23.
Ritmul și direcția reformelor sociale și economice din această perioadă au depins, în
bună măsură, nu doar de intențiile domnitorilor, ci și de sancțiunea primită din partea
puterii protectoare (prin reprezentanții săi consulari) și de cooperarea elitelor politice
locale (boierimea moldavă). Ambii domnitori au încercat să impună alegerea unei
Obișnuite Adunări Obștești obediente, dispuse să adopte proiecte de reformă inițiate
de puterea executivă, însă s-au lovit de ostilitatea unor grupări boierești care au socotit
că propriile interese le erau lezate (sau privilegii amenințate). În timpul domniei lui
Mihail Sturza, opoziția boierească a îmbrăcat atât forme constituționale (confruntări
parlamentare), cât și extra-legale (petiții redactate de grupuri de boieri prin care de-
nunțau puterii protectoare abuzurile domnitorului sau conjurații care urmăreau răstur-
narea regimului existent)24. Din mulțimea de inițiative contestare se remarcă activitatea
tinerilor boieri (viitorii pașoptiști), atașați idealurilor romantice și revoluționare („du-
hul veacului”), ostili boierilor ultraconservatori („duhuri ruginite”) și care urmăreau
22
Dumitru Ciurea, Moldova sub domnia lui Mihail Sturza. Dela Convenția dela Petersburg
(1834) la Convenția dela Balta-Liman (1849), ed. Gheorghe Buzatu și Stela Cheptea (Iași:
TipoMoldova, 2012), 196-200.
23
Leonid Boicu, Adevărul despre un destin istoric. Domnitorul Gr. Al. Ghica (1849-1856)
(Iași: Junimea, 1973), 8.
24
Gheorghe Platon, „«Conjurația confederativă» din 1839 – o nouă perspectivă de abor-
dare,” în De la constituirea națiunii la Marea Unire. Studii de istorie modernă (Iași: Editura
Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2000), III: 117.
abolirea regimului regulamentar și instaurarea unei ordini liberale. Mijloacele la care

tineri precum Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri și Nicolae Istrati au recurs
pentru a-și face cunoscute idealurile de reformă socială și propășire națională au fost
variate și adaptate forței represiunii domnești, mergând de la publicistică și teatru
(satira politică și pamfletele mușcătoare) la conjurații după modelul carbonar sau
masonic și inițiative revoluționare.
Aceste tendințe schițate mai sus și-au găsit un punct de convergență în inițiativele și
dezbaterile pe marginea „chestiunii robiei”. Reflex al tendințelor reformiste autohtone,
dar și al influenței ideilor iluministe occidentale, primele inițiative de ameliorare a
situației robilor romi s-au manifestat la începutul veacului al XIX-lea în cadrul unor
proiecte de reforme redactate de boieri progresiști, precum Ionică Tăutu25. O parte din
aceste propuneri au fost preluate în Anexa J (sau G, depinde cum este citită) a Regu-
lamentului Organic al Moldovei, care prevedea sedentarizarea și transformarea treptată
a robilor nomazi în agricultori sau meșteșugari „spre a împlini scoposul filantropicesc
aducători de folos și statului”26.
Instituțiile statului s-au arătat dispuse să mobilizeze resurse în vederea accelerării
procesului de sedentarizare a nomazilor27, însă „chestiunea robiei” nu putea fi rezolvată
prin astfel de măsuri paliative. Pe măsură ce ideile filantropice de sorginte iluministă
și/sau aboliționiste de inspirație occidentală găseau o tot mai largă răspândire în rândul
tinerilor boieri educați în Occident, se făceau tot mai des auzite cererile de desființare a
bazei juridice prin care se perpetua dependența și exploatarea robilor de stăpâni. Aceste
idei nu au rămas fără ecou în rândul anumitor boieri, dispuși să își sacrifice propriile
interese materiale în vederea adoptării unor reforme. Conform mărturiei botanistului
elvețian Charles Guébhard, care a trăit în Moldova între anii 1842-1848, „stăpânii
robilor erau, în mare parte, înclinați să îi emancipeze de îndată ce chestiunea între-
buințării lor într-un anumit domeniu și cu folos pentru ei și fără primejdie pentru țară
va fi fost soluționată într-o manieră satisfăcătoare.”28
25
Vlad Georgescu, Political Ideas and the Enlightenment in the Romanian Principalities
(1750-1831) (Boulder: East European Quarterly și New York: Columbia University Press, 1971),
103.
26
Vitcu, Bădărău și Istrati, Regulamentul Organic, „Anexa supt litera J”, 242.
27
Vezi, de exemplu, Venera Achim, „Sedentarizarea fierarilor în satele Țării Românești în
deceniul 1840-1850”, Revista Istorică (serie nouă) XVII, nr. 5-6 (septembrie-decembrie
2006):73-75.
28
Paul Păltanea, „O nouă descriere a Moldovei de botanistul Charles Guébhard”, Cercetări
istorice (serie nouă) IX-X (1978-1979): 614-615.
CHIRIAC BOGDAN 105
Acest text, coroborat cu mărturiile unor observatori moldoveni contemporani29,

indică faptul că ameliorarea situației robilor sau emanciparea lor a devenit în epoca
regulamentară o „chestiune” inclusă în programul de reforme promovat de un număr
tot mai mare de membrii ai elitei politice și ai intelighenției locale. Dezbaterile pe
marginea acestei „chestiuni” au avut, în limitele impuse de cenzura oficială, un anumit
ecou în presa vremii, conturându-se treptat două mari poziții. Pe de-o parte, adepții
„gradualismului” se pronunțau pentru eradicarea progresivă a robiei în funcție de
disponibilitatea statului și a foștilor proprietari de a asigura tranziție romilor spre un
nou statut social și de capacitatea foștilor robi de a-și dezvolta nivelul de autosuficiență
economică și de instrucție necesar pentru a beneficia în mod efectiv de libertate.
Adepții „imediatismului”, pe de altă parte, revendicau eliberarea imediată și necon-
diționată a romilor pentru a îndepărta „rușinea” asociată cu perpetuarea robiei și a
eradica, astfel, ultimele vestigii ale orânduirii de tip feudal30.
Aceste două poziții nu erau neapărat articulate în funcție de originea socială sau
orientarea politică a susținătorilor, existând anumite puncte de vedere comune în ceea
ce privește necesitatea sedentarizării grabnice a robilor nomazi. În ton cu „spiritul vea-
cului”, majoritatea celor implicați în aceste dezbateri percepeau abolirea robiei nu
neapărat ca un act de emancipare etnică, ci ca o măsură de natură socială și economică,
în directă legătură cu eliberarea țăranilor români de sub „jugul clăcii”, după cum erau
etichetate obligațiile împovărătoare impuse asupra multor clăcași în cadrul așa-ziselor
„tocmeli agricole” cu marii proprietari. N. Istrati s-a implicat în aceste dezbateri pe
marginea robiei, oscilând între inițiative radicale (implicarea în conspirații și agitații
revoluționare) și proiecte reformiste.
3. Primele trepte ale carierei administrative sub domnia lui Mihail

Sturza
Revenind la analiza carierii administrative a lui N. Istrati, se cuvine să subliniem

faptul că tânărul vlăstar al familiei Istrati părea să întrunească de timpuriu condiții
necesare (origine nobilă, avere și tradiții de familie) în vederea afirmării în viața publi-
că. Născut în Iași la 26 octombrie 1812 (sau 1818, după alte surse) în rândul unei familii
de mici boieri cu ascendență ilustră (mama sa, Catrina Ilschi, provenea dintr-o familie
nobilă poloneză înrudită cu domnul Ștefan Petriceicu al Moldovei), tânărul Nicolae
(sau Niculae în grafia secolului al XIX-lea) și-a petrecut copilăria în Iași, Botoșani și la
29
Gheorghe Sion, Suvenire contimpurane (București: Tipografia Academiei Române, 1888),
22-23.
30
Ibid., 23.
moșia părintească de la Șerbești (ținutul Neamț)31. Părea sortit să calce pe urmele

tatălui său, Gavril Istrati, intendent al marelui logofăt Teodor Balș ajuns la rangul de
paharnic și președinte al judecătoriei din Iași datorită protecției acestui mare boier și a
propriilor abilități32. El s-a îngrijit ca fiul său, Nicolae, să își găsească de timpuriu o
slujbă de secretar pe lângă influentul Teodor Balș în Iași33. Conform afirmațiilor unor
contemporani34, N. Istrati nu a beneficiat de o instrucție foarte sistematică în anii ti-
nereții, reușind însă, prin eforturi autodidacte, să își însușească o vastă cultură. Însă nu
este exclus că el să fi audiat o serie de cursuri în cadrul Academiei Mihăilene din Iași35.
Tânărul N. Istrati s-a angajat ca funcționar în administrația de stat în anul jurul
anului 1833 și a parcurs treptele ierarhice, beneficiind de patronajul familiei Balș și de
pe urma măsurilor adoptate de noul domnitor Mihail Sturza de a promova tineri ca-
pabili, proveniți din rândul micii boierimi36. Astfel, în anul 1835 a fost numit „scriitor
la logofeție” cu rangul de treti postelnic (de rangul al treilea), în anul 1838 sameș
(colector de biruri) la Nazâria robilor ocârmuirii cu rangul de sluger, iar anul 1841,
locțiitor al Nazâriei cu rangul de căminar37. În această perioadă, N. Istrati a ocupat o
serie de posturi în serviciul Mitropoliei Moldovei, fiind numit mai întâi „scriitor”, iar
mai târziu, director al dicasteriei, cu sprijinul fratelui său, Meletie Istrati, arhidiaconul
Mitropoliei Moldovei și protejatul mitropolitului Veniamin Costachi. Însă după înlă-
turarea sa din scaunul mitropolitan în 1842, Veniamin Costachi s-a retras la mănăstirea
Slatina, fiind urmat de frații Meletie și Neculai Istrati (cel dintâi a devenit mai târziu
egumenul acestei importante mănăstiri)38.
Pe baze informațiilor schițate mai sus, putem deduce faptul că tânărul N. Istrati a
ocupat două importante funcții administrative în perioada cuprinsă între anii
1833-1842, care l-au ajutat să se familiarizeze cu situația robilor domnești și mănăstirești.
În primul caz, el a ocupat funcțiile de sameș și locțiitor al Nazâriei robilor ocârmuirii,
instituție înființată în Moldova la începutul secolului al XIX-lea, având drept atribuții
încasarea și administrarea veniturilor strânse de la robii domnești, precum și rezolvarea
31
Gheorghe Sibechi, „Știri noi despre Nicolae Istrati și familia sa”, Suceava. Anuarul Muzeu-
lui Județean XIII-XIV (1986-1987): 261-262.
32
Petronel Zahariuc, „Despre un boier moldovean (Iancu Istrati) și despre biblioteca sa și
cititorii ei, la 1840”, Banatica 30, nr. II (2020): 277-279.
33
Forescu, „Postelnicul și cavalerul”: 375.
34
Codrescu, Uricariul, IX: 277.
35
Iorga, Unirea Principatelor, 70.
36
Ciurea, Moldova sub domnia lui Mihail Sturza, 165-166.
37
Sibechi, „Știri noi”: 263.
38
Forescu, „Postelnicul și cavalerul”: 375.
CHIRIAC BOGDAN 107
litigiilor apărute între ei39. Se pare că această instituție nu avea înainte de 1830 o
cancelarie proprie în care să se fi păstrat documente de arhivă, iar dajdia (taxele) plătite
de către robi nu era stabilită la o sumă fixă, variind în funcție de voința nazârului și
nevoile domniei, dând astfel prilej la numeroase abuzuri40. În timpul ocupației țariste,
Nazâria robilor a încetat să funcționeze timp de doi ani (1828-1830), fiind reorganizată
prin intermediul Anexei J (sau G) a Regulamentului Organic al Moldovei. Preocuparea
administrației militare țariste pentru combaterea abuzurilor se întrevede din cuprinsul
articolul 1 al acestei anexe, prin care nazârului și secretarilor săi li s-au fixat salarii
lunare și li s-a interzis expres „de a se împărtăși de acum de zeciuială, de gloabe și alte
de asămine alte catahrisuri [ngr. „abuzuri” – n.m.] urmate până acum.”41
Nazâria robilor se afla sub conducerea postelnicului Constantin (Costachi) Ra-
coviță42 în perioada în care N. Istrati a activat în cadrul acestei instituții43. Un număr de
documente emise în anul 1841, provenind din fondul „Nâzăria Țiganilor Ocârmuirii”
din cadrul Arhivelor Județene din Iași, confirmă faptul că acesta din urmă s-a ocupat,
între altele, de supravegherea statornicirii pe moșiile boierești a câtorva zeci de sălașe
de robi domnești, care erau excluse de pe tabla dajnicilor (lista plătitorilor de taxe) în
urma încheierii unui zapis (înțelegere scrisă) cu respectivii proprietari agricoli, de
regulă boieri locali44.
În al doilea caz, N. Istrati a activat în cadrul dicasteriei Mitropoliei Moldovei în
jurul anului 1842. Regulamentul Organic al Moldovei a inclus o serie de dispoziții
generale privitoare la cler și întărirea controlului instituțiilor statului asupra gestionării
averilor mănăstirești45. Ele au fost completate în timpul domniei lui M. Sturza, prin
adoptarea unei legi speciale în 1835 privind administrarea mănăstirilor neînchinate,
prin care se urmărea punerea veniturilor mănăstirești sub controlul domniei sub
39
Gheorghe Ungureanu, Îndrumător în Arhivele Statului din Iași (București: Direcția
Arhivelor Statului, 1956), II: 61.
40
Platon, „Comisiile de revizie din Moldova și activitatea lor în anii 1830-1831,” în De la
constituirea națiunii la Marea Unire. Studii de istorie modernă (Iași: Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”, 2002), IV.1: 135.
41
Vitcu, Bădărău și Istrati, ed. Regulamentul Organic, „Anexa supt litera J”, 242.
42
General Mihai Racoviță-Cehan, Genealogie și istoric, vol. 1 din Familia Racoviță-Cehan
(București: Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Națională, 1942), 36.
43
Codrescu, Uricariul, IX: 277 și Forescu, „Postelnicul și cavalerul”: 375.
44
Venera Achim și Raluca Tomi, ed. Documente de arhiva privind robia țiganilor. Epoca
dezrobirii (București: Editura Academiei Române, 2010), doc. Nr. 101, 99-100 și doc. Nr. 102,
100-101.
45
Vitcu, Bădărău și Istrati, ed. Regulamentul Organic, cap. IX, secția III, „Clirosul și
ocârmuirea averii sale”, 564.
pretextul gestionării lor mai eficiente. În plus, în 1839 a fost emis un hrisov domnesc
pentru organizarea mănăstirilor Neamț și Secu46, în urma căruia s-a înființat o instituție
specială, dicasteria (distinctă de mai vechiul tribunal ecleziastic însărcinat cu judecarea
proceselor de divorț), pentru administrarea averilor ecleziastice, inclusiv a veniturilor
încasate de pe urma muncilor prestate de robii romi pe moșiile aflate în stăpânirea
unor importante mănăstiri. Mitropolitul Moldovei, Veniamin Costachi, a luat poziție
contra acestor imixtiuni și a demisionat din scaunul mitropolitan în ianuarie 1840, silit
de presiunile venite din partea domniei, precum și a neregulilor și deficitului din
gestionarea averilor mitropoliei47. Numeroasele lacune din sursele documentare nu
ne-au permis să identificăm atribuțiile precise îndeplinite de N. Istrati în legătură cu
robii mănăstirești. Probabil că experiența dobândită în urma exercitării unor astfel de
atribuții, ca și în cazul Nazâriei robilor, a contribuit la cristalizarea viziunii sale de
ansamblu asupra diverselor probleme care îngreunau eforturile administrației de stat
de a sedentariza cât mai mulți robi nomazi și a administra mai eficient veniturile pro-
venite din activitățile robilor mănăstirești.
4. Reacții față de măsurile de emancipare a robilor domnești și

mănăstirești din 1844
Adoptarea legilor privind emanciparea robilor domnești și mănăstirești în Moldova

în ianuarie-februarie 1844 i-a oferit lui N. Istrati ocazia mult așteptată de a-și prezenta
propriile opinii asupra situației robilor, în general, și a recentelor măsuri emancipatorii,
în special, în paginile unor gazete ieșene (Propășirea sub redacția lui Mihail Kogălniceanu)
și brașovene (Gazeta de Transilvania sub redacția lui Gheorghe Barițiu). Din câte am
putut identifica, primele sale luări de poziție asupra măsurilor de emancipare au fost
publicate în Iași în primăvara anului 1844, în condițiile în care relaxarea vigilenței
cenzurii în Moldova a oferit posibilitatea, restrânsă încă de la început, de a prezenta
(adică „a omagia”) această inițiativă în paginile Propășirii. Însă „dezlegarea” dată de
domnitorul M. Sturza a fost repede revocată, silindu-i pe N. Istrati și alți scriitori
moldoveni care avuseseră curajul de a-și exprima anumite rezerve față de recentele
măsuri de emancipare să își publice articolele (de multe ori nesemnate sau sub
pseudonim) în paginile Gazetei de Transilvania, care activa într-un regim de presă mai
permisiv decât cel în vigoare în Moldova regulamentară48.
46
Berindei, Istoria românilor, VII.1: 123.
47
Ciurea, Moldova sub domnia lui Mihail Sturza, 75-80.
48
Cornea, „Un pașoptist renegat”, 334.
CHIRIAC BOGDAN 109
Un prim prilej s-a ivit în jurul datei de 31 ianuarie/12 februarie 1844, când Obiș-
nuita Adunare Obștească (parlamentul unicameral al Moldovei) a votat legea propusă
de către domnitorul M. Sturza și Sfatul său Administrativ (cabinetul de miniștri) pri-
vind emanciparea robilor mănăstirești. Cele patru articole ale legii stipulau: emancipa-
rea robilor mănăstirești (vătrași și meșteșugari), integrarea lor în rândul locuitorilor
liberi (a țăranilor clăcași de la sate și a meșteșugarilor patentari din târguri și orașe),
abolirea interdicției formale de a se căsători cu moldoveni sau cu moldovence și folosi-
rea dărilor strânse de la foștii robi pentru crearea unui fond special destinat răscumpă-
rării robilor boierești49. Articolul 1 sintetiza esența noii legi astfel: „Țiganii vătrași ai
clirosului, fără osebire disrobindu-se, să intre în rândul locuitorilor slobozi și să fie
așezați cu aseminea drituri și îndatoriri atât către proprieta<ri> după așezământ, cât și
în celelalte dări”50.
Se pare că opiniile lui N. Istrati cu privire la această lege de emancipare au fost con-
semnate în patru articole publicate succesiv în paginile gazetei lui Gheorghe Barițiu51.
Deși nesemnate, aceste articole prezintă o serie de trăsături comune în ceea ce privește
forma (particularitățile stilistice și utilizarea unor termeni dialectali moldovenești) și
conținutul propriu-zis (informații despre refuzul unei mănăstiri din nordul Moldovei,
zona de reședință a autorului, de a primi robi ca danie) care ne îngăduie să i le atribuim
lui N. Istrati, unul dintre puținii colaboratori ai Gazetei de Transilvania care erau bine
informați asupra situației robilor din Moldova. Cele patru articole au prezentat în chip
metodic recenta lege de emancipare: mai întâi a fost rezumat conținutul propriu-zis al
noii legi (articolul din 24 februarie 1844), apoi dezbaterile pe marginea adoptării sale au
fost situate în contextul lor politic imediat, anume proiectul mai ambițios de „regu-
larisire” a averii clerului din Moldova (articolul din 28 februarie 1844), urmând apoi o
analiză a măsurilor de sedentarizare prevăzute în cuprinsul legii (articolul din 2 martie
1844) și o parte finală în care au fost elogiați inițiatorii respectivei legi, domnitorul
Moldovei și membrii Sfatului Administrativ (articolul din 6 martie 1844).
Din lectura acestor patru articole reiese clar faptul că autorul era bine informat în
ceea ce privește dezbaterile din Obișnuita Adunare Obștească asupra proiectului de
49
Viorel Achim, The Roma in Romanian History, trad. Richard Davies (Budapesta: Central
European University Press, 2004), 108-109. Vezi și Ciurea, Moldova sub domnia lui Mihail
Sturza, 103.
50
Andronache Donici, Manualul administrativ al Principatului Moldovei cuprinzătoriu
legilor și dispozițiilor... (Iași: Tipografia Buciumul Român, 1856), cap. II, secțiunea I, doc.
nr. 538, 49.
51
Gazeta de Transilvania VII, nr. 16 (24 februarie 1844): 63; nr. 17 (28 februarie 1844): 67;
nr. 18 (2 martie 1844): 72 și nr. 19 (6 martie 1844): 73-74 (ultimul articol transcris în doc. nr. 1
din anexa documentară inclusă la sfârșitul articolului de față).
reorganizare a administrării averilor mănăstirești, insistând asupra necesității moder-

nizării și îndepărtării abuzurilor în spiritul principiilor Regulamentului Organic. La fel
de bine informat era corespondentul din Moldova asupra refuzului anumitor așeză-
minte monastice din ținutul Botoșani, precum mănăstirea Vorona, de a primi danii de
robi, precum și a măsurilor recente de statornicire pe domeniile unor mari boieri a
unui număr de cinci sute de familii de robi nomazi în vederea îmbunătățirii „stării lor
morale și materiale”52. Limbajul utilizat era, în conformitate cu spiritul veacului, în
egală măsură condescendent la adresa foștilor robi, văzuți drept personaje pasive în
proiectele de emancipare care se construiau în jurul lor, și plin de ostilitate la adresa
instituției robiei, înfierată ca o practică inumană, perpetuată de secole în virtutea unor
principii căzute în desuetudine („[...] care robie curge mai multe din hărăzirile
ocârmuitorilor țării, după prințipiile de apucătură ce domni în vremile de mai înainte,
care acum se nimicesc, precum și negura înaintea luminei adevărului.”53).
Ironia mușcătoare care răzbate din rândurile acestor patru articole oferă, în opinia
noastră, noi dovezi în sprijinul atribuirii lor lui N. Istrati. T. Codrescu remarcase deja
spiritul său „neadormit, insinuator, îndrăzneț, [care – n.m.] biciuia în scrieri pe toți”54.
Astfel, autorul a inclus mai multe înțepături ironice la adresa călugărilor greci, care au
stăpânit „cu filantropie” asupra fraților lor creștini secole de-a rândul și care îi îndem-
nau pe alții să creadă că „aduc jertfă lui Dumnezeu cu unele fapte osândite de moralul
lui Hristos”. Bineînțeles, nu au scăpat de ironia autorului nici „ruginele fanatice” (boie-
rii ultraconservatori, potrivnici reformelor politice și sociale) care se opuneau cu
îndărătnicie „civilizării și propășirii” țării lor55.
Un al doilea prilej a apărut în luna februarie, când Obișnuita Adunare Obștească a
votat o nouă lege privind emanciparea robilor statului (14/26 februarie 1844). Legea
stipula așezarea acestora din urmă în rândul locuitorilor liberi ai țării, ridicarea restric-
țiilor în ceea ce privește căsătoria lor cu moldoveni ori moldovence, scutirea temporară
a foștilor robi sedentarizați de la plata anumitor taxe, desființarea Nazâriei robilor și
crearea unei comisii însărcinate cu supravegherea sedentarizării noilor emancipați56. La
fel ca în cazul legii precedente, articolul 1 rezuma esența noii măsuri de emancipare:
„Țiganii care până acum se află statorniciți cu locuința prin sate nu vor fi mai mult
52
„Moldavia”, Gazeta de Transilvania VII, nr. 19 (6 martie 1844): 73 (vezi doc. nr. 1 din
anexa articolului de față).
53
„Iași, 13 februarie (Încheiere)”, Gazeta de Transilvania VII, nr. 18 (1844, 2 martie): 72.
54
Uricariul, IX: 277.
55
„Moldavia”, Gazeta de Transilvania VII, nr. 19 (1844, 6 martie): 73.
56
Achim, The Roma in Romanian History, 109; Ciurea, Moldova sub domnia lui Mihail
Sturza, 103.
CHIRIAC BOGDAN 111
socotiți de robi, ci slobozi și în aceleași drituri ca și ceilalți locuitori ai țării, precum și

îndreptate de a se însoți cu moldovence”57.
Cu această ocazie, N. Istrati a publicat un articol mai amplu în paginile Gazetei de
Transilvania sub semnătura „Narrateur Identigue”58. De această dată putem afirma fără
rezerve faptul că acest articol, publicat în data de 13 aprilie 1844, a fost redactat de N.
Istrati, dat fiind că „Narrateur Identique” era unul din pseudonimele la care acesta a
recurs frecvent în cursul activității sale literare59. Prezentat ca parte a unei dizertații mai
ample asupra situației romilor, aflată în pregătire, acest articol de aproape două pagini
are o structură tripartită. În partea introductivă, autorul a prezentat cititorilor recenta
inițiativă de emancipare a robilor domnești și de înființare a unei comisii pentru
supravegherea sedentarizării lor. El a subliniat faptul că noua comisie urmează să preia
atribuțiile fostei Nazârii a robilor ocârmuirii și, astfel, să ducă la bun sfârșit inițiativele
mai vechi de sedentarizare a robilor lingurari prin găsirea unor domenii pentru a-i
statornici și intervenind în vederea renegocierii tocmelilor agricole oneroase încheiate
cu anumiți mari proprietari moldoveni.
A doua parte nu s-a limitat doar la comentarea anumitor aspecte legate de procesul
de emancipare, ci a înfățișat o serie de propuneri concrete, pornind de la date statistice
și informații culese din rândul romilor, cu privire la îmbunătățirea situației economice
a noilor emancipați. Autorul a combătut părerea larg răspândită în epocă precum că
romii nomazi nu puteau fi obișnuiți cu muncile agricole, argumentând că majoritatea
celor 2925 de sălașe de lingurari (10051 robi) fusese deja sedentarizate („sînt veacuri
întregi de cînd s-au domesticit și s-au statornicit pe la case”60), iar cele 1438 de sălașe de
ursari (5121 robi) puteau fi convinse să renunțe la stilul de viață nomad cu condiția să li
se ofere condiții favorabile și să se pună capăt abuzurilor unor ocolași (funcționari
însărcinați cu strângerea taxelor). Pornind de la experiența dobândită în administrația
de stat, autorul a atras atenția asupra necesității statornicirii acestor romi prin împro-
prietărirea lor efectivă pentru a evita transformarea foștilor robi în viitori clăcași pe
57
Donici, Manualul administrativ, vol. II, cap. II, secțiunea I, doc. nr. 539, 50.
58
Recte Narrateur Identique, probabil o greșeală de tipar în textul original publicat în Gazeta
de Transilvania.
59
Mihail Straje, Dicționar de pseudonime, alonime, anagrame, asteronime, criptonime ale
scriitorilor și publiciștilor români (București: Editura Minerva, 1973), 365. Vezi și Cornea, „Un
pașoptist renegat”, 341-342.
60
Istrati, „Notă din o disertație în privința țiganilor”, Gazeta de Transilvania VII, nr. 30
(1844, 13 aprilie): 119 (vezi doc. nr. 2 din anexa documentară inclusă la sfârșitul articolului de
față).
moșiile boierilor61 („[...] desrobirea este numai o mască și că ei au rămânea robii

proprietarilor particolari unde se vor așeza”62).
Planul de împroprietărire propus de N. Istrati nu părea lipsit de sorți de izbândă,
din moment ce fusese sugerat, conform celor afirmate de autor, de însăși romii ursari.
El prevedea fie acordarea unui împrumut de către stat în vederea cumpărării unui
număr de loturi de pământ unde urmau să se statornicească foștii robi, fie luarea în
arendă a unor moșii aparținând mănăstirilor închinate în vederea răscumpărării lor
treptate. Pentru a dovedi că dispun de resursele necesare amortizării acestui împrumut
de la stat, autorul a subliniat că romii ursari erau „muncitori și harnici”, câștigau bani
suficienți de pe urma meșteșugurilor variate pe care le practicau, iar unii dintre liderii
lor (buluc-bași sau bulibași) dispuneau de averi atât de importante (bani, vite sau
obiecte de aur pe care aveau tendința de a le tezauriza și transforma în opulente daruri
de nuntă pentru fiicele lor) încât anumiți funcționari din cadrul administrației de stat
erau tentați să devină rude prin alianță cu ei (este citat cazul unui „răposat sameș al
nazîriei cluceriu”63). Autorul își continuă demonstrația, susținând cu date statistice idea
că ursarii sedentarizați, în condițiile în care ar beneficia de anumite înlesniri din partea
statului, ar putea achita împrumutul de 18 000 de galbeni în decurs de cinci ani.
Partea a treia a articolului a debutat prin dezavuarea celor care criticau inițiativele
de statornicire a nomazilor, însă s-a transformat într-un adevărat pamflet contra „du-
hurilor ruginite”. Tranziția de la sprijinirea măsurilor de sedentarizare a nomazilor la
apărarea colegilor de generație ai autorului, adunați de M. Kogălniceanu în jurul
revistei Propășirea, s-a efectuat subit. N. Istrati a lăudat inițiativa prin care „junimea
moldavă” și-a exprimat simpatia față de legile de emancipare a robilor în paginile Pro-
pășirii, blamând încercările unor boieri potrivnici de a defăima această generoasă
inițiativă din maliție sau a-i pune piedici datorită spiritului lor retrograd („au fost și
sînt vrăjmașe oricării reformi și declarați împotrivitori la tot pasul ce se face în civili-
zație și cultură, c-au fost și sînt în toate mișcările povățuiți din sistem, iar nici odată din
prințip”64). Paragraful final al articolului alunecă de la ironie la sarcasm, căpătând
aspectul unei veritabile „răfuieli” contra „duhurilor ruginite”, din care nu lipsesc insi-
nuările ironice (lipsa de conștiință și de consecvență a marilor boieri în goana lor după
funcții) și jocurile de cuvinte pline de duh (idei care, pe acești boieri, „vă cam plesnesc
în cap, ca și peste cap”). N. Istrati a afirmat că Suplimentul special la nr. 5 al Propășirii
61
Achim, „Romanian Abolitionists”: 27-28.
62
Istrati, „Notă din o disertație”: 119.
63
Ibid. Din păcate, nota de subsol din textul original (numerotată **) nu a apărut în textul
publicat în aprilie 1844.
64
Ibid., 120.
CHIRIAC BOGDAN 113
din 1844 nu a inclus în paginile sale aprecieri lingușitoare și exagerate la adresa domni-
torului, subliniind prăpastia care separa idealurile „junimii moldave” de arivismul
marilor boieri, care aparținea „altui veac, al altei vârste, ai altui duh, ca și ai altui clas”65.
5. Activitatea literară și politică în preajma revoluției pașoptiste

(1845-1848)
Militantismul profesat de N. Istrati în sprijinul abolirii robiei nu s-a manifestat doar

prin publicarea unor articole de presă lucide și bine informate asupra legilor de
emancipare adoptate în Moldova în cursul anului 1844. Spirit inovator și polivalent, a
urmat un itinerariu literar tipic romantic și a încercat să se afirme simultan în mai
multe domenii, redactând opere de pionierat aparținând genului epic (nuvela Agripina,
publicată în 1847), dramatic (drama istorică în vers alb Mihul. O trăsătură din rezbelul
lui Ștefan cel Mare cu Matei Corvin, regele Ungariei, publicată în 1850) și liric (versuri
asupra ruinelor istorice precum Meditație pe ruinele cetățuii Neamțului, publicate în
1843)66. Nu trebuie trecute cu vederea preocupările de istorie ale autorului, materiali-
zate prin adunarea unei valoroase colecții de documente medievale67, publicate parțial
în culegeri precum Unele documente din Moldova (apărută înainte de anul 1848) sau
valorificate în cadrul unor studii istorice precum Tomșa Vodă sau Trăsături din istoria
Moldovei, apărut în anul 1850.
Nu ne propunem aici să prezentăm întreaga operă literară a lui N. Istrati, ci doar să
ne oprim asupra poeziilor cu tema aboliționistă izvorâte din pana lui neobosită. Risipite
în diverse periodice și rămase neadunate între coperțile unui volum de autor, aceste
poezii reprezintă, într-o anumită măsură, materializarea dorinței autorului de a aduce
lirica epocii mai aproape de realitățile timpului, făcând-o expresia revoltei sale profun-
de împotriva instituție robiei și a îndemnului la acțiune în vederea schimbării acestei
orânduiri nedrepte. Poeziile sale profesează militantismul comun întregii generații
pașoptiste în sprijinul robilor asupriți și împotriva oligarhiei boierești asupritoare,
65
Ibid.
66
Florin Faifer, articolul „Istrati, Nicolae” în Gabriela Drăgoi et al., coord., Dicționarul
literaturii române de la origini pînă la 1900 (București: Editura Academiei Republicii Socialiste
România, 1979), 465-467.
67
Conform afirmațiilor unor autori din secolul al XIX-lea, N. Istrati era un veritabil bibliofil
și ar fi reușit să adune în biblioteca sa de la Rotopănești „mai toate cărțile românești”. Vezi
Dimitrie R. Rosetti, Dicționarul contimporanilor (București: Editura lito-tipografiei «Populara»,
1897), 105.
satirizând viciile „spiritelor ruginite” și condamnând fie în mod deschis, fie în manieră
esopică abuzurile comise contra robilor68.
Prima poezie, 31 ianuarie 1844, publicată în suplimentul Propășirii cu ocazia
emancipării robilor, înmănunchează toate aceste tendințe, însă le exprimă într-o formă
atenuată datorită caracterului „festiv” al celor patru strofe, prezentate de autor drept un
omagiu adus de „țiganii emancipați” domnitorului Moldovei și bărbaților de stat
virtuoși care „jugul robiei sfărâmară”69. În pofida recurgerii la acest procedeu stilistic,
siguranța frazei și vioiciunea ritmului reușesc să transmită o bună parte din entuzias-
mul (resimțit mai degrabă de autor) în fața acestei măsuri salutare care i-a „scos din
șerbie” pe romii asupriți și încătușați „de crunte, barbare obezi”, reintegrându-i, astfel,
în rândul oamenilor liberi. Demne de remarcat sunt aluziile ironice la adresa celor nu
sprijineau din toată inima recentele legi de emancipare („duhurile ruginite”), dar și
tonul exaltat patriotic al ultimei strofe care așează recentele legi de emancipare a robilor
nu doar în sfera actelor de dreptate socială, cât și în cea a propășirii naționale („Ru-
ginirea să se șteargă; unirea mai mult sporească”70).
A doua poezie, Cîntecul țiganilor în ziua emancipației lor, publicată în paginile
gazetei Steaua Dunării în decembrie 1855, însă redactată încă din ianuarie 1844,
urmează același tipar stilistic: un „cântec” de recunoștință din șase strofe, adus de romii
eliberați, de la mic la mare („Toți bătrîni, bărbați, copile/ Voi pruncilor și flăcăi”) dom-
nitorului Moldovei care a rupt lanțurile ruginite ale acestei umilitoare servituți și a pus
capăt acestei inumane instituții71. Elementul inedit îl reprezintă traducerea acestui
„cântec popular” în limba romani pe o coloană alăturată. Poezia astfel publicată în
limba română și în traducerea alăturată în romani constituie una cele mai timpurii
„probe” de limba romani publicate în Moldova72. Scrisă în metru popular și încercând
să surprindă exuberanța foștilor robi, poezia nu are aceeași siguranță a frazei și finețe a
expresiei ca în cazul precedent, însă se remarcă prin naturalețe.
Este dificil să ne pronunțăm în privința variantei în limba romani; la prima vedere,
ea pare a fi o traducere aproximativă, realizată probabil de un (sau cu ajutorul unui)
68
Cornea, „Un pașoptist renegat”, 334; Faifer, „Istrati, Nicolae”, 467.
69
Suplement extraordinar la no. 5 a Foaiei Științifice și Literare (6 februarie 1844): 4 (poezie
reprodusă în cuprinsul doc. nr. 3 din anexa documentară de la finele acestui studiu).
70
Ibid.
71
Steaua Dunării I, no. 32 (13 decembrie 1855): 128 (poezie reprodusă în cuprinsul
doc. nr. 4 din anexa documentară de la finele articolului de față).
72
Ultimele strofe din această poezie au fost deja reproduse într-un articol, însă fără a fi
însoțite de un comentariu. Vezi Liviu-Iulian Roman, „La dernière étape de l’affranchissement
des tziganes en Moldavie et la fin de l’esclavage en Europe. Échos dans la presse (1855-1856)”,
Romanian Journal of Modern History III, nr. 2 (2012): 31-32.
CHIRIAC BOGDAN 115
vorbitor nativ de romani și transcrisă în manieră fonetică. Nu este exclus ca micile erori
ortografice strecurate în varianta tipărită a versiunii în limba romani să se fi datorat
editorilor Stelei Dunării, confruntați pentru prima dată cu un astfel de text. Cu toate că
nu se ridică la nivelul „cântecelor țigănești” culese și traduse de Barbu Constantinescu
la finele secolului al XIX-lea, poezia a contribuit la îmbogățirea peisajului literar pașop-
tist, adăugându-i unele aspecte inedite și consolidând reputația lui N. Istrati de inova-
tor pe tărâm literar. În plus, a dat o notă de autenticitate „omagiului” adus de foștii
robi, căutând să exprime aceste sentimente de recunoștință chiar în limba maternă a
romilor.
Revenind la activitatea politică a lui N. Istrati, transpunerea în faptă a idealului de
eliminare completă a instituției robiei din Moldova a urmat un drum sinuos. El a în-
ceput să își manifeste primele semne de nemulțumire față de menținerea instituțiilor
perimate ale vechiului regim, inclusiv robia, după anul 1844, adoptând în unele mo-
mente forme deschise de protest. Astfel, N. Istrati s-a alăturat acțiunilor de combatere a
abuzurilor administrației de stat în 1846, alături de Teodor Râșcanu, Vasile Mălinescu,
Alexandru I. Cuza și alți tineri moldoveni care făceau parte din rândurile societății
secrete „Asociația Patriotică”73. Planurile societății în privința răsturnării ordinii în stat
au fost descoperite de forțele de poliție, încadrate în categoria „comploturilor” contra
domnitorului M. Sturza, iar principalii organizatori au fost fie arestați (cazul lui N.
Istrati și V. Mălinescu), fie siliți să ia calea exilului (cazul lui T. Râșcanu) în cursul lunii
octombrie 1846. Nu cunoaștem toate detaliile programului „Asociației Patriotice”, însă
nu este exclus să fi cuprins și emanciparea robilor boierești, de vreme ce acest deziderat
căpătase un ecou din ce în ce mai larg în rândul tinerilor boieri și a fost inclusă pe lista
doleanțelor unei alte grupări contestatare, conduse de căminarul I. Lambrino, care a
complotat contra regimului lui M. Sturza în octombrie 184774.
Aceste evenimente au anticipat izbucnirea mișcării revoluționare din Moldova din
martie 184875, în care N. Istrati a jucat un rol încă nedeslușit pe deplin. Nu există dovezi
care să confirme clar participarea sa în faza inițială a mișcării revoluționare din martie
1848, când pașoptiștii moldoveni au organizat mai multe manifestări în Iași, culminând
cu adunarea de la Hotelul Petersburg și înmânarea celebrei Petiții – proclamațiune
73
Gheorghe Ungureanu, ed., Documente privitoare la anul revoluționar 1848 în Moldova
(București: Direcția Generală a Arhivelor Statului din R.P.R., 1960), doc. nr. 78, 75-94.
74
Ibid., doc. nr. 96, 108-109. Pentru detalii suplimentare, vezi Ungureanu, „Frămîntări
social-politice premergătoare mișcării revoluționare din 1848 în Moldova”, Studii. Revista de
Istorie XI (1958): 70-72.
75
Pentru mai multe detalii asupra acestui vast subiect, vezi Platon, Moldova și începuturile
revoluției de la 1848, (Chișinău: Editura Universitas, 1993).
domnitorului M. Sturza76. După numeroasele arestări efectuate de forțele de ordine în

rândul revoluționarilor, cei care au putut să se refugieze peste hotare, îndeosebi la
Cernăuți sau la Sibiu, au făcut unele încercări de a intra în legătură cu revoluționarii
din țară care au reușit să evite temporar represiunea forțelor de ordine, însă aceste
tentative nu s-au materializat datorită anumitor suspiciuni care planau asupra loialității
lui N. Istrati77. Însă există unele dovezi care pledează în sprijinul ralierii târzii a acestuia
din urmă la agitațiile revoluționare din vara anului 1848. Bănuit că „aduna oameni
înarmați pentru scopuri neiertate” în ținutul Suceava în iunie 1848, statul a decis să îi
fixeze domiciliu obligatoriu la mănăstirea Slatina, unde era egumen fratele său, Meletie
Istrati. Între timp, i s-a imputat faptul că scrisese, împreună cu fruntașul pașoptist M.
Kogălniceanu, broșura Căința încrederei în boierii aristocrați și sfînta hotărîre de a nu-i
mai crede, în care critica abuzurile regimului lui M. Sturza. Însă M. Kogălniceanu a
contestat ulterior faptul că ar fi redactat această lucrare78.
6. Poziția lui N. Istrati față de legea de emancipare a robilor boierești

adoptată în 1855
Intrată într-un con de umbră după reprimarea revoluției din 1848, cariera lui N.
Istrati și-a reluat cursul ascendent odată cu înlocuirea lui M. Sturza pe tronul Moldovei
cu nepotul său, Grigore Al. Ghica, în mai 1849. Noul domnitor, favorabil ideilor pașop-
tiste de propășire socială și națională, a permis foștilor revoluționari moldoveni să
revină din exil, pe unii numindu-i în funcții importante în administrația de stat. În
acest context favorabil promovării unor personalități cunoscute pentru ideile lor refor-
miste, N. Istrati a fost numit director la Departamentul Lucrărilor Publice în mai 1851,
continuând, în paralel, să exercite anumite funcții locale (președinte al eforiei Iașului).
În anul 1853 a fost ridicat la rangul de postelnic și numit director la Departamentul
Cultelor, însă și-a prezentat demisia în mai puțin de un an (martie 1854)79. Nu se
cunosc exact motivele care l-au determinat să părăsească acest post important și au
provocat răcirea relațiilor cu noul domnitor, care intenționa să conducă țara în confor-
mitate cu principiile moderne reformiste, însă în spirit autoritar. Cert este că N. Istrati
s-a apropiat tot mai mult de unii boieri conservatori precum Teodor Balș și Nicolae
Roset-Roznovanu, înlocuiți din funcțiile politice și exilați la propriile moșii (ambii erau
76
77
Ibid.
78
Cornea „Un pașoptist renegat”, 328-329.
79
CHIRIAC BOGDAN 117
mari proprietari) în anul 1852 în urma descoperirii participării lor într-o serie de
intrigi politice80.
Recunoștința lui N. Istrati față de domnitorul care l-a numit în funcții importante în
administrația de stat și l-a ridicat la rangul de postelnic a fost de scurtă durată, el
criticând deschis inițiativele lui Grigore Al. Ghica în privința reglementării relațiilor
agrare (1851) și emancipării robilor boierești (1855). În ceea ce privește ultima măsură,
ne rezumăm doar la prezentarea elementelor principale. Astfel, printr-un Ofis domnesc
emis în 28 noiembrie/10 decembrie 1855, domnitorul Gr. Al. Ghica constata cu amără-
ciune că puțini boieri răspunseseră „chemării umanitare” de a-și dezrobi robii din pro-
prie inițiativă sau de a accepta despăgubiri din partea statului în vederea emancipării
lor. În continuare, el a condamnat robia drept o instituție anacronică și a subliniat că
îndeplinirea marilor deziderate sociale și naționale ale țării impuneau eradicarea acestei
rușinoase „anomalii sociale”, îndemnând Consiliul administrativ (echivalentul cabine-
tului de miniștri) să redacteze un proiect de lege privind abolirea robiei care să stipu-
leze despăgubirea foștilor stăpâni (majoritatea boieri)81.
Membrii Consiliului au aprobat în unanimitate acest Ofis printr-un jurnal special,
iar proiectul de lege pe care l-au întocmit a fost adoptat la scurt timp de către Divanul
general în data de 10/22 decembrie 185582. Legiuirea pentru desființarea sclaviei,
regularea despăgubirei și trecerea emancipaților la dare conținea trei capitole, împărțite
în 10 articole, care reglementau modalitățile de eliberare a robilor particularilor prin
răscumpărarea lor de către stat (8 galbeni pentru vătrași și lingurari și 4 pentru lăieși,
exceptați fiind nevolnicii și copiii mici), operațiunile privind alcătuirea unei catagrafii a
foștilor robi în vederea înscrierii lor pe listele contribuabililor statului, precum și
mecanismul de plată a sumelor datorate de vistieria statului foștilor proprietari de robi
în contul despăgubirilor (în principal, prin emiterea unor obligații de stat cu o dobândă
anuală de 10%)83.
Noua lege de emancipare a robilor boierești a fost primită cu entuziasm de perso-
nalitățile liberale și progresiste moldave. Însă după risipirea entuziasmului inițial, au
început să se contureze o serie de critici la adresa noii legi, mai ales în mediile boierești
conservatoare. În luările sale de poziție asupra noii legi, N. Istrati a sistematizat aceste
aprecieri critice difuze, adăugându-le o serie de idei și argumente noi, izvorâte atât din
propria experiență, cât și din resentimentele încă vii la adresa domnitorului. El a supus
noua lege unei critici acerbe într-o serie de broșuri cu tentă politică, publicate între anii
80
Boicu, Adevărul despre un destin istoric, 45.
81
Achim, The Roma in Romanian History, 111.
82
Kogălniceanu, „lașii, 29 noemvri”, Steaua Dunării I, 26 (29 noiembrie 1855): 101-103.
83
Kogălniceanu, „lașii, 20 decemvri”, Steaua Dunării I, 35 (20 decembrie 1855): 137-138.
1856-1857, îndreptându-și atenția asupra punctelor celor mai controversate: rațiunile

din spatele deciziei domnitorului, utilitatea propriu-zisă a legii de emancipare, abuzu-
rile prilejuite de implementarea sa și mecanismul financiar oneros de despăgubire a
foștilor stăpâni.
Referitor la primul punct, N. Istrati a exprimat de la început rezerve serioase cu
privire la rațiunile menționate în Ofisul domnesc din 28 noiembrie/10 decembrie 1855
(filantropie creștină, propășire socială și racordare la principiile occidentale) în baza
cărora domnitorul Grigore Al. Ghica ar fi inițiat procesul legislativ de emancipare a
ultimei categorii de robi din Moldova. Insinuând că această decizie ar fi fost, în reali-
tate, întemeiată pe anumite calcule politice perfide (intenția domnitorului de a denigra
acțiunile de protest pe lângă Înalta Poartă, inițiate de un grup de boieri conservatori ne-
mulțumiți) și interese meschine legate de propria reputație în mediile occidentale
(insistența asupra laturii progresiste a guvernării sale), N. Istrati a concluzionat sar-
castic că „actul emancipării țiganilor au fost în toată puterea cuvântului numai o farsă a
Prințului Ghica, ca se amăgească lumea cu o filantropie artificială și se căștige o ramă
[= sprijin – n.m.] în contra opoziției”84.
În continuare, N. Istrati a ridicat unele semne de întrebare asupra utilității acestei
măsuri de eliberare imediată a robilor boierești, în condițiile în care abordarea progre-
sistă sau „gradualistă” a domnitorului M. Sturza dăduse deja roade și necesita doar să
fie continuată de succesorul său. Cu alte cuvinte, inițiativa fostului domnitor de a-și
elibera proprii robi în 1844 avusese un ecou pozitiv în rândul boierilor, „dând impulsia
de a-l imita mai mulți proprietari de țigani”, iar fondul special de răscumpărare treptată
a robilor boierești în vederea emancipării lor și-ar fi servit cu justețe scopul inițial. Însă
fondurile strânse în visteria statului au fost folosite în cu totul alte scopuri, fapt ce a
subminat de la început proiectul de emancipare treptată a robilor boierești. Autorul are
doar parțial dreptate atunci când susține că dacă „s-ar fi păzit și sub Domnirea Prin-
țului Ghica aplicația ace<le>i legiuiri, cu bună samă n-ar fi rămas nici un singur țigan
în sclavie.”85 Răscumpărarea robilor boierești de către stat între anii 1844-1855 s-a des-
fășurat într-un ritm lent nu doar ca urmare a greutăților financiare, ci și a „reticențelor”
unor boieri de a renunța la proprii robi. Astfel se explică decizia domnitorului de a
iniția procesul legislativ printr-un simplu Ofis domnesc, limitând rolul marii boierimi
în consultările asupra „unui act pe care l-a ignorat timp de 11 ani”86.
84
[Nicolae Istrati], Revista domniei Prințului Grigorie Ghica de un membru al partizei
naționale (s.l.: s.n., 1856), 14 (vezi doc. nr. 5 din anexa documentară inclusă la sfârșitul
articolului de față).
85
Ibid., 16.
86
Boicu, Adevărul despre un destin istoric, 106.
CHIRIAC BOGDAN 119
Pentru a diminua reputația de „filantrop dezinteresat” construită de vanitosul dom-

nitor în jurul propriei personalități, N. Istrati a reamintit cititorilor faptul că recenta
lege de emancipare, deși bazată pe anumite principii generoase, a fost implementată în
mod inconsistent și a prilejuit o serie de abuzuri de care însuși Grigore Al. Ghica nu ar
fi fost străin. Discursul autorului alunecă de la ironie și sarcasm la insinuări malițioase
și atacuri la persoană, sugerând că adoptarea noii legi de emancipare a provocat tot
felul de „combinații” și acte de favoritism care ar fi dus la îmbogățirea rudelor domni-
torului. Autorul se miră, cu un aer de falsă naivitate, de faptul că înainte de a emite
Ofisului domnesc din 28 noiembrie/10 decembrie 1855, domnitorul Ghica a ales să-i
dăruiască surorii sale, Elena Șubin (născută Ghica) robii săi particulari în loc să îi
emancipeze87. Acuzațiile de cupiditate și inconsecvență la adresa domnitorului trebuie
evaluate cu prudență din moment ce detaliile acestei „afaceri” nu au fost pe deplin
elucidate. Evenimentul a avut un anumit ecou în epocă, fiind menționat în unele scrieri
memorialistice din secolul al XIX-lea88. Se pare că robii particulari menționați mai
devreme făceau parte din patrimoniul familiei boierești Ghica, iar domnitorul i-ar fi
dăruit surorii sale anterior emiterii legii de emancipare. Elena Șubin a vândut statului
un număr de 936 de robi în jurul datei de 13 noiembrie 1855, în schimbul cărora
Visteria trebuia să îi verse suma de 6826 galbeni. Însă în jurul datei de 7 decembrie, cu
câteva zile înainte de publicarea ofisului domnesc mai sus amintit, într-un acces de
generozitate (sau pentru a preîntâmpina un posibil scandal), Elena Șubin a renunțat să
mai pretindă suma datorată în contul robilor răscumpărați. Jurnalele moldovenești
(Gazeta de Moldavia, Zimbrul și Steaua Dunării) au publicat, fiecare în parte, declarația
de renunțare emisă în numele Elenei Șubin către Departamentul de Finanțe89, însă zvo-
nurile de „favoritism” se răspândiseră deja în capitala Moldovei, alimentate de numărul
tot mai mare de detractori ai domnitorului Ghica90. Reproducem mai jos această decla-
rație de renunțare, publicată în Gazeta de Moldavia:
Declarația D-Sale CC. Consiliera de colegiu, Elena Șubin, născută Ghica, cătră
Departament de Finanț, din 10 Decembrie 1855.
Prin această a mea petiție, grăbesc a declara acelui Onorat Departament că
declarația din 7 a curgătoarei <luni>, făcută în numele meu, de ginerele meu
87
Ibid., 17.
88
Alexandru Papadopol Calimah, „Amintiri și istorie 1853-1888”, Biblioteca Academiei
Române, mss. rom. 864, f. 66 apud Raluca Tomi, „Mișcarea abolițonistă din principate și
impactul ei asupra legislației de dezrobire (1849-1856)”, Revista Istorică (serie nouă) XXI,
nr. 1-2 (ianuarie-aprilie 2010): 68.
89
Steaua Dunării I, 31 (10 decembrie 1855): 122.
90
Calimah, „Amintiri și istorie”, f. 66.
D-lui Vornic Emanoil Hrisovegri, este în totul după a mea voință și împuternicire,
și pe lângă aceea mai adaog a declara că, pentru tot numărul robilor ce mi-au mai
rămas încă netrecuți cătră fisc, prin alcătuirea ce am săvârșit cu actul înformăluit
de Divan (și care poate a se urca la un număr aproape de patru sute nume), eu nu
cer nici o despăgubire de la Ocârmuire; cu aceasta însă, ca spre a fi mai mult
înlesniți în gospodărirea lor, să fie înscriși pentru tot de-a-una în rândul hrisovoli-
ților, deși ei astăzi se găsesc așezați pe moșie; cu casa, locuri de hrană și altele
făcute și data în socoteala și cheltueala mea, ca proprietară moșiei.91
În fine, mecanismul de despăgubire a foștilor stăpâni a reprezentat, după părerea lui

N. Istrati, o soluție improvizată, care s-a dovedit, în ultimă instanță, păguboasă pentru
finanțele deja greu încercate ale Moldovei. În concordanță cu „spiritul veacului”,
autorul nu a criticat decizia în sine de a-i despăgubi pe foștii proprietari, ci mecanismul
financiar la care s-a recurs. El a furnizat anumite date statistice („facturi”) în sprijinul
acuzațiilor sale, menționând că visteria și-a asumat obligația de a plăti o sumă impor-
tantă foștilor proprietari în contul despăgubirilor datorate sub forma unor obligațiuni
de stat cu dobândă de 10 % („[...] răscumpărarea obligațiilor date de către fostul Guver-
nul pentru Țiganii emancipați, și care în temeiul raportului Vistiernicului Roset no. 6186,
să socot cu aproximație în suma de șase milioane lei [...])92. Autorul a atras atenția nu
doar asupra dezechilibrului bugetar creat de contractarea unei astfel de obligații
financiare, ci și asupra deficitul generat în urma răscumpărării acestor obligațiuni de la
foștii proprietari în următorii zece ani. Astfel, domnitorul Ghica ar fi dus o politică
bugetară nechibzuită, impunând, pe de-o parte, noi taxe și impozite și risipind, pe de
altă parte, fondurile astfel adunate, reușind astfel să lase Moldovei drept „moștenire”
un important deficit bugetar93.
Aprecierile lui N. Istrati asupra legii de emancipare a robilor boierești sunt dificil de
evaluat deoarece conțin, pe lângă date statistice interesante și informații inedite, doze
vizibile de subiectivism în ceea ce privește intențiile domnitorului (uneori răstălmăcite)
și consecințele negative asupra bugetului statului (destul de alarmiste). Se pare că aceste
aprecieri critice, vădit parțiale, însă bine informate, nu au fost străine de influența
politică a anumitor mari boieri conservatori, care ar fi utilizat pretextul emancipării
91
„Novitale din lăuntru”, Gazeta de Moldavia, „ nr. 98 (12 decembrie 1856): 389.
92
Istrati, Acte oficiale despre datoria visteriei a Prințipatului Moldovei culese în anul 1856
(Iași: s.n., 1857), 12.
93
Pentru o analiză detaliată a acestui subiect, vezi Venera Achim, „Primele obligațiuni româ-
nești și legile de dezrobire din 10/22 decembrie 1855 și 8/20 februarie 1856,” în Curente ideolo-
gice și instituțiile statului modern – secolele XVIII– XX. Modelul european și spațiul românesc,
ed. Daniela Bușă și Ileana Căzan (București: Editura Oscar Print, 2007), 263-277.
CHIRIAC BOGDAN 121
robilor boierești din Moldova în 1855 pentru a-l învinui de domnitor că guverna des-
potic, fără „consimțământul țării”. Ei au susținut că noua lege, prin procedura unila-
terală prin care a fost inițiată, le-a încălcat privilegiile tradiționale, iar prin maniera
autoritară prin care a fost impusă Divanului general, a nesocotit astfel ordinea consti-
tuțională (mai degrabă prestigiul și ambițiile lor politice)94.
Însă nu toate afirmațiile lui N. Istrati au fost rodul unor antipatii personale și
opțiuni politice conservatoare, din moment ce o serie de observatori avizați ai vremii,
precum istoricul Manolache Drăghici95 și economistul Nicolae Șuțu96, au lăsat mărturii
nu foarte măgulitoare la adresa inițiativei domnești. Reproducem câteva aprecieri
extrase din memoriile prințului N. Șuțu, în care acesta din urmă a subliniat caracterul
improvizat al noii legi de emancipare:
[...] Răsunetul legat de ideea emancipării țiganilor nu mă poate împiedica să nu
critic felul în care s-a aplicat măsura în Moldova și de fiecare dată să-i găsesc
aceleași lipsuri. Într-o bună zi s-a decretat eliberarea țiganilor aparținând particu-
larilor contra unei despăgubiri; ca amortizare a acesteia s-a sperat să se constituie
capitația acelorași țigani. Graba pusă în îndeplinirea acestei dispoziții, menită să
ilustreze numele principelui Ghica, a fost așa de mare, că n-au ținut seama nici de
numărul familiilor asupra cărora se aplica, nici de mijloacele necesare spre a
acoperi noua sarcină impusă statului. Studiile efectuându-se ulterior, s-a ajuns
până acolo încât diferitele ramuri de venit afectate despăgubirilor nu ajungeau
nici pe jumătate pentru rentele anuale create în acest scop; deficitul Vistieriei de
șapte sau opt milioane s-a dublat prin vărsămintele pentru despăgubire [...].97
7. Angajamentul în favoarea partidei separatiste și ultimii ani din viață
Îndepărtarea de pe tronul Moldovei a domnitorului Ghica în iulie 1856 a adus temporar

la cârma țării pe caimacamii (locțiitorii domnești) Teodor Balș (iulie 1856 – februarie
1857), iar mai târziu, pe Nicolae Vogoride (februarie 1857 – octombrie 1858). Ambii erau
conservatori și dornici de a prelua tronul țării prin orice mijloace, deci susținători ai „parti-
dei separatiste”, potrivnică programului „partidei unioniste” de a realiza unirea politică a
Moldovei cu Țara Românească. Ambii caimacami au reintrodus cenzura, au suprimat
94
Boicu, Adevărul despre un destin istoric, 103-105.
95
Istoria Moldovei pe timp de 500 de ani până în zilele noastre, ed. Constantin Mihăescu-Gruiu
(București: Gruparea Culturală Europa în România, 1999), II: 347-348.
96
Memoriile Principelui Nicolae Șuțu, mare logofăt al Moldovei (1798-1871), ed. Georgeta
Filitti (București: Editura Humanitas, 2013), 237-238.
97
Ibid., 237.
gazetele unioniste, inclusiv Steaua Dunării condusă de M. Kogălniceanu și au recurs la

toate mijloacele posibile pentru a-i îndepărta pe „unioniști” din viața publică. Sintetizând
evenimentele din perioada iulie 1856 – decembrie 1858, putem afirma că Iașul a devenit
teatrul de confruntare între cele două tabere rivale, fiecare având susținătorii săi în
interiorul și în exteriorul Moldovei98.
Nu ne propunem să discutăm în amănunt evoluția politică a lui N. Istrati în
perioada cuprinsă între 1856-1860, din moment ce a fost analizată în detaliu într-o
serie de lucrări de specialitate99, iar preocupările sale cu privire la „chestiunea” foștilor
robi au trecut pe plan secund. Ne rezumăm doar să subliniem faptul că motivele care
l-au îndemnat pe N. Istrati să treacă în tabăra separatistă și să desfășoare o activitate
febrilă în plan propagandistic și politic în vederea combaterii idealului unirii Moldovei
cu Țara Românească nu au fost pe deplin deslușite. Acest viraj spre tabăra susținută, în
cea mai mare parte, de mari boieri conservatori precum Teodor Balș a avut repercu-
siuni importante asupra carierei sale politice. Devenit „stegar al partidei separatiste”, N.
Istrati a beneficiat din plin de protecția celor doi caimacami separatiști: a fost numit
ministru al Departamentului lucrărilor publice (decembrie 1856 – februarie 1857), apoi
ales pe listele măsluite de N. Vogoride în Divanul ad-hoc al Moldovei ca deputat de
Fălticeni (iulie 1857) și deputat în Adunarea electivă a Moldovei (decembrie 1858). El a
mers atât de departe în ambițiile sale de mărire încât și-a depus candidatura la domnie
în decembrie 1858100. Dubla alegere a lui Alexandru I. Cuza în ianuarie 1859 nu numai
că a năruit aceste ambiții, dar și l-a compromis politic, silindu-și să se retragă din viața
politică într-o „originală însingurare” la moșia sa de la Rotopănești din ținutul Suceava.
Spirit neobosit, s-a preocupat de organizarea unor școli rurale pentru copiii țăranilor și
a unui conservator dramatic, stingându-se subit din viață, în condiții neelucidate pe
deplin, în data de 15 noiembrie 1861101.
8. Concluzii
Demersul de față nu s-a dorit a fi o pledoarie în favoarea lui N. Istrati, ci, mai degra-
bă, o încercare – sumară și incompletă, pe alocuri, datorită lacunelor documentare – de
a analiza dintr-o perspectivă istorică o serie de texte istratiene cu temă aboliționistă,
98
Cojocaru, Partida națională, 74-225.
99
Vezi, de exemplu, Cărăbuș, Separatismul în Moldova, 207-225 și Ivașcu, „Nicolae Istrati”:
241-264.
100
Cărăbuș, Separatismul în Moldova, 217-222.
101
Sibechi, „Știri noi”: 265. Vezi și Cornea, Un pașoptist renegat, 333 (autorul a propus ca
dată a decesului 1 noiembrie 1856).
CHIRIAC BOGDAN 123
mai puțin cunoscute sau ignorate până în momentul de față. Completarea informațiilor
privitoare la cariera administrativă a lui N. Istrati și delimitarea unor momente-cheie
ale evoluției militantismului său în sprijinul cauzei aboliționiste reprezintă două argu-
mente suplimentare care au legitimat demersul de față. Am examinat, alternând expu-
nerea sintetică și analiza critică a unor documente de epocă, implicarea lui N. Istrati în
dezbaterile pe marginea „chestiunii robiei”, acordând atenție poeziilor și articolelor cu
temă aboliționistă publicate în Suplimentul revistei Propășirea (februarie 1844), în pagi-
nile Gazetei de Transilvania (martie-aprilie 1844) și în jurnalul unionist Steaua Dunării
(decembrie 1855). Analiza pertinentă a inițiativelor desfășurate în timpul domniei lui
M. Sturza de a sedentariza câteva sute de familii de nomazi pe moșiile unor mari pro-
prietari și soluțiile pragmatice (împroprietărirea efectivă) propuse în aprilie 1844 în
vederea statornicirii romilor ursari l-au recomandat pe N. Istrati drept un observator
fin și bine informat. Din nefericire, opiniile sale asupra legii de emancipare a robilor
boierești din decembrie 1855 s-au dovedit mai părtinitoare, antipatia vădită față de
domnitorul Ghica umbrindu-i judecata până atunci lucidă, iar opiniile politice parti-
zane împiedicându-l să aprecieze acest act legislativ la adevărata sa valoare.
Aprecierile contrastante ale lui N. Istrati asupra legilor de emancipare adoptate în
ianuarie-februarie 1855 și, respectiv, noiembrie-decembrie 1855 în Moldova nu reflectă
o schimbare de poziție la nivel doctrinar, ci mai degrabă, o anumită „inconsecvență” în
ceea ce privește implicarea sa în viața politică. Spirit neobosit și contradictoriu, N.
Istrati a fost un om al vremurilor sale, înmănunchind în parcursul sinuos al carierei
sale multe dintre contrastele epocii în care a trăit. Autodidact format în Moldova sa
natală, însă deschis spre influența romantismului francez, susținător inițial al ordinii
regulamentare, transformat ulterior în critic al acesteia, apărător în tinerețe al idealu-
rilor pașoptiste împărtășite de mulți dintre congenerii săi, însă devenit „stegar al sepa-
ratismului” după 1856, N. Istrati s-a implicat, mai întâi, cu avântul specific tinerilor ro-
mantici, iar mai târziu, cu patima neofiților politici, în dezbaterile asupra legilor de
abolire a robiei. Reconstituirea fidelă a acestor dezbateri, cu inițiativele sale romantice
și luările de poziție stingherite de vigilența cenzurii de stat, nu se poate realiza fără
integrarea contribuțiilor sale, inegale ca valoare, însă în mod cert, originale.
Anexe documentare102
Doc. 1. Articol nesemnat (probabil redactat de N. Istrati), publicat în Gazeta de

Transilvania, an VII, nr. 19 (6 martie 1844), p. 73-74
Moldavia
Iașii, 18 Februarie 1844.
Legiuirea emancipației țiganilor mănăstirești, fiind întinsă și asupra țiganilor mănăs-

tirilor închinate, pricinui adânci nemulțămiri mai multora din călugării greci și să zice
că unii din sfinți<ile> lor părinții sufletești, carii se cheamă apostolii evangheliei, s-ar
afla în cugete a protesta cu înfocare împotriva numitei legi. De la filantropia acelor ce
au stăpânit veacuri întregi peste frații lor, lesne să poate aștepta dorința ca să aibă tot
robi și pe viitoriu, mai cu seamă când sfinția lor nu să mulțămea să stoarcă de la țigani
singure numai foloasele materiale...103
Este prea adevărat că astăzi unii dintre creștini cred că aduc jertfă lui Dumnezeu cu
unele fapte osândite de moralul lui Hristos.
Așa mai în anii trecuți, oarecine pentru ca să-și curețe sufletul său de mulțimea păca-
telor, hărăzi în numele Domnului zece sălașe țigani de laie, să robească din neam în
neam la mănăstirea Vorona din ținutul Botoșanii, însă soborul întreg nu numai că
refuză hărăzirea și întoarse robii de unde au venit cu sfătuiri asămănate sfintei religii,
dar încă fondă un așăzământ ca nici odinioară acea mănăstire să nu stăpânească peste
oameni cu numire de robi, ci munca oricăruia să o despăgubească după condițiile
102
Următoarele simboluri au fost folosite în transcrierea și editarea textelor:
1. < > marchează în text întregirea prescurtărilor și completările efectuate de editor în cazul
ștersăturilor sau omisiunilor din textul original (erorile tipografice au fost discret corectate).
2. [ ] marchează traducerile din alte limbi (franceză sau latină) sau alternanța terminologică
(specificată prin alăturarea semnului =), precum și precizările efectuate de editor (semnalate
prin abrevierea n.m.).
3. Notele următoare (de la 97 la 99) sunt cele inserate în ediția originală fie de către autor,
Nicolae Istrati (indicate prin abrevierea n.a.), fie de către redactorii gazetelor în care au fost
publicate respectivele articole (n.r.).
În fine, caracterele îngroșate și majusculele din corpul articolelor respectă redactarea
originală.
103
Doamne! Ce cumplită rătăcire, a vrea să răscumperi suflet cu suflete! Hristoase Mântuito-
rule, când vor prinde rădăcini poruncile cele lămurite ale evangheliei tale! Red<acția>(n.r.).
CHIRIAC BOGDAN 125
contractuirii cu care să vor lega. – În soborul mănăstirii Vorona nu să află nici un

călugăr grec. –
În 3 Febr<uarie> 1844, tinerimea moldavă au presentat Înălțimii Sale Domnului recu-

noștința lor pentru emancipația țiganilor mănăstirești. Buna voință cu care Mărirea Sa
au primit-o va fi negreșit tinerimii o impulsie a să conforma pe bază temeinice și solide,
către singurul și același princip a binelui comun. Moldova astăzi să poate în adevăr
mândri cu mai mulți dintre junii ei fii, ce strălucesc în mijlocul lățitei depravații, mai
multe inimi vi<s>ează pentru patrie – mai multe capete dau sbor literaturei române și
mai mulți inși sînt astăzi carii gândesc cu punere la viitoarea soartă a Principatelor. De
dorit este numai a să întocmi o relație mai strânsă în tinerime și o energie cât să poate
mai în bună armonie. Să ne înțelegem, să află și mai tineri, și cătră carii zadarnic le-ai
striga să fugă de resi<g>nație întocmai ca și de ruginele fanatice ce ne stau înfipte în
calea civilizației și a propășirii noastre.
În sesia Adunării din 16 a curgătoarei [luni – n.m.] s-au votat și emancipația țiganilor
statului. Noi vom avea în curând o statistică generală însoțită și de oarecare detailuri
despre neamurile <a>ceste nomade.
Să observează însă că neîmpăcarea cu legile desrobirei nu o au numai sfinția lor călu-

gării greci, carii au uitat că dinaintea Mântuitorului, ai căruia urmă<ri>tori se cheamă,
nu sînt nici bogați, nici săraci, nici stăpâni, nici robi; sau numai duhurile acele ruginite
și vrăjmașe oricărei reforme. Dar nemulțumirea să găsește chiar și în acei adânci cuge-
tători carii, de la o vreme încoace, nu mai vor să se înșale atât de lesne, în ochii cărora
toate lucrurile câte să întâmplă au o altă față deosebită. Acei ce nu sînt niciodată mulță-
miți de faptă până nu pătrund mai întâi în obârșia îndemnurilor ce au produs-o. Ei nu
defaimă fapta aceasta umană – cinstesc prințipul emancipației cu o potrivă măsură cu
fiecare adevărat om; dar, cu toate aceste<a>, nime<ni> nu-i poprește a nu receti unele
acte de pe airea și apoi a face încheiere. Cine poate închide gurele lumei.
Vornicia cultului să va înființa și așezământul bisericesc să va publicat după Sf.

Gheorghe, adecă tocmai cu încheierea viitoarei luni April, până când Preasfinția sa
Mitropolitul Meletie va pune în cale preoții, protopopii și egumenii din țară.
Numirea unei persoane la Ministerul din Lăuntru să va amâna tocmai până după
închiderea Adunării Generale, prin urmare, încă o bucată de timp vor mai bate inimile
mai multora ce aspirează [la – n.m.] postul numit.”
Doc. 2. „De la Moldavia. Notă din o disertație în privința țiganilor”, articol semnat de
„Narrateur Identigue” (pseudonimul lui Nicolae Istrati) și publicat în Gazeta de
Transilvania, an VII, nr. 30 (13 aprilie 1844), p. 119-120.
„DE LA MOLDAVIA.
Note din o disertație în privința țiganilor
Se pare că la noi în curând se va numi o comisie pentru statornicirea țiganilor emanci-

pați. Prin urmare, acel post care până mai alaltăieri se numea Nazîria robilor cârmuirii
se va desființa cu totul, fiind steaua ei apusă104. Mulți vor a crede că încât se atinge mai
cu seamă de statornicirea țiganilor statului, oricare cercare s-ar zădărnici. Însă aseme-
nea păreri sînt foarte greșite, Statul are numai două soiuri de țigani, lingurari și ursari;
cei dintâi, carii până la anul 1840 alcătuiea un număr de 2925 familii sau 10051
suflete, sînt veacuri întregi de când s-au domesticit și s-au statornicit pe la case, ei astăzi
nu mai au nici o osebire de clăcași, prin urmare comisia cu aceștia, ca și cu cei
mănăstirești, nu va avea altă a face decât să le împartă locuri de hrană dupre așezământ
ca celorlalți lăcuitori și să desființeze tocmelile ce [le – n.m.] au cu proprietarii, carii pe
la unele locuri foarte-i împovărează și-i asupresc.
Ursarii, însă, ce se par mai sălbătăciți, purtându-se cu șetrile din loc în loc și carii până
acuma se par nededați cu munca pământului, s-ar fi statornicit nu așa cu greutate, când
pe o parte, amărâtă stare de astăzi a țăranului nu i-ar fi dezgustat și i-ar fi înspăimântat
cu totul; iar pe de altă parte, dacă ocolași și alți slujbași privind la interes în parte, nu
le-ar fi dat să înțeleagă că desrobirea este numai o mască și că ei au rămânea robii
proprietarilor particolari unde se vor așeza. Ca să se scape de amândouă primejdiile –
de cea aeve<a> și de cea părută – ei vor o împrumutare de la Stat, cât le va ajunge
pentru cumpărarea unei moșii de o mărime proporțională cu numărul familiilor,
socotindu-se de fiecare câte două fălci [de – n.m.] pământ de hrană sau să li se dea pe
seama lor, cu un preț potrivit, una din acele multe moșii alte mănăstirilor ce se zic
închinate, unde să se așeze cu toții plătind în term<en> potrivit suma banilor cât va
costa moșia. Ei sînt în stare a răspunde aseminea sumă de bani pentru că fiecare încă
are două, trei meșteșuguri, de unde și s-au însușit lor numirea de meșteri, încă pe
timpul când străbunii noștri români au trebuit să se ocupe numai de arme, ca să-și
apere vetrele domestice de năvălirea gintelor barbare și să păstreze de viitorilor
104
Ca rivală unui așezământ spiritual, steaua dela marca Nazîriei, era compusă astfel de
neproporționat, încât observațiunea ce D<omul> M<ihail> Kogălniceanu i-au făcut în „Ilusiile
pierdute”, au întunecat-o îndată (n.a.).
CHIRIAC BOGDAN 127
clironomie o patrie care au fost veacuri întregi câmpul sângeroaselor lupte și pe care
unii dintre noi nu numai nu o iubim dupre cuviință, dar încă bucuroși de multe ori am
primejduit-o, sau cei mai paradox<ali>, am jefuit-o.
Ursarii, deși mai boieroși decât lingurarii, totuși sînt câtva muncitori și harnici. La unii
se află stări însemnătoare; de exemplu Bași, Bulu<c>bași. După unul dintre ursari, pe la
încheierea anului 1840 avea 60 mii lei, în bani și în vite, avantaje care l-au ajutat a se
<î>nrudi cu răposatul sameș al nazîrei cluceriu [nota de subsol indicată prin
**lipsește din pagina gazetei – n.m.].
Dară la măritișul unei fiice a sa, între altele, i-au dat de zestre două șetre bogate câte pe
patru ceacale, compuse fiecare câte din patru bucăți și o teltie [= pătură groasă de pâslă
care se pune sub șeaua calului – n.m.], așternute cu o capă bogată și împodobite cu
două părechi Galao [lectură incertă – n.m.] aninați de vreșdii. Ei zic de marele
Alecsandru numai, că avea aseminea pietrii prețioase.
Iată o definiția mai în detail despre suma ce ar putea ursarii respunde în un termin de
cinci ani. Statul are 1438 familii sau 5121 suflete peste tot de ursari. Aceștia, pe lângă
aceea ce ar agonisi cu munca lor, mai adăogându-se atât rodul moșiei ce s-ar lăsa pe
samăle [= seama lor – n.m.], dupre cum și iconomiile din scutirele ce noul așezământ
să face pe un an de dare și pe trei de înfricoșata salahorie, care au stors până acum
însemnătoare sume de bani pe seama acelora, ce cum am zice îi cârmuia, sînt în stare a
plăti o sumă de 18 mii galbeni în curs de cinci ani. Darea iertată lor de govern, socotită
de fiecare familie câte 33 lei cursul, vistieriei capitație cu zeciuiala obicinuită și câte un
leu în folosul buluc-bașilor de ceată pe an, rădică 1552 galbeni asemenea salahoria
iertată pe trei ani și pe care totdeauna au plătit-o câte cu 20-25 lei puindu-o numai 1/2
galben, ridică 2157, peste tot 3709 galbeni. Pe lângă care se îndatorează a plăti încă câte
doi galbeni de fiecare familie pe anul în curs de cinci ani. Înțelegându-se că în contra
acestii sumi va intra și venitul anual al moșiei, adunat de cătră un înadins rânduit.
Așadar, piedica ce vor a prepune unii, că s-ar întimpina la statornicirea acestor țigani, e
numai în părerea acelor duhuri neîmpăcate firește în sine chiar, acelor duhuri care cu
prilejul publicării suplementului Foi Științifice și Literare de la n. 5 [în 1844 – n.m.],
încercând se defaime oarecum simpatia și recunoștința de care s-au pătruns mai cu
seamă tinerimea la prilejul emancipației țiganilor, n-au ajuns mai departe decât a se
desvăli și mai bine în opinia publică, că au fost și sînt vrăjmașe oricării reformi și
declarați împotrivitori la tot pasul ce se face în civilizație și cultură, c-au fost și sînt în
toate mișcările povățuiți din sistem, iar nici odată din prințip; c-au avut și au pretenție
ca fapta altuia, chiar bună fie, să se defaime, și cu atât mai mult sînt declarate în contra
acelei reforme care, îmbunătățind starea pre unui lucru, adecă nelăsându-l așa cum
l-am apucat de la moșii bătrâni, seamănă la păreri a lovi prerogativa acelui clas
privilegheat a stăpâni fără vreo condiție pământuri, dobitoace și oameni. (!)
Duhuri de aceste<a> ruginite norocire că încă sînt foarte puține. Dar de dorit fiind să se
șteargă rușinea aceasta, încât va și lipsind mijlocul a ne putea înțelege față la față,
alergăm la un canal public, de unde să putem fi auziți, de nu ascultați.
Domnilor! Cu D<umnea>voastră nu mai avem de vorbă, rugându-ne publicului întreg

să bine-voiască a nu se amesteca în vorbele noastre. Toți acei carii n-au fost sau mai
mult nu sînt ruginiți le este oprit a ceti mai încolo aceea ce avem de vorbit noi înde [=
între – n.m.] noi. Singuri curioșilor de care, lăudat numele Domnului, avem destui, le
învoim cetirea cu condiție ca în urmă se remîie cum n-ar fi cetit D<umnea>lor deloc.
Să ne înțelegem dar, Domnilor, fără a asculta ce spune Goethe, că [î]n lumea noastră
rari oameni se-nțeleg, noi însă ne putem înțelege îndată ce veți vroi a fi consecuenți și
D<umnea>voastră veți vroi aceasta, pentru că aveți, ni se pare poate, inimi bune, deși...
Mai înainte dar de toate, spuneți-ne și nouă, după cum ați spus la un loc unde nu s-au
cuvenit! că ce oare să vă fi părut D<omniilor> voastre în piesele publicate asupra
obiectului, despre care ne e vorba, ecsațerat sau lingușitor? Cînd de le-ați resuci și le-ați
restălmăci cum v-ar plesni în cap, pentru că, în adevăr vorbind între noi, pe
D<umnea>voastră ideile vă cam plesnesc în cap, ca și peste cap, de le-ați receti din sus
în jos sau din jos în sus cum va plăcea, totuș nu veți întâlni nicăi<e>ri în ele nemic
din câte ziceți. Cât de acolo veți cunoaște că acel suplement nu ascunde umbră măcar
de mister, dupre cum ziceți că ascunde Doamne105 – mucezeniea [= mucezeala – n.m.]
feții sau voalul cel verde ca al nădejdii, sau dupre cum ascunde cortina secretele scenii,
între acte. Și apoi D<umnea>voastră știți că și noi, și nu veți putea tăgădui, despre
tinerii ce-și mărturisiră în simplitate recunoștința lor, că ei nu se ocupă atâta cu
particolaritățile sau cu interesele materiale și că chiar la din împotrivă aceea ce astăzi se
câștigă prin lingușire, ei ar fi putut-o câștiga salt [= doar – n.m.] numai prin tăcere. În
sfârșit, din norocirea lor și, în adevăr, sînt foarte norociți, D<umnea>voastră nu aveți
nici un drept a le pretinde dare de seamă despre purtarea lor. Ei nu au nici un control
altul afară de conștiința lor, dacă știți D<umnea>voastră ce e conștiința; unii cu alții nu
aveți nici o legătură, nici o tovărășie, nu aveți depuse unii altora nici un secret, nici un
plan, nici o vorbă, ca să le poate spicula după moda de astăzi... și cu atât mai puțin din
minunea lui Dumnezeu, n-aveți nici o reda<c>ție, sînteți fiii altui veac, al altei vârsti, ai
altui duh, ca și ai altui clas. Spuneți-ne dar, Domnilor, în fața lumii aceea ce vă întreabă,
105
În manuscript (n.a.).
CHIRIAC BOGDAN 129
fără se vă rușinați, dacă cumva nu este lucru de rușine; spuneți-ne cât mai în grabă ca să
putem a ne înțelege în vorbă.
Iașii, 24 martie 1844

Narrateur Identigue [Nicolae Istrati – n.m.]”
Doc. 3. Poezia 31 ianuarie 1844, scrisă de N. I. (Nicolae Istrati) și publicată în

Suplement extraordinar la no. 5 a Foaiei Științifice și Literare din 6 februarie 1844, p. 4.
31 Ianuarie 1844
În sfârșit, mulțămim, Doamne, din a inimii dictare

C-ascultând rugele noastre pre români ai însuflat
Să-mplinească a ta lege, cunoscînd cu-ncredințare
Că sînt oameni și țiganii; că pe toți tu i-ai creat.
Mulțămin; dar rugăm însă, c-o simțire și mai vie,

În momentul cînd se sfarmă crunte, barbare obezi.
Ca mîna acea umană ce ne scoasă din șerbie
Cu-ndurare totdeauna să o binecuvîntezi.
Și românilor, ce jugul a robiei sfărîmară,

Le urăm m e n i r e bună, libertatea ce ne-au dat;
Iar Moldovii, trăinicie. Plănuiri rele să peară;
Domnitoriul prin virtute totdeauna lăudat.
Deputatul brav aice în memorie trăiască;

Să nu uităm pe bărbații ce abuzuri stîrpitori.
Ruginirea să se șteargă; unirea mai mult sporească,
Și lumea simpatizeze cu-ai noștri dezrobitori.
N<icolae> I<strati>
Țiganii emancipați
Doc. 4. Cîntecul Țiganilor în ziua emancipației lor, poezie scrisă de Nicolae Istrati și
publicată în versiune bilingvă în Steaua Dunării nr. 32, 13 decembrie 1855, p. 128. S-a
precizat într-o notă de subsol că „acestul cîntec inedit este făcut încă de la 31 ianuarie
1844”.
„Cîntecul Țiganilor
În ziua emancipației lor
Veniți toți, veniți toți Elan sare! Elan sare

Iubiților frați; Iubizov oprales;
Astăzi e zioa, astăzi e zioa, Avdes o des; avdes-odes
Domnul Romîn au făcut-o. Hatagar gajo kerdes
Toți bătrîni, bărbați, copile Sare pure, marom e ceai

Voi pruncilor și flăcăi Bacri olhuldor ceave,
A noastre f<ia>re le-au rupt Parabdi amari sostra
Domnitorul și mulți romîni Ohtagar e but gaje
Strigați în mare glas Vitizen ando baro glasos!

Iubiților frați Iubizov aprales;
Astăzi e ziua, astăzi e ziua Aces-odes; avdes odes
Domnul Romîn au făcut-o Hatagar gajo kerdes.
Dumnezeu-pământu<l>-soarele, luna Odel, opuh, okam, ociun

Răstignitul, pădurele și femeea O somnal, oveși o heromni,
Au o multă bucurie Bucuria zamantuta,
Îi bună Moldova He Moldova silaci.
Strigați în mare glas Vitizen ando paro glasos!
CHIRIAC BOGDAN 131

Iubiților frați Iubizov oprales;
Astăzi e zioa, astăzi e zioa Avdes odes-avdes odes
Domnul Român au făcut-o Hatagar gajo kerdes.
Mare Dumnezeu și stele Odel baro e ceherin,

Voi ne-ați făcut pre noi Odolca kerdel ame.
Iubiți toți Romînii, Iubizov sare gajo
Că robia au sfîrșit. Te robia pagherdes.
Strigați în mare glas. Vitizen ando baro glasos.
N<icolae> I<strati>
Doc. 5. Fragment din broșura Revista domniei Prințului Grigorie Ghica de un membru
al partizei naționale, 1856, p. 14-17, publicată anonim.
[...] Încât privește despre administrarea din năuntru a țării, s-au văzut că n-au avut
vreme nici înaintea ducerii la Viena, nici după aceasta de a fi Moldovan, pentru că
totdeauna urma se fie de un color strein. Însă de la întoarcerea sa de la Viena, lipsind
Consulii Rosienești, carii oricum ținea calea la multe necuviinți; nefiind nici o
autoritate care să-l împiedice cât de puțin în apucăturile sale, dând Reglementul
Organic la o parte, sub cuvânt că ar fi suspendat, au guvernat Moldova mai absolut
decât adevărații monarhi, carii totuși, sunt mărginiți de legi fondamentale, de senaturi,
ce au consiliuri de Stat.
Toate casăle obștești în câteva luni s-au pus în deficite, biruri puse s-au octroat după
buna plăcere a Prințului și pentru întâia dată de cându-i Moldova Moldovă, s-au făcut
împrumuturi însemnate în sarcina țării, fără ca să se știe trebuința și nevoia acelor
defițite, acelor biruri și acelor împrumuturi.
Austrienii marturi la toate acestea arătau mirare în circuri private, numai despre marea
indiferență a Moldovenilor cătră oștenii lor și deși mulți nu s-au oprit a-i face să
înțeleagă că indiferența provine de la ordinul legal și status-quo-ul ce au statornicit ei
în țară prin aducerea Domnului Ghica și prin îngrădirea de a domni ca cel mai despot
și mai absolut monarh din lume; Austrienii, să ne fie ertat a o spune, totuși au rămas
nepăsători, crezând că mai mult plătește a ave<a> simpatia Prințului decât a băga în
samă toată antipatia țării întregi.
Mitropolitul țării și o samă din boieri, înspăimântași de rălile de față și înspăimântați

mai mult, vâzând pe Austria advocățând înaintea puterilor Europei neschimbarea
Prințului, nici după ce se va închiea terminul convenției de la Balta-Liman. S-au socotit
a protesta cătră Înalta Poartă urmările Domnului și a Divanului său ad-hoc. Prevenat
de asăminea tendință, Î<nălțimea> Sa au octroat un Ofis prin care au decretat emanci-
parea țiganilor, cu scop că dacă nu va putea cu ajutorul Austrienilor înpedeca protesta-
țiea ce să medita asupra-i, se aibă șansul a se apăra precum s-au apărat, că motivul unei
aseminea protestări ar urma numai din causă că boierii ruginiți și ignoranți s-ar fi
întăr<î>tat din mârșavul interes a dorinței de a stăpâni peste sclavi. Ca se lămurim pre
toți cei ce n-au avut prilej a fi de față în Moldova la scena aceasta, că actul emancipării
țiganilor au fost în toată puterea cuvântului numai o farsă a Prințului Ghica, ca se
amăgească lumea cu o filantropie artificială și se căștige o ramă [=sprijin – n.m.] în
contra opoziției, vom arăta cum că: Prințul Mihail Sturza, împreună cu Adunarea
Generală încă în anul 1844, au desființat sclăviea în toată Moldova. Că de atunci chiar,
toți țiganii Monastirilor și ai Statului carii făceau numărul cel mai mare de sclavi, au
întrat în rândul locuitorilor liberi. Că Prințul Sturza eliberând îndată și toți sclavii săi
particulari, au dat impulsia de a-l imita mai mulți proprietari de țigani.
Prin aceeași lege a oborârei principului sclăviei, s-au hotărât ca birul țiganilor eliberați
și acelor ce să vor mai elibera în viitor, se fie destinat numai și numai în răscumpărarea
sclavilor de la particulari. Dacă s-ar fi păzit și sub Domnirea Prințului Ghica aplicația
ace<le>i legiuiri, cu bună samă n-ar fi rămas nici un singur țigan în sclavie. Ca să ne
încredințăm și mai bine de au fost în adevăr actul emancipării o dovadă de filantropie
sau o combinație, vom pune în videre facturi. Că birul țiganilor emancipați care s-au
adunat șapte ani în Visterie, în mare parte lipsește, fără să se fi întrebuințat după
destinarea lui.
Că rudele Prințului Ghica au primit prețuri colosale din Visterie pentru țiganii cari i-au
avut și care nu i-au avut.
Că chiar în zilele în care Î<nălțimea> Sa au octroat ofisul emancipării, defăimând pe

proprietarii de țigani, au avut neconsecvența a dărui prin act public, ca lucru, surorii
sale, toți țiganii săi particulari. Încât, dacă ofisul era promulgat din simțu<l> filantropic
și din ură în contra sclaviei, cum dar sclavii săi proprii nu s-au învrednicit se aibă parte
și ei de ace<a> filantropie a Î<nălțimii> Sale. Și pentru că chiar de n-ar fi fost asemenea
CHIRIAC BOGDAN 133
lege încă, nu era ertat unui șef al puterii ecsecutive să octroieze legi. Iată istoria acelui
faimos mărginit act de emancipare care au făcut atâta sgomot foarte nemeritat în lume.
Să cercetăm acum de aproape îndemnul Î<nălțimii> Sale ca să protesteze conferențiile

de la Constantinopoli și să rădice steagul concentrării Moldovei cu Valahia. [...]
SURSE CITATE
Surse primare inedite (periodice)

Gazeta de Transilvania VII, nr. 16-19, februarie-martie 1844.
Suplement extraordinar la no. 5 a Foaiei Științifice și Literare [Propășirea], 6 februa-
rie 1844.
Steaua Dunării I, nr. 31-32, 10-13 decembrie 1855.
Surse primare edite

Achim, Venera și Raluca Tomi, ed. Documente de arhiva privind robia țiganilor.
Epoca dezrobirii. București: Editura Academiei Române, 2010.
Codreanu, Theodor, ed. Uricariul sau colecțiune de diferite acte care pot servi la
istoria românilor, vol. IX. Iași: Tipo-litografia Buciumului Român, 1887.
Donici, Andronache. Manualul administrativ al Principatului Moldovei cuprinză-
toriu legilor și dispozițiilor întroduse în țară de la anul 1832 până la 1855, înorânduite
de o comisie din naltul ordin al Înălțimii Sale Principelui Domnitoriu al Moldovei
Grigore A. Ghica VV, tomul II. Iași: Tipografia Buciumul Român, 1856.
Drăghici, Manolache. Istoria Moldovei pe timp de 500 de ani până în zilele noastre,
transpunere în litera și graiul zilei de azi și comentarii de Constantin Mihăescu-Gruiu,
vol. II. București: Gruparea Culturală Europa în România, 1999.
Hurmuzaki, Constantin. „Un renegat al Unirii Principatelor”, în Acte și documente
relative la istoria renascerii României, editată de Petrescu Ghenadie și Dimitrie
A. Sturdza, vol. III (1856-1859), 663-667. București: Tipografia Carol Göbl, 1889.
Istrati, Nicolae. Acte oficiale despre datoria visteriei a Prințipatului Moldovei culese
în anul 1856 de N. Istrati. Iași: s.n., 1857
Idem. Despre cvestia zilei în Moldova/ Sur la question du jour en Moldavie (versiune
bilingvă). Iași: Tipografia Institutului Albina, 1856.
Idem. Revista domniei Prințului Grigorie Ghica de un membru al partizei naționale,
s.l.: s.n., 1856.
Păltanea, Paul. „O nouă descriere a Moldovei de botanistul Charles Guébhard”.
Cercetări istorice (serie nouă), nr. IX-X (1978-1979), 597-628.
Rosetti, Dimitrie R. Dicționarul contimporanilor. București: Editura lito-tipografiei
«Populara», 1897.
Sion, Constantin. Arhondologia Moldovei. Amintiri și note contimporane. Iași:
Tipografia Buciumului Român, 1892.
CHIRIAC BOGDAN 135
Sion, Gheorghe. Suvenire contimpurane. București: Tipografia Academiei Române,

1888.
Suțu, Nicolae. Memoriile Principelui Nicolae Șuțu, mare logofăt al Moldovei
(1798-1871). Traducere din limba franceză, introducere, note și comentarii de Georgeta
Filitti. București: Editura Humanitas, 2013.
Ungureanu, Gheorghe, coord. Documente privitoare la anul revoluționar 1848 în
Moldova, București: Direcția Generală a Arhivelor Statului din Republica Populară
Română, 1960.
Vitcu, Dumitru, Gabriel Bădărău și Corneliu Istrati, ed. Regulamentul Organic al
Moldovei. Iași: Editura Junimea, 2004.
Surse secundare (articole și cărți)
Achim, Venera. „Primele obligațiuni românești și legile de dezrobire din 10/22

decembrie 1855 și 8/20 februarie 1856.” În Curente ideologice și instituțiile statului
modern – secolele XVIII– XX. Modelul european și spațiul românesc, editată de Daniela
Bușă și Ileana Căzan. București: Editura Oscar Print, 2007, 263-277.
Idem. „Sedentarizarea fierarilor în satele Țării Românești în deceniul 1840-1850”,
Revista Istorică (serie nouă) XVII, nr. 5-6 (2006), 71-82.
Achim, Viorel. „Romanian Abolitionists on the Future of the Emancipated
Gypsies”. Transylvanian Review XIX (2010), Supliment nr. 4, 23-36.
Idem. The Roma in Romanian History. Traducere în limba engleză de Richard
Davies. Budapesta: Central European University Press, 2004.
Berindei, Dan. Epoca Unirii. București: Editura Academiei Republicii Socialiste
România, 1979.
Idem, coord. Istoria românilor, vol. 7, tom 1. Constituirea României moderne
(1821-1878). București: Editura Enciclopedică, 2003.
Boicu, Leonid. Adevărul despre un destin istoric. Domnitorul Gr. Al. Ghica
(1849-1856). Iași: Editura Junimea, 1973.
Călinescu, George. Istoria literaturii române dela origini până în prezent. București:
Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1941.
Cărăbuș, Gheorghe-Gabriel. Separatismul în Moldova: ideologie și acțiune
(1856-1866). Iași: Editura Universitas XXI, 2009.
Ciurea, Dumitru. Moldova sub domnia lui Mihail Sturza. Dela Convenția dela
Petersburg (1834) la Convenția dela Balta-Liman (1849). Volum îngrijit de Gheorghe
Buzatu și Stela Cheptea. Iași: TipoMoldova, 2012.
Cojocariu, Mihail. Partida națională și constituirea statului român (1856-1859). Iași:
Editura Universității „Alexandru I. Cuza”, 1995.
Cornea, Paul. „Un pașoptist renegat: N. Istrati.” În Idem, Studii de literatură româ-
nă modernă. București: Editura pentru Literatură, 1962, 321-353.
Dima, Alexandru, I. C. Chițimia, Paul Cornea și Eugen Todoran, coord. De la
Școala Ardeleană la Junimea. Vol. II din Istoria literaturii române. București: Editura
Republicii Socialiste România, 1968.
Drăgoi, Gabriela, Florin Faifăr, Dan Mănucă, Alexandru Teodorescu, Leon Volovici
și Remus Zăstroiu, coord. Dicționarul literaturii române de la origini pînă la 1900.
București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1979.
Forescu, Vasile A. „Postelnicul și cavaler Neculai Istrati”. Arhiva. Organul Societății
Științifice și Literare din Iași XI, nr. 7-8 (iulie-august 1900), 374-382.
Georgescu, Vlad. Political Ideas and the Enlightenment in the Romanian Principa-
lities (1750-1831). Boulder: East European Quarterly și New York: Columbia University
Press, 1971.
Iorga, Nicolae. Anul ’48 și urmările sale. Opera politică a emigraților. Literatura din
țară de la 1847 și până la agitațiile pentru Unire. Regalitatea literară a lui Vasile
Alecsandri. Literatura românească în epoca Unirii și supt domnia lui Vodă Cuza
(1848-66). Vol. III din Istoria literaturii românești în veacul al XIX-lea. Vălenii de
Munte: Tipografia „Neamului Românesc”, 1909.
Idem. Unirea Principatelor (1859) povestită românilor cu prilejul împlinirii a
cincizeci de ani de la întemeiarea Statului român. Vălenii de Munte: Editura Tipografiei
„Neamului Românesc”, 1909.
Idem. Spiritul public și literatura Unirii. Conferință ținută în ziua de 24 ianuarie
1915 la serbarea școlară dela Teatrul Național. București: Editura „Jockey-Club” Ion C.
Văcărescu, 1915.
Idem. Un cugetător politic moldovean dela jumătatea secolului al XIX-lea. Ștefan
Scarlat Dăscălescu. București: Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, 1932.
Iordache, Anastasie. Principatele Române în epoca modernă, 2 vol. București: Edi-
tura Albatros, 1998.
Ivașcu, Simona P. Nicolae Istrati. Cărturarul și omul politic, teză doctorală nepu-
blicată, susținută în cadrul Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava, 2012.
Idem. „Nicolae Istrati, un cărturar moldovean adversar al Unirii Principatelor”.
Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol” XLVIII (2011): 241-264.
Idem. „Nicolae Istrati, stratège du séparatisme moldave”, DOCT-US, Publicație
semestrială „Doctoral burses at USV” II, nr. 1 (2010): 163-71.
Platon, Gheorghe. „«Conjurația confederativă» din 1839 – o nouă perspectivă de
abordare”, în De la constituirea națiunii la Marea Unire. Studii de istorie modernă,
vol. III, Iași: Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2000, 111-134.
CHIRIAC BOGDAN 137
Idem. „Comisiile de revizie din Moldova și activitatea lor în anii 1830-1831.” În De

la constituirea națiunii la Marea Unire. Studii de istorie modernă, vol. IV, partea I, Iași:
Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2002, 126-173.
Idem. Moldova și începuturile revoluției de la 1848. Chișinău: Editura Universitas,
1993.
Racoviță-Cehan, Mihai (General). Genealogie și istoric. Vol. 1 din Familia
Racoviță-Cehan. București: Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria
Națională, 1942.
Roman, Liviu-Iulian. „La dernière étape de l’affranchissement des tziganes en
Moldavie et la fin de l’esclavage en Europe. Échos dans la presse (1855-1856)”.
Romanian Journal of Modern History III, no. 2 (2012), 23-50.
Sibechi, Gheorghe „Știri noi despre Nicolae Istrati și familia sa”. Suceava. Anuarul
Muzeului Județean, vol. XIII-XIV (1986-1987), 259-266.
Straje, Mihail. Dicționar de pseudonime, alonime, anagrame, asteronime, criptonime
ale scriitorilor și publiciștilor români. București: Editura Minerva, 1973.
Tomi, Raluca. „Mișcarea abolițonistă din principate și impactul ei asupra legislației
de dezrobire (1849-1856)”. Revista Istorică (serie nouă) XXI, nr. 1-2 (ianuarie-aprilie
2010), 57-71.
Ungureanu, Gheorghe. „Frămîntări social-politice premergătoare mișcării revolu-
ționare din 1848 în Moldova”. Studii. Revista de Istorie XI (1958), 51-76.
Câteva observații asupra utilizării termenilor
„țigan”, „egiptean”, „rob” și „sclav”
în presa din Moldova (1830-1856)
Dr. Chiriac Bogdan
1. Introducere
Etnonimele, numele revendicate ori atribuite unor grupuri etnice, au o însemnătate

aparte deoarece reflectă, în bună măsură, evoluția lor istorică și au tendința de a deveni
parte integrantă atât a propriei lor identități colective, cât și a modului în care sunt
percepuți de cei din exteriorul grupului. În spațiul românesc se constată existența unui
fenomen pe cât de interesant, pe atât de răspândit, anume utilizarea concomitentă de
către etnicii români a două sau mai multe etnonime diferite pentru a desemna unul și
același popor. Cazurile cele mai cunoscute de „polinomie” în limba română le consti-
tuie denumirile asociate minorităților etnice (germanii/nemții, maghiarii/ungurii,
elenii/ grecii și alții), în rândul cărora se constată deosebiri evidente între „endonime”
(numele pe care respectivele minorități și-l atribuie în virtutea unei origini istorice
proprii și a unei moșteniri cultural-lingvistice comune) și „exonime” (apelativele prin
care sunt desemnate de cei din exteriorul grupului)1. Apărute sub influența unor factori
diverși și integrate în limba română în condiții și pe căi diferite, aceste etnonime au
cunoscut fiecare o evoluție culturală și lingvistică aparte, în legătură directă cu dina-
mica raporturilor dintre populația majoritară și minoritari, căpătând, pe alocuri, o serie
de conotații depreciative2.
Poate în rândul nici unei alte minorități din Moldova nu s-a înregistrat un inventar
mai variat și mai depreciativ de exonime decât în rândul romilor. Această incongruență
dintre exonime și endonime se datorează nu doar specificului populației în cauză (îm-
părțirea în subgrupuri socio-profesionale și dialectale, mobilitatea extremă și vasta răs-
pândire geografică), cât și îndelungatei confuzii care a planat asupra țării de origine a
romilor. De-a lungul secolelor, romii au fost descriși nu fără o anumită doză de curiozi-
1
Eugen Munteanu, „Etno-horonimie românească (EHR). Dicționar istoric al numelor de
țări și de popoare în română. Prezentarea unui proiect”, Analele Științifice ale Universității
„Al. I. Cuza” din Iași, secțiunea Lingvistică (serie nouă) LI (2005): 302-303.
2
Gabriela Violeta Adam, „Etnonime și porecle pentru diferite nume etnice, pe baza ARL II”,
Dacoromania (serie nouă) XX, nr. 2 (2015): 126.
CHIRIAC BOGDAN 139
tate, dar și de suspiciune, drept „alogeni extra-europeni” și nomazi exotici, cărora le-au
fost atribuite țări de origine și căi de migrație în Europa pe cât de îndepărtate, pe atât
de întortocheate. Persistența acestei ambiguități nu a făcut decât să favorizeze răspândi-
rea unor legende etiologice din cele mai speculative, care au influențat direct modul în
care au fost desemnați („țigani”, „egipteni”, „boemieni” etc.) de către populațiile seden-
tare cu care au intrat în contact de-a lungul timpului3.
Natura lacunară a izvoarelor istorice primare, precum și numărul limitat de studii
de specialitate fac dificilă o inventariere exhaustivă a acestei terminologii variate în de-
cursul întregii sale evoluții în spațiul românesc, începând cu primele atestări documen-
tare medievale. Pe de-o parte, majoritatea studiilor lingvistice referitoare la etnonimele
asociate popoarelor care au locuit pe teritoriul României de astăzi s-au concentrat, în
mod tradițional, asupra poporului român, rezervând romilor doar un rol marginal. O
serie de inițiative lăudabile de constituire a unui lexicon românesc de etnonime, încă
nefinalizate, oferă dacă nu informații inedite asupra diverselor denumiri asociate
populației rome, cel puțin un model de cercetare lexicografică și istorică4. Pe de altă
parte, puținele studii istorice asupra raportului dintre endonime și exonime în cazul
populației rome din spațiul românesc s-au concentrat îndeosebi asupra dezbaterilor
culturale și identitare cu nuanțe politice din epocă, făcând doar trimiteri sumare la
circulația exonimelor asociate acestei minorități în decursul epocii moderne5. Din
păcate, cercetările recente asupra raportului dintre endonimele și exonimele asociate
grupurilor de romi din Europa centrală și occidentală nu conțin informații detaliate
asupra situației din spațiul românesc6.
Studiul de față își propune să suplinească, cel puțin parțial, această lacună prin
cercetarea ansamblului de exonime asociate romilor, așa cum a fost reflectat în presa
literară moldovenească din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Ne-am oprit asupra
analizei a patru periodice (Albina Românească, Propășirea, Gazeta de Moldavia și
Steaua Dunării) deoarece în paginile acestora au fost publicate articole care au abordat
3
Leonardo Piasere, „Pour une histoire des auto-dénominations romanès”, ANUAC 8, nr. 1
(iunie 2019): 87-88.
4
Constantin Dominte, „Nume de populații și de triburi germanice în antichitate într-un
viitor lexicon românesc de etnonime”, Analele Științifice ale Universității „Al. I. Cuza” din Iași,
secțiunea Lingvistică (serie nouă) LI (2005): 117.
5
Vezi, de exemplu, István Horváth și Lucian Nastasă, ed., Rom sau Țigan: dilemele unui
etnonim în spațiul românesc (Cluj-Napoca: Editura Institutului pentru Studierea Problemelor
Minorităților Naționale, 2012).
6
Vezi, de exemplu, Piasere, „Pour une histoire”: 85-118 și Yaron Matras, „Romani
self-appellations in a linguistic perspective: A reply to Leonardo Piasere”, ANUAC 8, nr. 2,
(decembrie 2019): 105-112.
tematica romilor nu doar într-o manieră literară sau anecdotică, ci și dintr-o perspecti-
vă etno-istorică (origine, evoluție și tradiții) și/sau militant socială (criticarea instituției
robiei). Bogăția și diversitatea informațiilor cuprinse în aceste articole ne îngăduie să
identificăm cu mai multă precizie receptarea și circulația denumirilor asociate populației
rome între anii 1830 și 1856, perioadă când au început să fie utilizate în presa locală,
alături de termenii tradiționali de „țigan”, „șerb” și „rob”, proveniți din greaca și
slavona medievală, o serie de neologisme precum „egiptean”, „bohemian” și „sclav”,
împrumutate probabil din limbile romanice. Cercetarea de față își propune să
demonstreze, utilizând metoda analizei de discurs, că predilecția pentru acești termeni
tradiționali a fost influențată de orientarea politică și ideologică a autorilor, fiind mai
pronunțată în mediile politice conservatoare, pe când neologisme precum „sclav” și
„sclavie” au căpătat o încărcătură ideologică mai puternică în scrierile tinerilor pașop-
tiștilor, care contestau perpetuarea instituției robiei și își propuneau să creeze un curent
de opinie publică favorabil emancipării robilor din Principate.
2. Contextul istoric: Regulamentul Organic și apariția primelor perio-

dice în Moldova
Puținii cercetători care s-au aplecat asupra acestui subiect7 au subliniat rolul presei
literare în difuzarea noilor termeni etnici și sociali care făceau referire la populația
romă din Moldova. Fără a insista prea mult asupra tuturor etapelor de dezvoltare și a
lungului șir de personalități fondatoare, ne propunem doar să evidențiem rolul presei
în informarea publicului cititor asupra situației romilor și în cultivarea unor noi
atitudini asupra „chestiunii robiei”. Simptom al răspândirii influenței occidentale la
gurile Dunării și al modernizării culturale, primele gazete în limba română apărute în
Moldova în secolul al XIX-lea reflectă poate mai fidel decât alte documente de epocă
literare tendințele contrarii care au animat personalitățile vremii, controversele care au
agitat o generație și schimbările petrecute la nivel cultural. În ciuda existenței efemere,
a tirajelor limitate și a intervențiilor cenzurii, aceste gazete nu au stat exclusiv sub
semnul provizoratului, ci au devenit un teren propice pentru înnoirea vocabularului
social-politic, devenind cu timpul veritabile „laboratoare lingvistice și culturale” în care
au activat atât personalități culturale de prim rang, cât și harnici anonimi care și-au
7
Vezi Klaus Bochmann, Lexicul social-politic român între 1821 și 1848 (Iași: Editura
Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2017) și Andriescu Alexandru, Limba presei românești în
secolul al XIX-lea (Iași: Editura Junimea, 1979).
CHIRIAC BOGDAN 141
adus aportul la introducerea în circulație a unor termeni noi, cărora li se caută echi-
valențe și definiții specifice contextului local8.
Sarcina lor nu a fost deloc ușoară, în condițiile în care au avut de înfruntat nume-
roase obstacole de natură politică, administrativă și lingvistică. Primele periodice
moderne și-au făcut apariția în Moldova între anii 1829-1830, în plină epocă de
tranziție politică, dominată de încercările trupelor de ocupație țariste de a-și impune
controlul asupra Principatelor în temeiul unei autodeclarate „misiuni eliberatoare” a
creștinilor de sub stăpânirea otomană și de modernizare instituțională în virtutea unei
așa-zise „misiuni civilizatoare”9. Nu este ușor să distingem adevăratele intenții care se
ascundeau în spatele acestor declarații altruiste. Însă efectele îndelungatei perioade de
ocupație țariste (1828-1834) s-au reverberat asupra întregii epoci. Pe plan extern, prin
semnarea Tratatului de la Adrianopol (1829), autonomia internă a Principatelor a fost
consolidată (însă cu prețul trecerii lor oficiale sub protectorat țarist), iar monopolul
comercial otoman a fost abolit, facilitând astfel reorientarea exporturilor produselor
locale spre piețele central și vest europene. Pe plan intern, elitele locale, sub atenta
îndrumare și supraveghere țaristă, au elaborat Regulamentul Organic al Moldovei, un
așezământ constituțional intrat în vigoare începând cu 1832, care inaugurează un vast
program de modernizare al structurilor politice și administrative locale10.
Apariția gazetei Albina Românească în Iași în anul 1829 se înscrie în liniile acestui
program de modernizare, care însă se oprea la jumătate de drum datorită intervenției
abuzive a puterii protectoare. Gheorghe Asachi a primit aprobarea de a înființa o gazetă
în 1829, însă libertatea sa de exprimare a fost sever restricționată, sub pretextul necesi-
tății respectării ordinii în stat, a religiei și a moravurilor, însă în realitate, pentru a nu
aduce atingere intereselor țariste în Principate11. Pentru a se asigura că aceste indicații
vor fi respectate, autoritățile țariste au însărcinat funcționari speciali cu verificarea cir-
culației cărților în Moldova și a conținutului articolelor de presă începând cu anii
1830-183112. Ei puteau recurge atât la intervenții punctuale (eliminarea anumitor pasa-
je sau articole considerate „provocatoare”), cât și la constrângeri directe (suspendarea,
suprimarea gazetei și chiar amendarea redactorilor). Introdusă de autoritățile țariste de
ocupație și perpetuată de domnii regulamentari, cenzura a devenit un mecanism
8
Bochmann, Lexicul social-politic.
9
Atanasie Iordachi, Principatele Române în epoca modernă, vol. 1 (București: Editura
Albatros, 1996), 211-212.
10
Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini pînă în zilele noastre, ed. a III-a (București:
Editura Humanitas, 1992), 115-116.
11
Keith Hitchins, Românii, 1774-1866, ed. a III-a (București: Editura Humanitas, 2013), 244.
12
Marian Petcu, coord., O cronologie a cenzurii în România (București: Editura Tritonic,
2016), 31-32.
administrativ de aprobare, supraveghere și, la nevoie, restricționare a circulației

tipăriturilor în țară13.
Pe lângă vicisitudinile politice și intransigența cenzurii, editorii acestor prime gazete
s-au confruntat cu necesitatea standardizării limbii literare prin fixarea unor norme
gramaticale clare și a modernizării lexicului prin asimilarea unor neologisme preluate
din limbile romanice. Confruntați cu „ezitări” de ordin gramatical și ortografic, precum
și cu lipsa termenilor potriviți pentru traducerea unor noțiuni noi preluate din Occident,
editorii acestor gazete au muncit cu acribie în vederea îmbogățirii limbii literare cu noi
termeni, construcții și modele stilistice capabile să redea dezbateri complexe legate de
viața socială și culturală14. Astfel, deschiderea spre împrumuturi din limbile romanice,
îndeosebi franceza, devine tot mai evidentă, iar rapida integrare în vocabularul politic a
unor neologisme precum „progres social” și „emancipație” reprezintă expresia dezide-
ratului noii generații de intelectuali, scriitori și oameni de stat pașoptiști de a sincroniza
gândirea politică românească cu cea a statelor occidentale15.
3. Mediul de difuzare: presa literară din Moldova și discursul asupra

„chestiunii robiei”
Presa a jucat un rol de prim rang în procesul de transfer lingvistic și „aclimatizare

culturală” a acestor neologisme prin îndeplinirea unui dublu rol: împrumutarea lor
directă din limbile romanice (franceza reprezenta limba-sursă de predilecție) și explica-
rea lor prin analogii cu termeni tradiționali din limba română. Nu ar trebui să ne mire
deloc faptul că primele gazete moldovenești au contribuit masiv la popularizarea
acestor noi termeni social-politici, din moment ce redactori-șefi precum Gheorghe
Asachi, Theodor Codrescu sau Mihail Kogălniceanu erau veritabili poligloți și tradu-
cători asidui din limbile franceză, engleză, italiană și germană. Fiecare dintre ei a con-
tribuit la întemeierea unor gazete care aveau un scop informativ și educațional explicit,
inclusiv lămurirea unor noi termeni politici, administrativi, culturali și sociali și
difuzarea lor rapidă în rândul publicului cititor. În rândurile care urmează, vom încerca
să le analizăm succint și în context, pornind de la personalitățile amintite mai sus, care
le-au introdus în circulație, le-au explicat și le-au popularizat în presa din Moldova.
13
Adrian Marino, „Cenzura în România. Schiță istorică III”, Sfera Politicii V, nr. 51 (1997):
48-52.
14
Gheorghe Bulgăr, „Despre limba și stilul primelor periodice românești”, în Contribuții la
istoria limbii literare romîne în secolul al XIX-lea, vol. II (București: Editura Academiei Repu-
blicii Populare Romîne, 1958), 109.
15
Bochmann, Lexicul social-politic, 185.
CHIRIAC BOGDAN 143
Gheorghe Asachi (1788-1869), decanul de vârstă al acestei galerii de „oameni ai

începutului de drum” în gazetăria moldavă16, a fost întemeietorul Albinei românești și a
suplimentelor sale (Foaie oficială apărută în 1832, Alăuta românească în 1837 și Arhiva
Albinei pentru arheologie romînă și industrie în 184417). Apărută într-o perioadă în care
literatura, învățământul și presa în limba națională erau în curs de modernizare, noua
publicație reflecta înclinațiile politice și aspirațiile culturale asachiene18, anume spiritul
conservator (reproducerea înștiințărilor cârmuirii și „novitale” din presa străină, fără
inserarea unor comentarii potrivnice intereselor oficiale) și vocația didactică (cizelarea
limbii literare, traducerea unor opere din literatura universală și promovarea scriito-
rilor locali)19. Theodor Codrescu (1819-1894), discipolul său, devenit ulterior coleg de
breaslă, a manifestat o tendință mai pronunțată de a se desprinde de conformismul
oficial. Prodigioasa sa activitate publicistică s-a menținut consecvent pe o linie progre-
sistă, inclusiv în militantismul său în slujba abolirii instituției robiei din Principate.
După cum el însuși mărturisea în paginile volumului X al Uricariului, a salutat cu entu-
ziasm hotărârea domnitorului Grigorie Al. Ghica din noiembrie 1855 de a da curs mai
vechiului deziderat de a „nimici robia în Moldova”, punându-și benevol propria gazetă,
Zimbrul, „în totul la serviciul acestei cause”20. În fine, Mihail Kogălniceanu (1817-1891)
s-a bucurat de o posteritate mult mai glorioasă, îmbinând în mod abil activitatea jurna-
listică cu cea politică în scopul dezvoltării culturale și sociale a Principatelor. Activi-
tățile de cultivare a limbii literare prin publicarea unor opere originale și tipărirea unor
gazete cu vădite preocupări filologice au fost dublate de o tenace luptă politică, tempe-
rată de o anumită doză de pragmatism, în vederea abolirii instituțiilor sociale anacro-
nistice21. După cum el însuși și-a sintetizat contribuția la soluționarea „chestiunii
16 Paul Cornea, „Structura pașoptismului și obiectivele sale de luptă”, în Oamenii începu-

tului de drum. Studii și cercetări asupra epocii pașoptiste (București: Editura Cartea Românească,
1974), 6-7.
17
Ion Hangiu, Dicționar al presei literare românești (1790-1982) (București: Editura
Științifică și Enciclopedică, 1987), 31-32.
18
Cristofor Simionescu, „Gheorghe Asachi, cărturar la Moldovei”, în Marin Aiftincă și
Alexandru Husar, ed., Gheorghe Asachi. Studii (București: Editura Academiei Române, 1992), 14.
19
Albina Românească. Gazetă politico-literară I, nr. 1 (1 iunie 1829): 1.
20
Theodor Codrescu, Uricariul sau colecțiune de diferite acte care pot servi la istoria
românilor, vol. X (Iași: Tipo-litografia Buciumului Român, 1888), 30-31.
21
Virgil I. Ionescu, Mihail Kogălniceanu. Contribuții la cunoașterea vieții, activității și
concepțiilor sale (București: Editura Științifică, 1963), 164.
robiei”, între anii 1837 și 1855 a scris și a militat necontenit contra robiei, iar abolirea
sa a reprezentat „o convicție a inimei, a logicei, a întregii mele vieți!”22.
Fiecare dintre acești „oameni ai începutului de drum” s-au implicat, urmând
propriul temperament și idealuri politice, în dezbaterile asupra „chestiunii robiei” în
Moldova epocii regulamentare. Variate atât ca întindere, cât și ca stil, contribuțiile lor
au abordat această chestiune din două mari perspective: specificul etnografic și istoric
al romilor (tradițiile, obiceiurile și folclorul) și situația lor social-juridică curentă
(măsurile de îmbunătățire a stării lor materiale și/sau de emancipare juridică). În
funcție de argumentele prezentate și de tonul adoptat, autorii și-au propus fie să infor-
meze publicul cititor (știri externe despre abolirea sclaviei coloniale și a comerțului
transatlantic cu sclavi africani, traduse din presa străină cu intervenții minimale din
partea redacției), fie să elogieze cârmuirea pentru adoptarea unor măsuri salutare
(înștiințări asupra ofisurilor domnești și a legilor votate de Adunările Obștești care
stipulau emanciparea anumitor categorii de robi), fie să critice situația de fapt în
speranța îmbunătățirii situației de drept (editoriale în care erau exprimate rezerve sau
critici voalate la adresa reticenței unor „spirite ruginite” față de adoptarea recentelor
măsuri de emancipare a robilor boierești).
Bineînțeles, aceste decupaje tematice sunt departe de a fi strict delimitate, frecvente
fiind cazurile în care dorința de a distribui cât mai rapid noutățile zilei i-a îndemnat pe
autori să amalgameze diverse subiecte luate de-a gata din presa străină și teme de
actualitate legate de situația robilor romi. În alte cazuri, rigorile cenzurii i-au silit pe
unii redactori să recurgă la știrile externe referitoare la abolirea comerțului cu sclavi
africani ca pretext pentru a insera anumite aluzii cu privire la starea de fapt din
Moldova, într-o vagă anticipare a măsurilor emancipatorii locale care urmau să fie
adopte peste ani.
Se cuvine să subliniem faptul că aceste materiale de presă nu se adresau exclusiv
elitelor cultivate din Principate, curioase să cunoască detalii despre viața și obiceiurile
nomazilor aflați la marginea „societății civilizate”. Fidel obiectivului său didactic, Gh.
Asachi a subliniat într-unul din articolele sale publicat în 1847 că Albina românească se
adresa întregii populații vorbitoare de limba română, inclusiv romilor știutori de carte,
având datoria de a tipări articole care vizau informarea și educarea acestei minorități
(„să atingă amorul lor propriu”) în conformitate cu spiritul progresist al veacului:
[...] Pentru ce să nu raportăm vreun articol care se atingă amorul propriu al

țiganilor? Nu sunt și ei în țara poporului pentru care scriem? De ce să nu știe și ei
22
Mihail Kogălniceanu, „Iașii, 29 noemvri”, Steaua Dunării I, nr. 26 (29 noiembrie 1855):
101.
CHIRIAC BOGDAN 145
ce știm și noi, și acea ce de-a dreptul la dânșii privește. O, frumos! Causa e prea
dreaptă și vor avea cuvânt a se tângui împotriva noastră, dacă vor afla de la alții
că de datoria noastră este a le împărtăși bucuria la care trebuie să facă parte. [...]23
Din prima categorie a materialelor de presă care au abordat specificul etnic al romilor,
se cuvine să amintim articolele publicate de Albina românească între anii 1841-1847. Deși
reduse ca număr (doar câteva traduceri sporadice din presa londoneză), aceste articole
reprezintă o manifestare, ce-i drept timidă, a interesului crescând al redacției pentru
tradițiile și obiceiurile romilor. Curiozitatea lui Gh. Asachi se răsfrânge în afara granițelor
Moldovei, se oprește asupra formelor specifice de organizare socială a romilor din Marea
Britanie24 și nu se limitează doar la abordări de factură țiganologică, cu insistența asupra
„nomadismului” și „exotismului” acestei populații25. Un articol asupra inițiativei filantro-
pului londonez D. I. Krab de a evangheliza și sedentariza, sub imboldul sentimentelor
„filo-țigănești”, două grupuri de romi („travellers”) din Marea Britanie a fost publicat în
paginile Albinei în anul 184126. Inițiativa este descrisă drept salutară de redactorul gazetei,
din moment ce corespunde viziunii conservatoare asachiene asupra ideii de progres so-
cial (preferința pentru reforme pragmatice pe termen lung și reticența față de schimbări
radicale și precipitate) și rezonează parțial cu măsurile de sedentarizare a robilor nomazi
din Principate, inaugurate prin Regulamentul Organic al Moldovei27.
Ne reține atenția efortul Albinei de a traduce o serie de termeni străini și a găsi
echivalențe lexicale, în funcție de opiniile și predilecțiile culturale ale redacției. Astfel,
s-a utilizat neologismul „nomandică” pentru a desemna populația romă aflată în
deplasare sezonieră („petrec”) pe teritoriul Angliei și Scoției, însă s-a recurs la o serie de
cuvinte aflate deja în uz, precum „dumesnici” (variantă locală a lui „domestici”) și
„politici” pentru a echivala termenii de „civilizare” și, respectiv, „sedentarizare”:
[...] Una din asemene[a] arătări ne înfățoșează D.I. Krab, filo-țigan, carile se
sârguiește a dumesnici și statornici țiganii, ce ca niște sălbatici cu a lor șetre petrec
în Anglia și Scoția. Sânt 12 ani de când acest filantrop urmează cu neobosită
23
„O încoronație engleză”, Albina Românească. Gazetă politico-literară XIX, nr. 97 (7
decembrie 1847): 350.
24
Ibid., 351.
25
„Marea-Britanie”, Albina Românească. Gazetă politico-literară XIII, nr. 84 (22 octombrie
1842): 335-336.
26
Albina Românească. Gazetă politico-literară XII, nr. 8 (23 ianuarie 1841): 32.
27
Dumitru Vitcu, Gabriel Bădărău și Corneliu Istrati, ed., Regulamentul Organic al Moldovei
(Iași: Editura Junimea, 2004), 242-243.
sârguință ca să îmbunătățească soarta acestor oameni și în 4 ghe[narie] s-au

serbat în a lui casă la Londra ziua fundației soțietății.28
Tot neobositului Asachi îi revine meritul de a fi tipărit unele dintre primele articole
care popularizau aspecte din istoria romilor în Principate. Amestec insolit de erudiție și
speculații istorice, informații preluate din vechi cronici și impresiile romantice de
nuanță țiganologică, articole precum „Teatrul național. Hârca” făceau apel la date
etnografice și istorice în încercarea de a surprinde specificul acestei etnii, care a păstrat,
în ciuda unei lungi perioade de coabitare cu popoarele din spațiul european, nume-
roase „vestigii” ale originii sale extra-europene. La fel ca mulți dintre contemporanii
săi, Gh. Asachi avea o atitudine ambiguă asupra caracterului exotic al „acestei seminții
de oameni, care, deși împământenită de 400 [de] ani, totuși au păstrat tipul originar a
uricului său, în fisionomie, în maniere, în caracter, în talent și în vorbe, mai ales un
nuș[tiu]-ce de misterios comun gintelor Orientului”29.
O a doua categorie de articole include „novitalele” sau știrile externe referitoare la
măsurile adoptate de statele vest-europene în privința abolirii robiei și a interzicerii
comerțului transatlantic cu sclavi. De pildă, Albina românească a publicat, între anii
1829-1848, aproape patruzeci de articole cu privire la dezbaterile parlamentare pe
marginea proiectelor de lege și a sancțiunilor adoptate de state precum Marea Britanie,
Franța și Statele Unite contra comerțului cu sclavi africani. Nu este exclus ca redactorii
Albinei românești să fi preluat și tradus aceste știri din presa londoneză și pariziană sub
influența curentului aboliționist pan-european, care s-a bucurat de sprijinul intermi-
tent al Sfintei Alianțe, în cadrul căreia Imperiul Țarist (puterea protectoare în Princi-
pate) juca un rol important. Deși nu afectau direct spațiul românesc, aceste știri externe
relatau în detaliu eforturile depuse de statele „Europei civilizate” în vederea interzicerii
și sancționării comerțului cu sclavi africani, recurgând frecvent la neologisme, puțin
cunoscute publicului cititor local, pentru a explica desfășurarea acestor acțiuni. Ter-
meni împrumutați din franceză precum „aboliție” și „emancipație”30 și-au făcut astfel
treptat intrarea în vocabularul social-politic din Moldova, pregătind terenul pentru
viitoarele dezbateri din Principate pe marginea adoptării primelor legi emancipatorii
din anii 1843-1844.
Cea de-a treia categorie include lungi editoriale sau articole de fond encomiastice la
adresa domnilor Mihail Sturza (1834-1849) și a nepotului său, Grigore Alexandru
28
Albina Românească. Gazetă politico-literară XII, nr. 8 (23 ianuarie 1841): 32.
29
„Teatrul național. Hârca”, Albina Românească. Gazetă politico-literară XXI, nr 8 (27
ianuarie 1849): 29-30.
30
Vezi, de exemplu, „Franția (Paris, 5 iunie)”, Albina românească. Gazetă politico-literară
XVII, nr. 46 (14 iunie 1845): 181-182.
CHIRIAC BOGDAN 147
Ghica (1849-1853; 1854-1856), ambii ridicați în slăvi pentru transpunerea în practică a

dezideratului emancipării robilor din Moldova. Aceste materiale de presă au fost publi-
cate, de regulă, pe prima pagină a gazetelor la scurt timp după adoptarea acelor legi
individuale care decretau emanciparea celor trei categorii de robi existente în Moldova:
robii mănăstirești (31 ianuarie/12 februarie 1844), robii domnești (14/26 februarie
1844) și, respectiv, cei boierești (10/22 decembrie 1855). În privința primei măsuri,
articolul publicat de Mihail Kogălniceanu în paginile revistei Propășirea în Suplimentul
său extraordinar din 6 februarie 1844, închinat emancipării robilor, ilustrează însufle-
țirea tinerei generații pașoptiste („fiii veacului”) față de această măsură, despre care se
credea că „va face epohă în istoria constituției și a civilizației noastre”31. Pana iscusită a
lui M. Kogălniceanu a reușit să îmbine laudele meșteșugite la adresa conducătorilor
politici care au inițiat, redactat și, respectiv, votat această lege cu înțepăturile ironice la
adresa boierilor retrograzi, „duhuri ruginite și vrăjmașe binelui” și îndemnurile pre-
caute de a extinde binefacerile emancipării la celelalte categorii de robi în speranța
transformării Moldovei într-un „pământ de slobozenie, pe care picior de rob nu va
călca”32. Pentru a da greutate argumentelor sale, autorul a valorificat istoria națională și
a făcut o digresiune erudită asupra abolirii șerbiei (veciniei) în Moldova în 1749 și în
alte state vecine, în încercarea de a poziționa legile recent adoptate în Moldova într-o
succesiune istorică menită să sublinieze progresul inexorabil al ideii de reformă socială.
Referitor la cea de-a doua măsură emancipatorie, articolul publicat de Albina româ-
nească pe prima pagină a ediției din 17 februarie 1844 ilustrează entuziasmul mult mai
temperat al redacției la aflarea veștii că Obșteasca Adunare a votat în unanimitate
proiectul de lege privind emanciparea robilor domnești. Adoptarea acestui „act din cele
mai însemnătoare”33 îi oferă, de asemenea, autorului prilejul de a face câteva observații
asupra originii și istoriei romilor, stabiliți pe meleagurile moldovene în jurul anului
1428, „căzuți în robie” și reduși la condiția de simplă proprietate. Limbajul utilizat este
mult mai precaut, iar autorul subliniază că noua lege, redactată urmând litera Regu-
lamentului Organic și în spiritul Evangheliilor, constituie o rectificare binevenită a stării
de lucruri deplorabile în care au trăit romii timp de secole și se înscrie într-un șir de
măsuri reformatoare bine chibzuite și în concordanță cu idealul atât de drag lui Gh.
Asachi de dezvoltare graduală și organică a societății moldave.
În privința celei de-a treia măsuri de emancipare a robilor din 1855, un articol
nesemnat, publicat probabil de T. Codrescu în paginile Zimbrului, ilustrează adeziunea
31
„Dezrobirea țiganilor”, Propășirea. Supliment extraordinar la nr. 5 a Foaiei științifice și
literare (6 februarie 1844): 1.
32
Ibid.: 2.
33
„Iașii”, Albina Românească. Gazetă politico-literară XVI, nr. 14 (17 februarie 1844): 53-54.
presei de orientare pro-unioniste la înfăptuirea idealului de desființare completă a

robiei în Moldova și sprijinul fără rezerve acordat în vederea difuzării acestei știri în
rândul publicului. Laudele la adresa inițiativei domnitorului Grigore Al. Ghica de a face
„un pas mare către renașterea socială și morală a Patriei” prin „ștergerea ultimilor
vestigii ale robiei” sunt însoțite de îndemnuri insistente către foștii proprietari de robi
de a renunța la despăgubirile financiare promise de stat, urmând exemplul generos al
logofătului George Sturdza-Dulcescu, a cărui elocventă scrisoare de renunțare a fost
reprodusă integral în paginile Zimbrului34.
În fine, o mențiune specială merită o a patra categorie de articole asupra măsurilor
emancipatorii, encomiastice doar de fațadă, însă în realitate, critice sau chiar deschis
polemice la adresa boierilor ultraconservatori nemulțumiți de sacrificiile personale
impuse de emanciparea propriilor robi. Profitând de o perioadă de relaxare a cenzurii,
Zimbrul a publicat în decembrie 1855 un articol semnat de Gheorghe Sion35. După
laudele inițiale de rigoare la adresa măsurii inițiate de domnitor, scriitorul și poetul
moldovean a trecut la criticarea „spiritelor ruginite” care încă nu au înțeles că robia
reprezenta „o pată neagră, semnul barbariei care ne stigmatiza”, că robii și-au meritat
cu prisosință libertatea în virtutea muncii prestate de generațiile întregi de romi pe
moșiile boierești și că solicitarea de „dezdăunări” în contul foștilor robi emancipați de
către stat ar reprezenta o faptă „neomenoasă”36.
4. Terminologia referitoare la robi – între desemnarea dependenței

sociale și a specificului etnic
Trecând de la discutarea conținutului propriu-zis la analiza terminologiei utilizate

în aceste articole de presă, ceea ce se remarcă în primul rând este gama variată de exo-
nime la care au recurs autorii mai sus menționați pentru a desemna populația romă.
Această diversitate reflectă, în egală măsură, o anumită continuitate cu tradiția medie-
vală în ceea ce privește menținerea unor termeni deja în uz, ca „țigan”, „rob”, „șerb”,
dar și o inovație la nivel lexical prin introducerea în circulație a unor neologisme ca
„sclav”, „egiptean” sau „bohemian” în vederea desemnării grupului-țintă atât prin pris-
ma statutului său social servil, cât și a specificului etnic. Suprapunerea până la identifi-
carea cvasi-completă a celor două perspective a reprezentat o a doua trăsătură distinctă
a terminologiei utilizate în presă. Însă dincolo de aceste două trăsături generale se
34
Theodor Codrescu, Uricariul sau colecțiune, vol. X, 31-32.
35
„Iașii”, Zimbrul III, nr. 257 (2 decembrie 1855): 1025-1028.
36
Ibid.: 1028.
CHIRIAC BOGDAN 149
ascund o serie de evoluții complexe și nelineare: continuitatea în utilizarea unor exoni-

me precum „țigan” nu trebuie confundată cu imobilitatea socială deoarece pare impro-
babil ca schimbările în situația juridică a romilor, îndeosebi emanciparea, să nu fi avut
un impact la nivel semantic, iar apariția unor neologisme precum „egiptean” nu trebuie
neapărat pusă în legătură cu o mutație la nivelul percepției sociale a romilor, dat fiind
că acest termen livresc a avut o circulație destul de limitată, iar impactul său asupra
tiparelor culturale existente nu poate fi evaluat cu ușurință.
În rândurile care urmează, îmi propun să grupez acești șase termeni în două cate-
gorii convenționale, anume cei care desemnau inițial specificul etnic al populației rome
(„țigan”, „egiptean” și „bohemian”) și cei care făceau trimitere la statutul lor social ser-
vil („rob”, „șerb” și „sclav”) în vederea analizării evoluției lor individuale din perspec-
tivă istorică diacronică. Datorită spațiului restrâns, mă voi rezuma doar la observații
sumare asupra etimologiei, atestării documentare și circulației lor în izvoarele scrise.
4.1. Termeni care desemnau inițial apartenența etnică
Termenul „țigan” ocupă un loc aparte în cadrul acestei prime categorii, fiind cel mai
vechi (atestat documentar încă din anii 1414-142837) și probabil cel mai frecvent utilizat
în documentele de cancelarie din Moldova medievală. Originea nebuloasă a termenului
a făcut obiectul a numeroase controverse, ipotezele specialiștilor oscilând între o înde-
părtată origine indică (derivat din „Cingar”)38, o posibilă rădăcină turcică (derivat din
„Çingene”)39 și o mai apropiată în timp și spațiu origine grecească (derivat din
„Ἀθίγγανοι/ Athinganoi” sau varianta sa, „Ἀτσίγγανοι”/ „Atsingganoi”)40. Deși nu ne
putem pronunța în privința originii, se cuvine să subliniem faptul că termenul „țigan” a
apărut în majoritatea documentele slavo-române din Moldova cu grafia „циган”/
„țigan”, fără prefixul alfa privativ, pe când în unele documente din Țara Românească a
37
Constantin Cihodaru, Ioan Caproșu și Leon Șimanschi, ed., Documenta Romaniae
Historica, A. Moldova, vol. I (1384-1448) (București: Editura Academiei Republicii Socialiste
România, 1975), doc. nr. 37 (1414, 2 august), 52-53 și doc. nr. 75 (1428, iulie 8), 109-110.
38
George Potra, Contribuții la istoricul țiganilor din România (București: Fundația Regelui
Carol I, 1939), 10-11.
39
Yaron Matras, The Romani Gypsies, ed. a II-a (Cambridge, Massachusetts: Harvard
University Press, 2015), 21-22.
40
Viorel Achim, The Roma in Romanian History, trad. Richard Davies (New York și
Budapesta: CEU Press, 2004), 9.
fost atestat inițial sub forma „ациган” („ațigan”)41. Această variație ortografică poate
sugera, în cazul Moldovei, faptul că exonimul „țigan” a fost împrumutat de la slavii de
răsărit și nu de la sud de Dunăre, ca în situația Țării Românești.
Nu este exclus că accepția inițială a termenului „țigan” să fi fost una preponderent
etnică și nu socială. În lipsa unor surse primare medievale care să ne ofere indicii clare
în privința procesului de înrobire a romilor și a unei analize cantitative detaliate, argu-
mentele în favoarea afirmației de mai sus sunt mai degrabă de ordin logic. În primul
rând, „țigan” nu a fost întotdeauna folosit izolat pentru a desemna statutul servil, ci, în
anumite cazuri, însoțit de termeni precum „holop” sau „șerb” pentru a specifica condi-
ția de rob. Un exemplu edificator îl constituie un zapis de vânzare a doi robi din jurul
anului 1612, în care sunt utilizate alternativ sintagmele „țigan de moșie”, „șerbi de
moșie” și „h(o)lopi direapți” pentru a desemna unul și același statut servil42. În al doilea
rând, robii care au fost eliberați de stăpânii lor și au intrat în categoria „sloboziților”
și-au păstrat denumirea de „țigani” în documentele de epocă, ceea ce sugerează că res-
pectiva schimbare le-a afectat doar statutul juridic, nu și (hetero) identificarea etnică.
De pildă, pontul 7 din Anaforaua domnului Grigorie Ghica din 176643, reprodus aproa-
pe verbatim în Sobornicescul Hrisov emis de Alexandru Mavrocordat Firarul în 1785, a
utilizat tot apelativul „țigan” pentru a se referi la fostul rob emancipat („ertat” și „slo-
bod de robie”)44. În fine, izvoare narative precum Descrierea Moldovei, lucrare redactată
de Dimitrie Cantemir în jurul anului 1716, i-a inclus pe romi („Cingari”) în rândul
celorlalte neamuri care trăiau în Moldova, desemnându-i în manuscrisul original latin
drept „popor” („populus”) și „neam” („gens”)45. Același fin cunoscător al realităților
sud-est europene, prințul Cantemir, a menționat într-o altă lucrare asupra religiei
islamice faptul că romii din Imperiul Otoman erau denumiți „țigani” („цыгани” în
41
Petre P. Panaitescu și Damaschin Mioc, ed., Documenta Romaniae Historica, B. Țara
Românească, vol. I (1247-1500) (București: Editura Academiei Republicii Socialiste România,
1966), doc. nr. 8 (1385, octombrie 3), 19-22.
42
Gheorghe Ghibănescu, Surete și izvoade (documente slavo-române între 1412-1722),
vol. XXII (Iași: Viața Românească, 1929), doc. nr. 139, 129-130.
43
Alexandru Papiu-Laurian, Tesauru de monumente istorie pentru România (București: Ti-
pografia națională a lui Ștefanu Rasidescu, 1964), „Anaforaua despre Çigani MCDDLXVI”, 195.
44
Andrei Rădulescu ș.a., ed., Sobornicescu hrisov 1785, 1835, 1839 (București: Editura
Academiei Republicii Populare Romîne, 1958), 28.
45
Dimitrie Cantemir, Descriptio Antiqui et Hodierni Status Moldaviae/ Descrierea Moldovei,
trad. Gheorghe Guțu (București: Editura Academiei Republicii Populare Române, 1973),
296-297.
CHIRIAC BOGDAN 151
manuscrisul original rus)46, termen având evidente conotații etnice din moment ce
aceștia din urmă nu fuseseră înrobiți în masă la sud de Dunăre. Totuși, polisemia
termenului „țigan” în sine și incertitudinea care încă planează asupra etimologiei sale
îndeamnă mai degrabă la prudență.
La fel ca în cazul „tătarilor” în Moldova, „țigan” a căpătat conotații sociale tot mai
puternice în urma asocierii cu termenii „holop” și „rob”47. Nu este clar în ce condiții s-a
produs această asociere care a condus, începând cu secolul al XV-lea, la suprapunerea
sensurilor etnic și juridic-social ale termenului „țigan” până la cvasi-identificarea lor în
limbajul documentelor slavone de cancelarie48. Suprapunerea aceasta a rămas în uz în
Moldova până în prima jumătate a secolului al XIX-lea, fiind vizibilă în presa locală
până în anii 1850, când emanciparea romilor a făcut posibilă disjungerea parțială a
celor două sensuri. Astfel, în cazul primelor articole publicate în anii 1830, sensul speci-
fic al termenului „țigan” trebuie desprins, în cazul știrilor interne, din context de multe
ori. Însă pe măsură ce încep să vadă lumina tiparului „novitale” despre romii din afara
granițelor, a căror libertate de mișcare și stil de viață nomad au stârnit în egală măsură
curiozitatea și indignarea redactorilor, conotația etnică a termenului devine mai ușor
de recunoscut deoarece capătă o coloratură mai exotică prin supralicitarea în cheie
orientalistă a „nomadismului” și „exotismului” acestui grup etnic. Într-un articol
despre Marea Britanie publicat în paginile Albinei românești, amintit în paginile
precedente49, autorul a evidențiat legătura dintre „țiganii” nomazi din Principate și
„travellers”, confrații lor întru același neam din Marea Britanie, care le sunt prezentați
ca exemplu: „[...] Așa țiganilor! Înălțați capul și mergiți superbi cu frații voștri din
Englitera, care au încoronat, nu de mult, pe Monarhul lor! Să trăiască Karl I!”50
„Egiptean” reprezintă cel de-al doilea termen cu sens preponderent etnic utilizat în
presa literară pentru a desemna populația romă. Spre deosebire de „țigan”, a cărui
origine rămâne încă un subiect controversat, termenul „egiptean” are o etimologie mai
ușor de stabilit, izvorând dintr-o legendă etiologică medievală conform căreia Egiptul
ar fi reprezentat țara de origine a romilor. Intenția de a „orientaliza” presupusa origine
46
Cantemir, Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane, ed. Virgil Cândea (București:
Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1987), 526.
47
Ion Radu Mircea, „Termenii rob, șerb și holop în documentele slave și române”, Studii și
Cercetări Științifice, Iași, vol. 1, fascicolul 2 (1950): 856-873.
48
Alexandru Gonța, „Cercetări cu privire la robia țiganilor din Moldova în veacurile
XV-XVI”, în Studii de istorie medievală, ed. Magda Maria Szekely și Ștefan S. Gorovei (Iași:
Editura Dosoftei, 1998), 93.
49
Vide supra nota 27.
50
„O încoronație engleză”, Albina Românească. Gazetă politico-literară XIX, nr. 97 (7
decembrie 1847): 350.
a romilor și a o încadra într-un tipar medieval al rătăcirii punitive sau al pelerinajului

expiatoriu, menite să ispășească un așa-zis păcat originar, nu exclud conservarea unor
date istorice în substrat51. Dimitrie Cantemir, în lucrarea sa asupra religiei islamice
menționată mai devreme, s-a numărat printre primii cărturari moldoveni care au
consemnat o astfel de legendă, conform căreia „țiganii” s-ar trage din Egipt și ar fi de
„neam faraonit”, răspândindu-se prin lume „când l-au blestemat Moise și prorocii lui
Dumnezeu” în vremurile biblice52. În legătură cu această legendă poate fi pusă și apari-
ția unor exonime derivate, precum „faraon”, „gavaon” și „baraon”, care au depășit sfera
creațiilor livrești și au circulat în lumea rurală românească până în veacurile trecute53.
Este dificil să stabilim cu precizie filiera prin care exonimul „egiptean” a pătruns în
limbajul literar și cel al presei din Principate în epoca regulamentară. Se pare că
influența limbii și literaturii franceze a jucat un rol important, din moment ce primele
atestări ale utilizării acestui termen provin dintr-o serie de poezii traduse din limba
franceză și proiecte de reformă redactate de membrii elitei moldovenești. Ne limităm
doar să amintim poemul Le Bain d’une dame romaine, izvorât din pana celebrului
Alfred de Vigny și tălmăcit de Constantin Stamati în 1834 cu titlul Scăldătoarea unei
cucoane românce. Scriitorul și poetul moldovean a realizat echivalențe semantice
interesante, traducând versul original francez „Une Esclave d’Egypte, au teint luisant et
noir” prin „Și o țigancă fecioară, eghiptenească prăsilă”54. Nu putem vorbi de o simplă
licență poetică, ci, mai degrabă, de o insolită asociere a sensului etnic al franțuzismului
„egyptien” (în accepțiunea sa de „bohémien” încă în uz în secolul al XIX-lea55) cu cel
social al mai vechiului termen „țigan”. Într-o manieră asemănătoare au procedat, însă
fără să dea dovadă de același talent poetic, membrii „conjurații confederative” din anul
1839, condusă de comisul Leonte Radu. Aceștia au redactat în franceză un proiect de
reformă vizând, între altele, emanciparea imediată a „țiganilor statului și cei ai
mănăstirilor” („les Egyptiens de l'Etat et des monastères”) și îmbunătățirea treptată a
situației „țiganii boierilor” („[les] Egyptiens des boyards”)56.
51
Potra, Contribuții la istoricul, 9.
52
Cantemir, Sistemul sau întocmirea, 527.
53
Bogdan Petriceicu-Hașdeu, Etymologicum Magnum Romaniae, tom III (B – Bărbat)
(București: Stabilimentul grafic I.V. Socecu, 1893), vocea „Baraon”, 2485.
54
Dvoicenco, E., Viața și opera lui C. Stamati. Contribuțiuni după izvoare inedite (București:
Cartea Românească, [s.a.]), 59.
55
Dictionnaire de l’Académie française, ed. a 6-a, tomul 1 (A-H) (Paris: Imprimerie et
librairie de Firmin Didot frères, imprimeurs de l'Institut de France, 1835), 614.
56
Vlad Georgescu, Mémoires et projets de réforme dans les Principautés Roumaines,
1831-1848: répertoire et textes, avec un supplément pour les années 1769-1830 (București:
A.I.E.S.E.E., 1972), doc. nr. 10 (octombrie 1839), 131-132.
CHIRIAC BOGDAN 153
Nu e de mirare faptul că exonimul „egiptean” a fost utilizat, la câțiva ani distanță, de

redacția Albinei românești în 1844 pentru a traduce în franceză fragmente din primele
legi de emancipare a robilor statului și a celor mănăstirești. S-a cimentat, astfel, echiva-
lența semantică între „țigan” („Tzengaris”) și „egiptean” („Egyptiens”), ambii termeni
fiind utilizați pentru a desemna specificul etnic al „acestui popor nomad” și statul lor
servil, descris drept „o stare ovelitoare [umilitoare – n.m.]”, care „ținea în ingiosire pe
acest neam interesant și în privința folosului ce pururea au tras soțietatea din fireasca
lor dibăcie”57.
În fine, un al treilea termen cu sens preponderent etnic și-a făcut apariția în presă pen-
tru a-i desemna pe romi, anume „boemian”. Acest calc după franțuzescul „bohémien” a
avut o circulație restrânsă, îndeosebi în mediile livrești din Principate în secolul
al XIX-lea. Termenul franțuzesc are o origine interesantă, izvorâtă din asocierea mai
mult sau mai puțin precisă a primelor grupuri de nomazi romi care au intrat pe
teritoriul francez în secolul al XV-lea din regatul Boemiei58. Nu ne-am propus să
discutăm în detaliu evoluția semantică a etimonului de origine franceză, ci doar să
semnalăm faptul că „bohémien” (ortografiat în trecut și „bohêmien”) a căpătat sensuri
diferite pe măsură ce atitudinea generală a populației majoritare față de grupul-țintă a
evoluat. Astfel, dacă în secolele al XV-lea și al XVI-lea desemna un străin venit din
afara granițelor care ducea un trai nomad, începând cu secolul al XVII-lea, „bohémien”
a căpătat sensul de marginal social, vagabond care refuza să se conformeze normelor
sociale, iar „bohémienne” desemna o femeie de moravuri ușoare care se ocupa cu
ghicitul și înșelătorii. Doar începând cu secolul al XIX-lea, în plină epoca romantică, a
căpătat accepția actuală de artist ori scriitor care duce o viață dezordonată, la limita
sărăciei și neconformă convențiilor sociale59.
Deloc surprinzător, nu se constată devieri semantice majore între etimonul francez
„bohémien” și calcul său românesc, „boemian” în secolul al XIX-lea. Unul dintre
primele dicționare de limbă franceză publicate în Principate între anii 1840-1841 a
consemnat în dreptul vocii „bohéme” sau „bohémian” primele trei sensuri: alteritate
etnică („țigani”), marginalitate nomadă („nu au nici casă, nici masă”) și stil de viață
libertin („o muiere care este desfrânată”60). Mai mult, Ange Bally (numele francizat al
57
„Iașii”, Albina Românească. Gazetă politico-literară XVI, nr. 14 (17 februarie 1844): 53.
58
Dictionnaire de l’Académie française, ed. a 6-a, 196-197.
59
Pentru o analiză detaliată, vezi Emmanuel Filhol, „Le mot «Bohémien(s)» dans les
dictionnaires français (XVII-XIXe siècles)”, Cahiers art et science: Marges-limites-frontières 2,
vol. 6 (2000): 101-132.
60
Petrache Poenaru și Aron Florian, Vocabulaire franaçais-valaque/ Vocabular franțezo-ro-
mânesc (București: Imprimeria Colegiului Sf. Sava, vol. 1), vocea „bohéme sau bohémian”, 157.
boierului moldovean de origine greacă Anghel Vali), prezumtivul autor al unei lucrări
asupra Basarabiei redactată în franceză în aceeași epocă, a tradus termenul „țigan” cu
„bohémian”, iar pe cel de „rob” cu „esclave”. În capitolul 22 al lucrării, intitulat
„Bohémiens”, autorul a inclus informații bogate, de natură etnografică asupra romilor
care au conferit, deliberat sau nu, mai multă substanță fiecăruia din cele trei sensuri ale
termenului „bohémian”: alteritatea profundă (romii descriși ca o populație exotică, de
origine asiatică), marginalitatea socială (nomazi neasimilați și neasimilabili, rămași la
marginea societății în parte datorită condiției de robi) și stilul de viață libertin (nomazi
străini de orice pietate religioasă și de constrângerile moralei creștine)61.
4.2. Termeni care desemnau inițial statutul servil și condiția juridică
Trecând acum la a doua categorie de termeni care făceau trimitere la statutul servil
al romilor, o atenție specială o merită lexemul „rob”, frecvent utilizat în documentele
de cancelarie și juridice din Moldova pentru a desemna faptul că romii se aflau în
proprietatea și sub ascultarea unor stăpâni, după cum stipula Codul Calimach62. În ceea
ce privește etimologia, se pare că termenul „rob” a fost preluat de la slavii de răsărit și
calchiat după substantivul „рабъ” („rabŭ”) din slava veche63. Însă acestui termen nu i se
poate atribui aceeași vechime ca exonimului „țigan”, dat fiind că primele sale atestări
documentare au apărut abia la finele secolului al XVI-lea într-o serie de traduceri
biblice și documente de cancelarie. Începând cu secolul următor, lexemul „rob” a
înlocuit treptat termen slavonesc mai vechi, „Холоп”, pe măsură ce româna s-a impus
ca limbă liturgică și de cancelarie în detrimentul slavonei64. Cât privește evoluția
semantică, „rob” a avut inițial sensul de „prizonier de război”65, însă sfera sa s-a lărgit
pentru a include un sens literal („persoană aservită”) și unul figurat („credincios
devotat lui Dumnezeu”)66.
61
Nicolae Iorga, Ange Bally. Un ouvrage d'il y a un siècle sur la Bessarabie comme pays
Moldave (Vălenii-de-Munte: [s.n.], 1940), 143-150.
62
Andrei Rădulescu ș.a., ed., Codul Calimach (ediție critică) (București: Editura Academiei
Republicii Populare Romîne, 1958), cap I § 27, 72-75.
63
Alexandru Ciorănescu, Dicționar etimologic al limbii române, ed. Tudora Șandru
Mehedinți și Magdalena Popescu Marin (București: Editura Saeculum I.O., 2002), 908; Mihai
Vinereanu, Dicționar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică
(București: Alcor Edimpex, 2008), 713.
64
Mircea, „Termenii rob, șerb și holop”: 870.
65
Alexandru Cihac, Dictionnaire d'étymologie daco-romane. Éléments slaves, magyars, turcs,
grecs-moderne et albanais (Francfort s. M: Ludolphe St. Goar, 1879), 315-316.
66
Ibid.
CHIRIAC BOGDAN 155
În presa literară din Moldova secolului al XIX-lea, termenul „rob” a fost folosit în
mod curent pentru a desemna statutul servil al romilor. Datorită uzului îndelungat, ter-
menul în sine nu includea inițial o judecată de valoare negativă, ci făcea, mai degrabă,
trimitere la o realitate socială tacit acceptată de o mare parte din elita politică locală,
după cum amintea cu tristețe Grigore Al. Ghica în Ofisul domnesc publicat în data de
28 noiembrie 185567. A fost meritul generației pașoptiste că termenii „rob” și „robie” au
căpătat conotații din ce în ce mai negative în presă și în literatura din Principate. În mai
puțin de două decenii de activitate literară militantă, tinerii pașoptiști, în frunte cu
Mihail Kogălniceanu, au depus eforturi pentru a înfățișa robia în termeni cât mai de-
preciativi, precum „aberație socială” și a supralicita, în registru liric-emotiv, efectele
sale negative asupra robilor (precaritate și dezumanizare), stăpânilor (opulență și
corupție morală) și chiar a populației generale (stăvilirea progresului social și a regene-
rării naționale). Etapele acestui proces de degradare semantică, prin care s-a trecut de la
caracterizarea inițială a robiei ca o „curiozitate socială” stânjenitoare la o „plagă
socială” îngrijorătoare sunt dificil de reconstituit datorită intervențiilor repetate ale
cenzurii de stat. Unul dintre momentele culminante ale acestui proces a fost atins în
timpul revoluției pașoptiste, când tânărul Kogălniceanu a înfierat robia în Dorinței
partidei naționale în Moldova drept „un obicei de mare pagubă sufletelor noastre,
rămasă fiind de la strămoși ca un blestem asupra capetelor noastre” și a subliniat incon-
gruența între înființarea unui stat modern și perpetuarea unei instituții anacronice
precum robia, pe de-o parte și aspirațiile unei națiuni spre libertate și menținerea în
lanțurile robiei a „fraților lor întru Hristos” romi, pe de altă parte68. Apogeul acestui
proces a fost atins în cursul anului 1855, când actul final al abolirii robiei a coincis cu o
scurtă perioadă de relaxare a cenzurii, iar gazetarii au putut să dea frâu liber ostilității
lor mocnite împotriva acestei „grozave enormități sociale”, după cum o califica
Kogălniceanu în 1844, devenită sub pana aceluiași autor o „pată neagră în ordinul
nostru social” pe care omenia, spiritul veacului și interesele patriei nu o mai puteau
tolera în anul 1855:
La 1848 în Dorințele partidei naționale, am reclamat emanciparea sclavilor; în

Dacia literară, în Propășirea, în Programa Stelii Dunării am scris și am militat în
67
„Iașii, 29 noemvri”, Steaua Dunării I, nr. 26 (29 noiembrie 1855): 102.
68
Cornelia Bodea, ed. 1848 la români. O istorie în date și mărturii, vol. I (București: Editura
Științifică și Enciclopedică, 1982), doc. nr. 188 „Pentru libertatea și puterea de mai nainte...
M. Kogălniceanu., Dorințele partidei naționale în Moldova”, 661.
contra acestei pete negre în ordinul nostru social. Aceasta este o convicție a inimei,
a logicei, a întregii mele vieți!69.
„Șerb” a reprezentat un al doilea termen utilizat pentru a descrie statutul servil al

romilor. Etimologia sa este cunoscută până la un anumit punct, termenul fiind preluat
probabil în limba română fie din latină („servus”)70, fie prin intermediul latinei
dintr-un substrat mai vechi71. Primele sale atestări documentare, alături de derivatele
sale, „șerbie” și „șerbire”, datează din secolul al XVII-lea, când a început să fie utilizat
în unele traduceri biblice și documente de cancelarie din Moldova ca sinonim pentru
mai vechiul termen slavonesc „holop”72. Se pare că aria sa semantică inițială a fost
destul de largă, incluzând formele de dependență specifice atât vecinilor și clăcașilor
moldoveni, cât și sclavia în formele sale antice (robia biblică) și medievale (robia
romilor)73. Această polisemie se perpetuează până în secolul al XIX-lea, când „șerbie”
era încă utilizat, în funcție de context, de M. Kogălniceanu pentru a desemna atât o
stare generală de dependență socială, cât și o formă specifică de aservire. În eseul istoric
„Ochire istorică asupra sclăviei”, publicat în anul 185374, istoricul a operat o distincție
între „robie”, ca formă de dependență personală față de un stăpân și „șerbie”, o formă
de legare de un lot de pământ aparținând unui senior feudal („[s]clavul era lucrul
stăpînului lipit de persoana sa; șerbul era lipit de pămîntul său”75). În ciuda acestor
diferențe de formă, asemănările de fond în cadrul acestor raporturi de dependență erau
evidente, a argumentat autorul, iar „șerbia era tot așa de crudă și de infamă ca și
sclăvia”76. În unele cazuri, lexemul „șerb” a fost utilizat pentru a desemna nu doar
vecinii, rumânii și iobagii medievali, ci și unele categorii dependente din Grecia antică
69
„Dezrobirea țiganilor”, Propășirea. Supliment extraordinar la nr. 5 a Foaiei științifice și
literare (6 februarie 1844): 1.
70
Ciorănescu, Dicționar etimologic, 726; Cihac, Dictionnaire d'étymologie daco-romane:
éléments latins comparés avec les autres langues romanes (Francfort s. M: Ludolphe St. Goar,
1870), 274.
71
Vinereanu, Dicționar etimologic, 807.
72
Ion Radu Mircea, „Termenii rob, șerb și holop”: 870.
73
Ibid.: 871.
74
Chiriac Bogdan, „Mihail Kogălniceanu’s Historical Inquiry into the Question of Roma
Slavery in Mid-Nineteenth-Century Romanian Principalities”, Critical Romani Studies 2 (2020):
24-41.
75
„Ochire istorică asupra sclăviei”, în Mihail Kogălniceanu, Opere II. Scrieri istorice,
ed. Alexandru Zub (București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1976), 492.
76
Ibid., 492.
CHIRIAC BOGDAN 157
(considerate astăzi ca varietăți locale ale sclavie), iar „șerbire” ca sinonim general
pentru înrobire („șerbirea omului”)77.
În presa literară din Moldova secolului al XIX-lea, sensurile termenilor „șerb” și
„șerbire” trebuie uneori deduse din context, deoarece pot face trimitere la diferite
forme de dependență socială (țărani dependenți reduși la condiția de vecini în Moldova
sau robi romi) sau politico-militară („șerbirea” Principatelor, în sensul de vasalizare, de
către Imperiul Otoman). Nu ar trebui să ne mire faptul că M. Kogălniceanu a recurs la
astfel de asocieri insolite (pentru cititorii contemporani) precum „dezrobirea din
șerbie” pentru a înfățișa procesul de „dezrobire a țăranilor din lanțurile iobăgiei”78.
Polisemia și maleabilitatea termenului „șerb” atunci când era asociat cu robii romi pot
fi ușor observate în articolul „Hronică”, publicat de Nicolae Ionescu în paginile
România literară în 1855, cu ocazia adoptării legii de emancipare a robilor boierești din
Moldova. Mai tânărul și impetuosul coleg de generație al lui M. Kogălniceanu, animat
de un elan emancipator care a alunecat, pe alocuri, pe panta lirismului și chiar a
mesianismului social, a recurs la asocieri insolite cu tentă orientalistă pentru a sublinia
similitudinea dintre exploatarea robilor romi și a clăcașilor țărani (ambii au purtat pe
umeri „feudalismul boieresc”) și înfrățirea în suferință a „șerbului venetic arămiu” și
„plebeianul [colonist] roman venit din Apus”:
[...] Șerbul venetic arămiu, ce rătăci atâtea veacuri, viind de la marginile Răsăritului
s-au întâlnit aice cu plebeianul roman ce veni din Apus, și amândoi într-o frățească
unire s-au îmbrățoșat și au purtat împreună greutățile pământului acestuia și
împreunați au purtat pe umeri feudalismul boieresc păn-în ziua de astăzi, ce se
arată ca zorile zilelor de libertate și de dreptate menite neamului românesc. A ceti și
a scrie nu știu acești noi emancipați frați ai noștri; însă știu a munci, știu a suferi, și
un frumos viitor îi așteaptă în curând. Ei, carii sclavi fiind, cântau la mesele
Domnilor, ei carii se învățau la artele servile cu aceiași ingeniositate cu care cultivau
și artele frumoase, ei, de bună seamă, vor ști [a] înfrumuseța și folosi încă și mai
mult întru libertate pe societatea cea viitoare a Românilor [...]79.
În fine, termenul „sclav” și derivatul său, „sclavie” merită o mențiune aparte datorită
manierei idiosincratice în care a fost utilizat în presa literară de epocă pentru a de-
semna starea de dependență a romilor. Originea acestui termen este explicată, de regu-
77
Ibid., 487.
78
„Dezrobirea țiganilor, ștergerea privilegiilor boierești, emanciparea țăranilor. Discurs
rostit în Academia Română. Ședința solemnă de la 1 (13) aprilie 1891” în Mihail Kogălniceanu,
Opere II. Scrieri istorice, ed. Alexandru Zub, 618.
79
„Hronică”, România literară I, nr. 47 (3 decembrie 1844): 539.
lă, în relație cu substantivul latin „sclavus”, iar pătrunderea sa în limba română prin
intermediul termenului franțuzesc „esclave”, exemplificând astfel procesul de îmbogă-
țire lexicală a limbii române sub influența limbilor romanice80. Bogdan Petriceicu
Hașdeu, în lucrare Istoria critică a românilor, a insinuat o posibilă legătură între ter-
menii „sclavus” din latina medievală și „σκλάβος”/ „sklavos” din greacă medie cu etno-
nimul „slav”, însă relația dintre acești trei termeni nu este încă pe deplin lămurită81. Nu
este exclus să avem de-a face cu un termen cu etimologie multiplă, provenind din latină
și introdus în limba română atât prin intermediul francezei, cât și a limbii grecești. Nu
trebuie uitat rolul acestei limbi în îmbogățirea vocabularului politic și social românesc,
mai ales în condițiile în care descrieri detaliate ale romilor (numiți κατσίβελοι/
„katsiveloi” sau „γύφτοι”/ „gyftoi”) reduși la condiția de robi („σκλάβοι”/ „sklavoi”) în
Principate se regăsesc în lucrări erudite de istorie, ca Istoria generală a Daciei...82 și
codurile detaliate de legi, îndeosebi Codul Calimach83. Publicate în greacă la începutul
secolului al XIX-lea, aceste lucrări au fost citite în original și citate frecvent de scriitorii
pașoptiști în frunte cu M. Kogălniceanu, care l-a menționat pe „învățatul Dionisiachi
Fotino” într-un studiu asupra limbii și literaturii române publicat în anul 183784.
Circulația termenului „sclav” în presa literară din secolul al XIX-lea a urmat o
traiectorie ascendentă, în directă legătură cu propagarea curentului aboliționist. Inițial,
termenul respectiv a fost utilizat pentru a desemna persoanele aservite din coloniile
sud-americane, africane și asiatice într-o serie de articole asupra recentelor măsurile
anti-sclavagiste adoptate de Marile Puteri europene. În „novitalele” publicate de Albina
românească în anii 1830, sclavii apar mai degrabă ca o „realitate îndepărtată”, greu
accesibilă datorită distanței geografice ce separa Principatele de Oceanul Atlantic și
emisfera vestică85. Pe măsură ce respectivele măsuri anti-sclavagiste au căpătat amploa-
re în cursul anilor 1830, tonul „novitalelor” publicate în Albina românească a devenit
80
Ciorănescu, Dicționar etimologic, 904.
81
Bogdan Petriceicu-Hașdeu, Istoria critică a românilor (București: Editura Universitar,
1999), 122.
82
Dionisie Fotino, Istoria generală a Daciei sau a Transilvaniei, Țerii Muntenesci și a
Moldovei, trad. Gheorghe Sion, tom I-III (București: Imprimeria Națională a lui Iosef Romanov
et Companie, 1859).
83
Vezi, de exemplu, Andrei Rădulescu ș.a., ed., Codul Calimach.
84
„Moldau und Wallachei. Romänische oder wallachische Sprache und Literatur. Von
einem Moldauer”/ „Moldova și Muntenia. Limba și literatura română sau valahă. De un
moldovean”, în Mihail Kogălniceanu, Opere I. Beletristica, studii literare, culturale și sociale,
ed. Dan Simionescu (București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1974), 256.
85
Vezi, de exemplu, „Rio-Janeiro 22 octombrie”, Albina românească I, nr. 57 (12 decembrie
1829): 230
CHIRIAC BOGDAN 159
tot mai critic la adresa „sclăviei negrilor” și a „tratei atlantice” (comerțului triunghiular
atlantic), reproducându-se amănunte asupra tratamentului brutal la care erau supuși
sclavii în decursul lungului lor voiaj transatlantic86. În paralel, intensificarea circulației
știrilor despre populația din Statele Unite a contribuit treptat la transformarea sclavilor
într-o realitate mai puțin abstractă, încadrată în anumite tipare etnice (africani „negri”
transportați în Lumea Nouă) și economice (lucrători pe plantații de bumbac, tutun sau
trestie de zahăr) ușor recognoscibile.
Se prea poate ca unii cititori ai Albinei românești să fi identificat anumite asemănări
între condiția sclavilor afro-americani și cea a robilor romi din Principate. Însă este
meritul generației pașoptiste de a fi popularizat și, pe alocuri, supralicitat aceste
paralele, mergând până la identificarea celor două categorii de persoane dependente
drept „părți” oprimate și suferinde ale umanității. În ciuda șicanelor cenzurii oficiale,
popularizarea acestor paralele s-a realizat fie prin traducerea în română a unor opere
aboliționiste care dramatizau suferințele sclavilor în coloniile transatlantice87, fie prin
montarea unor piese de teatru, precum Mulatrul88, în timpul cărora actorii au făcut
trimiteri discrete la situația robilor din Principate. Sintetizând acest proces complex,
putem afirma că apogeul paralelismului între situația sclavilor afro-americani și cea a
robilor romi din Principate a fost atins în anul 1853, când traducerea în română a
romanului american Coliba lui Moșu’ Toma și publicarea sa în Iași în două ediții
succesive a generat un interes atât de viu89 încât tânărul scriitor și istoric Vasile
Alexandrescu Urechia a considerat oportun să publice un roman-pastișă în fascicole,
Coliba Măruicăi, în Foiletonul Zimbrului din 185590. Imitația reprezintă, într-adevăr,
cea mai sinceră formă de recunoaștere literară!
Una dintre manifestările cele mai vizibile ale acestui paralelism l-a reprezentat
utilizarea alternativă a termenilor „rob” și „sclav” pentru a descrie starea de dependență
a romilor. S-au făcut eforturi de a se găsi echivalențe între cei doi termeni la nivel
semantic, istoric și cultural, tonul fiind dat de unele traduceri literare efectuate în Iași
între anii 1840-1850. De exemplu, termenul german „Negersklaven” din titlul dramei
lui A. von Kotzebue, amintită mai sus, a fost tradus direct prin „Robii”, precedându-se
86
„Marea Britanie”, Albina românească IX, nr. 41 (26 mai 1838): 175.
87
Vezi, de exemplu, A[ugust] de Kotzebue, Robii. Dramă istorică în trei acte, trad. din
germană de Iancu Ganea (Iași: Cantora Foii Sătești, 1842).
88
„Teatrul național”, Albina românească XIX, nr. 100 (18 decembrie 1847): 365.
89
Mircea-Cristian Ghenghea, „Un eveniment editorial în Principatul Moldovei în anul
1853 – Coliba lui Moșu’ Toma”, Studii și materiale de istorie modernă, vol. XXVI (2013): 86-92.
90
V[asile] A[lexandrescu] Urechia, Opere complete, seria E, tomul 1, Novele, cugetări,
foiletone, bibliografii, varia (București: Tipografia Curții Regale, proprietar F. Göbl, 1883),
175-293.
în mod similar și în cuprinsul traducerii în română a romanului scris de Harriet

Beecher-Stowe. Într-o primă instanță, „sclav” pare să reprezinte un sinonim cu o
valoare depreciativă mai evidentă decât „rob”, un termen mai vechi care și-a tocit
parțial valențele negative datorită utilizării îndelungate. Însă o analiză mai atentă a
limbajului presei indică faptul că echivalența semantică dintre „rob” și „sclav” nu a fost
completă, ambii termeni reținând o serie de conotații particulare. Pe de-o parte, ter-
menul „rob” nu a putut fi complet discreditat, în ciuda procesului de depreciere seman-
tică la care a fost supus de scriitorii pașoptiști, datorită îndelungatei utilizări în limba
română. Sensul său figurat de „rob al lui Dumnezeu” a intrat de mult în limbajul cu-
rent, iar cel literal desemnând un statut social nu s-a putut debarasa complet, în ciuda
campaniei de presă aboliționiste, de a anumită nuanță paternalistă. Pe de altă parte,
termenul „sclav” a căpătat rapid în limba română conotații negative mai puternice
datorită asocierii cu formele crunte de exploatare a captivilor africani transportați în
coloniile americane.
Campaniile aboliționiste occidentale din anii 1830-1840 au avut un anumit ecou în
mediile progresiste din Principate, conferind termenului „sclav” o puternică încărcă-
tură simbolică și emoțională. Deși au fost nevoiți inițial să își „delocalizeze” atacurile
împotriva sclaviei și să recurgă la clișee literare pentru a evita intervenția cenzurii de
stat, aluziile scriitorilor pașoptiști la situația robilor din Principate și nuanțele implicite
de critică socială erau destul de evidente. După adoptarea primelor legi de emancipare
între anii 1843-1844, termenii „sclav” și „sclavie” au devenit în mare măsură expresia
lexicală a criticii sociale pașoptiste la adresa ritmului lent de eradicare a robiei. Expresia
acestui deziderat se regăsește în rândurile Ofisul domnesc din noiembrie 1855, prin care
domnitorul Grigore Al. Ghica a proclamat solemn necesitatea abolirii complete a
„sclăviei” de pe teritoriul Moldovei:
[...] În momentul când Europa arată un interes atât de viu pentru Principate și
meditează regularea soartei lor, este de datoriea patriei nostre ca și ea să facă de la
sine un pas înainte. Ani îndelungați sânt de cînd sclăvia s-au rădicat din toate
staturile civilizate ale lumei vechi; singure [în] Principatele române s-au păstrat
încă aceste urme defăimătore a unei societăți barbare! În Principate singure,
sclavia face încă parte în ordinea socială! O asemine anomalie nu trebuie, nici
poate să mai esiste; o așa stare a lucrurilor este în nepotrivire cu sântele dogme ale
religiei creștine, cu principiile de umanitate și cu vitalul interes de stat. Aceasta
este o plagă a societății pe care trebuie, nu să o ascundem, precum s-au fost cercat
până acum, căci este cu neputință – dar să o vindecăm cu cât mai în curând.[...]91
91
„Iașii, 29 noemvri”, Steaua Dunării I, nr. 26 (29 noiembrie 1855): 101.
CHIRIAC BOGDAN 161
5. Concluzii
Departe de a epuiza întregul materialul documentar și interpretările care îi pot fi

asociate, cercetarea de față și-a propus să aducă o contribuție punctuală la studierea
terminologiei utilizate în presa din Moldova pentru a înfățișa situația robilor romi. Ca
o primă observație, se constată în această perioadă de tranziție spre modernitate o
diversificare a termenilor utilizați sub influența împrumuturilor lexicale din limbile
romanice. Semn al creșterii influenței limbii franceze asupra limbii române și al deschi-
derii treptate spre Occident, circulația unor exonime ca „egiptean” și „boemian” în pre-
sa din Moldova reprezintă rezultatul unui proces accelerat de împrumut lexical, dublat
de un mai lent transfer cultural franco-român, care a contribuit la redimensionarea, în
cheie romantică, a așa-numitului „specific etnic țigănesc” prin accentuarea nomadis-
mului atavic și a moștenirii asiatice a grupului-țintă.
O a doua observație ține de relația dintre preferințele terminologice ale autorilor și
finalitatea actului de comunicare în presă. Utilizarea neologismul „sclav” în defavoarea
termenului deja încetățenit „rob” nu a reprezentat o alegere aleatorie sau o simplă
preferință stilistică. În funcție de context și de intenția autorului, fiecare dintre acești doi
termeni puteau servi nu doar la încadrarea unor cunoștințe asupra grupului-țintă, ci și la
transmiterea unor aprecieri și judecăți de valoare asupra instituției robiei în sine. După o
perioadă de experimentări cu diverse neologisme în paginile Albinei românești, în care
filantropia creștin-umanitară și-a găsit expresia în năzuința de a „regularisi situația
țiganilor” și a-i încuraja pe boieri să-și „ierte” proprii robi, năzuințele iluministe de
reformă socială și idealurile romantice de înfrățire s-au contopit în scrierile unor
pașoptiști precum M. Kogălniceanu, care au utilizat un limbaj mai radical pentru a înfiera
sclavia ca „o plagă” și o „anomalie” socială și a milita pentru o finalitate politică mai clară:
„ștergerea completă a sclaviei” în Principate. În conformitate cu spiritul epocii, M.
Kogălniceanu și congenerii săi au descris abolirea robiei ca un deziderat mai degrabă
legat de justiție socială și de reorganizare economică decât ca o măsură propriu-zisă de
emancipare etnică. Ei au descris robia și clăcășia drept două forme similare de „șerbire”,
în sensul de dependență socială și exploatare economică, a celor mulți de către cei puțini,
vestigii ale unei ordini feudale opresive care trebuiau abolite și înlocuite cu o formă gene-
ralizată de „slobozenie”. Nicolae Ionescu, mai tânărul lor coleg, a sintetizat expresiv acest
deziderat într-un articol publicat în paginile României literare în anul 1855: „[a]stăzi cade
și se desființează sclavia cea neagră; mâine caută să cadă și să se desființeze șerbia cea
albă... căci almintere, cum vom începe a fi o societate?”92.
92
„Hronică”, România literară I, nr. 47 (2 decembrie 1855): 540.
SURSE CITATE
Surse primare inedite (presă)

Albina românească. Gazetă politico-literară, 1829-1849.
Gazeta de Moldavia, 1855-1856.
Propășirea. Foaie științifică și literară, 1844.
România literară, 1855.
Steaua Dunării, 1855-1856.
Surse primare edite

Cantemir, Dimitrie, Descriptio Antiqui et Hodierni Status Moldaviae/ Descrierea
Moldovei, traducerea din limba latină de Gheorghe Guțu, București: Editura Academiei
Republicii Populare Române, 1973.
Idem, Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane, ed. Virgil Cândea, București:
Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1987.
Cihodaru, Constantin, Ioan Caproșu și Leon Șimanschi, ed., Documenta Romaniae
Historica, A. Moldova, vol. I (1384-1448), București: Editura Academiei Republicii
Socialiste România, 1975.
Codrescu, Theodor, Uricariul sau colecțiune de diferite acte care pot servi la istoria
românilor, vol. X, Iași: Tipo-litografia Buciumului Român, 1888.
Fotino, Dionisie, Istoria generală a Daciei sau a Transilvaniei, Țerii Muntenesci și a
Moldovei, traducere de Gheorghe Sion, tom I-III, București: Imprimeria Națională a lui
Iosef Romanov et Companie, 1859.
Ghibănescu, Gheorghe, Surete și izvoade (documente slavo-române între 1412-1722),
vol. XXII, Iași: Viața Românească, 1929.
Hașdeu, Bogdan Petriceicu, Istoria critică a românilor, ed. Grigore Brâncuși,
București: Editura Universitară, 1999.
Iorga, Nicolae, Ange Bally. Un ouvrage d'il y a un siècle sur la Bessarabie comme pays
Moldave, Vălenii-de-Munte: [s.n.], 1940.
Idem, O lucrare de acum un secol despre Basarabia ca ținut moldovenesc, publicată
de N. Iorga, ed. Maria Danilov, București: Editura Tritonic, 2016.
Kogălniceanu, Mihail, Opere, vol. I. Beletristică, studii literare, culturale și sociale, ed.
Dan Simionescu, București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1974.
Idem. Opere, vol. II. Scrieri istorice, ed. Alexandru Zub, București: Editura Academiei
Republicii Socialiste România, 1976.
CHIRIAC BOGDAN 163
Kotzebue, A[ugust] de, Robii. Dramă istorică în trei acte, traducere din limba
germană de Iancu Ganea, Iași: Cantora Foii Sătești, 1842.
Panaitescu, Petre P. și Damaschin Mioc, ed., Documenta Romaniae Historica, B. Țara
Românească, vol. I (1247-1500), București: Editura Academiei Republicii Socialiste
România, 1966.
Papiu-Laurian, Alexandru, Tesauru de monumente istorice pentru România,
București: Tipografia națională a lui Ștefanu Rasidescu, 1964.
Rădulescu, Andrei ș.a., ed., Codul Calimach (ediție critică), București: Editura
Academiei Republicii Populare Romîne, 1958.
Idem, ed., Sobornicescu hrisov 1785, 1835, 1839, București: Editura Academiei
Republicii Populare Romîne, 1958.
Urechia, Vasile Alexandrescu, Opere complete, seria E, tomul 1, Novele, cugetări,
foiletone, bibliografii, varia, București: Tipografia Curții Regale, proprietar F. Göbl,
1883.
Vitcu, Dumitru, Gabriel Bădărău și Corneliu Istrati, ed., Regulamentul Organic al
Moldovei, Iași: Editura Junimea, 2004.
Surse secundare (dicționare și enciclopedii)

Cihac, Alexandru, Dictionnaire d'étymologie daco-romane. Éléments latins comparés
avec les autres langues romanes, Francfort s. M: Ludolphe St. Goar, 1870.
Idem, Dictionnaire d'étymologie daco-romane. Éléments slaves, magyars, turcs,
grecs-moderne et albanais, Francfort s. M: Ludolphe St. Goar, 1879.
Ciorănescu, Alexandru, Dicționar etimologic al limbii române, ed. Tudora Șandru
Mehedinți și Magdalena Popescu Marin, București: Editura Saeculum I.O., 2002.
Dictionnaire de l’Académie française, ed. a 6-a, tomul 1 (A-H), Paris: Imprimerie et
librairie de Firmin Didot frères, imprimeurs de l'Institut de France, 1835.
Hangiu, Ion, Dicționar al presei literare românești (1790-1982), București: Editura
Științifică și Enciclopedică, 1987.
Hașdeu, Bogdan Petriceicu, Etymologicum Magnum Romaniae, tom III (B-Bărbat),
București: Stabilimentul grafic I.V. Socecu, 1893.
Poenaru, Petrache și Aron Florian, Vocabulaire franaçais-valaque/ Vocabular
franțezo-românesc, vol. 1, București: Imprimeria Colegiului Sf. Sava, 1841.
Vinereanu, Mihai, Dicționar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de
indo-europenistică, București: Alcor Edimpex, 2008.
Surse secundare (articole și cărți)

Achim, Viorel, The Roma in Romanian History, traducerea din limba română de
Richard Davies, New York și Budapesta: Central European University Press, 2004.
Adam, Gabriela Violeta, „Etnonime și porecle pentru diferite nume etnice, pe baza
ARL II”, Dacoromania (serie nouă) XX, nr. 2 (2015), 123-134.
Alexandru, Andriescu, Limba presei românești în secolul al XIX-lea, Iași: Editura
Junimea, 1979.
Bochmann, Klaus, Lexicul social-politic român între 1821 și 1848, traducere din
limba germană de Octavian Nicolae, Iași: Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”,
2017.
Bulgăr, Gheorghe, „Despre limba și stilul primelor periodice românești” în Contri-
buții la istoria limbii literare romîne în secolul al XIX-lea, vol. II, București: Editura
Academiei Republicii Populare Romîne, 1958, 75-114.
Chiriac, Bogdan, „Mihail Kogălniceanu’s Historical Inquiry into the Question of
Roma Slavery in Mid-Nineteenth-Century Romanian Principalities”, Critical Romani
Studies 2 (2020), 24-41.
Chirilă, Ina, „Theodor Codrescu și posteritatea sa”, Ioan Neculce. Buletinul Muzeu-
lui Municipal „Regina Maria” Iași II, seria a III-a, 2020, 79-87.
Cornea, Paul, „Structura pașoptismului și obiectivele sale de luptă”, în Idem,
Oamenii începutului de drum. Studii și cercetări asupra epocii pașoptiste, București:
Editura Cartea Românească, 1974, 5-25.
Dominte, Constantin, „Nume de populații și de triburi germanice în antichitate
într-un viitor lexicon românesc de etnonime”, Analele Științifice ale Universității
„Al. I. Cuza” din Iași, secțiunea Lingvistică (serie nouă) LI, 2005, 117-152.
Dvoicenco, E., Viața și opera lui C. Stamati. Contribuțiuni după izvoare inedite,
București: Cartea Românească, [s.a.].
Filhol, Emmanuel, „Le mot «Bohémien(s)» dans les dictionnaires français
(XVII-XIXe siècles)”, Cahiers art et science: Marges-limites-frontières 2, vol. 6 (2000),
101-132.
Georgescu, Vlad, Istoria românilor de la origini pînă în zilele noastre, ediția a III-a,
ed. Stelian Neagoe, București: Editura Humanitas, 1992.
Idem, Mémoires et projets de réforme dans les Principautés Roumaines, 1831-1848:
répertoire et textes, avec un supplément pour les années 1769-1830, București:
A.I.E.S.E.E., 1972.
Gonța, Alexandru, „Cercetări cu privire la robia țiganilor din Moldova în veacurile
XV-XVI”, în Idem, Studii de istorie medievală, ed. Magda Maria Szekely și Ștefan
S. Gorovei, Iași: Editura Dosoftei, 1998, 89-114.
CHIRIAC BOGDAN 165
Ghenghea, Mircea-Cristian, „Un eveniment editorial în Principatul Moldovei în

anul 1853-Coliba lui Moșu’ Toma”, Studii și materiale de istorie modernă XXVI (2013),
86-92.
Horváth, István și Lucian Nastasă, ed., Rom sau Țigan: dilemele unui etnonim în
spațiul românesc, Cluj-Napoca: Editura Institutului pentru Studierea Problemelor
Minorităților Naționale, 2012.
Ionescu, Virgil I., Mihail Kogălniceanu. Contribuții la cunoașterea vieții, activității și
concepțiilor sale, București: Editura Științifică, 1963.
Iordachi, Atanasie, Principatele Române în epoca modernă, vol. 1, București: Editura
Albatros, 1996.
Hitchins, Keith, Românii, 1774-1866, ediția a III-a, traducere din limba engleză de
Delia Răzdolescu și George Potra, București: Editura Humanitas, 2013.
Marino, Adrian, „Cenzura în România. Schiță istorică III”, Sfera Politicii V, 1997,
nr. 51, pp. 48-52.
Matras, Yaron, „Romani self-appellations in a linguistic perspective: A reply to
Leonardo Piasere”, ANUAC. Rivista della Società Italiana di Antropologia Culturale
(SIAC) 8, nr. 2, (decembrie 2019), 105-112.
Idem, The Romani Gypsies, ed. a 2-a, Cambridge, Massachusetts: Harvard Univer-
sity Press, 2015.
Mircea, Ion Radu, „Termenii rob, șerb și holop în documentele slave și române”,
Studii și Cercetări Științifice, Iași, vol. 1, fascicolul 2 (1950), 856-873.
Munteanu, Eugen, „Etno-horonimie românească (EHR). Dicționar istoric al
numelor de țări și de popoare în română. Prezentarea unui proiect”, Analele Științifice
ale Universității „Al. I. Cuza” din Iași, secțiunea Lingvistică (serie nouă), tom. LI, 2005,
299-321.
Petcu, Marian, coord., O cronologie a cenzurii în România, București: Editura
Tritonic, 2016.
Piasere, Leonardo, „Pour une histoire des auto-dénominations romanès”, ANUAC.
Rivista della Società Italiana di Antropologia Culturale (SIAC) 8, nr. 1 (iunie 2019),
85-118.
Potra, George, Contribuții la istoricul țiganilor din România, București: Fundația
Regelui Carol I, 1939.
Simionescu, Cristofor, „Gheorghe Asachi, cărturar la Moldovei”, în Marin Aiftincă
și Alexandru Husar, ed., Gheorghe Asachi. Studii, București: Editura Academiei
Române, 1992.
Regimul administrativ al nomazilor în România
și în Franța. 1856-1938
Dr. Petre Petcuț

Nouă zecimi dintre romii din Montreuil vin din Rusia pentru că
toți avem nume rusești: Maximoff, Koudakoff, Blinoff... Aceasta vine
de departe, vine din Rusia. Străbunicul meu a venit din România dar
ei plecaseră din România după sfârșitul sclaviei, pe la 1860. Atunci
au plecat în Rusia și străbunicul meu, care este în cartea mea „Prețul
libertății”, sub numele de Istvan, întrebat ce nume va lua în Rusia,
pentru că avea doi metri și zece în înălțime, a spus: „Eu sunt cel mai
înalt”, așa că l-au numit „Maximoff”.1
Mateo Maximoff, scriitor rom instalat la Montreuil, Franța
Rromii orientali: de la circulație la migrație

Istoria migrațiilor contemporane consideră secolul al XIX-lea drept secolul migra-
țiilor europene. Beneficiarul principal al transferului de populație este continentul ame-
rican ce primește, între 1820 și 1920, 60 de milioane de europeni2. Printre numeroasele
grupuri care circulă în interiorul Europei și către Lumea Nouă distingem și rromi ori-
ginari din centrul, estul și sudul continentului. Istoricii au dat și un nume acestei recon-
figurări intercontinntale a prezenței rromani: a doua mare migrație a rromilor.3 Cauzele
care au declanșat în dreptul rromilor nomazi schimbarea rutelor de circulație precum și
antrenarea în această migrație a unei părți a rromilor sedentari sunt multiple iar expli-
cațiile istoricilor și lingviștilor ridică unele semne de întrebare. În general, se consideră că
abolirea sclaviei din Principatele Române, de la mijlocul secolului al XIX-lea, a fost
elementul declanșator și teza este sustenabilă, la o privire rapidă, pentru că privește
1
Jaulin Beatrice, Les Roms de Montreuil, 1945-1975, Les Editions Autrement, Paris, 2000,
p. 40.
2
Jeffrey G. Williamson, Migrations mondiales, în Finances & Développement, vol. 43, nr. 3,
septembrie 2006, p. 24, articol consultat online în 5 mai la adresa http://www.imf.org/external/
pubs/ft/fandd/fre/2006/09/pdf/williamson.pdf.
3
Vezi Elena Marušiakova și Veselin Popov, „Les migrations des Roms balkaniques en Europe
occidentale: mobilités passées et présentes”, în Balkanologie, vol. XI, nr. 1-2, decembrie 2008, p. 4,
disponibil online și consultat în 15 aprilie 2012 la adresa http://balkanologie.revues.org/
index972.html.
PETRE PETCUȚ 167
câștigarea libertății personale a unui număr important de indivizi. Dar această ipoteză
nu ține seama de regimul de semi-libertate, bazat pe privilegii senioriale, de care benefi-
ciau grupurile nomade. Trecerea frontierei dintre state și imperii nu le-a pus niciodată
probleme. Sclavia, în dreptul lor, a corespuns unei vasalități de tip medieval. Proprie-
tarul, oricare ar fi fost acesta, ca și statul modern de mai târziu, nu avea decât posi-
bilități limitate de control efectiv asupra lor.
Libertatea de circulație a nomazilor din sclavie și post sclavie nu a fost de natură a
favoriza emigrația atâta timp cât contextul economic era favorabil. Și România, în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea, se afla în plină dezvoltate economică și boom
demografic, populația crescând de la 4.1 milioane în 1860 la 7.2 milioane în 1912.
În acest context, este dificil să atribui unui singur eveniment, cu toată importanța lui
de necontestat, schimbarea paradigmelor de circulație pentru grupuri de rromi trans-
naționale și transgeneraționale. O privire diferită de precedentele ipoteze se impune.
Primul element de care trebuie să ținem cont în analiza acestui eveniment este
înscrierea sa în timp, din deceniul șase al secolului al XIX-lea și până în deceniul patru
al secolului următor. În mod necesar, în cele opt decenii, presărate cu rupturi majore,
între care un război mondial, nu poate fi vorba doar de un singur element declanșator.
De notat că sunt semnalate mișcări de populație rromani în Principatele Române în
timpul fiecărui conflict care le-a transformat în teatre de război și care a opus imperiile
austriac, țarist și otoman. Grupurile nomade ocoleau, din motive de securitate, zonele
ocupate de armate și logistica aferentă și reveneau odată cu încheierea acestora. De
asemenea, explorarea de noi teritorii, pe durata războaielor, putea determina schimbări
definitive în implantarea geografică și economică a nomazilor.
Un al doilea element, susceptibil să influențeze nomazii, atinge toate țările Europei
în grade diferite și privește măsurile legislative și polițienești adoptate în scopul înre-
gistrării, supravegherii și controlului rromilor aflați în mișcare. Restrângerea libertății
de circulație, expulzările tot mai frecvente și acuzații diverse sunt de natură a perturba
societățile rromani constituite istoric în acele teritorii și a-i determina pe unii dintre
membrii lor să ia calea emigrației.
Trebuie subliniat că toate statele europene vor cunoaște în această perioadă prezența
grupurilor nomade „străine” la frontieră sau circulând în interior. Treptat, măsurile
administrative naționale pentru controlul și expulzarea nomazilor se vor transforma
într-o cursă a înarmării cu mijloace legislative care să-i protejeze de invazia în curs a
nomazilor și a vagabonzilor.
În cadrul acestui articol mi-am propus, în prima parte, să identific elemente din
legislație și din practicile administrative care ar fi putut constitui leviere de presiune
asupra grupurilor de nomazi, întâlnite în teritoriul ce a constituit unul din principalele
bazine de emigrație rromani, începând cu jumătatea secolului al XIX-lea. Este vorba

despre Principatele Unite, ce vor purta, începând cu 1866, numele de Principatul
României, iar din 1881, de Regatul României. Durata de timp studiată începe cu elibe-
rarea din sclavie de la mijlocul secolului al XIX-lea și se oprește la sfârșitul perioadei
interbelice. Accentul este pus pe modificarea legislației și pe câteva din măsurile admi-
nistrative românești de natură, pe de-o parte, a limita imigrația, a îngreuna circulația și
a constrânge la sedentarizare sau, pe de cealaltă parte, menite a încuraja emigrația
nomazilor autohtoni. În privința acestui aspect, nu avem semnalate înregistrări ale
administrației românești cu privire la plecarea unor grupuri semnificative de rromi.
Aceasta nu semnifică faptul că nu ar fi existat. Numeroase fotografii din perioada
interbelică făcute la periferia Londrei și în Statele Unite ale Americii atestă prezența
rromilor români4 ce călătoreau în familie lărgită, cu rulote din lemn și îmbrăcați în
manieră occidentală. A doua parte a articolului analizează legislația franceză cu privire
la nomazi, până la legea din 16 iulie 1912, și pune în lumină practici administrative
culese în două din arhivele departamentale ale Franței, stat al cărei teritoriu a constituit
o destinație pentru mulți din rromii orientali.
1. Regimul administrativ al nomazilor în România
1.1. Nomazii și limitele libertății de circulație
În 22 decembrie 1855 și 20 februarie 1856 se încheiase pentru rromi cea mai lungă
sclavie cunoscută din istorie, de aproape cinci secole. Deveniți cetățeni ai Moldovei și
Țării Românești și, după unirea acestora din 24 ianuarie 1859, ai Principatelor Române,
rromii aspiră să intre nu doar în rândul contribuabililor ci și în corpul națiunii. Diver-
sitatea inițială a grupurilor de rromi, menținută de constrângerile sistemului juridic
privativ de drepturi al sclaviei, este suficient de puternică ca să-i structureze în grupuri
și indivizi mai mult sau mai puțin pregătiți pentru libertate. Cei mai mulți dintre rromii
instalați în țigăniile foștilor stăpâni vor rămâne pe loc, atunci când li s-a oferit posibi-
litatea. Foarte mulți au fost însă alungați de la curtea și de pe pământurile unde se
născuseră și trăiseră până atunci, fiind obligați să caute sate noi, dispuse să-i primească,
sau îngroșând rândurile servitorilor din mahalalele orașelor.
4
Description: SMGC Shaw P. 227 – Roumanian Gypsies [Rudari] – Peter Stankovic, Stanko
Gjorgjevic, Dzuka Gjorgjevic, Maria Mitrovic, Maritsa Gjorgjevic, Dzuka Mitrovic and Ilinka
Stankovic and children (liverpool.ac.uk), 9 ianuarie 1927, Colney Heath, Anglia.
PETRE PETCUȚ 169
Existența nomazilor este și ea puternic bulversată de schimbările deceniilor de la

jumătatea secolului al XIX-lea. Pe perioada sclaviei nomazii beneficiaseră, cu unele
excepții, de anumite privilegii garantate de domnie și de către ceilalți proprietari de
sclavi. Între acestea amintim posibilitatea de a circula prin țară fără prea multe
constrângeri, păstrarea unității familiei și a grupului – ceea ce le asigura o securitate
sporită, judecata internă în pricinile privind membrii grupului sau conflictele cu rromi
din alte grupuri nomade, capacitatea de a acumula avere proprie etc. Fuga în țările
învecinate, facilitată de mobilitatea ridicată a grupului, a constituit principala lor armă
în fața nerespectării privilegiilor de către proprietari.
Ieșirea din sclavie, urmată în scurtă vreme de modernizarea instituțională întreprinsă
de Alexandru Ioan Cuza și continuată de Carol I, au adăugat treptat numeroase restricții
de deplasare, justificate ca necesare pentru asigurarea supravegherii și controlului gru-
purilor mobile de căldărari, rudari, ursari sau lăieși. Nomazii nu sunt încă indezirabili
oficial și exista, în mod evident, un interes economic al Statului, care beneficiază de pe
urma forței de muncă sezonieră și de calificarea în unele meserii, superioară restului
populației. Sunt numeroase documentele care-i atestă construind clădiri în proprietatea
Statului sau a marilor proprietari de pământ, la săparea de canale de irigat sau lucrând
în agricultură. Interesul este și unul demografic pentru că Principatele Unite nu sunt
un teritoriu suprapopulat, dimpotrivă. În urma reformei agrare din anul 1864 și al unei
dezvoltări economice generale, industriașii, constructorii și exploatanții agricoli duc
lipsă de lucrători și solicită adesea Ministerului de Interne permise de muncă pentru
italieni și transilvăneni. În România intră și familii întregi de bulgari și sârbi ce fug din
Imperiul Otoman datorită fiscalității ridicate și pentru a scăpa de datorii. Dacă migran-
ții de religie creștină sunt primiți și instalați la o distanță minimă de siguranță de 50 km
în interiorul țării, evreii, ungurii și rromii vor face obiectul unei politici aparte.
1.2. Circulația nomazilor și replica legislativă a statului modern
Cea mai importantă prevedere legislativă aflată la îndemâna autorităților locale, în

împiedicarea instalării în comune a elementelor indezirabile este Legea Poliției Rurale
publicată în „Monitorul Oficial” din 25 decembrie 18685. Articolul 10 stabilea că nici o
persoană fără căpătâi nu se poate stabili într-o comună fără a avea o autorizație
prealabilă din partea Consiliului Comunal. În urma acestei legi sedentarizarea noma-
zilor, cu unele excepții, a trebuit să fie impusă de Stat, prin prefecți, pentru a trece peste
veto-ul negativ al autorităților locale.
5
ANIC, Diviziunea rurală-comunală, dosar 50/1868.
Circulația internă și transfrontalieră a continuat să se facă în baza vechiului

„Regulament al pasportelor și al biletelor de drumŭ” din februarie 1852, care dădea
autoritate prefectului să decidă în privința cererii de intrare sau ieșire din principate6.
Obsolența regulamentului după unirea principatelor a condus la înlocuirea sa, la
sfârșitul anului 1860, cu un Proiect provizoriu până la promulgarea noii legiuiri pentru
sloboda preumblare și exersare a comerțului, atât în toate porturile acestor Prințipate,
cât și prin toate orașele de negoț.7 În baza lui, deplasările interne erau autorizate prin
bilete de drum, eliberate de prefecturi. Lipsa sau expirarea biletului atrăgea, în dreptul
străinilor, expulzarea iar autohtonii erau trimiși în comunele de proveniență.
Proclamarea României ca regat, în 1881, va constitui ocazia pentru încă o modifi-
care legislativă în privința circulației străinilor pe teritoriul României. Legea asupra
străinilor8 autoriza Consiliul de Miniștrii să decidă expulzarea „străinilor care ar
tulbura liniștea publică sau ar compromite siguranța statului” (art. 1), iar Guvernul
putea expulza în afara țării orice persoană fără a da vreo motivație (art. 2). Este o
evoluție clară către centralizarea Statului, în raport cu legislația anterioară care includea
în luarea deciziilor și prefecturile.
Prefectura județului Muscel, într-un raport din 21 ianuarie 1869 adresat ministrului
de Interne, semnala că „n-a refuzat intrarea în Țară a nici un pasageriu ce s-a
presentatu cu pașpoarte în regulă și certificate pe termenu mărginitu, afară de Unguri,
Țigani și Ovrei, care dupe ordinu Divizii 1 Teritorială Militară N. 5311 din 17 iulie,
urmată dupe alu Domnului Ministru de Resbelu, suntu popriți absolut aceste națiuni
fără căpătâi, fie în grupă sau individualu”9. Interzicerea intrării în România pentru
rromi afectează puternic relațiile strânse de familie ce uneau grupurile de nomazi, aflate
adesea pe teritoriul mai multor state. Ele sunt obligate să treacă și să rămână în
invizibilitate, pentru a reuși, eventual, să evite restricțiile circulatorii impuse la frontieră
în mod absolut arbitrar, doar pe baza apartenenței etnice.
Dificultățile cauzate de nomazi comunelor și administrațiilor locale sunt parțial
documentate și privesc un număr relativ important din șatrele ce cutreierau țara.
Acestea trebuiesc înțelese cu precădere din perspectiva problemelor întâmpinate de
perceptori în colectarea impozitelor sau a conflictelor cu săteni referitor la pășunat și
utilizarea lemnului. Administrația centrală solicitase și primise un raport complet în
6
ANIC, M. I., Divizia Administrativă, dosar 157/1860, f. 11.
7
ANIC, M. I., Administrative, dosar 157/1860, tot dosarul.
8
„Monitorul Oficial”, nr. 6, din 7 aprilie 1881, p. 176.
9
ANIC, M.I., Divizia Administrativă, dosar 155/1868, f. 55.
PETRE PETCUȚ 171
privința nomazilor încă din anul 183110. Din totalul rromilor aparținând Domniei în
Țara Românească, nomazii în dreptul cărora se constată că sunt „nestatornici, plim-
bători cu corturile, fiind nărăviți la fapte de hoții” însumau: 300 familii rromi zavragii,
150 familii rromi lăieți, 40 familii rromi netoți la care se adăugau și alte grupuri, dintre
cele aparținând particularilor. Între 500-600 de familii, însumând 2500-3000 indivizi și
reprezentând 10 % dintr-un total de 5600 familii11, erau de natură a pune probleme
aparatelor juridic și de securitate internă din tânărul stat românesc. Vizibilitatea acestor
procente este însă suficientă pentru a se considera că toți nomazii creează probleme și
să determine emiterea de circulare restrictive cu aplicare generală. Insuficienta cunoaș-
tere a lumii nomade de către societatea sedentară favorizează amalgamul, făcând difici-
lă separarea între nomazii interesați doar de activități lucrative și cei „nărăviți la fapte de
hoții”. În majoritatea rapoartelor și circularelor ministeriale se solicită trecerea de la un
mod de viață nomad la unul sedentar și reducerea numerică a grupurilor prin separare.
Un exemplu îl întâlnim în raportul din data de 6/18 iunie 1869, al Ministerului de
Justiție către Ministerul de Interne, unde se sublinia necesitatea sedentarizării noma-
zilor în comune, iar în caz de delicte comise de aceștia, denunțarea lor imediată la
Parchet12. Practic „comunele a căror poliție este puțin organizată sunt în prada lor”13.
În răspuns la acest raport, Ministerul de Interne emite circulara cu N° 9063, din 13/25
iunie 1869, prin care se dădeau dispoziții prefectului să ia măsuri în tot districtul „ca
unde se vor fi ivind niște asemenea bande să se risipească de îndată” grupurile de
nomazi și să-i trimită pe fiecare din membrii acestora în comunele de proveniență14.
O circulară a aceluiași ministru de Interne, din 26 ianuarie/6 februarie 1870, pune în
contrast lumea rurală, organizată în jurul lucrării pământului, cu practicile nomazilor,
centrate pe comerț și pe folosirea resurselor rurale fără consimțământul proprietarilor
de holde și livezi, consimțământ imposibil de acordat de către micii proprietari pentru
că ar fi fost similar cu distrugerea recoltelor. Doar marii proprietari, printre care se
număra și Statul, erau în măsură să asigure pășune, lemn, islaz grupurilor de nomazi.
Acolo unde a avut loc, aceasta a semnificat o primă măsură autentică în favoarea
sedentarizării. Circulara readuce în atenția prefecturilor aceleași șatre de lăieți, ursari și
căldărari ce „umblă din loc în loc” și „pricinuiesc pagubă pe unde trec cu devastarea
10
Analele Parlamentare ale României (APR), Imprimeria Statului, Bucuresci, 1890, Tom I,
Partea I (1831), pp. 511-516.
11
Bușă Daniela, coord., Călători străini despre țările române în secolul al XIX-lea, serie nouă,
vol. III, București, Editura Academiei, 2006, p. 101.
12
ANIC, M.I., Diviziunea Comunală, dosar 12/1869, f. 162.
13
Ibidem, f. 163.
14
Ibidem, f. 165.
livezilor și a holdelor de către vitele lor și ațin calea trecătorilor” fără o reacție pe
măsură din partea Justiției, din cauza faptului că ei „umblă în cete”15.
O nouă circulară, din 1871, privește interzicerea intrării în țară a persoanelor fără
meserie reală și capital, în limbajul juridic și securitar fiind considerați drept vagabonzi
disimulați16. Cine sunt în realitate aceste persoane indezirabile o aflăm tot din cores-
pondența minister – prefecturi din același an, 1871. România era, în fapt, interzisă
tuturor „israeliților” și „țiganilor” ce nu aveau în posesie suma de 5000 franci17. Această
prevedere, deși era dificil de îndeplinit de către frontalierii aflați în căutare de lucru, nu
punea în realitate nicio problemă familiilor de nomazi obișnuite să tezaurizeze din tată
în fiu câștigul financiar care devine, cu fiecare generație, din ce în ce mai important,
permițând familiilor să intreprindă cu regularitate călătorii internaționale, de afaceri,
fiind implicați în industria de divertisment, între continentele european, american, și
austral18.
Plecarea rromiilor din Principatele Unite și din Romania antrena riscul expirării
pașapoartelor, cu urmarea de a nu mai fi recunoscuți drept cetățeni ai țării iar întoar-
cerea să le fie oprită. În cursul anului 1868, Ministerul de Interne eliberează pașapoarte
valabile doar pentru ieșirea din țară. Solicitările statelor vecine referitor la stabilirea
naționalității indivizilor și grupurilor de rromi originari din România se lovesc de lipsa
documentelor de stare civilă autohtone și, implicit, de nerecunoașterea apartenenței la
poporul român. Termeni precum „locuire provizorie”19, folosiți în corespondența
Ministerului de Interne cu Ministerul de Externe sunt de natură a pune sub semnul
întrebării apartenența la națiunea română.
Creșterile teritoriale și de populație din perioada interbelică au modificat structura
etnică a României, aducând în componența națiunii un aport considerabil de alte
minorități, printre care aproximativ 50.000 dintre rromii „călători sau corturari” înre-
gistrați în Ungaria, la recensământul din anul 191020. Legislația din vechiul regat se va
aplica și în teritoriile nou alipite, inclusiv în privința nomazilor. Supravegherea și con-
15
Ibidem, f. 185.
16
ANIC, M.I., Divizia Administrativă, dosar 116/1874, f. 15 recto + verso.
17
Ibidem, dosar 105/1871, f. 12.
18
Vezi Adèle Sutre: «Are you a Gypsy? L’identification des Tsiganes à la frontière américaine
au tournant du XXe siècle», Migrations Société, vol. 26, n° 152, 2014, p. 57-73. «Des pièces d'or
pour parcourir le monde. Les circulations transnationales de familles tsiganes au tournant du
XXe siècle», Autrepart, n° 67-68, 2013, p. 53-68.
19
ANIC, M.I., Administrative, dosar nr. 27/1869,
20
Lucian Năstasă, Andrea Varga editori, Minorități etnoculturale. Mărturii documentare. Țiga-
nii din România (1919-1944), Centrul de resurse pentru diversitate etnoculturală, Cluj-Napoca,
2001, p. 79.
PETRE PETCUȚ 173
trolul lor de către autoritățile centrale și locale continuă și se dezvoltă până la declan-
șarea celui de-al Doilea Război Mondial.
1.3. Circulare și controlul nomadismului în județul Cluj
Toate statele moderne au dezvoltat, indiferent de prezența sau absența nomazilor,

servicii de poliție și jandarmerie rurală, pentru menținerea ordinii și soluționarea cazu-
rilor de violență sau furt. Interacțiunile economico-sociale dintre nomazi și sedentari
amplifică sentimentul de insecuritate și oferă repede un țap ispășitor diferitelor situații
de natură a tulbura ordinea socială. Dispariția unui animal, distrugerea unei culturi sau
apariția unei boli sunt conectate cu ușurință la prezența nomazilor, străini și indesci-
frabili în ochii localnicilor. Chiar și autoritățile centrale îi descriu drept „periculoși din
punct de vedere al siguranței, averii și liniștii publice, prezența lor constituind un „peri-
col iminent” pentru societate. Rezultatul este luarea de măsuri polițienești împotriva
acestor grupuri. Când nu se cunosc cu precizie responsabilii, vina cade asupra indivi-
zilor sau a grupurilor situate cel mai jos pe scara socială, undeva la periferia societății.
Aceștia sunt rromii și mai multe exemple de astfel de decizii (expulzare, supraveghere,
limitarea circulației, interzicerea practicării meseriilor tradiționale etc.) pe teritoriul
județului Cluj sunt prezentate în textul care urmează.
În absența unor soluții perene la plângerile primarilor și locuitorilor mai multor
comune, prim-pretorul plasei Sărmaș ordona la 4 martie 1922 expulzarea caravanelor
de nomazi, din post în post, solicitând de asemenea verificarea averii nomazilor și
confiscarea bunurilor ce nu puteau fi justificate.21
Instalarea mai multor familii de nomazi la marginea localității Sânpaul va determina
autoritățile comunei să solicite, în data de 18 mai 1922, în locul expulzării, instalarea
acestora pe un teren din interiorul comunei unde puteau fi supravegheați cu mai multă
ușurință de către săteni.22 Necunoscutele lumii nomazilor provoacă interogații și temeri
care ajung să fie controlate prin includerea nomazilor în lumea sedentarilor. Aflați în
comună, nomazii pot fi observați, studiați, înțeleși, constrânși să adopte coduri com-
portamentale din viața satului.
Un alt motiv invocat de administrație în acțiunile de limitare a circulației nomazilor
a fost acela pentru evitarea răspândirii bolilor contagioase pe care se credea că le
colportează aceștia dintr-un loc în altul.23
21
Ibidem, p. 84.
22
Ibidem, p. 86.
23
Ibidem, p. 87.
În cursul verii anului 1928 existau informații la nivelul Ministerului de Interne des-
pre posibile măsuri de expulzare a nomazilor aflați pe teritoriul Ungariei, către statele
vecine, printre care și România. Se solicită vigilență sporită din partea prefecturilor de
frontieră pentru împiedicarea unei astfel de acțiuni.24
Măsurile restrictive la adresa nomazilor pe teritoriul județului Cluj vor continua în
toamna anului 1928 prin interzicerea meseriei de ursar25, ce implica stoparea folosirii
urșilor în cadrul spectacolelor propuse și obliga, indirect, la sedentarizare. Doar că
sedentarizarea nomazilor se va lovi de cel puțin două opoziții, ce scot în evidență
situații care astăzi sunt denunțate atât de clasa politică cât și de societatea civilă ca fiind
rasism. Articolul 13 din Legea pentru organizarea administrațiilor locale26 permitea
comunelor să refuze calitatea de membru indivizilor care nu puteau justifica de niciun
mijloc cunoscut în a-și câștiga existența. Administrațiile locale solicitaseră rromilor,
după eliberarea din sclavie, trei garanții pentru a se putea instala într-o localitate sau pe
o moșie. Acestea erau dovada unui domiciliu stabil, a unui comportament onorabil în
societate și a prezenței lor la domiciliu în momentul plății impozitului. Ele vor fi
înlocuite, la nivelul României Mari, după modelul Legii nr. 394, din 31 martie 186427,
pentru comunele urbane și rurale și al circularei din 1871, de garanția unei meserii sau
a unui comerț recunoscut de societate ca fiind corect și onorabil. Articolul 13 este
instrumentul legislativ la care fac apel, în argumentarea refuzului lor, comunele pe
teritoriul cărora nomazii încercau să se instaleze.
Un al doilea element în justificarea unui refuz ține de lipsa pământurilor comunale
disponibile, care să fie atribuite nomazilor pentru a-și construi casă și grădină. Există
totuși administrații locale dispuse să acorde posibilitatea de instalare petenților rromi,
cum s-a întâmplat la Huedin în toamna anului 1931, unde 38 de familii de nomazi,
însumând 72 adulți, 99 copii, 43 de cai și 38 de căruțe au primit acordul de a se instala
pe pământurile Primăriei, primind de la șeful Poliției buletine de înscriere la Biroul
Populației. Nu este cazul unei instalări perene pentru că șatra de nomazi a pornit din
nou în primăvara anului 1932 în periplul său economic prin Regat. Probabil că nu s-ar
fi întors prea curând la Huedin, de care nu-i lega nimic altceva decât documentele
eliberate de Biroul Populației. Dar doi ani mai târziu, în 1934, un control al Jandar-
24
Ibidem, pp. 88-89.
25
22 octombrie 1928, ibidem, p. 89.
26
Legea a fost publicată în Monitorul Oficial cu numărul 170 din 3 august 1929.
27
Legea nr. 394, din 31 martie 1864, pentru comunele urbane și rurale, publicată în Moni-
torul Oficial din 31 martie 1864, la articolul 73, alineatul 5, dădea dreptul Consiliului Comunal
„a-și da numai socotința” față de cererile de împământenire ale străinilor domiciliați în comună.
Lege pentru comunele urbane și rurale a Principateloru-Unite-Române, Bucureșci, Imprimeria
Statului, 1865, p. 23.
PETRE PETCUȚ 175
meriei îi va trimite în ultima localitate de proveniență, conform actelor prezentate de

nomazi. Măsura administrativă intervine ca urmare a unei circulare a Ministerului de
Interne, ce restrânge și mai mult posibilitățile de circulație și, implicit, capacitatea
nomazilor de a subveni nevoilor economice ale familiei și ale grupului. Corespondența
dintre Poliția Huedin și Prefectura Cluj, lasă să se înțeleagă că acesta ar fi unul din
motivele pentru care, în 29 mai 1934, Primăria a solicitat sprijinul Prefecturii pentru
împărțirea șatrei în grupuri mai mici care să fie împrăștiate prin comunele din împre-
jurimi.28 Un al doilea element, amintit în raportul Poliției, ține de interesul națiunii și
privește structura etnică defavorabilă românilor din localitățile Almaș, Fildu de Jos,
Fildu de Sus, Sfăraș, Jebucu, Izvorul Crișului, Nearșova și Poieni. Viitoarea prezență a
nomazilor „de religie și sentiment românesc” era de natură a crește în statistici ele-
mentul românesc din aceste comune.29
Un alt element care împiedica libera circulație și, implicit, funcționarea modelului
economic și societal nomad este impunerea unei carantine de 19 zile pe parcursul
epidemiilor de scarlatină și tifos exantematic.30 Și alte categorii de populație, precum
nou sosiții într-o comună sau cerșetorii, erau obligate să rămână în carantină, doar că
rezultatul economic asupra grupului de nomazi era mult mai puternic decât pentru
celelalte categorii impactate. Comerțul și serviciile pe care le puteau propune într-o
localitate, la expirarea celor 19 zile de izolare, era satisfăcut în cel mult o săptămână
după care plecau și erau din nou plasați în carantină în localitatea de popas.
Stabilirea forțată a domiciliului în comunele rurale pentru șatrele de nomazi a fost o
practică curentă a administrației românești începând cu a doua jumătate a secolului
al XIX-lea și până în deceniul șapte al secolului următor.
Pentru că modul de viață nomad era greu descifrabil de funcționarii statului mo-
dern, autoritățile aveau în vedere așezarea și asimilarea acestora sau, în caz de eșec,
forțarea lor indirectă să emigreze. Acest proces pare dificil de conceput dar a existat cu
adevărat și și-a găsit expresia deplină în deportarea în Transnistria din 1942. El a fost
posibil datorită recentei sclavii în care rromii, sedentari și nomazi, erau excluși din
societatea oamenilor. După abolire, emancipații sunt subiecții unei marginalități eco-
nomice și sociale de durată, rezultat al unei libertăți în care au intrat goi sau doar cu
hainele de pe ei și, al unui statut de cetățean de categoria a doua, singurul tolerat de
societate. Până la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial se remarcă aceste două
constante: permiterea plecării grupurilor de nomazi și împiedicarea intrării altora noi.
28
Năstasă, Varga ed., op. cit., pp. 129-130.
29
Ibidem, p. 192.
30
Ibidem, p. 255.
Se „potrivea” modul de viață nomad cu principiile pe care era fundamentat statul

modern? Răspunsul este vizibil în măsurile administrative decretate în dreptul noma-
zilor, în România și în restul Europei. Dezvoltarea problematicii rrome din perioada
interbelică trimite însă spre motive mult mai profunde decât realizarea unui control de
identitate și fiscal. Pentru ca înregistrarea și supravegherea nomazilor din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea să se transforme în internare, deportare și genocid a fost
nevoie doar de un cadru politic propice unor astfel de crime. Ele sunt expresia unui
profund rasism antirrom, mult mai complex în România, decât în alte părți, datorită
moștenirii sclaviei.
Procesul de multiplicare a documentelor de identitate, de supraveghere și de
îngreunare a circulației șatrelor de nomazi s-a dezvoltat gradual și a combinat circulare
ale Ministerului de Interne către prefecturi, puse în practică de Jandarmerie, cu decizii
ale autorităților locale de tipul măsurilor de expulzare luate de primării, independent
unele de celelalte și aplicate cu sprijinul Poliției locale. Clasa politică românească este
conștientă, în primul deceniu de la unire, de fragilitatea tânărului stat român. Unitatea
teritorială nu putea exista fără o unitate a națiunii. Dintre toți potențialii dușmani ai
neamului românesc, trei popoare au fost desemnate, în mod special, în a doua parte a
secolului al XIX-lea: ungurii, rromii și evreii.
2. Regimul administrativ al nomazilor în Franța
Circulația nomazilor originari din Europa Centrală, de Est și din Balcani ce părăsesc
rutele ancestrale și urmează tendința generală de emigrație către Vest a fost suficient de
vizibilă încât statul francez să facă apel la aparatul legislativ și la cel polițienesc pentru
constituirea unei noi categorii administrative – a nomazilor – și limitarea, supraveghe-
rea și controlul circulației celor aflați în Hexagon.
În interiorul acestei categorii administrative se impune o înregistrare familială
trans-generațională. Se va crea în acest fel o populație închisă, ce a generat un adevărat
șoc vizual pentru contemporani și a dus la constituirea a numeroase documente de
arhivă.
2.1. Problematica terminologiei
I. O legislație complexă, dezvoltată în special după revoluția de la 1848, destul de

dificil de reconstituit, conduce la apariția categoriei „nomadului”, codificată în princi-
piu prin legea din 16 iulie 1912.
PETRE PETCUȚ 177
Documentația existentă și, în particular, creșterea numărului tezelor în drept, arată

că această categorie juridică nu era foarte clară din perspectivă administrativă și că a
dat naștere la numeroase dezbateri și comentarii. Tezelor în drept le trebuiesc adăugate
sursele de arhivă, sursele tipărite și jurnalele oficiale.
Ansamblul acestei documentații ne face să constatăm că originile legii din 1912 sunt
așezate pe trei tipuri de reglementări care, în fapt, nu au nimic a face unele cu altele.
Prima categorie are în vedere ansamblul legislației privind comerțul ambulant ce se
dezvoltă începând cu anii 1880-1890 și care devine efectiv un element important al
reglementării, vizând să definească pe bază de patentă, autorizație de instalare tempo-
rară, ansamblul pe care-l numim vânzători ambulanți și forani.
A doua categorie include legile privind vagabondajul și legislația igienistă31 ce se
dezvoltă în urma pretextului că, începând cu 1893, criza economică lăsa pe drumuri
numeroase persoane. De remarcat și necesitatea de a urmări și expulza pe recidiviști și
a corela aceste legi cu perfecționarea antropologiei criminale, folosită de sistemul de
identificare Bertillon.32
Teoriile igieniste afirmă în privința condițiilor de viață că sunt tot atâția factori de
contagiere a bolilor ca și starea sanitară a bolnavilor înșiși. Realitate faptică sau produs
al imaginarului colectiv, trecerea nomazilor „este însoțită de boli epidemice și conta-
gioase ce poartă în rulotele lor infecte”33.
Această opinie generalizată va conduce la elaborarea unei legislații igieniste stricte.
Se cerea ca locuințele să fie salubre, bine aerisite și iluminate, izolate și unde să locuias-
că familii puțin numeroase.
A treia categorie privește statutul ambiguu al străinilor cu o legislație care va avea
incidențele sale asupra statutului nomadului.
31
Există obiceiul asocierii legilor privind rromii cu legile privind vagabondajul, cu toate că
nu aceasta este adevărata problemă
32
Sistemul Bertillon, numit și antopometria judiciară privește o nouă tehnică criminologică
pusă la punct de Alphonse Bertillon în 1879, ce se bazează pe analiza biometrică a individului (o
serie de măsurători antropometrice) însoțită de fotografii față și profil. El a fost utilizat în Franța
până în 1970. Sistemului Bertillon a fost repede importat în România, unde s-a înființat, la 15
martie 1892, un serviciu antropometric (Adriana Iuliana Tudorache, Criminalistica, București,
Editura Nomina Lex, 2010, p. 17) ce a funcționat inițial pe lângă Prefectura Capitalei pentru a fi
trecut mai târziu în subordinea Tribunalului Ilfov, la Palatul Justiției. În anul 1899 se va finaliza
dotarea acestui serviciu cu aparatura adecvată, fiind chiar cumpărat de la Paris un aparat foto tip
Bertillon, folosit la fotografierea inculpaților. ANIC, Ministerul Justiției, Direcția Administra-
tivă, dosar nr. 221/1899. Serviciul antropometric din București, f. 32.
33
Torlet G., Le régime administratif applicable aux nomades et marchands forains, Teză de
doctorat, Paris, Imprimerie H. Jardin, 1913, p. 12-13.
Legea din 1912 a dat loc la dezbateri anterioare ce priveau toate modalitățile de
identificare a nomadului. Exista în fapt un consens în privința necesității de a-i încadra
și expulza pe nomazi, dar nu se găsea o definiție comună. Dezbaterile parlamentare
anterioare, precum cea din 1908, nu au reușit nici ele să-l definească cu claritate.
Într-un final legea va da o definiție interpretabilă, în care criteriul francez/străin nu este
luat în calcul, ci mai curând criteriul unui anumit stil de viață. Acesta definește el însuși
într-o manieră interpretabilă, spre exemplu spunând „pretinsele profesiuni”. Plecând
de la această dezbatere va fi o îmbogățire semantică și ideologică a acestei categorii
administrative, ce se va regăsi în problemele ridicate prin adăugirile la definirea „no-
madului” făcute de decretul din 1913 și altele. Categoria „nomadului” nu are conținut
explicit, ea are un conținut implicit ce se îmbogățește în funcție de imaginarul culturii
administrative.
II. (1913-1926)
Faptul de a nu avea un conținut explicit, dezvoltarea și aplicarea legii vor conduce la
o serie de decrete ale administrației publice vizând să regleze problemele, ce merg din
1913 până în 1938. Primul constat care trebuie pus în lumină este că nomazii sunt
foarte numeroși și considerați importanți. Această problemă a „nomadului” se găsește
integrată, în perioada interbelică, ansamblului dezbaterilor privind crearea unei cate-
gorii indezirabile, ce se dezvoltă între 1920 și 1930. Trei elemente ne vor ajuta în identi-
ficarea și urmărirea nomazilor.
1) Înmulțirea actelor de identitate solicitate nomazilor

Prin înmulțirea actelor de identitate, administrația își propune să rezolve nume-
roase probleme legate de circulația și controlul nomazilor iar această populație era, de
departe, cea mai bine supravegheată din Franța. Măsurile acestea merg de la carnetul
antropometric de identitate individual și carnetul colectiv, la registrul nomazilor,
registrul rulotelor și o supraveghere a familiilor, indivizilor, copiilor etc.
Perioada interbelică ridică o nouă problemă: confuzia dintre „nomad” și „nomad de
origine străină”. Dezvoltarea legislației în privința străinilor propriu-ziși și a mobilității
străinilor pe teritoriul Franței are o incidență ce determină concentrarea, în particular,
asupra nomazilor de origine străină. Criteriul naționalității este atunci reintrodus cu
toate că, în principiu, legea din 1912 nu ținea cont.
Plecând de la aceste două elemente (crearea unei categorii administrative noi și
multiplicarea actelor de tot felul) ne-am propus să dezvoltăm problema serviciilor ce au
legătură cu nomazii. Sunt servicii generale și servicii specializate cărora le este impusă
ca misiune particulară supravegherea nomazilor. Între serviciile specializate se găsește
PETRE PETCUȚ 179
și moștenirea lui Clemenceau și misiuni pe care Clemenceau le încredințase brigăzilor

mobile, acestora fiindu-le de altfel încredințată recenzarea, măsurarea și identificarea
nomazilor.
2) Serviciul administrativ
Patru corpuri ale serviciului administrativ francez sunt în relație cu străinii și cu
nomazii de pe teritoriul metropolitan. Primul element al serviciului administrativ sunt
Direcția siguranței și brigăzile mobile; al doilea element al serviciului administrativ
sunt prefecturile și jandarmeria; al treilea element al serviciului administrativ privește
Ministerul de Interne în relație cu problema încadrării comerțului ambulant, iar al
patrulea element al serviciului administrativ implică problema străinilor. Această pro-
blemă devine atât de importantă încât numai astfel se explică de ce în Ghidul străinilor
în Franța34 autorii au încorporat în rândul surselor „nomazii” cu toate că mare parte
dintre ei sunt francezi, având pe teritoriul Franței o vechime de sute de ani. Aceasta
ne-a permis să stabilim o nomenclatură de surse care ne va da posibilitatea să confrun-
tăm corespondența administrativă și realitatea concretă a interceptării, fapt ce ne ajută
să reconstituim prezența familiilor nomade pe teritoriul francez.
3) Practica administrativă
Înregistrarea, supravegherea și controlul familiilor și indivizilor care circulă include
acțiunile mai multor instituții, centrale și locale. Regimul de fișaj și de atribuire de
documente este asigurat de către Direcția Securității și de prefecturi iar supravegherea
bunei conduite ține de autoritățile locale și de jandarmerie. Brigăzilor mobile vor avea
un rol particular.
Toate aceste măsuri conduc, în perioada interbelică, la o înregistrare familială
transgenerațională ce plasează familiile nomade în fața documentelor de tot felul.
2.2. Figura nomadului în imaginarul social francez
Nomazii sunt acele „persoane fără domiciliu sau rezidență fixă. Ei trăiesc pe drumuri
și merg din sat în sat; practică diferite meserii precum cea de coșar, polizor, spoitor,
împletitor de coșuri, împletitor de scaune, meserii ce disimulează ocupația de hoț”35. În
aprilie 1907, secretarul general al prefecturii departamentului Marne expunea, în ter-
34
Les étrangers en France – Guide des sources d'archives publiques et privées XIXe-XXe
siècles – Tome I, II, III (1999), IV (2005), Pierre-Jacques Derainne, Patrick Veglia, Direction des
Archives de France – Association Génériques.
35
Torlet, op. cit., p. 7.
menii gândirii administrative, portretul de care beneficiau nomazii în ochii autori-

tăților: „noi știm că trăiesc din jafuri și din hoții; dar țăranii, de teama represaliilor, nu
îndrăznesc să depună împotriva lor plângeri precise ci se mulțumesc să ne transmită
doleanțe anonime”36 Relațiile cu populația rurală și contactele cu aparatul polițienesc
nu sunt de fiecare dată inofensive. Nomazii sunt înarmați și, uneori, ziarele de epocă
descriu confruntări între ei și jandarmi sau săteni. Procesele verbale păstrate în arhive
par să denote relații conflictuale între jandarmi și nomazi dar este o simplă reflectare a
faptului că doar infracțiunile făceau obiectul unui proces verbal.
Nomazii sunt supuși unei presiuni permanente, ca urmare a controalelor zilnice, în
cursul cărora sunt întotdeauna bănuiți de a spune neadevăruri și a încerca să ascundă
anumite lucruri.
Confundarea nomadului cu delicventul, în gândirea autorităților și a opiniei pu-
blice, se reflectă în declarații ale autorităților și în articole de presă, consacrate acestora.
Ei sunt acuzați de jefuirea satelor, de furtișaguri de pe câmp, din ferme unde sunt
primiți vrând-nevrând, sunt tratați de incendiatori, iar cea mai dură acuzație fiind deja
clasica răpire de copii37. „Dintre toți solitarii, vagabonzii sunt cei mai suspectați de o
societate ce face din domiciliu condiția însăși a cetățeniei și care adulmecă în viața dusă
pe drumuri un fel de rezistență la însăși morala socială. Lumea rurală, crispată pe
bunurile sale, vede în romanișeli și în oamenii fără domiciliu – afară de colportorii
autorizați – hoți potențiali, pe care-i respinge și-i pedepsește”38
Figura nomadului amenințător este mai curând rezultatul unui subiect de consum
cultural, al claselor populare, decât un pericol real pentru comunitatea majoritară.
Copiii, văzuți ca ținte ușoare, sunt cel mai adesea victime inocente căzute în mâinile
unor psihopați, sau a unor părinți alcoolici, ori accidentați de tramvaie decât a rromi-
lor. Totuși acuzarea nomazilor și cu precădere a rromilor, în afacerile de răpiri de copii
este prezentă peste tot și în toate ziarele. Lipsa explicației dispariției unui copil conduce
imediat la suspectarea itineranților și, implicit, a celor mai detestați dintre aceștia,
rromii.39
36
Chalier Félix, La nouvelle loi sur la circulation des nomades. Loi du 16 juillet 1912, Paris,
Librairie de jurisprudence Édouard Duchemin, 1913, p. 134.
37
Le Petit Journal publica pe prima pagină a suplimentului ilustrat din ziua de duminică, 13
noiembrie 1898, o imagine în acuarelă ce reprezenta arestarea unei familii de rromi acuzați de
răpirea micuțului Eugène Loup.
38
Philippe Ariès, Georges Duby coord., Histoire de la vie privée. De la Révolution à la Grande
Guerre, Tome 4, Paris: Edition du Seuil, 1987, p. 302.
39
Christophe Delclitte, Nomades et nomadisme: le cas de la France 1895-1912, Mémoire de
maîtrise en Science Politique, Saint-Dens, Universite de Paris 8, 1995, p. 39.
PETRE PETCUȚ 181
Pe tot cuprinsul Europei, vagabondul devine o imagine nedeterminată, într-o lume

unde se întâlnesc într-o manieră confuză legende și monștrii. Vagabondajul reprezintă
astfel trăirea unui blestem etern, ce aruncă individul, cel mai adesea inconștient,
într-un univers unde domină violența politică și concepțiile rasiste, o lume închisă cu
bună știință în iraționalitate. Angoasa ce se dezvoltă în jurul figurii „țiganului” este de
departe cea mai reprezentativă.
Justiția este de cele mai multe ori lipsită de armele utilizate împotriva vagabondului
pentru că rromii exercită fiecare, în teorie cel puțin, o meserie. În spațiul rural, unde se
deplasează în familie ori în grupuri mai numeroase, romii sunt acuzați constant de furt,
răpire, viol, chiar omoruri. „Vagabonzii de rasă” devin victime ale pedepselor aplicate
în numele poporului, exercitate de un sentiment de impunitate de care se spune că
profită. Imaginea negativă a mobilității este cel mai bine sesizată în dreptul lor. Victime
ale diferențelor de lumea sedentară, purtători a tarelor pe care mentalul colectiv le
asociază întotdeauna „rasei acestea”, naționalitatea lor nu mai este recunoscută și ei
sunt percepuți, peste tot, ca străini comunității naționale. Sunt considerați, chiar în
presă, drept cei mai periculoși și mai vicioși dintre toți vagabonzii, cei mai urâți dintre
marginali.40
„Nici o distincție, într-adevăr, n-a fost făcută cu privire la acești călători ce cutreie-
rau orașe și sate, care, cu toate acestea, originea, maniere, modul de viață difereau
semnificativ între ele. Astfel, îi identificam confuz sub numele de rromi41. Acest termen
evocă în noi ideea unui popor mizerabil, rătăcitor, vagabond, care trăiește mai ales din
jafuri, cel mai adesea îmbrăcați în zdrențe, cu progenituri nenumărate și murdare,
înghesuite în rulote mizere. Fără îndoială, tipul clasic al rromilor se încadrează în
definiția sumară pe care am dat-o, dar trebuie să recunoaștem că este departe de a se
aplica pentru toți ambulanții și că marea lor majoritate merită o considerație diferită”42.
Toată această confuzie construită în jurul nomazilor va da naștere la dezbateri
parlamentare și se va materializa în proiecte de lege mai mult sau mai puțin concrete,
mai mult sau mai puțin ancorate în realitatea lumii nomazilor.
Autoritățile locale și departamentale, în așteptarea unei legi precise și adaptate
realității cotidiene, pe care legislativul nu reușea să o definească, făceau apel la legi și
regulamente de ordine interioară și la legi ce priveau regimul străinilor în general,
pentru a reduce presiunea exercitată de prezența nomazilor, în special în mediul rural.
40
Jean-François Wagniart, Le vagabond à la fin du XIXe siècle, Paris, Edition Belin, 1999,
p. 35.
41
În textul original romanichels.
42
Soulé-Limendoux Henri, Ambulants, Forains et Nomades, Teză de doctorat, Toulouse,
Impr. De Paillès et Chatainer, 1935, p. 5.
Astfel, fiecare autoritate administrativă, comunală sau departamentală, va lua măsuri

destinate a descuraja și împiedica șederea prelungită a grupurilor de nomazi în
circumscripția respectivă.
2.3. Regimul juridic al străinilor: modalități de control
Expulzarea vagabonzilor
Franța a inventat poliția de stat43, cea care a contribuit la elaborarea serviciilor de
informații și la existența unei baze documentare aflate în posesia Statului. Laudele
adresate poliției franceze, în secolul al XVIII-lea, se datorează capacității sale de a ști
cine unde este.44
Fără a fi o noutate absolută în peisajul social francez, în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea, Franța a luat în calcul întărirea acțiunilor represive împotriva vagabonzilor,
nomazilor și „țiganilor”.
Pe parcursul mai multor decenii, legea din 3 decembrie 1849 a fost singura armă la
care Administrația putea face apel contra străinilor indezirabili. Ea statua dreptul la
expulzare, dând ministrului de Interne puterea de a obliga orice străin, pe calea admi-
nistrativă, să părăsească imediat teritoriul francez, conducându-l la frontieră45. Felix
Chalier identifică trei motive pentru care un astfel de demers era problematic. Primul
obstacol ținea de însăși administrația franceză din teritoriu, ce nu putea discerne cu
ușurință grupurile problematice, ce trebuiau expulzate, de grupurile de „inocenți”. Era
o dilemă care dăuna energiei prefecților, incapabili să mențină îndeplinirea acestei
prescripții. Problema a doua, mai dificilă decât prima, în calea unui astfel de demers,
care se întâlnește și în România aceleași epoci, era refuzul statelor vecine, care nu-și
deschideau întotdeauna frontierele în a primi indivizi declarați indezirabili în Franța,
mai ales când originea acestora era nesigură. Lipsa textelor juridice, în privința străi-
nilor, obliga Franța să-i păstreze pe teritoriul său, în vreme ce țările alăturate, făcând
apel la legislația în vigoare, refuzau să-i primească. A treia barieră identificată de
Chalier era maniera nomazilor de a se raporta la ordinele de expulzare al căror obiect
43
„la haute police” în textul original.
44
Hélène l'Heuillet, „La généalogie de la police”, Culture & conflits [online], toate numerele,
Approches comparées des polices en Europe, online din 27 aprilie 2003. URL:
http://conflits.revues.org/index907.html, p. 9.
45
Ambulants, forains et nomades. Textes groupés et annotés concernant l’exercice des
professions ambulantes, la circulation des nomades et les professions connexes. A jour au 1er
décembre 1925, I, Charles-Lavauzelle &Cie, Paris, libr. de la même maison, 124,
bd. Saint-Germain, p. 115.
PETRE PETCUȚ 183
erau ei înșiși. Trecerea frontierei într-un sens sau în celălalt era o modalitate prin care
se reducea presiunea polițienească, după care se revenea la vechile trasee de circulație.
Expulzarea, cea mai radicală dintre măsuri, devenea astfel complet ineficientă.46
Codul Penal din 1832 asigura continuarea legală a mobilității nomazilor prin alege-
rea personală a rezidenței și schimbarea acesteia după dorința proprie. Abrogarea de-
cretului din 8 decembrie 1851 va permite indivizilor plasați sub supravegherea poliției
de stat să-și aleagă în continuare singuri rezidența, anulând astfel posibilitatea disper-
sării grupurilor de nomazi în diferite localități. Exersarea sau premiza exersării unei
meserii scotea individul de sub incidența legilor contra vagabondajului și împiedica
condamnarea acestuia. Nici expulzarea, în baza articolelor 7 și 8 ale legii din 3 decem-
brie 1849, nu constituia o soluție eficace datorită stării civile și naționalității nesigure
precum și a refuzului statelor vecine în a-i primi. Împiedicarea intrării pe teritoriul
francez a acelor indivizi ce nu-și pot justifica identitatea și naționalitatea este demersul
de căpătâi al autorităților franceze în deceniul 7 al secolului al XIX-lea.47 Solicitările
repetate adresate prefecților și agenților din teren în „dublarea vigilenței și severității”
aplicării legii dau măsura ineficacității și a neputinței de ansamblul a autorităților față
de circulația rromilor central și est-europeni.
Direcția Siguranței Publice din Ministerul de Interne semnala, în 1864, lipsa unei
legislații adecvate grupurilor de rromi și propunea măsuri de sedentarizare/domiciliere
forțată similare celor întâlnite în Moldova, la aceeași epocă: „Guvernul va putea,
atribuind fiecăruia dintre ei o rezidență distinctă și obligatorie, să-i separe și să rupă
astfel aceste grupuri de răufăcători ce se dedau la cerșetorie deghizată sub diferite
forme, când nu recurg la braconaj sau furt”48.
Decretul din 2 octombrie 1888, relativ la străinii ce rezidau în Franța, se încadrează
în linia ineficientă a legilor anterioare, în relația cu nomazii. Articolul 1 din decret
stabilea obligația străinilor prezenți pe teritoriul francez ca într-un răstimp de 15 zile să
anunțe primăria din localitatea unde intenționau să-și stabilească domiciliul. Această
declarație trebuia repetată la fiecare schimbare a localității de domiciliu. Lipsa înde-
plinirii acestei obligații se pedepsea printr-o amendă49. Decretul nu oferea posibilitatea
expulzării străinilor, măsură ce ținea de Ministerul de Interne, în virtutea articolului 7
al legii din 1849.
46
Chalier, op. cit., p. 122-123.
47
About, Fichage et listing: quelles incidences pour les individus? – De la libre circulation au
controle permanent, Cultures & conflits, L’Harmattan, martie 2010, p. 21-22.
48
Ibidem p. 21.
49
Chalier, op. cit., p. 128-129.
Prin legea din 8 august 1893 s-a dorit a se institui un sistem particular de suprave-
ghere și de poliție a străinilor din Franța. Ea impunea străinilor efectuarea unei declara-
ții de rezidență, cu justificarea identității, la sosirea într-o localitate unde intenționau să
rămână mai mult de opt zile. Se primea în schimb un certificat de înmatriculare, ce
conținea datele personale și comerțul sau activitatea practicată. Schimbarea localității
solicita o nouă declarație, în termen de două zile de la sosire, cu modificările aferente în
certificat.50 Scopul principal al acestei legi – stabilirea stării civile a străinului aflat în
Franța – a fost din start sortit eșecului pentru că specificul economic al rromilor îi
determina la o mobilitate ridicată, neatingându-se astfel termenul de opt zile de ședere
într-o localitate, pentru a intra sub incidența legii. Lipsa actelor de identitate, a actelor
de tot felul împiedica realizarea unui control eficace și aplicarea deciziilor administra-
tive. Expulzarea unui grup sau a altuia, odată realizată, nu putea fi menținută din cauza
identității nesigure a nomazilor. Astfel că grupurile de boemieni intrau și ieșeau din
Franța relativ ușor, utilizând eventual diferite identități pentru a conturna ordine de
expulzare în curs.
Confiscarea rulotei
Administrația locală opunea nomazilor, aflați în infracțiune față de hotărârile
autorităților locale privind staționarea în comune, articolul 20 al legii din 30 mai 1851
asupra poliției drumurilor, ce permitea reținerea rulotei contravenientului care nu era
domiciliat în Franța, drept cauțiune51 până la achitarea amenzii. Acest articol de lege va
rămâne pentru o lungă perioadă de timp o amenințare puternică la adresa nomazilor
ce, în lipsa mijloacelor de plată a amenzilor, își puteau vedea rulotele și animalele
vândute la licitație publică. Astfel, eșecul îndepărtării către statele vecine pe cale legală
este înlocuit de această amenințare, ce-i va determina pe nomazi să plece din proprie
inițiativă, fără alertarea poliției de frontieră a statelor vecine.
Patenta
Articolul 1 al legii din 15 iulie 1880 prevedea că orice individ, francez sau străin, ce
exercită o meserie, industrie sau comerț trebuie să contribuie la patente, cu câteva
excepții. Aplicarea acestei legi a fost departe de a fi un succes. Circulara din 2 aprilie
1888 ne lasă să întrevedem că erau departamente unde marea majoritate a celor în
cauză nu plăteau acest impozit52. Apelul ministrului de Interne către primari, pentru a
face uz de autoritatea cu care erau investiți de legea din 15 iulie 1880, este relevant. În
50
Ibidem, p. 130.
51
Torlet, op. cit., p. 37.
52
Ibidem, p. 54-55.
PETRE PETCUȚ 185
virtutea circularei, ambulanții și nomazii aflați în neregulă puteau să-și vadă bunurile
confiscate, în situația imposibilității achitării patentei. Alături de primari, posturile de
poliție, de jandarmerie și toți agenții de poliție judiciară au fost autorizați să ceară
prezentarea patentei de către comercianți și meseriașii ambulanți.
Articolul 32 al legii prevedea că „orice patentar este dator să prezinte patente atunci
când acestea-i sunt solicitate de către primari, adjuncți, judecători de pace sau de către
toți ceilalți ofițeri și agenți de poliție judiciară”53. Primarul avea astfel dreptul de a nu
autoriza exersarea unei meserii ambulante pe teritoriul comunei oricărui individ ce nu
avea patentă.
Autorizația prefectorală
Două circulare ministeriale, din 13 decembrie 1853 și 6 iunie 1863, vor viza con-
trolul intrării și supravegherea străinilor. Ele statuau că orice străin ce intră în Franța,
pentru a exersa o profesie ambulantă, trebuie să solicite autorizația prefectului din
departamentul punctului de frontieră respectiv care, în urma unei anchete minuțioase,
acorda sau respingea permisiunea cerută. În caz de răspuns favorabil, solicitantul
primea un carnet cu 24 de foi numerotate și parafate și care avea trecut pe prima pagină
numele și prenumele deținătorului, vârsta și locul nașterii, domiciliul, dacă avea
vreunul, semnalmentele, profesia pe care urma să o exerseze, precum și numele, pre-
numele, locul nașterii și semnalmentele fiecărei persoane ce-l însoțeau54. Avea nevoie,
de asemenea, de autorizația autorității locale din fiecare comună unde voia să-și
exerseze meseria. De fiecare dată, la începutul și la sfârșitul lucrului, era necesar să-și
vizeze carnetul, situație ce permitea supravegherea lui cu relativă ușurință.
Circulara din 19 noiembrie 1864, cu referire la „vagabonzii străini cunoscuți sub
numele de Boemieni”, prevedea și supravegherea acestora de către Poliție, după mode-
lul afectat criminalilor eliberați. Staționarea în comune a caravanelor boemienilor și a
altor nomazi devine extrem de dificilă, primarii fiind instruiți a interzice staționarea
acestora pe drumurile publice sau pe terenurile comunale55. Singura variantă rămânea
astfel recursul la staționarea pe terenurile private. Absența aparatului polițienesc și
administrativ necesar punerii în practică a unei astfel de măsuri va face inaplicabile, în
mare măsură, prevederile circularei.
Puterile polițienești exersate de către primari le permiteau teoretic să controleze
situația nomazilor și a foranilor ce veneau să locuiască pentru o vreme în acea comună.
A acționa în virtutea acestor puteri constituia provocarea principală în fața realității din
53
Soulé, op. cit., p. 46.
54
Soule, p. 45.
55
AN CAC 19940494/111, dosar 6270.
teren și ministrul de Interne încerca, prin emiterea de circulare, realizarea unui transfer
de responsabilitate către autoritățile locale. Prefecturile puteau acționa, din proprie
inițiativă, pentru limitarea sau chiar stoparea circulației caravanelor în departamente,
dar lipsa concertării măsurilor cu departamentele vecine va minimiza rezultatele.
Măsurile luate erau mai curând de natură a-i îndepărta pe nomazi, decât a-i pedepsi
pentru delictele săvârșite, tendință ce a caracterizat cea mai mare parte a timpului
relațiile acestora cu administrația franceză.
Controlul riguros al frontierelor, cerut în circulară, spre împiedicarea infiltrării
ilegale a nomazilor nu se putea realiza eficient datorită efectivelor reduse ale agenților
de la vamă, iar decizia finală, ce aparținea prefecților, nu conducea întotdeauna către
litera circularei. După terminarea războiului franco-german, circulara din 4 aprilie
1872 constată prezența boemienilor pe teritoriul francez, în același timp cu inaplicabi-
litatea prevederilor anterioare referitoare la nomazi.
În același ton, circulara din 26 mai 1874 semnala prezența rromilor și plângeri re-
cente ale populației, reamintind prefecților circularele anterioare și cerându-le aplicarea
lor energică; iar hotărârea prefectorală56 din 20 martie 1874, în departamentul Saône et
Loire, interzicea staționarea pe drumurile publice și pe terenurile comunale a rromilor;
pentru ca circulara din 18 aprilie 1884 să ceară dubla autorizare57 a străinilor practi-
canți de profesii ambulante.
Circulara din 7 august 1888 este dată în aplicare la legea din 1884, care autoriza
primarii și gărzile câmpenești58 să autorizeze și să supravegheze sejurul și staționarea
nomazilor pe teritoriul unei comune.
Circulara din 29 iunie 1889 încuraja îndepărtarea nomazilor, considerați de facto
drept vagabonzi: „în cea ce-i privește pe nomazi, în general străini, cărora o lipsă de
vigilență la frontiere le-a permis intrarea în Franța și exersarea unei meserii sau profesii
nu permite categorisirea lor ca vagabonzi, ar fi potrivită generalizarea unei măsuri deja
prescrisă în câteva departamente și care consistă în a-i îndepărta pur și simplu până la
limita departamentului. Prefectul departamentului vecin, avizat imediat de această
dispoziție, va proceda în privința lor într-o manieră identică, grupurile de nomazi vor fi
conduse succesiv la limita teritoriului nostru”.59
56
„Arrêté” în textul original.
57
O autorizație generală, sub forma unui carnet cu 24 de file, obținută la intrarea în Franța și
o autorizație eliberată de către primarul comunei unde doreau să-și desfășoare activitatea.
58
„gardes champêtres” în textul original.
59
„Principaux textes d’ordre législatif, administratif ou judiciaire...”, Etudes Tsiganes, nr. 1-2,
iunie 1973, p. 26.
PETRE PETCUȚ 187
Recensământul nomazilor din 20 martie 1895

Această avalanșă de circulare și măsuri administrative avea o eficiență limitată de
cunoașterea inexactă a grupului țintă. Recenzarea indivizilor aflați sub incidența
măsurilor anterioare era urgentă. Recensământul din 20 martie 1895 este prima măsură
de anvergură ce viza controlul „nomazilor, rromilor și vagabonzilor” care circulau în
Franța. Percepția contemporană este mai mult decât favorabilă acestei acțiuni, de
natură a remedia lipsurile cronice ale sistemului:
„În aceeași zi și la aceeași oră, peste tot în Franța, au fost cernuți de către
Jandarmerie; au trebuit să-și spună numele, prenumele și locul de
origine, astfel încât de acum ne va fi posibil a-i supune legilor care
guvernează străinii în Franța”60.
Recensământul a fost realizat de către Jandarmerie și gărzile comunale. Se consideră

că efectivele acestora au fost insuficiente pentru acoperirea convenabilă a întregului
teritoriu, într-o singură zi, astfel că este posibil să fi existat un fenomen de subînre-
gistrare. Informațiile culese priveau numele și prenumele fiecărui individ, profesia
„aparentă”, naționalitatea, sexul și vârsta, locul nașterii, locul de unde vin și cel spre
care se îndreaptă. Nu s-a prevăzut un sistem de centralizare a datelor rezultate61. Cifrele
recensământului, publicate în 29 martie 1898, arată că peste 400 000 itineranți, dintre
care „25 000 nomazi în grupuri, călătorind în rulote”62 se aflau pe drumurile Franței. În
viziunea comisiei întocmită pentru analizarea datelor recensământului, numărul mare
de recenzați era de natură a arăta amploarea circulației itineranților în Hexagon, du-
blată de numărul insuficient al serviciilor de siguranță. Inadaptarea mijloacelor umane
de care dispuneau administrațiile, pentru supravegherea și asigurarea securității și a
aplicării legilor în lumea rurală, este iarăși un punct fierbinte și care necesita toată
atenția. Câți dintre cei 25 000 de nomazi erau rromi? Cifrele nu sunt sigure. Direcția
Siguranței Generale, ce se baza pe înregistrările brigăzilor mobile, estima numărul
rromilor undeva între 9 și 10 mii de persoane, răspândite în cele 96 de departamente
din Metropolă. Fiecăruia îi reveneau astfel aproximativ o sută de nomazi orientali.
Concluzia lui François Vaux de Foletier este că grupurile familiale recenzate la 1895
și identificate de istoricul și arhivistul francez ca fiind de origine „țigani”, erau în marea
lor majoritate de naționalitate franceză, restul fiind originari din statele limitrofe
Franței și doar o mică parte venite din Europa de Est.
60
Ilsen About, art. cit., p. 22.
61
Ibidem, p. 23.
62
Marie-Christine Hubert, „De 1912 à 1969, la France a fiché ses nomades” online din 16
octombrie 2008, URL: http://www.ldh-toulon.net/spip.php?article2872.
Nomazii rromi – o problemă națională și internațională

Trecerea de la măsuri adoptate pe plan local de către prefecturi la o problemă de
ordin politic, tratată de Legislativ și Administrația centrală, este urmarea densificării
circulației grupurilor de rromi între statele din Vestul Europei. Acest fapt, ieșit de ceva
vreme din capitolul „divers”, va ridica și problema cooperării polițienești interstatale.
Anul 1900 poate fi văzut ca o turnantă în istoria circulației rromilor în Europa.
Naționalismul și xenofobia vor influența parametrii mobilității grupurilor de rromi
până la declanșarea celui de-al doilea război mondial. Antițigănismul din societatea
franceză, din ce în ce mai accentuat, este oglindit cu fidelitate în presă.63 Expulzările
reciproce dintre Franța și Belgia, Franța și Elveția sau Franța și Italia dau măsura
radicalizării sentimentelor anti-rome și duc la dezvoltarea sistemului de supraveghere
și control al grupurilor nomade. La sfârșitul primului deceniu a existat o încercare de
concertare a politicilor privitoare la circulația rromilor, bazată pe un plan al Elveției „în
vederea reglementării problemei țigănești”.
Sub denumirea de rromi (boemieni, romanișeli) se înțelegeau „persoanele nomade
care, fără a avea un domiciliu fix, trăiesc în mod obișnuit o viață rătăcitoare, singuri, în
familie sau în grupuri și își procură cele necesare traiului fie exercitând profesii ambu-
lante și făcând comerț, fie prin cerșit sau altă metodă ilicită; în situația în care națio-
nalitatea lor nu era stabilită fără echivoc prin documente oficiale”64. Definiția aceasta
ridică cel puțin două probleme. Profesiile ambulante și comerțul itinerant erau prac-
ticate la scară largă de grupuri numeroase de artizani, în toate țările Europei. A te ghida
după asemenea criteriu însemna plasarea în această categorie a unor grupuri mult mai
numeroase decât rromii. Stabilirea naționalității prin documente oficiale era de aseme-
nea necesară pentru a nu intra în această categorie. Altfel spus, ambulanții și comer-
cianții care dețineau pașapoarte, acte de naștere, livrete militare sau oricare alt act cu
caracter oficial nu erau cuprinși în rândul rromilor. Această prevedere făcea ineficient
întregul proiect, pentru că cea mai mare parte a nomazilor se aflau în posesia unor
asemenea documente, eliberate de consulate pe teritoriul altor state, sau de autoritățile
țării de rezidență.
Interpelarea rromilor, ar fi fost urmată de un interogatoriu asupra originii și a rezi-
denței lor din ultimii trei ani. Urmau măsurători și producerea unui certificat antro-
pometric de stare civilă eliberat de oficiul de poliție unde avusese loc interogatoriul.
Copiile tuturor acestor certificate și cazierele corespondente urmau să fie centralizate
63
Ilsen About, art. cit., p. 24.
64
ACS, PS, divisione polizia, polizia giudiziaria 1910-1912, b. 354. Raport al directorului
Siguranței publice italiene către ministrul de Interne: „Zingari. Conferenza internazionale
proposta al Governo Elvetico”, 20 august 1909. Documentul mi-a fost furnizat de Ilsen About.
PETRE PETCUȚ 189
într-un oficiu central propriu fiecărui stat european, parte dintr-o rețea de informații
comună statelor semnatare acestui acord. Urmarea producerii acestor acte era recu-
noașterea împricinaților drept cetățeni de către statul de origine sau, în imposibilitatea
stabilirii acestuia, naturalizarea în cadrul statului care a găzduit respectiva persoană în
majoritatea duratei celor trei ani analizați în cadrul interogatoriului. Lipsa conformării
respectivului stat ar fi făcut obiectul hotărârii unei comisii internaționale. Refularea
reciprocă a grupurilor de rromi de către două state vecine putea fi adusă iarăși la arbi-
trajul comisiei internaționale care stabilea dreptatea în aceste cazuri conflictuale.
Inițiativa Elveției avea slabe șanse de reușită într-o Europă frământată de naționalis-
me puternice și angoasa de străini. Ea prevedea constituirea unei comisii cu puteri
supra-statale, fapt de neconceput la acea dată. Rromii sunt văzuți ca apatrizi, numărul
lor este supraestimat, induc ideea de invazie. Ce să faci cu toți acești barbari? Ce guvern
își putea asuma responsabilitatea integrării și asimilării lor? Nici în secolul XXI nu s-a
avansat prea mult în această direcție. Planul elvețian va eșua în primul rând datorită
poziției Italiei, ce-i considera pe rromi ca aparținând exclusiv statelor din Europa
Centrală și din Balcani. Directorul Siguranței publice italiene, în raportul său din 20
august 1909 către ministrul de Interne din peninsulă, semnala că asumarea acordurilor
propuse de Elveția va avea drept consecință „admiterea de o manieră permanentă pe
teritoriul nostru, ca cetățeni a unor persoane fără patrie, nomazi prin natură și, în gene-
ral, înclinați spre un comportament deviant”. Italia, după spusele aceluiași director, „nu
avea o categorie de persoane de naționalitate italiană, ce ar putea fi considerată ca apar-
ținând categoriei țiganilor veritabili... persoane a căror apartenență și cetățenie o igno-
răm”65. Refuzul „naționalizării” rromilor și de către celelalte state a dus la abandonarea
definitivă a proiectului.
Închiderea granițelor Elveției în cursul anului 1906 și măsurile similare luate de
Germania între 1907 și 191166 vor aduce Franța la perspectiva imposibilității refulării
nomazilor către vecinii săi și a acceptării grupurilor și indivizilor expulzați de către
aceștia. Schimbarea opticii și a politicii franceze privitoare la nomazi, ce va avea loc
între 1907 și 191467, are la bază tocmai blocarea frontierelor pentru nomazi, de către
vecinii săi. În îndeplinirea acestui obiectiv se utilizează măsuri de identificare a indivi-
zilor în sistemul antropologiei judiciare dezvoltate de Bertillon și se iau măsuri pentru
controlul circulației nomazilor, pe baza informațiilor ștampilelor furnizate de carnetele
65
ACS, PS, ibidem.
66
Ilsen About, art. cit., p. 24, 28.
67
Asséo H., La gendarmerie et l’identification des «nomades» (1870-1914), în Luc J.-N. (dir.),
Gendarmerie, État et Société au XIXe siècle, Paris, Publications de la Sorbonne, 2002,
pp. 301-311.
antropometrice. Documente speciale, liste, rapoarte, fișe de informații sunt de natură a

întregii cooperarea dintre agenții din teritoriu și serviciile centrale din Ministerul de
Interne.
La 26 septembrie 1927, Consiliul General al departamentului Seine-et-Oise atrăgea
atenția autorităților publice centrale asupra pericolelor pentru securitatea publică
reprezentate de prezența nomazilor străini în Franța. În viziunea sa, Parlamentul era
singurul a putea lua măsuri cu adevărat eficace contra intrării și șederii în Hexagon a
acelor grupuri de rromi68 ce afectau cu precădere mediul rural. În fața dificultăților
inevitabile unei asemenea acțiuni, dintre care, poate cea mai importantă era refuzul
statelor vecine în a-i primi pe expulzați, Consiliul General propunea realizarea unei
convenții internaționale care să reglementeze problema dreptului de tranzit pentru
nomazii ce urmau a fi expulzați în țara de origine. Ultimul punct, la fel de important,
privea finanțarea acestor acțiuni, cu ajutorul unui credit special, deschis la Siguranța
Generală și afectat repatrierii rapide a grupurilor ce ar fi reușit să pătrundă în
teritoriu69.
Solicitarea Consiliul General al departamentului Seine-et-Oise nu a rămas complet
fără răspuns. În lipsa materializării proiectului elvețian, Franța va încheia acorduri
bilaterale de refulare a nomazilor, la 13 noiembrie 1931 (Freignies) cu Belgia și la 3 mai
1932 cu Marele ducat al Luxemburgului, asemănătoare acordului propus anterior de
Elveția70. Conform acestora, nici o expulzare nu urma să se mai facă între cele două
state de la frontiera de nord și Franța, fără înștiințare și acord prealabil al statului
respectiv și cu respectarea anumitor condiții. Nomazii proprii, ce se aflau pe teritoriul
celuilalt stat semnatar, după verificarea stării civile și a naționalității, urmau a fi
transferați de statul gazdă către statul de origine, fără ca acesta să se opună demersului
respectiv. Dacă în procesul expulzării nomazilor, care nu aparțineau nici unuia dintre
statele semnatare și a căror naționalitate a fost stabilită cu precizie, era necesară tranzi-
tarea unuia dintre statele semnatare, se solicita acordul prealabil acelui stat și acordul
tuturor statelor, până la sosirea în țara de origine, cea care eliberase documentele de
călătorie. Prin această prevedere se încerca soluționarea numeroaselor cazuri în care
refulările succesive de nomazi generaseră situații costisitoare, chiar ridicole, când
grupuri de nomazi au fost obligați să staționeze la frontieră mai multe luni de zile, fiind
prinse între jandarmii statelor vecine, ce nu le permiteau intrarea pe nici unul dintre
cele două teritorii. Ultima prevedere cu aplicare la nomazi îi privea pe cei a căror
68
„Romanichels” în textul original.
69
Soulé, op. cit., p. 182.
70
AN CAC 19940494/111, dossier 6288. « Accord conclu à Feignies le 13 novembre 1931 et à
Luxembourg le 3 mai 1932 au sujet des nomades ».
PETRE PETCUȚ 191
naționalitate nu a putut fi stabilită. Cele trei state se angajau a nu expulza și a nu facilita

trecerea acestora pe teritoriul celuilalt stat, fără acordul expres al statului respectiv. Mai
mult, în situația trecerii frauduloase a frontierei, de către astfel de nomazi, se angajau
să-i primească înapoi, neopunându-se refulării lor de către statul vecin.
Aceste acorduri nu sunt nici pe departe ceea ce-și propusese Franța inițial, cu toate
că era vorba despre un grup de persoane neimportant, în comparație cu nivelul general
de circulație în Europa. Din această perspectivă acordurile pot fi văzute drept o
realizare discutabilă a diplomației franceze, și datorită neimplicării celorlalți vecini:
Germania, Elveția, Italia și Spania. Drept urmare, doar o mică parte a granițelor celei
de-a treia republici este protejată de trecerile clandestine de nomazi.
Brigăzile mobile
În 4 martie 1907 este creat un Control general al serviciului de cercetări în departa-
mente, un serviciu modern de coordonare și dirijare a căutării și urmăririi indivizilor.
Acestuia îi vor fi atașate, în scurtă vreme, Serviciul arhivelor, cel al recensământului
general și Serviciul de fotografie. Brigăzile mobile regionale de poliție judiciară, cunos-
cute în perioada interbelică drept „brigăzile Tigrului”, cu trimitere directă la contri-
buția hotărâtoare a lui George Clemenceau în apariția lor, sunt înființate la 30 decem-
brie 1907. Ele reprezintă brațele respectivei instituții. Inițial un număr de 12 brigăzi, iar
din 1911, de 15, aveau datoria combaterii criminalității pe întreg teritoriul Franței, de
unde și mobilitatea lor ridicată, cel puțin la nivel teoretic. Brigăzile se aflau subordonate
procurorilor generali, ministrului de Interne și prefecților. Urmărirea și identificarea
criminalilor, văzute de Michel Foucault drept dezvoltarea unei societăți disciplinare,
constituie centrul unui sistem documentar aflat în serviciul unei supravegheri generale
a populației.71
Informațiile păstrate despre activitatea brigăzilor sunt lacunare, însă excelenta ana-
liză a lui Lopez asupra celei de-a XI-a brigăzi mobile regionale de poliție judiciară,
instalată la Dijon în primăvara anului 1908, permite decriptarea structurii și a activității
acesteia. Șeful brigăzii era un comisar divizionar, asistat de doi comisari adjuncți și de
zece inspectori. Activitatea lor principală era legată de primirea și expedierea notițelor
individuale antropometrice sau redactarea acestora, agenții trebuind să „fotografieze și
să identifice de fiecare dată când vor avea posibilitatea, pe vagabonzi, nomazi și roma-
nișeli, ce circulă singuri sau în grup, și vor trimite Controlului General, întocmite în
71
Laurent Lopez, Les archives contre la statistique officielle. Retour sur les brigades du Tigre
(Dijon, 1908-1914), | Belin | Genèses, 2008/2 – N° 71, p. 106.
conformitate cu metoda antropometrică, fotografiile și notițele de identificare.”72 Su-

pravegherea preventivă a rromilor nomazi nu este o noutate absolută adusă de legea
din 1912.93.2 % dintre fișele brigăzilor mobile reprezintă informații cu privire la recen-
zarea și măsurarea nomazilor, categorie administrativă ce era deja obiectul unui fișaj
polițienesc anterior.73
Localizați și identificați cu ușurință de autorități, nomazii călătoresc de cele mai
multe ori în familii. Un număr de 3.599 nomazi și romanișeli au fost măsurați și
fotografiați, cu ocazia mai multor razii, cu precădere la Toulouse, Bordeaux, Marsilia,
Chalons și Nantes.74 Practica este veche și procedeele noi, fișarea nomazilor nefiind
invenția celei de-a treia Republici, majoritatea regimurilor politice din secolul XVI și
până în secolul XIX supunându-i la diverse controale riguroase.
Fișarea nomazilor se realiza adesea în cadrul unor adevărate campanii, pe perioade
bine delimitate de timp. Polițiști și gardieni, șefi de închisori, sunt instruiți în vederea
efectuării măsurării antropometrice, create și promovate în prefecturile de poliție de
către Alphonse Bertillon, sub denumirea de „semnalment descriptiv” sau „portret
vorbit”.
Pentru reprezentanții autorităților, motivul care a determinat redactarea fișei de
identificare este adesea confuz: individul a fost măsurat și fotografiat în calitatea sa de
nomad sau de deținut? A fi dus la închisoare și supus unor procedee de prelevare a
elementelor de identificare, aidoma unui răufăcător, era de natură a conduce agenții de
securitate la a considera acest eveniment drept o etapă preparatoare încarcerării defini-
tive. Nomadul fiind asimilat vagabondului, condiția sa este cât se poate de clară. Dem-
nitatea umană a nomazilor a fost pusă serios la încercare. Situația era și mai complicată
la fișarea unui nomad ce a fost condamnat în mai multe rânduri; încărcătura dublă a
prezenței sale, de recidivist sau de itinerant controlat fiind indiscutabilă.75
Acțiunile brigăzilor mobile în teritoriu sunt dublate de schimbul de informații refe-
ritor la nomazi cu Poliția elvețiană, familiarizată, la rândul ei, cu sistemul de iden-
tificare Bertillon.76 Totuși imaginea unor brigăzi mobile, aflate mereu în acțiune în
numeroasele departamente franceze, ce constituiau câmpul lor de lucru, este departe de
a fi cea reală. Cea mai mare parte a activității lor este de natură birocratică, în sensul
72
Criminocorpus, Décret du 30 décembre 1907 créant les brigades mobiles, http://www.
criminocorpus.cnrs.fr/article523.html, consultat în 25 iunie 2009.
73
Lopez, art. cit., p. 108.
74
Ibidem, p. 111.
75
Ibidem, p. 116.
76
Ibidem, p. 118
PETRE PETCUȚ 193
copierii și recopierii de notițe individuale antropometrice, în detrimentul investigațiilor

criminale.77
Dezvoltarea puternică a aparatului polițienesc francez ține de perioada interbelică.
În 1912, la Serviciul străinilor nu lucrau cu timp complet decât paisprezece ofițeri.
Controlul modern al imigrației nu a apărut în ideea amplificării ieșirilor xenofobe din
anii 1930, cum se crede adesea, ci mai degrabă în contextul demobilizării generale ce
urmează primului Război mondial, pe fondul unei politici guvernamentale ce încerca
menținerea ordinii publice și renunțarea la controalele din timpul războiului.78
2.4. Circulația nomazilor în departamentele Charente și Indre-și-Loire
Nomazii în departamentul Charente

Departamentul Charente este situat în Sud-Vestul Franței și face parte din regiunea
Poitou-Charentes, unde ocupă partea de Sud-Est. Prefectura departamentului se gă-
sește în Angoulême, fiind secondată de o subprefectură în Cognac și o a doua în
Confolens79. Circulația nomazilor în departament a fost suficient de intensă pentru a
genera reacții de respingere ce se regăsesc în hotărârile administrative ale Prefecturii și
Subprefecturilor și chiar ale primarilor din numeroase comune charenteze. Expulzările
se materializau cu precădere prin deplasarea impusă nomazilor înspre Est, datorită pre-
zenței, la extremitatea departamentului, a unei întinse zone împădurite, de 1800 km².
Relativ recent, începând cu luna martie 1998, pe această suprafață s-a constituit Parcul
natural regional Périgord-Limousin80. Având o densitate de locuire mai slabă com-
parativ cu Charente și fiind acoperită, aproape în totalitate, de păduri, această zonă a
reprezentat refugiul ideal pentru familiile nomade ce urmăreau, în dese rânduri, trece-
rea în invizibilitate pentru a evita o expulzare. Autoritățile charenteze au profitat și ele
de această vecinătate, văzând-o drept rezolvarea ideală pentru problemele generate de
prezența indezirabilă a nomazilor în departament.
Prefectura din Angoulême interzisese, prin hotărârea din 27 septembrie 1882, cir-
culația nomazilor în departament fără autorizație, iar subprefectura din Cognac luase
această decizie cu o lună de zile mai devreme, în 22 august al aceluiași an. Subprefec-
tura din Confolens utiliza actul emis de Prefectura din Angoulême, de interzicere a
77
Ibidem, p. 119-120.
78
Clifford Rosenberg, Une police de simple observation? Le service actif des étrangers à Paris
dans l’entre deux-guerres, Genèses, 54, mars 2004, p. 60.
79
Pentru informații suplimentare se poate consulta site-ul http://www.charente.pref.
gouv.fr/.
80
Vezi http://www.parc-naturel-perigord-limousin.fr/le_parc.
circulației nomazilor, fără a considera necesar emiterea unui act propriu în acest sens.
Departamentul Charente era, astfel, interzis circulației și staționării nomazilor.81 În
fapt, intrarea acestora în departament nu putea fi împiedicată, dar, odată ce erau repe-
rați, unități de jandarmerie călare sau pedestre îi escortau până la limita departamen-
tului. Principalul interes ce determina prezența nomazilor în Charente era de natură
economică, activitatea principală fiind cea de divertisment, prin utilizarea, în special, a
animalelor spre amuzarea publicului.
În cursul anului 1886, un prim grup nomad face obiectul unui proces verbal de
expulzare, din 28 martie 1886, întocmit de brigada de jandarmerie din Champagne
Mouton82, localitate situată în partea de nord a departamentului. Trei bărbați, trei
femei, patru copii, trei cai, o rulotă, doi măgari, doi urși și o maimuță reprezentau
amenințarea momentului pentru agenții însărcinați cu ordinea publică. Consultând
cele trei pașapoarte ce se aflau în posesia nomazilor, jandarmii au putut produce o
descriere exactă a acestora. Marco Soyovvich, în vârstă de 31 ani, călătorea cu soția sa și
cu un copil; Jovan Jovanovich, în vârstă de 37 ani, însoțit de nevastă și doi copii, iar
ultimul, și cel mai în vârstă, Mornieeko Jovanovich, 81 ani, cu soția sa, Mitra, 76 ani și
un copil. Sunt expulzați cu toții în baza hotărârii prefectorale, din 22 august 1882, de
interzicere a circulației nomazilor în departamentul Charente. Expulzarea nu semnifica
altceva decât îndepărtarea indezirabililor la o anumită distanță de localitatea respectivă,
unde erau lăsați liberi, sau în compania altei brigăzi de jandarmi. În cazul expus aici,
jandarmii i-au îndepărtat în direcția Sud, pe drumul „de grande Communication
N° 28, la o distanță destul de mare de localitatea noastră”. Ruta pe care au fost obligați
nomazii să părăsească localitatea este cunoscută astăzi sub numele de ruta departa-
mentală (drum județean) D28.
Raportul jandarmilor remarcă ascultarea totală a grupului, fără a opune cea mai
mică rezistență deciziilor autorităților. O posibilă confruntare cu jandarmii le-ar fi
creat doar probleme, or nomazii erau interesați mai curând de obținerea unui climat
social permisiv, necesar desfășurării activității lor economice.
Același grup de rromi ursari este reperat, în 30 martie 1886, la orele 10, pe teritoriul
comunei La Rochefoucauld, în nordul orașului Angoulême, și era format, conform pro-
cesului verbal de expulzare întocmit de jandarmi, din patru bărbați, trei femei, șase
81
Archives Départementales de Charente, Série M, Sous-série 4 M Folio N° 1, Ambulants et
nomades, 4 M 45 expulsions et contentieux (1886-1911). Filele dosarului nu sunt numerotate.
Situațiile expuse în continuare se găsesc în același dosar, 4 M 45, ce însumează 111 file.
Trimiterile la dosar sunt inutile pentru că nu sunt de natură a identifica exact fila unde se află
informația citată, ci este necesară parcurgerea acestuia completă.
82
Ibidem.
PETRE PETCUȚ 195
copii, trei cai, o căruță, doi măgari, doi urși și o maimuță. Se notează, în plus, că erau
originari din Imperiul Otoman. Sunt expulzați către Montbron, localitate unde ajung la
orele 16.
Grupul Jovanovich se găsește, după două zile de mers, sub supravegherea jandar-
milor, la 46 kilometrii sud, la Montbron. Ultima descriere lasă să se vadă un grup de
rromi format din patru bărbați, trei femei, șase copii, trei cai, doi măgari, doi urși, o
maimuță, un câine și o rulotă în stare proastă, încărcată cu zdrențe. Procesul verbal
întocmit de jandarmi se încheie cu expulzarea nomazilor bosniaci (proveniența lor este
notată aici cu precizie), în direcția sud-est, către Nontron. Comparativ cu informațiile
anterioare, furnizate de jandarmii din Champagne Mouton, în rapoartele întocmite de
către jandarmii din La Rochefoucauld și Montbron apar în plus un bărbat, doi copii și
un câine. De unde această diferență? Cu siguranță, cei doi copii nu s-au născut pe drum
în cele două zile de mers, pentru că femeile ar fi trebuit să fie însărcinate în primul
raport iar în cel de-al doilea copiii ar fi fost notați ca bebeluși. Credem că, inițial, acești
copii dormeau în rulotă, nefiind astfel sesizați de jandarmi. Prezența bărbatului este
mai problematică. A fost și el în rulotă, la primul control? Era, poate, plecat prin locali-
tate și s-a alăturat grupului mai târziu? Este plauzibilă această ipoteză. Dar și mai
plauzibilă este ignorarea lui în prima ocazie. Să se fi adăugat grupului, având alături și
câinele, pe parcursul celor două zile, ce separă cele două procese verbale? Dacă nu era
rudă cu unul dintre membrii grupului nomad, este puțin probabil să fi fost acceptat atât
de repede.
Interesantă, în decriptarea vieții nomazilor, este distanța de 46 km, străbătută de
grup în aproximativ 48 ore: din 28 martie, orele 17, și până la următoarea expulzare,
din 30 martie, orele 16. La sfârșitul lunii martie, în Franța, apusul soarelui este între
20h.15min și 20h.19min. Considerând că deplasarea continua până către apusul soa-
relui, moment în care trebuia ridicată tabăra pentru noapte, la plecarea din Champagne
Mouton și până la instalarea taberei au avut aproximativ 3 ore de mers. Un adult
reușește să parcurgă între 3 și 5 km într-o oră de mers. Având în vedere și prezența
copiiilor, consider că prima valoare este mai aproape de realitatea situației. Până la
lăsarea serii, grupul nostru avansase 9 km, spre sud, pe drumul național 28, în direcția
Saint-Claud. Aici au ajuns a doua zi dimineața, după încă o oră de mers. În cursul zilei
de 29 martie nomazii au staționat, cel mai probabil, câteva ore la Saint-Claud, către
prânz reluând apoi drumul în direcția Chasseneuil-sur-Bonnieure (localitate aflată la
8.5 km distanță de Saint-Claud) unde trebuie să fi ajuns la orele 15. O pauză minimă de
o oră era inevitabilă, iar până la lăsarea serii, peste 4 ore, au ajuns în apropierea locali-
tății La Rochefoucauld. În ziua de 30 martie, la orele 10 dimineața, au fost interceptați
de jandarmii locali și expulzați în direcția Montbron, fapt explicabil prin punerea
grupului în mișcare la orele 10.00-10.30 dimineața, iar cei 14 km ce separă cele două
localități au fost parcurși în 5 ore de mers, cu o probabilă pauză la Saint-Sornin,
localitate unde s-a făcut transferul de gardă între jandarmii din La Rochefoucauld și cei
din Montbron. Nomazii au ajuns în Montbron la orele 15, pentru a fi expulzați de
jandarmi, conform procesului verbal întocmit cu aceea ocazie, o oră mai târziu.
Probabil același grup, dacă ne luăm după caracteristicile notate în procesele verbale,
este vizibil, în 11 august 1886, pe străzile comunei Jarnac, unde fac obiectul unui raport
de expulzare al jandarmeriei locale. Nomazii veneau din Vest, dinspre Cognac, și se
îndreptau spre Est, către Angoulême. Brigada de jandarmi din Jarnac, beneficiind și de
ajutorul comisarului de poliție locală, îi obligă la părăsirea localității, în seara zilei de
11, pentru a-i îndepărta definitiv de pe raza comunei, a doua zi dimineața, înainte de
răsăritul soarelui, la orele 5.30. Grupul se compunea din 3 bărbați, 3 femei, 4 sau 5
copii, 2 cai, 2 măgari, 3 urși și două căruțe. La final, se remarcă lipsa oricărei reclamații
din partea locuitorilor cantonului. Prevenită de jandarmii din Jarnac, brigada din
Hiersac este prezentă, în 12 august, pentru transferul de supraveghere și control exer-
citat asupra grupului de nomazi. Cinci jandarmi călare se precipită în scopul declarat
de a „supraveghea și goni” cele aproximativ 10 persoane, o căruță, cai și urși. Probabil
același grup este reperat din nou de brigada din Hiersac, în 26 august, aceasta rapor-
tând, fără precizia colegilor din Jarnac, apariția unui grup de aproximativ 10 persoane,
o căruță, cai și urși. După ce au petrecut seara în spațiul destinat activităților de târg, în
dimineața zilei de 27 august au fost obligați să plece, fiind însoțiți de jandarmi până la
limita terenului comunal, unde sunt predați în grija jandarmilor din Fleac, un canton al
orașului Angoulême.
Cu siguranță, aceeași nomazi apar la Roullet în 30 august, jandarmii numărând în
cadrul grupului 10 persoane, de origine otomană (bosniacă), 5 cai și 2 urși. Nomazii
lăsaseră în urmă Angoulême și se îndreptau către Bordeaux, în direcția sud-vest83. Ei
beneficiază de escorta militară obișnuită, până la limita circumscripției, unde au fost
preluați de brigada de jandarmi vecină. Compoziția grupului este detaliată în procesul
verbal întocmit de jandarmii brigăzii din Barbezieux. Doar că aceștia notează numai
opt indivizi. Este o structură familială nucleară, alăturată unei a doua identice: doi
bărbați, două femei și patru copii. Două familii cu câte doi copii. Li se asigură gardă
permanentă, „oferită” inițial de jandarmii din Roullet, schimbați de cei din Barbezieux,
în 31 august, schimbați și aceștia, pe măsura înaintării nomazilor, de brigada din
Baignes. Dificil de explicat o așa escortă, pentru un grup ce nu făcea obiectul niciunei
plângeri a localnicilor.
83
Ibidem.
PETRE PETCUȚ 197
În 13 mai, la Chasseneuil, jandarmii brigăzii locale, fiind preveniți de către colegii

lor din comuna La Rochefoucauld de prezența unei trupe de nomazi, interceptează
două familii cu opt copii, de origine turcă, ce călătoreau în două rulote trase de patru
cai, la care se adăugau doi urși și două maimuțe. Luând în calcul inexactitățile întâlnite
în procesele verbale întocmite de jandarmerie, este foarte posibil să fie același grup cu
cel de mai sus. Numărul copiilor este totuși prea mare, opt în loc de patru. Nomazii
veneau dinspre Angoulême și se îndreptau către Limoges. Situația se repetă patru luni
mai târziu, în 11 septembrie, când o trupă formată din 7 persoane de proveniență turcă,
ce dețineau pașapoarte și în posesia căreia se afla o rulotă, cai și urși, sunt expulzați, de
asemenea, către Limoges.
În Charente sunt întâlniți și nomazii italieni, asimilați pe drept sau confundați cu
rromii84. Un astfel de grup avea în posesie pașapoarte eliberate de autoritățile italiene
din Torino în cursul anului 1886. Activitatea lor economică de bază era amuzarea
publicului. La sosirea într-o localitate, se opreau în piața centrală a comunei și înce-
peau, în scurtă vreme, reprezentația artistică. În 18 iulie 1886, brigada de jandarmi din
Confolens îl va legitima pe Rossini Louis, șeful grupului, în vârstă de 37 ani și de profe-
sie dresor de animale. Avea în grijă o cămilă, patru maimuțe și cinci câini. Nomazii
sunt îndepărtați în direcția departamentului vecin cel mai apropiat, Vienne, aflat la mai
puțin de 10 km. În 29 octombrie 1886, același grup este identificat de brigada de jan-
darmi din comuna Brigueuil, localitate aflată la 18 km sud-est de Confolens, în
imediata vecinătate a departamentului Haute Vienne. Cei trei frați, cu numele Rossi
(Jean, Paul și Louis), se deplasau într-o căruță trasă de un măgar. Grupul mai avea în
compunere aceleași animale amintite mai sus. Am văzut anterior că Louis era dresor de
animale. Ceilalți doi frați se declarau de profesie cântăreți ambulanți. Au fost din nou
expulzați din Charente în baza aceleiași hotărâri prefectorale, din 22 august 1882.
Tot la Confolens, la 1 aprilie, o familie de nomazi, formată din cei doi soți și trei
copii, staționa la ieșirea din oraș. Călătoreau într-o rulotă trasă de doi măgari. Tatăl se
numea Borella Jean, originar din Borgotaro, Italia, unde se născuse în 15 august 1856,
de profesie cântăreț ambulant. Se legitima cu un carnet eliberat de către Prefectura din
departamentul Aude. În lipsa unei autorizații de staționare în oraș, familia a fost
obligată de jandarmi să plece în direcția departamentului Haute Vienne.
În ziua de 3 iulie, două grupuri de nomazi85 se aflau, de asemenea, la una din
intrările în orașul Confolens. Șeful primului grup, Agostino Pietro, 31 ani, posesor al
unui pașaport eliberat de consulatul italian din Le Havre, era însoțit de trei femei.
Probabil una dintre acestea era soția lui, celelalte două fiindu-i surori, lui sau soției.
84
Bohémiens, în document.
85
„Bohemiens” în text.
Toți patru se declarau muzicanți ambulanți. Agostino reușise să obțină autorizația

scrisă a comisarului de poliție din Confolens pentru exersarea profesiei de muzicant.
Al doilea grup, de fapt o familie nucleară, era format din soț, Seicehione François, în
vârstă de 32 ani, soție și doi copii. Bărbatul se afla în posesia unui pașaport eliberat în
urmă cu un an de consulatul italian din Nantes. Cele două grupuri călătoreau în rulote
trase de măgari. Datorită intervenției jandarmilor, sunt obligați să se îndrepte imediat
către departamentul Vienne.
Nomazii în departamentul Indre și Loire

Departamentul Indre et Loire se află în zona de Centru-Vest a Franței și la Nord de
Charente, fiind despărțit de acesta de către departamentul Vienne. Prefectura departa-
mentului este la Tours, principala aglomerație urbană a zonei, fiind secondată de două
subprefecturi, la Loches și la Chinon.
În situația staționării nomazilor într-o comună, cum a fost cazul cu Guerin Marie
Ange (în vârstă de 38 ani, de naționalitate franceză), de profesie împletitor de coșuri, ce
călătorea cu Gauthier Charlotte, în vârstă de 19 ani, și cu fiul său în vârstă de trei ani, ce
staționau în comuna Bléré, interpelarea jandarmilor se petrecea imediat. Neavând
autorizație specială de ședere în departament din partea prefectului, refularea lor către
un departament vecin, în speță Loire și Cher s-a petrecut în cursul aceleiași zile, de 17
ianuarie 1912. Situația aceasta se va repeta la Bléré în cursul anului, în 12 octombrie,
apoi în 13 decembrie, când un tată și fiul său, ce staționau pe malul Loarei, au fost
observați și expulzați în departamentul vecin Loire și Cher, la aproximativ 10 km
distanță, unde era, de altfel, locul de naștere al celui mai în vârstă dintre ei86. Rezultatul
unor astfel de măsuri era cel puțin irelevant, dacă nu de-a dreptul ridicol. Respectivii
nomazi nu puteau fi împiedicați să se întoarcă, câteva ore mai târziu, exact în locul
unde fuseseră întâlniți de jandarmi.
Plângerile adresate Prefecturii, ce-i au ca obiect pe nomazi, sunt adesea lipsite de
orice fundament și confirmă imaginea incoerentă și irealistă ce se formase în rândul
anumitor persoane, predispuse la a da crezare prejudecăților de tot felul, vechi de când
lumea. În luna mai a anului 1915, o astfel de plângere se dovedește, în urma investiga-
țiilor efectuate de Jandarmeria din Tours, complet inutilă. În fapt, o familie de nomazi
coșari se oprise pe marginea drumului, în apropierea unei mori. Erau aproximativ zece
persoane, inclusiv mai mulți copii, ce călătoreau într-o rulotă cu patru roți, trasă de un
cal de talie mică. Șeful familiei, în vârstă de aproape 50 ani, venise la moară cu între-
86
Archives Départementales de l'Indre-et-Loire, Série M Sous-série 4 M Folio N° 2, 4 M
Police (U) – Police administrative: Ambulants, forains et nomades. 4 M 218 Nomades:
procès-verbaux de refoulement (1911-1917).
PETRE PETCUȚ 199
barea dacă nu au ceva de lucru pentru el. Primise și reparase un coș, după care au plecat
mai departe. Toată istoria a durat câteva ore. La acea moară lucrau ca servitori o
familie, al cărei bărbat se afla internat într-un spital din Tours. Soția sa l-a vizitat și i-a
povestit episodul cu nomazii. A adăugat că sora și nepoata sa, ce se aflaseră la ea în
vizită pentru mai multe zile, aveau o teamă crescută față de aceștia. Cu siguranță, aici
este motivul care l-a determinat să depună plângere la Prefectură împotriva familiei de
coșari. Declarația surorii este concludentă: coșarii se adresaseră „politicos și n-au comis
nimic incorect față de ele [...] doar minele lor suspecte au speriat-o și de teamă că alții
ca ei ar putea reveni acolo, fratele său, căruia ea i-a povestit, a crezut că este datoria lui
să-l informeze pe domnul prefect pentru a se lua măsuri în această privință, iar acești
nomazi să fie supravegheați”. Nimic concret, nimic de remarcat, doar fobia sedentaru-
lui la intersectarea universului său îngust cu lumea mai largă a nomadului. De remarcat
și ancheta minuțioasă a Jandarmeriei, care n-a revelat nici o informație incriminatorie,
de natură a culpabiliza nomazii.87
În august 1907, Consiliul General al departamentului Indre și Loire hotărăște „ca o
supraveghere severă să fie exercitată asupra nomazilor, cu precădere a celor străini și ca
rulotele lor să aibă numere de control la vedere, eliberate în urma achitării unei taxe de
circulație specială”88. Deoarece raza de acțiune a brigăzilor de jandarmerie era relativ
mică și insuficientă pentru acoperirea convenabilă a teritoriului departamentului, se
propune înființarea unor noi unități de jandarmerie sau transformarea unităților pe-
destre în unități „cicliste”, pentru lărgirea razei de acțiune și supraveghere. Motivarea
unei astfel de decizii, aflată în argumentația din introducere, ține de presupusa insecu-
ritate în care se găseau locuitorii din mediul rural sau de la oraș, fără diferență, cu
precădere datorită circulației nestingherite a nomazilor și a creșterii susținute a numă-
rului de crime și delicte săvârșite în departament. Teama inspirată de prezența noma-
zilor pare a fi legată mai curând de imaginea acestora, produs al imaginarului colectiv,
bazat pe necunoaștere și respingere instinctivă, decât fondat pe fapte reale, concrete,
care ar fi făcut obiectul anchetelor organelor de ordine. Aceeași imagine proastă este de
natură a închide porțile departamentului unei femei, Schuff Marie Clemence, ce solici-
tase autorizația de a circula în Indre și Loire pentru o perioadă de aproximativ două
luni, până la 1 octombrie 1908. Conform raportului șefului de escadron de jandarmi
Duflos, era de preferat a nu se acorda autorizația cerută, datorită numărului „destul de
mare de nomazi, aflați în departament, văzuți foarte rău de populația locală”.
87
Ibidem.
88
Police (U) – Police administrative: Ambulants, forains et nomades. 4 M 144 Professions
ambulantes: arrêtés, pétition, correspondance (1865-1911).
Expulzarea nomazilor către departamentele vecine, în baza hotărârii prefectorale

din 12 noiembrie 1890, era frecventă și cădea, în principal, în sarcina Jandarmeriei.
Circulara din 9 decembrie 1920 adresată primarilor din Indre și Loire ce nu bene-
ficiau de serviciile unui post de poliție sau jandarmerie pe teritoriul comunelor lor, le
făcea cunoscut decizia Ministerelor de Război și de Interne de a optimiza suprave-
gherea și controlul nomazilor prin instituirea unei fișe de informații despre fiecare
nomad sau fiecare grup de nomazi care circulă împreună. Fișele urmau a fi clasate cro-
nologic și predate brigăzilor de jandarmi, la trecerea acestora prin localitate. Infor-
mațiile cu caracter personal priveau starea civilă și circulația nomazilor, considerate
necesare și suficiente pentru a putea fi urmăriți și identificați rapid în situația comiterii
de acte cu caracter penal.
Un an și jumătate mai târziu, raportul comandantului companiei de jandarmi din
Indre și Loire raporta prefectului din Tours că prevederile circularei din 9 decembrie
sunt în linii mari respectate, cu anumite excepții. Astfel, anumite primării nu întoc-
meau deloc aceste fișe sau se mulțumeau cu un minim de informații, adesea eronate.
Unii primari, aflați sub jurisdicția subprefecturii Chinon, ștampilau doar carnetele
antropometrice, fără realizarea fișelor. Primăria din Chateau Renault nu acționa în
niciun fel, în pofida numeroaselor notificări. În circumscripția subprefecturii din
Loches erau situații în care se invoca lipsa timpului sau a formularelor tip utilizate
pentru aceste notițe individuale. O poziție fățișă în îndeplinirea acestei reglementări era
întâlnită doar la Continvoir, comună aflată sub jurisdicția subprefecturii Chinon.
Primarul din această localitate declara că el nu este polițist și nu dispune de timpul
necesar acestei cerințe.
Lipsa unei colaborări eficiente a primarilor în îndeplinirea obiectivelor acestei
circulare reiese și din textul unei a doua circulare, emise în 8 iunie 1922 de către noul
ministru de Interne, Maunoury, pentru a solicita respectarea instrucțiunilor din
noiembrie 1920. Motivele invocate de aleșii locali în neîndeplinirea acestei cerințe sunt
diverse: necunoașterea textului primei circulare, lipsa formularelor tip sau a banilor
pentru procurarea acestora, lipsa personalului din primării care să se ocupe de comple-
tarea acelor fișe.89
Comandantul companiei de jandarmi din cadrul subprefecturii Chinon raporta,
pentru perioada decembrie 1920 – 29 iunie 1922, un număr de 330 nomazi controlați
de către primari, 1443 nomazi fuseseră controlați de către jandarmi, iar fișele indivi-
89
Police (U) – Police administrative: Ambulants, forains et nomades. 4 M 170-172 Nomades:
demandes de carnets anthropométriques, notices individuelles, instructions,
enquêtes. 1912-1940.
PETRE PETCUȚ 201
duale realizate de către primari și predate jandarmeriei erau în număr de 120. Nu-
meroși primari de cantoane se mulțumeau să aplice viza pe carnetele antropometrice,
fără a nota trecerea lor prin localitatea respectivă. Explicația servită jandarmilor era
mereu aceeași: lipsa fișelor și a timpului necesar completării acestora.
Raportul locotenentului Béniqui, din 30 iunie 1922, comandant al Jandarmeriei
aflate în subordinea subprefecturii Loches, semnala îndeplinirea per ansamblu a
instrucțiunilor circularei din noiembrie 1920. Totuși, un număr de cinci primari din
circumscripția brigăzii de jandarmi din Preuilly nu colaborau deloc în această privință,
alți șapte primari, aflați în raza brigăzii din La Haye Descartes, stabileau aceste fișe
ocazional. Lipsa fișelor și a timpului necesar completării lor erau principalul motiv
indicat de secretarii acestor primării.
Interzicerea circulației și staționării în comune

Hotărârea prefectorală din 12 noiembrie 1890, de interzicere a circulației nomazilor
în departament a fost precedată sau urmată de numeroase decizii similare luate de
primăriile a numeroase localități din departamentul Indre și Loire.
Douăsprezece astfel de acte normative, exceptând pe cel al Prefecturii, sunt luate
înaintea adoptării Legii din 16 iulie 1912. Cel puțin două întrebări se ridică, urmare a
adoptării unor asemenea măsuri restrictive de către Consiliile locale. Exceptând cazul
comunei Savigne, din 18 mai 1865, toate celelalte intervin după hotărârea prefectorală
din 12 noiembrie 1890. Acest fapt ne duce la concluzia că interzicerea circulației în
departament, impusă de Prefectură, era departe de a funcționa cu adevărat. Cum
respectarea acesteia în teritoriu se făcea cu ajutorul brigăzilor de jandarmi locale, este
de presupus că lipsa de efectiv din rândurile Jandarmeriei se dovedea suficientă pentru
a o face inaplicabilă în majoritatea comunelor din departament. 23 de comune, cel mai
probabil fără brigăzi de jandarmi afectate local, emit în această situație hotărâri proprii,
aprobate în prealabil de Prefectura din Tours, pentru interzicerea sau limitarea
staționării nomazilor pe teritoriul lor.
Scrisoarea prefectului, din 16 septembrie 1939, ce interzicea sejurul oricăror nomazi
în comunele departamentului Indre și Loire, cei prezenți urmând a fi expulzați în
departamentele vecine, este motivul care a generat ultima rundă de interziceri de sejur
și circulație în comunele din Indre și Loire.
Un document statistic, din 2 octombrie 1923, ce conține detaliul operațiunilor
efectuate în departamentul Indre și Loire, de la darea legii în 1912, arată că vânzătorii
ambulanți primiseră 1075 recipise, foraini obținuseră un număr de 216 carnete, iar
nomazii 302 carnete antropometrice. Aceștia din urmă erau majoritari francezi (185),
fiind urmați ca număr de nomazii italieni (93), belgieni (18), cehoslovaci (3), ruși (2) și
un nomad din Luxemburg. Aceste cifre ne duc la o medie cu puțin peste 27 de carnete
antropometrice pe an (3-5 grupuri), dintre care 17 carnete erau solicitate de nomazii
francezi. Restul de 10 carnete reprezintă media carnetelor antropometrice de identitate
eliberate în departamentul Indre și Loire într-un an, pentru perioada amintită anterior.
Numărul este nesemnificativ, dacă nu chiar ridicol, din perspectiva amplelor măsuri de
securitate instaurate în Franța, în special începând cu legea din 1912. Din totalul
acestora, Prefectura din Tours eliberase cele mai multe carnete antropometrice (277),
subprefectura Loches eliberase 25 de carnete iar subprefectura Chinon nici unul. Până
în 1923 nu figurează niciun supus turc în rândul celor care au primit carnete antro-
pometrice. Un an și jumătate mai târziu este înregistrat un turc, ce avea deja statutul de
nomad, deținător de carnet antropometric.
Schimbarea statutului din nomad, posesor al unui carnet antropometric de iden-
titate, în cel de vânzător ambulant, deținător al unei recipise, era posibilă prin dovedi-
rea unui domiciliu fix. Controalele efectuate pentru stabilirea veridicității declarației
erau dintre cele mai stricte. În 11 august 1925, în urma cererii supusului turc Narcisse
ROUSSO, de schimbare a statutului din nomad în vânzător ambulant, prefectul va
solicita comisarului divizionar și șeful celei de-a 5-a brigăzi de poliție mobilă, aflate la
Orleans, efectuarea de verificări cu scopul dovedirii existenței sau non existenței unui
domiciliu fix al petiționarului. Adresa din solicitarea prefectului ce trebuia a fi
verificată este Quai Paul Bert, nr. 80, din Tours. În 5 septembrie, inspectorul de poliție
mobilă Thorin, va înainta superiorului său un raport în care se constata că numitul
Narcisse Rousso nu locuiește și nu este cunoscut la adresa indicată. Comisariatul
Central din Tours atestă trecerea sa pasageră prin localitate, fiind cazat în diferite
hoteluri. Avizul trimis la prefectură în data de 9 septembrie și primit a doua zi este deci
negativ. Drept urmare, prefectul va refuza cererea supusului turc. Etapele urmate de
autorități în soluționarea acestei cereri sunt clare și nu ar ridica nici un dubiu dacă, în
același dosar, nu s-ar afla solicitarea lui Rousso, de atribuire a recipisei de vânzător
ambulant, la care alăturase și un „certificat de domiciliu” eliberat de către Comisariatul
de Poliție al celui de-al doilea arondisment (sector) din Tours. Documentele emise în 6
și, respectiv, 7 iulie 1925 indică domiciliul lui Rousso la o altă adresă și anume strada
Grand Marché, numărul 4890. Distanța dintre cele două locații este de 1900 metri,
respectiv 29 minute de mers pe jos91. Într-un spațiu urban, de talia orașului Tours, era
90
Police (U) – Police administrative: Ambulants, forains et nomades. 4 M 170-183 Nomades:
demandes de carnets anthropométriques, notices individuelles, instructions, enquêtes
(classement alphabétique). 1912-1940.
91
Distanța a fost calculată după datele actuale, pe siteul http://fr.mappy.com/.
PETRE PETCUȚ 203
imposibil ca cineva, ce locuia pe Quai Paul Bert, să cunoască pe locatarul din Grand
Marché. Unde anume și de ce s-a strecurat o astfel de greșeală? Este vorba despre o
lipsă evidentă de profesionalism sau modificare voluntară a adresei?
A doua problemă ține de organizarea serviciilor de Poliție Judiciară și colaborarea
prefecturilor cu acestea, în detrimentul comisariatelor locale. Prefectura din Tours a
solicitat informații Serviciului de Poliție Judiciară din Orleans despre un individ ce,
conform propriei declarații și a certificatului de domiciliu eliberat de comisariatul de
cartier, locuia de asemenea în Tours. Mai clar spus, Prefectura a solicitat informații de
la o unitate de Poliție Mobilă aflată la 129 km distanță pentru clarificarea unei situații
ce se afla la 2.2 km distanță de sediul Prefecturii. Este o aiureală totală. În plus, Poliția
locală este complet neglijată. Rezultatul este viciat în asemenea măsură încât se schimbă
complet datele problemei. Singur, acest caz, este suficient pentru a ridica serioase
semne de întrebare cu privire la eficiența serviciilor de Poliție și profesionalismul anga-
jaților din prefecturile franceze.
Petițiile colective, contrasemnate de membrii consiliilor comunale și adresate Pre-
fecturii de către locuitori ai cartierelor din orașe sau ai comunelor, în apropierea cărora
nomazii staționau de obicei, sunt o manieră eficace de a obliga Jandarmeria la măsuri
concrete pentru îndepărtarea acestora. Este cazul unei acțiuni ce are loc în urma
sesizării adresate de aproximativ 26 locuitori ai comunei Luzillé, Prefecturii din Tours.
Luzillé este o localitate aflată la 35 km sud-est de Tours și la 18 km nord de Loches,
unde se afla una din cele două subprefecturi ale departamentului. Chiar dacă se află
mai aproape de Loches, comuna Luzillé aparține administrativ de Prefectura din Tours.
Corespondența se va purta deci cu aceasta.
Nomazii, între care erau și împletitori de coșuri din nuiele, obișnuiau să staționeze
pe terenul din spatele abatorului din Luzillé. Petiționarii, ce conform propriilor cuvinte,
nu reușeau să se debaraseze de prezența nomazilor, reclamau circulația acestora fără a
deține autorizația specială a prefectului de departament, cerșitul adulților, însoțiți și de
copii și chiar intrarea acestora în case, prin efracție. Scandalurile și bătăile ce aveau loc
în interiorul grupului de nomazi închid pledoaria acuzatorilor. Fără a se verifica
corectitudinea reclamațiilor, expulzarea nomazilor de acolo nu a întârziat să se petrea-
că, iar supravegherea zilnică a terenului de către poliție i-a împiedicat să revină ulterior.
Circulația nomazilor ridica cel puțin două probleme peste care autoritățile nu
puteau trece. Prima dintre ele ținea de supravegherea și controlul circulației familiilor
nomade. Această problemă se reglase prin seria de măsuri legislative expuse anterior și
prin aportul propriu adus de primării, la nivel local. Înregistrarea nomazilor în fișierele
Ministerului de Interne și ale prefecturilor este secondată de interzicerea staționării pe
teritoriu a numeroase comune.
A doua problemă întâlnită în documente atinge controlul sănătății populației, pus

serios la încercare de mobilitatea nomazilor, ce erau văzuți drept posibili purtători de
boli contagioase. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Franța, se dezvoltă inte-
resul pentru igienizarea și salubrizarea orașelor. Legea din 15 februarie 1902, privind
protejarea sănătății publice, a marcat apogeul igienismului92. Legislația igienistă a asi-
gurat o supraveghere a taberelor de nomazi din ce în ce mai precisă în prima jumătate a
secolului XX. La Paris, sub impulsul baronului Haussmann și a celor ce i-au urmat, este
decisă demolarea locuințelor mizerabile și a taberelor insalubre, multe dintre ele fiind
create de foraini și nomazi pe perioada iernii. Arondismentul 13 a fost în mod par-
ticular atins în cursul anului 1892. Fiind interesată de găsirea unei soluții de lungă
durată, Primăria adoptă atitudini preferențiale în privința locuitorilor cartierului. În
urma demolării unor locuințe pe un teren viran de pe strada Jeanne d'Arc, toate per-
soanele ajunse în stradă au primit alte spații de locuit, mai puțin nomazii, cărora li s-a
dat de înțeles că ar fi mai bine să plece definitiv93. Din perspectiva sistematizării orașu-
lui, era dificilă de acceptat de către Primărie prezența unui teren destinat campării
nomazilor, în interiorul Parisului. De asemenea, „nu se putea permite locuirea în spații
curate a persoanelor ce riscau să pună în pericol fragilul echilibru sanitar atât de dificil
atins”.94
M.H. Bunel, într-un raport din 19 decembrie 1892, asupra insalubrității rezultate
din locuirea forainilor și nomazilor în același arondisment 13, adresat Prefecturii Parisului,
semnala condițiile improprii de locuire întâlnite pe strada Château-des-Rentiers, la n° 39.
Aici se afla instalată o tabără de nomazi ce închiriaseră niște barăci cu o suprafață mai mică
de 30 m², multe dintre ele fiind neterminate, cu podeaua din pământ, sensibile la ploaia ce
se infiltra în interior. Toaletele, într-o stare mizerabilă, serveau fiecare câte două locuințe.
Terenul era lipsit de un punct de apă.95 Pe bulevardul Masséna, la N° 20, se instalaseră
12 rulote cu o populație pestriță ce părea a se înțelege perfect într-o asemenea vecinăta-
te. Bunel estima la 60-70 numărul de saltimbanci, foraini și boemieni ce ocupau
rulotele și împărțeau singura toaletă de acolo. Aprovizionarea cu apă se făcea la fântâna
de pe bulevard.96
92
„La loi de santé publique de 1902”, Les Tribunes de la santé, 2009/4 n° 25, p. 129-129. DOI:
10.3917/seve.025.0129.
93
Archives de la Préfecture de Police de Paris, série DB 200: professions ambulantes,
nomades, stationnement dans Paris, 1892.
94
Ibidem.
95
M.H. Bunel, Rapport sur l’insalubrité résultant du cantonnement de forains et nomades sur
des terrains de XIIIe arrondissement, Imprimerie et librairie centrales des chemins de fer, Paris,
1892, p. 4.
96
Ibidem, p. 7.
PETRE PETCUȚ 205
La Tours, în departamentul Indre et Loire, primarul orașului semnala prefectului,

printr-o scrisoare din 2 decembrie 1910, expulzarea unui grup de nomazi ce „tulburau
liniștea publică”, încă din data de 18 noiembrie a aceluiași an. Măsura întreprinsă de
Primărie devansa astfel solicitarea de expulzare ce-i va fi adresată de Prefectură două
zile mai târziu, în 20 noiembrie. Nomazii lăsau în urmă un teren care necesita măsuri
de igienizare ce cădeau în sarcina proprietarului acelui loc.97
3. Concluzii
Nomazii și, în special, nomazii rromi au fost obiectul unei politici particulare pe
teritoriul întregii Europe. Înțelegerea vieții nomadului, asimilată adesea în imaginarul
social cu cea a vagabondului, era și este încă o provocare departe de a fi încheiată, pen-
tru factorul politic și cel științific în același timp. Tăcerea și poziția marginală a gru-
pului nomad, impusă și auto-impusă, vor reduce căile de comunicare cu autoritățile de
Stat, un Stat ce nu reușește să-și decripteze diferiții subiecți. România modernă moște-
nește idei și practici profund discriminatorii la adresa foștilor sclavi, deveniți cetățeni
de categoria a doua și aliați de circumstanță sau indezirabili, în funcție de interesul
național. În România, ca și în Franța, slăbiciunea, incoerența și, în ultimă instanță,
ineficiența politicii Statului vor fi exprimate prin numeroase interdicții de circulație și
expulzări interne și externe din ce în ce mai numeroase. Ele urmează un trend crescător
care va conduce, în anii celui de-al Doilea Război Mondial, la internarea, deportarea și
genocidul planificat de Stat împotriva nomazilor și a unei părți a rromilor sedentari.
Trebuie remarcat faptul că numeroasele familii ce străbăteau Hexagonul la sfârșitul
secolului al XIX-lea însumau mai multe grupuri etnice, între care rromii erau mino-
ritari. Ocupațiile acestora și modul de viață itinerant s-au dovedit însă suficient de
asemănătoare pentru a constitui un grup omogen în ochii opiniei publice. Adminis-
trația îi numea generic nomazi, „cheminaux”, „bohemiens” sau „romanichels”.
Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, creșterea numerică a fost lipsită de importanță
dar, dublată fiind de o creștere în vizibilitate, a generat sentimentul unei invazii a
97
Archives Départementales de l'Indre-et-Loire, Série M, Sous-série 4 M, Folio N° 2, 4 M
Police (U) – Police administrative: Ambulants, forains et nomades. 4 M 144 Professions
ambulantes: recensement des bohémiens et nomades (1895); délivrance de carnets, certificats de
bonne vie et mœurs; protection des enfants employés dans les professions ambulantes,
statistiques (1862-1912); arrêtés, pétition, correspondance (1865-1911).
rromilor98, cu precădere în mediul rural, unde populația locală era mai redusă numeric.
Legea din 1912, ce a introdus obligativitatea carnetului antropometric de identitate
pentru nomazi, este întrucâtva o urmare firească a acestor tensiuni și temeri cu care
s-au confruntat cetățenii și administrațiile locale, transmise cu rapiditate legislativului
francez.
Nomazii din cele două departamente franceze studiate în ultimul capitol sunt vizi-
bili datorită proceselor verbale întocmite de brigăzile de jandarmi din Charente și Indre
și Loire. Comunele de dimensiuni mai reduse nu beneficiau de prezența permanentă a
jandarmilor, rezultând de aici lipsa înregistrării trecerii nomazilor prin acele localități.
Primarii sunt cei care aveau, în aceste comune, autoritatea de a-i accepta să staționeze
pe teritoriul comunei, sau a nu le permite oprirea. Eventualele înregistrări ale unor
astfel de situații nu se păstrează laolaltă cu documentele rezultate din activitatea Poliției
și Jandarmeriei. Circulația grupurilor nomade se concentrează pe axele principale de
drumuri, ce leagă două sau mai multe orașe, de regulă capitalele de departamente.
Acest fapt se explică prin interesele economice ale nomazilor, ce căutau târgurile și
bâlciurile cele mai importante, unde se produceau aglomerații mari de oameni și,
implicit, public mai numeros care să asiste la reprezentațiile lor artistice.
Refularea nomazilor se făcea de către Jandarmerie, în baza hotărârilor prefectorale
luate de prefecturi sau subprefecturi, independent unele de altele. Prezența sau lipsa
pașapoartelor nu are nici o importanță pentru serviciile de ordine publică, acestea fiind
interesate de autorizarea acordată individual de către prefect sau primarul localității. La
finalul proceselor verbale, se remarcă cooperarea deplină a nomazilor și lipsa oricărei
reclamații din partea locuitorilor din apropiere.
Analiza documentelor de arhivă denotă prezența câtorva grupuri de nomazi care
circulau, în realitate, pe teritoriul departamentului Charente. Diferențele de ordin
material, în numărul de cai și căruțe, întâlnit în procesele verbale întocmite de
jandarmi, se explică prin implicarea activă a nomazilor la schimburi și vânzări realizate
în cadrul târgurilor unde participau de fiecare dată. Dacă prima ocupație este cea de
artist, cântăreț, scamator, jongler sau dresor de animale, a doua ocupație, la fel de
importantă, este cea de negustor de animale, în special de cai. Invazia nomazilor de
care se vorbește în discursurile parlamentare este departe de a fi avut loc în Charente și
Indre și Loire. Circulația este continuă, dar nu intensă, datorită numărului mic de
grupuri prezente în cele două departamente. Datorită caracterului lor pașnic și a lipsei
delictelor, nomazii nu fac obiectul condamnărilor și nu sunt vinovați de încălcarea nici
98
Le Petit Journal publica pe ultima pagină din suplimentul său ilustrat din 18 decembrie
1898 o imagine cu o adunare numeroasă de rromi din Estul Europei, denumind-o sugestiv „Une
invasion des Hongrois à Carcassonne”.
PETRE PETCUȚ 207
unei legi. Hotărârile prefectorale, ce vizează menținerea ordinii publice sunt, din aceas-
tă perspectivă, abuzive și exagerate. „Plaga” ce atinsese lumea rurală franceză se mani-
festa în Charente și în Indre și Loire sub forma unei prezențe ambulante reduse, aflată
mai mereu pe drumuri, cu staționări în unele localități, în cele mai bune cazuri de
câteva ore.
Înregistrarea și supravegherea nomazilor a rezultat în constituirea unei categorii de
cetățeni aparte, supusă la o măsură de internare generală în lagăre de muncă de către
guvernul de la Vichy în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial și, desemnată până
astăzi drept „Gens du voyage”.
BIBLIOGRAFIE
About Ilsen, „Fichage et listing: quelles incidences pour les individus? – De la libre
circulation au controle permanent”, Cultures & conflits, L’Harmattan, martie 2010.
Ambulants, forains et nomades. Textes groupés et annotés concernant l’exercice des
professions ambulantes, la circulation des nomades et les professions connexes. A jour au
1er décembre 1925, I, Charles-Lavauzelle &Cie, Paris, Librairie de la même maison, 124,
bd. Saint-Germain.
Ariès Philippe, Duby Georges coord., Histoire de la vie privée. De la Révolution à la
Grande Guerre, Tome 4, Paris: Edition du Seuil, 1987.
Asséo Henriette, „La gendarmerie et l'identification des nomades (1870-1914)”, în
Luc (Jean-Noël) (dir.). Gendarmerie, État et société au XIXe siècle, Paris, Publications
de la Sorbonne, 2002, p. 301-311.
Bade Klaus, L’Europe en mouvement. La migration de la fin du XVIIIème siècle à nos
jours, Paris, Seuil, 2002.
Berlière Jean-Marc, „Armer les pouvoirs publics contre un fléau social? La
République et les nomades (1880-1914)”, în Études tsiganes, n° 18-19, 2004, p. 52-64.
Bunel M. H., Rapport sur l’insalubrité résultant du cantonnement de forains et
nomades sur des terrains de XIIIe arrondissement, Paris, Imprimerie et librairie
centrales des chemins de fer, 1892, p. 17.
Challier Félix, La nouvelle loi sur la circulation des nomades. Loi du 16 juillet 1912,
Paris, Librairie de jurisprudence Édouard Duchemin, 1913, p. 459.
Druesne Jean, „À propos de la nouvelle loi sur les nomades. Les origines de la loi de
1912”, Revue de la police nationale, 15e année, n° 85, ianuarie 1971, p. 41-45.
Filhol Emmanuel, « La loi de 1912 sur la circulation des « nomades » (Tsiganes) en
France », Revue européenne des migrations internationales [În linie], vol. 23 – n°2 |
2007, disponibil în linie din 01 octombrie 2010, consultat în 12 aprilie 2012. URL:
http://remi.revues.org/4179.
Foletier François de Vaux, Les bohémiens en France au XIXe siècle, Paris, Edition
Jean-Claude Lattès, 1981, p. 250.
Fraser Angus, Țiganii: originile, migrația și prezența lor în Europa, traducere din
engleză de Dan Șerban Sava, București, Editura Humanitas, 2010, p. 343, titlul original
în limba engleză The Gypsies, conține bibliografie și note.
Hubert Marie-Christine, „De 1912 à 1969, la France a fiché ses nomades” online din
16 octombrie 2008, URL: http://www.ldh-toulon.net/spip.php?article2872.
Jaulin Beatrice, Les Roms de Montreuil. 1945-1975, Les Editions Autrement, Paris,
2000, p. 143.
PETRE PETCUȚ 209
„La loi de santé publique de 1902”, Les Tribunes de la santé, 2009/4 n° 25, p. 129-129.
DOI: 10.3917/seve.025.0129.
Les étrangers en France – Guide des sources d'archives publiques et privées XIXe-XXe
siècles – Tome I, II, III (1999), IV (2005), Pierre-Jacques Derainne, Patrick Veglia,
Direction des Archives de France – Association Génériques.
L'Heuillet Hélène, „La généalogie de la police”, Culture & conflits [online], toate
numerele, Approches comparées des polices en Europe, online din 27 aprilie 2003.
URL: http://conflits.revues.org/index907.html.
López Laurent, „Les archives contre la statistique officielle?. Retour sur les brigades
du Tigre (Dijon, 1908-1914)”, Genèses, N° 71, 2008/2, p. 106-122.
Năstasă Lucian, Varga Andrea editori, Minorități etnoculturale. Mărturii docu-
mentare. Țiganii din România (1919-1944), Centrul de resurse pentru diversitate etno-
culturală, Cluj-Napoca, 2001.
Piazza Pierre, „Au cœur de la construction de l'État moderne. Sociogenèse du carnet
anthropométrique des nomades”, Cahiers de la sécurité intérieure, n° 48, 2e trimestre,
2002, p. 207-227.
Réglementation de l’exercice des professions ambulantes et de la circulation des
nomades, 1926, Melun, Imprimerie Administrative.
Riegel Claude, De la criminalité des nomades, Tziganes, vanniers. Essai, teză de
doctorat în Drept, Strasbourg, dact., 1956, 222 f.
Rivière Louis, Mendiants et vagabonds: économie sociale, V. Lecoffre, Paris, 1902,
p. XX-239.
Rosenberg Clifford, „Une police de simple observation? Le service actif des
étrangers à Paris dans l’entre deux-guerres”, Genèses 54, martie 2004, pp. 53-75.
Soulé-Limendoux Henri, Ambulants, Forains et Nomades, Teză de doctorat,
Toulouse, Impr. De Paillès et Chatainer, 1935, p. 195.
Torlet G., Le régime administratif applicable aux nomades et marchands forains,
Teză de doctorat, Paris, Imprimerie H. Jardin, 1913.
Vohl (Pierre-Gaston, colonel), La police des ambulants, forains et nomades et des
professions connexes, Paris, Charles-Lavauzelle, 1932, p. 180; 5e éd., 1937, p. 194.
Situația romilor deportați cu trenul E4 din
județele Argeș, Dâmbovița, Giurgiu și Teleorman
Dr. Valentin Negoi
Abstract
Acest articol își propune să analizeze fenomenul deportării romilor în Transnistria,
îndeosebi a celor transportați cu trenul E4, oprindu-se asupra cazului romilor din
județele Argeș, Dâmbovița, Giurgiu și Teleorman. Investigarea atentă a documentelor de
arhivă ne-a pus în postura de a demonstra că unele ipoteze care s-au conturat în
istoriografia românească în ceea ce privește deportarea romilor sunt eronate deoarece în
perioada celui de-al Doilea Război Mondial au fost deportați din România în
Transnistria nu numai romii al căror mod de viață nu urma „standardele” impuse de
majoritate. De asemenea faptul că factorii de decizie din stat nu au explicat autorităților
locale, responsabile cu recenzarea și deportarea romilor, care sunt activitățile economice
care să-i poată permite unui cetățean rom să trăiască „în mod cinstit” și să nu constituie
o „povară” pentru ordinea publică. Din lipsă de claritate în acest sens, cei responsabili cu
recenzarea și deportarea romilor au fost învestiți cu puterea de a decide dacă o persoană
este sau nu un „parazit’’ pentru societate. Inevitabil s-a creat mediul necesar săvârșirii
unor abuzuri din partea jandarmilor și polițiștilor din cauza volatilității categoriei de
„țigani-problemă’’, astfel aceștia au putut chiar să își rezolve propriile probleme cu romii.
Introducere
Deportarea romilor în Transnistria nu mai este un subiect necunoscut pentru cerce-

tătorii din România sau pentru cea mai mare parte a publicului larg, așa cum era în
urmă cu puțini ani. La aproximativ 80 de ani de la abolirea robiei, în timpul celui de Al
Doilea Război Mondial, sub administrația românească au murit în Transnistria între
105.000 și 120.000 de evrei români și peste 11.000 de romi ca urmare a deciziilor Mare-
șalului Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român. Tot din ordinul mareșalului au
mai fost deportați în lagăre 2000 de inochentiști, dar și membri ai altor culte religioase,
VALENTIN NEGOI 211
pentru că se dorea înfăptuirea dezideratului utopic: un singur popor, o singură nație, o

singură religie.1
Numărul romilor în perioada interbelică îl cunoaștem relativ bine datorită cerce-
tărilor etnografice și sociologice întreprinse pe baza recensământului din 1930. La acest
recensământ s-au declarat ca făcând parte din etnia romă 262.501 persoane, adică 1,5 %
din populația țării, ceea ce reprezintă mai degrabă un număr minimal, mulți alții fiind
deja în diferite etape de asimilare în majoritatea românească sau resimțind stigmatul
apartenenței la o minoritate considerată inferioară din punct de vedere cultural. Din
numărul total al romilor din România 84,5 % trăiau în mediul rural, restul de 15,4 % în
cel urban. Romii locuiau de regulă în zonele mărginașe ale satelor sau ale orașelor (în
așa-numitele mahalale).2
Cel mai important autor care s-a aplecat asupra acestui subiect a fost Viorel Achim3,
cercetător în cadrul Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, care în
cartea sa intitulată Istoria țiganilor din România abordează genocidul romilor din
România din timpul celui De-al Doilea Război Mondial, fenomen pe care-l integrează
în Holocaust. Autorul citat formulează o serie de ipoteze legate de acest subiect care vor
fi preluate de mulți alți cercetători4. Potrivit lui Achim, decizia deportării romilor în
Transnistria nu a avut un caracter rasial, ci unul etnic și i-a aparținut în totalitate
Conducătorului Statului.
Ipotezele lansate de Achim au fost completate de diferiți alți cercetători care au
apreciat că au fost deportați în Transnistria romii care duceau o viață nomadă și nu
1
Viorel Achim (editor), Politica regimului Antonescu față de cultele neoprotestante.
Documente, Ed. Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie
Wiesel”; Iași, Polirom, 2013.
2
Recensământul general al populației din 1930, Vol. II Neam, Limbă maternă, Religie,
Partea I.
3
Viorel Achim, The Roma in Romanian Histoy, Ed. CEU PRESS, Budapest, 2004; Idem, O a
reginei-mame Elena pentru repatrierea unei femei de origine romă deportată în Transnistria, în
Holocaust, Studii și cercetări, Vol. I, Nr. 2, 2009; Viorel Achim, Constantin Iordachi, România și
Transnistria: Problema Holocaustului, Ed. Curtea Veche, București 2004.
4
A se vedea în acest sens: Ottmar Trașcă, Dennis Deletant, Al III-lea Reich și Holocaustul din
România 1940-1944. Documente din arhivele germane, Ed. Institutului Național pentru Studierea
Holocaustului din România „Elie Wiesel’’, București, 2007, p. 70-72; Comisia Internațională
pentru studierea Holocaustului în România – Raport final, Ed. Polirom, Iași, 2005, p. 227-259;
Lucian Nastasă, Andreea Varga, Minorități etnoculturale, mărturii documentare. Țiganii din
România 1919-1944, Ed. Centrul de resurse pentru diversitate etnoculturală, Cluj, 2001, p. 17-24.
puteau fi asimilați în cultura românească. Mai mult, ceilalți romi al căror mod de viață
era conform cu standardele societății nu au avut de suferit.5
Petre Matei cercetător științific în cadrul Institutului pentru Studierea Holocaustu-
lui din România „Ellie Wiesel’’, în studiul său intitulat „Deportarea romilor din Pitești
în Transnistria (1942)6’’, oferă cititorului o pertinentă analiză în ceea ce privește modul
de deportare a romilor din județul Argeș în Transnistria în timpul celui De-al Doilea
Război Mondial și concluzionează că din orașul Pitești au fost deportați în mod abuziv
mulți romi care nu se încadrau în prevederile ordinelor emise de la nivel central. Auto-
rul oferă cititorului o explicație a faptului că pe listele celor deportați s-au aflat persoa-
ne integrate în viața social-economică românească din prima jumătate a secolului XX.
Potrivit lui Matei deportarea romilor din acest județ a avut la bază mai mulți factori
importanți: numărul mare de romi; concentrarea acestora în anumite zone din oraș;
originile piteștene ale lui Antonescu și existența unor aprehensiuni mai vechi față de
romi. Mai mult, autoritățile locale, în mod independent, nu au ținut cont de utilitatea
militară a romilor, așa cum prevedeau ordinele trimise de la nivel central, și au preferat
să-i includă pe aceștia în categoria „persoanelor periculoase”.
Articolul de față este structurat în șapte secțiuni care urmează două linii narative
clare. Primele două părți ale studiului le-am dedicat genealogiei deportării romilor
nomazi și sedentari în Transnistria. Următoarele patru părți sunt structurate sub forma
unor micro-monografii a județelor Dâmbovița, Argeș, Teleorman și Giurgiu. Am ales
această modalitate pentru că ne-a oferit posibilitatea să argumentăm o primă ipoteză
conform căreia autoritățile locale au aplicat într-un mod unitar ordinele primite de la
nivel central, în fiecare județ existând abuzuri. Diferența a reprezentat-o intensitatea
zelului persoanelor responsabile cu recenzarea și deportarea romilor în Transnistria.
Ultima parte a studiului este dedicată situației romilor din județele asupra cărora
ne-am aplecat după deportările care au avut loc în prima jumătate a lunii septembrie
1942. Primul aspect pe care ne propunem să-l demonstrăm este faptul că ipoteza
conform căreia au fost supuși deportării numai romii al căror mod de viață nu era unul
„standardizat’’ este eronată deoarece numeroase familii ale romilor sedentari, din mai
multe județe ale României, care oglindeau stilul de viață al românilor majoritari, au fost
totuși deportate. În plus, multe dintre persoanele deportate aveau membri ai familiei
care slujeau România pe front. În aceasta situație s-a aflat și Tudor Gheorghe de 50 de
ani din Pitești, care a luptat în campania din Rusia. După ce a participat la luptele din
5
Stelean-Ioan Boia, Marius-Ioan Grec, O istorie a holocaustului european: cazul României,
Ed. Vasile Goldiș, University Press, Arad 2016, p. 125.
6
Petre Matei, Deportarea romilor din Pitești în Transnistria (1942), în Holocaust. „Studii și
cercetări’’, 9, 10, 2017, p. 30-55.
VALENTIN NEGOI 213
vara anului 1941 alături de Regimentul 4 Dorobanți7, a fost rănit și a trebuit să se

retragă la vatră. Pentru a-și putea întreține familia formată din soție, doi fii minori cu
vârste cuprinse între 8-12 ani și doi părinți în vârstă de peste 60 de ani lucra cu ziua ca
tăietor de lemne. Din cauza faptului că munca pe care o avea nu-i putea permite să
ofere familiei un trai decent și sigur după standardele Poliției Pitești, familia sa a fost
evacuată în Transnistria.8
Axa secundară a acestui studiu o reprezintă cercetarea situației în care se găseau
romii din România după deportările care au avut loc la jumătatea luni septembrie, când
autoritățile au considerat că este nevoie de o nouă recenzare a membrilor acestei etnii
rămași în țară. Aceasta a creat panică în rândul romilor, așa cum a fost situația din
Dâmbovița, dar și cadrul favorabil pentru autoritățile locale de a le solicita acestora
cedarea unor bunuri materiale pentru a nu fi deportați în Transnistria, așa cum a fost
cazul romilor din comuna Galicea din județul Argeș care s-au plâns Comandantului
Legiunii de Jandarmi Pitești că șeful postului de jandarmi Gheorghe Paraschiv îi ame-
nințase cu deportarea în cazul în care nu-i ofereau o sumă foarte mare de bani.9
Numeroase elemente de noutate față de cercetările care au fost publicate până în
prezent ne-au fost oferite de studiul sistematic în arhivele județene. Aceasta ne-a
permis să analizăm în profunzime modul de abordare pe care autoritățile locale l-au
adoptat în privința deportărilor. Vom demonstra avantajul acestor surse documentare
pentru analiza în detaliu a situației romilor nomazi și sedentari din patru județe din
sudul României, mai exact județele Dâmbovița, Argeș, Giurgiu și Teleorman. Aceste
patru județe nu au fost, evident, alese aleatoriu. Ne-am aplecat atenția asupra acestora
deoarece, în timpul deportărilor din prima jumătate a lunii septembrie 1942, autori-
tățile au ales să-i deporteze pe romii de aici utilizând o singură rută de cale ferată,
Pitești-Tighina, cu trenul E4, care avea un număr de 39 de vagoane de marfă în care au
fost obligați să călătorească în condiții inumane 1728 de suflete. Prin compararea
modului de deportare a romilor din cele patru județe vom proba teza noastră că
abuzurile autorităților locale din județul Argeș care i-au deportat pe romii care aveau
un membru din familie activ pe front nu au fost singulare.
Studiul de față este subsumat obiectivelor noastre dintr-o cercetare mai amplă în ca-
drul unei teze de doctorat în curs de finalizare cu titlul „Deportarea romilor din Muntenia
în Transnistria în timpul celui de-al Doilea Război Mondial’’. Din punct de vedere al
modalităților de cercetare în partea introductivă ne-am raportat la bibliografia existentă.
7
Regimentul 4 Dorobanți a luat ființă în anul 1872 prin Decretul nr. 1064 din 1 iulie. A
funcționat până în anul 1946 când a fost. Cornel Carp (coord.), Istoricul Regimentului 4 „Argeș”
1877-1946, Ed. Pământul, Pitești, 2008, p. 7.
8
DJAG, fond Poliția Orașului Pitești, dosar, 14/1942-1943, f. 309-311.
9
Pentru întreaga speța a se vedea p. 32-33 din acest studiu.
În ceea de-a doua parte a cercetării, am apelat la analiza surselor primare am utilizat
metode mixte de analiză cantitativă și calitativă. Ne-am axat pe studiul documentelor din
dosarele Arhivelor Naționale ale României (în continuare A.N.R.), Serviciului Muni-
cipiului București al Arhivelor Naționale (în continuare S.M.B.A.N.), Serviciului Județean
al Arhivelor Naționale Dâmbovița (în continuare S.J.A.N. Dâmbovița), Serviciului Jude-
țean al Arhivelor Naționale Argeș (S.J.A.N. Argeș) Arhivelor Institutul Național pentru
Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” (în continuare, INSHREW).
Recenzarea și deportarea romilor nomazi în Transnistria
În data de 17 mai 1942, prin ordinul nr. 33.911, Ministerul Afacerilor Interne a soli-
citat Inspectoratului General al Jandarmeriei un recensământ, cu scopul de a identifica
„romii problemă’’. Recensământul a fost efectuat de jandarmerie și Poliție în întreaga
tară, în data de 25 mai10, după ce, în primă instanță, operațiunea trebuia efectuată pe
data de 31 mai. Acesta trebuia realizat după un plan atent conceput deoarece nu se
dorea ca cei în cauză să se poată sustrage acestui recensământ. Conform ordinului
fiecare autoritate polițienească trebuia să întocmească câte un tabel nominal în dublu
exemplar, pe categorii, în care trebuia să specifice: sălașul, în cazul romilor nomazi;
numele și prenumele; animalele; căruțele; ocupația. Tabelele trebuiau păstrate pentru a
fi utilizate în momentul în care se vor hotărî măsurile ce se vor lua împotriva acestora.
După realizarea recensământului și până la noi ordine venite din partea autorităților
guvernamentale romilor li s-a interzis să se deplaseze în afara județului în care au fost
recenzați și trebuiau să fie ținuți sub strictă evidență de organele de poliție.
La recensământ din 25 mai 1942 au fost înregistrați romii care erau nomazi și cei
sedentari care suferiseră o condamnare sau care erau recidiviști, dar și cei care nu aveau
niciun mijloc de existență, sau nu stăpâneau nicio meserie din care să poată trăi „în
mod cinstit prin muncă’’, constituiau o povară și un pericol pentru ordinea publică11,
„cari, deși nenomazi, sunt condamnați, recidiviști, sau nu au mijloace de existență sau
ocupație precisă din care să trăiască în mod cinstit prin muncă și deci constituie o povară
și un pericol pentru ordinea publică. Toți aceștia vor fi înregistrați cu familiile lor, adică:
soț, soție, copii minori sau majori dacă trăiesc sub același acoperământ. În acest scop
atât organele de poliție cât și ale jandarmeriei, vor efectua un recensământ al tuturor
acestor țigani, într-o singură zi și anume, în ziua de 31 mai 1942.”12 După cum putem
observa, în ceea ce privește criteriile de deportare a primei categorii de romi era de la
10
ANR, fond Direcția Generală a Poliției, dosar 187/1942 f. 10.
11
Idem fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar 126/1942, f. 6.
12
Idem, fond Direcția Generală a Poliției, dosar 187/1942, f. 1-1v.
VALENTIN NEGOI 215
sine înțelese, nomadismul. Aceștia trebuiau deportați în lagărele din Transnistria

indiferent de statutul social și politic pe care îl aveau. În ceea ce privește cea de-a doua
categorie de romi care a făcut obiectul recensământului în vederea deportării, criteriul
de bază pe care îl invocau autoritățile centrale a fost „infracționalitatea persoanei’’, dacă
era sau nu recidivistă și posibilitatea de a trăi în mod cinstit, prin muncă, ceea ce am
putea considera un „criteriu social’’.13 Însă absurditatea acestui criteriu „social’’ reiese
din faptul că factorii de decizie din stat nu au explicat autorităților locale, responsabile
cu recenzarea și deportarea romilor, care sunt activitățile economice care să-i poată
permite unui cetățean rom să trăiască „în mod cinstit” și să nu constituie o povară pen-
tru ordinea publică. Din lipsă de claritate în acest sens, autoritățile locale au fost înzes-
trate cu puterea de a decide dacă o persoană este sau nu un „parazit’’ pentru societate.
Inevitabil s-a creat mediul necesar săvârșirii unor abuzuri din partea jandarmilor și
polițiștilor din cauza volatilității categoriei de „țigani-problemă’’, astfel încât aceștia au
putut chiar să-și depășească cu ușurință atribuțiile și să se comporte abuziv cu romii.14
La ordinul direct al mareșalului Antonescu, recenzarea romilor a avut loc mai
devreme cu o săptămână, iar în loc de 31 mai s-a realizat pe 25 mai15, urmând ca pe 26
mai situațiile să fie trimise către Direcțiunea Generală a Poliției16. Listele cu romii
recenzați au fost întocmite pe comune, orașe și județe și înaintate Inspectoratului
General al Jandarmeriei.17 În total au fost trecute pe liste 40.909 persoane dintre care
9.471 de romi erau nomazi și 31.438 de romi stabili care îndeplineau criteriile impuse
de mareșal.
După efectuarea recensământului, romilor din tabelele transmise către autoritățile
competente li s-a interzis deplasarea în afara județului în care au fost prinși mai mult
au fost puși sub strictă supraveghere de poliție, aceste decizii prevesteau măsurile
drastice ce aveau să fie luate de către Ministerul de Interne la ordinele Mareșalului
Antonescu.18
La sfârșitul lunii mai, printr-o telegramă trimisă de la vila sa din Predeal, Antonescu
a ordonat începerea deportării romilor nomazi. Deportarea trebuia realizată în secret
absolut, astfel încât nomazii și jandarmii să nu cunoască scopul final.19 Responsabil
pentru operațiune a fost desemnat Generalul Vasiliu, care începând cu data de 1 iunie a
13
Viorel Achim, Documente privind deportarea țiganilor în Transnistria, vol. 1, Editura
Enciclopedică, București, 2004, p. X-XI.
14
Petre Matei, Deportările romilor din Pitești în Transnistria (1942), op. cit., p. 30-32.
15
Ibidem, f. 10.
16
Ibidem, f. 12.
17
Idem, fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar 201/1942, f. 21.
18
Ibidem, f. 1v.
19
Idem, fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar 258/1942, f. 4.
deținut funcția de secretar de stat în Ministerul de Interne. Din dispozițiile adoptate

aflăm că romii nomazi grupați pe șatre de pe tot teritoriul țării trebuiau dirijați spre
Transnistria, pe jos, de organele de jandarmi, unde urmau să fie instalați în grija guver-
nământului transnistrean.20
Ca urmare a ordinului primit, Inspectoratul General al Jandarmeriei a conceput
executarea operațiunilor de deportare a romilor astfel:
1. Evacuarea sălașelor s-a făcut printr-un sistem de „împingere din post în post”,
folosindu-se mijlocul transferării pe jos, sălașele fiind nevoite să-și procure hrana nece-
sară călătoriei.
2. Pentru a se păstra secretul operațiunii, ordinul de evacuare s-a transmis defalcat
pe Inspectorate, misiunile au fost transmise fragmentar, fiecare inspectorat fiind infor-
mat numai cărui inspectorat vecin urma să-i predea pe nomazi; excepție de la această
regulă a făcut-o Inspectoratul Transnistriei, deoarece acesta trebuia să colecteze romii
din punctele de predare stabilite.
3. Pentru a nu se produce aglomerări locale, în zonă sau pe căile de comunicație
toate operațiunile au început simultan pe întreg teritoriul statului, cu direcția generală
de orientare, în cadrul IGJ, de la vest spre est și cu plasarea fiecărui inspectorat în parte.
4. De asemenea, pentru a se evita aglomerarea au fost fixate unele puncte de trecere
obligatorii: din Ardeal în Oltenia și Muntenia; din Moldova în Basarabia; din Basarabia
în Transnistria.
5. Romii nomazi de pe teritoriile urbane au fost predați de poliție jandarmeriei.
6. Pentru a cunoaște progresul evacuărilor, inspectoratul de jandarmi a raportat
Inspectoratului General al Jandarmeriei săptămânal câte sălașe au evacuat și unde se
aflau acestea.
7. Plasarea în Transnistria s-a făcut de către Inspectoratul de Jandarmi Transnistria
prin dispoziții primite de la Guvernământul Transnistriei.
8. Pentru a cunoaște cu exactitate numărul membrilor deportați, Inspectoratul
Transnistriei a întocmit tabele nominale la punctele de trecere peste Nistru.
9. Inspectoratul General al Jandarmeriei a verificat prin organele sale de control
modul în care au fost executate operațiunile.
Operațiunea de deportare a romilor nomazi i-a cuprins și pe cei care se aflau pe
front sau mobilizabili; printr-un ordin al Marelui Stat-Major aceștia au fost trimiși
acasă și îndrumați pe urma familiilor lor în Transnistria.21 Operațiunea de deportare a
20
Viorel Achim, Documente privind deportarea țiganilor în Transnistria, op. cit., p. 9-10.
21
Raport final, op. cit., p. 232.
VALENTIN NEGOI 217
romilor în Transnistria a început la 1 iunie și s-a încheiat oficial la jumătatea lunii

august 1942. Au fost deportați, în total, 11.474 de romi.22
Deportarea romilor sedentari în Transnistria
La data de 22 iulie 1942, Ministerul Afacerilor Interne a trimis o directivă Inspecto-

ratului General al Jandarmeriei23, Direcțiunii Generale a Poliției și Prefecturii Poliției
Capitalei24 prin care li s-a cerut să verifice situația romilor stabili aflați pe teritoriul
rural. Scopul era acela de a separa din rândul lor romii care era condamnați, recidiviști,
care nu aveau mijloace de existență sau o ocupație stabilă care să le asigure un mod de
viață decent și cinstit. Romii care erau capi de familie urmau a fi deportați alături de
familiile lor. Romii mobilizabili sau mobilizați, împreună cu familiile lor, trebuiau să fie
excluși de la aplicarea acestui ordin, deoarece acestora urma a li se va aplica un trata-
ment discriminatoriu diferit, internarea în lagăre de muncă din țară.
La 25 iulie 1942, Inspectoratul General al Jandarmeriei a trimis o telegramă cifrată
către toate Inspectoratele și Legiunile de Jandarmi prin care ordona întocmirea de noi
tabele nominale cu romi, pentru începerea celui de-al doilea val de deportări. Evacuări-
le trebuiau să înceapă cu persoanele condamnate pentru crime și delicte, escroci de
orice fel, recidiviști, precum și cu aceia care trăiau exclusiv din furt. Aceștia trebuiau
evacuați împreună cu familiile lor (soția și copiii minori). Pentru bărbații majori
trebuiau întocmite rapoarte separate cu situația lor. Tabelele nominale trebuiau fina-
lizate până pe data de 3 august, ora 8:00, și trimise pe adresa Inspectoratului General al
Jandarmeriei prin curier. Tabelele trebuiau însoțite de o situație numerică în care să se
arate pe categorii numărul de bărbați, femei și copii.25
La 31 august 1942, Inspectoratul General al Jandarmeriei a trimis o directivă către
Inspectoratul general al Transnistriei prin care a detaliat modalitatea în care trebuia
realizată deplasarea romilor către Transnistria. Din această directivă aflăm că evacuarea
romilor urma a începe în data de 12 septembrie și a se face cu 9 trenuri. Predarea și
luarea în primire a acestora trebuia executată de către legiunea de jandarmi Tiraspol. La
Tighina, romii trebuiau predați de comandații trenurilor însoțiși de tabele nominale,
urmând ca inspectoratul Transnistriei să centralizeze toate aceste tabele.26
22
INSHEW, RG-25.002M, rola 31, dosar 200/1942, p. 140.
23
ANR, fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar 126/1942, p. 2.
24
Idem, fond Direcția Generală a Poliției, dosar 188/1942, p. 47.
25
Idem, fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar 126/1942 f. 3.
26
Ibidem f. 71.
Tabelul nr. 1. Trenurile ce evacuează romii în Transnistria
Numărul Numărul Garda de

Trenul Observațiuni
membrilor vagoanelor însoțire
No. 1 E5 1624 41 64 Trenul se formează din
Timișoara – Timișoara cu 10 vagoane
Tighina +4 de la Arad, total 14
vagoane. Atașează succesiv:
2 vagoane la Lugoj, 2 la
Caransebeș 1 la Herculane,
5 la Orșova, 1 la Tr Severin,
4 la Filiași de la Tg Jiu, 10 la
Craiova, 2 la Slatina. Total
41 de vagoane continuă
apoi distanța până la
Tighina cu 41 de vagoane.
No. 2 E 4 1544 39 59 Trenul se formează în
Pitești – Pitești cu 27 de vagoane ale
Tighina pol. Pitești + 8 ale Pol.
Târgu Măgurele, total 35 de
vagoane. Atașează apoi suc-
cesiv 3 la Titu ale Pol. și
Leg. Târgoviște, 1 la Bucu-
rești al Pol. Giurgiu, total
39 de vag. cu care merge
până la Tighina
Trenul No. 3 E6 1026 25 39 Trenul se formează în Alba
Alba Iulia – Iulia cu 18 vagoane (ale Pol.
Tighina Alba Iulia și ale Poliției
Turda. Se atașează apoi
succesiv 2 în Copșa Mică de
la Sibiu, 1 la Mediaș, 2 la
Sighișoara și 2 la Pitești,
total 25 cu care merge la
Tighina.
Trenul No. 4 1922 51 77 Trenul se formează în
București – București cu 34 de vagoane
Galați – adăugându-se vagoane în
VALENTIN NEGOI 219

Tighina Buzău, Făurei, Tulcea,
Constanța, Călărași, Brăila
și Galați ajungând în total
să aibă 51 de vaguane.
Trenul No. 5 E7 1599 40 54 Trenul se formează în Iași
Iași – Tighina cu un total de 40 de
vagoane prin selectare
astfel: 6 de la Iași, 5 de la
Botoșani, 4 Dorohoi, 8
Fălticeni, 2 Storojineț, 4
Bacău, 2 Vaslui, 3 Roman, 4
Huși, total 40 de vaguane
cu care merge până la
Tighina
Trenul No. 6 E8 1530 38 57 Trenul se formează în
Craiova – Turnu Severin cu 12 vagoa-
Tighina ne, de la Craiova 9, vagoane
de la Caracal, vagoane de la
Vâlcea în P. Olt, și 2 vagoa-
ne în Slatina, total 38 de va-
goane cu care circulă la
Tighina
Trenul No. 7 E9 1424 34 53 Trenul se formează în Al ba
Alba Iulia – Iulia cu 11 vagoane (5 de la
Tighina Alba Iulia, 4 venite de la
Deva și 7 de la Turda). Ata-
șează apoi succesiv: 1 vagon
în Blaj din Tr. Mică, 2 în
Copșa Mică de la Sibiu, 5 la
Sighișoara de la Tr Mare, 4
în Brașov din Făgăruș, 8 în
Florești (1 de la Mușcel, 1
de la Teleorman, 6 de la
Vlăucu), plus trei vagoane
în Galați. Circulă apoi de la
Galați cu numărul de 34 de

vagoane, până la Tighina.
Constanța – Constanța cu 12 vagoane și
Tighina atașează în Fetești 9
vagoane de la Călărași, total
41 de vagoane.
Chișinău – Chișinău, plus 3 de la Bălți
Tighina și 2 de la Cahul.
Sursă: ANR, fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar 126/1942, f. 27.
În călătoria spre Transnistria, romii au avut voie să își ia cu ei numai un bagaj de

mână, urmând ca bunurile pe care le lăsau în urma lor să intre în custodia Centrului
Național de Românizare.27 Merindele ce urmau a fi necesare în timpul călătoriei
trebuiau procurate de romi pentru o perioada de 5 zile28, însă din cauza faptului că unii
dintre aceștia erau lipsiți de orice mijloace, hrana a fost procurată de legiuni. Jandar-
milor care i-au păzit pe romi în timpul călătoriei li s-a asigurat hrană rece pentru
numărul de zile necesar până ajungeau la destinație, la care se adăuga diurna în bani
calculată pentru un număr de 5 zile. Au existat însă și cazuri în care romilor nu li s-a
permis să-și ia cu ei nici măcar o lingură.29
Conform Raportului Final, în total au fost deportați în Transnistria în luna sep-
tembrie 13.176 de romi sedentari. Numărul persoanelor deportate a fost cu mult mai
mare decât numărul romilor propuși pentru evacuare. Din anchetele făcute a reieșit că
unele persoane care erau trecute pe listă au dispărut și au fost înlocuite cu alte persoane
care voiau să plece în Transnistria de bună voie din varii motive.30
27
Viorel Achim, Documente privind deportarea romilor în Transnistria, op. cit., p. 146.
28
ANR, fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar 126/1942, f. 136.
29
Radu Ioanid, Holocaustul în România: distrugerea evreilor și romilor sub regimul
Antonescu: 1940-1944, ed. a 2-a, revăzută și adăugată, Editura Hasefer, București, 2006, p. 318.
30
În rândul romilor a circulat un zvon că o dată ajunși în Transnistria vor fi împroprietăriți
cu pământ. Raport final, op. cit., p. 233. Un alt exemplu este cazul soției soldatului Zoltan Stoica,
care a plecat de bunăvoie în Transnistria cu concubinul ei Ion Stoica, zis Iobăgău. Pentru a
urmării întreaga poveste a se vedea „Viorel Achim, O intervenție a reginei-mame Elena pentru
repatrierea unei femei de origine romă deportată în Transnistria, în Holocaust, Studii și cercetări,
Vol. I, Nr. 2, 2009, p. 76.
VALENTIN NEGOI 221
Deportarea a ocazionat și multiple abuzuri comise de polițiștii și jandarmii însăr-

cinați cu această operațiune. Din greșeală sau nu, au fost deportate familiile unor romi
mobilizați sau mobilizabili, familii de români, de maghiari sau de turci. Au fost eva-
cuați în Transnistria și oameni care aveau pământ, o ocupație stabilă sau care prove-
neau din familii mixte (formate din romi și români). În urma unor sesizări ale mili-
tarilor de pe front, Președinția Consiliului de Miniștri a cerut repararea abuzurilor.31
La 13 Octombrie 1942, Consiliul de Miniștri a luat decizia de a stopa deportările romilor
și a evreilor în Transnistria pe o perioadă nedeterminată. Excepție de la această decizie au
făcut-o romii care erau considerați a reprezenta un pericol pentru ordinea publică.
Fără a resimți vreo presiune externă reală și directă, Mareșalul a luat decizia de a
trimite în Transnistria peste 25.000 de romi dintre care au supraviețuit aproximativ
14.000 mii. Asemenea evreilor, romii au pierit prin lăsarea lor în voia sorții de către
guvernul Antonescu. Nenorocirile asupra romilor s-au abătut din cauza tifosului, fri-
gului și a foamei, care a fost atât de cruntă încât pentru a supraviețui unii romi au fost
aduși în stadiul de a recurge la canibalism.32 Pentru a înțelege intenția de exterminare a
romilor de către administrația Antonescu, trebuie să avem în vedere emergența ideo-
logiei eugenice care a fost de la început explicit antievreiască și subiacent antiromă.
Deportarea romilor sedentari a reprezentat, așadar, a doua operațiune de omoge-
nizare etnică a țării implementată de administrația Antonescu. În septembrie 1942 au
fost deportați 12.497 din romii recenzați în luna mai 194233
Pentru a înțelege însă modalitatea în care acest fenomen s-a resimțit în comunitățile
romilor de la nivel local, ne vom referi, în cele ce urmează, la situația din județele
Argeș, Dâmbovița, Giurgiu și Teleorman.
Situația romilor din județul Argeș
Conform raportului Nr. 55.454/942 înmânat de Institutul Central de Statistică în

data de 7 septembrie 1942, bazat pe recensământul din 1930,34 în județul Argeș nu se
31
Teșu Solomonovici, Mareșalul Ion Antonescu – biografie, Editura Teșu, București, 2011, p. 405.
32
Despre mărturiile supraviețuitorilor romi a se vedea: Adrian Nicolae Furtună, Delia-Mădălina
Grigore, Mihai Neacșu, De ce nu plâng?... Holocaustul romilor și povestea lui adevărată. Deportarea
romilor în Transnistria: mărturii, studii, documente, Editura Centrului Rromilor Amare Romentza,
București, 2010, p. 10-62 sau Radu Ioanid, Michelle Kelso, Luminița Cioabă, Tragedia romilor
deportați în Transnistria: 1942-1945, Editura Polirom, Iași, 2009, p. 55-265; Luminița Cioabă,
Deportarea în Transnistria. MĂRTURII, Editura Neo Drom, Sibiu, 2005, p. 7-28.
33
INSHEW, RG-25.010 M, rola 18, dosar 126/1942. f. 10.
34
Mai multe detalii despre recensământul din 1930 a se vedea în Viorel Achim, Dezvoltarea sta-
tisticii demografice în România și condiționările sale politice. Cazul recensămintelor populației din
găsea nicio plasă rurală în care romii să depășească 3 % din numărul total al populației.
La nivel național, pe primul loc se aflat plasa Diciosânmartin din județul Târgul Mureș,
cu o pondere de 6,6 %, pe locul 2 situându-se Titu, din județul Dâmbovița, cu o pon-
dere de 5,9 %. În ceea ce privește ponderea romilor așezați în zona urbană din
România, orașul Pitești ocupa locul 37 cu 2,2 % din 39 de orașe incluse în recensământ.
Primul loc în acest clasament era ocupat de orașul Urziceni, cu un procent de 13,4 %
din totalul populației. Numărul total de romi care s-au auto-identificat la recensă-
mântul din 1930 din județul Argeș ca aparținând acestei minorități era de 3213, aceasta
însemnând 1,4 % din totalul populației, iar din cele 446 de sate existente în județ la acel
moment în 135 s-a consemnat și populație roma.
La recensământul din 25 mai 1942, la care Antonescu a cerut să se recenzeze romii
nomazi și cei stabili, care deși nu erau nomazi cerșeau sau erau recidiviști. Mai mult
inspectoratele de jandarmi au fost nevoite să întocmească tabele pentru zonele rurale
cât și pentru zonele urbane. Astfel în zona rurală autoritățile au identificat ca făcând
parte din categoria romilor nomazi 56 de persoane, dintre care șapte bărbați, zece femei
și 39 de copii, având ca bunuri imobile 11 căruțe și 21 de animale. În zona urbană a
județului Argeș nu au fost identificați romi nomazi.
În ceea ce privește cea de-a doua categorie recenzată romi nenomazi, considerați
problemă, autoritățile au efectuat un singur tabel, valabil atât pentru zona urbană cât și
pentru cea rurală a județului. Conform recensământului autoritățile locale au consi-
derat ca făcând parte din categoria romilor problemă 1.473 de persoane dintre care 385
de bărbați, 417 femei și 671 de copii.
Deportarea romilor nomazi a început la data de 1 iunie 1942 și s-a făcut din post în
post, nomazii fiind împinși treptat până la granița cu Transnistria. În ceea ce privește
deportarea romilor sedentari din Argeș, aceștia au fost transportați cu trenul E4, pe
ruta Pitești-Tighina. Responsabilă pentru deportarea cu trenul a romilor sedentari a
fost Legiunea de Jandarmi Argeș, căreia i-a revenit sarcina de a prelua „pasagerii” de la
secțiile de poliție aferente plășilor orășenești din județ.
La 2 septembrie 1942, printr-o telegramă expediată de Direcțiunea Generală a Poli-
ției, se aducea la cunoștința Inspectoratului Regional că la 12 septembrie urma să încea-
pă operațiunea de evacuare a romilor din județ. Romii evacuați aveau obligația să-și
procure singuri hrană pentru cinci zile.35 În ceea ce privește bunurile imobile, au avut
1930-1941 în Coord. Ioan Bolovan, Sorina Paula Bolovan, Schimbare și devenire în istoria României,
Editura Academiei Române, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2008, p. 649-660.
35
DJAN Argeș, fond Poliția Orașului Pitești, dosar, 14/1942-1943, f. 189.
VALENTIN NEGOI 223
voie să ia cu ei strictul necesar, restul lucrurilor fiind inventariate de organele de

poliție36 și predate în custodia Centrului Național de Românizare.37
La data de 3 septembrie 1942, Legiunea de Jandarmi a revenit cu o nouă notă către
Poliția Orașului Pitești, care conținea câteva modificări legate de bunurile romilor și
hrana de pe durata transportului în Transnistria. Potrivit acesteia, un exemplar din
procesul verbal al bunurilor mobile și imobile predate Centrului Național de
Românizare trebuia să ajungă și în posesia persoanei deportate. De asemenea, romii
aveau posibilitatea să-și procure și alte alimente decât pâine, cum ar fi salam sau
brânză. În plus, se înțelege din conținutul acesteia că o parte din pâinea necesară
transportului până în Transnistria era asigurată de autorități.38 Deja la 3 septembrie
1942, autoritățile știau că deportările urmau să se execute la data de 12 septembrie
1942, motiv pentru care Poliția Pitești a primit sarcina de a-i predea pe romi cu 24 de
ore înainte. Valentin Niculescu, maior în cadrul Legiunei de Jandarmi Argeș a fost
numit ofițer de control pentru operațiunea de evacuare a romilor sedentari din Argeș
de către Inspectoratul de Jandarmi București. Sub atributul acestei funcții a trimis o
notificare Poliției orașului Pitești prin care informa asupra modului în care trebuia
făcută predarea romilor către Legiunea de Jandarmi Argeș.
Începând cu dimineața zilei de 11 septembrie, ora 7:00, romii din județul Argeș au
fost predați Locotenentului Stănciulescu Vladimir, numit Comandant al Gărzii trenului
special E4.39 În primul rând au fost instituite lagăre, unde romii au fost adunați pe
familii, în detașamente de maxim 200 de persoane, iar la fiecare detașament a fost
numit câte un funcționar care a avut însărcinarea de a stabili identitatea romilor
potrivit actelor pe care le aveau în posesie, după care urma să-i predea în gara Pitești.40
Conform raportului întocmit de Valentin Nicolae, la 12 septembrie, la ora 9:20, trenul
E.4 a părăsit stația Pitești, pentru ca la 9:30 să iasă de pe teritoriul județului Argeș,
îndreptându-se spre sud, pe linia Găești-Titu-Chitila, fără să intre însă în București.
Trenul a continuat să se deplaseze pe ruta Ploiești-Brăila-Galați-Reni, ajungând, în cele
din urmă, în gara de la Tighina.41 Trenul a avut multe opriri în gări, de cele mai multe ori
scopul acestor staționări fiind de a se atașa vagoane noi cu romi care să fie deportați.
36
Ibidem, f. 189.
37
Ibidem, f. 190.
38
Ibidem, f. 199.
39
Ibidem, f. 209.
40
Ibidem, f. 209.
41
ANR, fond Inspectoratul Regional al Jandarmeriei, dosar 126/1942, f. 36-37.
Tabelul nr. 2. Ruta Trenului special de evacuare E4
Ore și minute
Stațiuni
Sosire Oprire/minute Plecare
Pitești 8:45
Golești 9:02 14 9:16
Călinești - - 9:34
Leordeni Mușcel - 9:49
Pietroaia 10.05 11 10:16
Găiești - - 10:33
Cojocaru - - 10:46
Mătăsaru - - 10:59
Fusea - - 11:17
Titu 11:30 20 11:50
Contești - - 12:06
Ghergani - - 12:18
Bâldana - - 12:30
Ciocănești - - 12:45
Ghergani - - 12:18
Bâldana - - 12:30
Ciocănești - - 12:45
Săbăreni - - 13:02
Chitila 13:15 45 14:00
Buftea - - 14:17
Târza - - 14:30
Periș Ilfov - - 14:43
Scroviștea - - 14:53
Crivina - - 15:02
Prahova - - 15:13
Brazi - - 15:31
Ploiești Triaj - - 15:48
Ploiești Sus 15:58 24 16:22
Teleajă - - 16:33
Valea Călugărească - - 16:45
Uliești Prahova - - 16:56
VALENTIN NEGOI 225
Ore și minute
Stațiuni
Inatești 17:12 24 17:36
Mizil - - 17:51
Vintileanca - - 18:07
Ulmeni - - 18:29
Monteoru - - 18:38
Buzău 18:58 50 19:48
Tăbărăști - - 20:06
Cilibia 20:20 10 20:32
Roseti - - 20:48
Făurei 21:08 27 21:35
Pădulești 21:53 8 22:01
Ianca - - 22:19
Iligibil - - 22:04
Traian Sat - - 22:49
Lacul Sărat - - 23:09
Brăila 23:26 22 23:48
Boldovinești - - 00:06
Vădeni - - 00:18
Barboși 00:34 11 00:45
Filești - - 01:01
Galați 01:19 31 1:50
Reni 02.34 2 02:36
Frecăței 03:08 2 03:10
Etulea 03:52 10 04:02
Vulcănești 04:42 2 04:44
Greceni 05:17 2 05:19
Bulgărica 05:53 10 06:03
Valea Valului - - 06:29
Taraclia - - 06:52
Chirutnea - - 07:17
Ceadîr-Lunga 07:32 15 07:45
Culurea 08:28 6 08:34
Abachia 09:06 5 09:11
Ore și minute
Stațiuni
Românești 09:39 29 10:08
Cimișlia 10:54 6 11:00
Zlați 11:47 5 11:52
Cărbuna 12:19 2 12:21
Căinari 12:46 10 12:56
Marianca 13:16 2 13:18
Zain 13:37 2 13:39
Ursoaia 14:18 5 11:23
Hagimuș 14:49 2 14:51
Tighina 15:21
Sursă: ANR, fond Inspectoratul Regional al Jandarmeriei, dosar 126/1942, f. 91-93.
Din tabelul prezentat reiese că trenul E4 a staționat în 31 de stații ferate în intervale

de timp cuprinse între 2 și 50 de minute. Astfel, a oprit la Titu, pentru 20 de minute
(11:30-11:50), cu scopul de a i se atașa trei vagoane cu romii deportați din județul
Dâmbovița (91 de pe teritoriul rural, și 17 de pe teritoriul urban, însoțiți de 5
jandarmi). Trenul a mai avut o staționare prelungită la Chitila (între 13:15 și 14:00),
unde s-a atașat un vagon cu 34 de romi deportați de Poliția Giurgiu. La 14 septembrie,42
în gara Tighina, comandantul trenului E.4 a predat autorităților din Transnistria un
tren compus din 39 de vagoane, unde au fost înghesuiți 1728 de romi.43
Din cei 1.421 de „romi problemă’’ recenzați în luna mai, autoritățile au extras dintre
aceștia romii mobilizați și mobilizabili. În consecință în data de 29 iulie 1942, Poliția
orașului Pitești, a propus pentru deportare un număr de 1.083 de persoane ajungând ca
în data de 12 septembrie 1942 să fie deportate 1006 persoane dintre care 238 de bărbați,
286 de femei și 482 de copii, cu trenul E4. Totuși fără o explicație clară în gara din
42
Între foaia de drum a trenului și raportul întocmit de Valentin Nicolae întâlnim câteva
neconcordanțe. În primul rând ora plecării trenului, conform comandantului Legiunii Jandar-
meriei Argeș trenul a plecat din gara Pitești la 09:20, pe când din foaia trenului de drum este
consemnată ora 08:45. O altă precizare care trebuie făcută este legată de ziua sosirii romilor în
Tighina și luarea lor în primire de către autoritățile din Transnistria. Conform foii de drum,
trenul a ajuns la destinație în data de 13 septembrie 1942 iar potrivit raportului întocmit de
Valentin Nicolae reiese că romii au fost predați de comandantul trenului în data de 14. Putem
presupune că romii au ajuns la destinație în data de 13 septembrie 1942 dar au fost ținuți o zi în
gara din Tighina până să fie deportați în lagăre.
43
Idem, f. 91.
VALENTIN NEGOI 227
Tighina autoritățile responsabile au găsit un surplus de 184 de romi fată de cei

prevăzuți în listele inițiale cu romii proveniți din județul Argeș.44 Cel mai probabil
mulți dintre romii găsiți în plus în tren au fost „racolați’’ pe drum.
Situația romilor care au fost deportați cu trenul E4 nu este singulară. În genere,
toate cele nouă trenuri speciale care au fost formate pe 12 septembrie 1942 pentru
deportarea romilor au avut un surplus de persoane față de estimarea inițială. La ple-
carea trenurilor la data de 12 septembrie fuseseră prevăzuți 12.497 de romi care urmau
să fie deportați în Transnistria, în vreme ce potrivit listelor întocmite de Inspectoratul
de Jandarmerie Transnistria numărul total al romilor ajunși în Tighina a fost de 13.176,
dintre care 3.187 de bărbați, 3.780 de femei și 6.209 copii, rezultând o diferență de 679
de persoane.45
Zelul de care au dat dovadă autoritățile argeșene nu a rămas neobservat. La scurt
timp după terminarea deportărilor, prefectul județului Argeș, C. Popescu, a trimis co-
mandantului Legiunii de Jandarmi Pitești un mesaj de felicitare pentru modul exem-
plar în care a organizat și condus operațiunile de evacuare a romilor din județ în
Transnistria.46 Prefectura județului Argeș nu s-a limitat la a trimite felicitări pentru
modul de organizare a deportărilor. Din ordinul său, la data de 26 octombrie 1943 au
fost recenzați, pentru a fi deportați în lagărele transnistriene, 114 romi din orașul
Pitești.47 Dintr-un document emis la 1 octombrie 1943 aflăm că aceștia urmau să fie
concentrați în zona Oceacov.48 Se pare că până la urmă au fost deportați 57 de romi49
din cei 114 prevăzuți, din documente nefiind clare motivele pentru numărul mai mic
decât cel avut în vedere inițial. Cei 57 romi au fost deportați spre gara Tighina cu trenul
de către Legiunea de Jandarmi Argeș, în 3 vagoane de marfă50. În documente nu se
specifică argumentele pe care Prefectura județului Argeș le-a invocat pentru deportarea
populației roma.
La fel ca în multe alte județe, printre cei deportați în septembrie din Argeș multe
familii evacuate au avut un membru fie veteran de război, fie concentrat pe front.
Astfel, numeroase cereri de repatriere au fost trimise de soldații romi pe adresa lui Ion
Antonescu pentru a le fi înapoiate familiile sau chiar a li se da voie să se ducă alături de
ei în Transnistria. Stan Sebastian, invalid de război, originar din Pitești, a adresat o
44
ANR, fond Inspectoratul Regional al Jandarmeriei, dosar. 127/1942, f. 308.
45
Petre Matei „Deportările romilor din Pitești în Transnistria (1942)”, în Holocaust. Studii și
cercetări, IX, nr. 1 (10), 2017, p. 47, p. 43.
46
Viorel Achim, Documente Vol. I, p. 208.
47
Idem, Documente Vol. II, p. 355-356.
48
Ibidem, p. 364.
49
Ibidem p. 420.
50
Ibidem, p. 404-405.
petiție autorităților centrale în care solicita ca familia sa să fie adusă înapoi din
Transnistria după ce fusese deportată cu lotul din 12 septembrie sau cel puțin să i se
ofere posibilitatea să se ducă alături de ei.51 Cererea sa nu a fost soluționată. Constantin
Petre, concentrat la Regimentul 4 Dorobanți, a solicitat Președinției Consiliului de
Miniștri ca frații săi să fie aduși din Transnistria,52 după ce aceștia fuseseră deportați
pentru că nu aveau o ocupație care să le ofere un venit sigur. Cererea lui Constantin
Petre nu a fost soluționată pe motiv că petentul trăia la concubina sa, Maria Rădulescu.
Într-o situație asemănătoare s-a aflat și Gheorghe Râpan, domiciliat în Pitești, pe strada
Libertății, militar activ în contingentul 1943 din Regimentul 30 Dorobanți, Câmpulung
Muscel, care, venit în concediu, a constat că familia îi fusese deportată în Transnistria.
Familia acestuia era compusă din soție, doi fii de 8 luni și 2 ani, mama de 60 de ani și
soacra în vârsta de 70 de ani. Din cererea acestuia reiese că familia sa a fost evacuată în
județul Oceacov, comuna Vladimirovca.53
Batalionul 1 Geniu Moto a trimis către Legiunea de Jandarmi Pitești o petiție prin
care a solicitat ca soacra soldatului Vasile Nedelea să nu fie deportată pentru simplul
motiv că aparținea minorității rome, fiindcă aceasta avea grijă de soția operată a
soldatului, care după cum rezultă din document, rămăsese singura rudă în România.
Ceilalți membri ai familiei, părinți, frați și surori fuseseră deja evacuați la data
întocmirii cererii, 26 iulie 1943.54 Alt exemplu este oferit de sergentul Gheorghe Petre
din Pitești. Acesta cerea repatrierea socrilor care, în absența lui, cât timp era de serviciu
la garnizoană, aveau grijă de cei patru copii ai săi. Deportații fuseseră, deci, socrul
Badea Alexandru, 65 de ani, geambaș, având casă cu două camere, soacra Badea
Vasilica, aceasta fiind casnică, precum și cumnata sa, Badea Alexandrina, 26 de ani,
lucrătoare la „Țesătoria Română”, împreună cu fiul ei, Badea Gheorghe, de doi ani.55
Petiția nu a fost soluționată.
Tarșița Vasile Gheorghe din Pitești, strada Câmpineanu, nr. 55, în vârstă de 65 de
ani, mamă a patru copii, două fete și doi băieți concentrați, unul de 31 de ani la
Regimentul 4 Dorobanți iar celălalt, în vârstă de 33 de ani, în Divizia a II-a a Regimen-
tului 26 Rovine, se plângea într-o scrisoare adresată ministrului de interne de faptul că
în seara de 11 septembrie una dintre fete și soțul său fuseseră ridicați din casă pentru a
fi deportați în Transnistria, pentru motivul că sunt țigani.56 Potrivit afirmațiilor peten-
51
DJAN Argeș, fond Poliția Orașului Pitești, dosar 19/1942, f. 334.
52
Ibidem, f. 215.
53
DJAN Argeș, fond Poliția Orașului Pitești dosar 32/1942-1943, f. 35.
54
Viorel Achim, vol. II op. cit., p. 262.
55
DJAN Argeș, fond Poliția Orașului Pitești, dosar 32/1942-1943, f. 55.
56
ANR, fond Direcția Generală a Poliției, dosar 190/1942, f. 117-118.
VALENTIN NEGOI 229
tei, Gheorghe Vasile, soțul în vârstă de 65 ani, era proprietar cu casă și loc viran în
valoarea de 250.000 de lei. În plus, acesta era veteran de război, satisfăcând de mai
multe ori stagiul militar, în 1907, 1913 și 1916-1919. Întrebarea la care încă nu am găsit
răspuns este care erau motivele pe care le puteau invoca autoritățile piteștene pentru a
trimite doi dintre membrii familiei în Transnistria și de ce pe Tașița Vasile Gheorghe
au decis să nu o deporteze, în condițiile în care locuia în aceeași casă cu soțul și fiica.
Constantin Dumitru Sula, în vârstă de 18 ani, din Comuna Poiana Lacului, fiul lui
Dumitru Sula, concentrat în Regimentul 1 Vânători, a cerut să fie deportat în
Transnistria alături de bunicul său Neață Ion Miu, care îl crescuse ca pe un fiu adoptiv.
Cererea a fost aprobată de către Șeful Secției de Jandarmi Valea Ursului, Al. Crăcea.
La data de 26 septembrie 1942, Direcția Generală a Poliției a trimis o notificare
tuturor secțiilor de poliție, inclusiv Poliției Pitești, prin care le cerea să conceapă un
nou tabel în care să fie incluși romii care aveau cazier, suferiseră o condamnare și
fuseseră achitați, indiferent dacă erau sau nu mobilizați sau mobilizabili, fiindcă în
primăvara anului următor aveau să fie evacuați în Transnistria.57 Venită imediat după
deportările efectuate de către autoritățile argeșene în 12 septembrie, noile operațiuni de
recenzare au produs destul de multă panică în rândul romilor, deoarece mulți au crezut
că vor avea aceeași soartă ca ceilalți. Nici de această dată criteriile de recenzare a
romilor nu au fost foarte clare, lucru care a dat posibilitatea jandarmilor și polițiștilor
să efectueze abuzuri pentru a obține profituri pecuniare sau materiale.
În urma unei cercetări efectuate de Inspectoratul General al Jandarmeriei aflăm că
aproximativ 44 de români, considerați romi, fuseseră deportați în lagărele dintre Nistru
și Prut58. În această situație s-a aflat și soțul Mariei Tudora din comuna Drăganu, care
s-a plâns ministrului Afacerilor Interne că soțul ei, Gheorghe Tudora, în vârstă de 23 de
ani, fusese deportat în Transnistria. Nu există documente din care să reiasă ca s-a
efectuat vreo anchetă în legătură cu speța Mariei Tudora.
Condițiile vitrege de trai din Transnistria i-au determinat pe mulți romi să fugă,
însă puțini au fost cei norocoși care au reușit să se reîntoarcă acasă. Călin Dumitru, zis
Milan, împreună cu familia, Dincă Gheorghe, împreună cu soția, și Rădulescu Tudor,
împreună cu familia, au reușit să fugă din lagărele dintre Prut și Nistru. Se pare că
aceștia au fost prinși de către Poliția Pitești, astfel că la data de 20 octombrie 1942 se
aflau deja în custodia acesteia. Datorită ordinelor primite de a sista deportările către
Transnistria cel puțin pe timpul iernii, cei 12 romi au fost plasați de către poliție
într-un domiciliu din Pitești.59
57
DJAN Argeș, fond Poliția orașului Pitești, dosar 84/1942‑1944, f. 30.
58
Viorel Achim, Vol. II, op. cit., p. 76.
59
ANR, fond Direcția Generală a Poliției, dosar nr. 190/1942, f. 67-69.
Romii din județul Dâmbovița
Documentele privind atestarea romilor în județul Dâmbovița nu sunt puține la

număr. Acest lucru se datorează faptului că o bună perioadă de timp reședința acestui
județ a fost Cetate de Scaun a Țării Românești între ani 1396-1714, și după cum a fost
deja documentat60, romii au reprezentat unul dintre cele mai prețuite „bunuri pe care le
poseda domnul. Acesta cumpăra sălașe de romi, făcea schimb cu ele sau chiar le dona.
Primul document emis din Dâmbovița în care sunt menționați romii datează din
prima jumătate a secolului al XV-lea, când domnitorul Dan al II-lea întărea mănăstirii
Cozia daniile făcute anterior de Mircea cel Bătrân. Voievodul dăruia mănăstirii Cozia
satele: Călimănești, Jiblea, Brodătești, Seaca, Bogdănești, Lunceani, Hinatești, București,
Vodăstrița, Micleușovți, Carareani, Curilo, Gradanovți, Ciocănești, Stăncești împreună
cu 300 de țigani pentru nevoia și dajdia mănăstirii.61 După mutarea capitalei Țării
Românești la București, menționarea romilor în documente oficiale din această regiune
este din ce în ce mai rară.
De la dezrobirea romilor62 până la recensământul populației din 1930, nu au avut
loc evenimente marcante în care romii să fie considerați ca o entitate separată în jude-
țul Dâmbovița. Situația acestei minorități în perioada interbelică este redată în tabelul
de mai jos:
a) Populația de romi din România în județul Dâmbovița și numărul satelor locuite de

romi.
Tabelul nr. 3. Satele dâmbovițene în care se regăseau romi

conform recensământului din 1930
Număr total Număr % romi fată de

Nr. Satul
populație romi totalul populației
1 Boteni 1.062 51 4,8
2 Fântânele 871 871 100,0
3 Poiana de Sus 2.027 270 13,3
4 Răcari 2.290 50 2,2
5 Pătroaia-Vale 1.169 487 41,7
60
Venera Achim, Raluca Tomi, Documente de arhivă privind robia țiganilor. Epoca dezro-
birii, Editura Academiei Române, București, 2010.
61
Petcuț Petre, Rromii din România Documente, Volumul 1, Editura Institutului pentru stu-
dierea problematicilor minorităților naționale, Editura Kriterion, Cluj-Napoca, 2009, p. 75-76.
62
A se vedea Venera Achim, Raluca Tomi, op. cit., p. 74-77.
VALENTIN NEGOI 231
Număr total Număr % romi fată de

Nr. Satul
populație romi totalul populației
6 Vișina 3.057 130 4,3
7. Glodeni 2.121 53 2,5
8. Băleni-Români 2.310 176 7,6
9. Racovița 812 80 9,3
10. Țigănie 150 92 61,3
11. Braniștea 3.095 53 1,7
12. Dâmbovicioara 803 296 87,7
13. Gura-Șuții 2.402 157 6,5
14. Merișul 261 229 87,7
15. Mircea Vodă 829 62 7,5
16. Nucet 1.773 109 6,2
17. Perșinari 1.765 136 7,7
18. Poșta 81 71 87,7
19. Românești 2.230 1.218 54,6
20. Titu-Târg 707 90 12,7
21. Vlășceni 1,758 70 4,0
22 Total 31.573 4524 1,42
Sursă date: ANR, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 42/1942, p. 37.
După cum putem observa din datele afișate, la nivelul județului Dâmbovița în anul
1942 exista un singur sat format exclusiv din romi, cinci sate în care romii reprezintă
peste 51 % din populație, trei sate unde populația de romi variază între 10-20 %, 12 sate
unde romii constituiau ceva mai puțin de 10 % din populație.
b) Populația de romi în orașele din județul Dâmbovița, conform recensământului din

1942
Tabelul nr. 4 Orașele dâmbovițene în care se regăseau romi

conform recensământului din 1930
Nr. Oraș Total populație Număr romi % romi față de majoritate
1. Târgoviște 22.296 207 0,9

2. Găești 5.326 115 2,2
3. Pucioasa 5.772 124 2,2
Sursă date: ANR, fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar 42/1942, p. 63.
Spre deosebire de regiunea zona rurală, unde existau sate în care populația romă era
preponderentă, în zonele urbane din județul Dâmbovița numărul populației de romi
era infimă în raport cu populația majoritară. În niciunul dintre cele trei orașe recenzate
de noi procentul nu era mai mare de 2,5 %. În ceea ce privește limba maternă, la nivelul
orașului Târgoviște au declarat că vorbesc limba romani 26,1 % din totalul populației
de romi, restul asumându-și ca limbă maternă limba română. Din cei 115 romi
recenzați în orașul Găești 4,3 % au declarat ca limbă maternă romani, restul afirmând
că nu vorbesc altă limbă în afara limbii române.
Ca urmare a ordinului nr. 33.911 emis de Ministerul Afacerilor Interne, prin care se
solicita recenzarea romilor nomazi, Legiunea de Jandarmi Dâmbovița a raportat un
număr de 55 de persoane (11 bărbați, 14 femei, 30 de copii), care, de altfel, au fost și
deportate.
La data de 28 august 1942, Inspectoratul General al Jandarmeriei a trimis un ordin
către Legiunea de Jandarmi Dâmbovița prin care anunța că evacuarea romilor urma a
se va face cu trenurile puse la dispoziție de inspectorat. Din acest ordin aflăm că tre-
buiau deportate în Transnistria 108 persoane, 91 rezidente în mediul rural și 17 din
zona urbană, însoțiți de cinci jandarmi delegați de Legiunea Jandarmi Dâmbovița. La
fel ca ca în restul țării și în Dâmbovița, romii de pe teritoriul urban au fost strânși de
Poliție, instituție care avea obligația să-i predea legiunii de jandarmi cu 24 de ore
înaintea îmbarcării spre Transnistria.63
Dintr-o notă a Inspectoratului General al Jandarmeriei aflăm că romii din Dâmbovița,
au fost îmbarcați în trenul E4 la Titu în trei vagoane. Interesant este că la numărătoarea
realizată la destinație, numărul romilor din Dâmbovița ajunși în Transnistria era de
119 dintre care 29 bărbați, 19 femei și 71 de copii.64 O diferență a numărului o putem
explica prin surplusul de cinci persoane predate de Poliția orașului Târgoviște Legiunii
de Jandarmi Dâmbovița65. Cu toate acestea, rămân șase persoane care nu au putut fi
identificate. Pentru călătoria către Transnistria Legiunea de Jandarmi Dâmbovița a
primit 540 de rații de pâine de la Ministerul de Aprovizionare, pe care să le împartă
romilor. Rația de pâine era calculată pentru 5 zile.66
Pregătirea romilor pentru deportarea în Transnistria a reprezentat o prioritate pen-
tru autoritățile dâmbovițene. De la nivel central s-au trimis în dese rânduri către legiu-
nile de jandarmi regionale din județ ordine scrise prin care li se cerea să-i pregătească
pe romii pe care îi aveau sub observație pentru călătoria pe care trebuiau să o facă cu
63
DJAN Dâmbovița, fond Legiunea de Jandarmi Dâmbovița, dosar. 153/1942, f. 28.
64
ANR, fond Inspectoratul General Al Jandarmeriei, dosar 125, f. 308.
65
DJAN Dâmbovița, fond Legiunea de Jandarmi Dâmbovița, dosar 153, f. 4.
66
ANR, fond IGF dosar 196/1942, f. 44.
VALENTIN NEGOI 233
trenul în data de 12 septembrie. Astfel, în data de 4 septembrie 1942, prin ordinul

527/942, Legiunea de Jandarmi Dâmbovița a ordonat Postului de Jandarmi Butoiu ca
în ziua de 11 septembrie 1942 nomadul Alexandru Dușcă să fie pregătit pentru a fi
evacuat împreună cu familia (trei adulți și opt copii) în Transnistria.67
Dintr-o notă a Legiunii de Jandarmi Dâmbovița adresată Inspectoratului de Jan-
darmi București aflăm că au fost deportați din Băleni în Transnistria 24 de romi pentru
motivul că erau bănuiți că-și duceau existența numai din furt. Aceștia au fost deportați
cu trenul în data de 12 septembrie 1942 de la Gara Târgoviște.68 În conformitate cu
ordinul 7880/942 al Direcției Generale a Poliției, organul de ordine al orașului
Târgoviște a predat, în dimineața zilei de 11 septembrie 1942, către Legiunea de Jan-
darmi Dâmbovița un tabel în care erau trecuți 22 de romi considerați dubioși și nemo-
bilizabili, care la 12 septembrie au fost îmbarcați în vagoane în gara Târgoviște și
deportați în Transnistria. Romii deportați proveneau din diferite părți ale orașului:
strada Nifon, nr. 15; strada Eternității, nr. 47, nr. 55 și nr. 63; Strada: Liniștei, nr. 32;
Strada Brâncoveanu, nr. 102; Strada Prepeleac, nr. 44.69
Din documentele de arhivă nu reiese unde au fost deținuți romii până în ziua
deportării, nici locul unde au fost deportați din Târgoviște. Bănuim că au fost deportați
în Cozârca-Oceacov deoarece sunt documente care atestă că unii romi din Dâmbovița
au reușit să evadeze din această regiune.70
Atât la nivel local cât și la nivel național, în momentul în care s-a realizat recenzarea
romilor pentru a fi trimiși în Transnistria s-a recurs la foarte multe abuzuri ale poliției
și jandarmeriei, fapt dovedit de numeroasele cereri ale romilor rămași în țară adresate
Ministerului Afacerilor Interne sau chiar lui Ion Antonescu pentru a le fi aduse fami-
liile înapoi deoarece fie nu erau etnici romi, fie autoritățile locale au încălcat în mod
voit ordinul primit și i-au deportat abuziv pe cei dragi lor.71 O astfel de cerere a fost
făcută și de Constantin Constantin, soldat din contingentul 1935, încadrat în Divizio-
nul 2 Artilerie de Munte Codlea, din com. Jugureni, jud. Dâmbovița, Mareșalului Ion
Antonescu. Întors în concediu de pe front în august 1942, militarul a constatat că
familia sa formată din soție și doi copii în vârstă de 2 ani fuseseră deportați. Din cererea
făcută de Constantin nu reiese faptul că avea cunoștință de locul unde familia sa fusese
67
DJAN Dâmbovița, fond Legiunea de Jandarmi Dâmbovița, dosar 153, f. 19-22; f. 33.
68
Ibidem, f. 34.
69
Ibidem, f. 4.
70
DJAN Dâmbovița, fond Legiunea de Jandarmi Dâmbovița, dosar 153, f. 6.
71
Cereri de acest fel au fost făcute de oameni din multe județe din România. A se vedea:
SJAN Argeș, fond Poliția Orașului Pitești, dosar 32/1943-1944; SJAN Buzău, fond Legiunea de
Jandarmi Râmnicu Sărat, dosar 18/1942-1948 (7); Serviciul Municipiului București al Arhivelor
Naționale, fond Prefectura Poliției Capitalei, dosar 16/1942-1943.
trimisă sau că știa motivul pentru care cei dragi fuseseră deportați. Faptul că acesta s-a
întors de pe front în luna august iar familia sa fusese deja deportată, arată că soția și cei
doi copii făcuseră parte din primul val trimis de autorități în Transnistria pentru moti-
vele expuse mai sus.72 Afirmațiile soldatului Constantin au fost întărite de un document
emis de Inspectoratul General al Jandarmeriei, care la 28 octombrie 1942 a întocmit un
tabel format din opt județe, unde regăsim și Dâmbovița, în care sunt consemnate
femeile concubine ale romilor mobilizați. Din tabel reiese faptul că a fost vorba de o
singură familie, cel mai probabil familia lui Constantin.73
Nu mulți au fost cei care, nefiind afectați direct de decizia de deportare a romilor în
Transnistria, au atras atenția asupra modului defectuos în care s-a realizat întocmirea
listelor cu romii care trebuiau deportați. La 29 septembrie 1942, primarul orașului
Târgoviște, Lazăr Petrescu a trimis un raport către Ministerul de Interne prin care își
arăta dezaprobarea față de modul greșit în care s-au realizat recenzările romilor.
Acestora li s-a zis că sunt trecuți pe tabele pentru a fi ridicați și trimiși în Transnistria,
ceea ce a dus la crearea unei panici generale ce a avut ca rezultat suspendarea multor
activități economice din oraș. Mulți meseriași romi nu au mai efectuat muncile obiș-
nuite, iar cei care dețineau imobile le-au vândut pe prețuri modice. Un alt aspect con-
testat de primarul Târgoviștei a fost criteriul după care s-a realizat statistica, care s-a
bazat de regulă pe culoarea pielii, neexistând vreo altă normă de diferențiere între romi
și români, ceea ce dusese la o serie de abuzuri comise de poliție.74
Poliția din Târgoviște s-a apărat în fața acuzelor aduse de primar printr-un raport
trimis Direcțiunii Generale a Poliției, în care a catalogat afirmațiile lui Lazăr Petrescu ca
fiind inautentice și chiar mincinoase. Ele erau puse, pe de o parte, pe seama dorinței lui
Lazăr Petrescu de a-și crea simpatii în rândul romilor, iar pe de alta, a dorinței acestuia de
a-și șterge croitoreasa romă de pe tabelul celor propuși a fi trimiși în Transnistria.75 De
observat este faptul că raportul expediat de primarul Petrescu succede deportările reali-
zate la data de 12 septembrie 1942. Probabil că noul recensământ efectuat de Poliție la
sfârșitul lunii septembrie a făcut foarte mare vâlvă printre romi, fiindcă la acest nou
recensământ efectuat de autorități erau incluse și mai multe categorii de romi. Documen-
tele deținute de Arhivele Județului Dâmbovița și de Arhivele Naționale Istorice Centrale
nu ne oferă indicii cu privire la soluționarea disputei dintre cele două instituții.
72
Viorel Achim, Documente privind deportarea țiganilor în Transnistria volumul I, Editura
Enciclopedică, București, 2004, p. 124.
73
Ibidem, p. 317-320.
74
Ibidem, p. 238-239.
75
Idem.
VALENTIN NEGOI 235
La data de 10 august 1942, Postul de Jandarmi Potlogi a trimis Legiunii de Jandarmi

Dâmbovița un tabel în care erau recenzați 35 de romi sticlari dintre care cinci bărbați,
șapte femei și 23 de copii având asupra lor șase căruțe și 11 animale. La 15 august 1942,
Legiunea de Jandarmi Dâmbovița a trimis Inspectoratului General al Jandarmeriei o
notificare prin care cerea lămuriri legate de situația romilor sticlari, în care îi descria pe
romi ca fiind muritori de foame.76
Din documentele studiate nu reiese situația exactă a celor 35 de romi sticlari
surprinși pe teritoriul comunei Potlogi. Considerăm că, în condițiile deportărilor din
luna august a mai multor sălașe de romi nomazi și seminomade, aceste familii au avut
aceeași soartă, fiind deportați în Transnistria printr-un sistem de „împingere din post în
post’’, sistem folosit de autorități în prima parte a deportărilor.77
Au existat și romi din Dâmbovița care au reușit să evadeze din Transnistria. Dintr-o
altă notă a Legiunii de Jandarmi Dâmbovița adresată Inspectoratului de Jandarmi
București aflăm că doi romi s-au întors din Transnistria fără permisiune și au fost
prinși la Bârlad. Constantin Călin și Constantin Costache, de profesie cizmari, prove-
nind din comuna Băleni, au fost deportați în Transnistria pentru faptul că s-a apreciat
că practicau furtul. Aceștia au reușit să fugă din localitatea Cozârca-Oceacov. Faptul că
au reușit să evadeze din acest lagăr78 ne face să avansăm ipoteza că și ceilalți romi din
localitate au fost deportați în același loc.79
Un alt caz asemănător a avut loc în data de 24 octombrie 1942 când Legiunea de
Jandarmi Dâmbovița, prin raportul nr. 1193, a adus la cunoștința Inspectoratului
General al Jandarmeriei că Gheorghe Mendrea, rom vagabond, fugise din teritoriul
cedat. Din raport reiese că acesta a fost deportat înapoi în Transnistria cu foaie de
drum.80 Faptul că Mendrea a fost redeportat ne face să ne gândim la faptul că atât
Constantin Călin cât și Constantin Costache au împărtășit aceeași soartă, deși în cazul
lor nu există documente de care noi să avem cunoștință din care să reiasă că se luase
vreo măsură împotriva lor.
76
DJAN Dâmbovița, fond: Legiunea de Jandarmi Dâmbovița, dosar 153/1942, f. 110.
77
Ibidem, f. 111.
78
Pentru situația romilor în lagărele din Transnistria a se vedea, Viorel Achim, Despre
locurile de deportare din Transnistria: lagărul de țigani din Golta (1943-1944), în coord. Ottmar
Trașcă, Virgiliu Țârău, Dennis John Deletant, România și Românii, Editura Argonaut,
Cluj-Napoca, 2016, p. 235-262.
79
SJAN Dâmbovița, fond Legiunea de Jandarmi Dâmbovița, dosar 153, f. 38.
80
Ibidem, f. 14.
La fel ca și în restul țării, au existat cazuri în județul Dâmbovița în care locuitorii nu

au fost de acord cu deportarea romilor în Transnistria81. Postul de Jandarmi Nucet
aducea la cunoștința Legiunii de Jandarmi Dâmbovița că sătenii solicitau ca meseriași
romi să nu fie deportați, deoarece era absolută nevoie de ei, și în plus aceștia dețineau
case, teren arabil și gospodărie82. O altă cerere de nedeportare a fost făcută de locuitorii
din satul Baloteasca pentru romul Zamfir Bujor către comandantul Legiunii de
Jandarmi Dâmbovița. Localnicii au argumentat cererea prin aceea că Zamfir Bujor era
singur meseriaș fierar din comună, ceea ce făcea extrem de necesară prezența acestuia.83
Cererea a fost semnată de 61 de persoane.
Au existat și cazuri când administrațiile locale au propus spre deportare romi care
nu intrau în categoria romilor recenzați. La data de 30 septembrie 1942, Secția de
Jandarmi Bilciurești a trimis un tabel nominal către Legiunea de Jandarmi Dâmbovița
care cuprindea un număr de 23 romi care puteau fi trimiși în Transnistria. Șeful secției
de jandarmi Bilciurești a argumentat propunerea de deportare prin faptul că romii
aveau casele construite rudimentar din pământ, trăiau în cea mai neagră mizerie, nu se
îngrijau, nu se spălau și erau bolnavi de tifos. De asemenea, se reclama faptul că romii
din localitate așteptau să li se dea ajutoare de la Primărie în bani sau în natură, fără ca ei
înșiși să muncească, iar parte din ei se ocupau exclusiv de escrocherii, furturi și cerșe-
torie. Șeful Secției de jandarmi Bilciurești, plutonier major Marian Oprea, ruga insis-
tent Legiunea de Jandarmi Dâmbovița ca toți acești țigani să fie trimiși în Transnistria
pentru ca populația pașnică să fie eliberată de ei.84
La data de 21 septembrie 1942, Postul de Jandarmi Bâldana a primit un ordin de la
Legiunea de Jandarmi Dâmbovița prin care i se cerea să aducă la cunoștință tuturor
proprietarilor pe ale căror moșii se găseau romi sau rudari ce locuiau în bordeie că erau
obligați să construiască pentru aceștia adăposturi din lemn, tencuite, până în data de 1
mai 1943. Proprietarilor care aveau romi în serviciu pe proprietățile lor sau angajați li
s-a interzis să-i mai țină pe aceștia în bordeie, dezbrăcați și nehrăniți.85 De asemenea,
romii care trăiau de pe urma meșteșugurilor erau obligați să-și construiască case în care
să locuiască în bune condiții, iar dacă până la data de 1 mai 1943 această solicitare nu
81
Achim, Viorel O intervenție a reginei-mame Elena pentru repatrierea unei femei de origine
romă deportată în Transnistria, în Holocaust Studii și Cercetări, Vol. I, Nr. 2009, p. 71-81;
Achim, Viorel, Constantin Iordachi, România și Transnistria: Problema Holocaustului, Editura
Curtea Veche, București 2004, p. 201-233.
82
DJAN Dâmbovița, fond: Legiunea de Jandarmi Dâmbovița, dosar 153/1942, f. 246.
83
Ibidem, f. 268.
84
SJAN Dâmbovița, fond, Legiunea de Jandarmi Dâmbovița, dosar 153/1942, f. 282.
85
Idem, fond, Legiunea de Jandarmi Dâmbovița, dosar 3/1942, f. 56.
VALENTIN NEGOI 237
era îndeplinită, urmau să fie trimiși în Transnistria. Din nefericire documentele de

arhivă nu ne oferă un deznodământ asupra acestei spețe.
Deportarea romilor din Județul Giurgiu
În perioada studiată de noi, Giurgiu era parte componentă a județului Vlașca.

Giurgiu a făcut parte din această regiune până în anul 1968, când la 12 februarie, Marea
Adunare Națională a adoptat Legea nr. 2 cu privire la organizarea administrativă a
teritoriului Republicii Socialiste România, rămasă în vigoare, cu anumite modificări,
până în ziua de azi.86 Astfel județul Vlașca a fost desființat, luând ființă județul Giurgiu,
cu reședința de județ în orașul cu același nume.
La recensământul din 1930 în județul Vlașca s-au autoidentificat ca aparținând
minorității rome 5.706 persoane, ceea ce reprezintă 2,1 % din totalul populației. Cu un
total de 732 de persoane, romi aveau o pondere de 2,4 % din totalul populației în
municipiul Giurgiu. Dintre cei care s-au autoidentificat ca fiind romi 47,7 au declarat
că vorbesc limba romani.
La recensământul efectua în data de 25 mai 1942, autoritățile din județul Vlașca, în
ceea ce privește numărul romilor nomazi întâlniți pe teritoriul rural au raportat un
număr de 11 sălașe care cuprindea 321 de suflete (53 bărbați, 69 de femei, 199 de copii)
găsindu-se în posesia lor 69 de animale. În ceea ce privește nomazi pe teritoriul urban,
au raportat nicio persoană. Legat de ce-a de doua categorie, romii nenomazi, auto-
ritățile locale au predat un tabel ce conținea un număr total de 496 de persoane dintre
care 98 de bărbați, 117 femei, 281 de copii, plus 24 de vehicule și 25 de animale.87
După finalizarea deportărilor romilor nomazi, autoritățile au trecut la recenzarea
celei de-a doua categorii de romi, a celor care, deși erau sedentari, nu-și puteau asigura
existența, nu aveau o ocupație precisă din care să trăiască într-un mod cinstit sau erau
recidiviști.
Astfel, Poliția Orașului Giurgiu a raportat ca făcând parte din această categorie 66
de persoane (19 bărbați, 9 femei și 38 de copii) pe motiv că nu aveau o profesie precusă
din care să își asigure existența în mod cinstit. Dintre acestea au fost deportate 34 de
persoane având vârsta cuprinsă între 3 și 73 de ani.88 Celelalte 32 de persoane au avut
șansa să fie trecuți pe un tabel separat, cu romi stabili, mobilizați, dar care nu au
mijloace de existență sau ocupație precisă și să nu fie deportați.89
86
https://www.iiccr.ro/45-de-ani-de-la-ultima-reorganizarea-administrativ-teritoriala-a-roma
niei/, site accesat în data de 25.07.2019.
87
Viorel Achim, Documente privind deportarea țiganilor, vol. I, op. cit., p. 26-27.
88
ANR, fond, Direcția Generală a Poliției dosar nr. 186/1942, f. 142.
89
Idem, fond, Direcția Generală a Poliției dosar nr. 185/1942, f. 22.
Pentru a înlesni evacuarea, Poliția Giurgiu i-a ridicat pe romi în data de 11

septembrie ținând-ui în arest până în dimineața zilei următoare când au fost predați
Legiunii de jandarmi Vlașa, urmând ca bunurile acestora să fie inventariate și predate
pe baza unui proces-verbal administratorului Oficiului de Românizare Giurgiu.90
La fel ca în multe din județele României, nici în acest județ familiile persoanelor
mobilizate sau a veteranilor de război nu au fost scutite de efectele ordinelor trimise de
Ministerul Afacerilor Interne privind deportarea romilor nomazi sau a romilor
sedentari care nu aveau un mijloc aducător de venituri. Astfel, soldatul Radu Răducanu
din comuna Babele a trimis pe 9 februarie 1943 Ministerului Afacerilor Interne o
scrisoare în care cerea autorizație pentru a-și aduce înapoi în țară familia deportă în
Transnistria compusă din soție, trei copii în vârstă de 3, 5 ani și respectiv 6 ani, părinții
și 4 frați mai mici. Dintr-o altă scrisoare adresată autoritățile aflăm despre Radu
Răducan că era jandarm și făcea parte din Legiunea de Jandarmi Cetatea Albă, Secția de
Jandarmi Nădejdea, unde fusese numit la începutul anului 1940. Din acest memoriu
aflăm că acesta efectuase propriile cercetări legate de deportarea familiei sale din care
reieșea că fusese deportată în comuna Bogdanovca, jud. Golta, Transnistria. Într-o
situație asemănătoare s-a aflat și Lazăr Soare, din comuna Gostinu, încorporat pe data
de 15 noiembrie 1939. Venit în permisie în comuna natală la 10 iunie 1943, a desco-
perit că familia sa fusese deportată, iar din investigațiile sale reieșea că singurul motiv
pentru această deportare fusese apartenența la minoritatea romă.91
Noile recenzări ale romilor care au avut loc în 22 septembrie 1942, efectuate de către
Legiunea de Jandarmi Vlașca, au trezit în județ tensiuni și temeri în rândul membrilor
acestei minorități. Estimându-se că urmează să aibă loc noi deportări, foarte mulți își
vânduseră averea și părăsiseră orașul Giurgiu. Cei care au rămas au preferat să adreseze
cereri Președinției Consiliului de Miniștri, Ministerului Afacerilor Interne sau Prefec-
turii județului.92
Pe fondul acestor tulburări și de teama de a nu fi deportați o serie de romi spoitori
din Giurgiu au trimis o scrisoare reginei mamă Elena, prin care îi cerea să intervină în
favoarea lor la autoritățile competente pentru a nu fi deportați deoarece erau stabiliți în
acest oraș de mai multe generații, posedau proprietăți, erau crescători de animale și
săvârșiseră stadiul militar.
90
Idem, fond, Direcția Generală a Poliției dosar nr. 190/1942, f. 42-43(v). Observație, din
raportul emis de Direcțiunea Generală a Poliției reiese că au fost deportați 32 de romi față de 34
cum reiese din tabelul întocmit de Poliția Orașului Giurgiu.
91
Lazăr Soare, folosește chiar etnonimul romi când se adresează autorităților.
92
Viorel Achim, Vol. II, op. cit., p. 66-67.
VALENTIN NEGOI 239
Deportarea romilor din Turnu Măgurele (Teleorman)
În perioada deportărilor, Turnu Măgurele reprezenta cel mai important oraș din
județul Teleorman. Pentru a înțelege mai bine starea romilor din acest oraș vom face o
analiză a situației acestei minorități din întregul județ.93
Datele recensământului din 1930 arată un număr de 2.959 de romi în Teleorman,
cifră reprezentând 1 % din populația totală a acestui județ. În ceea ce privește ponderea
romilor în mediul urban, cea mai mare populație era situată în orașul Alexandria unde
se găseau 910 persoane, aceasta însemnând 4,7 % din total, următorul clasat fiind
Roșiorii-de-Vede, cu un număr de 294 de romi, adică 2,6 % din cetățenii acestui oraș.
Numărul de romi din Turnu Măgurele era de 511, aceasta însemnând 3 % din
populație.94
Dintr-un raport redactat de Legiunea de Jandarmi Argeș aflăm că la data de 12
septembrie 1942 s-a atașat garniturii speciale E4 opt vagoane cu 570 de romi din Turnu
Măgurele.95 Asemenea tuturor romilor din trenul E4, aceștia au fost predați poliției
Tighina în data de 14 septembrie 1942.96
Deportarea romilor din Teleorman nu a produs dificultăți autorităților locale, după
cum au raportat acestea superiorilor. Mai mult, se pare că din cele 570 de persoane
deportate nu mai puțin de 540 locuiau în zonele urbane din județ (orașele Alexandria,
Roșiorii de Vede, Zimnicea și Târgu Măgurele). Dintre aceștia 103 erau bărbați, 117
femei și 320 de copii. Observăm că și în acest județ, ca în restul României, mai mult de
jumătate din cei deportați erau copii a cărei singură vină era apartenența la o mino-
ritate discriminată.97
Ciobanu Ion, invalid, împreună cu concubina Paulina Vasile Lăutaru, în vârstă de
22 de ani, și cumnatul Nicolae Lăutaru în vârstă de 17 ani, au reușit să se înapoieze din
Transnistria în Alexandria.98
93
Ilie Oprica, Marin Dumitrescu, I. Grigorescu, Mic îndreptar turistic al orașului Turnu
Măgurele, Editura „Sport-Turism”, București, 1986.
94
ANR, fond Președinția Consiliului de Ministru, dosar 42/1942, f. 32-56.
95
Viorel Achim, vol. I., p. 250.
96
Ibidem, p. 138.
97
ANR, fond. Direcția Generală a Poliției, dosar 190/1942, f. 42(v).
98
Viorel Achim, p. 347-348.
Situația romilor din România după deportările din 12 septembrie 1942
La data de 26 septembrie 1942, Direcția Generală a Poliției a trimis o notificare

tuturor secțiilor de poliție, prin care le cerea să conceapă un nou tabel în care să fie
incluși romii care aveau cazier, au suferit o condamnare și au fost achitați, indiferent
dacă erau sau nu mobilizați sau mobilizabili, fiindcă în primăvara anului următor
aveau să fie evacuați în Transnistria.99 Venită la două săptămâni după deportările
efectuate de către autorități în 12 septembrie, noile operațiuni de recenzare au produs
destul de multă panică în rândul romilor, deoarece mulți au apreciat că vor împărți
aceeași soartă cu ceilalți etnici romi iar zvonurile că în Transnistria se murea de foame
sau din cauza bolilor prinseseră din ce în ce mai mult contur în rândurile acestora. Nici
de această dată criteriile nu au fost foarte clare, ceea ce a dat posibilitatea jandarmilor și
polițiștilor să efectueze abuzuri, pentru a profita pecuniar sau material.
O astfel de situație a avut loc în comuna Galicea din județul Argeș, unde romii s-au
plâns Comandantului Legiunii de Jandarmi Pitești că șeful postului de jandarmi
Gheorghe Paraschiv îi amenințase cu deportarea dacă nu-i ofereau suma 100.000 de lei.
Interesant este că romii nu păreau nemulțumiți de obligațiile financiare care li se
impuneau, din contră, admiteau faptul că erau pregătiți să ofere sume chiar mai mari
dacă acest lucru le-ar fi adus liniștea. Teama lor cea mare era să nu fi fost trași pe sfoară
și să fi dat banii degeaba.100 Pe baza reclamațiilor rudarilor din comuna Galicea, Legiu-
nea de Jandarmi Argeș l-a însărcinat pe Plutonierul Major Năstase Stan cu efectuarea
unei investigații din care să reiasă dacă cele declarate erau adevărate. La 13 octombrie
1942, Năstase Stan a înaintat Legiunii de Jandarmi Argeș un proces verbal cu decla-
rațiile rudarilor care au trimis reclamația. Din declarații reieșea că persoana incrimi-
nată, Gheorghe Paraschiv, era nevinovată: „Reclamantul Dincă Bădălan, de profesie
rudar, căsătorit, cu 5 copii, carte nu știe, domiciliat în Comuna Galicea județul Argeș
declară: Nu este adevărat că am semnat reclamațiunea adresată dlui Comandant al
Legiunei Argeș. Nu este adevărat că domnul Plutonier Paraschiv Gheorghe, șeful
postului Galicea ne-a luat 100.000 lei să nu mai fim evacuați în Transnistria. Cele ce se
arată în denunț sunt înscenări101”.
Această practică imputată șefului de post Gheorghe Paraschiv de a cere bani în
schimbul ștergerii de pe listele de deportare în Transnistria, dacă a fost reală, nu a fost
însă una singulară, multe asemenea reclamații fiind trimise Inspectoratului General al
99
DJAG Argeș, fond Poliția orașului Pitești, dosar 84/1942‑1944, f. 30.
100
Viorel Achim, Documente Vol. I, op. cit., p. 242.
101
Viorel Achim, Vol. I. op. cit., p. 280.
VALENTIN NEGOI 241
Jandarmeriei.102 Cel mai probabil rudarii din comuna Galicea și-au schimbat declarația
inițială de teama unor repercusiuni.
Panica romilor a fost evidentă. Martore ale acestei stări de spirit sunt numeroasele
cereri adresate Poliției Orașului Pitești pentru eliberarea unor adeverințe din care să
reiasă că nu au avut probleme cu legea. Astfel, la data de 17 noiembrie 1942 Poliția
Orașului Pitești i-a eliberat lui Mihai Scoceanu o adeverință din care reieșea că nu
poseda cazier, nu era urmărit pentru fapte penale și nu fusese propus pentru colonizare
în Transnistria. Mai mult, din document rezulta că era strungar și se bucura de bună
apreciere în societate.103 Speriat de posibilitatea trimiterii în Transnistria, Liță Ilie i-a
trimis o petiție lui Ion Antonescu, prin care cerea ca el și soția să nu fie deportați,
deoarece amândoi sufereau de tuberculoză, fiind internați la Spitalul I.C. Brătianu104.
Stoican Rusie Măslin din Comuna Runcu, în vârstă de 62 de ani, a trimis Coman-
dantului Legiunii de Jandarmi Argeș o cerere în care cere să nu fie deportat deoarece
era singurul fierar din zonă și deservea prin profesia lui atât sătenii din acest sat, cât și
pe cei din satele vecine.105 Într-o situație asemănătoare s-a aflat și Ispas Neamțu din
comuna Dăești, care la 10 octombrie 1942 a trimis o cerere adresată primarului
comunei în care îi solicita să intervină în favoarea sa pentru a nu fi deportata deoarece
era de meserie fierar, avea pământ și nu trăia în mizerie. Spusele lui Ispas Neamțu au
fost întărite și de primarul comunei, C. Chirițescu, care i-a eliberat acestuia un certi-
ficat din care reieșea că trăise în comuna Dăești și dintotdeauna fusese rom sedentar.106
Un număr 28 de bărbați romi din satul Metopu au trimis o cerere prefectului
județului în care își exprimau temerea că aveau să fie deportați din locurile lor natale,
chiar dacă erau proprietari din tată în fiu încă de la 1864 și pe deasupra își duceau traiul
din muncă cinstită.107 Este de remarcat faptul că petiția era semnată numai de bărbați,
ceea ce înseamnă cel mai probabil că aceștia erau reprezentanții a 28 de familii care
fuseseră împroprietărite în urma Legii agrare legiferate din timpul lui Cuza.108 La fel a
procedat și Constantin Marinică din Pitești, proprietar a peste 6 pogoane în comunele
Mărăcinanu, județul Muscel, și Găvana, județul Argeș, care de frica de a nu fi deportat a
102
Ibidem, p. 262.
103
DJAN Argeș, fond Direcția Generală a Poliției dosar 13/1942, f. 62.
104
DJAN Argeș, fond Poliția Orașului Pitești, dosar 19/1942, f. 79.
105
Viorel Achim, Documente Vol. I, op. cit., p. 140.
106
Ibidem, vol. II, p. 273.
107
DJAN Argeș, fond Prefectura Județului Argeș, dosar 38/1942, f. 21.
108
Pentru mai multe detalii despre această lege a se vedea: Nichita Adăniloaie, Reforma
agrară din 1864, Editura Academiei Române, București 1967.
trimis o scrisoare ministrului de interne, prin care solicita să nu fie deportați el, soția și
copilul de 8 luni deoarece era muncitor cinstit și nu avea cazier.109
Faptul că unul dintre membri familiei era concentrat pe front în armata română nu
a mai reprezentat un motiv de liniște pentru mulți romi. De teama de a nu fi deportat,
Marin Radu din comuna Albota a trimis o cerere Legiunii de Jandarmi Argeș în care
solicita ca el și familia sa să nu fie trimiși în Transnistria, invocând în favoarea sa faptul
că un fiu adoptiv era pe front în Batalionul 3 Vânătorii de Munte. În plus, situația
financiară pe care o avea era foarte bună, ceea ce îi permitea să-și întrețină soția, nora și
un nepot mic.110 Totodată, în petiție se arată că semnatarul era invalid din Primul
Război Mondial, fiind clasat ca pensionar cu 80 %.
Într-o situație asemănătoare au fost și caporal Alise Florea, Muți Ioan și Petre
Nicolae, romi spoitori, domiciliați în Giurgiu, răniți pe front în campania din Rusia
care în data de 28 septembrie, au trimis o scrisoare către Mareșalul Antonescu prin care
își arătau îngrijorarea că sunt recenzați pentru a fi colonizați în Transnistria.111 Din
documentul trimis, reiese că aceștia erau la curent cu situația romilor din România
deoarece și-au argumentat cererea prin faptul că ei nu sunt vagabonzi sau nomazi și
s-au asimilat complet cu viață românească. Ceea ce aduce încă un argument că romii
nomazi erau de multe ori asemuiți „vagabonzilor’’.112
La fel este și povestea doamnei Floarea Savu Anghel, care în data de 2 octombrie
1942 a trimis o scrisoare către Prefectul județului Dâmbovița prin care se plânge că
deși, femeie romă, căsătorită legitim cu Savu Anghel, etnic român, concentrat pe front
că este recenzată de către Postul de Jandarmi Nucet.113
Pierderile pe care le-au suferit unele familii de romi au fost cu atât mai mari cu cât
unele pierduseră pe cineva drag atât în Primul Război Mondial, cât și în al Doilea
Război Mondial. În această situație s-a aflat și Bădița Stanciu Gheorghe, domiciliată în
Pitești, pe str. I.C Brătianu, care era văduvă din prima conflagrație mondială și și-a
pierdut fiul în cel de-al Doilea Război Mondial. Totuși, acest lucru nu a fost suficient
pentru ca nora și cei trei copiii să o scape de o experiență ce s-a dovedit a-i fi fatală.114
109
ANR, fond Direcția Generală a Poliției, dosar 190/1942, f. 11-12.
110
Viorel Achim, Documente Vol. II, op. cit., p. 313.
111
Lucian Nastasă, Andrea Varga, op. cit., p. 423.
112
Imaginea nefastă a romilor nomazi a fost perpetuată și de unele studii ale vremii. A se
vedea în acest sens: Ion Chelcea, Țiganii din România. Monografie Etnografică, Editura Insti-
tutului Central de Statistică București, București, 1944. Chelcea recomanda o izolare totală față
de romii de cort., Trebuesc înlăturați în mod absolut din viața poporului nostru. În zilele noastre
ar putea fi mutați undeva în Transnistria sau dincolo de Bug’’, p. 100.
113
DJDB, fond Legiunea de Jandarmi Dâmbovița, dosar. 153/1942, f. 265.
114
DJAN Argeș, fond Poliția Orașului Pitești, dosar 32/1943-1944.
VALENTIN NEGOI 243
La fel ca în restul țării și în județul Argeș deportarea romilor nomazi în Transnistria

nu a produs reacții în rândul românilor majoritari care să se regăsească în documentele
de arhivă115. Nu același lucru îl putem spune despre deportarea romilor sedentari în
Transnistria. Faptul că aceste cereri de a nu-i deporta pe romi au fost făcute imediat
după deportările din septembrie-octombrie 1942 ne face să emitem două supoziții.
Prima este dacă nu cumva cel puțin unele dintre aceste rugăminți au fost trimise la
cererea celor vizați în schimbul unor favoruri financiare deoarece zvonurile că urmează
un nou val de excluderi din societate erau tot mai des răspândite de către jandarmi iar
unii dintre aceștia din urmă nu s-au dat înlături de la a-și asigura un profit de pe urma
acestor tragedii. A doua supoziție este că oamenii au intervenit pentru semeni fără
niciun interes dând dovadă doar de mărinimie.
Odată cu șocul deportărilor din septembrie 1942 marea majoritate a românilor și a
romilor rămași în țară au intuit criteriile care au servit la identificarea persoanelor
evacuate în lagărele din Transnistria. În cele mai multe dintre cererile de a nu-i deporta
pe romi, petiționarii încercau să demonstreze că cel sau cei pentru care au trimis aceas-
tă petiție nu se încadrează în criteriile autorităților, că nu sunt „țigani problemă’’, din
contră își îndeplineau conștiincios îndatoririle profesionale, dețineau mijloace stabile
de existentă și însăți eficacitatea economiei locale depindea de aceștia. Intervenții au
existat atât din partea oamenilor simpli, a unor personalități românești, dar și a unor
instituții. La 11 septembrie 1942, cu puțin timp înainte de masiva deportare a romilor
din Argeș, șeful administrației Primăriei Pitești a trimis șefului secției de poliție locală o
cerere prin care solicita explicații cu privire la trecerea măturătorilor angajați perma-
nent pe listele de deportare.116 Oficialul local susținea că din cauza deportării acestora
întreprinderile comunale vor fi nevoite să lucreze cu personal redus, ceea ce ar fi afectat
calitatea serviciilor de salubritate.117 Cererea trimisă de funcționarul din cadrul primă-
riei nu a produs niciun efect, romii vizați fiind deportați în Transnistria.118
Pe fondul noilor recenzări efectuate de către Legiunile de Jandarmi în vederea unor
noi deportări, la 26 septembrie 1942 Secția de Jandarmi Goranu a pledat pentru o parte
din romii din zonă la Legiunea de Jandarmi Argeș, aducând argumentele că aceștia
„posedă pământ și case, sunt cinstiți, își câștigă existența prin muncă cinstită și n-au fost
115
Legat de acest subiect se poate vedea: Viorel Achim, O intervenție a reginei-mame Elena
pentru repatrierea unei femei de origine romă deportată în Transnistria, Holocaust Studii și
Cercetări, Vol. I, Nr. 2/2009; Achim, Viorel, Constantin Iordachi, România și Transnistria:
Problema Holocaustului, Editura Curtea Veche, București 2004.
116
DJAN Argeș, fond Poliția Orașului Pitești, dosar 14/1942-1943, f. 212.
117
Idem, fond Primăria orașului Pitești, dos. 24/1942, f. 91.
118
Petre Matei, op. cit., p. 47.
dați judecății și nici condamnați pentru niciun fel de fapt penal sau civil119’’ Un alt caz
asemănător a fost înregistrat în vara anului 1943 când CFR Pitești a trimis o petiție
Prefecturii Județului Argeș, prin care solicita Poliției Pitești ca vidanjorul rom Ilie
Pițigoi să fie scutit de deportare. Petiția a fost soluționată de Poliția Pitești numai după
ce Prefectura Pitești a intervenit printr-o intervenție prin care cerea ca vitanjorul
contractat de CFR să fie lăsat să-și facă treaba120. Se pare că nici măcar intervenția
Prefecturii Argeș nu l-a scăpat pe Ilie Pițigoi de deportarea în Transnistria, deoarece la
24 iulie 1943 reprezentanții CFR au fost nevoiți să facă o nouă adresă, de această dată
către Legiunea de Jandarmi Argeș, în care au insistat că serviciile acestuia erau de
interes public întrucât nu era altcineva care să facă această muncă. Răspunsul oferit de
Legiunea de Jandarmi Argeș a fost unul categoric, din care reiese seriozitatea cu care se
luau ordinele trimise de la nivel central: „Nu se pot schimba dispozițiunile Ministerului
de Interne’’.121
La data de 11 octombrie 1942 primarul comunei Dăești a mai intervenit încă o dată
în favoarea romilor din această comună prin petiția pe care a trimis-o șefului Secției de
Jandarmi Goran, gest întreprins după ce îi oferise lui Ispas Neamțu în luna septembrie
același an un certificat din care reieșea că era sedentar. Primarul a solicitat șefului de
post ca romii Gheorghe Neamțu, Ispas Neamțu și Nicolae Gheorghe, singurii fierari
din comună, de care era mare nevoie, să nu fie deportați în Transnistria, deoarece
meseria lor era trebuincioasă sătenilor, fără aportul lor muncile agricole neputând fi
efectuate.122
Și pentru romii din județul Dâmbovița s-au găsit oameni binevoitori care să
intervină în favoarea lor pentru a nu fi deportați. Astfel pretorul plăși Ghergani a trimis
o scrisoare către prefectul județului Dâmbovița prin care cerea o clarificare legată de
situația romilor din Românești, proprietari de imobile din 1864, care sunt neliniștiți că
vor fi deportați.123
La data de 1 octombrie 1942, 55 de locuitori ai comunei Poiana Lacului au trimis o
petiție prefectului județului Argeș prin care solicitau ca Ion Fierariu, rom de la ei din
comună, invalid din Primul Război Mondial, cu o gospodărie frumoasă și multe vite să
nu fie deportat în Transnistria124. O altă cerere de acest gen a fost trimisă de locuitorii
comunei Sămara, satul Dealul Viilor, pentru Ion Radu, cu argumentul că acesta era un
119
Viorel Achim, Documente, vol. I, op. cit., p. 230-231.
120
DJAN Argeș, fond Poliția orașului Pitești, dosar 14/1942‑1943, f. 212.
121
Idem, fond Legiunea de Jandarmi Argeș, dosar 36/1942‑1943, f. 16, 28‑29.
122
Viorel Achim, Vol. I. op. cit., p. 277.
123
DJDB, fond Legiunea de Jandarmi Dâmbovița, dosar. 153/1942, f. 280-281.
124
DJAN Argeș, fond Prefectura Județului Argeș, dosar 38/1942 f. 21 (v).
VALENTIN NEGOI 245
bun meseriaș, un om cinstit și, pe deasupra, era singurul potcovar din comună. Cererea
a fost semnată de 32 de persoane.125
7. Concluzii
Deportarea în Transnistria a destabilizat profund comunitatea romilor din

România, prin pieirea a mii de romi, în special din rândurile copiilor sau a nomazilor
care au fost deportați în totalitate, dar și a numeroase grupuri de romi sedentari.
Printre victimele politicii de stat adoptată de guvernul Antonescu s-au regăsit și mii de
bătrâni, numiți fără ocupație, deși era de neconceput ca aceștia, la vârsta pe care o
aveau de 65-70 de ani, să mai dețină vreun loc de muncă stabil. Mulți dintre ei avu-
seseră un aport economic specific în societate, prin prisma îndeletnicirilor ambulante
de argintari, pieptănari, căldărari etc. Acestora li s-au adăugat femei care aveau în grijă
3-5 copii, dar și nou născuți și adolescenți care au fost condamnați la deportare pentru
simplul fapt că se născuseră romi.
Condițiile de viața din Transnistria erau de neimaginat: deportații au fost privați de
multe bunuri imobile, de adăpost, de hrană, de îmbrăcăminte. Din cauza foametei,
majoritatea romilor au slăbit atât de mult încât au ajuns niște schelete ori mulți dintre
ei, ajunși la limita subzistenței, au apelat la canibalism.
La nivel local, autoritățile au reușit să acrediteze ideea că urmau să fie deportați
numai romii care constituiau un pericol pentru ordinea publică, ceea ce învăluia
politica rasială a guvernului Antonescu în haina unei politici sociale.
Chiar dacă utilitatea militară a romilor a constituit un reper în modul de recenzare
și deportare, începând din septembrie 1942 acest lucru pare să fi contat mai puțin
pentru autoritățile centrale și locale. Dacă la nivelul județului Dâmbovița există numai
o familie a unui soldat rom deportată în Transnistria, nu putem spune același lucru
despre județul Giurgiu, unde familiile mai multor soldați romi întorși în permisie au
găsit locuințele în care trăiau copiii și soțiile lor goale. În Teleorman au fost deportați
veterani din Primul Război Mondial, cum a fost cazul lui Ion Ciobanu și a familiei
acestuia. La nivelul județului Argeș numărul familiilor soldaților romi deportați se
ridică la 57, ceea ce înseamnă că aproximativ 25 % din deportări au fost făcute în mod
abuziv chiar și după criteriile Ministerul Afacerilor Interne.
Pierderile pe care le-au suferit unele familii de romi au fost cu atât mai mari cu cât
au pierdut pe cineva drag atât în Primul Război Mondial, cât și în al Doilea Război
Mondial. Mai mult, notificările pe care Direcția Generală a Poliției le-a trimis în data
125
DJAN Argeș, fond Prefectura Județului Argeș, dosar 38/1942 f. 28-29.
de 26 septembrie 1942 secțiilor locale de poliție, prin care cerea să conceapă un nou
tabel în care să fie incluși romii care aveau cazier, suferiseră o condamnare și fuseseră
achitați, indiferent dacă erau sau nu mobilizați sau mobilizabili, pentru ca în primăvara
anului următor să fie evacuați în Transnistria, a creat multă vâlvă în rândul tuturor
cetățenilor romi. Venite imediat după deportările efectuate de către autorități la 12
septembrie, noile operațiuni de recenzare au produs destul de multă panică în rândul
romilor, deoarece mulți au crezut că vor avea aceeași soartă ca a celorlalți deja evacuați.
Și de această dată criteriile de recenzare au dat posibilitatea jandarmilor și polițiștilor să
efectueze abuzuri prin care au profitat pecuniar sau material. În ceea ce privește situația
romilor care au fost deportați cu trenul E4, și a zelului cu care au fost deportați, aceasta
nu este singulară. În total, toate cele nouă trenuri speciale care au fost formate la 12
septembrie 1942 pentru deportarea romilor au avut un surplus de persoane față de
numărătoarea inițială. La plecarea trenurilor pe 12 septembrie fuseseră prevăzuți
12.497 de romi care urmau să fie deportați în Transnistria, iar pe listele întocmite de
Inspectoratul de Jandarmerie Transnistria numărul total al romilor ajunși în Tighina a
fost de 13.176, dintre care 3187 de bărbați, 3780 de femei și 6.209 copii, așadar o
diferență de 679 de persoane.
În final putem afirma că teza conform căreia au fost deportați în Transnistria numai
romii ai cărui mod de viață nu era unul standardizat este profund greșită. Am
demonstrat acest lucru prin numărul mare de familii care au fost deportate, deși erau
proprietari de imobile, aveau cel puțin o persoană care lupta în armata română sau
chiar proveneau din familii ai căror părinți luptaseră în armata română în Primul
Război Mondial.
În plus, nici romii care au avut șansa de a nu fi deportați nu au fost scutiți de pre-
siunile autorităților locale care au profitat de teama de deportare a membrilor acestei
minorități, fiindcă lipsa de claritate a criteriilor de „eligibilitate’’ pentru trimiterea în
lagărele din Transnistria a înzestrat simpli polițiști și jandarmi cu puteri judecătorești.
VALENTIN NEGOI 247
BIBLIOGRAFIE
A. Izvoare Inedite
1. Arhive
a) Arhivele Naționale ale României:
– fond Președinția Consiliului de Ministru, dosar 42/1942;
– fond, Direcția Generală a Poliției, dosar 185/1942;
– fond Direcția Generală a Poliției, dosar 186/1942;
– fond, Direcția Generală a Poliției, dosar 187/1942;
– fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar 125/1942;
– fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar nr. 201/1942;
– fond Inspectoratul Regional al Jandarmeriei, dosar 127/1942.
b) Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Dâmbovița:
– fond Prefectura Județului Dâmbovița, dosar 180/243/1942;
– fond, Legiunea de Jandarmi Dâmbovița, dosar 3/1942;
– fond, Legiunea de Jandarmi Dâmbovița, dosar 153/1942.
c) Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Argeș:
– fond Legiunea de Jandarmi Argeș, dosar 36/1942‑1943;
– fond Poliția Orașului Pitești dosar 32/1942-1943;
– fond Poliția Orașului Pitești, dosar 14/ 1942-1943;
– fond Poliția Orașului Pitești, dosar 19/1942;
– fond Poliția orașului Pitești, dosar 84/1942‑1944;
– fond Prefectura Județului Argeș, dosar 38/1942;
– fond Primăria orașului Pitești, dosar 24/1942, f. 91.
d) Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Buzău:
– fond Legiunea de Jandarmi Râmnicu Sărat, dosar 18/1942-1948, f. 7.
e) Serviciul Municipiului București al Arhivelor Naționale:
– fond Prefectura Poliției Capitalei, dosar 16/1942-1943.
f) Institutul Național Pentru Studierea Holocaustului „Elie Wiesel’’:

– RG-25.002 M, rola 31, dosar 200/1942;
– RG-25.010 M, rola 18, dosar 126/1942.
B. Izvoare edite
a) Documente publicate
1. Nastasă Lucian, Andreea Varga, Minorități etnoculturale, mărturii documentare.
Țiganii din România 1919-1944, Ed. Centrul de resurse pentru diversitate etnocul-
turală, Cluj, 2001.
2. Ottmar Trașcă, Dennis Deletant, Al III-lea Reich și Holocaustul din România
1940-1944. Documente din arhivele germane, Ed. Institutului Național pentru Studierea
Holocaustului din România „Elie Wiesel’’, București, 2007.
3. Petre Petcuț, Rromii din România Documente, Volumul 1, Editura Institutului pen-
tru studierea problematicilor minorităților naționale, Editura Kriterion, Cluj-Napoca,
2009.
4. Venera Achim, Raluca Tomi, Documente de arhivă privind robia țiganilor. Epoca
dezrobirii, Editura Academiei Române, București, 2010.
5. Viorel Achim, Documente privind deportarea țiganilor în Transnistria volumul I,
Ed. Enciclopedică, București, 2004.
6. Viorel Achim, Documente privind deportarea țiganilor în Transnistria volumul Ii,
Ed. Enciclopedică, București, 2004.
7. Viorel Achim (editor): Politica regimului Antonescu față de cultele neoprotestante.
Documente, Ed. Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România
„Elie Wiesel”; Iași, Polirom, 2013.
b) Memorii și jurnale
1. Adrian Nicolae Furtună, Delia-Mădălina Grigore, Mihai Neacșu, De ce nu plâng?...
Holocaustul romilor și povestea lui adevărată. Deportarea romilor în Transnistria: mărtu-
rii, studii, documente, Ed. Centrului Rromilor Amare Romentza, București, 2010.
2. Luminița Cioabă, Deportarea în Transnistria. MĂRTURII, Editura Neo Drom,
Sibiu, 2005, p. 7-28.
3. Radu Ioanid, Michelle Kelso, Luminița Cioabă, Tragedia romilor deportați în
Transnistria: 1942-1945, Ed. Polirom, Iași, 2009.
VALENTIN NEGOI 249
c) Anuare, dicționare, enciclopedii

1. Ilie Oprica, Marin Dumitrescu, I. Grigorescu, Mic îndreptar turistic al orașului
Turnu Măgurele, Editura „Sport-Turism”, București, 1986.
2. Recensământul general al populației din 1930, Vol. II Neam, Limbă maternă,
Religie, Partea I.
C. Lucrări și studii
a) Lucrări și studii speciale

1. Comisia Internațională pentru studierea Holocaustului în România – Raport
final, Ed. Polirom, Iași, 2005.
2. Cornel Carp (coord.), Istoricul Regimentului 4 „Argeș” 1877-1946, Ed. Pământul,
Pitești, 2008.
3. Ion Chelcea, Țiganii din România. Monografie Etnografică, Editura Institutului
Central de Statistică București, București, 1944.
4. Nichita Adăniloaie, Reforma agrară din 1864, Editura Academiei Române,
București, 1967.
5. Radu Ioanid, Holocaustul în România: distrugerea evreilor și romilor sub regimul
Antonescu: 1940-1944, Ediția a 2-a, revăzută și adăugată, Ed. Hasefer, București, 2006.
6. Stelean-Ioan Boia, Marius-Ioan Grec, O istorie a holocaustului european: cazul
României, Ed. Vasile Goldiș, University Press, Arad, 2016, p. 125.
7. Teșu Solomonovici, Mareșalul Ion Antonescu – biografie, Editura Teșu, București,
2011.
8. Viorel Achim, The Roma in Romanian Histoy, Ed. CEU PRESS, Budapest, 2004.
9. Viorel Achim, Constantin Iordachi, România și Transnistria: Problema Holo-
caustului, Ed. Curtea Veche, București 2004.
10. Viorel Achim, Despre locurile de deportare din Transnistria: lagărul de țigani din
Golta (1943-1944), în coord. Ottmar Trașcă, Virgiliu Țârău, Dennis John Deletant,
România și Românii, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2016.
b) Periodice
1. Petre Matei „Deportările romilor din Pitești în Transnistria (1942)”, în
„Holocaust. Studii și cercetări’’, IX, nr. 1 (10), 2017.
2. Viorel Achim, O intervenție a reginei-mame Elena pentru repatrierea unei femei
de origine romă deportată în Transnistria, în „Holocaust. Studii și cercetări’’, Vol. I,
Nr. 2, 2009.
3. Viorel Achim, Dezvoltarea statisticii demografice în România și condiționările sale

politice. Cazul recensămintelor populației din 1930-1941 în Coord. Ioan Bolovan, Sorina
Paula Bolovan, Schimbare și devenire în istoria României, Editura Academiei Române,
Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2008.
c) Surse internet
https://www.iiccr.ro/45-de-ani-de-la-ultima-reorganizarea-administrativ-terito
riala-a-romaniei/, site accesat în data de 25.07.2019, nr. 5.
Deportarea romilor în Transnistria în durata lungă
a secolului XX. O cercetare de istorie orală
Dr. Călin Andrei Olariu

Institutul de Istorie Orală
Universitatea Babeș-Bolyai
Introducere
Contextul în care am realizat această lucrare este unul particular, al crizei provocate
de pandemia COVID-19. La fel ca în cazul altor momente de criză din societatea româ-
nească de pe parcursul secolului XX, virulența manifestărilor rasiste la adresa romilor
este în creștere. Astfel, în spațiul public sunt vehiculate stereotipuri adânc înrădăcinate
în societatea românească legate de educație, comportamente anti-sociale și criminalita-
te. Aceste stereotipuri sunt însoțite de regulă și de diverse reprezentări ale deportării
romilor în Transnistria, prezentată ca o „soluție” a „problemei romilor” ce trebuia dusă
până la capăt.
Lucrarea de față propune prezentarea în spațiul academic, dar și public, a mărturiilor
unor supraviețuitori ai deportării în Transnistria, culese în cadrul proiectului The Untold
Story. An Oral History of the Roma People in Romania, derulat în perioada 2014-2017 de
Institutul de Istorie Orală de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca cu scopul
îmbunătățirii dialogului intercultural și al creării unei societăți mai tolerante. Acest
proiect de cercetare s-a derulat, de asemenea, într-un context particular. În 2014 a avut
loc un eveniment cu o semnificație deopotrivă istorică și simbolică, decesul celui mai
vârstnic supraviețuitor al deportării în Transnistria, Traian Grancea, decorat de către
președintele României, în 2007, cu Ordinul Național „Serviciul Credincios”, în grad de
Cavaler. Așadar, debutul proiectului ce avea în vedere investigarea trecutului recent al
romilor din România prin intermediul colectării, prezervării și interpretării mărturiilor
de istorie orală a avut loc într-un moment marcat de dispariția accelerată a supravie-
țuitorilor evenimentelor petrecute în perioada 1942-1944.
În cadrul cercetărilor de teren derulate pe parcursul celor trei ani de proiect au fost
realizate o serie de interviuri cu supraviețuitori, în special persoane care au fost copii în
momentul deportării. Narațiunile lor compun memoria tragică a unei „copilării depor-
tate”. Astfel, percepția publică conform căreia doar romii care aveau probleme cu legea
au fost deportați este greșită. În fapt, comunități întregi de romi nomazi și semi-nomazi
au fost deportate, fiind văzuți doar ca potențiali infractori, fără a exista dovezi în legă-
tură cu un comportament infracțional real. Astfel, în Transnistria au ajuns un număr
mult mai mare de copii decât adulți, din totalul de 11.441 de persoane, 2.352 fiind
bărbați, 2.375 femei și 6.714 copii.1 Aceeași tendință de criminalizare a comunităților
rome a condus și la deportarea romilor sedentari, care nu a fost condiționată de exis-
tența cazierului, criteriile de selectare a romilor problemă fiind atât de vagi încât
aproape oricine putea face obiectul deportării. De asemenea, ei au fost deportați
împreună cu familiile, 3.187 bărbați, 3.780 femei și 6.209 copii. În total au fost deportați
12.923 copii.
Lucrarea este structurată în două părți principale. În prima parte voi analiza o serie
de aspecte cu privire la romii din perioada interbelică, evoluția lor din punct de vedere
social și economic după Marea Unire, percepția societății românești asupra acestor
evoluții și relația romilor cu autoritățile interbelice. Demersul este necesar, pentru a
contextualiza interviurile analizate în partea a doua lucrării, precum și pentru a atrage
atenția asupra importanței pe care stereotipurile legate de romi și larg răspândite în
cadrul societății majoritare le-au avut în a legitima deportarea romilor, precum și
modul în care aceasta a fost realizată. Mai mult, aceste stereotipuri, care se înscriu
într-o continuitate între perioada sclaviei și prezent, au avut o influență negativă asupra
posibilității supraviețuitorilor de a împărtăși în spațiul public povestea tragică a depor-
tării, precum și a asumării trecutului de către populația ne-romă din România.
În cea de a doua parte a lucrării voi analiza o serie de interviuri de istorie orală
realizate cu supraviețuitori ai deportării în Transnistria sau cu urmași ai acestora.
Majoritatea interviurilor au fost realizate conform metodei povestirii vieții, intervievații
povestindu-și viața din copilărie și până în prezent. O astfel de abordare, care nu se
concentrează în mod exclusiv asupra evenimentului deportării, permite investigarea
modului în care sunt reprezentate atât momentele care au precedat deportarea, cât și
cele ulterioare, de după reîntoarcerea în România, când supraviețuitorii au fost nevoiți
să își refacă viețile în contextul instaurării regimului comunist. În egală măsură, astfel
se poate observa și modul în care intervievații integrează aceste experiențe tragice în
povestea lor de viață și semnificațiile pe care le atribuie deportării.
1
***Raport Final. Comisia internațională pentru studierea Holocaustului în România, Iași,
Polirom, 2004, p. 271.
CĂLIN ANDREI OLARIU 253
Partea I.
Evoluții sociale în perioada interbelică
După crearea României Mari, la finalul Primului Război Mondial, procesul inte-
grării și asimilării romilor în societatea românească, început odată cu abolirea sclaviei,
s-a accelerat. Așa cum rezultă dintr-o analiză a recensământului populației din anul
1930 doar 37.2 % dintre persoanele care se autoidentificau ca fiind romi și-au declarat
ca limbă maternă limba romani. Printre explicațiile cele mai plauzibile, identificate
chiar în epocă, se numără, pe de o parte, reticența persoanelor recenzate de a se iden-
tifica drept „țigani”2, din cauza stereotipurilor negative asociate acestei denominări, iar,
pe de altă parte, datorită faptului că romii, deja bine integrați sau chiar asimilați în
societatea ne-romă, se autoidentificau ca aparținând altor etnii.3
Fiind văzuți de către statul român mai mult ca o categorie socială și nu una etnică,
cel puțin până la sfârșitul anilor ‘30, procesul asimilării romilor s-a desfășurat mai
puțin datorită intervențiilor statului și mai degrabă datorită evoluțiilor social-econo-
mice din perioada interbelică.4 Astfel, o evoluție importantă a fost declinul ocupațiilor
tradiționale, început încă din secolul precedent. Deși mai existau ocupații specifice
precum: fabricarea cărămizilor, fierăritul, fabricarea diferitelor obiecte de uz casnic din
lemn, os sau metal, romii au fost afectați de concurența produselor din industria de
bunuri de consum, incipientă la acel moment în România. Aceste transformări i-au
afectat în mod inegal. Dacă fierarii au continuat să își desfășoare activitățile economice
în ciuda noilor evoluții social-economice5, rudarii, spre exemplu, au fost extrem de
afectați, după cum reiese din cercetările sociologice derulate în epocă.6 Un alt exemplu
2
În cadrul lucrării de față voi utiliza denumirea de romi atunci când fac vorbire despre
comunitățile ce fac obiectul prezentei analize. Denumirea „țigan”, care exprimă în mod implicit
o serie de stereotipuri negative cu privire la romi este folosită doar atunci când citez un autor
din epocă sau dacă folosirea ei este necesară, ca în acest caz.
3
Viorel Achim, The Roma in Romanian History, Central European University Press,
Budapesta, pp. 145-147.
4
Ibidem, pp. 148-149.
5
Ibidem, p. 150.
6
Ion Chelcea, „Câteva observațiuni etnografice asupra Rudarilor din Muscel”, în Natura, nr. 5,
1934, pp. 1-9; Dominica I Păun arăta cum, în anii ’30, romilor din satul Cornova le era dificil să își
vândă produsele realizate în mod tradițional din cauza concurenței unor produse similare, dar de
o calitate mai bună, ce putea fi procurate din orașul vecin Vald. Dominica I. Păun „Țiganii în viața
satului Cornova”, în Arhiva pentru Știință și Reformă Socială, X (1932).
elocvent este cel al ursarilor a căror ocupație a fost interzisă în anii ’30.7 Conform
istoricului Viorel Achim, chiar și romii muzicanți au înregistrat un declin din cauza
competiției orchestrelor moderne și a dezvoltării mass-mediei (muzica radiofonică,
gramofonul devine accesibil pe scară largă).8 Cu toate acestea, o parte dintre romi s-au
adaptat cu succes. Astfel, comerțul ambulant cu diverse produse a devenit o ocupație
practicată pe scară largă.9 O parte dintre romi au fost împroprietăriți în urma reformei
agrare de după 191810. Deși au continuat să ocupe un loc marginal în perioada interbe-
lică, romii s-au integrat tot mai mult în societatea rurală românească, și-au construit
locuințe similare cu cele ale ne-romilor, au început să aibă relații de rudenie cu aceștia,
au renunțat să mai vorbească limba romani, etc.11
Aceste evoluții au fost documentate de o parte din cercetările sociologice asupra
lumii rurale interbelice demarate sub egida Institutului Social Român, condus de către
Dimitrie Gusti.12 Unul dintre studiile reprezentative în acest sens este cel semnat de
către Aurel Boia13, care a derulat o cercetare în satul Șanț din județul Năsăud. Studiul
lui Boia urmărește procesul asimilării romilor în comunitatea rurală românească din
localitate. Principala concluzie a autorului este că, la sfârșitul anilor ’30, romii din Șanț
se aflau într-un proces avansat de asimilare. Din punct de vedere cultural, nu mai vor-
beau limba romani, erau de aceeași religie cu ceilalți săteni români, respectau aceleași
obiceiuri legate de botez, nuntă și înmormântare și adoptaseră portul românilor. Din
punct de vedere economic, distanța dintre români și romi se reduseseră considerabil,
aceștia din urmă având locuințe similare cu cele ale celorlalți săteni și fiind proprietari
de pământ. În opinia lui Boia, principalele mijloace aflate la dispoziția romilor pentru
integrare socială (în vederea asimilării lor) erau căsătoriile mixte, care, în satul Șanț,
erau posibile și destul de numeroase, precum și deținerea de pământ.
În egală măsură, transformările economice și sociale din perioada interbelică au
condus la o scădere constantă a numărului de romi nomazi.14 Totodată, reprezentativă
pentru fenomenul modernizării comunităților de romi din România este apariția unei
7
Viorel Achim, The Roma in..., p. 150; Benjamin Thorne, The Anxiety of Proximity: The
„Gypsy Question” in Romanian Society, 1934-1944 and Beyond, lucrare de doctorat, Univer-
sitatea Indiana, 2012, pp. 61-63.
8
Viorel Achim, The Roma in..., p. 149.
9
Ibidem.
10
Ibidem.
11
12
Domnica I. Păun, op. cit.; Aurel Boia „Integrarea țiganilor din Șanț (Năsăud) în comu-
nitatea românească a satului”, în Sociologie Românească, an III, nr. 7-9, 1938.
13
Aurel Boia, op. cit., pp. 351-365.
14
Viorel Achim. The Roma in..., pp. 153-157; Vezi și Benjamin Thorne, op. cit., pp. 64-76.
elite rome ne-tradiționale și crearea unui număr important de organizații civice și pro-
fesionale ale romilor. Unele organizații, spre exemplu, Uniunea Generală a Romilor,
aveau un număr semnificativ de membri și funcționau la nivel național.15
Discursul politic interbelic și romii
Majoritatea elitelor politice românești vedeau într-o lumină pozitivă integrarea și

asimilarea socială a romilor, salutând modernizarea unora dintre comunități. Acest
fapt este puternic legat de particularitățile naționalismului românesc interbelic. După
realizarea idealului unității naționale, la finele Primului Război Mondial, caracterul
iredentist al naționalismului românesc a fost înlocuit de ideea necesității protejării
etnicilor români într-un stat care avea o pondere semnificativă de minorități etnice.16
Sentimentul de insecuritate rezulta, pe de o parte, din percepția unor diferențe sem-
nificative existente între etnicii români și marea parte a minorităților naționale, iar, pe
de altă parte, din percepția unui posibil pericol la adresa securității naționale, generat
de legăturile dintre unii reprezentați ai minorităților naționale și state vecine cu ai căror
locuitori erau înrudiți din punct de vedere etnic.17
Sentimentul de insecuritate nu era generat doar de creșterea numărului minori-
tăților naționale după Marea Unire, ci și de diferențele calitative dintre români și mino-
ritari, aceștia din urmă fiind de regulă mai urbanizați, mai educați și mai bine pozițio-
nați din punct de vedere social și economic, în special în noile provincii.18 Exemplul
prototipic al străinului care contribuia la menținerea stării de înapoiere a etnicilor
români, a fost cel al evreului. Astfel, antisemitismul a reprezentat un element central al
naționalismului românesc interbelic.19 Chiar dacă atât evreii, cât și romii au fost depor-
tați în Transnistria în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, discursul public al
naționaliștilor români asupra celor două etnii a fost net diferit. Petre Matei aduce mai
multe argumente convingătoare în acest sens.20
15
Viorel Achim. The Roma in..., p. 153.
16
Petre Matei „Romii în perioada interbelică. Percepții naționaliste”, în Ștefania Toma,
Laszló Fósztó (ed.), Spectrum. Cercetari sociale despre romi, Cluj-Napoca: Kriterion, Editura
Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale, 2011, pp. 15-40; Irina
Livezeanu, Cultural Politics in Greater Romania: Regionalism, Nation Building and Ethnic
Struggle, 1918-1930, Cornwell University Press, New York, 1995, passim.
17
Petre Matei, Romii în..., p. 17.
18
Vezi: Vladimir Solonari, Purificarea Națiunii. Dislocări forțate de populație și epurări
etnice în România lui Antonescu, 1940-1944, Polirom, București, 2015, pp. 95-100.
19
Petre Matei, Romii în..., pp. 17-20.
20
Ibidem, pp. 26-35.
Romii nu aveau un stat propriu, care să poată destabiliza și, în ultimă instanță, să
reprezinte un pericol la adresa suveranității naționale. De asemenea, nu existau enclave
locuite de romi, iar solidaritatea dintre comunități, extrem de diverse din punctul de
vedere al organizării sociale, ocupațiilor, religiei era redusă. În aceeași ordine de idei,
naționalismul rom din perioada interbelică era unul incipient, cu un impact redus
asupra majorității comunităților de pe teritoriul țării și „în niciun caz iredentist”.21
Dimpotrivă, liderii primelor organizații civice rome și-au exprimat în permanență
atașamentul față de țară și valorile naționale. Un alt argument este acela că majoritatea
romilor erau creștini22, ei adoptând de regulă religia populației majoritare în rândurile
căreia locuiau. Deși încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, romii au început să
migreze spre centrele urbane din Moldova și Muntenia, în perioada interbelică numă-
rul lor era în continuare redus, marea majoritate, 84.5 %, conform recensământului din
1930, locuind în continuare în spațiul rural. Gradul extrem de redus de alfabetizare din
rândul comunităților a făcut ca aceștia să nu fie percepuți ca un pericol la adresa
șanselor românilor de a accede spre vârful ierarhiei sociale. Nu în ultimul rând, romii
nu au fost atacați sistematic de către extrema dreaptă românească.23
Asimilarea romilor în societatea românească interbelică – o perspectivă

nuanțată
Pe de altă parte, nu trebuie uitat faptul că romii au continuat să reprezinte o cate-

gorie marginală a societății românești, iar stereotipurile negative cu privire la romi erau
larg răspândite în România interbelică. În opinia lui Vladimir Solonari „secole înde-
lungate de sclavie a romilor au facilitat crearea în psihicul popular a unui stereotip
negativ legat de rom, ca ființă inferioară pe care etnicii români trebuiau să o țină la
distanță și sub un control ferm.”24 Mai mult „anxietatea românului legată de propriul
statut inferior și-a găsit expresia în evidențierea diferențelor între el și țigan.”25 Solonari
atrage atenția asupra faptului că stereotipurile față de romi erau prevalente inclusiv la
nivelul elitelor. Situația era asemănătoare și la nivelul culturii populare, așa cum
demonstrează cercetarea lui Shannon Woodcock „The țigan is not a man: The țigan
21
Viorel Achim, The Roma in..., pp. 153-159.
22
O excepție notabilă este cea unor comunități de romi musulmani din sudul României.
23
Petre Matei, Romii în..., p. 28.
24
Vladimir Solonari, Purificarea Națiunii. Dislocări forțate de populație și epurări etnice în
România lui Antonescu, 1940-1944, Polirom, Iași, 2015, p. 246.
25
other as catalyst for Romanian ethnonational identity”,26 care arată în mod convingător
faptul că stereotipurile negative cu privire la romi erau prevalente în folclorul tradițio-
nal românesc. Așadar, deși stereotipurile față de romi nu au fost instrumentalizate
politic în perioada interbelică au avut un rol semnificativ în cadrul interacțiunii dintre
romi și populația majoritară, respectiv unele instituții ale statului.
O posibilă explicație pentru raportarea societății românești interbelice față de romi
poate fi dată de o analiză nuanțată a conceptului de „anxietate a proximității” propus
de Benjamin Thorne. Autorul are meritul de a analiza nu doar reprezentările politicilor
de la nivel central, ci și unele interacțiuni cotidiene, la nivel local. În esență, argumentul
principal al lui Thorne este valid, respectiv faptul că procesul integrării și asimilării
romilor în societatea românească după emancipare nu a fost unul lipsit de contradicții,
dificultăți și paradoxuri.27
Sugestive în acest sens sunt chiar studiile sociologice realizate în cadrul școlii
gustiene. Spre exemplu, Aurel Boia, în studiul menționat anterior asupra romilor din
satul Șanț, se arăta optimist în ceea ce privește continuarea procesului de integrare și
chiar asimilare a romilor. Însă, interacțiunile dintre cele două comunități nu au fost
lipsite de conflicte. Așa cum bine subliniază Thorne28, Boia explica și faptul că după
emancipare, romii se stabiliseră într-o zonă centrală a satului, în aproprierea unui
punct de referință pentru comunitate, biserica. Câțiva zeci de ani mai târziu, aproxi-
mativ în perioada 1910-1911, romii au fost alungați la marginea comunității de sătenii
deranjați de prezența lor în această parte centrală a satului.29 Mai mult, la sfârșitul
anilor ’30, când a fost derulată cercetarea, la nivelul satului exista un conflict între
comunitatea de romi și români, aceștia din urmă văzându-și interesele economice puse
în pericol de încercarea romilor de a accede în administrația locală. Nu în ultimul rând,
deși existau căsătorii mixte, unul dintre mijloacele principale de integrare, alături de
deținerea de pământ, ele generau inițial tensiuni în comunitate. Mai mult, această
decizie implica în mod automat abandonarea tuturor caracteristicilor culturale ale
partenerilor romi.30
Un alt studiu sociologic de referință, realizat de Dominica I. Păun cu șase ani mai
devreme, în satul Cornova județul Orhei din Basarabia, demonstra doar existența unei
integrări parțiale a romilor în comunitatea locală. Cei mai mulți locuitori din Cornova
26
Shannon Woodcock, The țigan is not a man: The țigan other as catalyst for Romanian
ethnonational identity, teză de doctorat, Universitatea din Sydney, 2005, passim.
27
Benjamin Thorne, op. cit., passim.
28
Ibidem, pp. 32-33.
29
Aceștia au fost totuși ajutați să își construiască locuințe noi după strămutare.
30
Benjamin Thorne, op. cit., pp. 33-34.
erau români. Romii care aveau un statut social net inferior locuiau la periferia satului și
erau puternic afectați de transformările economice din anii ’30. Fără a exista conflicte
majore între cele două comunități, relațiile din romi și români se reduceau la activități
economice. În fapt, în sat ar fi existat o singură persoană pe deplin integrată în comu-
nitatea românească, a cărui bunic era un rob emancipat.31
Studiul realizat de Ion Chelcea în comunitățile de Rudari din județul Mușcel,
Transilvania, indică faptul că deși romii rudari nu mai vorbeau limba romani, nu erau
integrați în comunitățile rurale. În egală măsură, erau segregați și din punct de vedere
spațial, locuind în condiții mizere în afara localităților. Mai mult, rudarii erau afectați
semnificativ de cererea tot mai scăzută pentru produsele lor, fapt ce contribuia la
creșterea pronunțată a discrepanțelor sociale în comparație cu celelalte comunități.32
În opinia lui Thorne, „anxietatea proximității” se manifesta cel mai pregnant atunci
când romii ocupau un „spațiu de tranziție” în procesul integrării lor în societatea româ-
nească după emancipare. Existența unei granițe clare, inclusiv geografice între romi și
români, făcea ca relațiile să rămână cordiale, uneori chiar mutual avantajoase, dar
interacțiunile tot mai frecvente în procesul integrării sociale puteau conduce la ten-
siuni. Singura metodă prin care romii puteau evita stereotipurile și percepțiile negative
din partea populației majoritare era renunțarea la identitatea etnică și asimilarea în
societatea românească, care se putea realiza în două modalități principale: prin căsătorii
mixte, respectiv acumularea de capital social oferit de deținerea de pământ.33
Perspectiva propusă de Thorne, a analizelor la nivel local și regional, este utilă și în
evidențierea interacțiunilor dintre comunitățile de romi și diferite instituții ale statului.
Din punctul de vedere al autorităților centrale, până la sfârșitul anilor ’30 romii nu au
constituit o preocupare majoră. De fapt, romii din România, similar celorlalte state
central și est europene34, nu au fost recunoscuți ca minoritate națională și nu au benefi-
ciat de politici care să le asigure protecția drepturilor minorităților naționale, garantate
prin tratatele internaționale de la finalul Primului Război Mondial.35 În schimb,
31
Domnica I. Păun, op. cit.
32
Ion Chelcea, Câteva observațiuni..., pp. 1-9.
33
34
Excepția notabilă de la această a fost Uniunea Sovietică. Vezi: Brigid O’Keeffe, New Soviet
Gypsies. Nationality, Performance, and Selfhood in the Early Soviet Union, Toronto, University
of Toronto Press, 2013.
35
De altfel, existența unei statistici cu privire la numărul romilor din România, realizată în
cadrul recensământului din anul 1930, se datorează unei strategii politice ce nu îi avea în vedere
pe romi. Așa cum subliniază Vladimir Solonari, Sabin Manuilă, însărcinat fiind cu realizarea re-
censământului din 1930, a decis și înregistrarea etniei (neam) alături de limba maternă pentru a
autoritățile locale și regionale au fost nevoite să gestioneze comunitățile de romi aflate

în teritoriul pe care îl administrau.
Combaterea nomadismului a fost una dintre măsurile principale adoptate de către
statele moderne europene în încercarea lor a guverna mai eficient și implicit a-și spori
controlul asupra societății. Din cauza dificultăților în a supraveghea și controla aceste
populații mobile, nomadismul a fost asociat cu devianța socială și criminalitatea. Astfel,
punctul major de interes pentru autorități a fost reprezentat de comunitățile de romi
nomazi și semi-nomazi, considerați a fi grupurile cele mai problematice și care trebuiau
supravegheate și controlate.36 România nu a făcut excepție de la acest trend european
mai larg. Autoritățile române interbelice au încercat să controleze mobilitatea grupu-
rilor nomade și semi-nomade de pe teritoriul țării. Prevalându-se de categoria analitică
a „vagabondajului”, au criminalizat un întreg stil de viață, nu o infracțiune concretă,
fapt ce a condus la numeroase abuzuri.37
O primă lege în acest sens, „Lege pentru înfrânarea vagabondajului și cerșetoriei și
pentru protecțiunea copiilor” a fost emisă încă din 9 iulie 1921.38 Conform legii, toți cei
care nu aveau un domiciliu stabil și mijloace prin care să își câștige existența, spre
exemplu, prin practicarea unei profesii, erau pasibili să primească o pedeapsă cu
închisoare de la cinci zile la doi ani.39 Prin faptul că romii se încadrau în mod perfect
descrierii legii, deși nu erau numiți explicit în textul legislativ și nici nu erau singura
categorie care se putea încadra în categoria „vagabondajul”, erau neîndoielnic unul
dintre cele mai importante grupuri care puteau cădea sub incidența legii. Astfel, încă
din primii ani ai creării României Mari s-a încercat controlarea comunităților de romi
nomazi și semi-nomazi, iar interacțiunea acestora cu instituții precum jandarmeria
(rurală) a devenit tot mai frecventă.40 Comunitățile nomade și semi-nomade, care
doreau să se așeze pentru o anumită perioadă de timp la marginea unei localități, erau
nevoite să obțină aprobarea autorităților locale. Conform unor reglementări adoptate
în 1933, romii puteau rămâne într-o localitate pentru cel mult 8 zile, în timp ce din
anul 1934 trebuiau să obțină și o autorizație din partea Inspectoratului General al
Jandarmeriei pentru a se deplasa în mod legal pe teritoriul țării.41
demonstra faptul că numărul etnicilor români era mai mare decât datele înregistrate de
recensămintele maghiare; Vladimir Solonari, op. cit., p. 96.
36
Benjamin Thorne, op. cit., pp. 45-48; Viorel Achim, The Roma in..., pp. 123-126.
37
See: A.L. Beier, Paul Ocobock, Cast Out: A History of Vagrancy and Homelessness in
Global Perspective, Ohio University Press, Athens, Ohio, 2009.
38
Benjamin Thorne, op. cit., p. 50.
39
Ibidem.
40
Ibidem, pp. 65-69.
41
Mai mult, deși au existat cazuri în care romilor nomazi li s-au pus la dispoziție
locuințe sau terenuri în vederea construirii unei locuințe, aceste măsuri au rămas
inițiative punctuale la nivel local și nu au reprezentat o măsură sistematică la nivel
național. Autoritățile locale și regionale au fost reticente în a lua măsuri în vederea
sedentarizării, iar mai apoi a integrării acestor comunități, întrucât erau percepute ca
fiind dificil de gestionat. Astfel, interacțiunea dintre romi și autoritățile locale a dus de
cele mai multe ori la consolidarea și nu la dispariția granițelor dintre stat/comunitățile
locale ne-rome și romi. Reprezentative în acest sens sunt cazurile în care prefecții,
folosindu-se de diferite reglementări legale în vigoare, încercau să îi expulzeze pe romi
din județul pe care îl administrau.42 Benjami Thorne subliniază faptul că uneori doar
suspiciunea, că romii ar desfășura activități ilegale în peregrinările lor, era suficientă
pentru a fi considerați un pericol la adresa ordinii publice și expulzați dintr-un județ.43
Fiind sub supravegherea jandarmeriei, existau numeroase abuzuri comise împotriva
romilor fapt ce a condus la percepția unui conflict continuu.44 Viorel Achim mențio-
nează, la rândul său, existența situațiilor în care jandarmeria a forțat în mod abuziv
chiar romii care erau deja proprietari de pământ să părăsească o anumită localitate.45
Astfel de atitudini nu s-au limitat la autoritățile statului. Dimpotrivă, romii nomazi și
semi-nomazi erau priviți cu neîncredere de o parte a populației sedentare, care proiec-
tau asupra lor o serie amplă de stereotipuri negative. Un exemplu în acest sens sunt
evenimentele petrecute în județul Cluj, în 1937, când un grup de romi (probabil
semi-nomazi) din Negreni s-a oprit la marginea localității Ciucea cu acordul jandar-
meriei. Însă, după ce printre localnici s-a răspândit zvonul că romii erau „hoți și
criminali”, sătenii s-au coalizat și i-au obligat pe romi să părăsească localitatea.46
Pe lângă acuzațiile de vagabondaj și periclitarea ordinii publice, începând din anii
’20, romii nomazi și semi-nomazi au fost percepuți ca unul dintre cei mai importanți
factori în transmiterea epidemiilor. Spre exemplu, în anul 1924, prefectul Clujului
descria romii nomazi drept „un pericol imens la adresa sănătății populației” față de care
era nevoie să fie luate „măsuri urgente și severe”.47 La sfârșitul anilor ’30, astfel de luări
de poziție au devenit tot mai virulente. Dacă pe parcursul anilor ’20 și prima jumătate a
anilor ’30 măsurile legate de prevenirea a răspândirii epidemiilor au fost luate punctual,
42
43
Ibidem, pp. 56-58.
44
Ibidem, pp. 58.
45
Viorel Achim, The Roma in Romanian..., p. 153.
46
Benjamin Thorne, op. cit., p. 56; În urma acestor evenimente romii au fost arestați la
următoarea oprire, dar jandarmeria nu a putut găsi nimic care să îi incrimineze.
47
Ibidem, p. 57.
la nivel local, în 1937 este elaborat un prim plan la nivel național care viza măsuri de
limitare a vagabondajului romilor văzuți ca „cel mai mare pericol în ceea ce privește
răspândirea tifosului exantematic”. Deși acest ordin nu a produs efecte48, după instau-
rarea dictaturii regale, în 1939, prin ordinul Ministerului de Interne 939/1939, iar mai
apoi ordinul 3789/1939 emis de Ministerul Sănătății au fost instituite măsuri severe
pentru controlul romilor nomazi și semi-nomazi, de implementarea cărora trebuia să
se ocupe jandarmeria și poliția. Măsurile împotriva romilor nomazi au crescut ca inten-
sitate în contextul epidemiei de tifos din 1941. Dacă la prima vedere acestea urmăreau
limitarea unor probleme reale rezultate din frecvența crescută a epidemiilor de tifos
exantematic, în opinia lui Thorne, măsurile care limitau deplasarea romilor pe timpul
iernii, așezarea lor în localități, carantina obligatorie, i-au vizat în mod discriminatoriu
și disproporționat. În ochii autorităților, romii au ajuns să reprezinte principalii vectori
ai răspândirii epidemiilor, fără ca această acuzație să fie documentată și demonstrată
suficient.49
Deși majoritatea elitei politice românești nu a profesat atacuri virulente la adresa
romilor și vedeau asimilarea lor ca pe un fenomen pozitiv, romii erau percepuți de
populația ne-romă prin prisma unor puternice stereotipuri culturale. Acestea nu se
reduceau la diferite versiuni romantice ale „bunului sălbatic”, ci descriau și o serie de
atribute negative ale romilor, de la înapoierea economică și culturală la comportamente
anti-sociale și predispoziția spre comiterea de infracțiuni, la percepția lor ca factori de
răspândire a bolilor. Stereotipurile erau întărite și de faptul că, în lipsa unor măsuri din
partea autorităților care să ajute comunitățile de romi să depășească o serie de decalaje
istorice, aceștia au rămas cea mai vulnerabilă, săracă și implicit segregată categorie
socială din România interbelică.50
Holocaustul romilor, prin deportarea lor (alături de evrei) în Transnistria, a fost
posibil într-un context particular, al ascensiunii nazismului în Europa urmată de
izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. Fără a intra în mai multe detalii cu
privire la ascensiunea Partidului Național-Socialist în Germania, respectiv a fascis-
mului italian, este important de remarcat faptul că aceste evoluții la nivel european au
fost privite în țară ca posibile soluții la criza economică și politică (a democrației de tip
occidental) din România primei jumătăți anilor ’30.51 Atracția noilor regimuri politice
consta, printre altele, și din faptul că, în lipsa „tergiversărilor politice” specifice statelor
48
Benjamin Throne, op. cit., pp. 102-103. Ordinul se adresa instituțiilor sanitare care însă nu
au putut impune aplicarea acestor prevederi.
49
50
51
Solonari, op. cit., passim.
democrate, un „regim de mână forte” putea pune în aplicare măsuri radicale de soluțio-
nare a problemelor sociale existente.52
Documentele oficiale emise de regimul Antonescu au plasat măsura deportării
romilor în logica protejării ordinii publice, amenințată de comportamentul antisocial și
gradul ridicat al criminalității din rândurile acestei populații. Însă, în jurul motivelor
exacte ale deportării continuă să existe o serie de dispute istoriografice. În cadrul
acestei lucrări, subscriu analizei propuse de Vladimir Solonari, care consideră că un rol
fundamental pentru derularea deportării l-a avut chiar Mareșalul Antonescu.53 Astfel,
conducătorul României de la acea vreme vedea în contextul războiului o oportunitate
unică pentru excluderea, prin diferite mijloace, a tuturor minorităților din țară în
vederea obținerii „omogenității etnice” a României.54 Mai mult, Solonari argumentează
faptul că la nivel guvernamental a existat un consens cu privire la oportunitatea unei
asemenea acțiuni.55 De asemenea, consideră că argumentele rasiale propuse de repre-
zentanții școlii eugenice românești au avut o influență semnificativă asupra procesului
decizional de la cel mai înalt nivel, Antonescu însuși subscriind acestora.56 La rândul
său, Benjamin Thorne atrage atenția asupra faptului că deși măsurile de deportare îi
vizau pe toți cei care aveau un comportament antisocial și comiteau infracțiuni, doar
romii au fost deportați în baza acestor rațiuni.57 Nu în ultimul rând, deși în mod
indiscutabil decizia deportării romilor și evreilor în Transnistria a fost luată la inițiativa
autorităților române, contextul internațional al apropierii politice de Germania, care
promova o politică rasială, de exterminare a celor două populații, a cântărit în mod
semnificativ asupra deciziilor autorităților române.58
Însă, conform argumentației mele de mai sus, așa cum subliniază și Benjamin
Thorne, este necesară și o perspectivă de la nivel local care să completeze analiza politi-
cilor de la nivel central. Consider că un rol hotărâtor a fost jucat și de o serie de factori
contextuali precum: persistența unor stereotipuri culturale (perpetuate din perioada
sclaviei), interacțiunea frecventă a romilor nomazi cu jandarmeria, existența unor
conflicte la nivel local între romi și ne-romi, în funcție de gradul de asimilare etnică.
Astfel de factori au contribuit, de asemenea, în mod semnificativ, pe de o parte, la
52
Ibidem, pp. 41-51.
53
Vladimir Solonari, op. cit., pp. 247-251.
54
Vezi și: Benjamin Thorne, op. cit., pp. 106-110.
55
56
Vezi: Benjamin Thorne, op. cit., pp. 124-125; Vladimir Solonari consideră că Sabin
Manuilă a fost „cureaua de transmitere” a ideilor eugeniștilor scolii lui Iuliu Moldovan către
eșaloanele superioare ale conducerii de stat. Vladimir Solonari, op. cit., pp. 102-103.
57
58
conturarea percepției publice că măsurile de deportate a unor categorii de romi în

perioada războiului erau justificate și necesare, iar, pe de altă parte, la felul în care
deportarea a fost implementată propriu-zis și, implicit, consecințele tragice ale acesteia.
Viorel Achim, în cadrul mai multor cercetări59 a documentat momentele de solida-
ritate ale populației majoritare cu romii, în perioada 1942-1944. Astfel, atât membrii
elitei politice, spre exemplu, Constantin I. C. Brătianu cât și ai elitei culturale, George
Enescu, au protestat împotriva deportării romilor în Transnistria. Mai mult, documen-
tele de arhivă demonstrează faptul că au existat un număr important de petiții pentru
ca romii din diferite localități ale țării să nu fie deportați în Transnistria. Însă, în logica
argumentației de mai sus, urmărind și argumentele prezentate de cercetători ca
Vladimir Solonari și Benjamin Thorne, această perspectivă trebuie nuanțată, În mod
incontestabil a existat solidaritate față de o parte a romilor, dar, în egală măsură,
stereotipurile față de romi și disensiunile de la nivel local au contribuit la perceperea
romilor ca indezirabili din punct de vedere social și implicit la justificarea deportării.
Graba cu care s-a realizat recensământul din luna mai a condus la multe abuzuri.
Fără timp suficient, fără criterii clare de identificare a romilor, autoritățile de la nivel
local s-au bazat pe propriile opinii cu privire la romii ce urmau a fi recenzați, precum și
pe opinia comunității despre aceștia. Astfel, deși la acel moment pașii următori recen-
sământului nu erau cunoscuți publicului larg, la nivel local categoriile neclare propuse
de guvern au fost interpretate astfel încât să cuprindă în cadrul recensământului pe toți
acei romi considerați drept problemă.60 Ilustrativ este cazul județului Timiș-Torontal
care s-a particularizat în contextul deportării prin faptul că au fost deportați în
Transnistria un număr semnificativ mai mic de romi decât cel identificat în urma
recensământului, respectiv 78 de persoane dintr-un total de 346.61 Așa cum explică
Viorel Achim, această situație s-a datorat în cea mai mare măsură intervenției coman-
dantului legiunii de jandarmi din județ, maiorul Peșchir Ioan, care a dispus verificarea
tuturor plângerilor adresate de romi înainte de evacuare. În urma verificărilor, au fost
constatate mai multe abuzuri făcute de șefii de post din județ cu privire la încadrarea
romilor în categoriile destinate pentru deportare. Maiorul Peșchir considera faptul că
aceștia au trecut pe liste mai multe persoane inclusiv „dintr-o aversiune față de romi”.
59
Viorel Achim, Atitudinea contemporanilor..., pp. 201-233; „O intervenție a reginei-mame
Elena pentru repatrierea unei femei de origine romă deportată în Transnistria”, în
Holocaust. Studii și cercetări, Vol. I, nr. 2, 2009, pp. 71-81; „Operațiunile de deportare a romilor
în Transnistria. Situația din județul Timiș-Torontal, septembrie 1942”, în Holocaust. Studii și
cercetări, Vol. I, nr. 1, 2009, pp. 29-39.
60
Benjamin Thorne, op. cit., pp. 129-135
61
Viorel Achim, Operațiunile de deportare a..., pp. 29-39.
Ori, este probabil ca asemenea atitudini să fie împărtășite și de o parte a comunității

locale în mijlocul căreia șefii de post își desfășurau activitatea și din care făceau parte.
Mai mult, deși numărul cererilor de excludere a unor persoane de la deportate a fost
semnificativ, ele au fost create în majoritatea lor atunci când exista la nivelul percepției
publice ideea unui posibil val trei al deportării.62 Astfel, petițiile nu vizau acțiunea de
deportare a romilor în ansamblul ei, ci cazuri particulare. Intervențiile aveau în vedere
persoane care erau în cea mai mare parte integrate în societatea românească și al căror
comportament era considerat a fi în opoziție cu romii deja deportați. Așa cum se
descria într-un memoriu din octombrie 1942 în favoarea meseriașilor romi din orașul
Zimnicea: „numai ca origine îndepărtate mai pot fi socotiți țigani.”63 Într-un alt memo-
riu din septembrie 1942, în favoarea unui tinichigiu din Craiova, se arăta cum: „Familia
sa, compusă din soție și doi copii, pe care numitul Ștefan Gâdea i-a învățat aceeași
meserie, s-a purtat în mijlocul nostru nu ca un țigan, ci poate cu o conduită mai
frumoasă decât a multora dintre românii de sânge.”64 Și nu în ultimul rând, trebuie
atrasă atenția și asupra faptului că protestele cu privire la deportarea romilor nomazi,
asupra cărora erau proiectate cele mai multe stereotipuri negative în societatea
românească, au lipsit cu desăvârșire.65
Reorientarea politicii românești spre Germania s-a făcut încă din perioada dictaturii
regale instaurate de către Carol al II-lea. În viziunea lui Vladimir Solonari, consolidarea
întregii puteri în mâinile unei singure persoane a făcut ca politica externă a țării să se
contureze în funcție de predicțiile regelui cu privire la evoluția operațiunilor militare
din momentul respectiv, punctul de turnură fiind reprezentat de victoria Germaniei
asupra Franței în iunie 1940.66 Mai mult, vara anului 1940 a adus României pierderi teri-
toriale semnificative. Astfel, în urma dictatului de la Viena, Nord-vestul Transilvaniei a
fost cedat Ungariei, apoi Nordul Bucovinei, Ținutul Herța și Basarabia au revenit Uniunii
Sovietice, iar Bulgaria a redobândit Cadrilaterul. Pierderile teritoriale au condus la pier-
derea popularității regelui Carol al II-lea care a fost nevoit să abdice de la tronul
României în favoarea regelui Mihai. Conducerea politică și militară a revenit însă Mare-
șalului Ion Antonescu67, care, asemenea regelui Carol al II-lea, deținea puteri de decizie
nelimitate (după suspendarea constituției în 1938), arogându-și titlul de „conducător”.68
62
63
Viorel Achim, Atitudinea Contemporanilor..., pp. 224-225.
64
Viorel Achim, Atitudinea Contemporanilor..., pp. 224-225.
65
Ibidem, pp. 230-232; Vezi și Vladimir Solonari, op. cit., p. 267.
66
67
Inițial Antonescu a guvernat într-o alianță cu Mișcarea Legionară, dar Statul Național
Legionar a rezistat doar până în februarie 1941.
68
Vladimir Solonari, op. cit., p. 121.
La 22 iunie 1941, România s-a alăturat campaniei Germaniei împotriva Uniunii

Sovietice. Astfel, au fost redobândite provinciile Basarabia și Bucovina. În Transnistria, o
regiune care fusese parte până la acel moment din Uniunea Sovietică, aflată între râurile
Nistru și Bug, a fost instaurată o administrație civilă românească, din august 1941 până în
ianuarie 194469, dar acest teritoriu nu a fost în mod formal parte a României70.
Primele discuții cu privire la necesitatea unor măsuri cu privire la romii din România
au apărut la începutul anului 1941. În luna februarie 1941, Antonescu a vehiculat
posibilitatea deportării romilor în Bărăgan71 fără a exista însă un plan bine conturat. O
asemenea măsură era justificată, în opinia lui Antonescu, de criminalitatea ridicată din
rândul romilor, din București și alte centre urbane ale țării. Dar, important, ideea exclu-
derii sau deportării romilor era în congruență cu stereotipurile lui Antonescu cu privire
la romi, precum și cu ideea ce se contura tot mai clar în privința rolului său în a salva
națiunea română de toate minoritățile etnice, care frânau dezvoltarea românilor prin
„purificare etnică”.72 Obținerea administrației Transnistriei a oferit guvernării Antonescu
posibilitatea utilizării provinciei, considerată în afara teritoriului național, ca amplasa-
mentul ideal pentru realizarea unei asemenea politici. Astfel, s-a decis în primă instanță
deportarea evreilor din Basarabia și Bucovina, iar mai apoi a romilor nomazi și o parte a
celor sedentari.73
Pe parcursul anului 1942 aproximativ 25.000 de romi nomazi și sedentari au fost
deportați în Transnistria.74 Deportarea a fost precedată de realizarea unui recensământ
al romilor din România, care viza identificarea tuturor romilor nomazi de pe teritoriul
țării alături de romii considerați a fi o problemă pentru ordinea publică: cu antecedente
penale, recidiviști, fără ocupație. Semnificativ, împreună cu acești romi sedentari
urmau a fi deportate și familiile lor. Într-o primă etapă (iunie-august)75 au fost depor-
tați aproximativ 11.400 de romi considerați a fi nomazi.76 În cea de-a doua etapă (sep-
tembrie) au fost deportați 13.245 de romi sedentari, incluși în categoria romilor
69
70
Ibidem.
71
Ibidem, p. 171.
72
73
74
75
La intervenția generalului Vasiliu, deportările au continuat și după încheierea oficială a
operațiunii, până la începutul lunii septembrie. Vladimir Solonari, op. cit., p. 255.
76
Viorel Achim propune cifra de 11.441 de romi nomazi, Viorel Achim, The roma in...,
p. 172; Vladimir Solonari propune cifra de 11.474. Vladimir Solonari, op. cit., p. 255.
problemă77. În ambele cazuri au fost deportate mai multe persoane decât numărul
preconizat în urma recensământului.78
În derularea operațiunilor de mobilizare au fost comise numeroase abuzuri, fiind
deportați și romi mobilizabili cu familiile lor, familiile romilor deja mobilizați pe front,
romi care aveau locuri de muncă stabile sau chiar persoane care nu erau de etnie romă,
inclusiv români.79 Romii nomazi au fost conduși „din post în post”, sub escorta jandar-
milor până în Transnistria, fiindu-le confiscate bunurile înainte de ajunge la destinație.
Romii sedentari au fost transportați cu trenul în condiții improprii, fiindu-le limitat
drastic bagajul pe care îl puteau avea asupra lor.80 În Transnistria, romii deportați au
fost așezați în județele Golta, Oceakov, Balta și Berezovka, dar majoritatea romilor
nomazi au fost așezați în județul Golta, iar cei sedentari în județul Oceakov.81 În lipsa
unei atente planificări a deportării, condițiile de viață din Transnistria s-au dovedit a fi
deplorabile. Romilor nu li s-a putut asigura adăposturi suficiente, alimente, îmbrăcă-
minte, săpun, combustibil pentru încălzire. În încercarea lor de a supraviețui, s-au con-
fruntat cu brutalitatea jandarmilor români și ucraineni. O consecință directă a con-
dițiilor improprii de trai a fost izbucnirea epidemiilor de tifos exantematic. Conform
istoricului Viorel Achim, aproximativ jumătate din cei 25.000 de romi deportați și-au
pierdut viața în Transnistria.82
77
Recensământul derulat în luna mai a identificat 31.438 de persoane care s-ar fi încadrat în
categoriile menționate în ordinul cu privire la recenzarea romilor sedentari. Cu toate acestea, în
luna iulie ministerul de interne a intervenit cerând verificarea listelor și excluderea celor mobili-
zați sau mobilizabili precum și a părinților, soțiilor și copiilor acestora. Viorel Achim mențio-
nează faptul că este dificil de stabilit un număr exact al romilor deportați în cele două valuri,
propunând o cifră estimativă de 25.000 de persoane. Viorel Achim, The Roma in..., p. 175.
78
Există un consens istoriografic în privința faptului că un rol cheie în deportarea romilor a
fost jucat de Generalul Constantin Vasiliu, însărcinat cu operațiunea de deportare. Acesta a
descris deportarea ca „ecarisaj polițienesc” și și-a exprimat în mai multe rânduri intenția de a
deporta cât mai mulți romi făcând presiuni în acest sens asupra subordonaților săi. Vladimir
Solonari, op. cit., pp. 254-261; Viorel Achim, The Roma in..., pp. 172-173.
79
80
81
82
Ibidem, p. 179.
Partea II.
Memoria deportării în Transnistria
Romii deportați au revenit în România într-o perioadă marcată de traumele produse

de cel de-Al Doilea Război Mondial. Privațiunile războiului, pierderile de vieți omenești,
pe câmpul de luptă sau în afara lui, consecințele înaintării Armatei Roșii pe teritoriul
României, au afectat în mod semnificativ întreaga populație indiferent de etnie. Aceste
evenimente au fost urmate de instaurarea regimului comunist în România, marcată de
eliminarea fizică a opozanților politici, folosirea măsurii deportării împotriva unor gru-
puri etnice sau sociale (deportarea populației de origine germanică în Donbas sau depor-
tările în Bărăgan). Astfel, primele relatări despre deportare au apărut într-un context
mai larg, în care și populația locală a suferit, nu doar cei deportați. Michael Stewart
consideră că încercarea romilor de a povesti despre suferințele din timpul Holocaustu-
lui s-a lovit de răspunsul interlocutorilor: „și noi am suferit”.83 În egală măsură, romii
erau învinovățiți pentru ceea ce li s-a întâmplat din cauza presupusului lor compor-
tament asocial sau infracțional. În opinia sa, aceasta a fost o experiență comună a
majorității romilor europeni la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial.84 Și în cazul
României, supraviețuitorii au fost descurajați să vorbească în afara comunității despre
evenimentele deportării, întrucât asupra lor plana un stigmat social, regimul Antonescu
promovând ideea conform căreia deportarea i-a vizat doar pe acei romi care comiteau
infracțiuni. Mai mult, unii dintre supraviețuitori au echivalat deportarea lor cu etnia
din care făceau parte și astfel au încercat să se integreze cât mai bine în populația majo-
ritară, fiindu-le frică de o posibilă nouă deportare.85 La finalul războiului, în cadrul
procesului mareșalului Antonescu și al altor oficialități ale statului român nu a depus
mărturie niciun deportat rom. De asemenea, procesele, în condițiile propagandei
oficiale, nu au fost urmate de o discuție publică despre persecuțiile etnice din perioada
regimului Antonescu.86
Mai apoi, istoriografia comunistă a ocultat rolul jucat de România în Holocaust. În
cadrul discursului oficial, principala interpretare dată celui de Al Doilea Război Mon-
dial a fost victoria clasei muncitoare asupra fascismului, iar colaborarea cu autoritățile
naziste a fost descrisă ca un fenomen care a ținut strict de comportamentul unor
83
Michael Sterwart, „Remembering without commmeoration: The Menemonics and Politics
of Holocaut Memories Among European Roma”, în Journal of the Royal Anthropological
Institutue 10, nr. 3, 2004, pp. 568-571
84
Ibidem.
85
Michelle Kelso, op. cit., p. 48.
86
***Raport Final, pp. 286-288; Michele Kelso, op. cit., p. 49.
partide/mișcări sociale de extremă dreapta.87 Așadar, narațiunile supraviețuitorilor

reprezentau o formă de contradiscurs ce nu putea avea acces în spațiul public controlat
de propaganda oficială. Acest fenomen s-a acutizat în perioada național comunismului
promovat de către Nicolae Ceaușescu, atunci când a existat o politică de „salubrizare” a
istoriei României. Astfel, s-a reluat ideea că România nu a avut un rol importat în atro-
citățile comise în cel de-Al Doilea Război Mondial, subliniindu-se în schimb vinovăția
autorităților maghiare care au administrat nord-vestul Transilvaniei după Dictatul de la
Viena.88
În perioada imediat următoare Revoluției din Decembrie 1989, a existat un boom
memorialistic, cei care au suferit persecuții în perioada Războiului Mondial, mai apoi
cea comunistă, având posibilitatea să își facă cunoscute poveștile de viață în spațiul
public. Boom-ul memorialistic a fost însoțit și de unul istoriografic, istoricii profesio-
niști abordând în special subiecte ce se încadrau tematicii universului concentraționar
comunist. Cu toate acestea, în primii ani după căderea comunismului, romii au rămas
în afara acestor evoluții din mai multe cauze: condiția marginală a romilor în societatea
românească, lipsa capitalului cultural (romii nu au ținut jurnale, nu au publicat me-
morii sau autobiografii), existența unor stereotipuri negative cu privire la aceștia, care
făceau ca mărturiile lor să nu pară credibile, frica supraviețuitorilor de noi persecuții
etnice, în contextul radicalizării discursului anti-țigănesc de după Revoluție89, lipsa
interesului din partea mediului academic cu privire la istoria romilor în general și
deportarea romilor în Transnistria în particular. Notabilă este și persistența în spațiul
public românesc a unui curent negaționist, perpetuat din perioada comunistă, cu
privire la Holocaust, care a conturat în continuare perspectiva României ca victimă a
celui de-Al Doilea Război Mondial.
La nivel oficial, o schimbare radicală s-a produs abia în anul 2003 când, la presiunea
internațională, a fost creată Comisia Wiesel care a prezentat un raport asupra Holo-
caustului în România. Această analiză, susținută de la cel mai înalt nivel al statului
român, a avut un impact public semnificativ și a reprezentat un precedent pentru de-
mersuri similare cu privire la analiza regimului comunist din România. De asemenea,
raportul comisiei a exprimat în mod clar faptul că și romii, alături de comunitatea
87
Michelle Kelso, op. cit., pp. 49-50.
88
Vezi: Adrian Cioflâncă, „A Grammar of Exculpation in Communist Historiography:
Distortion of the History of Holocaust under Ceaușescu”, în Cioflâncă Adrian, Zub Alexandru
(eds.), Cultură politică și politici culturale în România Modernă, Iași, Editura Universității
Alexandru Ioan Cuza, 2005.
89
Michelle Kelso, op. cit., pp. 50-60.
evreiască, au fost victimele ale genocidului, iar implicarea autorităților române nu

poate fi contestată.90
Este important de menționat faptul că un număr relativ mic de istorici, antropologi
și sociologi români au abordat problematici legate de istoria romilor din România, unii
dintre ei încă din perioada anilor ’90.91 Alături de sursele de arhivă, mărturiile de istorie
orală ale supraviețuitori romi ai deportării au ajuns în centrul preocupării unor cerce-
tători ca: Michelle Kelso, Radu Ioanid, Luminița Cioabă, Adrian Nicolae Furtună, Petre
Matei.92 Este important de menționat și faptul că interesul pentru mărturiile supravie-
țuitorilor din Transnistria s-a conturat și ca parte a demersurilor cu privire la obținerea
unor compensații.93 Cu toate acestea, intervievații au exprimat în repetate rânduri fap-
tul că au împărtășit amintirile cu privire la deportare încă din perioada comunistă, dar
numai în interiorul familiei, cel mult al comunității. La o concluzie similară a ajuns și
Michelle Kelso, în anii ’90.94 Astfel, deși tema despăgubirilor a creat un context favora-
bil pentru ca mărturiile romilor să intre în atenția cercetătorilor sau a unor ONG-uri,
ele au fost comunicate unui cerc restrâns de persoane cu mult mai devreme de acest
moment.95
O serie de cercetători au propus și explicații de ordin cultural pentru numărul
relativ redus de relatări ale supraviețuitorilor romi ai Holocaustului. Astfel, autori ca
Isabela Fonseca96 sau Inga Clendinnen97 consideră că anumite particularități culturale
ale romilor, focalizarea pe prezent și uitarea ca modalitate de a gestiona un trecut
traumatic, explică absența memoriei suferinței colective prin care au trecut.98 Michael
Stewart se distanțează de asemenea interpretări, considerând că memoria s-a transmis
la nivelul comunităților, dar e important să avem în vedere mai ales formele non-nara-
90
***Raport Final...
91
Viorel Achim, Țiganii în istoria României, București, Editura Enciclopedică, 1998.
92
Michelle Kelso a început să intervieveze supraviețuitori ai deportării în Transnistria
începând cu anul 1995. Lucrarea de doctorat a autoarei, susținută în anul 2010 are la bază 150
de interviuri. De asemenea, cercetarea s-a concretizat și prin producerea unui film documentar
începând cu anul 1999 Dureri ascunse. Persecuția Romilor în cel de-al Doilea Război Mondial,
ecranizat începând cu anul 2005. Această înșiruire de autori nu este exhaustivă, un asemenea
demers putând face obiectul unei lucrări în sine.
93
Viorel Achim, „Romanian Interest in the Deportation of Roma to Transnistria (1942-1944)”,
în Euxeinos. Governance and Culture in the Black Sea Region, No. 1 (2011), pp. 14-16.
94
Michele Kelo, op. cit., passim.
95
Ibidem.
96
Isabela Fonseca, Bury me Standing: The Gypsies and their Journey, Random House, Ney
York, 1995.
97
Inga Clendinnen, Reading the Holocaust, Cambridge University Press, Cambridge, 1999.
98
Isabela Fonseca, op. cit., passim.
tive, aici rezidând și explicația faptului că trecutul traumatic este relevant și în prezent
în ciuda faptului că romii nu au obiceiul comemorării.99 Slavomir Kapralski consideră
că modelul teoretic propus de către Michael Stewart, al unor „memorii implicite”
încorporate în relațiile lor de zi cu zi cu ne-romii este bine argumentat, dar că nu poate
fi generalizat la nivelul tuturor comunităților de Romi, dată fiind diversitatea foarte
mare a acestora.100
Așa cum am amintit deja, Michelle Kelso consideră că romii își amintesc și vorbesc
despre Holocaust, dar că narațiunile lor s-au transmis la nivelul familiei și pentru o lungă
perioadă de timp nu au fost reprezentante în spațiul public. Totuși, așa cum subliniază
Adrian Nicolae Furtună, existența tabuurilor culturale a făcut ca unele experiențe limită
să nu poată fi exprimate, dar nu într-un mod absolut.101 Astfel, o lectură culturală a
interviurilor cu supraviețuitori ai deportării ne permite să identificăm nu doar suferința
fizică a intervievaților, ci și trauma psihologică cauzată de distrugerea valorilor cultu-
rale.102 Faptul că anumite obiceiuri, care guvernau viața de zi cu zi a romilor nu au mai
putut fi respectate în condițiile deportării, a condus la rușine și umilire.103
În cadrul istoriografiei românești a existat pentru o lungă perioadă ideea conform
căreia mărturiile orale sunt surse istorice puțin credibile, fiind ușor influențabile de
nostalgie sau aproape inutilizabile prin faptul că martorii, odată cu trecerea timpului,
uită în mod inevitabil aspecte esențiale ale trecutului. Aceste interpretări, similare cu
punctele de vedere exprimate în dezbaterile internaționale din anii 1980 despre istoria
orală, scapă din vedere chiar schimbarea de paradigmă care a avut loc în cadrul disci-
plinei la acea dată. Practicanții istoriei orale au explicat faptul că interviurile nu repre-
zintă „o voce din trecut” care să reflecte evenimentele „așa cum au fost”, ci sunt repre-
99
Michael Sterwart, op. cit., passim.
100
Slavomir Kapralski, The Aftermath of the Roma Genocide. From Implicit Memories to
Commemoration, în Anton Weiss-Wendt (ed.), The Nazi Genocide of the Roma. Reassessment
and Commemoration, Berghahn Books, New York, 2013, pp. 229-249.
101
Adrian Nicolae Furtună, Cultura romă între bărci de carton și realitate, Dykhta!
Publishing House, 2015, pp. 9-14.
102
Julia von dem Knesebeck, The Roma Struggle for Compensation in Post-War Germany,
University of Hertforshire Press.
103
Un exemplu elocvent în acest sens este oferit de Julia von dem Knesebeck care ilustrează
importanța aspectelor culturale pentru a înțelege pe deplin suferința prin care comunitățile de
romi din Germania (dar nu numai) au trecut în perioada Holocaustului. Astfel, ea arată faptul
că după război compensațiile au fost acordate doar persoanelor care în urma sterilizării au
suferit infirmități fizice care le împiedicau să muncească. Dar, pentru supraviețuitoare, cea mai
mare suferință se leagă de consecințele sociale ale faptului că nu au putut avea copiii (astfel nu
și-au putut întemeia o familie) nu doar de suferința fizică, lucru pe care birocrații statului
german l-au ignorat. Julia von dem Knesebeck, op. cit., pp. 51-52.
zentări subiective ale experiențelor intervievaților, comunicate într-o formă narativă.

Istorici de marcă precum Alessandro Portelli104 sau Luisa Passerini105 au demonstrat
faptul că subiectivitatea, văzută ca cel mai mare defect al surselor orale, reprezintă, de
fapt, cea mai importantă caracteristică a lor. Conform lui Alessandro Portelli, credibili-
tatea surselor orale este similară cu cea a altor tipuri de surse istorice, dar metodologia
aplicată trebuie să fie una particulară.106 Altfel spus, nu trebuie să ne întrebăm doar care
este relația dintre „viața” respectiv „povestea” cuiva, ci mai degrabă care este rolul
„poveștii” pentru „viața intervievatului”.107 De ce este important să își spună povestea
într-un mod particular? Care sunt semnificațiile pe care o poveste de viață le transmite?
Ce ne spune această poveste despre intervievat? Astfel, sursele de istorie orală repre-
zintă singura metodă de investigare a felului în care intervievații au perceput și inter-
pretat anumite evenimente, sentimentele asociate lor, precum și felul în care eveni-
mente istorice ulterioare au influențat modul în care trecutul este rememorat.
Interviurile analizate în cadrul acestei lucrări au fost realizate în perioada 2015-2017
ca parte a unui proiect mai larg, The Untold Story. An Oral History of the Roma People
in Romania, de investigare a trecutului recent al romilor din România prin intermediul
colectării, prezervării și interpretării mărturiilor de istorie orală. Așa cum am mențio-
nat, supraviețuitorii intervievați în cadrul acestui proiect nu erau adulți la momentul
deportării. Astfel, mărturiile lor sunt lipsite de claritate în legătură cu unele aspecte.
Spre exemplu, detaliile ca: data exactă când familia/comunitatea a fost deportată, locali-
tățile prin care au trecut în drumul spre Transnistria, succesiunea localităților în care
au fost deportați (majoritatea au fost mutați în mai multe localități sau au fugit din
proprie inițiativă în speranța unor condiții mai bune), date referitoare la momentul
întoarcerii acasă, sunt de cele mai multe ori neclare. Neclaritățile au apărut nu doar din
cauza vârstei, ci și a faptului că în aceste comunități oralitatea este predominantă scri-
sului. Așadar, romii nu au ținut jurnale și nici nu au scris memorii care să plaseze exact
datele producerii evenimentelor108 după reîntoarcerea acasă. În egală măsură, memoria
supraviețuitorilor nu este „încadrată” de lucrări contemporane (de istorie, memoria-
104
Alessandro Portelli, The Death of Luigi Transtulli, and Other Stories: Form and Meaning
in Oral History, State University of New York Press, New York, 1991.
105
Luisa Passerini, Fascism in Popular Memory. The Cultural Experience of the Turin
Working Class, Cambridge Univeristy Press, Cambridge, 2009.
106
Alessandro Porteli, „What Makes Oral History Different,” in The Death of Luigi Trastulli
and Other Stories, State University of New York Press, Albany, 1991.
107
Idem, „The Best Garbage Man in Town: Life and Times of Valtèro Peppoloni, Worker”,
in Alessandro Portelli, The Death of Luigi Transtulli, and Other Stories: Form and Meaning in
Oral History, State University of New York Press, New York, 1991, p. 118.
108
listice, biografice) reprezentative, larg răspândite în comunitate și care să contureze o

„industrie a memoriei” similară cazului comunităților evreiești.109 Chiar dacă datele
cronologice ale deportării sunt neclare, temporalitatea, ca dimensiunea fundamentală a
narativității, este plină de semnificații (vezi cazul domnului Petre Pandelică prezentat
mai jos).
Mărturiile culese în cadrul proiectului sunt reprezentări ingenui ale unor copii care
au trecut prin situații limită și au încercat să înțeleagă, așa cum spunea un intervievat:
„De ce ne-o trimes? Dacă ne-am născut în România, ne-am născut, am crescut, trebuia
să ne ducă pă noi acolo?”110 și să transmită, în măsura în care este posibil, ororile depor-
tării. Mărturiile descriu o serie de secvențe narative cu episoade traumatice ale biogra-
fiei lor: bătaia primită de la un gardian, moartea unei rude apropiate (părinți, bunici,
frați, socri), senzația frigului, foamei, impactul epidemiei de tifos etc.
Mărturiile compun la nivelul comunităților o memorie comună a deportării. La
aceasta contribuie și o serie de „memorii împrumutate”111. Astfel, Petre Pandelică
amintește și despre utilizarea „bărcilor de carton” pentru uciderea unora dintre romii
deportați. Niciun document de arhivă nu indică existența unor astfel de acțiuni pre-
meditate ale autorităților române. Așa cum subliniază și Adrian Nicolae Furtună, este
dificil de stabilit geneza acestei reprezentări.112 Un alt tip de „memorie împrumutată”
este cel al intervenției salvatoare [uneori descrise a se întâmpla chiar în Transnistria] a
unor personalități istorice precum regina mamă Elena113 sau Ana Pauker114 care ar fi
împiedicat planurile autorităților de masacrare a romilor.
Păi pă mulț i-o omorât. O pus pă... i-o făcut vapor de... apă ăăă de carton și acolo
în Nistru o ajuns la mijloc, pă, pă mijlocu’ api și s-o rupt cu ei în jos. Și noi am
fost a treia serie. De intram în seria aia eram morț. Tăt n-am intrat în seria aia.
Și pă urmă s-o ridicat ordinu’ d-a mai omorâ. Să-i omoare. [...] O spus... Cum o
fugit de-acolo... și o, s-o ascuns când o vă, când o, o sâmțât mișcarea... Și: „Vai
de voi că... pă ăilalți, seria ăilaltă i-o omorât, i-o pus în vapor de carton, s-o suit
109
O excepție în acest sens sunt supraviețuitorii care prin implicarea lor civică după 1989 au
depus un efort de reconstituire prin apelul la mai multe surse a istoriei deportării familiei/
comunității din care aceștia făceau parte.
110
Petre Pandelică, interviu realizat de Diana Nistor și Ionela Bogdan, fișier nr. 1047, Arhiva
Institutului de Istorie Orală (în continuare AIIO), Florești, jud. Cluj, 27.01.2015.
111
Julia von dem Knesebeck, op. cit., pp. 51-53
112
Adrian Nicolae Furtună, Cultura romă..., pp. 16-17.
113
Ibidem, pp. 48-49.
114
Dănilă Clopotar, Victor Căldărar, interviu realizat de Bogdan Ionela, fișier nr. 1075,
Merghindeal, jud. Sibiu, 20.05.2015.
de aicea din margine, când o ajuns mai mijloc, s-o rupt, prăbușit ăla... vaporu’
cu ei. Și ei acolo o fost morț. Păi de acolo unde să mai scapi dacă apă așa mare?...
Fost o pierdere destul de nenorocire și... tras destul de la treaba asta. Păi... ne-am
fricoșat și noi. Noi... noi am avut norocu’, o venit ordin să nu-i mai omoare, să le
deie locuință.115
Aceste reprezentări trebuie analizate ca „memorie simbolică”116 utilizată de supra-

viețuitori în încercarea de a explica și astfel de a integra deportarea în propriile biogra-
fii. Prin urmare, deși inexacte din punct de vedere istoric, sunt importante întrucât
transmit unele dintre elementele ce grevează cel mai mult asupra supraviețuitorilor în
prezent: nevoia de a afla care au fost motivele deportării, care sunt explicațiile pentru
care ei au supraviețuit în timp ce un număr considerabil de rude apropiate și-au pier-
dut viața.117 Problematica intenționalității genocidului romilor în Transnistria este încă
un subiect dezbătut în mediul istoriografic. Însă, indiferent de motivațiile politicilor
promovate de la vârful conducerii statului român, rezultatul a fost același, crima în
masă. La nivel subiectiv, pentru supraviețuitori intenționalitatea autorităților nu poate
fi pusă sub semnul întrebării, iar „memoria împrumutată” a bărcilor de carton este una
dintre modalitățile prin care acest fapt este reprezentat în prezent.
Întrucât interviurile nu au urmărit cu precădere doar evenimentul deportării, ci po-
vestea de viață a intervievaților în sens larg (și a generațiilor născute imediat după război)
am putut să investigăm și relatări despre perioada interbelică, care a precedat deportării,
precum și modalitatea în care supraviețuitorii și urmașii acestora au încercat să își refacă
viețile după război, în contextul instaurării regimului comunist în România. De aseme-
nea, dată fiind tematica mai generală a cercetării, am realizat și interviuri cu alte per-
soane din comunitățile în care mai trăiau supraviețuitori, putând astfel să investigăm și
felul în care mărturiile s-au transmis la nivelul memoriei generaționale/colective.
Doar o minoritate dintre intervievați își mai amintesc experiențele personale din pe-
rioada interbelică. De regulă, ei se raportează cu o oarecare nostalgie la această perioadă
care se suprapune cu cea a copilăriei. Totuși, interviurile ilustrează unele transformări
prin care comunitatea romă a trecut în primele decenii după Unire. Spre exemplu,
Petre Pandelică descrie în termeni destul de detaliați situația familiei sale înainte de
deportare. S-a născut în 1927, în comuna Găneasa, jud. Olt. Familia sa se ocupa cu
agricultura și erau integrați în comunitatea rurală din localitate. Aveau locuința în
115
Petre Pandelică, interviu realizat de Ioana Cosman, fișier nr. 1049, AIIO, Florești,
jud. Cluj, 28.01.2015.
116
Julia von dem Knesebeck, op. cit., p. 53
117
Michelle Kelso vorbește despre existența în rândurile unora dintre intervievați al unui
„sentiment al vinovăției supraviețuitorului”. Michelle Kelso, op. cit., pp. 71-73.
interiorul satului, înconjurată de vecini români. Tatăl domnului Pandelică era pro-
prietar de pământ, aproximativ un hectar, pe care îl muncea toată familia asemenea
celorlalți locuitori. Astfel, regăsim unul dintre mijloacele de integrare ale romilor în
comunitățile rurale identificați în urma analizelor sociologice din epocă, proprietatea
asupra pământului:
Aveam ceva pământ. Un hectar de pământ. Și ăla îl munceam, aveam cai,

aveam, porci, aveam găini... Da, și mă duceam cu caii, mă duceam cu porcii
acolo. Aveam o văcuță cu lapte acolo, păi ne tremetea [pe noi] copiii să mergem
cu ea la câmp. Și de-acolo veneam cu ea, apoi acasă veneam, no, „Spălați-vă și
mâncați!” [râde] bătrâna mamă, mămica.118[...] Pă vecini nu că... noi am fost o
singură familie, știți, între români. Aci... dincoace casa noastră, dincolo,
încoace... tot români o fost. Și neamurile... la mămică-mea și la tăticu-mio o stat
mai în mijlocu’ comunii.119
Intervievații din comunitățile de romi nomazi rememorează, de asemenea, aspecte

ale vieții din perioada interbelică. Aceștia insistă asupra modului de viață nomad, al
organizării sociale specifice comunității, precum și asupra interacțiunii cu autoritățile
statului. Mihai Bimbai din Bistreț relatează despre felul în care romii din comunitate își
câștigau traiul, confecționând diverse obiecte din metal necesare într-o gospodărie
țărănească. Totodată, el își amintește și de rolul important pe care bulibașa îl avea în
interacțiunea cu autoritățile în perioada respectivă, despre restricțiile cu privire la
mobilitatea romilor, precum și de relațiile de multe ori tensionate cu autoritățile:
Înainte lucram căldări... lucram, căldărari. Meseriași... nu furam, nu nimica.

Umblam din comună în comună. Nu aveam casă, n-aveam nimic. N-aveau.
Unde ajungeam, ba aicea, ba la Moldova, ba... Nu era voie [să mergem în afara
țării]. Acu să dă voie să meargă. Umblam tot județu’ nostru, ce era, România.
Păi, umblam câte zece-douăzăci de căruțe, așa. Era un, un țigan din ei, ca cum
sânt eu acum. „Cine-i bulibaș?” „Eu!” Să duce la poliție... Deștidea. „Domnule
polițai, sânt aicea. Ia uită-te, am atâța omeni, poți să mă lași în comună?” „Te
las în comună.” Aveam dreptu’ trei zâle, patru zâle. Poate plecam de acolo în
118
Petre Pandelică, interviu realizat de Diana Nistor și Ionela Bogdan, fișier nr. 1047, AIIO,
Florești, jud. Cluj, 27.01.2015.
119
Petre Pandelică, interviu realizat de Ioana Cosman, fișier nr. 1049, AIIO Florești,
jud. Cluj, 28.01.2015.
altă parte... Iar, tot așa. De furat, nu furam, de bă’ [bătut nu], altceva n-aveam
să facem...120
Menționează și faptul că deportarea a fost precedată de un recensământ al romilor

fără ca ei să cunoască rațiunile care au stat în spatele acțiunii desfășurate de către auto-
rități. Mai mulți intervievați insistă asupra faptului că au fost mințiți, deportarea
fiindu-le descrisă ca o relocare în vederea împroprietării, ce urma să conducă la îmbu-
nătățirea condițiilor de viață ale acestora:
Păi ne-a numărat! Ne-a numărat. Ne-am pozat în fața cortului! Și aveam poză
când am plecat acolo. Polițaiu’! Când avea, poliția venea... și ne aduna și... ne-a
făcut poză, la copii, la toți! Cum, cum lucram, cum făceam... pe unde umblam!
Eram niște oameni așa... N-aveam nicio stabilitate să stăm cum avem... „Vă
ducem să vă facem o comună din voi.” Da’ n-am știut noi că ne duce... să ne
distrugă. Dacă știam, nu mergeam! „Așa-i ordinu’, să vă ducem, să vă stabilim
și pe voi odată... să...” [...] Nu ne-o spus ce... „Avem ordin să vă trimetem...” O
dă, da’ a spus: „În Rusia mergeți, la ruși acolo. Acolo-i viață bună, zâce! Acolo
ocupați locurile unde, unde ăia, o, i-o împușcat pă toți, c-o fost războiu’ acolo,
zâce, și nu mai e, casele, numa’ că intrați direct în case bune.121
Memoria drumului spre Transnistria se particularizează în funcție de comunitatea

din care intervievații fac parte. Pentru deportarea romilor sedentari au fost utilizate
trenuri, pe când romii nomazi au fost transferați din post în post până în Transnistria.
Bunurile romilor sedentari au fost confiscate, bagajul pe care îl puteau lua cu ei fiind
foarte limitat din cauza mijloacelor de transport insuficiente pentru un număr atât de
mare de persoane.
Pentru transportul romilor au fost întrebuințate vagoane de marfă destinate trans-
portului animalelor. În timpul călătoriei s-au aflat sub paza jandarmeriei care nu a
asigurat suficientă hrană și apă pentru cei deportați sau pauze pentru necesitățile
fiziologice. Petre Pandelică rememorează cum părinții săi au vândut vecinilor majo-
ritatea bunurilor și animalelor pe care le-au deținut, la un preț mult mai mic, pentru a
putea obține totuși o anumită sumă de bani. Bagajul cu care au plecat cuprindea doar
„câteva schimburi” care, la fel ca în cazul celorlalți deportați, s-au dovedit a fi insufi-
ciente pentru condițiile din Transnistria:
120
Mihaiu Bimbai, interviu realizat de Petre Petcuț, fișier nr. 1320, AIIO, Bistreț, jud. Dolj,
07.08.2015.
121
07.08. 2015.
Păi a venit poliția, jandarmii cum o fost atunci, că au fost jandarmi, n-a fost
poliție din asta. Și ne-o pus în vedere, o venit: „Dacă nu vindeți timp de-o săptă-
mână, rămâne la stat, că statu’ vă dă acolo unde vă duceți. Și-a fost obligatoriu,
pă sfert de preț... casa și calu’, ce-am avut, porci, tot, tot, tot am dat. Că numa’
că așa ne-o luat. Și... ce-am avut pă noi, cu atâta ne-o luat. Și... ne-o pus în
vagoane și ne-o trimis în Rusia. [...] Cu... N-am mers noi, că ne-o dus ei, dele’,
delegați din ăștia de poliție. [...] O avut ceva mașini și ne-o pus sus până acolo.
Cu bagajele ce-am avut, cu schimburi... Încolo nimic. Masă... tăt, a rămas tot,
tot, tot acolo. Numa’ schimburi ne-am luat la noi și banii care o vândut... casa
și... cal, și porci, și-acolo tot, tot, tot. [...] Ne-o, ne-o dat, pâine, nu știu câți saci
de pâine ne-o pus acolo și ne-a închis... în tren. Și ne-o dus... la Tighina am
schimbat banii ăștia. La Tighina acolo către ruși acolo. Atunci ne-o dat, ne-o
scos din vagon afară... și acolo s-o făcut și deparazitare, că nu te băga acolo, de-
parazitare. Ne-o băgat acolo, ne-o scos din vagoane și pă, am făcut baie, depa-
razitare acolo să nu fim beteji, nu știu ce și pă urmă ne, iar ne-a pus în vagon.
Ne-au dat pâine goală și du-te. [...] Apă... când trecem câte trei, patru, cinci
stații... dădea câte-o găleată dă apă. Ce să să ajungă la atâța inși... p-o, p-un
vagon?! Că era, nu știu, zece-douășpe vagone de, de ăștia care, de țâgani
de-acolo care ne-o ridicat pă noi. La fiecare ușe scotea câte unu... cu o vadră și o
vadră da. Ce să ajungă o vadră de apă la toți? La un, un vagon... douăzăci-
treizăci de oameni acolo?... Am răbdat destul cât am răbdat acolo de... cum o
fost. [...] V-o săptămână... O săptămână. Ne trăgea pă linia moartă acolo și țâne
iară o zî-două, pă urmă o zî-două iar porneam. Și dădea cu găleata apă și... pâine
goală acolo și era gata. Nu te lăsa să mergi. Că bani aveam, c-am vândut casa și
tot, să ne cumpărăm...122
Descrieri ale reacției comunităților ne-rome cu privire la deportare sunt puține. O

excepție notabilă este cea oferită de domnul Pandelică. Acesta consideră că restul locui-
torilor din comună nu au fost de acord cu deportarea romilor datorită relațiilor bune
dintre cele două comunități, romii fiind integrați în comunitatea sătească. Conform
descrieri sale, vecinii nu i-au putut ajuta în mod activ pe romi întrucât „nu se putea
împotrivi jandarmilor”. Astfel, deportarea este considerată a fi un abuz din partea
statului, reprezentat de către jandarmerie:
[Intervievator: Și oamenii din sat, vecinii, cum or, ce-or făcut când or văzut că
vă duce?]
122
jud. Cluj, 28.01.2015.
Păi le-o părut rău. [neclar] săracii, că ne duce. [...] Nu mai ave ce să ne ajute
acolo. Dacă au rămas tot, tot, tot, numa’ schimburi de am luat la noi? N-o avut
ce să ne ajute. [...] Le-o păru rău la toți. Păi dacă am avut vecini buni acolo, toți
ve, cum să le pare bine să mă, ne ducă pă noi? Acuma... n-o putut să să pună
împotrivă. Că era jăndărmăria... Ioi ce răi! Te bătea numa’ acolo și: „Hai repede,
sui sus, hai, gata! Dacă nu rămâne la stat. Tot, tot, tot. Într-o săptămână dacă
nu vinde, nu achitați tot, nu mai luați nimic, decât ce-i pă voi și gata.” Păi... în
fața jandărmăriei n-ai putut să te pui, c-o fost răi...123
Romii nomazi s-au folosit de propriile mijloace de transport pentru a ajunge în

Transnistria. Odată ajunși la destinație căruțele le-au fost confiscate, astfel încât să
poată fi controlați mai ușor. Astfel, ei au fost deposedați de majoritatea bunurilor pe
care le dețineau, de la uneltele folosite în ocupațiile tradiționale, prin care își câștigau
existența, până la obiectele necesare supraviețuirii de zi cu zi, îmbrăcăminte, așter-
nuturi, vase pentru gătit, etc.124:
Pe jos cu căruță. Noi am avut căruț și patru cai, părinții mei. Și socri mei alțîî
cai, alțîî, doi mânzi de ăia faini. Și am avut avere paharăle noste. Cu totu’ le-am
pus în căruț că n-am știu că mai venim or nu mai venim. Și ni l-o luat rușii,
ne-o luat toată averea, toată eștea ce am avut, ne-o luat rușii. Păi, le-o luat, ce
credeți? Nimica n-o lăsat. Și ne bătea, da’ ne omora! Pe toți. Nu i-o lăsat nimica.
Și-apăi n-am mai avut căruț că lua căruțu’, lua tot, hamuri, caii lua. Păi, ce
făceau cu ei, ei știu, unde-i duce, ce făce... Era tot beți rușii.125
Narațiunile intervievaților despre perioada petrecută în Transnistria reprezintă

dovada indelebilă a suferinței prin care, copii fiind, au trecut. Se conturează în jurul
unor teme comune ale memoriei celor deportați: frigul, foamea, condițiile precare de
locuire, brutalitatea jandarmilor, munca forțată, boala/tifosul, ajutorul primit din par-
tea populației locale, rezistența, (încercarea de a reveni în România sau rezistența coti-
diană). Romii deportați au fost așezați în județele Golta, Oceakov, Balta și Berezovka,
majoritatea nomazilor în județul Golta, iar a celor sedentari în județul Oceakov.126
Inițial, romii deportați au fost plasați în câteva colonii, sate/părți ale unor sate, din care
123
Petre Pandelică, interviu realizat de Ioana Cosman, fișier nr. 1049, AIIO Florești, jud.
Cluj, 28.01.2015.
124
125
Căldărar Elisabeta, interviu realizat de Lavinia Costea, Diana Nistor, Ionela Bogdan, fișier
nr. 1094, AIIO, Porumbacu de Jos, jud. Sibiu, 06.05.2015.
126
populația a fost evacuată.127 Condițiile din colonii au fost diferite de la caz la caz, dar
rapoartele autorităților indicau faptul că, în mod generalizat, resursele necesare pentru
romi erau cu totul insuficiente. În lipsa unei riguroase planificări a deportării, condițiile
de viață din Transnistria s-au dovedit a fi deplorabile. Romilor nu li s-au putut asigura
adăposturi suficiente, alimente, îmbrăcăminte, săpun, combustibil pentru încălzit.
Asistența medicală lipsea cu desăvârșire:128
Acolo jos pe pământ, unde să dormi? Da’ acoperit era. Acoperit era, era o..., așa
o clădire. Nu clădire, cum să spui, numa’ [neclar] acoperișu’. Loagăr de ăla era.
Pă margini nu. Dincoace cu uși nu. Numa’ acopărit deasupra. Și jos, pe pământ
te țîne, jos.129
Petre Pandelică rememorează faptul că, după ce au ajuns în Transnistria împreună

cu familia, a locuit o perioadă de timp sub cerul liber. Intervievatul plasează eronat
momentul deportării în primăvara anului 1942. Această eroare este însă semnificativă.
Așa cum subliniază Alessandro Portelli, temporalitatea, o dimensiune fundamentală a
interviurilor înțelese ca reprezentare narativă a trecutului, transmite semnificații chiar
și atunci când intervievații plasează în mod eronat anumite evenimente. Temporali-
tatea, în narațiunile supraviețuitorilor, se contractă sau se dilată în funcție de semnifi-
cațiile atribuite evenimentelor narate. Deportarea romilor sedentari s-a realizat în sep-
tembrie 1942, lucru bine documentat din punct de vedere istoric. Plasarea evenimen-
telor la începutul anului „din primăvară până-n toamnă ne-au ținut pe câmp” este însă
ilustrativă pentru dificultățile prin care romii au trecut odată ajunși în Transnistria,
dificultăți resimțite acut de intervievatul, a cărui copilărie a fost curmată brusc de
evenimentul deportării:
Pă când ne-a, ne-o dus acolo, am ajuns, ne-o țânut... de, din primăvara și ne-o
țânut până-n tomnă pă câmp. Pă câmp am stat. Pân ploie, pân a, până s-o
aranjat cu case. Și pă urmă, în timpu’ tomnii, când o fost... nu știu, pân
127
***Raport Final..., p. 274.
128
***Raport Final..., pp. 275-276 „[...] Pe timpul cât au stat în cazărmile de la Alexandrudar*,
țiganii au trăit într-o mizerie de nedescris. Erau alimentați insuficient. Li se dădeau 400 gr pâine
pentru cei capabili a munci și câte 200 gr pentru bătrâni și copii. Li se mai dădea puțini cartofi și
foarte rar pește sărat și aceste în cantități extrem de mici. Din cauza proastei alimentări, unii
țigani – aceasta o formează majoritatea – au slăbit într-atât că au ajuns numai schelete. Zilnic
mureau – mai ales în ultimul timp – câte 10-15 țigani.”
129
octombrie-noiembrie ne-o băgat în, în case acolo... Păi când ne-am văzut acolo
ne-am... fericiți am fost. Să stai în câmp, în ploi și una și alta...?130
Lupta permanentă cu foamea reprezintă o altă temă comună a mărturiilor supravie-

țuitorilor deportării în Transnistria. Aceștia își amintesc că hrana primită era insufi-
cientă, fiecare persoană fiind nevoită să găsească diverse alte surse de hrană pentru a
supraviețui. Ei rememorează cum foamea era atât de puternică încât, încălcând tabu-
urile legate de hrană, unii deportați au consumat carnea unor animale considerate a nu
fi comestibile „Da, n-avea ce să mănânce. A mâncat câni, a mâncat măgari, a mâncat
ălea...”131 sau chiar au recurs la canibalism.
Episoadele legate de foamete și lupta pentru supraviețuirea fizică sunt legate de cel
puțin alte trei teme principale. Prima este cea a muncii obligatorii în Transnistria,
întrucât doar astfel cei deportați își puteau asigura o rație de hrană. Cea de a doua temă
este legată de diferitele mijloace prin care cei deportați puteau procura hrană supli-
mentară, de la cumpărarea de alimente sau trocul diverselor bunuri pe care încă le mai
dețineau, la apelarea la mila locuitorilor din Transnistria sau la furt. Cea de-a treia temă
este legată de suferința fizică și psihică cauzată de înfometare, care inevitabil a condus
la boală și la moartea unui număr semnificativ dintre cei deportați:
Ce făceam tătă... Păi, ne ducea în câmp. Ne ducea la lubeniță, la ceapă, la

morcovi, ne duce. Și sara când vineam ne da de mâncare de aia. Ie aia, aie, te
duce. Era după tine rușii și te ducea ’nainte. Și copii, și oameni, îi duce pe câmp.
La toate, la cucuruz, la [neclar:drujii] ăștea, la cucuruz, să culeg. Tot am lucrat
toți, acolo. Dacă nu fugeam și acuma poate eram morți pe-acolo. Ce să faci? Năcaz
o fost destui. Năcaz destui. Ce să faci? [...] Nu. Îi, te bătea, de te omora. Dimineața
te scotea să te duci la lucru. Sara când vinei făcea la cazanu’ ăla, lubenița aie. Și
aia îți da și două bucăture de mămăligă de tărâță. Să te omoare, ce mai... Să mori.
Tărâțe de aia de porci. Cucuruz numa’ așa măcinat. Cucuruz, măcinat cu totu’,
cu cocean cu tot. Și băga acolo și mesteca. Și îți da câte un dărab de ăla. Și trebuia
să mânci, ce să faci? Care putea, mânca, care nu, mure. Îi găsai acolo. Apăi o fost
un frate a lui tata. Puuui de mine și de mine! Unu Trăian, un băiat, da’ nu să
exista ca el, frumos, n-am..., gras [lovește în masă], grozav, grozav, deștept! Și sara
o mâncat de aia, dimineața o murit. [lovește în masă] Muream! O din aia cu
sânge, diaree de la aia, mare o avut. N-ai und’ să te duci la un doctor, n-ai unde,
130
Petre Pandelică, interviu realizat de Ioana Cosman, fișier nr. 1049, AIIO Florești, jud.
Cluj, 28.01.2015.
131
Tănasie Mihai, interviu realizat de Petre Petcuț, fișier nr. 1347, AIIO, Poiana Mare,
jud. Dolj, 12.08.2015.
n-ai bani, n-ai la cine. No, ce să faci, năcazuri de eștea. O fost greu de tot,
doamnă. Greu, greu, ce să faci, greu. Greu o fost. Nu-ți da bani să-ți cumperi. Nu
te putei duce nicăiri. Că te lua ei, te ducea la lucru, zâua. No, sara când vinei, îți
da lătură de-aia de porc. Lobeniță de aia de porc nu de asta de mâncare, dovleac,
nu, lobeniță de aia mare și lungă, așa era. Că, cum să... Și ne băga colo, ne tăia
rusoaicele cu toporu’. Și le băga în cazan și îți băga acolo. Și apă și așa ne da la
oameni. Lua polonicu’ și le băga la tot în... Ce să faci, așa o fost.132
Majoritatea intervievaților descriu în temeni pozitivi populația locală din Transnistria,

care adeseori îi ajutau. Prin contrast, reprezentanții autorităților, în special jandarmii,
sunt prezentați într-o manieră negativă. Aceștia erau cei care îi împiedicau să iasă din
perimetrul destinat romilor, îi băteau crunt sau îi ucideau pe cei care, într-o situație
limită, încercau să găsească o modalitate de a supraviețui:
Era iarna mai greu că nu plecai nicăieri. Plecai... vara mai, mai săream sârma
aia, mai fugeam... Mai plecam... Da’ și când ne prindea, bătaie la moarte! De trei
ori m-a tuns acolo. M-a bătut acolo de m-a [...]Păi te duci să cei, să aduci mân-
care, că aducei din sat. Îți da! Îți da rusoicile! Îți da lumea. Știa că eram în
bordei!133
Intervievator: Vă puteați înțelege cu ei [jandarmii]?
Ia, ne puteam. [ironică] Era... niște florea soarelui acolo în câmp. Și-o fumeie,
săraca, tineră așa... o rămas doi copii de la ea, s-o dus să ia o floare de aie de...
sămânță de ăia. Știi? De elea. Și-o tras și-o împușcat-o! O împușcat-o săraca. Și-o,
n-o dus-o nicări, nu nimica. Și strigat ca la, ca-n gura șarpelui. Era împușcată la
picior, la... tot împușcată. Și-apăi acolo o rămas, și...”134
Din cauza hranei insuficiente, a condițiilor precare de locuire, a imposibilității men-

ținerii igienei, începând cu luna decembrie 1942, în zonele locuite de romi, a izbucnit o
epidemie de tifos, care a decimat aceste comunități.135 Astfel, în memoria colectivă a
deportării în Transnistria, o imagine comună este cea a rudelor și cunoștințelor dece-
date care nu erau înmormântate mai multe zile la rând din cauza faptului că autoritățile
erau complet depășite de situație. Mai mult, supraviețuitorii nu puteau asigura riturile
132
133
07.08. 2015.
134
Maria Căldărar, interviu realizat de Diana Nistor, fișier nr. 1095, AIIO, Ucea de Jos,
jud. Brașov, 05.06.2015.
135
***Raport Final..., pp. 275-281.
de înmormântare pentru cei decedați, aceștia fiind înhumați în cele din urmă în gropi
comune:
Păi și părinții, toți au murit acolo. De exemplu, era mizerie. A dat un tifos
exantematic care ăsta nu scăpa nimenea din el. Rar de tot care au scăpat. Stătea
șasă săptămâni, nu știa nimic de el. Era pe altă lume, era, ce să spun, în comă
toți. Și au murit. Și dacă au murit ăștia toți 14000 de oameni. Din 14000 ar ieșit
într-o comună unde... Plus că a fost în alte comune. Că asta a fost ăăă județu’
Oceakov, comuna Coronica [Karanica] în, acolo în Ucraina.136
Condițiile extrem de dificile din Transnistria au făcut ca unii dintre deportați să

încerce să evadeze din lagăr. Fenomenul este consemnat și de către autorități, care
ajung la concluzia că evadările din Transnistria deveniseră la sfârșitul anului 1943 un
fenomen de masă.137 Cu toate acestea, cei mai mulți dintre intervievați s-au întors în
România abia în 1944, unii chiar mai târziu, în contextul ofensivei militare a Armatei
Roșii spre vest. Drumul de întoarcere e o altă temă predominantă a memoriei tragice a
deportării. Repatrierea romilor deportați în Transnistria nu s-a făcut în mod organizat,
astfel că supraviețuitorii, după mai mult de doi ani petrecuți în condiții greu de ima-
ginat, au fost nevoiți să se reîntoarcă prin propriile mijloace. Narațiunile intervievaților
sunt marcate profund de pierderile suferite: rude în vârstă care nu se mai puteau
deplasa, părinți care au fost nevoiți să își abandoneze copiii pe drumul de întoarcere,
fiind mult prea extenuați pentru a-i mai ajuta, grupuri de romi care au devenit victime
colaterale ale operațiunilor militare și brutalității specifice unei zone de conflict:
Și scoacră-me, și socru-meu, o avut o muiere frumoasă socru meu. Și o venit ei,

rușii, cu mașina pe drum cum ne ducea cu puștile [...] și o vrut s-o ieie. S-o dat
la ie s-o ieie, să o pună în mașină. Ea s-o prins de socru și s-o strâns de el. Și o
împușcat-o pe ici [plânge; neclar]. [...] Patru copii... Necaz de, mare-o fost! Când
o văzut că o omorât-o, s-o pus în mașină ei și-o plecat. No, și ieștea o fugit cu. Pe
socru-meu l-o împușcat în picior, n-o mai putut mișca. Mai încolo erau la linia
de peroane cu [neclar] făcea la linii. No, cum s-o lăsăm în drum, zice. [plânge;
neclar]... Și-apăi s-o dus și i-o făcut un ptic de gaură așa să n-o mânce cioarele
pe drum. Așa un ptic de groapă și o acoperit-o acolo și am fugit, am fugit pe
drum, gata, n-am mai stat. [...] Și-apăi acolo îi lăsa pe care mure. Nu să ducea să
îi ie, să îi îngroape sau să le facă ceva, nimic. Numa’ îi lăsa acolo. Și o rămas
136
Sebastian Nederic, interviu realizat de Lavinia Costea, fișier nr. 1419, AIIO, Fața Creme-
nii, jud. Mehedinți, 20.08.2015.
137
***Raport Final..., pp. 280-282.
dăstui. Și copii o rămas pe drum. Că n-o mai putut mere, n-o mai putut mere.
Copiii n-o mai putut mere.138
Tema morții este centrală în narațiunile despre repatrierea din 1944.139 Mărturiile
sunt semnificative întrucât sunt una dintre cele mai importante dovezi ale faptului că
numărul real al victimelor deportării este mai ridicat decât cel consemnat în docu-
mentele produse de administrația din Transnistria.140 Mai mult, unii supraviețuitori au
murit după întoarcerea în țară din cauza stării de sănătate precare, o consecință directă
a deportării.
Memoria deportării s-a transmis cu precădere în interiorul familiilor supraviețui-
torilor. Aceasta a luat forma unor secvențe narative care nu urmăresc deportarea în
ansamblul ei, ci explică de cele mai multe ori aspecte legate de istoria familiei: moartea
unei rude apropiate, explicația pentru infirmitatea unui membru al familiei, descrieri
ale unor supraviețuiri miraculoase, care explică conformația familiei în prezent. Prin
repetiție, unele dintre narațiuni au ajuns să devină parte nu doar din memoria genera-
țională a unei familii, ci și din memoria colectivă a unei comunități:
Mie, mie, mi-o spus și mie! Mi-o spus și mie, da, bunicu lu’... taică-mio. L-am
prins un pic. Mi-o povestit un pic. Le-o strâns demult pe toți romii să le, să le
ducă acolo în Transmisie. Și le-o dus. Acolo n-aveau unde sta, făceau bordeie din
ălea, că era frig, era. Ningea afară, era un frig de...! Din câte mi-a povestit... Și
fieșcare cu familia lui stăteau... Care și-au făcut bordeiele ălea. N-avea voie să
umble, murea de foame, care și care să mai descurcau. N-aveau ce mânca,
n-aveau... Greu de tot. Pânăă să pleacă de-acolo, nu știu... Mi-a povestit buni’,
bunică... mea că... Au plecat, după ce au stat... cât le-au țânut ăia acolo. Acuma
fiind pe drum acasă, bunică-mea era mică să vină. Taică-so avea vreo șasă-șapte
copii... și băieți, și fete. Că bunică-mea era mai mică. A lăsat-o pe drum fiind,
venind de acolo pe jos. Nu mai putea. Altu’ care a venit din spate, tot țigan, o
văzut-o, o luat-o pe bunică-mea. O pus-o după gât și... o venit. Când o adus-o
dincolo bunicu’, tatăl bunicăi mele o recunoscut-o. Știi? O, asta-i fata mea! Și o
luat-o și mi-a spus povestea asta. Că o lăsa acolo, n-avea ce să facă!141
138
139
Lavinia Stan, „Getting Back from Hell. Stories of Roma Repatriation from Transnistria”,
în Anuarul Institutului de Istorie Orală, nr. XVII, Cluj Napoca, Editura Argonaut, 2016,
pp. 116-150.
140
141
Radu Dănuț, interviu realizat de Călin Olariu, fișier nr. 1223, AIIO, Sebeș, jud. Alba,
31.07.2015.
Da, da, bunica ne povestea. Ne stângeam în jurul ei uite așa cum sunteți
dumneavoastră și ne spunea, ne spunea câte... Da, ne spunea câte 3-4 ore, 5 ore
așa în șir ne spunea așa de nu mai venea să mai pleci. Că sânt și, sânt și clipe de
groază pe care le auzi, nu numai așa de genu’.... vezi că ne-a persecutat, ne-a...
Spre exemplu, socru meu. Socru meu era de familie bună. Familie bună și el a
avut un frate mai ma’ mare cu 7 ani decât el, când a plecat în Bug. Și ajungând
acolo și văzând că sânt probleme și nu se pot descurca cu mâncarea, nu se pot
așa, l-au luat pe socru-mio, fiind mic, la 2 ani, 3 ani, ce era el, în scutece, l-au
luat și l-a lăsat după, afară din bordei, fiind ger afară, fiind frig. L-a lăsat în
câmp afară pe socru-meu și l-au îngrijit pe ăla mai mare, că au zis că ăla mai,
mai mare să pot să, să pot înțelege cu el decât cu ăla. Au zis: „Băi, din 2 trebuie
să moară unul” [lovește în masă]. Da. Și atuncea l-a luat pe ăla micu’ și l-a pus
afară din bordei, l-a lăsat afară din bordei și până l-a pus în... la căldură în grajd
acolo unde au dormit ei. Culmea e că a murit ăla care era lângă ei la căldură. Și
ăla când l-au luat afară, când s-au dus dimineața să-l trezească pe ăla care era
lângă ei, deja ăla muriseră. Ce s-a-ntâmplat? Cum a, când a auzât, când văzut
bunicu’, socru-mio, când a văzut așa a zis, când au [neclar] zbierau, țipau
[lovește în masă] a zis „Ia vedeți, ăla mai trăiește de afară?” Aveți grijă de ăla.
Și atuncea l-o luat pă socru-mio și l-au... Era înghețat. Deci era înghețat, nu mai
era, era un lemn înghețat. Da. Și l-au pus, apă pe foc, au încălzit apă și l-au, au
[neclar] pus în apă caldă și l-au pus așa și l-au pus lângă foc. Punând lângă foc
s-a luat toată pielea pe el, toată pielea de pe picioare, de pe mâini. [...] Da, s-a
degerat. Și atuncea tot străbunicu’ ăla a lu’, lu’, lu’ socru-mio fuma. Și a luat
țigara și i-a pus țigarea pe obraz, i-a pus-o pe burtă. N-a avut nimic, n-a simțit.
Când i-a pus-o între picioare atuncea a mișcat și a început să plângă. Țigarea
care [neclar] a avut până când a murit, semne în obraz, atâta a avut semne în
obraz.142
Supraviețuitorii deportării în Transnistria au fost marcați profund de traumele

psihologice prin care au trecut și cărora unii dintre ei au fost nevoiți să le facă față
pentru întreaga viață. Michelle Kelso descria faptul că atunci când a intrat în curtea
unei supraviețuitoare pentru a-i lua un interviu (în prezența unui nepot), aceasta s-a
ascuns în casă și a izbucnit în plâns deoarece a crezut că urma să fie deportată din nou.
„Când s-a întâmplat asta prima dată am fost șocată, a doua oară am fost din nou șocată,
iar la a douăzecea oară când un supraviețuitor se temea de o posibilă re-deportare am
142
Nani Chiaghir, interviu realizat de Lavinia Costea, fișier nr. 1418, Șimian, jud. Mehedinți,
19.08.2015.
acceptat asta ca o reacție normală.”143 Frica față de o posibilă nouă deportare este con-
semnată și în documentele de arhivă produse de autoritățile comuniste pe parcursul
anilor ’50. Spre exemplu, atunci când Subsecretariatul de Stat al Naționalităților a
încercat să facă o cercetare cu privire la romii nomazi și semi-nomazi din România nu
au apelat la oficiali ne-romi, ci la o persoană de etnie romă (Mureșan Ștefan) care le
putea câștiga mai ușor încrederea.144 De asemenea, se consemna faptul că romii erau
extrem de reticenți cu privire la orice fel de recenzare a lor, tocmai din cauza fricii unei
noi deportări. Simptome specifice sindromului de stres post-traumatic pot fi identifi-
cate și din relatările unora dintre intervievați:
Numa’ io știu de câte ori am visat greutatea asta. Că nu am uitat-o... Omu când
dă de o greutate mare, nu uită niciodată de... pân’ ce năcaz o trecut. Cum să uit
dacă io știu că am fost năcăjit, destul de amărât și trimes și vai de capu’ nostru!
Cum am venit, ne-am întors înapoi, dar noi ne-am bucurat că ne-o văzut că ne-o
dat drumu’ să venim. [...]Nu uit domnă, domnișoră cât e lumea... Dă câte ori nu
mai știu că ce-am visat. [...] Am visată că ne, ne ducea patrula iarăși înapoi. Și...
ne, ne ducea și noi... plângeam pă drumuri [...] Stăteam tot cu, cu gându’, știi? Și
visam că ne duce iară înapoi. Că eram fricoși din cauza asta că iar, zâc: „Iar, iar
ne duce la năcaz.” Da... am trecut prin iele apăi...[...] [Acum] m-am, m-am liniștit
de visuri, sărumâna.145
Mai mult, în urma deportării, supraviețuitorii și-au pierdut locuințele și majoritatea

bunurilor pe care le dețineau. Astfel, odată reîntorși în țară ei au fost nevoiți să găsească
mijloacele prin care să-și asigure supraviețuirea de zi cu zi: hrană, îmbrăcăminte,
locuințe, uneltele necesare practicării diferitelor meserii, etc. Majoritatea intervievaților
descriu faptul că populația ne-romă le-a fost solidară și că i-au ajutat oferindu-le hrană
și îmbrăcăminte, inclusiv în cazul romilor nomazi. Însă atitudinile de solidaritate aveau
limite bine stabilite lucru dovedit în momentul încercării sedentarizării romilor de
către noile autorități comuniste.146
În România, similar celorlalte state socialiste central și est-europene au fost luate o
serie de măsuri care aveau ca scop principal integrarea și/sau asimilarea comunităților
143
144
Vezi: Marin Manuela (Ed.), Romii și regimul communist din România. Marginalizare,
integrare și opoziție, Vol. I, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2017, pp. 105-156.
145
jud. Cluj, 28.01.2015.
146
Călin Olariu, Călin Olariu, The State and the Roma in Socialist Romania. An Oral History
Research, teză de doctorat, Universitatea Babeș-Bolyai, 2020, pp. 63-88.
de romi. Conform definiției staliniste a naționalității, romii nu reprezentau o minori-

tate națională întrucât nu aveau o limbă comună, un anumit teritoriu sau o cultură
comună.147 Astfel, romii au fost priviți de către autorități mai degrabă ca o categorie
socială marginală, iar nu ca o minoritate etnică, dar care trebuia „modernizată” și
asimilată în societatea românească socialistă.
Încă de la începutul anilor ’50, Subsecretariatul de Stat al Naționalităților a întocmit
o serie de studii cu privire la situația romilor din România.148 Principala concluzie a
autorităților a fost aceea că romii, ca o consecință a exploatării lor în perioadele istorice
anterioare, se confruntau cu o serie de probleme cum ar fi: sărăcia extremă, lipsa
documentelor de identitate, lipsa unor condiții adecvate de locuire, analfabetism, lipsa
calificărilor profesionale, perpetuarea nomadismului ca mod de viață, etc.
Principalele două măsuri identificate de către autoritățile comuniste au fost integra-
rea romilor în sistemul de educație socialist, respectiv proletarizarea, integrarea lor în
economia oficială. În egală măsură, o atenție deosebită urma să fie acordată comunită-
ților nomade și semi-nomade, care trebuiau sedentarizate și atent controlate. Comple-
mentar, autoritățile trebuiau să adopte și o serie de măsuri în ceea ce privește starea de
sănătate a romilor sau îmbunătățirea condițiilor de locuit. Astfel, romii urmau să
renunțe la formele tradiționale de organizare a comunităților lor, precum și la elemente
culturale specifice, considerate a fi înapoiate și în contradicție cu cultura socialistă. În
paralel cu acest proces, romii urmau să își însușească noi atitudini față de muncă, de
respectarea regulilor și normelor sociale, noi cunoștințe și abilități, altfel spus, să devină
cetățeni productivi ai respectivelor state socialiste.149
Reacțiile supraviețuitorilor față de aceste politici au fost diverse, de la acceptare la
rezistență. Pentru mulți dintre romii care erau deja integrați în comunitatea ne-romă,
politicile sociale promovate de statul comunist au reprezentat o oportunitate de ascen-
siune socială. Pentru romii nomazi și semi-nomazi, politica de sedentarizare promova-
tă de autorități a reprezentat o nouă agresiune a statului.150 O altă agresiune a fost re-
prezentată de confiscarea aurului deținut de comunitățile de romi tradiționali și
numeroasele abuzuri făcute de autorități în cadrul acestui proces.151 Și nu în ultimul
rând, romii au fost puternic afectați adoptarea decretului 153/1970 privind „incri-
147
Zoltan Barany, „Politics and the Roma in State-Socialist Eastern Europe”, în Communist
and Post-Communist Studies, Nr. 33, 2000, p. 422.
148
Marin Manuela, op. cit., pp. 105-156.
149
Celia Donert, The Rights of the Roma: the struggle for citizenship in postwar Czechoslovakia,
Cambridge, Cambridge University Press, 2017, passim.
150
Sedentarizarea romilor în România comunistă s-a realizat printr-un proces complex de
negociere la nivel local. Vezi Călin Andrei Olariu, op. cit., pp. 78-88.
151
Călin Andrei Olariu, op. cit., pp. 171-183.
minarea modului de viață parazitar.”152 În urma publicării decretului, cei care nu

puteau face dovada unui loc de muncă în economia oficială erau pasibili să primească o
amendă între 1.000 și 5.000 de lei sau închisoare contravențională între o lună și șase
luni. Decretul a avut un impact semnificativ asupra romilor, văzuți de autorități ca unul
dintre grupurile sociale care încălcau cel mai frecvent decretul și asupra cărora era
nevoie să își concentreze în mod predilect atenția. Mai mult, pe parcursul anilor ’70,
autoritățile menționează tot mai frecvent creșterea infracționalității în cadrul grupu-
rilor de romi, fapt ce a condus la derularea unor acțiuni de prevenție/monitorizare a
stării infracționale.153
Unul dintre factorii care au contribuit la această perspectivă a fost și perpetuarea și
chiar radicalizarea, atât la nivelul autorităților, cât și la nivelul societății a stereotipu-
rilor negative cu privire la romi. În România, la fel ca în celelalte state socialiste, discri-
minarea rasială a fost utilizată de către ideologia oficială ca un argument în războiul
ideologic dintre țările occidentale și cele comuniste.154 Conform discursului oficial, spre
deosebire de imperialismul american, „ura de rasă” era absentă în România socialistă.
În cadrul interviurilor de istorie orală este menționat frecvent faptul că în perioada co-
munistă „aveai cui să te plângi”, iar persoana care „făcea ură de rasă” era sancționată de
către autorități. În ciuda acestui fapt, în aceleași interviuri, intervievații menționează că
atitudinile discriminatorii din partea ne-romilor au avut totuși un impact semnificativ
asupra biografiilor lor.155 În fapt, autoritățile comuniste nu au implementat un plan
coerent de combatere a stereotipurilor și atitudinilor negative la adresa romilor dincolo
de mesaje propagandistice și unele intervenții punctuale menite să reducă la tăcere
manifestările publice de acest fel.156 Astfel se poate explica apariția bruscă a violențelor
împotriva comunităților de romi în prima jumătate a anilor ’90.157 O astfel de inter-
pretare este congruentă cu analizele făcute în perioada comunistă de doi reputați
152
http://lege5.ro/Gratuit/gu4tgojx/decretul-nr-153-1970-pentru-stabilirea-si-sanctionarea-
unor-contraventii-privind-regulile-de-convietuire-sociala-ordinea-si-linistea-publica, accesat 30
august 2020; Vezi: Călin Olariu, op. cit., pp. 144-170.
153
Arhivele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (în continuare
ACNSAS), fond Documentar, dosar 144, vol. 15, ff. 130-141, publicat în: Manuela Marin (Ed.),
Romii și ..., vol. I, p. 161.
154
Celia Donert, op. cit., pp. 54-55.
155
Călin Olariu, op. cit., pp. 147-149; 198-199.
156
Vezi: Emmanuelle Pons, Țiganii din România. O minoritate în tranziție, Editura
Compania, București, 1999, pp. 11-27.
157
Istvan Haller: „Lynching is not a crime: mob violence against Roma in post-Ceaușescu
Romania”, în, Roma Rights, vol. I, 1998.
sociologi Vasile Burtea158 și Gheorghe Nicolae159. Acesta din urmă susținea faptul că, în
contextul crizei economice prin care trecea România de la sfârșitul anilor ’70 și începu-
tul anilor ’80, romii erau portretizați ca vinovații predilecți pentru majoritatea pro-
blemelor sociale din țară.
Concluzii
Intelectuali de marcă ai spațiului cultural european, Jan T. Gross160 și G.M. Thamas,

au subliniat, în contextul crizei declanșate de valul de refugiați din anul 2015, faptul că
Europa de Est a eșuat în a rezolva într-un mod uman această criză din cauza faptului că
regiunea este încă „prizoniera propriului trecut totalitar”. Mai exact, ei au afirmat
neechivoc faptul că memoria evenimentelor celui de-Al Doilea Război Mondial, când
un număr semnificativ de persoane din state precum Polonia sau Ungaria au simpa-
tizat cu sau colaborat în mod activ în procesul de exterminare a evreilor (și a romilor
n.a – C.O.) nu a fost asumată și, în egală măsură, amendată în spațiul public.161 Astfel,
aceste atitudini au rămas în bună măsură „forța dominantă”, care a determinat modul
în care statele și locuitorii acestora s-au raportat la cei definiți ca fiind „străini”. Acest
argument a fost dus mai departe de către Dan Stone162, care afirma în 2018 faptul că o
astfel de analiză nu trebuie restrânsă la câteva state din Europa de Est, ci este valabilă
pentru continent în ansamblul său.163
Prin extensie, aceste observații sunt valide nu doar în analiza atitudinilor față de
imigranți/refugiați, ci și în analiza atitudinilor statelor europene (și a locuitorilor lor)
față de comunitățile de romi. Astfel, în România, la fel ca și în alte state europene,
158
Vasile Burtea, „În ceea ce privește situația și problema țiganilor”, ANCSAS, fond Docu-
mentar, dosar 144, vol. 11, ff. 180, 185-187, publicat în Manuela Marin (Ed.), Romii și ..., vol. I,
pp. 241-243.
159
ACNSAS, fond Documentar, dosar 144, vol. 15, ff. 315-317 f-v, 318, publicat în Manuela
Marin (Ed.), Romii și ..., vol. I, pp. 19-24.
160
Jan T. Gross este autorul lucrării Neighbors The destruction of the Jewish community in
Jedwabne al cărei subiect principal este analizarea rolului jucat de polonezi în cadrul
Holocaustului. Cartea a avut un impact semnificativ în spațiul public din Polonia punând sub
semnul întrebării narațiunea dominantă cu privire la statutul polonezilor ca victime ale celui
de-al Doilea Război Mondial.
161
Dan Stone, „On neighbours and those knocking at the door: Holocaust memory and
Europe’s refugee crisis”, în Patterns of Prejudice, Vol. 52, Nos. 2-3, 2018, pp. 231-243.
162
Dan Stone este profesor de istorie modernă și directorul „Holocaust Research Institutute
at Royal Holloway”, University of London.
163
Dan Stone, op. cit., passim.
cunoașterea și asumarea trecutului totalitar, în ciuda influenței diverselor „mitologii

naționale”, reprezintă condiția esențială pentru dezvoltarea unei culturi a toleranței,
care să îi facă pe cetățeni să realizeze imperativul moral de a asuma și încerca să
remedieze inegalități istorice. Lucrarea de față subscrie acestui demers.
În prima parte am arătat cum stereotipurile negative despre romi, adânc înrădăcina-
te în cultura română, au avut un rol important în a legitima deportarea în Transnistria.
Mai mult, aceste stereotipuri, alături de o serie de alți factori, au avut o influență nega-
tivă asupra posibilității supraviețuitorilor de a prezenta în spațiul public, atât pe par-
cursul perioadei comuniste, cât și după Revoluția din Decembrie 1989, experiențele
tragice prin care au trecut. În fapt, o constantă a momentelor de criză din societatea
românească e reprezentată de resurgența manifestărilor rasiste la adresa romilor, fie că
vorbim despre criza economică de pe parcursul anilor ’80, de tranziția dificilă spre
capitalism (în special începutul anilor ’90) sau de actuala criză provocată de pandemia
COVID-19.
Una dintre cele mai eficiente modalități de combatere a acestor atitudini este repre-
zentată de apelul la metodologii care pun în centrul atenției cercetătorilor (dar și a
publicului larg) supraviețuitorii deportării. Mărturiile acestora, analizate în cea de-a
doua parte a lucrării, sunt dovada indelebilă a suferinței prin care au trecut aceste co-
munități. Sunt o contrapondere necesară percepției publice, alimentată de stereotipuri
culturale negative, conform căreia doar „romii problemă” au fost deportați. În fapt, în
lipsa unor criterii bine stabilite și în contextul unor atitudini ostile romilor, au fost
deportate întregi comunități (bărbați fără antecedente penale, femei, copii, persoane în
vârstă). Elocvent în acest sens este faptul că numărul copiilor deportați a fost mai mare
decât cel al adulților,
Interviurile realizate cu supraviețuitori ai deportării, în perioada 2015-2017, sunt
parte a memoriei unei „copilării deportate”. Mărturiile prezintă o serie de secvențe
narative ce descriu momentele traumatice ale biografiei lor: moartea unor rude apro-
piate, suferința provocată de frig, foame, epidemii, brutalitatea jandarmilor, etc. Nu
oferă o perspectivă de ansamblu asupra deportării, ci explică de cele mai multe ori
aspecte legate de istoria familiei: moartea unei rude apropiate, explicația pentru infir-
mitatea unui membru al familiei, descrieri ale unor supraviețuiri miraculoase care
explică conformația familiei în prezent.
În cadrul interviurilor regăsim și o serie de „memorii împrumutate”164, spre
exemplu, narațiunile cu privire la utilizarea „bărcilor de carton”165 pentru uciderea
unora dintre romii deportați sau despre intervenții salvatoare ale unor personalități
164
Julia von dem Knesebeck, op. cit., pp. 51-53.
165
Adrian Nicolae Furtună, Cultura romă..., pp. 16-17.
istorice care s-au deplasat în Transnistria pentru a-i salva pe romi. Aceste reprezentări,
deși inexacte din punct de vedere istoric, sunt importante întrucât transmit unele
dintre elementele ce grevează cel mai mult asupra supraviețuitorilor în prezent: nevoia
de a afla care au fost motivele deportării, care sunt explicațiile pentru care ei au supra-
viețuit în timp ce un număr considerabil de rude apropiate și-au pierdut viața.166 Nu în
ultimul rând, prin faptul că interviurile nu au urmărit strict momentul deportării, ci
povestea de viață a intervievaților, am putut să investigăm și relatări despre perioada
premergătoare deportării, dar mai ales despre modul în care au încercat să își refacă
viețile după război. Mărturiile supraviețuitorilor au fost transmise cu precădere în
interiorul familiilor. Prin repetiție, unele dintre aceste narațiuni au ajuns să devină
parte nu doar din memoria generațională a unei familii, ci din memoria colectivă a unei
comunități.
166
Michelle Kelso vorbește despre existența în rândurile unora dintre intervievați al unui
„sentiment al vinovăției supraviețuitorului”. Michelle Kelso, op. cit., pp. 71-73.
BIBLIOGRAFIE
Interviuri de istorie orală:

1. Andrei Gherghina Maria, interviu realizat de Nistor Diana, fișier nr. 1571,
Măcin, jud. Tulcea, 09.08.2016.
2. Bimbai Mihaiu, interviu realizat de Petcuț Petre, fișier nr. 1320, AIIO, Bistreț,
jud. Dolj 07.08. 2015.
3. Bratu Ion, interviu realizat de Nistor Diana, fișier nr. 1557, Andrășești, jud.
Ialomița, 02.08.2016.
4. Căldărar Anton, Căldărar Paraschiva, interviu realizat de Orga Valentin, fișier
nr. 1081, Brateiu, jud. Sibiu, 27.11.2015.
5. Căldărar Elisabeta, interviu realizat de Costea Lavinia, Nistor Diana, Bogdan
Ionela, fișier nr. 1094, AIIO, Porumbacu de Jos, jud. Sibiu, 05.05.2015.
6. Căldărar Maria, Căldărar Constantin, interviu realizat de Preda Sînziana, fișier
nr. 1090, Arpașu de Jos, jud. Sibiu, 04.06.2015.
7. Căldărar Maria, interviu realizat de Bogdan Ionela, fișier nr. 1116, Sâmbăta de
Sus, jud. Sibiu, 08.06.2015.
8. Căldărar Maria, interviu realizat de Nistor Diana, fișier nr. 1084, Cincu, jud.
Brașov, 03.06.2015.
9. Căldărar Maria, interviu realizat de Nistor Diana, fișier nr. 1095, AIIO, Ucea de
Jos, jud. Brașov, 05.06.2015.
10. Chiaghir Nani, interviu realizat de Costea Lavinia, fișier nr. 1418, Șimian, jud.
Mehedinți, 19.08.2015.
11. Ciaghir Ristea, interviu realizat de Costea Lavinia, fișier nr. 1416, Șimian, jud.
Mehedinți, 19.08.2015.
12. Constantin Ioan, interviu realizat de Nistor Diana și Bogdan Ionela, fișier
nr. 1489, București, 09.06. 2016.
13. Dănilă Clopotar, Căldărar Emil, interviu realizat de Bogdan Ionela, fișier
nr. 1075, Merghindeal, jud. Sibiu, 20.05.2015.
14. Dănuț Radu, interviu realizat de Olariu Călin, fișier nr. 1223, AIIO, Sebeș, jud.
Alba, 31.07.2015.
15. Dobrin Ion, interviu realizat de Nistor Diana și Bogdan Ionela, fișier nr. 1363,
Craiova, jud. Dolj, 13.08.2015.
16. Gheorghe Mihai, interviu realizat de Petcuț Petre, fișier nr. 1347, AIIO, Poiana
Mare, jud. Dolj, 12.08.2015.
17. Grancea Traian, Grancea Raul, interviu realizat de Costea Lavinia, fișier
nr. 1097, Porumbacu de Jos, jud. Sibiu, 05.06.2015.
18. Grancea Traian, interviu realizat de Cosman Ioana, fișier nr. 1042, Porumbacu
de Jos, jud. Sibiu, 22.01.2015.
19. Nederic Sebastian, interviu realizat de Costea Lavinia, fișier nr. 1419, AIIO,
Fața Cremenii, jud. Mehedinți, 20.08.2015.
20. Notar Elisabeta, interviu realizat de Nistor Diana, fișier nr. 1114, Sâmbăta de
Jos, jud. Brașov, 08.06.2015.
21. Pandelică Petre, interviu realizat de Cosman Ioana, fișier nr. 1049, Arhiva
Institutului de Istorie Orală AIIO, Florești, jud. Cluj, 28.01.2015.
22. Pandelică Petre, interviu realizat de Nistor Diana și Bogdan Ionela, fișier
nr. 1047, AIIO, Florești, jud. Cluj, 27.01.2015.
23. Tănasie Mihai, interviu realizat de Petcuț Petre, fișier nr. 1347, AIIO, Poiana
Mare, jud. Dolj, 12.08.2015.
Volume de documente
1. Achim Viorel, Documente privind deportarea țiganilor în Transnistria (vol. I-II),

Editura Enciclopedică, București, 2004.
2. Marin Manuela (Ed.), Romii și regimul comunist din România. Marginalizare,
integrare și opoziție, Vol. I, Vol. II, Mega, Cluj-Napoca, 2017.
3. Nastasă Lucian, Varga Andrea (eds.), Minorități etnoculturale. Mărturii
documentare: Țiganii din România 1919-1944, Centru de Resurse Pentru Diversitate
Etnoculturală, Cluj-Napoca, 2001.
Lucrări de specialitate
1. Achim Viorel, „Atitudinea contemporanilor cu față de deportarea țiganilor în

Transnistria”, în Viorel Achim, Constantin Iordachi (Coord.) România și Transnistria:
Problema Holocaustului. Perspective istorice și comparative, Curtea Veche, București,
2004, pp. 204-205.
2. Achim Viorel, „O intervenție a reginei-mame Elena pentru repatrierea unei
femei de origine romă deportată în Transnistria”, în Holocaust. Studii și cercetări,
Vol. I, nr. 2, 2009, pp. 71-81.
3. Achim Viorel, „Operațiunile de deportare a romilor în Transnistria. Situația din
județul Timiș-Torontal, septembrie 1942”, în Holocaust. Studii și cercetări, Vol. I, nr. 1,
2009, pp. 29-39.
4. Achim Viorel, „Romanian Interest in the Deportation of Roma to Transnistria
(1942-1944)”, în Euxeinos. Governance and Culture in the Black Sea Region, Nr. 1
(2011), pp. 14-16.
5. Achim Viorel, Constantin Iordachi (eds.), România și Transnistria: Problema

Holocaustului, Curtea Veche, București, 2004.
6. Achim Viorel, Munca forțată în Transnistria. Organizarea muncii evreilor și
romilor, decembrie 1942-martie 1944, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2015.
7. Achim Viorel, Țiganii în istoria României, Editura Enciclopedică, București,
1998.
8. Achim Viorel, The Roma in Romanian History, Central European University
Press, Budapesta, 2004.
9. Barany Zoltan, „Politics and the Roma in State-Socialist Eastern Europe”, în
Communist and Post-Communist Studies, Nr. 33, 2000.
10. Boia Aurel „Integrarea țiganilor din Șanț (Năsăud) în comunitatea românească
a satului”, în Sociologie Românească, an III, nr. 7-9, 1938.
11. Bucur Maria, Eugenics and Modernization in Interwar Romania, University of
Pittsburg Press, Pittsburg, 2002.
12. Chelcea Ion, „Câteva observațiuni etnografice asupra Rudarilor din Muscel”, în
Natura, nr. 5, 1934.
13. Cioabă Luminița, Lacrimi rome. Romanie asva [Roma Tears], Ro Media,
București, 2006.
14. Cioflâncă Adrian, „A Grammar of Exculpation in Communist Historiography:
Distortion of the History of Holocaust under Ceaușescu”, în Cioflâncă Adrian, Zub
Alexandru (eds.), Cultură politică și politici culturale în România Modernă, Editura
Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2005.
15. Clendinnen Inga, Reading the Holocaust, Cambridge University Press,
Cambridge, 1999.
16. Donert Celia, The Rights of the Roma: the struggle for citizenship in postwar
Czechoslovakia, Cambridge University Press, Cambridge, 2017.
17. Fonseca Isabela, Bury me Standing: The Gypsies and their Journey, Random
House, New York, 1995.
18. Furtună Adrian Nicolae, Grigore Delia Mădălina, Neacșu Mihai, De ce nu
plâng... Holocaustul romilor și povestea lui adevărată, Centrul de Cercetări Culturale și
Sociale „Romane Rodimata”, București, 2012.
19. Furtună Adrian Nicolae, Cultura romă între bărci de carton și realitate, Dykhta!
Publishing House, București, 2015.
20. Furtună Adrian Nicolae, Romii din România și Holocaustul. Istorie, teorie,
cultură, Dykhta Publishing House, București, 2018.
21. Furtună, Adrian Nicolae, „Social Representation of Roma Deportations to
Transnistria”, în Holocaust. Studii și cercetări, Vol. IV, Nr. 1(5), 115-139, 2012.
22. Gigliotti Simone, Lang Berel, The Holocaust. A Reader, Blackwell Publishing,
Malden, Oxford, 2005.
23. Gross Jan Thomas, Neighbors: The destruction of the Jewish community in
Jedwabne, Princeton University Press, Princeton, 2001.
24. Haller Istvan, „Lynching is not a crime: mob violence against Roma in
post-Ceaușescu Romania”, în, Roma Rights, vol. I, 1998.
25. Hancock Ian, „The neglected memory of the Romanies in the Holocaust/
Porrajmos”, în Friedman C. Jonathan (ed.), The Routledge history of the Holocaust,
Routledge, New York, 2011.
26. Ioanid Radu, Evreii sub Regimul Antonescu, București, Editura Hasefer, 1997.
27. Ioanid Radu, Holocaustul în România. Distrugerea evreilor și Romilor sub
regimul Antonescu 1940-1944, București, Editura Hasefer, 2006.
28. Ioanid Radu, Michelle Kelso, Luminița M. Cioabă, Tragedia Romilor deportați
în Transnistria 1942-1945, Iași, Polirom, 2009.
29. Ioanid Radu, Michelle Kelso, Luminița Mihai Cioabă (eds.), Tragedia romilor
deportați în Transnistria (1942-1945), Polirom, Iași, 2009.
30. Ionescu Vasile, Holocaustul rromilor din România: documente și mărturii,
Editura Artes, Iași, 2012.
31. Ionescu Vasile, Neacșu Mihai, Costache Nora, Furtună Adrian Nicolae, O
Samudaripen – Holocaustul Romilor, România: deportarea romilor în Transnistria:
mărturii, documente, Editura Centrului Național de Cultură a Romilor, București,
2016.
32. Kelso L.Michelle, Recognizng the Roma: A Study of the Holocaust as Viewed in
Romania, teză de doctorat, University of Michigan, 2010.
33. Knesebeck von dem Julia, The Roma Struggle for Compensation in Post-War
Germany, University of Hertforshire Press.
34. Livezeanu Irina, Cultural Politics in Greater Romania: Regionalism, Nation
Building and Ethnic Struggle, 1918-1930, Cornwell University Press, New York, 1995.
35. Matei Petre, „Romii în perioada interbelică. Percepții naționaliste”, în Toma
Ștefania, Fósztó Laszló (ed.), Spectrum. Cercetari sociale despre romi, Kriterion, Editura
Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale, Cluj-Napoca, 2011.
36. O’Keeffe Brigid, New Soviet Gypsies. Nationality, Performance, and Selfhood in
the Early Soviet Union, University of Toronto Press, Toronto, 2013.
37. Olariu Călin, The State and the Roma in Socialist Romania. An Oral History
Research, teză de doctorat, Universitatea Babeș-Bolyai, 2020.
38. Passerini Luisa, Fascism in Popular Memory. The Cultural Experience of the
Turin Working Class, Cambridge Univeristy Press, Cambridge, 2009.
39. Păun I. Dominica, „Țiganii în viața satului Cornova”, în Arhiva pentru Știință și
Reformă Socială, X, 1932.
40. Pons Emmanuelle, Țiganii din România. O minoritate în tranziție, Editura
Compania, București, 1999.
41. Portelli Alessandro, The Death of Luigi Transtulli, and Other Stories: Form and
Meaning in Oral History, State University of New York Press, New York, 1991.
42. Solonari Vladimir, Purificarea Națiunii. Dislocări forțate de populație și epurări
etnice în România lui Antonescu, 1940-1944, Polirom, București, 2015, p. 246.
43. Stan Lavinia, „Getting Back from Hell. Stories of Roma Repatriation from
Transnistria”, în Anuarul Institutului de Istorie Orală, nr. XVII, Editura Argonaut, Cluj
Napoca, 2016.
44. Sterwart Michael, „Remembering without commemoration: The Menemonics
and Politics of Holocaut Memories Among European Roma”, în Journal of the Royal
Anthropological Institutue, nr. 3, 10, 2004.
45. Thorne Benjamin, The Anxiety of Proximity: The „Gypsy Question” in Romanian
Society, 1934-1944 and Beyond, teză de doctorat, Universitatea Indiana, 2012.
46. Toma Ștefania, Fósztó Laszló (ed.), Spectrum. Cercetari sociale despre romi,
Cluj-Napoca: Kriterion, Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minori-
tăților Naționale, 2011.
47. Woodcock Shannon, The țigan is not a man: The țigan other as catalyst for
Romanian ethnonational identity, teză de doctorat, Universitatea din Sydney, 2005.
Romii din România în căutarea dreptății:
Holocaustul și problema despăgubirii romilor
în perioada postbelică
Dr. Manuela Marin
Introducere
Problema despăgubirii romilor deportați în Transnistria (1942-1944) rămâne una

de actualitate, care stârnește încă controverse și dezbateri aprinse în societatea româ-
nească.1 Lucrarea mea examinează începuturile demersurilor românești cu privire la
obținerea de compensații financiare de la statul vest-german pentru persoanele care au
avut de suferit de pe urma persecuțiilor rasiale din timpul celui de Al Doilea Război
Mondial. Mai concret, îmi propun să arăt de ce statul român nu a reușit să obțină plata
acestor despăgubiri, concentrându-mă asupra cazului romilor și al acțiunilor lui Ion
Cioabă, liderul romilor căldărari și cortorari din Sibiu. El nu doar a participat la strân-
gerea cererilor individuale ale romilor deportați sau ale urmașilor lor la începutului
anilor 1970, dar a și încercat să readucă în atenția autorităților comuniste această pro-
blemă în anii 1980. Totodată, lucrarea implică și o dimensiune transnațională, întrucât
plasează acțiunile lui Ion Cioabă într-un context european mai larg, în care Romani
Union și alte organizații internaționale ale romilor i-au ajutat pe liderii naționali să
obțină recunoașterea internațională a Holocaustului romilor din țările lor și să solicite
compensații financiare din partea Germaniei Federale. Pentru scopurile lucrării mele,
definesc „Holocaustul” ca fiind persecuția și uciderea sistematică a evreilor, romilor și a
altor grupuri realizate de către Germania nazistă și aliații săi în perioada celui de Al
Doilea Război Mondial. Termenul de „despăgubiri” este folosit în sens restrâns și se
1
„Romii cer daune pentru chinurile Holocaustului”, https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/
social/romii-cer-daune-pentru-chinurile-holocaustului-352360, accesat 20 noiembrie 2020;
Campania „Dreptate pentru supraviețuitorii romi deportați”, https://campaniamea.declic.ro/
petitions/supravietuitorii-romi-ai-deportarilor-in-transnistria-nu-au-drepturi, accesat 20
noiembrie 2020; George Lăcătuș, „Câți bani au primit romii deportați în Transnistria”, https://
romanialibera.ro/special/documentare/video-cati-bani-au-primit-romii-deportati-in-transnistri
a-219151, accesat 20 noiembrie 2020 etc.
referă la acordarea unor beneficii directe victimelor, care au suferit anumite prejudicii
sau încălcări ale drepturilor și libertăților lor.2
Lucrarea mea este structurată în trei părți principale. Prima privește problema
deportării romilor din perspectivă europeană, dar și națională, cu scopul de a sublinia
faptul că persecuția romilor a avut la bază și considerente rasiale. O asemenea perspec-
tivă este importantă din două motive. Pe de o parte, ea plasează experiența romilor din
România în context european, subliniind motivația rasială a persecuției lor. Pe de altă
parte, ea oferă argumentele necesare susținerii cererilor de despăgubire ale etnicilor
romi în perioada postbelică. Această parte a lucrării mele nu își propune să realizeze o
comparație între experiența germană și cea românească în privința „problemei romi-
lor” și a soluțiilor propuse pentru rezolvarea ei. Din contră, ea urmărește din perspec-
tivă transnațională cum ideile (eugenice) și radicalizarea lor în Germania au influențat
evoluții similare în România anilor 1930, evidențiind totodată specificul cazului româ-
nesc. Plecând de la o definire a conceputului de despăgubiri și a rolului lor în asumarea
vinei pentru suferințele produse de către un regim, cea de a doua parte analizează pro-
gramul vest-german de despăgubire pentru romi și evoluția sa internațională. O ase-
menea perspectivă este necesară atât pentru încadrarea demersului românesc într-un
context european mai larg, cât și pentru a reliefa influențele transnaționale în reluarea în
anii 1980 a problemei acordării de despăgubiri pentru romii deportați în Transnistria în
timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Ultima parte se oprește asupra încercării ne-
reușite a statului român (prin intermediul poliției sale secrete Securitatea și a Ministe-
rului Afacerilor Externe) de la sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970 de a obține
plata despăgubirilor pentru cetățenii români care au suferit persecuții în timpul celui de
Al Doilea Război Mondial. Analiza documentației depuse autorităților vest-germane
este completată cu una asupra a 166 de cereri de despăgubire din județul Bacău aparți-
nând romilor deportați sau moștenitorilor lor. Persoana implicată în colectarea cere-
rilor romilor a fost liderul romilor căldărari și cortorari, Ioan Cioabă. În consecință,
lucrarea mea se va opri asupra relației sale complexe cu Securitatea și asupra modului
în care el s-a implicat în readucerea în atenția autorităților române, dar și a opiniei
publice internaționale a problemei plății despăgubirilor pentru romii deportați în
Transnistria.
2
Pablo de Greiff, „Justice and Reparations”, în Pablo de Greiff (editor), Handbook of Repa-
rations, Oxford University Press, 2006, p. 453.
MANUELA MARIN 297
Persecuția romilor: o măsură rasială
Fără a îmi propune o prezentare exhaustivă asupra subiectului persecuției romilor și

a cauzelor sale, în cele ce urmează voi arăta cum argumentele rasiale au fost utilizate în
vederea inițierii măsurilor luate împotriva romilor în perioada interbelică și în timpul
celui de Al Doilea Război Mondial. Demersul meu va sublinia importanța ideilor euge-
nice și modul în care ele au legitimat, inițial, măsurile autorităților germane împotriva
romilor.
Eugenie, rasism și „asociali”
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, ideile eugenice influențate de darwinismul social

au început să câștige teren atât în Europa, cât și în Statele Unite ale Americii. Termenul
de „eugenie” a fost folosit pentru prima dată în 1881 de către biologul și matematicia-
nul britanic Francis Galton. Unul dintre cei mai cunoscuți eugeniști americani, Charles
B. Davenport, definea eugenia ca fiind „știința îmbunătățirii rasei umane printr-o mai
bună reproducere”.3 Eugeniștii, care reuneau biologi, geneticieni, ingineri, psihologi,
sociologi, credeau că legile lui Mendel, care guvernau transmiterea ereditară a trăsătu-
rilor biologice, erau, de asemenea responsabile pentru perpetuarea celor sociale. Ca
urmare, dezideratul lor era de a realiza o planificare socială rațională a vieții umane cu
ajutorul manipulării biologice.4 În timp ce eugenia pozitivă viza creșterea purității
populației printr-o reproducere selectivă, eugenia negativă urmărea să împiedice pro-
cesele de reproducere ale unor persoane sau grupuri, care nu îndeplineau standardele
de puritate rasială.5 Mișcarea eugenistă urmărea două politici conexe. Prima se referea
la o cercetare, care să investigheze transmiterea trăsăturilor sociale, în special a celor
indezirabile, și care a rezultat într-o clasificare a indivizilor și a națiunilor pe o scară a
valorii umane. Cea de a doua direcție privea identificarea unor soluții biologice pentru
problemele sociale.6
Toate aceste idei au venit ca răspuns la temerile legate de amenințarea degenerării
ereditare, care s-au făcut auzite spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Ele erau determinate
de creșterea natalității în rândul claselor de jos ale societății și de scăderea ei în rândul
claselor de mijloc sau superioare. Mai mult, se credea că avansul în medicina modernă,
3
Henry Friedlander, „The Setting”, în Simone Gigliotti, Berel Lang, The Holocaust. A
Reader, Blackwell Publishing, Malden, Oxford, 2005, p. 95.
4
Henry Friedlander, „The Setting”, pp. 95-96.
5
Henry Friedlander, „The Origin of Nazi Genocide”, în Simone Gigliotti, Berel Lang, The
Holocaust. A Reader, p. 87.
6
Henry Friedlander, „The Setting”, p. 96.
dar și perfecționarea sistemelor de asistență socială au intervenit în selecția naturală,

concepută de Charles Darwin, și au asigurat astfel supraviețuirea și reproducerea celor
„inapți” din punct de vedere social și rasial.7 În același timp, cercetările eugenice au
stabilit o legătură între un nivel scăzut de inteligență pe de o parte, și imoralitatea și
infracțiunea, pe de altă parte. Astfel, problemele sociale, cum ar fi alcoolismul și prosti-
tuția, s-ar fi datorat unui retard mintal moștenit, în timp ce manifestările sărăciei, cum
ar fi șomajul intermitent și bolile cronice, erau rezultatul unei degenerări ereditare.
Prin cercetările lor, eugeniști au ajuns și la concluzia că degenerarea ereditară era speci-
fică nu doar unei clase sociale, dar și unei rase sau grup etnic.8
Ideea că un individ sau un grup etnic era plasat la marginea societății datorită genelor
sale și că tot ereditatea era vinovată pentru manifestările lor antisociale a influențat poli-
tica autorităților germane față de romi, dar și a altor categorii considerate „asociale”.
Primele măsuri împotriva romilor au fost luate încă din timpul Republicii de la
Weimar.9 Ele au fost determinate de temerile că scăderea natalității și pierderile umane
semnificative din timpul Primului Război Mondial au favorizat o „selecție negativă”,
care a asigurat supraviețuirea celor mai puțin apți, care nu au putut fi trimiși pe front.10
Și cum puterea unui stat, conform ideilor eugenice, depindea de asigurarea unui fond
generic sănătos și pur, măsurile de excludere a unor indivizi sau grupuri etnice au
câștigat din ce în ce mai mult teren în Germania interbelică. Odată cu venirea la putere
a Partidului Național-Socialist, măsurile de igienă rasială s-au radicalizat. Ele s-au bazat
pe o politică de excluziune, care a vizat, mai întâi persoanele cu handicap și categoria
„asocialilor” (prostituate, hoți, vagabonzi, cerșetori, criminali) și mai apoi grupurile
etnice (evrei și romi), a căror amestec cu rasa ariană pură (a germanilor) ar fi deter-
minat degenerarea ei.11
Dacă evreii au fost persecutați pe motive exclusiv rasiale, romii au fost vizați de poli-
ticile rasiale naziste din două perspective. Pe de o parte, ei erau percepuți ca fiind un
grup etnic sau rasă străină, etichetă pe care o împărțeau cu evreii. Pe de altă parte, dis-
criminarea era motivată de presupusele lor trăsături „asociale”, care explicau înclinația
lor spre fapte penale. Sub influența ideilor eugeniste și rasiste, „asociabilitatea” sau cri-
7
Julia von dem Knesebeck, The Roma Struggle for Compensation in Post-War Germany,
University of Hertforshire Press, 2011, p. 30.
8
Henry Friedlander, „The Setting”, p. 97.
9
Vezi, Donald Kenrick, Gratton Puxon, The Destiny of Europe’s Gypsies, Sussex University
Press, London, 1972, pp. 18-56; Guenter Lewy, The Nazi Persecution of the Gypsy, Oxford
University Press, 2000, pp. 14-40; Simon Constantine, Sinti and Roma in Germany (1871-1933):
Gypsy Policy in the Second Empire and Weimar Republic, Routledge, 2020.
10
Julia von dem Knesebeck, The Roma Struggle, p. 30.
11
Henry Friedlander, „The Setting”, pp. 102-108.
MANUELA MARIN 299
minalitatea și-au pierdut caracterul social, devenind trăsături negative atribuite romilor
ca rasă și de aceea, transmisibile din punct de vedere ereditar.12
Măsurile privind romii din Germania au avut chiar de la început un caracter rasial.
Prin „Legea pentru prevenirea urmașilor bolnavi ereditari” (14 iulie 1933), romii au
fost singurii din categoria „asocialilor” care au fost vizați ca și grup în vederea sterili-
zării. În plus, dacă pentru ceilalți „asociali”, sterilizarea putea avea loc în urma unei
decizii a instanțelor de sănătate ereditară, în cazul romilor nu s-a recurs la o asemenea
măsură juridică. Ei au fost supuși unei sterilizări forțate pe motivul așa-zisului lor
comportament antisocial ereditar. După debutul celui de Al Doilea Război Mondial,
romii care refuzau sterilizarea erau amenințați cu trimiterea în lagărele de concentrare.
Împiedicarea transmiterii unor „trăsături de caracter nedemne” a fost reluată odată cu
adoptarea așa-numitelor „Legi de la Nüernberg” (1935), care identificau pe romi și
evrei ca populații străine din punct de vedere rasial, cărora le era interzisă căsătoria sau
relațiile extramaritale cu etnicii germani, fiindu-le anulate și drepturile lor de cetățeni
germani. După numirea lui Heinrich Himmler la conducerea poliției germane în iunie
1936, a fost luată măsura relocării romilor din marile orașe în așezări speciale, pe care
nu aveau dreptul să le părăsească. Mai multe astfel de așezări au fost create în perioada
1937-1938.13
Privarea de libertate a romilor a primit o bază legală prin publicarea „Decretului
fundamental pentru combaterea preventivă a criminalității de către poliție” (14 decem-
brie 1937). El permitea reținerea celor care încălcau în mod repetat legea sau a celor
care nu se conformau regulilor sociale ale regimului nazist. Pe lângă romi, în categoria
„asocialilor” intrau alcoolicii, prostituatele, cerșetorii sau infractorii mărunți.14 Mulți
dintre romi și sinti au fost trimiși în diferite lagăre de concentrare între 1937-1938 pe
baza prevederilor acestui decret.15
La sfârșitul anului 1938, a fost adoptată prima lege care îi viza, în mod direct, pe
romi. Urmărind „combaterea amenințării țigănești”, noul document legislativ propu-
nea o soluție rasială la „problema țigănească” prin înregistrarea și identificarea romilor
care locuiau pe teritoriul Germaniei. Publicarea instrucțiunilor de aplicare în martie
1939 menționa că scopul legii era „separarea odată pentru totdeauna a rasei țigănești de
12
13
Julia von dem Knesebeck, The Roma Struggle, pp. 36, 39-40, 115, 141-142; Donald Kenrick,
Gratton Puxon, The Destiny of Europe’s Gypsies, pp. 70-71; Wolfgang Wippermann, „The
Definitive Solution to the Gypsy Question: The Pan-European Genocide of the European Roma”,
în Alex J. Kay, David Stahel, Mass Violence in Nazi-Occupied Europe, Indiana University Press,
2018, p. 82.
14
15
Wolfgang Wippermann, „The Definitive Solution to the Gypsy Question”, p. 82.
națiunea germană”, prevenirea amestecului rasial și nu în ultimul rând, declanșarea

unei campanii de înregistrare a romilor. Măsura a fost completată în octombrie 1939
printr-un decret, care interzicea deplasarea romilor de la locul lor de reședință.16
Odată cu începutul celui de Al Doilea Război Mondial, politica de excludere a romi-
lor s-a radicalizat, mergând spre soluția exterminării lor. După modelul „tratamentu-
lui” aplicat evreilor, la sfârșitul anului 1939 s-a discutat pentru prima dată despre posi-
bilitatea deportării romilor în Polonia. Începută pe la mijlocul lunii mai 1940, deporta-
rea în Polonia a fost stopată câteva luni mai târziu (octombrie). În 1941, au fost depor-
tați romii din zonele de graniță, iar alții au fost concentrați în lagărele create anterior.
În paralel, au fost adoptate alte măsuri care au vizat marginalizarea romilor. Ei au fost
excluși din armata, aviația și marina germană, li s-a limitat dreptul la muncă și ase-
mănător cazului evreilor și-au pierdut dreptul la concedii plătite (1942). Copiii romi au
fost excluși din școli (martie 1942).17
Aplicarea Soluției Finale și în cazul romilor a fost discutată în vara anului 1942, însă
abia pe 16 decembrie 1942, Heinrich Himmler, responsabil pentru rezolvarea „proble-
mei țigănești”, a semnat decretul privind trimiterea romilor în lagărul de la Auschwitz.
Proprietățile celor deportați au fost confiscate. Începând cu februarie 1943, romii din
Germania (dar și din Austria) au fost transferați la Auschwitz-Birkenau, destinat fami-
liilor de romi. O mare parte dintre ei au fost uciși și incinerați în noaptea de 2 spre 3
august 1944.18 Alții au fost gazați și incinerați în lunile septembrie și octombrie 1944.19
Romii din Germania au fost, de asemenea, închiși și și-au pierdut viața în lagărele din
Dachau, Buchenwald, Ravensbruch, Natzweiler-Struthof, Mauthausen, Sachsenhausen
etc.20 În teritoriile ocupate de Germania sau conduse de regimuri politice favorabile re-
gimului nazist, romii au fost executați, izolați în așezări speciale sau deportați spre lagă-
rele din Polonia și Germania pentru a fi folosiți ca forță de muncă sau exterminați.21
16
Donald Kenrick, Gratton Puxon, The Destiny of Europe’s Gypsies, pp. 73-75.
17
Julia von dem Knesebeck, The Roma Struggle, p. 43; Donald Kenrick, Gratton Puxon, The
Destiny of Europe’s Gypsies, pp. 75-83; Guenter Lewy, Nazi Persecution of the Gypsies,
pp. 125-200.
18
Guenter Lewy, Nazi Persecution of the Gypsies, pp. 249-304; Ian Hancock, „The Neglected
Memory of the Romanies in the Holocaust/Porrajmos”, în Jonathan C. Friedman (ed.), The
Routledge History of the Holocaust, Routledge, New York, 2011, pp. 380-381.
19
Donald Kenrick, Gratton Puxon, The Destiny of Europe’s Gypsies, pp. 165-166.
20
Guenter Lewy, Nazi Persecution of the Gypsies, pp. 305-329.
21
Guenter Lewy, Nazi Persecution of the Gypsies, pp. 201-247; David Gaunt, „Reichskom-
missariat Ostland”, în Jonathan C. Friedman (ed.), The Routledge History of the Holocaust,
p. 216; Donald Kenrick, Gratton Puxon, The Destiny of Europe’s Gypsies, pp. 100-150; Wolfgang
Wippermann, „The Definitive Solution to the Gypsy Question”, pp. 83-87.
MANUELA MARIN 301
Unii dintre romi și-au pierdut viața sau au rămas cu infirmități ca rezultat al experi-
mentelor pseudo-științifice la care au fost supuși.22
Dacă anterior m-am oprit asupra motivelor rasiale ale persecuției și Holocaustului
romilor în Germania nazistă și în celelalte state aflate sub controlul său, în cele ce
urmează voi aborda subiectul deportării romilor din România, punând accent pe
caracterul rasial al măsurilor inițiate de către regimul Mareșalului Ion Antonescu.
Persecuția și deportarea romilor din România
a). Contextul general

Pentru a putea înțelege caracterul persecuțiilor la care au fost supuși romii în timpul
celui de Al Doilea Război Mondial, este necesară o perspectivă generală asupra modu-
lui în care societatea românească și autoritățile statului s-au raportat față de ei din
timpul perioadei interbelice. O asemenea abordare este importantă din două motive. Pe
de o parte, ea plasează măsurile împotriva romilor într-o continuitate, care a avut la
bază perpetuarea unor prejudecăți și stereotipuri negative în ceea ce îi privește pe romi
și care au făcut „acceptabilă” persecuția lor. Pe de altă parte, o atare perspectivă ana-
litică subliniază dublul caracter (social și rasial) al persecuției romilor începând cu
perioada interbelică și continuând cu cea a războiului mondial.
Realizarea unității naționale la sfârșitul Primul Război Mondial a determinat o
transformare a idealului național de la realizarea unirii tuturor provinciilor istorice
românești la crearea unui stat național.23 Însă, construirea statului național trebuia să
servească doar intereselor comunității etnice a românilor. Această situație a rezultat
într-o politică îndreptată împotriva tuturor minorităților naționale, mai ales a celor
care prin preponderența lor economică și nivelul de educație ocupau poziții dominante
în structurile locale și regionale. Dacă în anii 1920 nu au fost adoptate măsuri legislative
îndreptate împotriva minorităților naționale, nu același lucru se poate spune și despre
anii 1930, când din ce în ce mai multe voci din mediul politic s-au pronunțat pentru
adoptarea unui naționalism agresiv și îndreptat împotriva grupurilor etnice. O ase-
menea radicalizare înspre extrema dreaptă a fost rezultatul unei evoluții politice simi-
lare din spațiul european. Marea Criză Economică de la sfârșitul anilor 1920 nu a sem-
nalat doar criza liberalismului economic, dar și pe cea a democrației de tip occidental.
22
Pentru mai multe detalii asupra acestui subiect, vezi Donald Kenrick, Gratton Puxon, The
Destiny of Europe’s Gypsies, pp. 175-181; Guenter Lewy, Nazi Persecution of the Gypsies,
pp. 289-295.
23
Vezi Irina Livezeanu, Cultură și naționalism în România Mare, Editura Humanitas,
București, 1998.
În consecință, căutarea unei alternative politice și economice s-a oprit asupra fascis-
mului italian și a național-socialismului german, care promiteau nu doar regenerare
politică și socială, dar și un mod radical diferit (și neîngrădit) de soluționare a pro-
blemelor existente.24
Același transfer de idei pe filiera germană și italiană s-a regăsit nu doar în dezba-
terile politice, dar și în scrierile eugenice românești. Fără a intra în detalii pe marginea
subiectului, mă voi limita la a menționa că, începând cu anii 1930 Iuliu Moldovan,
creatorul școlii eugenice românești și colegii săi (printre care cel mai influent a fost
Sabin Manuilă), au conceput statul român, națiunea română (redefinită ca „neam”) în
termeni pur biologici. Prin urmare, puterea statului național, dar și dezvoltarea lui
depindeau, în primul rând, de adoptarea unei „politici a populației” corecte. Ea trebuia
să favorizeze nu doar selecția acelor elemente românești viabile din punct de vedere ge-
netic, cât mai ales protejarea „neamului românesc” prin interzicerea „hibridizării” sale
cu rasele inferioare, respectiv prin adoptarea unor măsuri menite să-i separe pe români
de celelalte minorități naționale. Mai mult, sugestiile eugeniștilor români au mers până
la limitarea numărului străinilor din țară sau chiar realizarea unui schimb de populații
cu țările unde locuiau un număr însemnat de etnici români.25 Așa cum observa
Vladimir Solonari, dezbaterile din spațiul public privind „îmbunătățirea calitativă” a
fondului genetic românesc ca soluție pentru oprirea declinului „neamului românesc”
„au făcut ideile de expulzare a minorităților naționale din economia națională și din
țară acceptabile din punct de vedere politic și chiar respectabile”.26
b). Romii: mai mult decât o problemă socială

Problema statutului și a percepției romilor în societatea românească interbelică a
împărțit abordările istoriografice în două tabere. În timp ce Viorel Achim27 și Petre
Matei28 consideră că romii au fost percepuți mai degrabă ca o „problema socială” decât
ca un grup etnic distinct și care nu a fost vizat de naționalism agresiv al extremei drepte
24
Vladimir Solonari, Purificarea națiunii. Dislocări forțate și epurări etnice în România lui
Ion Antonescu, Editura Polirom, Iași, 2015, pp. 1-73.
25
Vladimir Solonari, Purificarea națiunii, pp. 75-101.
26
Vladimir Solonari, Purificarea națiunii, p. 51.
27
Viorel Achim, Țiganii în istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998,
pp. 120-132.
28
Petre Matei, „Romii în perioada interbelică. Percepții naționaliste”, în Toma Stefánia,
Fosztó László (editori), Spectrum: cercetări sociale despre romi, Editura Kriterion, Cluj, 2010,
pp. 15-40.
MANUELA MARIN 303
românești, M. Benjamin Thorne29 și Vladimir Solonari30 propun o abordare mai nuan-

țată, subliniind și dimensiunea rasială a „problemei țigănești”. În același timp, părerile
sunt diferite și în ceea ce privește vizibilitatea socială a romilor. Viorel Achim, Petre
Matei și Vladimir Solonari consideră că romii au rămas „invizibili” pentru guvernele
României, ca și pentru presa naționalistă datorită ponderii lor nesemnificative în cadrul
populației, a asimilării lor treptate în cadrul comunităților în care locuiau și a percepției
lor ca fiind mai puțin dezvoltați decât etnicii români.31 Prin comparație, M. Benjamin
Thorne insistă asupra faptului că „problema țigănească” a existat în România interbe-
lică și că prezența romilor a generat ceea ce el numea „anxiety of proximity” (anxietatea
proximității). Această anxietate a dobândit o dimensiune spațială prin așezarea romilor
la marginea orașelor și a satelor, dar și una simbolică, romii reprezentând mult detes-
tatul „orientalism” al societății românești.32
Dimensiunea socială a problemei romilor a fost legată de nomadism, dar și de
perpetuarea statutului lor social și economic marginal. Legat de ultimul aspect, Viorel
Achim menționează că deși s-au făcut progrese în ceea ce privește integrarea sau asimi-
larea lor în comunitățile locale, romii continuau să rămână cea mai săracă parte a lor.33
Totodată, așezarea lor la marginea așezărilor urbane sau rurale nu a făcut decât să
sporească vizibilitatea lor socială indezirabilă și să confirme prejudecățile majorității în
ceea ce-i privește. În cazul romilor sedentarizați, intervenția autorităților pentru a grăbi
asimilarea s-a limitat la legalizarea concubinajului, cu sprijinul Bisericii Ortodoxe
Române.34 În schimb, nomadismul și semi-nomadismul a suscitat cel mai mult interesul
oficialilor români pentru că din punctul lor de vedere traiul nomadic sau semi-nomadic
era principala cauză a neintegrării sau a neasimilării romilor în societatea românească și
implicit, a perpetuării statutului lor marginal. Măsurile autorităților au vizat controlul și
interzicerea deplasărilor romilor, care nu în puține cazuri au condus la ciocniri violente
cu jandarmii. De asemenea, autoritățile locale au încercat să împiedice așezarea romilor
pe teritoriul localităților sau al județelor lor, considerându-i un pericol pentru ordinea
publică. Și nu în ultimul rând, romii nomazi erau considerați o amenințare sanitară,
fiind învinuiți de răspândirea tifosului. Prin urmare, poliția și jandarmi foloseau,
deseori, forța pentru a-i aduna pe romi și pentru a-i interna în diferite lagăre, unde se
29
M. Benjamin Thorne, „The Anxiety of Proximity: The Gypsy Question in Romanian
Society, 1934-1944 and Beyond”, teză de doctorat, Indiana University, 2012.
30
Vladimir Solonari, Purificarea națiunii.
31
Viorel Achim, Țiganii în istoria României, pp. 120-132; Vladimir Solonari, Purificarea
națiunii, p. 245; Petre Matei, „Romii în perioada interbelică”, pp. 15-40.
32
M. Benjamin Thorne, „The Anxiety of Proximity”, pp. 4-23.
33
Viorel Achim, Țiganii în istoria României, pp. 123-126.
34
M. Benjamin Thorne, „The Anxiety of Proximity”, p. 46.
presupunea ca ei ar fi primit ajutor sanitar. Aceste acțiuni nu au făcut altceva decât să

întărească imaginea romilor de potențiali infractori, să tensioneze relațiile lor cu majo-
ritatea românească și nu în ultimul rând, să intensifice peregrinările lor între limitele
diferitelor așezări sau județe, sporind și mai mult vizibilitatea lor indezirabilă.35
Dimensiunea rasială a persecuției romilor s-a găsit reflectată în scrierile eugeniste
din anii 1930, în modul în care Mareșalul Ion Antonescu și oficialii guvernamentali au
înțeles „problema țigănească” și nu în ultimul rând, în organizarea și derularea depor-
tării romilor în Transnistria.
Influențați de ideile eugenice, dar mai ales de măsurile naziste privind igiena rasială,
eugeniștii români credeau, la rândul lor, că moștenirea genetică prestabilea valoarea
biologică și socială a unui individ și că pentru a salva „neamul românesc” erau necesare
măsuri ferme pentru a împiedica mariajele dintre români și reprezentanții raselor infe-
rioare, în primul rând romii. Prin urmare, ei pledau pentru înlocuirea politicii de asi-
milare cu cea de segregare prin care minoritățile „inferioare biologic” să fie înlăturate
de pe teritoriul României sau internate în lagăre. Aceste idei au ajuns să fie cunoscute
lui Ion Antonescu prin intermediul lui Sabin Manuilă, care a devenit consilierul său de
încredere pe probleme demografice și pentru așa-numitele „politici ale populației”,
inclusiv în „problema țigănească”. Așa cum observa Vladimir Solonari, ideile privind
igiena rasială ale lui Manuilă și-au radicalizat începând cu anul 1940.36 Într-un docu-
ment înaintat lui Ion Antonescu în mai 1942, el identifica „problema țigănească” drept
„marea problemă rasială a României”. El era de părere că așa-zisa înclinație a romilor
spre furt și stilul lor nomad de viață erau rezultatul unei dorințe condiționate incon-
știent și genetic.37„Cea mai mare primejdie rasială”, continua el, erau asimilarea și căsă-
toriile mixte dintre romi și români, care amenințau să submineze eforturile de a crea „o
substanță biologică mai pură”. Soluția propusă de către Manuilă era aceea a segregării
romilor față de populația românească, inclusiv prin scoaterea lor din România.38
Opinia era împărtășită și oficialii de la Ministerul Sănătății, care, la începutul anului
1941, îi identificau pe romi ca fiind principala sursă a epidemiei de tifos din Moldova.
Argumentele erau legate de stilul nomad sau semi-nomad de viață, de nivelul ridicat de
sărăcie, dar și de reticența lor de a respecta normele de igienă impuse de către auto-
rități. Soluția era scoaterea romilor de pe teritoriul României. Ocuparea de către
35
36
Vladimir Solonari, „Ethnic Cleansing or Crime Prevention? Deportation of Romanian
Roma”, în Anton Weiss-Wendt (editor), The Nazi Genocide of the Roma. Reassessment and
Commemoration, Berghahn Books, New York, 2013, pp. 100-102.
37
38
MANUELA MARIN 305
România a Transnistriei a creat posibilitatea transformării ei „într-o groapă de gunoi

pentru cei indezirabil din punct de vedere etnic”.39 Ca urmare, spre sfârșitul anului
1941 și până în mai 1942, când Antonescu a ordonat Ministerului de Interne elaborarea
unui plan pentru deportarea romilor, exista deja un consens în cercurile guverna-
mentale în privința rezolvării „problemei țigănești” prin deportarea în Transnistria.40
Această soluție a fost adusă la cunoștința lui Ion Antonescu, cu care el a fost de acord
pentru că se potrivea întocmai viziunii sale naționaliste privind destinul României. Un
politician de extremă dreaptă și un naționalist radical, Mareșalul Ion Antonescu era de
părere că toate minoritățile etnice erau dușmanii de moarte ai națiunii române și că
înlăturarea lor din România era o precondiție pentru dezvoltarea sa nestingherită. Prin
urmare, după eliminarea legionarilor de la putere în ianuarie 1941,41 el a luat măsuri
menite să contribuie la „purificarea” completă a țării de „străini”, identificați cu mino-
ritățile etnice. Antonescu împărtășea, de asemenea, toate prejudecățile românești în
privința romilor și mai ales se arăta deranjat de faptul că străinii îi confundau, deseori,
pe români cu romii.42 Totodată, ideea sau obsesia dictatorului român cu privire la
curățenie ca problemă de sănătate publică, ca un indicator al civilizației unui popor și al
acceptării individului ca membru al unei națiuni civilizate, a influențat luările sale de
poziție privind situația romilor. În repetate rânduri, Antonescu s-a arătat îngrijorat de
condițiile sanitare improprii din orașe, mai ales din mahalalele locuite, cu prepon-
derență, de către romi, care dădeau Bucureștiului și altor orașe un aspect „oriental”,
murdar și în consecință, necivilizat. Mai mult, extinderea epidemiei de tifos în iarna
1940-1941 a determinat autoritățile române să ia măsuri împotriva vagabonzilor și a
cerșetorilor de la marginea orașelor pe motiv că ei erau răspunzători de răspândirea
tifosului. În special, romii au fost plasați în carantină nu pentru protejarea sănătății lor,
cât pentru protecția societății românești, așa cum se întâmplase, de fapt, și în perioada
interbelică. După cum observa Benjamin Thorne, radicalizarea discursului privind
sănătatea publică a însemnat că romii au fost identificați mai mult ca oricând ca „o
boală socială”.43
39
40
41
Pentru detalii privind perioada statului național-legionar și rebeliunea legionară, vezi
Armin Heinen, Legiunea Arhanghelului Mihail. O contribuție la problema fascismului
internațional, Editura Humanitas, București, 1999, pp. 418-435, 441-445; Francisco Veiga,
Istoria Gărzii de Fier: 1919-1941. Mistica ultranaționalismului, Editura Humanitas, București,
1995, pp. 279-314; Aurică Simion, Regimul politic din România în perioada septembrie 1940 –
ianuarie 1941, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976.
42
Vladimir Solonari, „Ethnic Cleansing or Crime Prevention?” pp. 104-106.
43
În două ședințe ale Consiliului de Miniștri din februarie și aprilie 1941, Ion
Antonescu și-a exprimat punctul de vedere cu privire la romi. Atenția sa s-a concentrat
asupra romilor sedentarizați din orașe, care, din punctul său de vedere, își câștigau traiul
fără să muncească. Considerându-i „o calamitate pentru țară” și purtători de numeroase
boli, el a trasat un plan general prin care toți romii, nu doar cei cu antecedente penale,
urmau să fie deportați în lagărele de muncă forțată din țară puse sub pază militară. O
atare măsură era justificată și de modul în care dictatorul român îi vedea pe romi ca
fiind angajați într-un război rasial prin care se urmărea distrugerea națiunii române.
Pregătirea războiului împotriva Uniunii Sovietice, începutul deportării evreilor în
Transnistria, care a fost întâmpinată cu proteste de către administrația românească de
aici, precum și înfrângerea suferită de germani în bătălia de la Moscova toamna 1941,
au influențat decizia lui Ion Antonescu de a amâna adoptarea unei decizii cu privire la
„problema țigănească”. În primăvara lui 1942, el a redevenit optimist cu privire la
șansele Germaniei de a câștiga războiul și s-a grăbit nu doar să reia deportarea evreilor,
dar și să înceapă pe cea a romilor, ambele în mai 1942.44
La 1 mai 1942, Mareșalul Antonescu a ordonat începerea deportării romilor
nomazi. El a revenit asupra deciziei inițiale, ca răspuns la solicitarea guvernatorului
Transnistriei, Gheorghe Alexianu, pentru trimiterea de forță de muncă suplimentară.
Ca urmare, secretarul de stat din Ministerul de Interne, Generalul Constantin (Picki)
Vasiliu a cerut pe 17 mai 1942 Directoratului General de Poliție și Inspectoratului
General al Jandarmeriei să realizeze un recensământ al romilor nomazi, respectiv a
celor sedentarizați, care erau recidiviști și fără ocupație. Fără a mai aștepta rezultatele
recensământului din 22 mai 1942, Ion Antonescu a decis începerea imediată a depor-
tării romilor nomazi „în cadrul unor măsuri generale de îndepărtare a elementelor
parazitare și dezordonate”. Conducerea operațiunii a fost încredințată aceluiași General
Vasiliu, care și-a manifestat de la bun început hotărârea de a deporta cât mai mulți
romi, convins fiind de faptul că toți erau infractori și criminali. La insistențele lui
Vasiliu, din dorința de identifica și deporta cât mai mulți romi nomazi, „ecarisajul
polițienesc”, așa cum eticheta el deportarea romilor, s-a prelungit dincolo de data
oficială la care trebuia să se încheie, 31 iulie 1942. Astfel, cifrele oficiale indicau că un
număr de 11.474 de romi nomazi au fost deportați, cu 2.286 mai mulți decât
consemnau listele compilate la 22 mai 1942.45
Cea de a doua etapă a deportării, care viza pe romii sedentarizați, s-a bazat pe listele
revizuite ale recensământului din mai 1942. Și în timpul acestei acțiuni, care a durat
44
Vladimir Solonari, „Ethnic Cleansing or Crime Prevention?” pp. 106-108 și Purificarea
națiunii, p. 251; M. Benjamin Thorne, „The Anxiety of Proximity”, p. 112.
45
MANUELA MARIN 307
între 2-16 septembrie 1942, Generalul Vasiliu le-a cerut subordonaților să deporteze
mai mulți romi decât erau pe listele oficiale. Ca urmare, până la începutul lui octombrie
1942, au fost deportați un număr de 13.245 romi sedentarizați, cu 748 mai mulți decât
se stabilise inițial.46 Cea de a treia deportare a romilor, preconizată pentru luna noiem-
brie 1942 nu s-a mai concretizat. La 2 octombrie 1942, Ion Antonescu a decis sus-
pendarea deportărilor romilor până în primăvara anului următor, iar pe 13 octombrie
1942 Mihai Antonescu47 a anunțat în ședința Consiliului de Miniștrii suspendarea pe
termen nedefinit a tuturor deportărilor. Cu toate acestea, din ordinul lui Vasiliu
înaintat pe 14 octombrie 1942 Inspectoratului General al Jandarmeriei se preciza că,
deși înceta acțiunea de trimitere în grupuri mari a romilor, o anumită unitate de jan-
darmi putea să ceară deportarea anumitor „țigani neevacuați” dacă ei reprezentau un
pericol pentru ordinea socială. Ca urmare, deportările mai mici au continuat până la
sfârșitul lui ianuarie 1944.48
Modul pripit în care recensământul și deportarea romilor a avut loc a dat naștere
unor abuzuri din partea forțelor de poliție și de jandarmerie. Dornici de a îndeplini
ordinele lui Vasiliu, forțele de ordine i-au adunat pe toți romii pe care i-au găsit,
bazându-se pe cunoașterea proprie (și minată de prejudecăți) a realităților locale sau pe
informațiile, la fel de puțin obiective, oferite de membrii comunităților locale, nerăb-
dători să scape cu orice preț de vecinii lor romi. În același timp, selectarea romilor care
au avut probleme cu legea sau care nu aveau un loc de muncă s-a dovedit a fi extrem de
dificilă, ceea ce dat naștere la noi abuzuri. Gravitatea faptelor nu a fost luată în consi-
derare, la fel cum micile furturi, cerșitul sau lipsa unui loc de muncă nu au fost consi-
derate ca fiind consecința crizei economice generată de război, ci o caracteristică pre-
dominantă atribuită unui grup etnic.49
Dacă pentru romii din țară, anularea deportărilor în octombrie 1942 i-a salvat de la
deportare, pentru cei deja aflați în Transnistria, era începutul calvarului lor personal
care s-a terminat abia în 1944. Fără a intra în detalii asupra subiectului50, mă voi opri
46
47
Mihai Antonescu a fost avocat și om politic român, care a ocupat funcția de viceprim-
ministru, ministru de externe și alte funcții importante (ministru al propagandei, ministru al
justiției) în guvernul lui Ion Antonescu (1941-1944).
48
49
50
A se vedea în acest sens, Viorel Achim, Țiganii în istoria României, pp. 140-151, Docu-
mente privind deportarea țiganilor în Transnistria, Vol. 1-2, Editura Enciclopedică, București,
2004 și Munca forțată în Transnistria. Organizarea muncii evreilor și romilor, decembrie 1942 –
martie 1944, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2015; M. Benjamin Thorne, „The Anxiety of
Proximity”, pp. 204-266; Michelle L. Kelso, „Recognizng the Roma: A Study of the Holocaust as
asupra câtorva elemente necesare analizei mele legate de obținerea de despăgubiri.

Pentru pregătirea deportării, autoritățile române le-au confiscat romilor toată averea.
Casele și celelalte bunuri au fost preluate de Centrul Național de Românizare, iar aurul,
caii și căruțele, banii sau orice alt bun de valoare deținute de romi le-au fost luate cu
forța înainte de intrarea în Transnistria. Odată ajunși aici, romii au fost repartizați în
județele Oceacov, Balta, Golta și Brezovca, în tabere păzite militar și din care nu aveau
voie sa plece. Condițiile grele de muncă și de locuit, precum și lipsa hranei au făcut ca
doar o parte a romilor să se întoarcă din Transnistria la sfârșitul războiului.51 Cifrele
oficiale indică că aproximativ 25.000 de romi au fost deportați în Transnistria în 1942.
Dintre aceștia, se estimează că 11.000 și-au pierdut viața în locurile de deportare, iar
14.000 au supraviețuit Transnistriei.52 Însă, o parte dintre supraviețuitori au decedat pe
drumul de întoarcere sau la scurt timp după sosirea în România, din cauza problemelor
grave de sănătate.53 Pentru suferințele lor, ei înșiși sau rudele lor au încercat la începu-
tul anilor 1970 să obțină despăgubiri din partea Germaniei Federale.
Înainte de a trece la problema reparațiilor în context vest-german și mai apoi româ-
nesc, consider necesare unele concluzii cu privire la deportarea romilor, care vor fi de
folos în analiza mea. Deși au avut un caracter social pronunțat, măsurile luate împo-
triva romilor s-au încadrat celor luate de regimul lui Ion Antonescu în vederea „purifi-
cării rasiale” a țării. Ca urmare, deportarea romilor a fost planificată în luna mai 1942,
odată cu reluarea unor măsuri similare pentru evrei.54 Modul în care eugeniștii români,
Ion Antonescu, cercurile guvernamentale și nu în ultimul rând, forțele de jandarmerie
și poliție s-au raportat la romi demonstrează existența unor prejudecăți, dublate de
argumentul eugenic și pseudo-științific conform căruia romii manifestau o tendință
Viewed in Romania”, teză de doctorat, University of Michigan, 2010; Adrian-Nicolae Furtună,

Rromi din România și Holocaustul: istorie, teorie, cultură/ Rroma from Romania and the
Holocaust: History, Theory, Culture/ E Rroma Rumuniatar thaj o Holokausto: historia, teorie,
kultura, Editura Dykhta!, 2018 etc.
51
Viorel Achim, Țiganii în istoria României, p. 142; M. Benjamin Thorne, „The Anxiety of
Proximity”, pp. 191-219; Raport final. Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului
din România, Editura Polirom, Iași, 2004, pp. 235-239. Pentru o analiza complete legată de
administrația românească în Transnistria, vezi Vladimir Solonari, A Satellite Empire: Romanian
Rule in Southwestern Ukraine, 1941-1944, Cornell University Press, Ithaca, London, 2019.
52
Raport final, p. 240; Michelle L. Kelso, „Recognizng the Roma”, p. 48
53
Lavinia Stan, „Getting Back from Hell. Stories of Roma Repatriation from Transnistria”, în
Anuarul Institutului de Istorie Orală, nr. XVII, Cluj Napoca, Editura Argonaut, 2016,
pp. 122-144; Michelle Kelso, Recognizing the Roma, p. 48.
54
Vladimir Solonari, Purificarea națiunii, pp. 254, 266; Vladimir Solonari, „Ethnic Cleansing
or Crime Prevention?”, pp. 107-108.
MANUELA MARIN 309
înnăscută patologică de a fura. Ca urmare, autoritățile române au atribuit anumite

comportamente „asociale” sau care intrau sub incidența codului penal întregului grup
etnic al romilor. Așa cum observa M. Benjamin Thorne, romii au fost singurul grup
etnic care a fost vizat de deportarea în Transnistria pentru (presupusa) vina (ă) de a
cerși, de a comite mici furturi sau de a nu avea un loc de muncă, care puteau fi și o
consecință a situației economice dificile în care se găsea România în acel moment.55
Deși măsurile guvernamentale statuau și posibilitatea îndepărtării românilor „para-
zitari”, ele nu au fost puse niciodată în aplicare. Și nu în ultimul rând, faptul că al treilea
val de deportare (nefinalizat) a vizat restul populației de romi subliniază clar intenția
regimului antonescian de a „purifica” complet țara de acest grup etnic.56
Incontestabil, inițiativa deportării romilor (și a evreilor) a fost o decizie internă a
regimului Antonescu. Cu toate acestea, raporturile strânse dintre România și Germania
de la acea dată,57 precum și urmărirea intereselor naționale în contextul desfășurării
operațiunilor militare de pe Frontul de Est a determinat amânarea, reluarea sau înce-
perea și în cele din urmă anularea oricărei deportări de către guvernul român.58 Faptul
că apropierea româno-germană a influențat radical politica regimului românesc față de
romi este demonstrat de faptul că primul val de deportare, similar cazului german, a
vizat pe romii nomazi, deși Ion Antonescu, în luările sale de poziție pe această temă s-a
referit, mai ales, la romii sedentarizați din orașe. De asemenea, Mareșalul era la curent
cu măsurile naziste îndreptate împotriva romilor: soldații români au participat la
operațiunile militare din Crimeea, unde Einsatzgruppen D59 exterminau sistematic pe
romii locali. Și nu în ultimul rând, deși nu putem exclude faptul că Antonescu și toți cei
interesați de rezolvarea „problemei țigănești” au avut propriile prejudecăți față de romi,
totuși ele s-au modelat și radicalizat ca urmare a creșterii influenței politice germane în
55
56
57
Pentru mai multe amănunte asupra acestui subiect, vezi Ottmar Trașcă, Relațiile politice și
militare româno-germane septembrie 1940 – august 1944, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2013.
58
Vezi, Vladimir Solonari, Purificarea națiunii, pp. 253-254, 268-277.
59
Einsatzgruppen erau echipe germane speciale, compuse, în principal, din personal din SS
și din poliție. Folosite pe teritoriul sovietic ocupat de armata germană, Einsatzgruppen au primit
ordinul să ucidă în mod sistematic pe toți civilii din spatele frontului, care erau percepuți ca
„dușmani” ai Germaniei naziste. Grupurile vizate erau civili evrei, romi, oficiali sovietici și ori-
cine altcineva considerat periculos din punct de vedere politic sau „rasial”. Aceste grupuri au
fost organizate în patru batalioane, identificate cu litere de la A la D. Einsatzgruppen D a acțio-
nat în sudul Ucrainei. Vezi, „Einsatzgruppen and other SS and Police Units in the Soviet
Union”, https://encyclopedia.ushmm.org/content/en/article/einsatzgruppen-and-other-ss-and-
police-units-in-the-soviet-union, accesat 6 noiembrie 2022.
România. Ca urmare, ideile eugenice venite pe filieră germană și însușite de factorii

decizionali români atribuiau în mod ereditar (genetic) tuturor romilor trăsături și com-
portamente, care cădeau sub incidența legislației penale. În același timp, considerând că
puritatea etnică era cheia renașterii și măreției naționale, autoritățile și specialiștii
români, la fel ca cei germani, se arătau supărați de faptul că romii „pângăreau” biologic
corpul național și îl condamnau astfel la decădere iminentă și ireversibilă.60
Problema reparațiilor și Holocaustul
Reparațiile: definiție, scopuri

Conform lui Pablo de Greiff, reparațiile reprezintă manifestarea concretă a efortu-
rilor unui stat de a remedia suferințele pe care politicile sale le-a provocat uneia sau mai
multor părți.61
Termenul de reparații este, în general, folosit în două contexte distincte și implicit,
dobândește două sensuri diferite. Primul context este cel juridic, al dreptului interna-
țional, în care termenul este folosit în sens larg, pentru a se „referi la toate acele măsuri
care pot fi utilizate pentru a remedia diferitele tipuri de prejudicii, pe care victimele
le-ar fi putut suferi ca o consecință a anumitor delicte”.62 Există mai multe tipuri de
reparații, menționate în dreptul internațional. Primul este restituirea și include acele
măsuri care urmăresc restabilirea status quo-ului victimei. Ele presupun, după caz,
restituirea unor drepturi civile anulate (cum ar fi, cetățenia sau libertatea), reîncadrarea
la locul de muncă sau restituirea proprietății. Compensația se referă la măsuri prin care
se încearcă repararea prejudiciilor cauzate prin cuantificarea daunelor. În acest caz, pe
lângă pierderile economice, prejudiciul trebuie să țină seama și de vătămarea fizică,
mentală și chiar morală suferită de victimă sau victime. Reabilitarea include acele mă-
suri menite că confere asistență socială, medicală și psihologică, precum și servicii juri-
dice. Satisfacția și garanțiile de nerecurență implică măsuri diverse, precum încetarea
încălcărilor (a drepturilor și libertăților, de exemplu), verificarea faptelor, acordarea de
scuze oficiale, luarea de hotărâri judecătorești menite să restabilească demnitatea și
reputația victimei, dezvăluirea publică a adevărului, căutarea, identificarea și predarea
rămășițelor persoanelor decedate și dispărute. Ele sunt însoțite de aplicarea unor
60
Vladimir Solonari, Purificarea națiunii, pp. 253-254, 266.
61
Pablo de Greiff, „Introduction: Reparing the Past: Compensation for Victims of Human
Right Violations”, în Pablo de Greiff (editor), Handbook of Reparations, p. 2.
62
Pablo de Greiff, „Justice and Reparations”, în Pablo de Greiff (editor), Handbook of
Reparations, p. 452.
MANUELA MARIN 311
sancțiuni juridice sau administrative pentru cei vinovați, precum și de realizarea de

reforme instituționale.63
Cel de al doilea context în care termenul de reparații este utilizat, în sens restrâns,
are în vedere crearea de programe cu acoperire extinsă. În consecință, reparațiile se
referă la încercările de a oferi beneficii directe victimelor, care au suferit anumite
prejudicii sau încălcări ale drepturilor și libertăților lor. Reparațiile sunt de două tipuri:
materiale și simbolice. Cele materiale pot lua forma unor compensații, plăți în bani sau
alte forme negociabile, respectiv pachete de servicii, care să vizeze domeniul educa-
țional, al îngrijirii sănătății sau al construirii sau oferirii de locuințe. Reparațiile simbo-
lice includ acordarea de scuze oficiale, reabilitarea unor persoane, schimbarea denu-
mirii unor locuri publice, stabilirea unor zile comemorative, crearea unor muzee sau
parcuri dedicate memoriei victimelor.64
Programele de reparații sunt, în primul rând, un proiect politic, care contribuie, în
perioadele de tranziție la reconstruirea sau crearea unei noi comunități politice.
Totodată, ele reprezintă cele mai bune instrumente pentru compensarea directă a
victimelor unor abuzuri masive și sistematice. Aceasta în condițiile în care normele
juridice naționale sau internaționale pleacă de la premisa că încălcarea normelor este,
prin excelență, un comportament mai mult sau mai puțin excepțional, și care vizează
cazuri individuale.65
Principalul scop al programelor de reparații este de a face dreptate victimelor, prin
restaurarea status quo-ului lor sau acordarea unei compensații, atunci când nu mai este
posibil, ca urmare a decesului persoanelor în cauză. Cea mai mare dificultate întâmpi-
nată de programele de reparații rezidă în dificultatea cuantificării corespunzătoare a
suferințelor sau a tipurilor de suferințe la care au fost supuse victimele.66
Programele de reparații contribuie și la realizarea justiției, în măsura în care
victimelor le este recunoscut (și redat) statutul de cetățeni egali și în același timp, ei
sunt recunoscuți ca ființe umane de neînlocuit. Prin urmare, reparațiile sunt forma
materială a recunoașterii datorate (con)cetățenilor, ale căror drepturi fundamentale au
fost încălcate și completează celelalte măsuri menite să realizeze justiția de tranziție.67
Un alt obiect al programelor de reparații, ca instrument al justiției, este crearea sau
restaurarea încrederii civice. Pentru victime, reparațiile reprezintă o manifestare a
seriozității eforturilor statului și ale cetățenilor săi de a restabili relații de egalitate și
63
Pablo de Greiff, „Justice and Reparations”, p. 452.
64
Pablo de Greiff, „Justice and Reparations”, p. 453.
65
Pablo de Greiff, „Justice and Reparations”, pp. 454-455.
66
67
respect, subminate prin abuzurile sistematice și la scară largă. Totodată, reparațiile sunt
un instrument prin care statul se asigură că toți cetățenii săi participă în mod egal la
proiectul său politic comun. Și, nu în ultimul rând, programele de reparații, ca o formă
de justiție, pot contribui la consolidarea solidarității sociale între membrii comunității
naționale, cu condiția ca ea să se bazeze pe unele angajamente preexistente.68
Programul vest-german de reparații

Cel mai cunoscut (și complex) program de reparații este cel al Republicii Federale a
Germaniei. El a fost inițiat de către cancelarul german Konrad Adenauer la începutul
anilor 1950, fiind convins de necesitatea sa politică, precum și de caracterul său just și
moral. Denumit Wiedergutmachung (încercarea de a repara greșelile), programul de
reparații a vizat perioada Holocaustului, începând cu instalarea regimului nazist și
continuând cu războiul purtat împotriva altor state. În mod concret, programul a
presupus plata unor sume de bani drept compensație celor care au avut de suferit de pe
urma acțiunilor Germaniei.69 Termenii programului au inclus plăți compensatorii pen-
tru victimele germane ale regimului nazist (evrei, romi și alte persoane identificate în
categoria „asocialilor”), respectiv pentru cele negermane prin încheierea unor acorduri
globale cu alte țări (cu Israel în 195270 și cu țările din Europa de Vest și de Est).71
Legat de subiectul lucrării, consider necesară o scurtă prezentare a proiectului
vest-german de acordare de compensații pentru romi din Germania din două conside-
rente. Primul privește plasarea demersul statului român de a obține plata unor reparații
de la Germania Federală de la sfârșitul anilor 1960 într-un context european mai larg.
În al doilea rând, organizarea mișcării pentru drepturile civile ale romilor din
Germania în legătură cu obținerea despăgubirilor de la statul federal german a influen-
țat acțiunile liderilor romi din România din anii 1980 în vederea reluării negocierilor
pentru compensarea celor deportați în Transnistria la începutul anilor 1940.
68
69
Ariel Colonomos, Andrea Armstrong, „German Reparations to the Jews after World War
II: A Turning Point in the History of Reparations”, în Pablo de Greiff (editor), Handbook of
Reparations, pp. 391-393; John Authers, „Making Good Again: German Compensation for
Forced and Slave Laborers” în Pablo de Greiff (editor), Handbook of Reparations, pp. 421-424.
70
Pentru mai multe amănunte asupra acestui subiect, vezi Yaakov Sharett (editor), The
Reparations Controversy: The Jewish State and German Money in the Shadow of the Holocaust
1951-1952, Walter de Gruyter GmbH & Co. KG, Berlin/Boston, 2011.
71
MANUELA MARIN 313
Programul vest-german de reparații și romii

Primele măsuri legislative privind compensarea victimelor regimului nazist au fost
adoptate în timpul ocupației militare a Germaniei de la sfârșitul celui de Al Doilea
Război Mondial. „Legea compensației”, adoptată în sectorul american de ocupație la
sfârșitul anilor 1940, a fost utilizată ca model pentru legile similare adoptate în
sectoarele occidentale de ocupație (franceză, engleză). Ulterior, principiile sale au stat la
baza legilor federale, care au acordat compensații celor care au avut de suferit de pe
urma încălcării drepturilor și a libertăților de către regimul național-socialist german.
Prin urmare, legile federale de compensații din 1953, 1956 și 1965 stabileau că cei
îndreptăți la plata unor reparații erau persoanele care au fost persecutate din motive
rasiale, politice sau religioase de către regimul nazist. Cei care se încadrau în această
categorie, dar care suferiseră o condamnare mai mare de trei ani sau o suspendarea
temporară a libertăților lor civile, își pierdeau dreptul la plata compensațiilor. Dacă în
cazul evreilor, persecuția din considerente rasiale a fost acceptată și în urma acordului
din 1952, Germania de Vest a plătit sume considerabile statului Israel, în cazul romilor
și sinti germani situația a fost radical diferită. Deși nu se nega faptul că ei au fost
victime ale persecuțiilor rasiale, autoritățile vest-germane au considerat că toate
măsurile luate înainte de decretul lui Himmler din decembrie 1942 au avut un caracter
pur polițienesc, menit să asigure ordinea și siguranța socială. Mai mult, instanțele
judecătorești, care au respins în anii 1950 cererile de despăgubire ale romilor, au
preluat în mod necritic argumentul „asociabilității” romilor vehiculat de către regimul
nazist și au considerat că măsurile polițienești luate împotriva lor au fost inițiate
anterior, încă din timpul perioadei Republicii de la Weimar. O asemenea perspectivă
ignora faptul că romii au fost victimele persecuției rasiale începând cu 1934 și
continuând cu deportarea lor în Polonia din 1940 și că lipsirea lor de cele mai
elementare drepturi civile și cetățenești a avut loc înainte de decretul de deportare în
lagărul de la Auschwitz de la sfârșitul anului 1942. Mai mult, autoritățile vest-germane
au ignorat faptul evident că atribuirea unor caracteristici cum ar fi criminalitatea sau
„asociabilitatea” unui întreg grup etnic era în sine o formă de persecuție rasială.72 În
acest sens, Henry Friedlander menționa că „orice sistem care clasifică pe toți membrii
unui grup ca anti-sociali stabilește, în mod evident, o definiție rasială bazată pe
ereditate”.73
72
Julia von dem Knesebeck, The Roma Struggle, pp. 5-11, 23-25, 79-115.
73
Henry Friedlander, „Euthansia and the Final Solution”, în D. Cesarani (editor), The Final
Solution: Origins and Implementation, Routledge, Londra, 1996, p. 51.
Faptul că romii și sinti au fost excluși în masă de la plata reparațiilor sau a com-
pensațiilor în anii 1950 a fost rezultatul unui cumul de factori. Ei nu au avut o orga-
nizație proprie, un stat propriu și nici aliați politici puternici (intervenția guvernelor
aliate și în special a Statelor Unite ale Americii au vizat exclusiv pe evrei), care să
acționeze și să pună presiune asupra guvernului vest-german. Totodată, așa cum am
arătat mai sus, romii și sinti din Germania au rămas victimele discriminării, excluderea
lor de la plata compensațiilor bazându-se pe perpetuarea și invocarea naturii sociale și
polițienești a măsurilor luate împotriva lor de către regimul nazist. Cei care erau
chemați să judece și să evalueze consecințele persecuțiilor și implicit, să depună
mărturie asupra naturii lor rasiale au fost cei care inițiaseră și contribuiseră la aplicarea
lor în anii 1930 și care după război au ocupat poziții în aparatul birocratic de stat.
Capacitatea romilor de a lupta pentru recunoașterea lor ca victime ale persecuției
rasiale naziste a fost subminată de numărul mic al supraviețuitorilor, de nivelul lor
scăzut de educație și mai ales de ezitarea lor de a interacționa sau de a se confrunta cu
statul german la scurt timp după trauma deportării.74
Situația s-a schimbat la începutul anilor 1960, când procesul lui Adolf Eichmann75
de la Ierusalim (1961) și seria de procese intentate oficialilor responsabili pentru lagărul
de la Auschwitz (1963-1965) au readus problema Holocaustului în atenția opiniei
publice vest-germane și internaționale. În acest context, Kurt May, președintele United
Restitution Organization, care urmărea să ofere ajutor legal celor care locuiau în afara
Germaniei și care solicitau plata unor reparații pentru persecuțiile naziste, i-a cerut
prietenului său Dr. Franz Calvelli-Adorno să scrie un articol pe marginea legii federale
care guverna acordarea unor sume de bani compensatorii. În materialul său, oficialul
74
Claire Greenstein, „Pressures, promises, and payments: Explaining Governments’
Reparations Decisions After Domestic Human Rights Abuses”, teză de doctorat, University of
North Carolina, 2018, pp. 144-160. Pentru mai multe detalii asupra acestui subiect vezi, Gilad
Margalit, „The Justice System of The Federal Republic of Germany and the Nazi persecution of
the Gypsies”, în Anton Weiss-Wendt (editor), The Nazi Genocide of the Roma. Reassessment
and Commemoration, pp. 181-204.
75
Adolf Eichmann a fost unul dintre principalii organizatori ai Holocaustului, ocupându-se
de organizarea deportării în masă a evreilor înspre ghetourile și lagăre de exterminare din estul
ocupat de germani. La sfârșitul războiului, el a reușit să scape nepedepsit, fugind în Argentina. În
1960, în urma unei operațiuni ilegale organizate de serviciul de informații al Israelului, Mossad,
a fost răpit și adus în Israel. Procesul său a cunoscut o mediatizare internațională, eveniment
care a sporit interesul opiniei publice pentru drama celor care au avut de suferit sau și-au
pierdut viața în timpul Holocaustului. Găsit vinovat pentru crime împotriva poporului evreu,
Eichmann a fost condamnat la moarte prin spânzurătoare. A se vedea pentru mai multe detalii,
„Adolf Eichmann”, https://encyclopedia.ushmm.org/content/en/article/adolf-eichmann, accesat
6 noiembrie 2022.
MANUELA MARIN 315
vest-german sublinia faptul că orice victimă a persecuției rasiale trebuia să fie compen-
sată necondiționat (aici referirea era la excluderea celor care au fost închiși pe o perioa-
dă mai mare de trei ani și care au suferit o suspendare a libertăților lor civile). El critica
și excluderea romilor de la plata unor compensații și arăta faptul că atât romii, cât și
evreii au fost victimele persecuției rasiale, mai ales după adoptarea așa-numitelor Legi
de la Nürnberg.
Publicarea articolului lui Calvelli-Adorno, dar și aducerea în prim plan a trecutului
nazist prin procesele intentate unor oficiali ai săi a determinat Curtea Supremă
Federală să recunoască faptul că deportarea romilor în Polonia în 1940 a fost o măsură
motivată parțial de considerente rasiale. Această modificare s-a regăsit în noua lege
federală din 1965, care permitea romilor să primească compensații pentru persecuțiile
suferite înainte de 1943. Ultimul termen de depunere a cererilor de despăgubire trebuia
să fie anul 1969.76
Deși legea din 1965 marca o victorie pentru romii din Germania Federală, stabilirea
unui termen (anul 1969) a lăsat o parte dintre ei în imposibilitatea dobândirii compen-
sațiilor la care aveau dreptul. Mai mult, până în 1980, autoritățile germane au refuzat să
recunoască și să plătească despăgubiri pentru sterilizarea romilor, deși ei au fost sin-
gurul grup etnic care a fost vizat în întregime de o asemenea măsură. Totodată, nici
traumele psihologice ale romilor provocate de deportare sau sterilizare nu au fost
considerate demne de a fi luate în considerare înainte de perioada anilor 1980.77
Aceste succese și readucerea problemei plății unor compensații pentru romii care au
fost victime ale persecuției rasiale naziste s-au datorat progreselor înregistrate în crea-
rea unor organizații pentru drepturile romilor. Ele au fost rezultatul apariției unei noi
generații, tineri ai căror familii au trecut prin experiența Holocaustului și care au înțe-
les că singura șansă ca vocea lor să fie ascultată de către guvernul vest-german era orga-
nizarea și atragerea atenției opiniei publice asupra situației lor. Unul dintre tinerii
activiști romi a fost Romani Rose, care a fondat la începutul anului 1971 Organizația
Sinti din Germania. Redenumită ulterior Consiliul Central al Romilor și Sinti din
Germania (mai departe, CCRSG), organizația și liderul ei au fost recunoscuți de către
guvernul vest-german ca fiind singurul reprezentant al romilor și sinti din țară. În
acțiunea lui de a sensibiliza opinia publică germană, dar mai ales pe cea internațională
cu privire la refuzul guvernului vest-german de a plăti compensații pentru persecuția
rasială a romilor, Consiliul Central a fost ajutat de către Societatea Oamenilor Ame-
nințați. Președintele ei, Tilman Zülch a organizat un serviciu memorial în 1979 la
76
Gilad Margalit, „The Justice System of The Federal Republic of Germany”, pp. 184-185;
Julia von dem Knesebeck, The Roma Struggle, pp. 122-126.
77
Bergen Belsen, unde mai mulți romi și sinti și-au pierdut viața. La eveniment au fost
invitați Grattan Puxon și Donald Kenrick, cunoscuți pentru lucrarea lor dedicată
Holocaustului romilor și în care au demonstrat caracterul rasial al persecuției romilor
de către regimul nazist.78 Lor li s-au alăturat alte personalități de origine evreiască,
cunoscuți ca supraviețuitori ai Holocaustului (printre care Simone Veil, președintele
Parlamentului European), precum și politicieni vest-germani. Evenimentul, la care au
participat 200.000 de persoane, și care a subliniat continuarea discriminării romilor
până în acel moment, a primit o atenție deosebită din partea mass-mediei interne și
internaționale.79
Serviciul memorial de la Bergen-Belsen a fost urmat de difuzarea de către televi-
ziunea germană a unei serii despre Holocaust, care a generat un nou val de simpatie
pentru victime. În aprilie 1980, Societatea Oamenilor Amenințați a organizat o grevă a
foamei în fața lagărului de la Dachau. Îmbrăcați în uniformele de detenție, cei 12
participanți, dintre care 3 erau foști deținuți în acest lagăr, au urmărit să atragă atenția
opiniei publice interne și internaționale asupra continuării discriminării romilor în
Germania prin refuzul plății unor compensații și a recunoașterii caracterului rasial al
persecuției la care au fost supuși romii. Totodată, greviștii au cerut transferarea dosa-
relor întocmite în anii 1930-1940 de către structurile polițienești spre arhivele federale
pentru a nu putea fi folosite, din nou, ca un instrumente de persecuție a romilor și a
sintilor. Evenimentul a atras din nou atenția mass mediei internaționale, dar și simpatia
unei lumi întregi.80 Așa cum observa Claire Greenstein, începând cu anul 1979, liderii
romi din Germania au încercat să stabilească o legătură între evrei, recunoscuți ca victi-
me „legitime” ale Holocaustului, și romii și sinti, care au fost, în mod constant, excluși
din memoria Holocaustului. Astfel, ei au încercat să prezinte persecuțiile romilor ca
fiind similare cu cele ale evreilor și să învețe din experiența organizațiilor evreiești, care
au reușit prin presiuni morale asupra guvernului vest-german să obțină compensații
pentru membrii lor.81
Organizarea romilor din Germania în structuri menite să le apere drepturile, mai
ales în legătură cu obținerea de despăgubiri pentru persecuțiile rasiale la care au fost su-
puși, au reflectat evoluțiile similare din plan internațional. Ioana Bunescu menționează
că problema recunoașterii Holocaustului romilor a contribuit la apariția naționalis-
mului rom și a stimulat eforturile lor de organizare transnațională. În acest sens,
78
Donald Kenrick, Gratton Puxon, The Destiny of Europe's Gypsies.
79
Claire Greenstein, „Pressures, promises, and payments”, pp. 166-173.
80
Julia von dem Knesebeck, The Roma Struggle, pp. 231-232; Claire Greenstein, „Pressures,
promises, and payments”, p. 176.
81
Claire Greenstein, „Pressures, promises, and payments”, pp. 173-175.
MANUELA MARIN 317
Primul Congres Mondial al Romilor, reunit în 1971 la Londra, a creat Uniunea Inter-
națională a Romilor (mai departe, UIR). Rezultatul unei inițiative a activiștilor și in-
telectualilor romi și ne-romi, UIR s-a concentrat pe probleme cheie legate de libertatea
de mișcare, bunăstarea materială și lupta împotriva oricărei forme discriminare institu-
țională sau socială. Totodată, Congresul din 1971 a urmărit crearea unei identități rome
transnaționale prin standardizarea limbii romani, redactarea unei enciclopedii a
romilor și adoptarea unui steag și a unei steme.82
Cel mai important eveniment, care a marcat implicarea oficială a Uniunii Interna-
ționale a Romilor în problema despăgubirilor, a fost cel de al treilea congres al său,
organizat între 16-20 mai 1981 la Göttingen de către Consiliu Central al Romilor și
Sinti din Germania și Societatea Oamenilor Amenințați. La eveniment au participat
reprezentanți ai mai multor state și ai organizațiilor naționale ale romilor, precum și
politicieni și ziariști vest-germani, care au simpatizat cu cauza romilor și s-au declarat
împotriva discriminării lor, inclusiv în ceea ce privește plata despăgubirilor.83 Con-
gresul de la Göttingen al Uniunii Internaționale a Romilor a determinat prima recu-
noaștere oficială a Holocaustului romilor din partea Germaniei federale.84 Și tot în 1981
și tot cu ajutorul Societății pentru Oamenii Amenințați a fost tradusă în limba germană
cartea lui Grattan Puxon și Donald Kenrick, care a adus la cunoștința opiniei publice
germane caracterul rasial al persecuției romilor și sinti încă de la începuturile regimului
nazist.85 Prin urmare, la 26 august 1981, guvernul vest-german a creat un fond special
pentru compensarea supraviețuitorilor non-evrei ai Holocaustului și care, din diferite
motive, nu au primit nici un fel de reparații anterior. Deși fondul era accesibil mai
multor categorii de victime, cu excepția evreilor, el a vizat, în mod special, pe romii și
sinti din Germania, care urmau să primească o singură compensație de până la 5.000 de
mărci vest-germane.86
Aceste evoluții au întărit poziția de lider al mișcării civile a romilor și sinti a lui
Romani Rose, care a avut întâlniri cu președintele german Karl Cartens în 1981, cu can-
celarul german Helmut Schmitt și cu viitorul cancelar Helmut Kohl în 1982.87 Mai mult,
cauza romilor a trezit interesul politic al opoziției politice din Germania și mai ales al
Partidului Social-Democrat. În noiembrie 1985, partidul a cerut guvernului să ofere un
82
Ioana Bunescu, Roma in Europe: The Politics of Collective Identity Formation, Ashgate,
2014, pp. 85-89; Julia von dem Knesebeck, The Roma Struggle, p. 231.
83
Claire Greenstein, „Pressures, promises, and payments”, p. 177.
84
Ioana Bunescu, Roma in Europe, pp. 88-89.
85
86
Claire Greenstein, „Pressures, promises, and payments”, p. 178; Julia von dem Knesebeck,
The Roma Struggle, p. 231.
87
raport detailat privind reparațiile plătite. Dat publicității în octombrie 1986 „Raportul
federal privind restituirea și compensarea daunele provocate de injustițiile național-so-
cialiste și privind situația sinti, a romilor și al altor grupuri conexe” menționa că, deși
legile federale nu i-au compensat suficient pe romi, fondul special creat în 1981 a rezol-
vat problema. Concluzia raportului federal a fost criticată de către opoziție și organiza-
țiile victimelor. Dezbaterile politice, dar și prima audiere oficială în fața parlamentului a
supraviețuitorilor Holocaustului, au determinat crearea unui al doilea fond special în
valoare de 300 milioane de mărci pentru a compensa nedreptățile îndurate de către
aceste „victime uitate”, fără însă a se aduce modificări legilor federale de compensare.
Preluând inițiativa, între 1988-1989 Consiliul Central al Romilor și Sinti din Germania a
ajutat la identificarea și documentarea a 525 de cazuri de romi care au fost persecutați în
timpul regimului nazist și care nu au primit nici un fel de compensație din partea statu-
lui vest-german. Dacă cancelarii germani Helmut Schmitt și Helmut Kohl au recunoscut
până în 1985 caracterul rasial al persecuției romilor, Camera inferioară a Parlamentului
german nu a făcut-o în mod formal decât în anul 1989.88 În martie 1997, președintele
german Roman Herzog recunoștea și el în mod public că:
„Genocidul împotriva sinti și romilor a fost motivat de aceeași isterie

rasistă, cu aceeași hotărâre rău intenționată și executat cu aceeași intenție
voită de anihilare sistematică și totală, ca și în cazul genocidului împo-
triva evreilor”.89
Dacă romii și sintii din Germania au reușit la capătul a câtorva decenii de eforturi
susținute să obțină recunoașterea lor ca victime ale persecuțiilor rasiale naziste și să pri-
mească plata unor despăgubiri, pentru romii din România, această șansă a fost anulată
definitiv de greșelile regimului comunist. Analiza mea se va concentra asupra a două
obiective. Pe de o parte, ea se va opri asupra tentativei autorităților române de a obține
plata unor despăgubiri pentru deportarea evreilor, romilor și a deținuților politici în
timpul celui de Al Doilea Război Mondial și care au fost cauzele eșecului ei. O atenție
specială va fi acordată rolului pe care l-a avut Ioan Cioabă în identificarea victimelor de
etnie romă deportate în Transnistria. Pe de altă parte, mobilizarea comunității interna-
ționale a romilor și succesele înregistrate de către romi în obținerea de plăți com-
pensatorii de la autoritățile vest-germane l-au determinat pe Ioan Cioabă să solicite un
tratament similar și pentru romii din România, care își ceruseră încă de la finele anilor
1960 dreptul la despăgubiri.
88
Julia von dem Knesebeck, The Roma Struggle, pp. 234-235, 183-184; Stephanie Wolfe, The
Politics of Reparations and Apologies, Springer-Verlag New York, 2014, pp. 126-127.
89
MANUELA MARIN 319
Reparațiile germane și Securitatea românească
Ultima parte a studiului nostru va aborda trei probleme principale. Prima analizează
implicarea poliției secrete românești, Securitatea, în obținerea de despăgubiri sau
reparații de la Germania Federală pentru a arăta care au fost cauzele neobținerii lor la
începutul anilor 1970. Cea de a doua problemă se oprește asupra conținutului docu-
mentelor înaintate de partea românească celei vest-germane în vederea susținerii cere-
rilor lor de despăgubire. O atenție specială va fi acordată rolului pe care Ioan Cioabă l-a
avut în strângerea documentelor doveditoare pentru romii deportați în Transnistria. Și
nu în ultimul rând, studiul meu va analiza reluarea chestiunii despăgubirii în anii 1980
legată din nou de activitatea lui Ioan Cioabă.
Securitatea și nevoia de valută forte a regimului comunist: programul

vest-german de reparații
Deschiderea către Occident și necesitatea achiziționării de tehnologie modernă de
pe piața externă a sporit nevoia regimului comunist de valută forte. Prin urmare, Secu-
ritatea a primit încă de la jumătatea anilor 1950 sarcina de a obține fonduri valutare,
alături de metale prețioase, cum ar fi aurul. Dacă la început acțiunile poliției politice
românești s-au concentrat pe recuperarea unor moșteniri din Occident ale cetățenilor
români sau pe vânzarea unor vize de emigrare pentru etnicii germani și evrei, stabilirea
de relații diplomatice cu Republica Federală Germania în 1967 a creat noi modalități de
obținere de valută forte. Cea mai cunoscută operațiune a Securității, cu numele de cod
„Recuperarea”, a urmărit acordarea de vize de emigrare pentru cetățenii români de
origine germană în schimbul unor sume de bani plătite de Germania federală. Acestora
li s-au adăugat alte trei „Recolta” (care urmărea obținerea unor plăți compensatorii
pentru cetățenii români, care au avut de suferit de pe urma acțiunilor armatei sau a
regimului nazist), „Recunoștința” (care viza obținerea de pensii de la statul vest-german
pentru cetățenii români îndreptățiți) și „Monumentul” (care presupunea obținerea de
la Germania federală a unor sume de bani pentru îngrijirea cimitirelor militare, unde
erau îngropați soldații germani, uciși în timpul operațiunilor militare ale celor două
războaie mondiale).90
Posibilitatea obținerii de valută forte din partea Republicii Federale a Germaniei a
fost semnalată conducerii Partidului Comunist Român (mai departe, PCR) la 10
90
Florian Banu, „Capitaliști avant la lettre. Securitatea și operațiunile valutare speciale din
anii '80”, Caiete CNSAS, anul IV, nr. 1-2 (7-8), 2011, Editura CNSAS, București, 2013,
pp. 110-111.
octombrie 1968. Într-o Notă-Raport privind implicarea Securității în aducerea de

valută în țară, noul șef al Securității, Ion Stănescu, menționa posibilitatea de a obține
din partea statului vest-german „reparații pentru daunele materiale și morale cauzate
de către nazismul german” cetățenilor români de origine evreiască, precum și plata
unor pensii pentru etnicii germani care au avut de suferit de pe urma războiului. Pen-
tru a-și susține propunerile făcute, Ion Stănescu menționa cazul unui cetățean român,
identificat cu numele de cod „MAYER”, care aștepta să primească o despăgubire de 2
milioane de dolari pentru bunurile care i-au fost rechiziționate de armata germană în
retragere. Securitatea cunoștea cazul său pentru că ea a acționat „pe linia confecționării
și procurării documentelor necesare și a identificării unor persoane, care au fost
folosite ca martori în favoarea sa”. Mai mult, magistratul, care a instrumentat cazul, „a
fost influențat și cointeresat din punct de vedere material” și în consecință, a dat o
hotărâre în favoarea lui „MAYER”. Ultimul pas era ca Ministerul de Finanțe al RFG să
realizeze transferul sumei.91 Convins de noua oportunitate creată, Prezidiul Permanent
al Comitetului Central al PCR a decis la 27 mai 1969 ca Securitatea și nu statul român
să se ocupe de problema despăgubirilor de război, folosindu-se de cazurile cetățenilor
români de origine evreiască, care au avut de suferit de pe urma persecuțiilor în timpul
celui de Al Doilea Război Mondial.92
Autorizarea de către conducerea PCR a celor trei operațiuni „Recolta”, „Recunoș-
tința” și „Monumentul” a fost urmată de la 14 martie 1970 de întocmirea unui Punctaj,
un document cu multiple anexe, în care se analiza posibilitatea de obținere a unor plăți
compensatorii de la Germania Federală. Prin urmare, se realiza un scurt istoric al pro-
blemei, plecând de la prima lege din octombrie 1953, care a stabilit principiile acordării
de compensații pentru „victime ale persecuțiilor naziste pentru motivul că au fost
adversari politici ai nazismului sau din motive rasiale, de credință sau ideologice, și
prin efectul acestor măsuri și-au pierdut viața sau au suferit vătămări ale integrității
corporale a sănătății, libertății sau prejudicii în drepturile sale de proprietate, avere, în
profesiunea sau în îndeletnicirea lor economică”. Una dintre anexele documentului
conținea un extras din ultima versiune a legii federale pentru acordarea compensațiilor
din 1965. Articolul 43 din documentul legislativ vest-german menționa că despăgubiri-
le se acordau persoanelor care au fost private de libertate între 30 ianuarie 1933 – 8 mai
1945. Pentru statele ale căror guverne au fost îndemnate de către guvernul nazist la
91
Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (ACNSAS), Fond
Serviciul de Informații Externe (SIE), dosar 52875, anexa 3, partea I a, ff. 20-25.
92
Mădălin Hodor, „Securitatea și problema despăgubirilor de război (I)”, Revista 22,
12.05.2015, https://revista22.ro/dosar/securitatea-i-problema-despgubirilor-de-rzboi-i, accesat
16 noiembrie 2020.
MANUELA MARIN 321
aplicarea măsurilor de privare de libertate, cum a fost cazul Bulgariei, României și

Ungariei, se considera data de 6 aprilie 1941 ca moment al „începutului îndemnului
german”. O altă condiție era ca statul pe teritoriul căruia domiciliază persoanele în-
dreptățite la plata reparațiilor să aibă relații diplomatice cu Republica Federală a
Germaniei la 1 octombrie 1953, respectiv 1 ianuarie 1963, date indicate de către legile
de despăgubire din 1953 și 1963. România a stabilit relații diplomatice cu Germania
Federală în 1967. Acest impediment juridic era soluționat prin faptul că legea din 1965
prevedea că prin decizia guvernului federal, unele state care nu întrețineau relații
diplomatice cu Germania de Vest, puteau fi considerate „ca și cum la respectivele date
[1 octombrie 1953 și 1 ianuarie 1963, n.a. M.M.] Republica Federală a Germaniei între-
ținea cu ele asemenea relații”. Printr-o hotărâre a guvernului federal din martie 1968, se
stipula că „Republica Socialistă a României va fi tratată ca și cum ar fi întreținut cu ea
[cu Republica Federală a Germaniei, n.a., M.M.] relații diplomatice la 1 octombrie 1953
sau 1 ianuarie 1963”.93
Un alt impediment juridic pentru obținerea despăgubirilor era legat de semnarea de
către România a Tratatului de pace cu Germania din 1947. Articolul 28, aliniatul 4 din
tratat preciza că „România renunța în numele său și în numele cetățenilor săi la orice
pretențiuni împotriva Germaniei și a cetățenilor germani”. În urma consultării unor
juriști și a altor specialiști din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, Securitatea pro-
punea ca soluție folosirea precedentului italian. Deși Italia a semnat un tratat de pace cu
Germania, cu o prevedere identică cu cea menționată anterior, cetățenii săi au primit
despăgubiri în urma „unei proceduri speciale în conformitate cu dispozițiunile legii
federale de despăgubire”, fără a se invoca obiecțiunile conținute de articolul din tratatul
de pace. Prin urmare, documentul pregătit de către Securitatea comunistă conținea în
anexă toate documentele folosite de către Italia pentru obținerea de despăgubiri de la
Republica Federală a Germaniei.94
Deși conducerea PCR a cerut Securității să se ocupe de problema obținerii despă-
gubirilor pentru etnicii evrei, în urma tatonărilor făcute a rezultat că autoritățile
vest-germane doreau inițierea unor tratative oficiale, pe linie de stat, cu România.
Angajarea oficială a statului român în semnarea unui acord cu Germania de Vest anula
posibilitatea formulării de pretenții similare în viitor. De asemenea, solicitarea unor
despăgubiri doar pentru evreii persecutați putea atrage opoziția Israelului (interesat să
obțină el însuși despăgubiri pentru evreii care emigrau înspre granițele sale), dar și o
limitare a cuantumului despăgubirilor (fiind excluși, de exemplu, românii sau romii).
Ca urmare, Securitatea propunea Prezidiului Permanent al Comitetului Central al PCR
93
ACNSAS, Fond SIE, dosar 52875, anexa 3, partea I a, ff. 12, 30-33.
94
ACNSAS, Fond SIE, dosar 52875, anexa 3, partea I a, ff. 13-14, 36-46.
începerea unor negocieri pe linie de stat pentru obținerea unei sume globale pentru
toate categoriile de victime ale persecuției naziste acoperite de legea vest-germană. Pe
lângă specialiști din sectorul financiar și bancar și personalul diplomatic, la negocieri
trebuiau să participe și ofițeri ai Securității.95 Perspectiva de a obține un rezultat favo-
rabil statului român în urma tratativelor oficiale era cu atât mai mare cu cât Germania
Federală plătise deja despăgubiri pentru Danemarca (16.000.000 mărci), Norvegia
(60.000.000 mărci), Grecia (115.000.000 mărci), Olanda (125.000.000 mărci), Austria
(96.000.000 mărci), Franța (400.000.000 mărci). Dintre țările socialiste, Iugoslavia și
Cehoslovacia erau angajate în negocieri cu statul german. Șansele Ungariei de a primi
150.000.000 mărci în urma unui acord parafat cu Bonn-ul au fost anulate de eveni-
mentele din Cehoslovacia din august 1968.96
Cu toate că la 23 martie 1970, Prezidiul Permanent al Comitetului Central al PCR
stabilea ca Ministerul Afacerilor Externe să inițieze discuții oficiale pe tema despăgu-
birilor pentru toți cetățenii români care au avut de suferit de pe urma persecuțiilor
naziste,97 Securitatea nu a rămas în afara problemei. „Pe baza aprobărilor superioare”,
ea s-a implicat, cu ajutorul colaboratorilor săi, în întocmirea și adunarea a 155.126 do-
sare individuale ale celor care căzuseră victime ale persecuțiilor naziste. Acestea îm-
preună cu o documentație corespunzătoare, au fost înainte autorităților vest-germane
prin Ambasada română de la Köln la 2 martie 1971.98
Derularea negocierilor oficiale cu Germania Federală a fost prezentată într-o notă
comună a ministrului de Externe, Corneliu Mănescu și șeful Securității, Ion Stănescu,
din 6 martie 1972. Demersul românesc a fost tratat cu cea mai mare seriozitate de către
partea germană, care l-a desemnat pentru discuții preliminare pe secretarul de stat din
Ministerul de Externe, Georg Ferdinand Duckwitz, diplomat german, a cărui contri-
buție pentru salvarea evreilor danezi i-a adus titlul de „Drept Între Popoare”.99 În urma
întâlnirii cu Ferdinand Duckwitz din 2 aprilie 1970, ambasadorul român de la Köln din
2 aprilie 1970 a primit asigurări că solicitarea venită din partea guvernului român cu
privire la plata unor despăgubiri urma să fie studiată cu atenție și că i se va oferi un
răspuns de îndată ce o hotărâre era adoptată. În ciuda unui început promițător, la 11
mai 1972 Ministerul de Externe vest-german comunica ambasadorului român la Bonn,
Constantin Oancea, că guvernul vest-german nu era „în măsură să dea un răspuns la
95
ACNSAS, Fond SIE, dosar 52875, anexa 3, partea I a, ff. 15-17.
96
ACNSAS, Fond SIE, dosar 52875, anexa 3, partea I a, f. 13.
97
98
99
Georg Ferdinand Duckwitz, https://www.jewishvirtuallibrary.org/georg-ferdinand-duck
witz, accesat 17 noiembrie 2020.
MANUELA MARIN 323
propunerea părții române privind începerea tratativelor pentru încheierea unui acord
guvernamental pentru despăgubirea persoanelor care au avut de suferit de pe urma
persecuției naziste”. Această poziție era determinată de faptul că autoritățile germane
au creat o comisie specială, care urma să analizeze toate cererile de despăgubiri primite
din partea statelor și care urma să-și formuleze un punct de vedere asupra fiecărui caz
în parte. Secretarul de stat german Paul Frank a declarat că el personal se aștepta la
„predarea unei situații centralizatoare a cazurilor de despăgubiri, dar nu a unui camion
de documentație”. Și, nu în ultimul rând, oficialul german menționa că în urma decla-
rației guvernul Brand-Schell din octombrie 1969, prin care se recunoștea existența a
două state germane moștenitoare ale regimului nazist, „RFG a părăsit principiul repre-
zentării totale (unice)” și astfel, el nu se mai putea angaja singur în negocieri pe tema
plății despăgubirilor. În ciuda presiunilor părții române și a încercării sale de a lega
problema plății despăgubirilor de cea a pensiilor și a îngrijirii mormintelor soldaților
germani care și-au pierdut viața pe teritoriul României, poziția autorităților vest-ger-
mane a rămas neschimbată.100 Se pierdea astfel singura șansă reală ca victimele per-
secuției naziste să obțină despăgubiri pentru suferințele lor.
Schimbarea bruscă a atitudinii autorităților vest-germane s-a datorat, așa cum arăta
Mădălin Hodor, intervenției nefaste a Securității în cazul „MAYER”, intervenție care a
decredibilizat întregul demers românesc pentru obținerea de despăgubiri.
Securitatea și cazul „MAYER”

Pe numele său adevărat Noe Zenob Kohn, „MAYER” era un evreu născut în
România, care în anul 1940 a plecat la Budapesta, de unde s-a întors la sfârșitul războiu-
lui. După unele probleme avute cu legea, el a acceptat colaborarea cu miliția pe linia
„aur-valută”. La 28 aprilie 1966, un raport al Direcției Generale a Miliției cu privire la o
posibilă încasare de valută cu ajutorul lui Kohn (încă nu era în discuție problema
reparațiilor de la Germania Federală în 1966) a ajuns la departamentul extern al Secu-
rității (Direcția de Informații Externe sau DIE). Din informații adunate de organele de
miliție a rezultat că el a fost în perioada 1941-1945 asociat al lui Ștefan Pataky cu 50 %
la o firmă de lemn și cherestea din Budapesta. Pataky s-a adresat Tribunalului de la
Bonn, cerând despăgubiri și în paralel, a încercat să-l găsească și pe fostul său asociat.
În 1966, prin intermediul lui Daniel Farkasch, un inginer născut în România, dar
stabilit în Republica Federală a Germaniei, Pataky a stabilit detaliile legate de depu-
nerea dovezilor necesare pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor și împărțirea lor
între cei doi. La sfârșitul anului 1966, negocierile au fost întrerupte de arestarea lui
Farkasch de către Securitate sub acuzația de „instigare la subminarea economiei
100
ACNSAS, Fond SIE, dosar 52875, anexa 3, partea I a, ff. 1-6 și anexa 2, ff. 236-231.
naționale” (prin mituirea unor funcționari ai Ministerului de Comerț Exterior). În

timpul interogatoriului, Farkasch a confirmat negocierile cu privire la procesul din
Germania de Vest, precum și identitatea persoanelor implicate. Ca urmare, din martie
1967, Securitatea, prin departamentul său extern, a preluat cazul lui Noe Zenob Kohn.
Astfel, el a primit viza de plecare în Republica Federală a Germaniei, iar la 22 noiem-
brie 1967, DIE deschidea un dosar pe numele său sub pseudonimul de „MAYER”.101
Așa cum se menționa în Nota-Raport din 10 octombrie 1968, Securitatea s-a
implicat „pe linia confecționării și procurării documentelor necesare și a identificării
unor persoane”102 care să susțină cererea lui Pataky și Kohn pentru despăgubire. Ca
urmare, în mai 1967 Securitatea a modificat (sau mai bine zis falsificat) o declarație a
unui martor, care fusese autentificată notarial. În declarația inițială, martorul menționa
că armata germană ar fi confiscat 20.000 mc de cherestea de la fabrica deținută de cei
doi. Cuantumul despăgubirilor ar fi însumat doar 30 % din valoarea pagubei, putând fi
invocate necesitățile de front. În schimb, dacă confiscarea ar fi fost realizată de SS103 sau
SD104 s-ar fi putut invoca persecuția rasială și ca urmare, era legitimă obținerea unei
despăgubiri de 100 %. De asemenea, cei doi au călătorit pe cheltuiala DIE în Belgia,
Italia, Germania Federală, Austria și Ungaria pentru a găsi martori dispuși să depună
mărturie despre cuantumul pagubelor provocate de autoritățile germane. Unul dintre
101
Mădălin Hodor, „Securitatea și problema despăgubirilor de război (II)”, Revista 22,
03.06.2015, https://revista22.ro/dosar/securitatea-i-problema-despgubirilor-de-rzboi-ii, accesat
15 noiembrie 2020.
102
103
SS (Schutzstaffel sau Eșalonul de protecție) a fost creat inițial ca o forță de protecție a lui
Hitler. Sub conducerea lui Heinrich Himmler, a devenit o forță de elită căruia i-a fost încre-
dințată, printre altele, punerea în aplicare a politicii rasiale naziste și administrarea sistemului
lagărelor de concentrare. SS a fost responsabil pentru așa-numita „soluție finală” sau uciderea
evreilor europeni. A se vedea, „The SS”, https://encyclopedia.ushmm.org/content/en/article/ss,
accesat 29 ianuarie 2022, Adrian Gilbert, Waffen-SS. Hitler’s Army at War, Da Capo Press, New
York, 2019), Al Cimino, The Story of the SS. Hitler’s Infamous Legions of Death, Acturus
Publishing, London, 2018.
104
SD (Sicherheitsdienst sau Serviciul de Securitate) a fost un serviciu de informații nazist,
care a funcționat în cadrul SS și a avut un rol esențial în Holocaust. Ca serviciul de informații al
SS, SD era responsabil pentru culegerea de informații despre dușmanii reali sau imaginari ai
regimului nazist. În această categorie intrau, printre alții, disidenții politici, evreii și alte
minorități naționale. Prin urmare, SD a devenit una dintre cele mai importante surse de
informații ale Partidului Nazist despre evrei, informații care au facilitat organizarea uciderii în
masă a evreilor și a altor grupuri indezirabile din punct de vedere rasial sau politic. A se vedea,
„The SD”, https:// encyclopedia.ushmm.org/content/en/article/the-sicherheitsdienst-sd, accesat
6 noiembrie 2022.
MANUELA MARIN 325
ei, Bokor Șandor, fost angajat al întreprinderii celor doi, a declarat că rechiziționarea de
către germani a materialului lemnos nu s-a făcut în 1944, ci în octombrie 1943 pe motiv
că întreprinderea era „evreiască” și că era vorba de o cantitate de 100-120.000 mc.
Declarațiile contradictorii ale martorilor au fost dublate de o altă greșeală. Pentru a nu
da de bănuit de ce brusc în 1967 Kohn a primit pașaportul pentru a pleca în Germania
de Vest, DIE i-a confecționat un certificat medical care să ateste faptul că a suferit două
spitalizări în 1964 și 1966. Însă, documentul medical contrazicea o declarație a unui
martor, care menționa că a fost dată în prezența sa. Din nou Securitatea a intervenit, iar
avocații germani au adăugat la dosar un certificat medical corectat. Toată aceste incon-
sistențe, care deja stârniseră iritarea Direcției de Despăgubiri din Ministerul de Finanțe
vest-german, au fost dublate de intervenția lui Daniel Farkasch. Eliberat și expulzat din
România, el depunea în august 1968 un memoriu adresat autorităților germane prin
care semnala faptul că întreg cazul Pataky-Kohn se baza pe acte false și pe cointeresarea
materială a martorilor.105
Plecând de la aceste avertismente, negocierile cu șeful Direcției de Despăgubiri s-au
derulat anevoios, partea germană semnalând neconcordanțele dintre documentele
incluse la dosarul de despăgubire. Ea a precizat că livrările de lemn din Ungaria și
România din timpul războiului au fost plătite și nu confiscate și că autoritățile germane
au descoperit cazuri în care au fost plătite despăgubiri pe baza unor mărturii min-
cinoase. De asemenea, Ministerul de Finanțe vest-german menționa într-un document
trimis avocaților germani la 16 august 1968 că era puțin probabil ca Ungaria, care a
susținut constant că orice proprietate evreiască de pe teritoriul său îi aparținea, să fi
permis în octombrie 1943 SS, SD sau Gestapoului106 să exproprieze cetățeni maghiari,
iar averea lor să o transporte în Germania. Pe lângă alte contradicții dintre mărturiile
martorilor celor doi, oficialii vest-germani menționau și că adeverința eliberată de BNR
care atesta că Kohn depusese încă din 1947 o cerere de despăgubire nu putea fi accep-
tată ca probă. Ea nu confirma că autoritățile române au efectuat o anchetă pentru a
105
16.06.2015, https://revista22.ro/dosar/securitatea-i-problema-despgubirilor-de-rzboi-iii, accesat
18 noiembrie 2020.
106
Gestapo (Geheime Staatspolizei sau poliția secretă de stat) a fost poliția politică nazistă.
Principala ei sarcină a fost apărarea și garantarea securității interne a Germaniei, dar și a terito-
riilor ocupate de ea în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Această sarcină implica, prin-
tre altele, și organizarea deportării evreilor sau a altor elemente indezirabile din punctul de
vedere al regimului nazist în ghetouri, lagăre de concentrare sau spre locurile de execuție etc.
Vezi, „The Gestapo”, https://encyclopedia.ushmm.org/content/en/article/gestapo, accesat 6
noiembrie 2022.
confirma cele solicitate de păgubit și care la acea dată menționa o cantitate mai mică de
cherestea (97.000 mc) decât cea invocată de martorul Bokor.107
Ajuns în impas, DIE a cerut Ministerului de Externe să intervină pe cale diploma-
tică, iar Moses Rosen, rabinul-șef și președintele Comunităților Evreiești din România,
a fost contactat pentru a i se propune o implicare directă în problema solicitării de des-
păgubiri de la Germania Federală pentru cetățenii români de origine evreiască. În ace-
lași timp, DIE l-a „convins” pe Farkasch ca în schimbul a 5 % din suma de despăgubire
să-și retragă declarația și ca urmare, Tribunalul din Munchen a retrimis dosarul la
Ministerul de Finanțe german. Deși se părea că în cursul anului 1970, mai existau șanse
pentru obținerea de despăgubiri în cazul Pataky-Kohn108 și că demersurile diplomației
românești pentru despăgubiri globale s-au bucurat, inițial (în 1970), de bunăvoința
autorităților germane, asocierea celor două demersuri și „greșelile” făcute în cazul
menționat mai sus au influențat refuzul autorităților vest-germane de a se mai angaja în
negocieri în ciuda repetatelor presiuni făcute, chiar și indirect, de către autoritățile
românești.
Documentația pentru cazul despăgubirilor. Despăgubirile pentru romii

deportați
Așa cum am arătat mai sus, în martie 1971, Ambasada română de la Köln a înaintat
părții vest-germane 155.126 dosare individuale ale celor care căzuseră victime ale
persecuțiilor naziste, împreună cu alte documente menite să susțină cererile individuale
de despăgubire. Toată documentația trimisă în Germania Federală s-a păstrat în copie
în arhiva fostei Securități, mai exact în cea a departamentului său extern și se află acum
în custodia Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității din București.
Materialele trimise în Germania de Vest și care se păstrează în arhiva CNSAS se pot
împărți în două categorii: documentele de arhivă și 20 de role microfilmate care conțin
dosarele, de fapt cererile individuale de despăgubire. Documentele de arhivă sunt, la
rândul lor, organizate tematic în două dosare. Ca o observație generală, toate materia-
lele sunt autentificate notarial și au versiuni în limba germană, respectiv română.
Traducerea în limba germană este, la rândul ei, autentificată notarial. Primul dosar
identificat ca anexa 4 partea I-a cuprinde 6 documente privind constituirea oficială a
Asociației Foștilor Deportați în Transnistria în iulie 1945 (formată în special din cetă-
țeni români de origine evreiască), organizarea și componența conducerii sale, statutul
Asociației, precum și procese verbale ale ședințelor sale.109 Cel de al doilea, anexa 4
107
Mădălin Hodor, „Securitatea și problema despăgubirilor de război (II)”.
108
Mădălin Hodor, „Securitatea și problema despăgubirilor de război (II)”.
109
ACNSAS, Fond SIE, dosar 52875, anexa 4, partea I a, filele nu sunt numerotate.
MANUELA MARIN 327
partea a II-a, reface în detaliu prin intermediul documentelor de arhivă (corespondență

oficială, rapoarte, 8 hărți110) derularea deportării romilor în Transnistria. Prin urmare,
cele 20 de documente care acoperă perioada iunie-august 1942 conțin corespondența
oficială dintre Ion Antonescu și Inspectoratul General al Jandarmeriei cu privire la
desfășurarea acțiunii de deportare a romilor nomazi. Implicarea permanentă a liderului
român în această chestiune este evidențiată și prin cererea sa expresă ca Jandarmeria să
întocmească și să-i trimită pentru informare de două ori pe lună rapoarte privind
traseul urmat de deportați până la destinația lor în Transnistria. Cele 8 hărți care înso-
țesc documentele în varianta lor în limba română realizează o imagine mult mai
detailată a desfășurării deportării romilor pentru că informația numerică este defalcată
pentru fiecare inspectorat în parte. Pe lângă rezultatele recensământului din mai 1942
(sălașe cu număr de membri), datele oferite de hărți se referă și la numărul sălașelor (și
al romilor care le alcătuiau) identificați pentru deportare după luna mai 1942, cei care
au fost transferați inspectoratului următor sau primiți de la inspectoratul vecin111, pre-
cum și numărul sălașelor și al membrilor lor care au trecut Nistrul. Alte date relevante
oferite de hărți se referă la momentul finalizării deportării pentru fiecare inspectorat în
parte. De remarcat este faptul că informația oferită de hărți face referire la aceeași
perioadă ca și documentul (raportul) care o precedă (Anexa 1).112
Cea mai mare parte a documentației trimise în Germania federală era formată din
155.126 dosare sau cereri individuale pentru despăgubire. Dintre acestea, conform
cifrelor oferite de documentele Securității din anii 1980, aproximativ 35.000 aparțineau
romilor deportați,113 deși așa cum am arătat anterior numărul persoanelor de etnie
romă deportate în Transnistria se ridica la 25.000. Fără a lua în discuție dimensiunea
(sau diferența) numerică, în cele ce urmează îmi propun, mai degrabă, o analiză
calitativă pe marginea unui număr de cereri semnate de către etnicii romi.
Toate cererile incluse pe cele 20 de role care se află în arhiva CNSAS iau forma unor
declarații pe proprie răspundere cu un format prestabilit, ale cărui rubrici sunt în limba
română, respectiv germană. Conținutul adaptat fiecărui solicitant în parte este dacti-
lografiat (în cele mai multe cazuri) în română și germană și autentificat de către un
110
Dosarul conține, de fapt, 9 hărți: una este inclusă pentru partea de documente în limba
germană, iar restul de 8 hărți însoțesc materiale în limba română. Harta care însoțește versiunea
în germană a materialelor privind deportarea coincide cu una dintre hărțile care completează
documentația în limba română. Aceasta este și motivul pentru care am identificat un număr de
8 hărți pentru analiză.
111
Romii nomazi au străbătut drumul până în Transnistria pe jos, sub pază, trecând de la un
inspectorat de jandarmerie sau poliție la următorul.
112
ACNSAS, Fond SIE, dosar 52875, anexa 4, partea II a, filele nu sunt numerotate.
113
ACNSAS, Fond Documentar, dosar 8685, ff. 236-240, 305-306.
notar public. Structura cererilor este una relativ simplă, conținând datele de identificare
ale celui deportat sau după caz, ale celui îndreptățit, în calitate de urmaș, la plata despă-
gubirilor și anume: numele, prenumele, data nașterii, domiciliul, starea civilă, seria și
numărul actului de identitate. Descrierea persecuțiilor reprezintă cea mai mare parte a
declarației care se făcea în nume propriu sau în numele decedatului de către o rudă
apropiată. Totodată, pentru a justifica plata unei despăgubiri, autorul menționa ce
bunuri el/ea sau ruda sa au pierdut în urma deportării. În acest context trebuie mențio-
nat faptul că cererile aparținând diferitelor categorii de cetățeni români care puteau să
primească despăgubiri de la statul vest-german sunt amestecate și de cele mai multe ori,
în microfilmarea lor nu s-a respectat nici măcar criteriul geografic (sau al organizării
teritorial-administrative pe județe). De asemenea, doar parțial cererile de despăgubire
au primit un număr de identificare, iar pe rolele microfilmate păstrate în arhiva
Securității, el lipsește în marea majoritate a cazurilor.
Pentru studiul de față, am ales să analizez 166 de cereri de despăgubire ale romilor
deportați sau ale rudelor lor, colectate din județul Bacău în luna iunie 1970. Selectarea
s-a bazat fie pe criteriul auto-identificării autorilor lor ca fiind de etnie romă, fie pe
conținutul cererii, care identifica doar bunuri mobile pierdute în timpul deportării.
Analiza cererilor este structurată în 3 părți principale: motivația și perioada deportării,
experiența vieții în Transnistria, precum și pierderile suferite în urma deportării în
Transnistria.
Marea majoritate a cererilor analizate subliniază caracterul rasial al persecuției la
care au fost supuși autorii lor. O asemenea mențiune trădează dorința lor de a se
încadra în prevederile legii federale de despăgubire, dar și că titularul cererii sau cei
care i-au ajutat să le întocmească erau la curent cu dezbaterile și controversele de la
acea dată din Germania de Vest. Așa cum am arătat anterior, ele erau legate de negarea
caracterului rasial al persecuției romilor de către naziști. Astfel, semnatarul cererilor
analizate motiva măsura deportării invocând faptul că era „țigan nomad”, „țigan”,
„țigancă” „rom” „rom (țigan)” sau că a avut de suferit de pe urma „măsurilor rasiale”
sau a fost victima măsurilor „de persecuție rasială fiind țigan”.114
Marea majoritate a cererilor indică începutul deportării în Transnistria ca fiind
„anul 1941”, oferind diferite date, cum ar fi „octombrie 1941”, „noiembrie 1941”,
„septembrie 1941”, „mai 1941”, „6 aprilie 1941”, „toamna anului 1941”. Însă, pentru cei
mai mulți dintre cei care au solicitat plata unor despăgubiri, deportarea a început la „21
iunie 1941”, „25 iunie 1941” sau „26 iunie 1941”. Un număr relativ redus de cereri
plasează episodul deportării spre Transnistria în anul „1942”, indicând următoarele
coordonate temporale: „martie 1942”, „mai 1942”, „iunie 1942”, „iulie 1942”, „august
114
ACNSAS, Fond SIE, dosar 52875, rola 2, cadre nenumerotate; rola 7, cadre nenumerotate.
MANUELA MARIN 329
1942”, „septembrie 1942”, „14 septembrie 1942”, „octombrie 1942” sau „toamna anului
1942”.115 Eventualele neconcordanțe privind începutul deportării în 1942 sunt de înțe-
les. Ceea ce este surprinzător este faptul că marea majoritate a cererilor analizate iden-
tifică începutul acțiunii autorităților românești împotriva romilor în 1941, deși așa cum
am arătat anterior, primele măsuri au avut loc în 1942 (iunie-octombrie). Explicațiile
pentru o asemenea greșeală de datare sunt oarecum speculative și au în vedere dorința
autorilor cererilor (sau a celor care i-au ajutat) de a dovedi caracterul rasial al perse-
cuției romilor, influența germană în acest sens, precum și dorința de a extrage maxi-
mum de despăgubiri. Alegerea anului 1941 poate fi legată de condițiile stipulate prin
legea federală de despăgubire în cazul României care menționa data de 6 aprilie 1941 ca
moment al „începutului îndemnului german” pentru declanșarea persecuțiilor.116
Alegerea unor date plasate în jurul declanșării atacului german, cu sprijin militar
românesc împotriva Uniunii Sovietice (21 iunie 1941) sau al inițierii de către auto-
ritățile românești a primelor acțiuni de deportare a evreilor (iunie-septembrie 1941)117
aveau un dublu scop: acela de a arăta subordonarea deciziei românești obiectivelor
(militare) germane, respectiv de a asocia cronologic măsurile de discriminare a romilor
cu cele cărora au căzut victime evreii din România (inclusiv din Basarabia și Bucovina).
Totodată, „împingerea” datei începutului deportării pentru anul 1941 putea con-
tribui și la obținerea unor despăgubiri mai mari, ținând cont de durata mai mare a per-
secuției. Aceeași motivație de a obține o sumă mai mare de bani pentru persecuțiile
îndurate explică și alegerea, în marea majoritate a cazurilor, a datei de „23 august 1944”
ca fiind sfârșitul deportării. Și aici, eroarea cronologică este evidentă. Cei mai mulți
dintre romi au părăsit Transnistria în primăvara anului 1944, odată cu retragerea
armatei și a autorităților române din fața ofensivei sovietice sau în mod neorganizat, în
grup sau individual, în perioada martie-aprilie 1944.118 O mică parte a cererilor anali-
zate indică „martie 1944”, „15 aprilie 1944” sau „primăvara 1944” ca moment de sfârșit
al deportării. Unii dintre cei deportați menționau că s-au întors în țară „odată cu
frontul”, „odată cu trupele sovietice” sau când au fost eliberați de „trupele sovietice”.119
Experiența vieții din Transnistria includea referiri la locul, respectiv la tratamentul
la care au fost supuși romii în timpul deportării. Dacă unii dintre autorii cererilor men-
ționau simplu ca au fost deportați „în Transnistria”, „în lagărul de la Bug-URSS”, alții
erau mai preciși în indicarea locurilor de deportare, fără însă a reda corect și denumirea
115
116
ACNSAS, Fond SIE, dosar 52875, anexa 3, partea I a, ff. 12, 30-33.
117
http://www.inshr-ew.ro/holocaustul-in-romania/, accesat 28 noiembrie 2020.
118
Raport final. Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului din România, p. 240.
119
lor oficială. De asemenea, sunt frecvente referirile la județul sau raionul și nu la lagărul
sau lagărele propriu-zise, unde au fost ținuți romii în Transnistria. Prin urmare, romii
menționau că au fost duși „în lagărele de țigani nomazi”, „în lagărele pentru țigani” de
la Tridubi, Tri Dube, Treidube, Trei Dube-Golta (corect Tridubi, județul Golta),
Coronica, Koronica, Coronița (corect Karanika sau Balșoia Caranica, raion
Varvarovca, județul Oceacov), Demionovka, Demionovca (corect Domaniovca/
Domanovca, raion Domaniovca/ Domanovca, județul Golta), Varvarovca, Varvarovka
(corect raion Varvarovca, județul Oceacov), Kavalioka (corect Covaliovca, raion
Varvarovca, județul Oceacov), Vradiopca (corect comuna Vradiovca, raion Vradiovca,
județul Golta), Libașovca (corect Liubașevca, județul Golta), Pavlovca (județul
Tiraspol) Obodovca (raion Obodovca, județul Balta), Micetka (corect Acmecetca,
raionul Domanovca, județul Golta). Alți romi vorbesc despre „lagărul de la Golta pe
Bug”. De asemenea, sunt frecvente cazurile în care romii au ajuns în diferite lagăre și pe
care le menționează ca atare în cererile lor.120 Cel mai probabil, diferitele denumiri, de
cele mai multe ori greșite ale locurilor de deportare, se datorează scurgerii timpului de
la momentul deportării, care a afectat din acuratețea rememorării detaliilor privind
experiența traumatică a deportării în Transnistria.
În ceea ce privește persecuțiile la care au fost supuși romii, marea lor majoritate
menționează că au prestat „muncă forțată”, „muncă forțată sub pază”, „muncă forțată
în condiții grele și sub pază”, „muncă obligatorie sub paza armatei germane” (ceea ce
este puțin probabil dat fiind faptul că Transnistria se afla sub administrație româ-
nească), „la tranșee”, „la câmp și la pădure” sau „la tăierea pădurilor”.121
Ultima parte și cea mai consistentă a cererilor conține referiri la pierderile suferite
de cei deportați. Marea majoritate a cererilor menționau că autorul lor a „fost preju-
diciat în dreptul” său „de proprietate”, că a „lăsat în părăsire”, că și-a „pierdut gospodă-
ria (...) ambulantă”, „toată averea” ce o poseda, „întregul avutul meu”, „tot avutul
meu”, „toată zestrea”, „toată zestrea pe care mi-au făcut-o părinții mei pentru căsăto-
rie”, „toate bunurile proprietate personală”, pe care nu „le-a mai găsit la înapoierea în
țară” „neputând lua cu mine decât ceea ce puteam duce în mână”. Bunurile „au fost
jefuite în deportare”, au fost „jefuite și pierdute” „în lagăr” sau „în deportare”. De
120
ACNSAS, Fond SIE, dosar 52875, rola 2, cadre nenumerotate; rola 7, cadre nenumero-
tate. Menționez că am corectat denumirile localităților, pornind de la lucrarea lui Viorel Achim,
Documente privind deportarea țiganilor în Transnistria, vol. 1 și 2, Editura Enciclopedică,
București, 2004; Geoffrey P. Megargee, Joseph R. White, The United States Holocaust Memorial
Museum Encyclopedia of Camps and Ghettos, 1933-1945, vol. III: Camps and Ghettos under
European Regimes Aligned with Nazi Germany, Indiana University Press, 2018.
121
MANUELA MARIN 331
menționat este faptul că autorii cererilor au fost ei înșiși sau rudele lor foști romi
nomazi. Ca urmare, bunurile identificate ca pierdute includeau: „căruță cu doi cai”,
„căruță cu patru cai”, cai (între 2-3), catâri (între 2-4), „2 măgari”, „una trăsură și un cal”,
piese de harnașament (hamuri, „hamuri de piele”, hățuri), corturi și „lucrurile ce le
aveam prin căruță” sau „lucrurile din cort”. Acestea din urmă erau formate din obiecte
de uz casnic sau „bunuri casnice” („covoare”, „15 covoare de lână”, „plapome”, perne,
„perne de puf”, „6 perne mari”, „chilote”, „așternut”, „cergi”, „5 carpete”, „2 saltele de
puf”) și de îmbrăcăminte („45 de fuste, 50 baticuri”, „lengeria”, „îmbrăcăminte pentru
întreaga familie”, „îmbrăcămintea întregii familii”, „toate lucrurile mele de îmbrăcă-
minte”), „scule de fierărie” (nicovală), „scule de cazangerie” „cazane de aramă”,
„instrumente muzicale”, dar și animale domestice „2 porci”, „2 bivoli”. O parte dintre
autorii cererilor declarau că au pierdut ei sau rudele lor apropiate obiecte de valoare
care le-au fost confiscate „de autoritățile germane la internarea în lagăr” (puțin
probabil având în vedere faptul că autoritățile române au realizat marea majoritate a
confiscărilor de bunuri). Ele includeau „două salbe de aur și o pereche de cercei de
aur”, „2 salbe formate din monede de aur pe care le aveam moștenire de la mama mea”,
„2 salbe de aur pe care mi-au fost confiscate la internarea în lagăr”, „una salbă de aur
care nu mi-a mai fost restituită”, „10 bucăți de aur pentru salbă”.122
În marea majoritate a cererilor analizate, autorii lor se mulțumeau doar să înșire
obiectele de care au fost deposedați. Însă, am identificat și cazuri în care romii evaluau,
după criterii nespecificate, valoarea pierderilor suferite: „una căruță, doi catâri, haine,
îmbrăcăminte (sic!), scule de fierărie, în valoare de 25.000”, „covoare, îmbrăcăminte,
perne în valoare de 5.000 lei”, „o căruță, 2 cai, 4 covoare de lână, haine în valoare de
3.000 lei, total valoarea bunurilor de 20.000 lei”, „3 catâri, una căruță, lucruri casnice și
de îmbrăcăminte (...) în valoare de 30.000 lei”, „bunuri compuse din căruță, 2 cai,
lucruri casnice, de îmbrăcăminte, în valoare de 25.000 lei”, „bunurile mele compuse din
una căruță, 2 catâri, 5 carpete, 2 porci, 20 de perne, 2 saltele de puf, 4 plapume, 2
covoare (...) bunuri evaluate la 30.000 lei”, „una căruță, 3 cai, lucruri casnice și de
îmbrăcăminte în valoare de 30.000 lei”, „una căruță, 2 cai, scule de fierărie, un cort, 6
covoare, 10 perne, bunuri casnice și de îmbrăcăminte” bunuri evaluate „la suma de
25.000 lei”. Pe lângă bunuri, autorii cererilor menționau că au pierdut din cauza
deportării și importante sume de bani („20.000 lei”, „18.000 lei”, „15.000 lei”, „16.000
122
Așa cum arătat altundeva, printre obiectele prețioase confiscate romilor s-au numărat monezi
de aur, precum și pahare de argint. Lucrurile de valoare care au scăpat confiscării au fost înstrăi-
nate în Transnistria „pentru hrană”. Vezi Manuela Marin (ed.), Romii și regimul comunist din
România. Marginalizare, integrare și opoziție, vol. 1, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2017, p. 95.
lei”).123 Și, nu în ultimul rând, pentru că nu toți romii deportați în Transnistria erau
nomazi, o mică parte din cererile analizate consemnau faptul că autorii lor aveau un loc
de muncă (erau încadrați ca muncitori) sau că au pierdut proprietatea lor asupra unei
mici afaceri („un magazin de coloniale din orașul Buhuși”).124
Pe lângă pierderile materiale, autorii cererilor menționau următorul aspect: „con-
dițiile inumane” din lagăre și epidemia de tifos exantematic le-au afectat iremediabil
starea de sănătate sau pe cea a rudelor apropiate. Soția unuia dintre deportați „din
cauza bolii [a tifosului, n.a. M.M.] a rămas fără auz”. O altă mamă menționa că și-a
„pierdut vederea în timpul deportării (...) din cauza frigului și plânsului” deoarece i-au
„murit în lagăr 2 copii și părinții”, în timp ce un alt supraviețuitor al deportării
menționa că în urma muncilor pe care le-a prestat și-a „pierdut mâna dreaptă”.125
Unii dintre autorii cererilor (cel mai probabil copii) au fost deportați împreună cu
părinții lor, care nu au supraviețuit deportării. Ca urmare, persoana în cauză completa
cererea de despăgubire în nume propriu sau pentru ambii părinți, care și-au pierdut
viața în Transnistria. În alte cazuri, fără a fi fost deportați sau fiind născuți în lagăr,
autorii cererilor consemnau decesul părinților. În ambele cazuri, moartea deportaților a
survenit „din cauza condițiilor inumane”, „din cauza relelor tratamente” din lagăre sau
din cauza epidemiei de tifos exantematic, care într-adevăr a făcut multe victime, mai
ales în iarna 1942-1943, dar și după aceea.126 De asemenea, au existat și cazuri în care
cererile au fost formulate de către unul dintre soți, care a supraviețuit condițiilor grele
de viață din timpul deportării. Prin urmare, urmașii lor indicau ca date ale decesului
survenit în Transnistria anul 1942, 1943, primăvara 1944 (martie-aprilie). Afirmațiile
legate de executarea unora „prin împușcare de către trupele germane” trebuie privite cu
circumspecție. Ele trebuie înțelese în contextul dorinței autorilor cererilor (sau a celor
care au colectat documentele justificative) de a obține compensațiile oferite de guvernul
vest-german. Drama deportării căpăta accente și mai dramatice dacă cel sau cea care
redacta cererea era singurul supraviețuitor din familie sau dacă la mijloc era vorba
despre moartea unor copii. Astfel, o mamă consemna în documentul care atesta
calitatea sa de deportat faptul că i-au „murit un copil în vârstă de 14 ani și o fetiță de 6
ani, precum și soțul” în cursul deportării și a transferării membrilor familiei sale în trei
lagăre diferite. Un tată menționa că a pierdut 3 copii, în timp ce un altul deplângea
123
124
ACNSAS, Fond SIE, dosar 52875, rola 7, cadre nenumerotate. Așa cum arătat altundeva,
au fost cazuri în care romii deportați și-au pierdut proprietatea asupra unuia sau a mai multor
imobile. Vezi Manuela Marin (ed.), Romii și regimul comunist din România, vol. 1, p. 95.
125
ACNSAS, Fond SIE, dosar 52875, rola 2, cadre nenumerotate.
126
Raport final. Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului din România, p. 236.
MANUELA MARIN 333
moartea a „4 copii de vârste diferite între 6 luni și 8 ani”. O parte a cererilor consemnau
faptul că romii deportați au decedat „la întoarcere”, la scurt timp după ce au ajuns în
țară sau ulterior din cauza „persecuțiilor suferite în lagăr”. În asemenea cazuri, despă-
gubirile solicitate vizau pe lângă compensarea bunurilor materiale pierdute și pierderea
de vieți omenești sau afectarea integrității corporale a deportaților.127
Ioan Cioabă în vizorul Securității

Persoana implicată în colectarea acestor cereri a fost liderul romilor cortorari și
căldărari din Sibiu, Ioan Cioabă. Participarea sa la acțiunea organizată de către Secu-
ritate și continuarea eforturilor sale de a obține despăgubiri pentru romii deportați în
anii 1980 a fost posibilă datorită asumării de către el a statutului de colaborator cu fosta
poliție secretă comunistă. Fără a mai intra în detalii cu privire la relația sa cu Secu-
ritatea,128 mă voi limita la sublinierea câtorva aspecte, inclusiv biografice, menite să
sublinieze complexitatea unei relații de colaborare cu regimul comunist dincolo de eva-
luările manihesite și simplificatoare în care este, în general, înțeles un asemenea
subiect.
Ioan Ciobă s-a născut la data de de 7 ianuarie 1935 în Băilești, județul Dolj. Copi-
lăria i-a fost marcată de experiența deportării familiei sale în Transnistria în timpul
celui de Al Doilea Război Mondial (1942-1943).129 A urmat școala primară în localitatea
natală, unde a absolvit șase clase. După instaurarea regimului comunist, mai exact în
perioada 1955-1959, a lucrat ca activist în UTM (Uniunea Tineretului Muncitoresc),
„fiind însărcinat cu problema modernizării modului de viață al țiganilor nomazi” din
regiunile Craiova și Pitești. Ioan Cioabă a revenit la profesia sa de „căldărar particular”
după terminarea activității în cadrul UTM, iar în 1966 s-a mutat cu familia la Sibiu.
Aici a început să lucreze ca simplu muncitor la Cooperativa „Igiena”, fiind promovat ca
șef de secție și devenind ulterior «tovarășul director» al unei „cooperative pentru fabri-
carea unor produse de metal”.130 Tot în anul 1966, datorită prestigiului de care se
bucura în rândul „țiganilor nomazi”, a fost ales „conducătorul lor pe țară”.131
Relațiile sale bune cu Securitatea datau, cel mai probabil, de la începutul anilor 1970.
Atunci, „sub controlul organelor de securitate”, Cioabă a organizat „întocmirea de
127
128
Marin Manuela, „Un prieten devotat nouă: Ioan Cioabă și Securitatea comunistă”, în
Lucian Vasile, Constantin Vasilescu, Alina Urs (eds.), Traversând comunismul. Conviețuire,
conformism, compromis, Editura Polirom, Iași, 2016, pp. 361-383.
129
ACNSAS, Fond Documentar, dosar 144, vol. 12, f. 164 verso.
130
ACNSAS, Fond Documentar, dosar 144, vol. 12, f. 366.
131
ACNSAS, Fond Rețea, dosar 248933, f. 1.
dosare pentru fiecare țigan (...) care a suferit în perioada hitlerismului (...) în vederea
obținerii de despăgubiri din partea statului vest-german”.132 Recrutarea și menținerea
bulibașei din Sibiu ca informator al organelor de Securitate s-a datorat poziției sale în
cadrul comunității romilor și a contactelor pe care le avea cu organizațiile internațio-
nale ale romilor, aspect asupra căruia voi reveni în cele ce urmează. Recunoscându-i
statutul de „conducător informal” al romilor corturari și căldărari, Securitatea aprecia
faptul că, deși era sensibil la „aspectele etnice”, Ioan Cioabă era un „inovator în cadrul
grupului” și un „moderat”. Încă din anii 1950, el s-a preocupat de „modernizarea” ro-
milor, determinându-i prin exemplul personal să-și schimbe modul de viață nomad și
să se integreze, inclusiv prin prestarea unor activități productive, în societatea româ-
nească. Acest lucru i-a sporit prestigiul în cadrul comunității din care provenea, iar
datorită similitudinii de scopuri dintre activitatea lui și politica regimului comunist față
de grupul etnic al romilor, Ioan Cioabă era considerat de organele de Securitate „cel
mai bun mediator între oficialități și țigani, având aptitudinea de a «traduce» indicațiile
sau mesajele politice în limba țigănească, la nivelul valorilor și sufletului țiganilor”.133
Relația de colaborare a lui Ioan Cioabă cu Securitatea a fost una mutual avantajoasă.
Din punctul de vedere al poliției secrete românești, liderul rom era o sursă importantă
de informații despre acțiunilor așa-numitor „naționaliștilor țigani” (cum ar fi Nicolae
Gheorghe) și ale organizațiilor internaționale ale romilor (interesate de obținerea statu-
tului de naționalitate conlocuitoare pentru romii din România, dar și a despăgubirilor
din partea statului vest-german pentru romii deportați de pe teritoriul țării în Transnistria
în timpul celui de Al Doilea Război Mondial). Totodată, pentru Ioan Cioabă, statutul
de colaborator al Securității prezenta o serie de avantaje importante, care consolidau
poziția sa de lider al comunității romilor corturari și căldărari din două considerente
principale. Aprobarea oficială a contactelor sale cu organizațiile internaționale ale
romilor (schimbul de corespondență, eliberarea pașaportului pentru realizarea depla-
sărilor în străinătate, întâlnirile cu liderii organizațiilor) a consolidat statutul său de
lider în cadrul grupului etnic din care făcea parte. În același timp, acceptarea lui Cioabă
ca bulibașă depindea și de capacitatea sa de a interveni pe lângă organismele statului
pentru a rezolva problemele romilor, situație în care relația sa cu Securitatea reprezenta
un avantaj.134
Fără a ignora faptul că relația de colaborare cu Securitatea l-a ajutat pe Ioan Cioabă
să-și consolideze poziția de conducere și relațiile sale în cadrul comunității romilor din
Sibiu și din România, trebuie menționat că faptul că el s-a folosit de statutul său de
132
ACNSAS, Fond Documentar, dosar 8685, f. 305.
133
ACNSAS, Fond Informativ, dosar 172057, vol. 1, ff. 46-49.
134
Marin Manuela, Un prieten devotat nouă, p. 374.
MANUELA MARIN 335
„sursă” și pentru a promova interesele generale ale romilor, acțiuni care, de cele mai
multe ori, veneau în contradicție cu poziția statului român. Fără o asemenea poziție
privilegiată în raport cu autoritățile române, el nu s-ar fi putut implica sau susține nici
un fel de acțiuni „naționalist-țigănești” pentru recunoașterea oficială a romilor ca
minoritate națională,135 menține o relație de colaborare activă cu organizațiile interna-
ționale ale romilor sau ridica problema despăgubirii romilor deportați în Transnistria.
Deși era colaborator al Securității, Ioan Cioabă a fost la rândul său urmărit de către
Securitate, care aduna informații și din alte „surse” despre activitatea sa. Mai mult,
folosindu-se de un conflict din interiorul comunității romilor din Sibiu, Securitatea l-a
manipulat grosolan pe Cioabă, alimentând animozitatea dintre el și colaboratorul său
Nicolae Gheorghe, ceea ce a pus capăt definitiv acțiunilor celor doi pentru recunoaș-
terea oficială a romilor ca minoritate națională sau „naționalitate conlocuitoare”,136
refuzată de regimul comunist încă din 1948.137 Și, nu în ultimul rând, faptul că liderul
rom se arăta sensibil la „aspectele etnice” a pus capăt colaborării sale cu Securitatea.
Astfel în raportul său din 29 iunie 1989, poliția secretă propunea abandonarea lui
Cioabă ca informator. Pe lângă eschivarea de la îndeplinirea sarcinilor trasate, un alt
considerent care a stat la baza acestei decizii a fost legat de faptul că Ioan Cioabă a omis
să informeze organele de Securitate cu privire la activitățile sale „naționaliste” de
trimitere a unor memorii și scrisori diferitelor organisme decizionale în legătură cu
situația romilor din România.138
135
Aceste acțiuni inițiate de către Ioan Cioabă și Nicolae Gheorghe au urmărit să demonstre-
ze că romii aveau o identitate etnică distinctă, o istorie, limbă și cultură proprii, pentru a susține
cererea lor de recunoaștere a romilor ca minoritate națională. Totodată, Ioan Cioabă, singur sau
împreună cu Nicolae Gheorghe au înaintat două memorii autorităților române și au fost primiți
în octombrie 1982 în audiență la Vasile Vâlcu, prim-vicepreședintele Consiliului de Stat al
Republicii Socialiste România. Pentru mai multe detalii, vezi Manuela Marin (ed.), Romii și
regimul comunist din România, vol. 1, pp. 40, 53-57 și Un prieten devotat nouă, pp. 379-381.
136
Marin Manuela, Un prieten devotat nouă, pp. 368-375; Manuela Marin (ed.), Romii și
regimul comunist din România, vol. 1, pp. 72-79.
137
Achim, Viorel, „Încercarea romilor din România de a obține statutul de naționalitate con-
locuitoare (1948-1949)”, Revista istorică, nr. 5-6, 2010, pp. 449-465. Pentru mai multe amănunte
privind situația romilor în perioada comunistă vezi Manuela Marin, „Romii și regimul comunist
din România”, în Liliana Corobca, Panorama comunismului în România, Editura Polirom, Iași,
2020, pp. 465-477.
138
ACNSAS, Fond Rețea, dosar 248933, f. 31.
Ioan Cioabă și problema despăgubirilor în anii 1980

Alegerea lui Ioan Cioabă ca membru în Prezidiul Uniunii Internaționale a Romilor
(UIR) în 1981 a marcat începutul contactelor sale cu liderii acestei organizații și cu cei
ai organizațiilor naționale ale romilor din Europa.139 Totodată, participarea sa la cel de
al treilea Congres al UIR de la Göttingen (16-20 mai 1981) a determinat reluarea de
către liderul informal al romilor din România a problemei acordării despăgubirilor
pentru romii deportați în Transnistria.
Așa cum am arătat mai sus, contextul internațional era unul favorabil. Ca rezultat al
acțiunilor Consiliului Central al Romilor și Sinti din Germania (CCRSG), dar mai ales
a presiunii internaționale create prin organizarea congresului UIR de la Göttingen din
1981, guvernul vest-german a fost obligat să reconsidere problema despăgubirii romilor
ca victime ale persecuției rasiale a regimului nazist. Prin urmare, în august 1981 guver-
nul vest-german a creat un fond special care a fost completat de un altul în 1987 pentru
compensarea supraviețuitorilor non-evrei ai Holocaustului. Pe lângă presiunea politică
internă,140 deschiderea manifestată de Germania federală pentru plata despăgubirilor
pentru romii deportați a fost influențată și de activitatea (sau presiunea) internațională
a celor două organizații menționate anterior. UIR și CCRSG, prin președintele său
Romani Rose, au avut întâlniri cu oficialii germani, cu reprezentanți ai ONU și
UNESCO pentru a obține sprijinul lor pentru definitivarea cadrului legislativ și proce-
dural de acordare a reparațiilor pentru romii deportați.141
Datorită numirii sale în Prezidiul UIR, Ioan Cioabă și prin intermediul lui și Nicolae
Gheorghe erau la curent cu evenimentele din Germania Federală și cu acțiunile organi-
zațiilor internaționale ale romilor. La rândul lor, acțiunile celor doi au fost influențate
de derularea evenimentelor din plan extern. Prin intermediul corespondenței purtate
cu CCRSG, care s-a implicat activ încă de la sfârșitul anilor 1970 în susținerea cauzei
despăgubirilor pentru romii deportați în timpul celui de Al Doilea Război Mondial,
Ioan Cioabă primea o informare cu privire la condițiile impuse de către guvernul
federal, în august 1981, pentru acordarea de despăgubiri persoanelor care au suferit
vătămări corporale sau privare de libertate cu condiția ca ele să dovedească persecuția
cu un certificat medical, respectiv cu documente sau mărturiile unor martori. Pentru
țările unde privarea de libertate a avut la bază motive rasiale (cum a fost cazul Bulgariei,
României și Ungariei) se lua în considerare data de 6 aprilie 1941 „dispusă de guvernul
național-socialist”.142 CCRSG revenea în 22 mai 1984 cu o nouă scrisoare în legătură cu
139
ACNSAS, Fond Documentar, dosar 8685, f. 305.
140
Julia von dem Knesebeck, The Roma Struggle, pp. 234-235, 183-184.
141
ACNSAS, Fond Informativ, dosar 172057 vol. 1, ff. 139-142.
142
ACNSAS, Fond Documentar, dosar 144 vol. 12, ff. 256-257.
MANUELA MARIN 337
„problema banilor ce urmează a fi primiți (de Romi) ca reparații de război (în urma
persecuțiilor rasiale din timpul celui de al 2-lea război mondial)”. Tradus în limba
română și rezumat de către responsabilii din Securitate, documentul menționa că romii
din România au „posibilitatea reală și unică de a obține banii ce li se cuven(eau) ca
reparații din partea guvernului federal”, că fiecare deportat avea posibilitatea de a
obține 5.000 de mărci vest-germane, cu condiția ca întreaga acțiune de strângere și
depunere a documentelor „pentru dovedirea pagubelor pricinuite de deportare” să se
deruleze cât mai repede înainte de anunțata schimbare a legislației. Reafirmându-și
sprijinul pentru obținerea de despăgubiri pentru romii deportați în Transnistria,
CCRSG se interesa de poziția guvernului român în această chestiune, dat fiind faptul că
reușita demersului românesc depindea de inițierea unor negocieri oficiale între statul
român și cel vest-german.143
Pe lângă corespondența primită, întâlnirile lui Cioabă cu liderii UIR și ai celorlalte
organizații rome din Europa au stimulat interesul său pentru reluarea problemei
compensațiilor materiale oferite de guvernul federal. În timpul vizitei efectuate în Italia
și Iugoslavia între 18 august – 24 septembrie 1983, liderul romilor din Sibiu a fost
sfătuit, conform propriei sale note date Securității,144 de către secretarul general al
Prezidiului UIR, Rajko Duric și de „conducătorul țiganilor din Italia”, Bruno Nicolini
„să procure date și documente referitoare la aceste acțiuni pe teritoriul țării noastre și
să acționeze ca și țiganii din România să primească despăgubiri”.145
La rândul său, Ioan Cioabă i-a primit la Sibiu, în casa sa, pe liderii UIR, Rajko Duric
(noiembrie 1985), respectiv pe Sait Balici (februarie 1989). De la Rajko Duric, liderul
romilor căldărari și cortorari a aflat detalii cu privire la posibilitatea obținerii de
„despăgubiri globale pentru deportările în masă la care au fost supuși Romii din țări ca
Iugoslavia, Ungaria, România și Bulgaria, aflate sub ocupația militară a Germaniei în
perioada războiului”, precum și pașii care trebuiau urmați în vederea obținerii lor. Prin
urmare, era necesară realizarea unor documente centralizatoare care să conțină numă-
rul romilor deportați, locul de deportare, numărul victimelor, precum și pagubele sufe-
rite. Asemenea documente ar fi fost realizate de către „organizațiile Romilor din Serbia
și Ungaria și au fost prezentate autorităților germane prin intermediul UIR, care le-a
oferit și asistență juridică romilor din cele două țări. Totodată, Rajko Duric menționa
143
ACNSAS, Fond Documentar, dosar 144 vol. 12, f. 252.
144
Faptul că Ioan Cioabă a dat o notă Securității la întoarcerea dintr-o călătorie din străină-
tate nu era ceva excepțional. De regulă, orice cetățean român care se deplasa în străinătate
trebuia să facă un raport privind călătoria sa.
145
ACNSAS, Fond Documentar, dosar 144 vol. 12, f. 164 f – v. Vezi și Fond Documentar,
dosar 8685 ff. 116-118.
că era necesar să existe o implicare oficială românească care să sprijine negocierile UIR
pentru despăgubiri cu guvernul vest-german, depunerea cererilor românești trebuind
să fie grăbită înainte ca fondurile existente să se termine.146 În anii următori, situația nu
s-a schimbat. Astfel, în întâlnirea din februarie 1989, Sait Balici, liderul UIR, i-a comu-
nicat lui Ioan Cioabă că Romani Rose, devenit și vicepreședinte al UIR, a avut nume-
roase convorbiri cu cancelarul vest-german despre problema despăgubirilor datorate
romilor din Polonia, Ungaria, Bulgaria, România și Iugoslavia. În ceea ce privește situa-
ția României, autoritățile germane au arătat că nu exista o „organizație a romilor și de
aceea nu s-a interesat nimeni în legătură cu despăgubirile” și că nu au cunoștință de
existența vreunei documentații depuse de către România în acest sens la începutul
anilor 1970.147
Faptul că exista posibilitatea obținerii de despăgubiri de la Germania de Vest și că ea
depindea de intervenția statului român i-a determinat pe Ioan Cioabă, dar și pe Nicolae
Gheorghe în a se adresa conducerii de partid și de stat. În 1984, Nicolae Gheorghe
semnala autorităților române că se pot obține „indemnizațiile financiare cuvenite
pentru acele persoane din rândul populației de țigani (...), a căror sănătate a fost vătă-
mată în perioada deportărilor organizate între 1942-1944”, datorită implicării UIR și a
presiunilor sale făcute asupra guvernului vest-german.148 La rândul său, după întâlnirea
cu Sait Balici din februarie 1989, Ioan Cioabă se adresa personal lui Nicolae Ceaușescu,
președintele României și secretarul general al PCR. După ce realiza un rezumat al
conținutului discuțiilor purtate cu liderul UIR cu privire la problema despăgubirilor și
sublinia posibilitatea reală ca romii deportați în timpul celui de Al Doilea Război
Mondial să primească compensații pentru suferințele îndurate, el cerea ca statul român
să trimită celui vest-german documentația necesară, inclusiv cele aproximativ 35.000 de
cereri de despăgubire ale romilor colectate la începutul anilor 1970, precum și alte
informații practice. Ele vizau numărul solicitărilor trimise, valoarea totală a reparațiilor
cerute de romi, dar mai ales „felul în care au fost remise aceste cereri de către autori-
tățile statului român către autoritățile RFG (data, cui anume au fost remise în RFG;
eventual, numărul de referință al acordului sau documentul în baza căruia au fost
remise RFG-ului aceste cereri)”. O altă problemă de natură juridică, care era adusă de
Ioan Cioabă în atenția lui Nicolae Ceaușescu, privea destinatarul oficial al sumelor plă-
tite. Guvernul vest-german era de acord ca plata despăgubirilor să se facă „prin inter-
mediul unei asociații a țiganilor din România care împreună cu autoritățile de stat ale
RS România să gireze folosirea acestor bani în scopuri educative, culturale, de asistență
146
ACNSAS, Fond Informativ, dosar 172057 vol. 1, ff. 139-142.
147
ACNSAS, Fond Documentar, dosar 144 vol. 12, ff. 78, 81 v-82 f.
148
ACNSAS, Fond Documentar, dosar 144 vol. 12, f. 253 f-v.
MANUELA MARIN 339
socială pentru indivizi și colectivități de țigani din România”,149 asociație care nu exista
în România și a cărei existență era puțin probabil că ar fi fost acceptată de către regimul
comunist. De asemenea, faptul că Ioan Cioabă informa cu regularitate Securitatea cu
privire la demersurile UIR și că transfera corespondența primită de el de la UIR sau alte
organizații naționale ale romilor, poate fi privită tot ca o formă de intervenție pe lângă
autoritățile române în favoarea implicării lor în problema obținerii de la Germania
Federală a compensațiilor pentru romii deportați în Transnistria.150
Acțiunile lui Cioabă nu s-au limitat doar la intervenții pe lângă factorii decizionali
din România. Influențat de acțiunile organizațiilor romilor din Europa, cu care era în
contact din 1981, el a încercat să ofere o dimensiune internațională problemei despă-
gubirii romilor deportați în Transnistria. Ca urmare, el s-a adresat prin scrisori Tribu-
nalului Internațional de la Haga, respectiv cancelarului Helmuth Kohl în contextul
aniversării a 40 de ani de la încheierea celui de Al Doilea Război Mondial. Rememo-
rând experiența „tragică” a deportării romilor în Transnistria, Ioan Cioabă menționa în
scrisoarea trimisă la Haga că „responsabilitatea morală și legală pentru Holocaustul
Romilor, inclusiv pentru deportarea Romilor nomazi din România, o au ideologia și
autoritățile oficiale naziste ale acelei perioade”. În consecință, ocupanții germani ar fi
răspândit peste tot în Europa „o politică de ură rasială, de persecuții și distrugere” și ar
fi impus în toată Europa ocupată, inclusiv în România, „soluția germană de a rezolva
așa-numita problemă rasială, soluția finală: deportarea, omorârea în masă, genocidul.”
În încheiere, Ioan Cioabă acuza guvernul vest-german că continua „să nege caracterul
rasist al măsurilor de deportare a Romilor din țările Europei” și cerea Tribunalului
Internațional de la Haga să se „pronunțe (...) privind responsabilitatea RFG de a plăti
reparațiile materiale” la care romii erau „îndreptățiți, legal, moral și umanitar”.151
În scrisoarea adresată cancelarului Helmuth Kohl, Ioan Ciorbă reitera faptul că
deportarea și uciderea în masă a romilor era rezultatul „urii și a persecuțiilor rasiale”
pentru care se făceau vinovați „ideologii naziști, care au făcut din exterminarea raselor
inferioare un punct de bază al politicii oficiale a Germaniei naziste”. Totodată, el
denunța faptul că nici după 40 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
„oficialitățile RFG nu au recunoscut pe deplin responsabilitatea morală, legală și
umanitară pe care Germania a avut-o în persecutarea rasială și în exterminarea unui
jumătate de milion de Romi din Europa”. Evidențiind faptul că statul german „a dat
dovadă de umanitarism și generozitate” și a acceptat să plătească despăgubiri pentru
149
ACNSAS, Fond Documentar, dosar 144 vol. 13, ff. 20-21 f-v.
150
Manuela Marin (ed.), Romii și regimul comunist din România, vol. 1, p. 69; vol. 2,
pp. 127-128.
151
ACNSAS, Fond Documentar, dosar 8685, ff. 228-229 f-v.
evreii persecutați pe motive rasiale, liderul romilor din Sibiu se întreba retoric dacă nu
cumva romii erau „mai puțin îndreptățiți la astfel de despăgubiri morale și materiale
pentru suferințele” lor pentru că erau, în continuare, „socotiți mai puțin oameni în
ochii celor care hotărăsc asupra responsabilității Germaniei în cazurile de genocid”. El
menționa că „uitarea” Holocaustului romilor punea sub semnul întrebării „credibili-
tatea morală și politică a declarațiilor oficialilor germani privind nerepetarea în viitor a
actelor de discriminare și persecuții rasiale comise de naziști” și în consecință, cerea
autorităților vest-germane să demonstreze contrariul și să soluționeze favorabil nu doar
cererile trimise de către romii din România în 1971, ci pe cele înaintate de către UIR, în
numele romilor din alte țări.152
O altă încercare a lui Ion Cioabă pentru a obține sprijinul opiniei publice interna-
ționale în favoarea cauzei romilor deportați în Transnistria l-a constituit publicarea în
revista italiană „Lacio Drom” a amintirilor sale despre deportarea în Transnistria.
Bulibașa din Sibiu a redactat textul la îndemnul lui Mirella Kaprati de la Centro di
Studi Zingari din Roma, pe care a întâlnit-o în timpul vizitei sale din Italia din
august-septembrie 1983.153 Și tot cu scopul de a crea noi aliați, care să intervină pe lângă
guvernul german, Ion Cioabă a trimis o copie a articolului publicat în „Lacio Drom”
Papei Ioan Paul al II-lea în septembrie 1983, când încă se afla în Italia. Descriind
ororile deportării sale și a celorlalți romi în Transnistria (vezi Anexa 2), el cerea
sprijinul Papei pentru obținerea de compensații materiale de la Germania Federală, pe
care intenționa să le folosească pentru „construcția unui monument în memoria celor
uciși și un teatru țigănesc”.154
Documentele păstrate în arhiva CNSAS nu au evidențiat o preocupare a statului
român pentru obținerea de despăgubiri de la statul vest-german pentru romi (sau
membrii celorlalte grupuri etnice) care au avut de suferit de pe urma persecuțiilor
rasiale în anii 1980. Cu toate acestea, Securitatea a monitorizat acțiunile lui Ioan
Cioabă, a urmărit cu atenție modul în care organizațiile romilor au făcut presiuni
asupra guvernului vest-german și tot ea a facilitat întâlnirile și corespondența lui Ioan
Cioabă cu liderii organizațiilor internaționale ale romilor. Putem presupune, de
asemenea, că oficialii Securității au contribuit la redactarea, traducerea și trimiterea
scrisorilor lui Ioan Cioabă către Tribunalul Internațional de la Haga sau cancelarul
german. În evidentă contradicție cu toate eforturile menționate anterior, autoritățile
române, în special Securitatea, nu au furnizat până în decembrie 1989 omologilor
germani, informații privind cererile trimise în anul 1971. Mai mult, un raport al
152
ACNSAS, Fond Informativ, dosar 172057 vol. 1, ff. 115 f-v-116.
153
ACNSAS, Fond Documentar, dosar 144 vol. 12, f. 164 f-v; dosar 8685, ff. 116-118.
154
ACNSAS, Fond Documentar, dosar 8685, ff. 236-240.
MANUELA MARIN 341
Departamentului Securității Statului din mai 1989 în problema „naționaliști-țigani”

concluziona sec că „Cioabă Ion va fi determinat să renunțe la preocupările privind
obținerea și transmiterea de date și informații către Romani Union [UIR, n.a., MM] în
legătură cu obținerea unor eventuale despăgubiri din partea R.F. Germania, pentru a se
evita crearea de situații nefavorabile țării noastre pe plan internațional”. Decizia era
justificată de faptul că „problema revendicărilor bănești față de statul vest-german” nu
mai era „de actualitate”. Aceasta deoarece, deși au fost trimise către Germania Federală
în 1971 „circa 35.000 dosare privitoare la țigani”, autoritățile vest-germane au refuzat
plata despăgubirilor susținând că deportarea țiganilor a fost inițiată și executată de
regimul antonescian și nu de germani.”155.
O asemenea poziție a autorităților române venea în contradicție cu cea manifestată
la începutul anilor 1970 și cu nevoia de valută forte a regimului comunist, care nu s-a
diminuat, ci, dimpotrivă, s-a accentuat mai ales în anii 1980. Fără a putea oferi o expli-
cație definitivă, înțeleg expectativa, reticența sau chiar refuzul autorităților române ca
fiind rezultatul unui cumul de factori. Unul dintre ei era precedentul falsificării do-
cumentelor justificative pentru reparații (cazul „MAYER”) care ridica serioase semne
asupra veridicității informațiilor conținute de cererile din 1970. Un alt motiv era legat,
probabil, de teama izbucnirii unui scandal diplomatic între România și RF a Germaniei,
dacă se dovedea că documentele trimise erau din nou falsuri. Cu atât mai mult cu cât
„vânzarea vizelor” pentru emigrarea etnicilor germani (operațiunea „Recuperarea”)
aducea venituri însemnate în valută forte de la Germania de Vest.156 O presiune oficială
a statului român pentru obținerea de despăgubiri ar fi pus în pericol relațiile bune și
„fructuoase” pe care România le avea cu această țară, una dintre cele mai puternice țări
vest-europene. Alt motiv ținea de organizarea documentației propriu-zise care să
susțină cererile de despăgubire. Partea română a remis 27 de containere cu cereri
individuale la începutul anului 1971,157 cererile, așa cum arătat, conțineau o serie de
contradicții, dar mai ales criterii aleatorii de evaluare a pagubelor suferite de cei depor-
tați. Atât în anii 1970 cât și în anii 1980, autoritățile vest-germane au cerut realizarea
unei centralizări sau a unor studii privind deportarea romilor, precum și trimiterea
unor acte doveditoare care să certifice privarea de libertate, precum și afectarea stării de
155
ACNSAS, Fond Informativ, dosar 172057 vol. 1, ff. 4-5 f-v.
156
A se vedea, Florica Dobre, Florian Banu, Luminița Banu, Laura Stancu, Acțiunea Recu-
perarea: Securitate și emigrarea germanilor din România, Editura Enciclopedică, București,
2011; Cumpărarea libertății. Dr. Heinz-Günther Hüsch în interviuri cu Hannelore Baier și Ernst
Meinhardt, Editura Honterus, Sibiu, 2014; Daniel Hrenciuc, În urma Securității: emigrarea
germanilor din România (1962-1989), Editura Mega, Cluj-Napoca, 2018.
157
Madălin Hodor, „Securitatea și problema despăgubirilor de război (II)”, Revista 22,
03.06.2015.
sănătate. Cererile însemnau nu doar renunțarea la vechea documentație, dar și o mobi-

lizare de resurse umane și birocratice, pe care regimul comunist, din motive care rămân
necunoscute, nu s-a arătat dispus să o facă. Și, nu în ultimul rând, statul vest-german
solicita crearea unei asociații a romilor, care să gestioneze în parteneriat cu statul
român fondurile primite, fonduri care trebuiau să fie folosite exclusiv pentru proiecte
culturale și sociale destinate romilor.
Crearea unei asociații a romilor, care să fie partener sau partener egal pentru statul
român, ridica mai multe probleme. În România comunistă, romii nu erau recunoscuți
oficial ca minoritate națională și deci crearea unei asemenea organizații ar fi implicat
modificarea statutului lor. O structură reprezentativă a unui grup etnic care să nu fie
subordonată partidului comunist, ci să fie partenerul său era de neconceput pentru
regimul comunist. Controlul extern asupra cheltuirii banilor primiți, dar și orientarea
lor exclusivă înspre programe destinate romilor au diminuat interesul statului român
pentru fondurile provenite din despăgubire.
Afirmația conținută în documentul Securității din mai 1989 potrivit căreia autori-
tățile vest-germane ar fi refuzat să acorde despăgubiri pentru deportarea romilor tre-
buie privită cu o anumită circumspecție dată fiind schimbarea atitudinii părții germane
și presiunea internă, dar mai ales internațională, la care a fost supus statul vest-german
în anii 1980 cu privire la acest subiect. De asemenea, corespondența lui Ioan Cioabă cu
UIR și CCRSG indică clar deschiderea condiționată a statului vest-german față de
problema plății despăgubirilor pentru persecuțiile minorităților etnice din statele foste
aliate ale Germaniei naziste. Documentul din mai 1989 trădează, mai degrabă, teama
Securității că amestecul său nefast în această chestiune să nu fie scos la lumină sau
repus în discuție.
Concluzii
Lucrarea mea a analizat problema compensațiilor financiare pentru romii deportați

în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, încercând să integrez cazul românesc
într-un context european mai larg. Demersul meu a fost structurat în trei părți prin-
cipale. Prima parte a subliniat caracterul rasial al persecuției romilor în timpul celui de
Al Doilea Război Mondial atât în Germania, cât și în România, evidențiind modul în care
experiența germană a influențat soluția românească în abordarea „problemei țigănești”.
Partea a doua a analizat programul vest-german de reparații (Wiedergutmachung) și
dificultățile întâmpinate de romii din Germania de Vest pentru a obține plata reparațiilor
pentru persecuțiile la care au fost supuși. După trasarea contextului european mai larg,
lucrarea mea s-a oprit asupra încercărilor românești din anii 1970 și 1980 de a obține
MANUELA MARIN 343
plăți compensatorii de la statul vest-german. Ca urmare, am arătat care au fost cauzele

eșecului acțiunii românești în 1970, precum și modul în care Ioan Cioabă s-a implicat
atât în strângerea cererilor de despăgubire ale romilor în anii 1970, cât și pentru readu-
cerea problemei în atenția autorităților comuniste și a opiniei publice internaționale.
Demersul a fost sortit eșecului datorită implicării nefaste a Securității, dar și a reticenței
sau chiar a refuzului statului român de a colabora cu autoritățile federale pentru sta-
bilirea cadrului oficial al acordării plăților compensatorii pentru romii deportați în
Transnistria.
BIBLIOGRAFIE
Documente de arhivă
Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității.
Fond Serviciul de Informații Externe, dosar 52875, anexa 3 și 4; dosar 52875, rola 2, 7.
Fond Documentar, dosar 144, vol. 12, 13; dosar 8685.
Fond Informativ, dosar 172057, vol. 1.
Fond Rețea, dosar 248933.
Lucrări speciale
Achim, Viorel, Țiganii în istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998.
Furtună, Adrian-Nicolae, Rromi din România și Holocaustul: istorie, teorie, cultură/
Rroma from Romania and the Holocaust: History, Theory, Culture/ E Rroma Rumu-
niatar thaj o Holokausto: historia, teorie, kultura, Editura Dykhta!, 2018.
Solonari, Vladimir, Purificarea națiunii. Dislocări forțate și epurări etnice în
România lui Ion Antonescu, Editura Polirom, Iași, 2015.
Raport final. Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului din România,
Editura Polirom, Iași, 2004.
Lucrări generale
Achim, Viorel, Munca forțată în Transnistria. Organizarea muncii evreilor și
romilor, decembrie 1942-martie 1944, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2015.
Constantine, Simon, Sinti and Roma in Germany (1871-1933): Gypsy Policy in the
Second Empire and Weimar Republic, Routledge, 2020.
Hüsch, Heinz-Günther, Hannelore Baier, Ernst Meinhardt, Cumpărarea libertății.
Dr. Heinz-Günther Hüsch în interviuri cu Hannelore Baier și Ernst Meinhardt, Editura
Honterus, Sibiu, 2014.
Dobre, Florica, Florian Banu, Luminița Banu, Laura Stancu, Acțiunea Recuperarea:
Securitate și emigrarea germanilor din România, Editura Enciclopedică, București, 2011.
Heinen, Armin, Legiunea Arhanghelului Mihail. O contribuție la problema
fascismului internațional, Editura Humanitas, București, 1999.
Hrenciuc, Daniel, În urma Securității: emigrarea germanilor din România
(1962-1989), Editura Mega, Cluj-Napoca, 2018.
Kenrick, Donald, Gratton Puxon, The Destiny of Europe’s Gypsies, Sussex University
Press, London, 1972.
MANUELA MARIN 345
Irina Livezeanu, Cultură și naționalism în România Mare, Editura Humanitas,

București, 1998.
Lewy, Guenter, The Nazi Persecution of the Gypsy, Oxford University Press, 2000.
Margalit, Gilad, „The Justice System of The Federal Republic of Germany and the
Nazi persecution of the Gypsies”, în Anton Weiss-Wendt (editor), The Nazi Genocide
of the Roma. Reassessment and Commemoration, Berghahn Books, New York, 2013.
Megargee, Geoffrey P., Joseph R. White, The United States Holocaust Memorial
Museum Encyclopedia of Camps and Ghettos, 1933-1945, vol. III: Camps and Ghettos
under European Regimes Aligned with Nazi Germany, Indiana University Press, 2018.
Simion, Aurică, Regimul politic din România în perioada septembrie 1940 – ianuarie
1941, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976.
Solonari, Vladimir, A Satellite Empire: Romanian Rule in Southwestern Ukraine,
1941-1944, Cornell University Press, Ithaca, London, 2019.
Trașcă, Ottmar, Relațiile politice și militare româno-germane septembrie 1940 –
august 1944, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2013.
Veiga, Francisco, Istoria Gărzii de Fier: 1919-1941. Mistica ultranaționalismului,
Editura Humanitas, București, 1995.
Von dem Knesebeck, Julia, The Roma Struggle for Compensation in Post-War
Germany, University of Hertforshire Press, 2011.
Wolfe, Stephanie, The Politics of Reparations and Apologies, Springer-Verlag New
York, 2014.
Teze de doctorat
Claire Greenstein, „Pressures, promises, and payments: Explaining Governments’
Reparations Decisions After Domestic Human Rights Abuses”, teză de doctorat,
University of North Carolina, 2018.
Kelso, Michelle L., „Recognizng the Roma: A Study of the Holocaust as Viewed in
Romania”, teză de doctorat, University of Michigan, 2010.
Thorne, M. Benjamin, „The Anxiety of Proximity: The Gypsy Question in Romanian
Society, 1934-1944 and Beyond”, teză de doctorat, Indiana University, martie 2012.
Capitole
Authers, John, „Making Good Again: German Compensation for Forced and Slave
Laborers”, în Pablo de Greiff (editor), Handbook of Reparations, Oxford University
Press, 2006.
Colonomos, Ariel, Andrea Armstrong, „German Reparations to the Jews after

World War II: A Turning Point in the History of Reparations”, în Pablo de Greiff
(editor), Handbook of Reparations, Oxford University Press, 2006.
De Greiff, Pablo, „Introduction: Reparing the Past: Compensation for Victims of
Human Right Violations”, în Pablo de Greiff (editor), Handbook of Reparations,
Oxford University Press, 2006.
De Greiff, Pablo, „Justice and Reparations”, în Pablo de Greiff (editor), Handbook of
Reparations, Oxford University Press, 2006.
Friedlander, Henry, „Euthansia and the Final Solution”, în D. Cesarani (editor), The
Final Solution: Origins and Implementation, Routledge, Londra, 1996.
Friedlander, Henry, „The Setting”, în Simone Gigliotti, Berel Lang, The Holocaust. A
Reader, Blackwell Publishing, Malden, Oxford, 2005.
Friedlander, Henry, „The Origin of Nazi Genocide”, în Simone Gigliotti, Berel Lang,
The Holocaust. A Reader, Blackwell Publishing, Malden, Oxford, 2005.
Gaunt, David „Reichskommissariat Ostland”, în Jonathan C. Friedman (ed.), The
Routledge History of the Holocaust, Routledge, New York, 2011.
Hancock, Ian, „The neglected memory of the Romanies in the Holocaust/
Porrajmos”, în Jonathan C. Friedman (ed.), The Routledge History of the Holocaust,
Routledge, New York, 2011.
Sharett, Yaakov (editor), The Reparations Controversy: The Jewish State and German
Money in the Shadow of the Holocaust 1951-1952, Walter de Gruyter GmbH & Co. KG,
Berlin/Boston, 2011.
Solonari, Vladimir, „Ethnic Cleansing or Crime Prevention? Deportation of
Romanian Roma”, în Alex J. Kay, David Stahel, Mass Violence in Nazi-Occupied
Europe, Indiana University Press, 2018.
Marin, Manuela, „Romii și regimul comunist din România”, în Liliana Corobca,
Panorama comunismului în România, Editura Polirom, Iași, 2020.
Matei, Petre, „Romii în perioada interbelică. Percepții naționaliste”, în Toma
Stefánia, Fosztó László (editori), Spectrum: cercetări sociale despre romi, Editura
Kriterion, Cluj, 2010.
Wippermann, Wolfgang, „The Definitive Solution to the Gypsy Question: The
Pan-European Genocide of the European Roma”, în Alex J. Kay, David Stahel, Mass
Violence in Nazi-Occupied Europe, Indiana University Press, 2018.
MANUELA MARIN 347
Colecții de documente
Achim, Viorel, Documente privind deportarea țiganilor în Transnistria, Vol. 1-2,

Editura Enciclopedică, București, 2004.
Marin, Manuela (ed.), Romii și regimul comunist din România. Marginalizare, inte-
grare și opoziție, vol. 1-2, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2017.
Studii și articole
Achim, Viorel, „Încercarea romilor din România de a obține statutul de națio-

nalitate conlocuitoare (1948-1949)”, Revista istorică, nr. 5-6, 2010.
Hodor, Mădălin, „Securitatea și problema despăgubirilor de război (I)”, Revista 22,
12.05.2015, https://revista22.ro/dosar/securitatea-i-problema-despgubirilor-de-rzboi-i,
accesat 16 noiembrie 2020.
03.06.2015, https://revista22.ro/dosar/securitatea-i-problema-despgubirilor-de-rzboi-ii,
Marin, Manuela, „Un prieten devotat nouă: Ioan Cioabă și Securitatea comunistă”,
în Lucian Vasile, Constantin Vasilescu, Alina Urs (eds.), Traversând comunismul. Con-
viețuire, conformism, compromis, Editura Polirom, Iași, 2016.
Lavinia Stan, „Getting Back from Hell. Stories of Roma Repatriation from
Transnistria”, în Anuarul Institutului de Istorie Orală, nr. XVII, Cluj Napoca, Editura
Argonaut, 2016.
Resurse online
Campania „Dreptate pentru supraviețuitorii romi deportați”, https://campaniamea.

declic.ro/petitions/supravietuitorii-romi-ai-deportarilor-in-transnistria-nu-au-drepturi,
Georg Ferdinand Duckwitz, https://www.jewishvirtuallibrary.org/georg-ferdinand-
duckwitz, accesat 17 noiembrie 2020.
Lăcătuș, George, „Câți bani au primit romii deportați în Transnistria”, https://
romanialibera.ro/special/documentare/video-cati-bani-au-primit-romii-deportati-in-tr
ansnistria-219151, România Liberă, 10.03.2011 (edițai on-line), accesat 20 noiembrie
2020.
„Romii cer daune pentru chinurile Holocaustului”, 27.01.2015https://www.digi
24.ro/stiri/actualitate/social/romii-cer-daune-pentru-chinurile-holocaustului-352360,
Anexa 1
Sursa: ACNSAS, fond SIE, dosar 52875 anexa 4, partea II-a.

MANUELA MARIN 349
Anexa 2
Scrisoarea trimisă Papei Ioan Paul al II-lea

în sept. 83, din Italia, de Cioabă Ion
Niciodată n-am să pot uita clipele de groază, pe care le-am trăit în timpul celui de-al
Doilea Război Mondial. Imaginile din lagăr mi-au rămas adânc întipărite în memorie,
cu toate că eram doar un copil.
În 1941, țiganii din România au fost strânși și escortați către Prut. La Prut erau o
mulțime de căruțe țigănești. Înainte de a trece Prutul, țiganilor li se făcea o percheziție
foarte amănunțită și li se luau toate obiectele de preț.
Mulți țigani și-au înghițit monezile de aur pentru a nu le lua jandarmii. De la Prut,
țiganii au fost trecuți în Rusia.
Lângă orașul Trei Duble ni s-a spus să coborâm toți din căruțe, inclusiv copiii.
Acolo, soldații nemți ne-au luat căruțele cu tot ce era în ele. Cei care s-au opus au fost
împușcați fără milă.
Timp de două zile am fost lipsiți de hrană și apă. După două zile au venit soldații
nemți și au spus că ne duc la un lagăr. Dar, la lagăr nu erau admiși decât cei voinici,
copiii și femeile. Bătrânii și cei bolnavi au fost împușcați.
Înainte de a ajunge la lagăr, soldații au spus că vor primi casă cei care vor alerga mai
iute să și-o ocupe.
Fuga a fost dramatică. Se loveau, se-mpingeau, se călcau în picioare.
Casele nu erau altceva decât niște bordeie scobite în pământ, fără vreun horn, iar ca
acoperiș erau lemne puse în formă de con peste care erau puse frunze, pământ și paie.
Nici măcar acestea nu erau de ajuns, fiindcă majoritatea au rămas pe afară.
După prima noapte, dormită în acele bordeie, mulți au murit asfixiați, altora li s-au
umflat ochii din cauza fumului. Frigul a făcut și el multe victime.
Din acel lagăr, țiganii nu aveau voie să plece nicăieri. Erau lipsiți de orice hrană, dar
dacă erau prinși în sat că veneau după mâncare, erau împușcați.
Frigul iernii, care se apropia și foamea, au făcut multe victime.
Odată cu venirea primăverii s-a îmbunătățit și situația țigăncilor. Și-au făcut bordeie
la suprafața pământului, iar cu mâncarea se descurcau.
Înainte de sosirea verii, țiganii au fost duși la colhozuri, unde făceau construcții, dar
cei mai mulți făceau munca câmpului.
Când s-a auzit despre retragerea nemților, țiganii au început să evadeze pentru a se
întoarce în România. La început fugeau câte unul, doi, dar cu timpul începeau să fugă
grupuri întregi. Dacă erau văzuți de nemți erau împușcați fără milă sau erau striviți de
tancuri. Ca să poată fugi mai bine, țiganii își aruncau din brațe proprii copii.
Părinții mei au evadat cu un grup foarte mare la care li s-au mai alăturat și alții pe
drum.
Într-o noapte, țiganii au ajuns lângă un deal și s-au hotărât să rămână acolo până a
doua zi. Au făcut focuri ca să se mai încălzească. Aviația americană, crezând că focurile
provin de la furnale ale unor combinate, a început bombardamentul.
Atunci, acolo au murit foarte mulți țigani. Cei care au putut, au început să fugă. Au
fugit foarte mult de frica acestui bombardament.
În altă zi, țiganii au fost „înșelați” de către natură. Soarele începuse să încălzească
mai tare. Țiganii s-au culcat în jurul focurilor, dar a doua zi erau complet acoperiți de
zăpadă. Din cauza gerului și zăpezii au murit mulți.
După toate chinurile care le-au îndurat, țiganii au mai avut de suferit din cauza lipsei
de bani pentru a plăti trecerea Prutului. Cei care aveau bani au trecut, ceilalți (...).158
În România, țiganii au găsit satele pustii. Într-una din aceste sate s-au oprit să-și
oblojească rănile, să se odihnească și să-și astâmpere foametea.
Când credeau că în sfârșit au scăpat de toate, a apărut o epidemie de tifos și alte boli
contagioase, care pur și simplu i-au secerat. Foarte puțini au fost cei care au putut
scăpa.
Țiganii rămași au plecat fiecare de pe unde erau. Numărul oficial al victimelor
acestui holocaust a fost de 35.000 țigani.
După 23 August 1944, țiganii au fost priviți ca orice cetățean liber, s-au bucurat de
toate drepturile politice. Cu ajutorul Partidului Comunist Român, țiganii s-au integrat
în cadrul societății: și-au făcut case, și-au dat copiii la școli.
V-am adresat această scrisoare cu speranța de a ne ajuta să obținem despăgubiri.
Noi, țiganii din România dorim să folosim aceste despăgubiri la construcția unui
monument în memoria celor uciși și un teatru țigănesc.
Cu încredere că ne veți ajuta,

Vă mulțumim,
Cioabă Ioan
Membru al Prezidiului R.U.
Reprezentantul Țiganilor din RS România
Sursa: ACNSAS, fond Documentar,

dosar 8685, ff. 236-240.
158
Lipsă din textul original.
Rasismul și efectele pandemiei de COVID-19
asupra comunităților de romi
Dr. Florin Nasture
Introducere
Într-o intervenție la o televiziune națională, în cadrul discuției despre restricții și o

posibilă încetare a acestora în data de 15 mai, 2020, D-l Traian Băsescu a recidivat
pentru a treia oară cu un discurs rasist, incitator la ură, la adresa comunității de romi:
„România trebuie să rămână o țară în care instituțiile statului controlează tot

teritoriul. Or, ei, oricât ar amenința, trebuie să înțeleagă că nu va face nici Poli-
ția, nici Jandarmeria un pas înapoi și dacă vreodată va fi nevoie, nici Armata!”1
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a stabilit că această declarație
reprezintă faptă de discriminare și a sancționat-o contravențional cu o amendă de
6.000 lei.
În primele luni ale pandemiei (martie-iunie 2020) s-a construit o narațiune profund
rasistă, fără precedent la adresa romilor, aceștia fiind considerați ca principalii vectori
ai răspândirii virusului în rândul populației majoritare. Astfel, măsuri speciale au fost
luate și au avut loc intervenții în forță ale organelor de ordine asupra membrilor
comunităților de romi.
În această lucrare voi evidenția cum funcționează mecanismul de activare a rasis-
mului pe timp de criză. De asemenea, voi prezenta cum și de ce sentimentele națio-
naliste, anti-migrante și discursul urii îndreptată împotriva minorităților, în general, și
împotriva romilor, în special, pe timp de criză, se amplifică. Voi avea în vedere cum
romii au devenit – chiar mai frecvent decât înainte – ținta și victimele rasismului, agre-
siunii, victimizării colective și țap ispășitor în perioada de criză sanitară. Voi prezenta și
o analiză de conținut a declarațiilor unor oameni politici și a comentariilor rasiste din
media cu privire la romi, și rolul jucat de către media în formarea opiniei publice.
De asemenea, voi avea în vedere și efectele economice, sanitare, sociale și educațio-
nale disproporționate ale pandemiei asupra comunităților de romi.
Metodologia aleasă cuprinde o cercetare documentară (desk research), urmată de o
cercetare calitativă. Cercetarea documentară cuprinde analiza articolelor din presă
1
https://www.mediafax.ro/justitie/traian-basescu-a-fost-amendat-de-cncd-cu-6-000-de-lei-
pentru-declaratiile-sale-despre-romi-19157887.
referitoare la romi și o analiză de conținut asupra declarațiilor unor oameni politici.

Cercetarea calitativă se bazează pe 16 interviuri semistructurate cu un număr de 16
persoane care se auto-identifică ca aparținând etniei rome, și pe 16 interviuri cu
persoane aparținând populației majoritare, din patru localități (Barcea, Fetești, Ludești,
Movileni). De asemenea, am realizat 12 interviuri semistructurate cu specialiști (func-
ționari publici și experți) de la nivel local, care au sarcina de a asigura accesul comu-
nității la serviciile medico-sociale.
Importanța cercetării este evidențiată de necesitatea de a conștientiza autoritățile în
vederea asigurării unui răspuns echitabil la situația de vulnerabilitate în care se află ro-
mii. De asemenea, efectele unei crize, așa cum este cea sanitară generată de COVID-19,
asupra unei populații vulnerabile, dublate de un tratament discriminatoriu, pot fi pe
termen lung, iar fără măsuri specifice se poate adânci și mai mult prăpastia economică
și socială existentă între romi și populația majoritară.
I. O istorie a rasismului împotriva romilor
Rasismul împotriva romilor are o lungă istorie, acesta își are originea în perioada
sclaviei romilor, o instituție fundamental dezumanizantă care a durat aproape cinci
secole, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, și s-a manifestat la vârf în timpul
Holocaustului, culminând cu deportarea romilor în Transnistria.
După sfârșitul celui de-al doilea război mondial, guvernele comuniste românești
s-au angajat într-o politică perseverentă de asimilare forțată a romilor.
Un alt val de rasism și chiar de violență împotriva romilor a avut loc în România
după Revoluția din 1989, în perioada 1990-1993, când au avut loc noi persecuții, după
cum reiese din mai multe rapoarte (de exemplu Human Rights Watch, Destroying
Ethnic Identity: The Persecution of Gypsies in Romania, New York: A Helsinki Watch
Report, septembrie 1991; Centrul European pentru Drepturile Romilor, Sudden Rage at
Dawn: Violence Against Roma in Romania, Seria Rapoarte Naționale, Budapesta, 1996):
casele romilor au fost incendiate, bunurile lor au fost distruse, romii au fost alungați
din sate, iar unii și-au pierdut viața.
De fapt și în deceniile următoare, romii au continuat să reprezinte subiectul unei
discriminări larg răspândite în societatea românească (discriminarea în domeniul
locuințelor, asistenței medicale, locurilor de muncă și accesului la bunuri și servicii,
excluderea și segregarea rasială a copiilor romi în școli, „razii ale poliției efectuate
sistematic în comunitățile de romi”). O serie de instituții publice naționale și europene,
dar și ONG-uri continuă să relateze, cu o frecvență și o intensitate îngrijorătoare, ca-
FLORIN NASTURE 353
zuri de încălcări grave ale drepturilor omului săvârșite împotriva romilor (FRA, ERRC,
OSCE, AMNESTY INTERNATIONAL).
În general, acest rasism este mai degrabă latent și, cu unele excepții, este greu de
documentat. Majoritatea cetățenilor, datorită discursului liberal al drepturilor omului
cu care România a achiesat o dată cu intrarea în Uniunea Europeană, nu se manifestă
public. Pe timp de criză, însă, amplificat de etno-naționalism, rasismul se activează
pentru a găsi un țap-ispășitor. Prejudecățile, care nu sunt de obicei exprimate public,
devin pe timp de criză explicații cu valoare de adevăr. Se pot realiza paralelisme cu alte
momente de criză pe care societatea românească le-a traversat. Marus Turda, în inter-
viul oferit Departamentului de Relații Interetnice, susține că există un paralelism între
situația de criză, generată de pandemia COVID, și „perioada interbelică și a celui de-al
doilea Război Mondial”.2 Turda arată că se constată o revenire la vechile forme de
discurs eugenic din perioada interbelică, când au existat politici sociale bazate pe igie-
nizarea rasei și purificare etnică prin eliminarea elementelor „nefolositoare”, tot el ne
atenționează însă că putem exagera și deveni anacronici.
Conform lui Marius Turda, cele două perioade nu se compară pentru că nu putem
vorbi în zilele noastre de „eliminare rasială” chiar dacă în mediul online găsim ase-
menea exprimări pline de ură. Turda susține că cele două perioade nu se pot compara,
pentru că nu ne putem imagina în prezent politici ale statului care să legifereze meto-
dele eugenice „precum sterilizarea pe motive atât biologice, ereditare, cât și sociale,
împotriva romilor”.3
Magda Matache ne atenționează că „În mod similar, [...], temerile românilor că
romii ar contamina „rasa românească” cu tifos au dus la măsurile antiromi în anii 1940,
inclusiv la deportări în timpul Holocaustului”4.
Ioanida Costache, în revista Dor, menționează că se folosesc aceleași frazări dis-
cursive și aceleași stereotipuri, doar că în permutări noi. Rasismul acutizat din perioada
crizei nu ar fi ceva nou, dar asta nu îl face mai puțin periculos, pentru că totul se află
într-un cerc vicios unde variabilele sunt rasismul, sărăcia, inegalitatea structurală, mor-
talitatea ridicată și lipsa de cunoștințe a istoriei de către populația majoritară5. Pande-
miile și crizele sunt mediile propice pentru creșterea rasismului, adesea ca rezultat al
2
http://www.dri.gov.ro/w/prof-marius-turda-universitateaoxford-brookes-marea-britanie-treb
uie-inceput-cu-educatia-din-scoala-dar-si-in-privinta-recuperarii-istoriei-mai-sunt-multe-de-facut/.
3
Idem.
4
https://www.libertatea.ro/opinii/harvard-margareta-matache-rasismul-anti-romi-creste-co
vid-19-2957550.
5
https://www.dor.ro/romii-si-etnicizarea-coronavirusului-in-romania/.
reprezentărilor negative ale mass-media. Nu doar romii sunt victime, ci și imigranții și

alte minorități etnice.
În această lucrare vom analiza și rolul pe care mass-media îl are în situații de criză,
așa cum este și cea generată de COVID-19. Goana după senzațional, în care media este
antrenată, poate trezi atitudinile xenofobe și rasiste ale majorității populației, care pot
avea consecințe atât pe termen scurt cât și pe termen lung.
Asemenea crize sunt oportunități pe care politicienii populiști le exploatează pentru
a activa resorturile xenofobe ale populației. Așa cum arată Gelu Duminică: „străinul”
nu este foarte bine văzut în România și, de cele mai multe ori, chiar și cetățeanul român
de o altă etnie este văzut ca fiind „străin”. În concepția lui Gelu Duminică doar mino-
ritatea germană este bine văzută, iar romii au imaginea cea mai negativă, fiind învino-
vățiți de toate relele din societate.6
II. Tipologia rasismului pe timp de criză
Teoriile identităților sociale sau de grup, dezvoltate de psihologii sociali, au stabilit

de mult existența unor atitudini și comportamente favorabile față de membrii din grup
și practici discriminatorii față de membrii din afara grupului (Tajfel, 1981).7 Sociologi
(cum ar fi Bobo, 1999) și economiști (Akerlof și Kranton, 2000) discută despre modul
în care aceste preferințe individuale, produse și întărite de identități bazate pe grup,
funcționează în ansamblu pentru a modela inegalitatea de șanse pentru cei care aparțin
unor minorități etnice. În perioada de criză prejudecățile se transformă în acte
discriminatorii pentru a trasa granițele dintre „noi” și „ceilalți”, care pot fi și un rezultat
al lipsei de resurse.8
Frica de boli generate de viruși este asociată cu răspunsuri iraționale din punct de
vedere economic și social. De exemplu, se constată că există o creștere a rasismului față
de cetățenii acelor țări în care s-au depistat anumite boli infecțioase (criza generată de
Ebola și rasismul față de cetățenii din Vestul Africii) (Smith, 2006; O'Shea și colab.,
2020). În cazul Covid-19, în toate țările au fost dezvoltate atitudini rasiste față de
imigranții asiatici și față de produsele din China.9 Creșterea nivelului de rasism și a
atacurilor împotriva imigranților și a minorităților etnice sunt evidente în contextul
6
http://www.dri.gov.ro/w/gelu-duminica-sociolog-profesor-asociat-al-facultatii-de-sociolo gie-
si-asistenta-sociala-a-universitatii-din-bucuresti-valul-de-ura-datorita-societatii-civile-a-fost-apla
nat-pana-l/.
7
https://www.iser.essex.ac.uk/blog/2020/07/29/is-hate-crime-rising-during-the-covid-19-crisis.
8
Idem.
9
Idem.
FLORIN NASTURE 355
diferitelor crize: criza Brexit, criza de siguranță publică datorată atacurilor teroriste,
criza economică, criza refugiaților; politicienii populiști construindu-și întregul discurs
pe aceste crize pentru a câștiga capital electoral.
Se știe mai puțin cât durează astfel de creșteri ale ostilității și urii față de minorități și
imigranți pe timp de criză. De exemplu, în cazul Brexit-ului, atitudinile anti-imigranți au
scăzut deja sub nivelul pre-Brexit (Schwartz et al, 2020) chiar în timpul crizei.10
Sociologul Gelu Duminică afirmă faptul că în timpul pandemiei acest „val de ură”
îndreptat împotriva romilor a început să scadă după cazul din Bolintin, care a avut un
puternic impact emoțional și i-a făcut pe cei nehotărâți, neutri (cei care nu manifestă
atitudini și acțiuni rasiste și nici pro-drepturi pentru minorități) să se trezească, încli-
nând balanța. Gelu Duminică susține că „în societatea românească, avem cam 1/3 din
populație, la modul general: „anti”; o altă treime care este „pro”. Acțiunea este hotărâtă
de ultima treime (a nehotărâților) care balansează în funcție de mesajele publice. „No-
rocul” nostru este că, de această dată, această treime a susținut drepturile și nu limitarea
acestora”11.
În continuare, Gelu Duminică arată că depinde foarte mult de cât de mult e dez-
voltată societatea civilă, care se poate implica în diminuarea nivelului de rasism pe timp
de criză. El susține că în cazul României, societatea civilă a avut un rol esențial în pe-
rioada de urgență generată de Covid-19 pentru că prin implicare a stopat ascensiunea
urii în rândul populației, față de romi și față de persoanele care se întorceau acasă din
țările din vestul Europei.12
Dacă analizăm atitudinile xenofobe și comportamentul rasist la nivel global, în
contextul crizei generate de COVID-19, se constată o creștere a infracțiunilor motivate
de ură, în mod special împotriva chinezilor și a minorităților din Asia de Est. Cer-
cetările arată că există o creștere a urii și împotriva altor minorități etnice.
Așa cum am menționat, media online oferă o platformă propagandei extremismului
de dreapta contribuind și mai mult la asemenea comportamente.
Cercetările sugerează, de asemenea, răspândirea ostilității față de imigranți care are loc
în toate păturile societății, după cum reiese din lucrările experimentale din Republica Cehă
(Bartos și colab., 2020), precum și retorica anti-imigranți (inclusiv anti-chineză) angajată de
președintele SUA și restricțiile recente privind imigrația introduse în Statele Unite.13
10
Idem.
11
http://www.dri.gov.ro/w/gelu-duminica-sociolog-profesor-asociat-al-facultatii-de-sociolo
gie-si-asistenta-sociala-a-universitatii-din-bucuresti-valul-de-ura-datorita-societatii-civile-a-
fost-aplanat-pana-l/.
12
Idem.
13
Prezentarea unor date pe zone și niveluri de educație sau clase sociale este dificilă,
iar acest lucru se datorează faptului că minoritățile sunt mai puțin susceptibile de a
intra în contact cu membrii grupului majoritar. Dificultatea ar putea veni și din faptul
că membrii grupului majoritar care trăiesc în zone unde sunt minoritari sunt mai puțin
ostili sau pentru că sancțiunile potențiale împotriva hărțuirii etnice și rasiale sunt mai
mari în zonele cu concentrare mai mare a minorităților.
De asemenea, minoritățile avantajate din punct de vedere economic sunt mai sus-
ceptibile de a raporta hărțuirea etnică și rasială, care ar putea fi cauzată de o mai mare
încredere și capacitate de a identifica incidentele ca fiind cauzate de rasism și discri-
minare sau de un contact mai mare cu membrii grupului majoritar (Dixon și colab.,
2010; Steinmann, 2019; Verkuyten, 2016).14 În cele din urmă, poate fi, de asemenea,
dificil să se stabilească existența și forța legăturii cauzale dintre un eveniment ame-
nințător și schimbările în atitudinile rasiste și anti-imigranți și comportamentul discri-
minatoriu din cauza confuziilor.
De exemplu, un eveniment amenințător poate coincide cu creșterea imigrației sau
deteriorarea relațiilor inter-grup: este, prin urmare, dificil să se determine dacă orice
creștere a atitudinilor rasiste se datorează evenimentului sau tendințelor legate de atitu-
dini. În cazul pandemiei actuale, este posibil să nu fie o problemă, deoarece este un eve-
niment neprevăzut care nu ar fi putut fi rezultatul unor atitudini sau comportamente
rasiste și xenofobe. Ceea ce ce este diferit în privința crizei actuale este că în comparație
cu crizele din trecut, de data aceasta pandemia a fost urmată de izolare (restricția de a
ieși afară din casă decât cu unele excepții și oprirea activităților neesențiale). În această
situație crimele motivate de ură rasială scad ca număr însă ura se mută în mediul
online unde are loc interacțiunea socială. În mediul online este mult mai simplu pentru
cei care au interiorizat prejudecăți și stereotipuri față de anumite minorități etnice să se
exprime fără a fi supuși unor sancțiuni. Este destul de dificil de monitorizat mediul
online, în condițiile în care mulți politicieni populiști și naționaliști folosesc aceste plat-
forme pentru a-și promova agenda. Mai mult decât atât, există și interese geopolitice
care urmăresc destabilizarea unor țări și în acest sens promovează în mediul online și
numeroase știri false (fake news). În Anglia și SUA, există date care arată un discurs al
urii împotriva rezidenților de origine chineză și a celor din Asia de Est.
Un alt aspect care trebuie menționat este că pe timpul pandemiei de COVID-19,
rata de infectare și de decese în rândul persoanelor care aparțin minorităților este mai
mare față de membrii populației majoritare (PHE report, 2020; Platt and Warwick,
2020; Meer et al, 2020). Acest aspect poate avea legătură cu numărul mare de persoane
care aparțin minorităților, care lucrează în domenii esențiale (livrare, curățenie, sănă-
14
FLORIN NASTURE 357
tate, etc.), dar mai ales cu starea de sănătate precară și lipsa mijloacelor care asigură
igiena și protecția.15
Având în vedere evenimentele generate de criza de COVID-19, descreșterea interac-
țiunii sociale în viața reală pe perioada izolării și conștientizarea discriminării și a ine-
galităților, (așa cum s-a întâmplat după cazul din Bolintin în România și cazul George
Floyd în Statele Unite ale Americii) va face dificil pentru cercetători să analizeze în
această perioadă cauzele schimbărilor în ceea ce privește atitudinea discriminatorie și
infracționalitate generată de ură.
III. Efectele pandemiei generate de Covid-19 asupra comunităților de

romi
Este evident că pandemia aduce cu sine inegalități etnice și în ceea ce privește starea
de sănătate și adâncește decalajele economice. În Marea Britanie sunt studii (ex. the
Public Health England Report on disparities in the risk and outcomes of COVID-19)
care arată că persoanele de culoare, persoanele care au origine asiatică sau aparțin
minorităților etnice prezintă un risc mult mai ridicat de a fi infectați cu COVID-19. În
ceea ce îi privește pe romi, conform Fundației pentru o Societate Deschisă, situația lor
deja este caracterizată de rasism și sărăcie, aspecte care se află într-un cerc vicios.
Într-un studiu realizat de FRA se arată că din cei chestionați, 80 % dintre romii din
Europa trăiesc sub pragul de sărăcie, iar 30 % dintre aceștia trăiesc fără apă curentă în
casă, un copil din 3 merge la culcare flămând o dată pe lună, iar în ultimii 5 ani numă-
rul copiilor care învață în școli segregate a crescut cu jumătate, de la 10 % la 15 %. Criza
generată de COVID-19 va crește și mai mult aceste inegalități, deși va fi dificil să se
culeagă date cantitative pe baza cărora să se dezvolte politici publice pentru dezvoltarea
unor comunități reziliente16.
III.1 Efectele în plan economic
Un lucru e cert, Pandemia îi expune pe romi la riscuri specifice datorită carantinării

și limitărilor. Majoritatea lor își câștigă existența din activități sezoniere, fiind zilieri sau
angajați în economia informală, iar aceste restricții le limitează considerabil veniturile
afundându-i și mai mult în sărăcie. Fundația pentru o Societate Deschisă consideră
această situație un dezastru care îi va afecta nu doar pe romi, ci întreaga societate.
15
16
https://reliefweb.int/sites/reliefweb.int/files/resources/Roma%20in%20the%20COVID-19%20
crisis%20-%20An%20early%20warning%20from%20six%20EU%20Member%20States.pdf.
În două rapoarte elaborate în Aprilie și Mai 2020 de Institutul de Cercetare a

Calității Vieții, și anume „Pandemia și standardul de viață. Politici de protecție socială”
și „Calitatea vieții în timpul pandemiei: probleme și politici de răspuns”, cercetătorii au
subliniat impactul disproporționat pe care măsurile și restricțiile de deplasare adoptate
și impuse l-au avut asupra oamenilor care trăiesc în condiții socio-economice foarte
precare. Așa cum arată raportul redactat de FRA „Este puțin probabil ca aceste per-
soane să poată respecta măsurile de „ședere acasă” din mai multe motive: sunt impli-
cate în activități care nu pot fi efectuate de acasă; trebuie să iasă des în căutarea unui loc
de muncă sau a altor surse de venit; și trăiesc în gospodării aglomerate, incapabile să
respecte măsurile de distanțare socială. Romii sunt dați ca exemplu al celor mai afectate
grupuri, deoarece până la 80 % dintre aceștia trăiesc în sărăcie, cu venituri precare și în
gospodării aglomerate”17.
Lipsa de venit, și implicit lipsa de mâncare, îi forțează pe romii din comunitățile
vulnerabile să încalce regulile carantinării. Astfel, mulți au fost amendați, iar în unele
cazuri s-a intervenit cu o forță disproporționată și nejustificată. Poliția a folosit dublu
standard pentru că nu același lucru s-a întâmplat în alte cazuri unde nu a fost vorba de
romi (ex.: Cazul Herăstrău)18.
Măsurile preventive de limitarea virusului, care au în vedere spălatul mâinilor și
distanțarea socială, sunt aproape imposibil de urmat pentru foarte mulți romi. Mulți nu
au acces la apă curentă și locuiesc în camere supraaglomerate. Autoritățile locale nu au
luat nici o măsură însă, foarte multe, au blamat comunitățile de romi ca principalele
focare ale virusului. Foarte multe familii, pe timpul stării de urgență și chiar după
aceea, nu au mai putut să își procure hrana.
Deși autoritățile sunt responsabile în a-i sprijini pe acești oameni, pentru o perioadă
de 6 luni doar ONG-urile au fost acelea care au oferit suport pentru aceste familii.
Aceste măsuri s-au rezumat doar la intervenții punctuale care s-au concretizat în
pachete cu hrană și dezinfectanți. După mai bine de 6 luni, în câteva localități, autori-
tățile locale au oferit suport prin programul POCA (Programul Operațional Capacitate
Administrativă) însă, la fel ca și în cazul suportului oferit de ONG-uri, acesta a fost
punctual. Distribuirea acestor ajutoare s-a făcut de către Direcțiile de Asistență Socială
ale primăriilor pentru persoanele în vârstă, fără posibilități materiale și persoanelor
considerate vulnerabile – pe baza anchetelor sociale realizate pentru oferirea ajutorului
social, conform Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat. În Ungaria și Slova-
17
https://fra.europa.eu/sites/default/files/fra_uploads/ro_report_-_covid-19_impact_on_roma_e
n.pdf, pag. 5.
18
https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/petrecere-in-herastrau-in-plina-pandemie-zeci-de-tineri-
s-au-inghesuit-sa-danseze-in-fata-unei-terase.html).
FLORIN NASTURE 359
cia pe lângă pachete cu hrană, persoanele vulnerabile au primit și ajutor financiar de

urgență, dar nu a fost și cazul României.
Este evident că pentru foarte mulți romi această criză înseamnă o creștere a deca-
lajelor economice, împingându-i într-o sărăcie profundă cu puține șanse de a ieși din
această stare. Chiar cu unele intervenții guvernamentale, fără plăți lunare din fonduri
clar alocate, acești oameni vor experimenta situații tragice.
III.2 Efectele în planul sănătății
În perioada aceasta spitalele au limitări foarte drastice de tratare a pacienților. Sunt

tratați doar aceia care sunt în situații de urgență, cei bolnavi de boli cronice nu sunt
primiți pentru internări, analize și tratament. Cu un sistem medical copleșit, romii se
află într-un risc și mai mare de tratament discriminatoriu.
De la începutul pandemiei, activitatea medicilor de familie a fost redusă în comuni-
tate, pentru limitarea contactului fizic între oameni, dar și din cauza lipsei echipamen-
telor de protecție necesare; aceasta a fost mutată în mediul online sau la telefon, fapt ce
face și mai dificil accesul persoanelor de etnie romă la serviciile de sănătate. Raportul
elaborat de UNICEF este concis: „În acest context, comunitățile defavorizate (cu precă-
dere cele cu pondere ridicată a populației de etnie romă și cele izolate sau cu populație
îmbătrânită), care anterior declanșării crizei prezentau deficit pronunțat de personal
medical, se dovedesc a fi cele mai afectate de reducerea activităților furnizate prin inter-
mediul cabinetelor de medicină de familie. Pentru aceste tipuri de comunități, formele
alternative propuse pentru perioada de pandemie (circumscrise conceptului de teleme-
dicină) sunt prea puțin eficiente și nu se află în concordanță cu practicile și deprinderile
actuale ale populației”19). În plus, reducerea sau chiar lipsa de venit înseamnă pentru
mulți imposibilitatea de a achiziționa produsele de igienă și echipamentele de protecție
(măști, dezinfectant, etc.), dar și medicamente, inclusiv și cele de bază pentru copiii.
În loc de măsuri prin care să ofere suport persoanelor vulnerabile, autoritățile s-au
organizat pentru intervenții în forță în aceste comunități și utilizarea disproporționată
a forței. Unele comunități au fost carantinate, iar în unele zone s-au organizat puncte
de control deși numărul de cazuri nu a fost mai mare ca în alte localități. De asemenea,
19
https://www.unicef.org/romania/media/2196/file/evaluarea%20rapid%c4%82%20a%20situ
a%c8%9aiei%20copiilor%20%c5%9ei%20familiilor,%20cu%20accent%20pe%20categoriile%20v
ulnerabile,%20%c3%8en%20contextul%20epidemiei%20de%20covid-19%20din%20rom%c3%8
2nia.pdf, pag. 24
este îngrijorător faptul că unele municipalități au folosit drone pentru monitorizarea și

controlul mișcării oamenilor, aşa cum s-a întâmplat în Bulgaria.20
Accesul limitat la apă pentru multe comunități nu a apărut pe perioada pandemiei, era
și înainte, și probabil o să fie și după pandemie. Cum a declarat Tatiana Proskuryakova,
manager de țară, Banca Mondială pentru România și Ungaria „Prima observație pe care
vreau s-o fac este faptul că în comunitățile de romi, existau dezavantaje preexistente
acestei crize. Știm foarte bine că acolo se locuiește în condiții de aglomerare și că accesul
la o minimă infrastructură este limitat. De pildă, cam 68 % din gospodăriile rome nu au
apă curentă, în timp ce 78 % dintre aceste gospodării n-au toalete și băi în interiorul
locuinței. E clar că în aceste condiții, este greu de menținut igiena necesară” (Radio
Romania International (rri.ro)).
În contextul în care măsurile de igienă personală reprezintă principala cale de
apărare împotriva virusului, lipsa apei curente nu face decât să accentueze riscurile la
care sunt expuse persoanele din aceste gospodării. De fapt, neavând apă curentă și nici
fântâna în curte, mulți oameni au fost obligați să se deplaseze și să nu respecte regulile
de izolare, pentru a-și face rost de apă la fântânile satelor.
III.3 Efectele la nivel social
Furnizarea serviciilor sociale a fost afectată de criza COVID-19 din mai multe puncte
de vedere: mobilitatea lucrătorilor din domeniul asistenței sociale a fost limitată, activi-
tatea centrelor de zi și a cantinelor sociale a fost diminuată, iar unele au fost chiar închise
în contextul limitării deplasărilor și contactului direct al personalului instituțiilor publice
cu beneficiarii, etc. Criza generată de pandemie a arătat lipsa informațiilor despre măsu-
rile de ajutor pe care romii le pot accesa, mai ales în comunitățile în care nu există media-
tori sanitari, mediatori școlari sau experți romi în primărie, și accesul la servicii sociale
rămâne deficitar.
Mulți romi nu sunt acoperiți de sistemul de asistență socială, iar cei mai vulnerabili
sunt muncitorii informali și emigranții. Cei din economia informală nu sunt eligibili
pentru ajutor, în timp ce măsurile actuale îi împiedică să câștige venituri. Cei care au
emigrat în Europa de Vest pentru a lucra, care au fost până acum independenți din
punct de vedere economic și au trimis remitențe prietenilor sau familiei din țările lor de
origine, își pierd locul de muncă.
În plus, foarte mulți romi nu primesc suport social, deși nu au loc de muncă, iar alții
și-au pierdut locul de muncă. Pe perioada stării de urgență foarte mulți s-au întors din
20
https://reliefweb.int/sites/reliefweb.int/files/resources/Roma%20in%20the%20COVID-19
%20crisis%20-%20An%20early%20warning%20from%20six%20EU%20Member%20States.pdf
FLORIN NASTURE 361
țările din vestul Europei, fără să aibă nici un venit, cheltuind economiile pe care le
aveau. Lucrătorii zilieri nu sunt acoperiți de măsuri de sprijin, nu sunt eligibili pentru
indemnizații de șomaj și nu pot fi înregistrați de către oficiile de ocupare a forței de
muncă din cauza criteriilor administrative.
Conform studiului făcut de Open Society Foundation „Roma in the Covid-19 crises”,
în România romii primesc un fel de ajutor pentru locuințe, iar evacuările sunt interzise.
Au fost luate și măsuri pentru amânarea plăților pentru creditele ipotecare și alte credite
bancare însă majoritatea romilor care împrumută bani o fac de la creditori informali.
III.4 Efectele în domeniul Educației
În România în perioada de urgență și imediat după începerea noului an școlar,

școlile au fost închise. Astfel, mulți copii, după martie 2020, nu au mai avut acces
aproape deloc la educația școlară. Ministerul Educației a emis o ordonanță prin care
menționa obligativitatea tuturor elevilor de a participa la lecțiile online, pornind de la
falsa premisă că toți copiii au mijloacele tehnologice și acces la internet. Dar realitatea
este diferită: majoritatea familiilor vulnerabile, și mai ales majoritatea familiilor rome,
nu reușesc să asigure copiilor resursele tehnologice care să le permită să acceseze edu-
cația online; multe au un singur dispozitiv, mai mulți copii în întreținere, și o conexiu-
ne la internet precară.
Este dificil de vorbit de educație online când 250.000 de copii (conform Ministerului
Educației) și 1.800.000 de copii (conform Salvații Copiii România) nu au deloc sau au
doar un telefon în familie, ceea ce nu le permite o participare reală la lecțiile online.
Ministerul Educației a încercat să achiziționeze 250.000 de tablete, însă datorită unor
proceduri de achiziție, aceste tablete au ajuns la copii cu mare întârziere. În plus, de
abia din luna octombrie 2020 a început să se implementeze o oarecare metodologie
unitară și copiii să participe într-un număr mai mare la lecțiile online, lucrul aceasta
fiind posibil și datorită monitorizărilor inspectoratelor școlare. Totuși, în comunitățile
de romi încă se distribuie fișe care sunt colectate a doua zi de către mediatorii școlari,
acolo unde există, sau de către cadrele didactice.
Așa cum arată UNICEF în raportul din Aprilie 2020, „Închiderea școlilor afectează
disproporționat diferite categorii de copii, cei din familii care trăiesc în sărăcie sau
copiii de etnie romă, fiind în mai mare măsură în imposibilitatea de a urma cursuri
online din lipsa echipamentelor necesare (dispozitive IT, conexiune la Internet), a nive-
lului redus de competențe digitale al părinților, care să le permită sprijinirea copiilor în
demersurile de învățare la domiciliu sau a implicării în mai mare măsură în sarcini în
gospodărie, în detrimentul participării la educație.”21

Între elementele care afectează furnizarea serviciilor educaționale în contextul pan-
demiei de COVID-19, este și imposibilitatea asigurării unor intervenții pentru preve-
nirea situațiilor de abandon școlar – care încă privește un număr important de copii
romi – în cazul copiilor provenind din familii vulnerabile, acești copii fiind suplimentar
deprivați de relația cu cadrele didactice, care susține efortul de reintegrare școlară.
Pe lângă aceasta, și activitatea centrelor de zi a fost redusă sau chiar suspendată, ceea
ce a afectat copiii din familiile vulnerabile, care de multe ori găsesc acolo un suport
important în procesul de învățare și o masă caldă.
În acest context este dificil să fim optimiști. Fără măsuri concrete, inegalitățile de
acces la educație al copiilor din familii defavorizate și decalajele existente înainte de
pandemie, vor crește și mai mult. Asociația pentru Educație și Justiție Socială HUMAN
CATALYST a estimat că 31 % din toți elevii, adică aproximativ 440.000 de studenți, din
cele mai vulnerabile comunități, sunt și vor fi afectați în mod disproporționat de închi-
derea școlilor22. În ceea ce privește accesul la educație este nevoie de măsuri specifice
pentru copiii care provin din familii vulnerabile și este nevoie de sprijin suplimentar și
de intervenții proactive pentru a readuce toți copiii la școală, fie online, fie în prezența
fizică. Dacă participarea fizică la cursuri continuă să nu fie posibilă, elevilor trebuie să li
se asigure mijloacele tehnice necesare pentru a participa la școlarizarea online sau,
pentru acele cazuri în care asta nu este posibil, trebuie dezvoltate soluții alternative și
eficiente pentru toți.
IV. Rolul media în promovarea rasismului în timpul pandemiei de

Covid-19
Pe lângă efectele prezentate mai sus, în perioada marcată de pandemia generată de

Covid-19, cel mai mare impact cu efecte pe termen lung asupra comunităților de romi
îl are rasismul și violența structurală care se află în centrul cercului vicios al vulnerabi-
lității și marginalizării. Pe timp de criză aceste sentimente anti-romi au explodat, ară-
tând cât de înrădăcinate și larg răspândite sunt în România.
Așa cum am prezentat, în perioade de criză ies la iveală slăbiciunile latente de natură
morală și socială care ne arată cu adevărat cine suntem. O slăbiciune este aceea de a găsi
21
https://www.unicef.org/romania/media/2196/file/EVALUAREA%20RAPID%C4%82%20A
%20SITUA%C8%9AIEI%20COPIILOR%20%C5%9EI%20FAMILIILOR,%20CU%20ACCENT
%20PE%20CATEGORIILE%20VULNERABILE,%20%C3%8EN%20CONTEXTUL%20EPIDE
MIEI%20DE%20COVID-19%20DIN%20ROM%C3%82NIA.pdf, p. 19).
22
Human Catalyst, USER sau LOSER în vremea pandemiei POLICY BRIEF, 19 Aprilie 2020
FLORIN NASTURE 363
țapi ispășitori, iar romii au fost cel mai la îndemână, fiind portretizați ca o amenințare
pentru sănătatea publică. La această stare de fapt a contribuit în primul rând
mass-media care în căutare de rating a făcut apel la filonul de etno-naționalsim al
românilor, dezinformând chiar și promovând fake news-uri.
Astfel, au revenit pe scenă în prime-time, politicieni care au un discurs xenofob și
rasist și care au acuzat într-un mod direct pe romi de această pandemie. În felul acesta,
s-a creat mediul în care, inclusiv cetățenii de rând, au putut să își manifeste sentimen-
tele rasiste, în special în mediul online, sentimente care în vremuri obișnuite ar fi fost
reprimate. Toate aceste manifestări au putut să aibă loc și pentru că anumiți politicieni,
care în mod obișnuit ar putea să fie considerați militanți ai drepturilor omului, de data
aceasta, nu au avut curajul de a ieși public să condamne, fie doar informal, asemenea
manifestări rasiste. Dimpotrivă, au fost alți politicieni sau reprezentanți ai unor insti-
tuții publice care au văzut în această situație o oportunitate de a câștiga capital elec-
toral, contribuind și mai mult la discursul rasist și legitimarea abuzurilor, inclusiv a
forței ilegale și disproporționate a organelor de ordine.
Această practică, de a căuta un țap ispășitor, nu este nouă, ci o găsim în istorie și chiar
în zilele noastre, ca o practică socială în multe societăți. Invocarea unui „vinovat” de
serviciu este o realitate socio-politică iar personalizarea răului și binelui (în contradicție
cu o idee abstractă) este folosită de politicienii abili mai ales pe timp de criză. De multe
ori, reprezentanții media susțin că folosesc această tactică pentru un bine mai mare, de
eliminare a energiilor agresive ale societății și de coeziune a grupului, dar și spre devierea
atenției populației de la teme care pot crea tensiuni sociale cu repercusiuni tragice.
A găsi un vinovat de serviciu responsabil de criza generată de răspândirea COVID-19,
folosind romofobia adânc înrădăcinată în mentalul colectiv al societății românești, este o
operațiune foarte utilă din punct de vedere politic și, așa cum am arătat, mulți politicieni
populiști folosesc această stare de fapt și sentimentul anti-romi al populației pentru a
câștiga capital electoral. Din fericire, și datorită societății civile rome și nerome, încer-
cările unor politicieni de a forma partide naționaliste, în ultima perioadă, nu au avut
succes spre deosebire de alte țări vecine, așa cum sunt Bulgaria și Ungaria, unde partidele
de extremă dreaptă au câștigat procente importante din electorat fiind bine reprezentate
în parlament. Totuși, oricând un partid politic populist poate capitaliza sentimentele
naționaliste și extremiste ale multora dintre cetățenii români și nu este exclus ca la
următoarele alegeri să apară un astfel de partid pe scena politică românească.
La această situație contribuie și stigmatizarea celor care se află în mobilitate în
Europa, a căror revenire nu este binevenită. Media, prin titlurile senzaționliste și etni-
cizarea infracționalității, pune într-o lumină negativă o întreagă minoritate. De fapt
pentru mulți, „țigan”, nu mai desemnează o etnie, ci o clasă socială, în acest caz un
anumit grup, cel aflat în mobilitate.
Această narațiune rasistă, care îi propune pe romi drept o amenințare colectivă
pentru sănătate și siguranță, a oferit scuze autorităților pentru a adopta măsuri dispro-
porționate sau militarizate care vizează cartiere întregi de romi. Etnicizarea infracțio-
nalității, promovată de media aflată în căutarea senzaționalului, a avut efecte în rândul
multor comunități de romi. Deseori, atât membri comunităților locale cât și unii
activiști, au căutat să se justifice împărțind romii în romi buni și romi răi, diferențiere
care oferă și mai multă muniție rasiștilor.
La unison, presa și chiar și unii activiști romi, au sărit să incrimineze compor-
tamentul unor romi. Interesant de analizat este că unii activiști romi au încercat să se
dezică, să se declare dezamăgiți și, așa cum spune directorul Romani Criss, Marian
Mandache, să îi critice pe romi pentru că (1) justifică reacțiile rasiste ale majoritarilor,
chiar pe cele ale majoritarilor care nu sunt rasiști și (2) le pun în pericol munca de
integrare a romilor.
În perioada carantinării, au apărut în media și conflictele intra-etnice care au dat
apă la moară politicienilor populiști. Presa, dar și unii activiști romi, au condamnat ase-
menea comportamente. Directorul executiv al Romani Criss condamnă pe acei activiști
romi care s-au declarat dezamăgiți și i-au criticat pe romii implicați în conflicte.
În articolul postat pe Facebook, Marian Mandache consideră că problema de bază o
constituie modul în care unii activiști romi înțeleg să se raporteze la asemenea cazuri:
„Unii „activiști” îi prezintă pe romii implicați ca fiind deja vinovați de săvârșirea anu-
mitor fapte ilegale. Ori, prin aceasta le încalcă dreptul de a fi considerați nevinovați
(drept ce nu poate fi restricționat nici măcar în timp de criză și nici măcar de auto-
ritățile de stat, deci cu atât mai puțin de activiștii romi). Astfel, orice persoană (inclusiv
„Spartacus – Idolul fetelor din Rahova”, inclusiv romii din Hunedoara) are dreptul de a
fi considerată nevinovată până când instanța de judecată stabilește contrariul în mod
definitiv.”
De asemenea, Marian Mandache susține că pentru a declara vinovat pe cineva în
asemenea cazuri e bine să se documenteze, amintind activiștilor de drepturile omului
care este rolul acestora: „activistul trebuie să fie extrem de vigilent în semnalarea tutu-
ror încălcărilor drepturilor cetățenești, în sesizarea organismelor de specialitate – Con-
siliul Național pentru Combaterea Discriminării, Consiliul Național al Audiovizua-
lului, Avocatul Poporului, Guvern, Parlament etc. – cu privire la actele de discriminare
și rasism și să utilizeze toate mijloacele democratice de protest, spre exemplu, petiții,
pichetări, manifestații, dar și alte metode de nesupunere civică, în vederea prevenirii și
combaterii încălcării drepturilor civice, în special în cazuri de discriminare și rasism.”
FLORIN NASTURE 365
Așadar, media a reușit să creeze o stare emoțională căreia i-au căzut pradă chiar și
unii activiști romi, pentru că au încercat să se delimiteze de astfel de cazuri și să împar-
tă romii în romi buni și romi răi, fără să analizeze exact ce s-a întâmplat în cazurile
prezentate de media.
Din experiența trecută de documentare a cazurilor care au presupus conflicte
inter-etnice, realitatea era diferită de cea prezentată în media, mult mai complexă și nu
de puține ori diferită. Așa cum s-a dovedit mai târziu, unele cazuri s-au încadrat în
acest tipar. La Hunedoara, totul a pornit de la atitudinea luată de unii romi față de
abuzurile făcute de poliție asupra unei persoane de etnie romă. În ceea ce privește cazul
din Rahova, foarte posibil ca poliția să fi folosit o forță disproporționată în care mai
multe persoane au fost bătute. Oricum ar fi fost, în nici o situație, intervențiile poliției
nu sunt justificate, iar violența împotriva romilor a fost împotriva legii.
În opinia lui Marian Mandache, problema pleacă de la etnicizarea infracțiunii și
generalizare care arată „tendința rasistă” a unor majoritari și a presei românești. Acti-
viștii romi ar trebui să fie preocupați de a combate această etnicizare a infracțiunii și nu
categorisirea romilor în romi buni și romi răi. Tragerea la răspundere a cetățenilor
români, indiferent de etnia lor, este în responsabilitatea poliției și a instanțelor jude-
cătorești. Marian Mandache încheie postarea, spunând că punerea de cenușă în cap
este rezultatul unui rasism internalizat, „o modalitate periculoasă de justificare și de
susținere a rasismului împotriva romilor”.
Într-o postare pe Facebook, Gelu Duminică alege să meargă în direcția „dublului
standard” pe care media îl folosește din plin: „De fiecare dată când apar Mailați,
Literași și Spartacuși sau atunci când Nicu Păun și Mădălin Voicu au fost acuzați de
procurori, un mare cor de concetățeni îmi cer explicații despre acțiunile lor, mă acuză
de toate relele pământului, îmi chestionează orice poziție publică având în vedere etnia
mea și nu ideile pe care le propun spre dezbatere, mă întreabă „ce fac pentru ai mei”,
mă acuză de furturi de bani europeni, întreabă ce fac „liderii și intelectualii romilor”,
mă conjură „să fac ceva”, mă acuză „că nu fac nimic”, îmi propun Zyclon, îl glorifică pe
Antonescu și mă înjură în toate felurile.
În schimb, când apar alde Dincă, Uruc, Purecică, Clămparu, Popoviciu, Mararu sau
Dragnea, Iacubov, Udrea, Fenechiu, Mitrea, Vâlcov etc, niciunul din cei care îmi cer
socoteală și-mi spun toate dulcegăriile de mai sus, nu face un pas în față să explice ceea
ce îmi cer mie să explic. Cum se numește asta, vă las pe fiecare să decideți.”
Tot în același registru, al „dublului standard”, se încadrează și mișcarea de protest
împotriva rasismului generată de moartea afro-americanului George Floyd, ucis de
către un polițist din Mineapolis, USA. Reprezentanții EU au condamnat, pe bună drep-
tate, asemenea abuzuri de putere, profund rasiste, dar se pare că există un dublu
standard de vreme ce în propria „curte” se întâmplă asemenea abuzuri împotriva

romilor, fără să existe o condamnare publică a unor asemenea situații. În mai multe țări
Europene (Cehia, România, Bulgaria) poliția a ucis mai mulți romi, iar manifestările
neo-naziste împotriva romilor din Budapesta din luna mai, 2020, de o amploare fără
precedent, au rămas fără nici declarație oficială a conducerii de la Bruxelles.
Așadar, rasismul împotriva romilor este unul acceptabil. În plus, observăm o
rasializare a crizei generate de coronavirus și o încercare a actorilor publici, dar și a
cetățenilor de rând, de a găsi un țap-ispășitor. Clarificarea aspectelor care generează
asemenea tendințe și care sunt mecanismele de formare a acestora este absolut necesară
pentru conștientizarea unor asemenea pericole.
Mergând pe aceeași linie, a dublului standard, se încadrează și cazul de la Suceava în
comparație cu situația din Țăndărei. În a doua jumătate a lunii martie, situația medicilor
și a personalului medical din Suceava a fost printre primele subiecte de știri. Însă nepro-
fesionalismul unor manageri din spitalele românești a fost considerat o eroare umană. În
cazul romilor din Țăndărei, narațiunea este schimbată și erorile devin orori, iar Magda
Matache consideră ca „Solidaritatea a fost înlocuită cu ideologia rasistă”.23
În interviul pe care l-a acordat Departamentului pentru Relații Interetnice, Mircea
Toma consideră că rolul media în promovarea rasismului este fundamental și nu este o
practică recentă. Încă din 1990 media a contribuit la un rasism ce a dus la conflictele
interetnice, când au avut loc adevărate pogromuri în care aproape 15 sate de romi au
fost atacate, iar unele case incendiate. Au fost ziariști în acea vreme care îndemnau
cetățenii majoritari să atace aceste comunități. Romii nu mai erau asociați cu persoane
care se ocupau de furtul mărunt, ci reprezentați ca bande care foloseau violența fizică și
arme de foc pentru a jefui.”24
Odată ce România se apropia de intrarea în UE acest discurs extremist folosit și
încurajat de media a fost temperat, iar anii 2004-2005 sunt considerați cei mai curați
din punctul de vedere al incitării la ură față de romi. Totuși, discursul rasist revine, mai
ales după aderarea României la Uniunea Europeană, când nu mai existau condițio-
nările pe care România trebuia să le îndeplinească pre-aderare. Această ură față de romi
a fost înlesnită de mobilitatea cetățenilor români, inclusiv a celor de etnie romă, care au
fost confundați cu românii în țările din vestul Europei.
Această confuzie i-a deranjat pe foarte mulți care au dorit să clarifice faptul că
„țiganii” nu sunt români. În această muncă de lămurire a fost angrenată și Academia
23
https://www.hhrjournal.org/2020/04/anti-roma-racism-is-spiraling-during-covid-19-pan demic/.
24
http://www.dri.gov.ro/w/mircea-toma-ziarist-presedintele-organizatieiactivewatch-in-dis
cursul-public-din-romania-exista-cuiburi-extremiste-vocale-cu-un-discurs-aproape-ilegal-in-zo
na-retelelor.
FLORIN NASTURE 367
Română care a susținut schimbarea cuvântului de „rom” în cel de „țigan”, susținând că

în limba romană s-a împământenit cuvântul „țigan”. Media de la aceea vreme a lansat
ideea că „țiganii ne strică imaginea”, acest val de ură fiind amplificat și de crima pro-
dusă de Mailat. Rasismul în media s-a mai potolit odată ce acesta s-a mutat în mediul
online, unde oricine putea să comenteze asemenea subiecte în spatele unui computer.
Mircea Toma, consideră că discursul extremist nu vine din partea unor jurnaliști
profesioniști, ci din partea cititorului de rând care petrece timp foarte mult în mediul
online. Totuși, pe perioada pandemiei s-a dovedit că sunt mulți ziariști care nutresc
sentimente profunde anti-rome și nu s-au sfiit să le expună public. Conform lui Mircea
Toma, aceștia nu au nici o rigoare profesională și nu au ce căuta în presa: „Ei au mers
pe varianta cea mai la îndemână a jurnalismului populist naționalist-extremist și au
valorificat până la sânge toate incidentele în care au fost implicați romi, în raport cu
non-respectarea măsurilor situației de urgență.”25
Bineînțeles că mulți politicieni populiști și formatori de opinie, susținuți și încu-
rajați de jurnaliști, au adus în discuție tema mai veche a xenofobiei și urii de rasă. De
fapt, ceea ce susțin aceștia este că indisciplina și nerespectarea regulilor este în cultura
romilor. Aceasta nu este decât, ceea ce Ioanida Costache numește, „un insidios argu-
ment cultural: anume că comportamentul câtorva romi – pe care știrile i-au pus la
stâlpul infamiei – s-ar putea atribui etniei lor. Insinuarea că romii sunt needucați,
nedisciplinați și refuză „izolarea socială” din cauză că sunt romi. Acest tip de „învinuire
a culturii” mușamalizează, de fapt, probleme persistente de inegalitate structurală.”26
Menționez aici este un studiu al CNCD, care a vizat atitudinile interetnice, acesta
arată un nivel fără precedent în ceea ce privește acceptarea romilor de către majoritari.
La întrebarea „ați accepta o persoană de etnie romă în propria familie”, numărul celor
care au răspuns afirmativ a depășit 50 %. Imediat însă după stabilirea stării de urgență
în România această atitudine pozitivă s-a evaporat schimbându-se într-o poziție total
ostilă față de romi. Evident, așa cum am arătat, media a jucat un rol esențial, folosind
pentru aceasta mici incidente la nivel local, care se întâmplă oricum, în fiecare an.
După epuizarea acestor teme, canalele TV, dar și presa scrisă, au exploatat incidentele
create de către și în jurul anumitor clanuri care au fost prezentate ca fiind clanurile
romilor. În acest context au apărut politicienii naționaliști și populiști în căutare de
atenție și vizibilitate, care s-au folosit de aceste teme exacerbate de presă. Un rol
important aici îl are media online care întreține această stare de fapt și unde oricine
25
na-retelelor.
26
poate să își exprime părerea. În comparație, spune Mircea Toma, incidentele legate de
maghiari sunt mai degrabă politice, însă în cazul romilor „ziariștii amplifică mai mult o
ostilitate empirică foarte veche și care nu are mize politice decât prin valorificarea unui
discurs populist pentru a câștiga la capitolul imagine”.27
Declarații în media care incită la ură
Valul de rasism nemaiîntâlnit a pornit de la un clip al unui angajat al aeroportului

Otopeni în care jignea câțiva romi ce reveneau în țară. Acest clip a generat mii și mii de
comentarii, care mai de care mai rasiste culminând cu un comentariu în care o tânără
propunea genocidul romilor: „Până să fim noi în stare să îi gazăm ca naziștii, sunt ei în
stare să îmbolnăvească o nație!”. În media europeană, dar și în cea din SUA, au apărut
foarte multe articole care condamnau rasismul și xenofobia împotriva celor cu origine
asiatică, dar în ceea ce îi privește pe romi foarte puțini jurnaliști și formatori de opinie
au luat atitudine. Mai degrabă, când se vorbea despre romi, a funcționat un fel de
rasism acceptat. Peste tot în Europa, atât în presa scrisă cât și în media online, romii au
fost primii care au fost blamați de răspândirea virusului COVID-19. Pe perioada de
urgență, postările pe Facebook au curs cu nemiluita, de la persoane aflate în structurile
instituționale până la politicieni, oricine putea să declare orice despre romi. Dacă din
partea politicienilor era de așteptat, ceea ce frapează, sunt declarațiile unor angajați și
funcționari publici, care fără nici o reținere fac declarații publice profund rasiste.
Companiile și instituțiile, de care aparțineau aceste persoane, nu au luat nici o măsură
împotriva acestora.
În registrul capitalizării la nivel electoral, politicieni a căror vizibilitate era în descreș-
tere au ajuns să apară pe posturile naționale TV cu declarații rasiste. Cel mai vocal a fost
Traian Băsescu care a intervenit telefonic în cadrul emisiunii „100 %” de la Realitatea
Plus unde se trata subiectul stării de urgență. Pentru a „clarifica” diferența dintre romi
și români, D-l Traian Băsescu, printr-un discurs lung, lipsit de cunoștințe și de un
rasism cras, a început prin a sublinia nevoia folosirii termenului de „țigan” și nu de
„rom”. Uite, cred că și aici, s-a dovedit o dată în plus că bunătatea și toleranța românilor
până la urmă ajung să le aducă prejudicii. Pentru că, în mod artificial, i-am numit romi
prin 1991 (...). Acuma tot ce vedeți aici să știți că se petrece și în străinătate, iar acolo se
vorbește despre români. Această minoritate a făcut o imagine deplorabilă poporului
român. Este timpul să o spunem și, până la urmă, să renunțăm și la această fantasma-
27
na-retelelor.
FLORIN NASTURE 369
gorică denumire de romi. Ei sunt țigani. Asta este etnia despre care vorbim. Și așa trebuie
să o numim”.28
Apoi Băsescu, încercând să lămurească afirmațiile generale făcute anterior, împarte
romii între unii buni și alții răi: „Pe de altă parte, este bine să știm un lucru. Nu toți
țiganii sunt de această categorie. Spre exemplu, ai țiganii căldărari, ăia-s cu meserie, sunt
țiganii cu pălării, care sunt respectabili, nu fură, muncesc, își țin familiile, au creat sate
ale lor, în care trăiesc la fel ca românii, sunt absolut respectabili. Dar este și această
categorie, care, în general, provine din rândul țiganilor nomazi, care nu este capabilă ea
însăși de integrare, care a rămas tot cu staborul să se judece sau să-și tranșeze lucrurile
între ei, și nu prin judecători și procurori, și care acum s-a retras acasă, pentru că s-a
introdus izolarea asta și în toată Europa”.
Un alt politician cu derapaje rasiste este deputatul PSD, Bacalbașa Nicolae, care pe 7
aprilie 2020 a postat pe Facebook No!... Să fie clar!!! Chinezii au luat virusul de la lilieci,
noi o să-l luăm de la ciorile noastre. Nicolae Bacalbașa, a încercat să retracteze și a negat
că a făcut referire la romi. Apoi a insistat că este o glumă în care a folosit cuvântul
„ciori” făcând referire la lilieci, animal care ar putea răspândi virusul.29
Atât Bacalbașa cât și Băsescu au fost amendați de către Consiliul Național pentru
Combaterea Discriminării.
În același registru se încadrează și postarea lui Vladimir Tismăneanu care a publicat
pe pagina sa personală o fotografie primită de la Denisa Comănescu, director general al
editurii Humanitas. Această fotografie reprezenta niște ciori pe un gard cu textul
„Aeroportul din Țăndărei: Toate zborurile anulate” în contextul în care orașul Țăn-
dărei era carantinat. Ceea ce s-a dorit să fie o glumă (după spusele celui care a postat-o)
s-a dovedit a fi o postare cu o puternică tentă rasistă. Ca și Bacalbașa, Tismăneanu a
șters ulterior postarea, motivând că nu trăiește în România și nu a înțeles implicațiile
rasiste. Dacă de la un politician populist era de așteptat o asemenea postare, este sur-
prinzător cum un intelectual care a studiat ororile unui regim totalitar, așa cum este cel
comunist, poate transmite asemenea mesaje. Pe lângă coordonarea Comisiei Preziden-
țiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, D-nul Vladimir Tismăneanu este și profesor
la o universitate din Statele Unite ale Americii unde predă științe politice.30
28
https://www.mediafax.ro/politic/traian-basescu-reclamat-si-el-la-cncd-pentru-afirmatii-in
citatoare-la-ura-ce-a-spus-fostul-presedinte-despre-etnicii-romi-19112378.
29
https://romania.europalibera.org/a/cncd-se-va-autosesiza-pentru-derapajul-deputatului-
psd-nicolae-bacalba%C8%99a-/30547948.html.
30
https://www.libertatea.ro/opinii/vladimir-tismaneanu-un-rasist-chiulangiu-ciorile-de-la-
tandarei-2950585.
În apărarea lui Tismăneanu au sărit numeroși oameni de cultură și ziariști. Unul din
aceștia dorind să clarifice situația din Țăndărei a afirmat: „De fapt, ca s-o spunem
direct, acolo este vorba despre o comunitate de romi care, din punct de vedere
socio-cultural, au ales să nu respecte restricțiile”31. Din păcate nu doar media, dar și
reprezentanți ai guvernului au fost antrenați în această campanie de rasialiarizare a
virusului. Primul ministru, în încercarea de a transmite un mesaj de 8 aprilie romilor,
nu a ezitat să le pună în vedere respectarea limitărilor impuse de guvern.32
Relevant pentru a arăta cum media folosește surse nevalidate pentru a transmite
mesaje rasiste este cel în care Mihai Gâdea – Antena 3, prezintă știrea în care spune că
din 1000 de persoane care se întorc zilnic înapoi în România, 800 dintre ei sunt romi.
În discuția de la CNA (Consiliul Național al Audio-vizualului), unul din membri scoate
în evidență lipsa de profesionalism (neverificarea sursei), fiind ironic, sugerând că ar fi
cineva la granița care numără persoanele după etnie.33
Așa cum am arătat, media a avut un rol esențial ca în perioada stării de urgență
rasismul să atingă cote nemaiîntâlnite. Apar un număr foarte mare de articole în care
revine cuvântul „țigan” și se susține că intervențiile în forță ale organelor de ordine
sunt justificate.
Din monitorizarea media pe care am realizat-o, au fost 27 de articole și știri online
prin care s-a transmis că romii sunt purtătorii virusului sau prin care s-a etnicizat
excesiv și s-a promovat un discurs al urii. Au fost 10 politicieni care au avut declarații
publice concentrate pe tema etniei, declarații profund rasiste. În toate articolele și
declarațiile publice se observă o etnicizare excesivă, inclusiv etnicizarea infracțiunilor.
Așa cum am arătat, de multe ori în aceste articole se folosește un argument care să
inducă ideea că este în specificul cultural al etnicilor romi, de a nu fi disciplinați, de a
nu respecta legislația, refuzul de a respecta carantinarea și izolarea. Prin aceasta de fapt
se încearcă să se ascundă problemele generate de inegalități structurale pe care doar
anumiți activiști de drepturile omului le aduc în discuție.
În același timp, în media nu apare nimic despre problemele acutizate în această
perioadă de pandemie cu care aceste comunități se confruntă și care au de a face cu
lipsa veniturilor, probleme de sănătate și acces la servicii.
31
32
Idem.
33
https://www.impact.ro/emisiunea-lui-mihai-gadea-in-vizorul-cna-decizie-neasteptata-pen
tru-postul-antena-3-40253.html.
FLORIN NASTURE 371
Nu se aduce în discuție specificitatea etnică în cazul de la Suceava sau în cazul per-

soanei infectate, care a mințit cu privire la destinația călătoriei sale, care a contaminat
câteva persoane și în urma căruia un întreg spital a fost pus în carantină.34
Răspunsul instituțiilor
Așa cum am punctat, spre deosebire de alte state vecine, în România aceste mani-
festări rasiste, atât cele înainte de criză cât și pe timp de criză, nu au fost capitalizate sub
formă electorală de partidele politice. Au existat încercări în urma campaniei Coaliției
pentru Familie de a legifera căsătoria ca fiind cea dintr-un bărbat și o femeie, însă fără
succes. Totuși un asemenea mediu, trebuie privit cu îngrijorare pentru că îndeplinește
toate condițiile în care un partid extremist poate capitaliza și poate ajunge la putere.
Societatea civilă conștientă de acest aspect, a încercat să combată acest fenomen prin
petiții, scrisori și sesizări care au fost trimise către autoritățile și instituțiile statului, însă
toate aceste demersuri nu au avut succes. Consiliul Național al Audiovizualului nu a
reacționat la numeroasele sesizări decât cu câteva avertismente date unor televiziuni
care au promovat un discurs profund rasist. Doar CNCD a avut o reacție mai promptă
prin amendarea lui Traian Băsescu și a lui Bacalbașa. Conform Deliei Grigore, „statul
român, prin instituțiile sale, nu își asumă cu adevărat problematica rasismului
anti-rrom și a nevoii urgente de prevenire și combatere a acestuia”.35
Din partea guvernului doar Agenția Națională pentru Romi a condamnat declara-
țiile politicienilor și a formatorilor de opinie, sesizând ministerele în ceea ce privește
nerespectarea de către autorități a drepturilor omului. Conform Agenției Naționale
pentru Romi, a existat un mecanism de monitorizare a discursului incitator la ură care
a fost prezentat în Raportul Agenției Naționale pentru Romi cu privire la necesitatea
intervenției autorităților competente în beneficiul membrilor comunităților vulnerabile
cu romi în contextul implementării măsurilor de prevenire a răspândirii virusului
COVID-19. Lipsa de reacție a celorlalte agenții și ministere este datorată evitării de
către politicienii aflați la putere de a se asocia cu romii și în felul acesta pierderea
suportului electoral.36
34
35
http://www.dri.gov.ro/w/delia-grigore-presedinte-al-asociatiei-centrul-romilor-amare-ro
mentza-mai-cu-seama-in-perioade-de-criza-activistul-trebuie-sa-fie-vigilent-in-semnalarea-inca/.
36
http://www.dri.gov.ro/w/daniel-radulescu-presedinte-al-agentiei-nationale-pentru-romi-
pentru-gestionarea-problemelor-cu-care-se-confrunta-romii-este-nevoie-de-o-colaborare-a-aut
oritatilor-la-nivel-central-si-loca/.
Într-o scrisoare trimisă guvernului de către societatea civilă se menționează „că este
absolut esențial ca politicile publice, precum și procedurile interne ale instituțiilor și ale
mass media – televiziune, radio și presa tipărită și online – să fie modificate și refor-
mate, astfel încât să reflecte o politică activă anti-rasistă”.37
Instituțiile, s-au mobilizat mai degrabă pentru a interveni în forță decât pentru a
sprijini concret pe cei vulnerabili în fața pandemiei. În perioada de urgență se crease o
imagine a polițistului erou care veghează pentru ca „țiganul să nu își facă de cap”. La
aceasta a contribuit sindicatul Europol care i-a prezentat pe romi, fără nici o restricție,
ca fiind principalii vinovați de răspândirea virusului, justificând folosirea forței exce-
sive. Câteva cuvinte și propoziții cheie pe care le găsim în aceste postări: „Poliția din
Bolintin a fost atacată de un tânăr ieșit din carantină”; „focuri de armă haos și răfuieli
în Rahova”; „clanuri de etnie romă”; „polițiștii din linia întâi „își petrec” sărbătorile sub
imperiul terorii unor contribuabili europeni care au drepturi”.
Relevant este cazul de la Bărbulești, județul Ialomița, când intervenția poliției pentru
a imobiliza o singură persoană ce a condus în stare de ebrietate și a fugit să se ascundă
într-o curte, a fost disproporționată prin numărul mare de polițiști și arme de foc. Nu
era nici o situație care să justifice o asemenea intervenție și nimeni nu sunase la 112.
Simplul fapt că acea familie, în curtea căreia fugise șoferul, era romă, fără să aibă nici o
legătură cu cel care condusese băut la volan, i-a determinat pe polițiști să se mobilizeze
cu arme de foc și într-un număr foarte mare.38
Pe perioada stării de urgență au fost mai multe abuzuri ale autorităților în comu-
nitățile de romi. Așa cum vom vedea în capitolul în care prezentăm rezultatele cerce-
tării, chiar și cele în care nu au avut loc incidente sau în care nu s-au înregistrat cazuri
de COVID-19 au fost ținta autorităților pentru simplul fapt că aceste comunități
aparțin etniei rome. În aceste comunități s-au dat foarte multe amenzi, uneori abuziv,
au fost survolate de elicoptere, au fost monitorizate de poliție. În câteva dintre aceste
comunități, s-a folosit forța excesivă și conform mai multor organizații, au implicat
acte de violență și tratamente inumane. Câteva dintre cazuri au fost documentate de
către Romani Criss și Uniunea Civică a Tinerilor Romi din România prin intervievarea
celor implicați, inclusiv obținerea pentru victime a unor documente medico-legale.39
Mai jos prezentăm cele mai relevante cazuri în care organele de ordine au intervenit
folosind forța excesivă:
37
http://www.crj.ro/minoritatea-roma-tap-ispasitor-in-vremea-pandemiei.
38
http://stiri.tvr.ro/ialomi-a-scandal-in-barbule-ti-dupa-ce-un-barbat-beat-care-fugea-de-
poli-i-ti-s-a-ascuns-intr-o-curte_860074.html#view.
39
http://www.crj.ro/minoritatea-roma-tap-ispasitor-in-vremea-pandemiei.
FLORIN NASTURE 373
Bolintin-Vale, județul Giurgiu

Șase familii din Bolintin-Vale au fost bătute de către forțele de ordine. Victimele au
fost cel puțin 10 bărbați de etnie romă și doi băieți, unul de 13 ani, respectiv 16 ani. Așa
cum reiese și din clipurile care au fost prezentate de media, dar și din declarațiile victi-
melor, acestea au fost bătute cu bestialitate de către poliție, care mai întâi i-a imobilizat
și culcat la pământ.
Hunedoara
Un alt caz relevant este cel care a fost prezentat pe toate canalele TV în care mai mulți
romi și neromi au fost bătuți, ca o formă de răzbunare în urma unui incident anterior.
Din filmări se vede cum un bărbat este bătut de forțele speciale. Din declarații reiese că
poliția a intrat în diferite locuințe și a folosit gaze lacrimogene în spații închise, unde se
aflau inclusiv femei și copii. Unul din bărbații bătuți a dorit să depună o plângere, însă
poliția l-a amendat. Acesta a declarat: „Am luat 45 de milioane amendă. M-au luat la
secție în ciorapi. A venit soția după mine să-mi aducă adidași și i-au dat [amendă] 20 de
milioane. După au dat cu spray-ul la mine în casă și copiii mei au plâns de mama focului.
[...] Pe socru-meu l-au bătut că bătea covoarele. Nici acum n-a venit de la secție. Forțele de
ordine care ar trebui să ne păzească pe noi ne bat ca pe hoți. Că suntem țigani.”40
Rahova (București)
O prezență mediatică importantă, dar și postări în media online, a generat eveni-

mentul produs în cartierul Rahova, în care în urma unei postări provocatoare la adresa
poliției de către un cetățean, poliția a intervenit în forța și a bătut 2 bărbați, inclusiv un
minor în vârsta de 13 ani. Bărbatul, cunoscut sub numele de Spartacus, a fost și el bătut
și există suspiciuni că a fost obligat să își ceară scuze forțelor de ordine în timp ce se află
în arestul poliției.41
Metodologia și etapele cercetării
Metodologia a cuprins o abordare calitativă care a fost precedată de o cercetare

documentară (desk research) a articolelor și publicațiilor, dar și a literaturii existente.
Tot la capitolul cercetare documentară am încadrat și studiile de caz asupra comen-
tariilor rasiste generate de știrile referitoare la romi și analiza de conținut asupra
declarațiilor rasiste ale unor oameni politici.
40
Idem.
41
Idem.
Am realizat interviuri semistructurate în profunzime cu un număr de 16 de per-

soane care se auto-identifică ca aparținând etniei rome, și un număr de 16 persoane
aparținând populației majoritare din 4 localități (Barcea, Fetești, Ludești, Movileni). O
parte din comunitățile selectate vor fi cele unde poliția a intervenit în forță sau care au
fost carantinate (Barcea, Fetești) sau în funcție de numărul de romi înregistrați la
recensământul din 2011 (Ludești, Movileni), comunități compacte de romi, cu cel puțin
50 de gospodării.
Una din limitele cercetării a fost aceea că am realizat un număr relativ mic de inter-
viuri la nivelul fiecărei localități, însă am fost limitat de resursele bugetare și cele de timp.
De asemenea în cadrul cercetării calitative s-au organizat 3 focus-grupuri (Ludești,
Barcea și Fetești) la care au participat un număr de 8-12 persoane. Discuția s-a struc-
turat pe un set de întrebări – „ghid de interviu”.
Dintre cele 16 persoane de etnie romă, 11 au susținut că lor sau cuiva din comu-
nitatea lor li s-a întâmplat cel puțin o dată să fie tratați necorespunzător atunci când au
accesat serviciile sociale sau medicale. Conform răspunsurilor, aceste situații pot varia
de la a nu fi primiți la cabinetul medical/spital până la discriminarea întâmpinată în
accesarea serviciilor sociale din cadrul primăriilor.
Toți cei 16 romi au constatat intensificarea discursului motivat de ură în perioada
stării de urgență, 17 martie – 15 mai 2020, fără să precizeze dacă împotriva lor s-a
îndreptat acest discurs. Într-una din localități, cei intervievați au precizat că acestea
sunt formulări deschise la adresa romilor și sunt persoane din rândul majoritarilor,
care prin postarea pe rețele de socializare a unor mesaje rasiste și de etnicizare a
răspândirii virusului COVID-19 incită la ură. Toți participanții la interviuri au recu-
noscut că trăiesc sentimente de teamă în urma campaniei de promovare a discursului
urii, realizate de către media și pe rețelele sociale.
În ceea ce privește perioada de după starea de urgență, cei care au răspuns, au
remarcat o diminuare a discursului împotriva minorității rome după încetarea acesteia
și intrarea în perioada stării de alertă.
Respondenții au precizat că pandemia are efecte în comunitățile de romi la nivel
economic și educațional. O singură persoană din cele 16 și-a pierdut locul de muncă și
nu crede că din cauza etniei pe care o are. Cei mai mulți au recunoscut că nu au
întâmpinat probleme în ceea ce privește hrana sau igiena (acces la apă, dezinfectanți,
etc.) dar cunosc numeroase familii care au aceste probleme. În plus, au confirmat că
majoritatea copiilor întâmpină dificultăți în ceea ce privește accesul la educația online.
Respondenții au confirmat că există familii care nu au decât un telefon și mai mulți
copii, practic fiindu-le imposibil să se conecteze toți în același timp. Unul din părinți a
FLORIN NASTURE 375
declarat că acum e mai bine pentru copii să stea acasă pentru că la școală cadrele
didactice nu prea se ocupă de ei, iar acum părinții au mai mult timp să se ocupe de ei.
Cei care au răspuns la interviuri consideră că gradul extrem de ridicat al rasismului
în această perioadă poate răbufni în discurs incitator la ură și chiar în acte de violență.
Într-una din aceste comunități a avut loc un conflict inter-etnic aplanat de liderii din
comunitate, poliția a intervenit, dar nu în forță, așa cum s-a întâmplat în cazurile
prezentate mai sus.
O treime dintre persoanele ce au participat la studiu sunt de părere că declanșarea
crizei COVID-19 a afectat furnizarea serviciilor medicale în comunitățile lor, în special
pe componenta serviciilor oferite de spitale. Chiar dintre cei intervievați, unii având
boli cronice, au afirmat că au fost refuzați de spitale pentru tratament și analize pe
motivul că se tratează doar pacienții de COVID-19 și urgențele. Multora dintre ei le
este teamă să mai acceseze serviciile medicale din cauză că circulă vești că cei care ajung
să solicite serviciile medicale sunt declarați ca fiind purtători ai virusului COVID-19.
Un număr de 15 din 16 respondenți romi și 16 din 16 respondenți neromi consideră
că furnizarea serviciilor sociale a fost afectată de criza COVID-19 ca urmare a măsu-
rilor luate de autorități în vederea limitării transmiterii virusului. Problemele deja
existente în sistem au fost adâncite de noile condiții de restricții.
Într-una din localități, primăria a fost carantinată pentru mai multe săptămâni,
datorită faptului că mai mulți funcționari publici au fost testați pozitiv. În două loca-
lități s-a oferit suport pentru familiile vulnerabile, dar acesta a venit în perioada de aler-
tă și nu în ceea de urgență, când nevoia a fost mai mare. Criteriile pe care autoritățile
locale le-au folosit au avut în vedere dizabilitățile, veniturile mici, vârsta (pensionari),
persoanele beneficiare ale venitului minim garantat. În aceste comunități, educația
online poate suplini doar într-o oarecare măsură nevoile copiilor care nu au acces la
aceste servicii. Doar câțiva dintre copiii vulnerabili, prin sprijinul oferit de ONG-uri, au
primit tablete.
Un număr de 14 respondenți ne-romi din cei 16, consideră că nu există rasism și
discriminare în localitățile lor, dar precizează că sunt diferențe în ceea ce privește
nivelul de trai. Conform celor 14 respondenți, această diferență se datorează în mare
parte romilor pentru că nu au calificări și nu sunt angajați. Totuși indică faptul că în
cartierele de romi nu există aceeași infrastructură (drum, canalizare, etc.). 2 persoane
din cele intervievate consideră că și romii sunt responsabili de răspândirea SARS-Cov-2.
Un număr de 12 persoane din cele intervievate, aparținând populației majoritare,
ne-au declarat că nu există un discurs al urii promovat de media pe perioada pandemiei.
Aceștia consideră că existența numărului mai mare de informații negative despre romi
este justificată și într-adevăr, romii nu respectă măsurile impuse de autorități.
Un număr de 10 persoane din cele intervievate, aparținând populației majoritare, îi

consideră pe romi periculoși, dar nu e cazul romilor din localitățile lor. În ceea ce
privește efectele pandemiei asupra locuitorilor majoritari din localitate, toți cei 16
respondenți au recunoscut că pandemia afectează pe toți locuitorii.
Cea mai mare parte dintre participanții romi de la focus grupuri au susținut că
romii au condiții de trai diferite față de populația majoritară din localitatea lor. Aceștia
au menționat că în ultimul an situația s-a mai îmbunătățit cu privire la accesarea servi-
ciilor. De asemenea, și standardul de viață s-a îmbunătățit, însă aceasta se datorează
migrației. În comunități nu există situații de segregare, în care să fie doctori/instituții
medicale care să trateze doar membrii aparținând populației majoritare sau să aloce
timp separat pentru romi, dar au fost situații în care respondenții romi au afirmat că nu
sunt primiți sau bine tratați.
În cadrul focus grupului din Fetești, participanții au amintit de momentele din
perioada de urgență când poliția din localitate a acordat o atenție deosebită comunității
de romi din cartierul Dudești, chiar dacă nu se știa de nici un caz de Covid-19, cu atât
mai puțin de existența unui focar. Au fost mașini de poliție care au intrat în cartier,
elicoptere care au survolat cartierul.
La întrebarea „dacă ați experimentat discriminare”, mai mulți participanți au răspuns
afirmativ. „I: Aveți senzația că sunteți tratate diferit pentru că sunteți de etnie romă?
R: Să știți că [nume asistentă] de când a venit vorbește urât, țipă la noi, ne zice „ți-
gani”. Se laudă că e nepoata doctoriței, dar când i-am zis doctoriței, a luat foc. A che-
mat-o și ce i-a făcut... Dar nu, nu i-am făcut plângere.”
A existat un consens general în ceea ce privește înrăutățirea situației la nivel
economic, social și educațional, odată cu declararea stării de urgență.
Există o diferență între comunități în ceea ce privește percepția discriminării. Astfel,
în Ludești și Fetești doar 3 persoane au agreat că există discriminare. În schimb cei din
Barcea au recunoscut la unison că discriminarea este o problemă. Iată ce au declarat cei
din Barcea: „pentru că, de multe ori culoarea, culoarea face diferența”, „se comportă
urât cu noi, ne ceartă și ne zic de ce nu am venit cu programare, deși am văzut și pe alții
că intră fără programare”.
Toți participanții sunt conștienți de declarațiile rasiste împotriva romilor care au
circulat în România de la începutul pandemiei, recunoscând că un rol esențial în cadrul
acestei campanii l-au avut televiziunile și rețelele sociale.
La întrebarea „dacă simt teamă ca urmare a campaniei împotriva romilor din media
și de pe rețelele de socializare, una dintre persoane a recunoscut că îi este teamă și are
grijă sa îi atenționeze pe copii când se duc la magazin. Majoritatea participanților la
FLORIN NASTURE 377
focus grupuri au afirmat că încearcă să evite accesul la celelalte servicii, mai ales cele de
la primărie, pentru a evita jigniri.
Concluzii și recomandări
În perioade de criză, rasismul latent devine acceptabil și se activează, manifes-

tându-se din plin. Dacă până în anul 2000 rasismul era promovat de ziariștii naționa-
liști în căutare de senzațional și rating, după anul 2000 discursul urii s-a mutat în me-
diul online, unde nu doar ziariștii își exprimă sentimentele anti-rome, dar și cititorul de
rând. În plus, mediul online permite o mobilizare mai mare și această exprimare a urii
poate fi capitalizată oricând de un partid politic extremist.
În ceea ce privește pandemia generată de Sars-CoV-2, există o diferență între mo-
mentul de vârf de manifestare a rasismului, pe perioada stării de urgență și manifes-
tările rasiste din perioada de alertă. Diferența este dată și de condițiile de limitare și
restricțiile impuse de autorități și încercarea populației de a găsi un țap ispășitor, dar
mai ales de media pentru care tema (ca orice alta temă), după un timp, nu a mai produs
rating. De asemenea, este posibil, aşa cum arată Gelu Duminică, ca cetățenii neutri să fi
contrabalansat situația după momentul Bolintin Vale, unde foarte mulți au fost moti-
vați să își exprime dezacordul în urma intervenției abuzive a poliției.
Pe perioada crizei generate de pandemia cu Sars-Cov-2, majoritatea covârșitoare a
populației a avut de suferit, dar mai ales cei vulnerabili. Măsurile trebuie să vizeze nu
doar personalul medical și pe cei în vârstă, care într-adevăr sunt cei mai vulnerabili în
fața virusului, dar și pe cei care trăiesc în comunități dezavantajate. La nivel declarativ,
toți factorii interesați și implicați sunt conștienți de nevoia unor măsuri aplicate, însă
nu există sprijin decât din partea unor ONG-uri. Cel mai relevant exemplu este acela că
elevii nu au primit încă tabletele promise nici după aproape 10 luni de la declararea
pandemiei, iar suportul promis prin programul POCA (Programul Operațional de
Capacitare Administrativă) a ajuns în perioada de alertă și doar în unele comunități.
Instituțiile, în loc să ofere suport pentru cei aflați în situații vulnerabile, au adoptat
măsuri care au presupus monitorizări excesive, carantinări ale unor comunități și
intervenții în forță.
În această perioadă, comunitățile de romi vulnerabile sunt afectate din toate punc-
tele de vedere: acces la servicii (sănătate, educație, sociale), venitul pentru traiul zilnic,
acces la utilități, inclusiv acces la apă pentru păstrarea igienei personale și discriminare.
Aceste aspecte sunt confirmate și de participanții la cercetarea realizată în cadrul
acestei lucrări.
La nivel de acces la servicii de sănătate, persoanele care în mod obișnuit mergeau

pentru analize și controale periodice la spitale, având boli cronice, unele foarte grave,
acum nu mai folosesc aceste servicii, datorită faptului că serviciile medicale sunt
destinate tratării pacienților de COVID-19 și urgențelor.
În ceea ce privește accesul la educație, acesta este online, iar romii din comunitățile
vulnerabile sunt cei mai afectați. Accesul limitat la dispozitive IT și la internet afectează
foarte mult furnizarea serviciilor educaționale. Toți specialiștii sunt de acord că fără
măsuri specifice aceste limitări vor adânci și mai mult decalajele care existau și înainte
de pandemie. Serviciile sociale sunt furnizate limitat datorită lipsei de pregătire a
personalului la necesitățile momentului, a lipsei dotărilor și a materialelor de protecție,
dar și a lipsei de proceduri clare adaptate la starea de urgență și de alertă.
Recomandări
La nivelul intervențiilor organelor de ordine:

• Organele de ordine trebuie să se conformeze standardelor internaționale în
ceea ce privește folosirea forței, în special codului de conduită al ONU. În
conformitate cu aceste standarde, reprezentanții legii vor folosi forța doar acolo
unde este necesară, într-un mod proporționat și pentru îndeplinirea scopului
legal. Dacă nu există, să se elaboreze niște mecanisme care au în vedere tragerea
la răspundere a celor care folosesc forța excesiv și disproporționat. Aceste
metodologii trebuie să permită investigații și aplicarea de sancțiuni împotriva
acelor reprezentanți ai legii care aplică forța nejustificat și/sau excesiv. Cei care
asigură ordinea în perioada pandemiei COVID-19 trebuie instruiți și echipați
necesar pentru a respecta standardele internaționale și trebuie să rămână sub
control civil permanent.
• În ordonanțele care se emit în această perioadă este nevoie să se interzică în
mod explicit discriminarea, inclusiv verificările discriminatorii de identitate.
• Dezvoltarea unor programe prin care se vor pregăti și persoane de etnie romă
care să facă parte din forțele de ordine.
Măsuri de urgență și umanitare

• Asigurarea accesului la apă, medicamente, dezinfectante și alimente pentru
comunitățile sărace, inclusiv comunitățile de romi vulnerabile. Autoritățile
trebuie să dezvolte proiecte și să acceseze fondurile special destinate pentru
asemenea situații, așa cum este Fondul pentru Ajutor European pentru cei mai
defavorizați în cadrul inițiativei Corona Response Investment Initiative.
FLORIN NASTURE 379
• Istoricul datorilor și amenzilor nu trebuie să restricționeze accesul membrilor

comunităților la suportul oferit ca răspuns la pandemie.
Sănătate
• Disponibilitate mai mare a cabinetelor de medicină de familie, inclusiv vizite la
domiciliul pacienților din partea doctorilor de familie.
• Asigurarea măsurilor de protecție astfel încât personalul medical și pacienții să
nu fie în risc de a fi contaminați.
• Coordonarea între instituțiile medicale dar și între cele sociale (Direcția de
Sănătate Publică, ONG-uri, autorități publice locale) în vederea cunoașterii
situației de la nivel local în timp real.
• Dezvoltarea unor centre stomatologie de urgență la nivelul comunităților
dezavantajate.
• Asigurarea accesului la servicii de sănătate publică (analize, controale, medica-
mente, etc.) pentru bolnavii cronici, în mod special pentru cei aflați în stare
gravă (bolnavi de cancer, diabet, dializa, HIV, etc.)
Măsuri Sociale
• Autoritățile să se asigure că suportul social acoperă și pe cei care datorită restric-
țiilor impuse de autorități nu mai pot să își câștige existența fiind lucrători zilieri
sau concediați.
• Asigurarea protecției lucrătorilor sociali în furnizarea serviciilor la nivel comunitar.
• Coordonarea între diferite departamente astfel încât să se cunoască exact situa-
ția nevoilor sociale în timp real la nivel de comunitate, dar și pentru furnizarea
serviciilor la nivel comunitar.
• Investiții în vederea digitalizării – accesul la tehnologie care să asigure comu-
nicare la distanță.
• Suplimentarea personalului existent, organizare de cursuri cu scopul de a
instrui personalul care lucrează în domeniul social de a interveni în asemenea
situații, așa cum este cea creată de pandemia COVID-19.
Educație
• Asigurarea accesului la internet pentru comunitățile vulnerabile de romi și
distribuirea de tablete și rechizite.
• Dezvoltarea unei metodologii unitare de furnizare a serviciilor educaționale online.
Coordonarea implementării planurilor de predare online la nivel național.
• Organizarea de cursuri pentru cadrele didactice cu scopul de a le crește abili-

tățile și competențele digitale de folosire a platformelor digitale. Acces la
tehnologie IT pentru cadre didactice.
Măsuri economice
• Accesarea fondurilor alocate de UE special destinate pentru perioada aceasta
de criză.
• Elaborarea de scheme de sprijin pentru întreprinderile care oferă locuri de
muncă persoanelor vulnerabile. Crearea de programe pentru a proteja persoa-
nele afectate de pierderea temporară a veniturilor, vizând în mod specific
antreprenorii informali și muncitorii deosebit de vulnerabili (vânzători ambu-
lanți, reciclatori informali, zilieri, muzicieni, artiști și alți întreprinzători din
zona divertismentului).
• Alocarea de sume pentru finanțări care vizează antreprenoriatul social și stabi-
lirea de condiționalități care vizează angajarea persoanelor vulnerabile din
comunitățile de romi.
Combaterea dezinformării și știrilor false (fake news)

• Sancționarea celor care răspândesc știri false și care promovează discursul
instigator la ură împotriva romilor.
• Reglementarea utilizării datelor dezagregate pe bază de etnie care se colectează
de către instituții și ONG-uri.
Website-uri utilizate
http://www.dri.gov.ro/w/prof-marius-turda-universitateaoxford-brookes-marea-bri
tanie-trebuie-inceput-cu-educatia-din-scoala-dar-si-in-privinta-recuperarii-istoriei-ma
i-sunt-multe-de-facut/
https://www.libertatea.ro/opinii/harvard-margareta-matache-rasismul-anti-romi-cres
te-covid-19-2957550
https://www.dor.ro/romii-si-etnicizarea-coronavirusului-in-romania/
http://www.dri.gov.ro/w/gelu-duminica-sociolog-profesor-asociat-al-facultatii-de-soc
iologie-si-asistenta-sociala-a-universitatii-din-bucuresti-valul-de-ura-datorita-societatii-c
ivile-a-fost-aplanat-pana-l/
https://www.iser.essex.ac.uk/blog/2020/07/29/is-hate-crime-rising-during-the-covid-
19-crisis
https://reliefweb.int/sites/reliefweb.int/files/resources/Roma%20in%20the%20COVI
D-19%20crisis%20-%20An%20early%20warning%20from%20six%20EU%20Member%2
0States.pdf
FLORIN NASTURE 381
https://fra.europa.eu/sites/default/files/fra_uploads/ro_report_-_covid-19_impact_on
_roma_en.pdf
https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/petrecere-in-herastrau-in-plina-pandemie-zeci-
de-tineri-s-au-inghesuit-sa-danseze-in-fata-unei-terase.html).
https://www.unicef.org/romania/media/2196/file/EVALUAREA%20RAPID%C4%82
%20A%20SITUA%C8%9AIEI%20COPIILOR%20%C5%9EI%20FAMILIILOR,%20CU%
20ACCENT%20PE%20CATEGORIILE%20VULNERABILE,%20%C3%8EN%20CONT
EXTUL%20EPIDEMIEI%20DE%20COVID-19%20DIN%20ROM%C3%82NIA.pdf
Human Catalyst, USER sau LOSER în vremea pandemiei POLICY BRIEF, 19 aprilie 2020
https://www.hhrjournal.org/2020/04/anti-roma-racism-is-spiraling-during-covid-19-
pandemic/
http://www.dri.gov.ro/w/mircea-toma-ziarist-presedintele-organizatieiactivewatch-in
-discursul-public-din-romania-exista-cuiburi-extremiste-vocale-cu-un-discurs-aproape-i
legal-in-zona-retelelor
https://www.mediafax.ro/politic/traian-basescu-reclamat-si-el-la-cncd-pentru-afirma
tii-incitatoare-la-ura-ce-a-spus-fostul-presedinte-despre-etnicii-romi-19112378
https://romania.europalibera.org/a/cncd-se-va-autosesiza-pentru-derapajul-deputatul
ui-psd-nicolae-bacalba%C8%99a-/30547948.html
https://www.libertatea.ro/opinii/vladimir-tismaneanu-un-rasist-chiulangiu-ciorile-de
-la-tandarei-2950585
https://www.dor.ro/romii-si-etnicizarea-coronavirusului-in-romania/
https://www.impact.ro/emisiunea-lui-mihai-gadea-in-vizorul-cna-decizie-neasteptata
-pentru-postul-antena-3-40253.html
http://www.dri.gov.ro/w/delia-grigore-presedinte-al-asociatiei-centrul-romilor-amare
-romentza-mai-cu-seama-in-perioade-de-criza-activistul-trebuie-sa-fie-vigilent-in-semn
alarea-inca/
http://www.dri.gov.ro/w/daniel-radulescu-presedinte-al-agentiei-nationale-pentru-ro
mi-pentru-gestionarea-problemelor-cu-care-se-confrunta-romii-este-nevoie-de-o-colab
orare-a-autoritatilor-la-nivel-central-si-loca/
http://www.crj.ro/minoritatea-roma-tap-ispasitor-in-vremea-pandemiei
http://stiri.tvr.ro/ialomi-a-scandal-in-barbule-ti-dupa-ce-un-barbat-beat-care-fugea-d
e-poli-i-ti-s-a-ascuns-intr-o-curte_860074.html#view
Editura Centrului Național de Cultură a Romilor

21 Dec. 2022 Culegere de Studii Rome

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

21 Dec. 2022 Culegere de Studii Rome

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CENTRUL NAȚIONAL DE CULTURĂ A ROMILOR

CULEGERE DE STUDII ROME

Editura Centrului Național de Cultură a Romilor

Opiniile exprimate aparțin autorilor și nu reflectă în mod necesar poziția Centrului

Acest exemplar se distribuie în mod gratuit.

Prefață (Drd. Adrian Nicolae Furtună) _____________________________________IX

Legislația și instituția Sclaviei rromilor în Țările Române.

Activitatea publicistică a lui Mihail Kogălniceanu în slujba cauzei

Nicolae Istrati și avatarurile curentului aboliționist în Moldova

Câteva observații asupra utilizării termenilor „țigan”, „egiptean”, „rob”

Regimul administrativ al nomazilor în România și în Franța. 1856-1938

Situația romilor deportați cu trenul E4 din județele Argeș, Dâmbovița,

Deportarea romilor în Transnistria în durata lungă a secolului XX.

Romii din România în căutarea dreptății: Holocaustul și problema despăgubirii

Rasismul și efectele pandemiei de COVID-19 asupra comunităților de romi

Adrian-Nicolae Furtună (coordonator)

Preocupările sale vizează domeniul memoriei colective, eugeniei, naționalismului și

mele sale cărți: Furtună și Melancolie. O introducere în fundamentele istoriei și culturii

Este doctor în istorie și cercetător independent, pasionat de studierea istoriei moderne

Predă istoria și civilizația romilor la INALCO, Paris și la Universitatea din București,

Călin Andrei Olariu

Este cercetător în cadrul Institutului de Istorie „George Barițiu” al Academiei Române,

Culegerea de față reunește o serie de studii realizate în perioada 2019-2021, în

Paul Ricœur, referindu-se la lucrarea sa „Memoria, istoria, uitarea” introduce termenul

„Tradiția celor oprimați ne învață că „starea de excepție” în care trăim nu

„Neutralitatea noastră îl ajută pe opresor, niciodată pe victimă. Tăcerea

sau impuse de societățile în care trăiesc. Ar însemna că nu există decât

O pre-față confuză, între mască și chip, ca „recurs la metodă”

Deși sclavagismul pare să fi fost doar o instituție a Antichității și Evului Mediu,

la postcolonialism și decolonialitate3, gender și traficul de ființe umane, până la politici

leagă indestructibil istoria suferinței Sclaviei, Holocaustului, Rasismului și Discrimi-

le istoriei, prin racordarea la metodele de cercetare existente în alte țări, inclusiv

care Maiorescu o semnala încă de la începuturile modernizării României, ca formă de

de societate (ca ansamblu), care interacționau cu structurile civice rome, în numele

afroamerican al drepturilor civile (MLK), ca blind color (indiferențiere a fundamentului

ca revoltă pentru demnitate, impune o prealabilă pedagogie a oprimatului36, prin

O contribuție antropologică la un ghid de cercetare interdisciplinară a

A compara incomparabilul, ca istorie comparată, este reducționist, dar propriu

Pus în termenii „procesului civilizării”, Adevărul rațiunii dialectice a Iluminis-

tică intergenerațională59, colonizarea gândirii/culturii, ca metisare forțată și deraționali-

O enigmă: originea țiganilor (sclavilor) și identitatea rromilor

Marea Neagră, punct focal al comerțului internațional medieval. De fapt, aici

„Împăratul Mihail al II-lea Amoritul este considerat rău inspirat, în iconoclasmul

O situare a sclaviei rromilor în raport cu șerbia românilor: țăran și/sau

Până la Așezământul lui Constantin Mavrocordat82, ambițios program de moderni-

Muntenia) și boieri: „Rumânia este tocmai o stare de inferioritate socială. Rumânul nu

Dunării91. Sursele istorice documentează amploarea acestei industrii a sclaviei, în doar

„seducție a violenței”96, ca în cazul Zefirei/Zamfirei, eroina poemului exotic al foarte

În 1855, diplomatul Elias Regnaut denunță ipocrizia morală a administrației Țărilor

zoroastrian, perpetuat în imaginarul cultural, prin care ce nu este vizibil nu poate fi

de Sud-Est de către habsburgi și ruși a inclus teritoriile românești în sfera intereselor

considerați țigani, prin politici de excludere și discriminare, care continuă și astăzi, și

Cum a evoluat gândirea/cultura rromă în sistemul normativ secularizat, ca extra-

Evoluția legislației privind „țiganii”

În pofida tentativelor de a conceptualiza interpretări unificatoare globale ale diver-

supunere condiționată (tributară)117, inclusiv vânzarea individuală a celor săraci, „in-

certe (pedepsească) la fel ca oricare fur (hoț)”125. „Umanitatea”126 sa era segregată

Instituția sclaviei este explicită, în mii de documente de vânzare-cumpărare, dispo-

– 1628, Domnitorul Miron Barnovschi, în Întocmire pentru țiganii mânăstirești din

– 1630, Statutul Vlahilor » (Statuta Valachorum);

– 1646, Pravila lui Vasile Lupu, Cartea Românească de învățătură (Moldova);

– 1652, Pravila lui Matei Basarab, Îndreptarea legii (Muntenia);

– 1740, Așezământul lui Constantin Mavrocordat deschide epoca reformelor

– 1766, Hrisovul lui Grigorie Alexandru Ghica la Anaforaua marilor boieri ai