INFOTECHNIK #6/2021

Cimenturi uzuale:
Tipuri. Caracteristici fizico-mecanice și chimice.
(material de informare tehnică generală)

Prezentul material reprezintă o sinteză din diverse surse bibliografice fiind destinată informării tehnice generale.
Contactați tehnic@heidelbergcement.ro pentru orice detaliu.

INFOTECHNIK 6/2021 – pag. 1/12

 1. Introducere

Standardul SR EN 197-1:2011 oferă specificaţii fizico-mecanice și chimice pentru 27 cimenturi uzuale, 7

cimenturi uzuale rezistente la sulfaţi precum și pentru 3 cimenturi de furnal cu rezistenţă iniţială mică. De
asemenea sunt prezentate și 2 cimenturi de furnal rezistente la
sulfaţi cu rezistenţă iniţială mică.
Pentru simplitate, în acest material sunt prezentate doar o parte din
cimenturile uzuale, respectiv doar acele tipuri care sunt relevante
pentru proiectarea durabilității în conformitate cu prevederile CP
012/1:2007.
Definirea unui ciment include și condiţiile pe care componentele
sale trebuie să le satisfacă. Modul de definire prin acest standard al
oricărui ciment include proporţiile în care componentele sale trebuie
combinate pentru a rezulta aceste produse diferite într-o gamă de
nouă clase de rezistenţă (32,5L, 32,5N, 32,5R, 42,5L, 42,5N, 42,5R, 52,5L, 52,5N și 52,5R).

Cimentul este definit a fi un liant hidraulic, adică un material anorganic fin măcinat care, amestecat cu apă,
formează o pastă ce - prin reacţiile și procesele de hidratare specifice - face priză și se întăreşte menţinându-și
rezistenţa şi stabilitatea chiar și sub apă.

Prin amestecul omogen dintre ciment, agregat, aditiv(i) şi apă trebuie să se poată obține beton sau mortar care
să-şi menţină lucrabilitatea pentru o perioadă de timp suficientă și care - după perioade de timp exact definite -
trebuie să atingă unele niveluri de rezistenţă specificate, prezentând și stabilitate de volum pe termen lung.
Întărirea hidraulică a cimentului CEM se datorează hidratării silicaţilor de calciu și aluminaţilor.

2. Compoziția cimenturilor uzuale în conformitate cu SR EN 197-1:2011

O parte din cimenturile uzuale cuprinse în SR EN 197-1:2011 precum și notarea lor sunt date în tabelul următor.
Acestea sunt grupate în cinci tipuri principale de ciment, după cum urmează:

- CEM I Ciment Portland (prezentat)

- CEM II Ciment Portland compozit (prezentat)

- CEM III Ciment de furnal (parțial prezentat, doar tipul CEM III/A)

- CEM IV Ciment puzzolanic (neprezentat)

- CEM V Ciment compozit (neprezentat)

Compoziţia fiecărui produs aparținând familiei de cimenturi uzuale trebuie să respecte condițiile precizate în
tabelul următor. Pentru simplitate, din tabel au fost excluse cimenturile CEM III/B, CEM III/C, CEM IV și CEM V.

INFOTECHNIK 6/2021 – pag. 2/12

Condiţiile impuse pentru compoziţie se referă la “nucleu”, adică la suma tuturor componentelor principale și
auxiliare minore, fără ghipsul necesar reglării timpului de priză (a cărui adăugare oricum se face într-un ciment
uzual).
Cimentul „final” trebuie să fie înţeles că reprezintă suma dintre componentele principale și auxiliare minore
(adică “nucleul”) la care se adaugă sulfatul de calciu (ghipsul) necesar, precum şi orice aditivi.

Tabelul 1 – Produse din familia cimenturilor uzuale (extras din SR EN 197-1:2011)

Compoziţie (procente de masăa)
Componente principale
Puzzolană Cenuşă
Tipuri Notarea produselor Zgură Silice zburătoare Compo-
princi (tipuri de ciment Clin- de ultra- Natu- Natu- Şist Calcar nente
pale uzual) cher furnal fină rală rală Sili- Calci- calci- auxiliare
calci- cioasă că nat minore
nată
K S Db P Q V W T L LL
CEM I Ciment CEM I 95-100 - - - - - - - - - 0-5
Portland
Ciment CEM 80-94 6-20 - - - - - - - - 0-5
Portland II/A-S
cu zgură CEM 65-79 21-35 - - - - - - - - 0-5
II/B-S
Ciment 90-94 - 6-10 - - - - - - - 0-5
Portland CEM
cu silice II/A-D
ultrafină
Ciment CEM 80-94 - - 6-20 - - - - - - 0-5
Portland II/A-P
cu CEM 65-79 - - 21-35 - - - - - - 0-5
puzzolană II/B-P
CEM 80-94 - - - 6-20 - - - - - 0-5
II/A-Q
CEM 65-79 - - - 21-35 - - - - - 0-5
II/B-Q
Ciment CEM 80-94 - - - - 6-20 - - - - 0-5
Portland II/A-V
CEM cu cenuşă CEM 65-79 - - - - 21 35 - - - - 0-5
II zbură- II/B-V
toare CEM 80-94 - - - - - 6-20 - - - 0-5
II/A-W
CEM 65-79 - - - - - 21-35 - - - 0-5
II/B-W
Ciment CEM 80-94 - - - - - - 6-20 - - 0-5
Portland II/A-T
cu şist CEM 65-79 - - - - - - 21-35 - - 0-5
calcinat II/B-T
CEM 80-94 - - - - - - - 6-20 - 0-5
II/A-L
Ciment CEM 65-79 - - - - - - - 21- - 0-5
Portland II/B-L 35
cu calcar CEM 80-94 - - - - - - - - 6-20 0-5
II/A-LL
CEM 65-79 - - - - - - - - 21- 0-5
II/B-LL 35
Ciment CEM 80-88 <-----------------------------------12 - 20----------------------------------------->
Portland II/A-M 0-5
compozitc CEM 65-79 <-----------------------------------21 - 35----------------------------------------->
II/B-M
CEM Ciment de CEM 35-64 36-65 - - - - - - - - 0-5
III furnal III/A
a Valorile din tabel se referă la suma componentelor principale și auxiliare minore.
b Proporţia de silice ultrafină este limitată la 10%
c În cimenturile Portland compozite CEM II/A-M şi CEM II/B-M componentele principale altele decât clincherul trebuie să fie declarate în
denumirea cimentului

INFOTECHNIK 6/2021 – pag. 3/12

 3. Componente folosite în cimenturile CARPATCEMENT ®

Funcție de tipul cimentului uzual (CEM I, CEM II/A-S, CEM II/A-LL, CEM III/A), în compoziția acestuia, pe lângă
clincherul Portland, ghips și aditivi, se pot găsi - în proporțiile indicate prin standardul de produs (SR EN 197-
1:2011) - materii prime de adaos așa cum sunt zgura granulată de furnal (“S”) și calcarul („LL”). Într-o proporție
limitată, în compoziția cimentului, se mai pot găsi și diferite componente auxiliare minore reprezentând materiale
anorganice selectate în mod special pentru această destinație.

3.1. Clincherul Portland (K) se obţine prin topirea parțială, la temperatură foarte înaltă (~1450°C), a
unui amestec (omogenizat și macinat la finețea făinii), bine specificat, de materii prime în proporţii
stabilite cu exactitate, conţinând o serie de oxizi (CaO, SiO2, Al2O3, Fe2O3) precum şi cantităţi mici
de alți compuși.
Prin răcirea bruscă a topiturii se obține clincherul Portland care este un material hidraulic activ având cel puţin
două treimi din masă silicaţi de calciu împreună cu alți compuși conţinând aluminiu, fier și altele. Raportul masic
între oxidul de calciu şi dioxidul de siliciu este mai mare de 2. Conţinutul în oxid de magneziu este limitat la 5 %
din masă.

3.2. Zgura granulată de furnal (S) se obține prin răcirea rapidă a unei topituri de zgură rezultată prin
topirea minereului de fier într-un furnal. Zgura conţine cel puţin două treimi din masă parte vitroasă
(sticloasă) și prezintă proprietăţi hidraulice când este activată corespunzător, prin măcinare și în
mediu bazic.
Zgura granulată de furnal are minim două treimi de masă alcătuită din suma oxidului de calciu, oxidului de
magneziu şi dioxidului de siliciu. Restul conţine oxid de aluminiu împreună cu mici cantităţi de alţi compuşi.
Raportul masic (CaO+MgO)/(SiO2) trebuie să fie mai mare de 1,0.

3.3. Calcarul (LL) (carbonatul de calciu) este o rocă sedimentară de culoare albă, cenușie sau galbenă.
Roca este compusă în special din calcit și aragonit (CaCO3) și se formează prin sedimentare, reacții
chimice sau procese clastice1.
Calcarul trebuie să conțină carbonat de calciu (CaCO3) minimum 75% din masă, un conținut de argilă redus 2 iar
conținutul de carbon organic total trebuie să fie drastic limitat, la 0,2% din masă („LL”), respectiv la 0,5% din
masă pentru categoria de calitate „L”, determinarea fiind facută în conformitate cu SR EN 13639:2018.

3.4. Ghipsul (sulfatul de calciu – CaSO4) se adaugă, în timpul măcinării, componentelor cimentului (K,
S, LL, ghipsului și componentelor auxiliare minore) în vederea reglării timpului de priză.

1
formata din fragmente de minerale și de roci provenite în urma proceselor de dezagregare și de acumulare a materialului unor roci
preexistente
2
conţinutul de argilă, determinat prin testul cu albastru de metilen în conformitate cu SR EN 933-9, nu trebuie să depăşească 1,20g/100g
INFOTECHNIK 6/2021 – pag. 4/12
 Aspect vizual (de la stânga la dreapta): Clincherul Portland (K), Zgura (S), Calcarul (LL) și ghipsul

4. Condiții mecanice, fizice și chimice

Toate încercările care se fac pentru determinarea parametrilor fizico-mecanici și chimici ai unui ciment se
execută în laborator, în condiții bine controlate de umiditate și temperatură, în conformitate cu standarde
europene de metodă și de către personal calificat.

4.1. Condiții mecanice

Sub aspectul rezistențelor mecanice la compresiune - conform

standardului de produs SR EN 197-1:2011 - oricare ciment are definite
valori de prag pentru rezistența inițială (la 2 sau 7 zile) și standard (la 28
de zile).

Rezistența la compresiune se determină prin încercarea la presă a unui

mortar întărit de ciment (un amestec fix de 450 grame ciment, 1350 grame
nisip 0-2mm standardizat de încercare și 225 mg apă) cu raport A/C=0,5
preparat în conformitate cu standardul SR EN 196-1.

Amestecul este suficient din punct de vedere cantitativ pentru stabilirea

rezistenței la compresiune la un singur termen de încercare.
Malaxarea mortarului preparat
conform SR EN 196-1 pentru
realizarea prismelor de testare a
rezistențelor la compresiune

INFOTECHNIK 6/2021 – pag. 5/12

Dupa preparare, mortarul în stare plastică este turnat în tipare metalice, pentru fiecare termen de încercare fiind
necesare câte trei prisme 40x40x160mm care se păstrează în atmosferă umedă timp de 24 de ore și ulterior în
apă la 20°C până la termenul de încercare. Înainte de încercare prismele sunt rupte prin încovoiere 3, apoi
fiecare jumătate de prismă este supusă încercării la compresiune. Așadar – pentru ciment - valoarea rezistenței
la compresiune la un singur termen de încercare reprezintă – de fapt - o medie a șase valori individuale obținute
pe jumătați de prismă.
Rezistenţa iniţială a unui ciment este rezistenţa la compresiune
determinată în conformitate cu SR EN 196-1, fie la 2 zile, fie la 7 zile
şi trebuie să corespundă condiţiilor din Tabelul 2.

Rezistenţa standard a unui ciment („clasa”) este rezistenţa la

compresiune la 28 zile determinată în conformitate cu SR EN 196-1
care trebuie să corespundă condiţiilor din Tabelul 2 unde sunt
definite trei clase de rezistenţă standard: clasa 32,5, clasa 42,5 și
Prisma de mortar de ciment
(40x40x160mm) pentru determinarea clasa 52,5.
rezistenței la compresiune

Pentru fiecare clasă de rezistenţă standard sunt stabilite alte doua clase de rezistenţă: iniţială - o clasă cu
rezistenţă iniţială uzuală (sau normală), notată cu „N” şi o clasă cu rezistenţă iniţială mare, notată cu „R” (a se
vedea Tabelul 2).

Tabelul 2 – Condiţii mecanice definite ca valori caracteristice (extras), conform SR EN 197-1:2011

Rezistenţa la compresiune [MPa]
Clasa de Rezistenţa iniţială Rezistenţa standard
rezistenţă
2 zile 7 zile 28 zile
32,5 N - ≥ 16,0 ≥ 32,5 ≤52,5
32,5 R ≥ 10,0 -
42,5 N ≥ 10,0 - ≥ 42,5 ≤ 62,5
42,5 R ≥ 20,0 -
52,5 N ≥ 20,0 - ≥ 52,5 -
52,5 R ≥ 30,0 -

În limbajul curent, cimenturile cu rezistență inițială mare („R”) se mai numesc și cimenturi „rapide”.

3
incercarea de rezistenta la incovoiere este facultativa
INFOTECHNIK 6/2021 – pag. 6/12
 4.2. Condiții fizice

Pentru determinarea condițiilor fizice (timp de priză și stabilitate) se prepară o pastă de ciment (amestec doar de
ciment și apă) de consistență standard4, care prezintă proprietatea că opune o rezistență specifică la penetrarea
unei sonde de forma standardizată, în urma încercării pe aparatul Vicat.

Cantitatea de apă raportată la cantitatea de ciment și exprimată în procente

Aparatul Vicat pentru
determinarea, pe pasta de
consistență standard, a timpilor
inițiali și finali de priză ai unui
ciment
[%] reprezintă „apa pentru pasta de consistență normală” reprezentând
cantitatea minimă de apă pentru obținerea unei paste în care să existe
certitudinea unei reacții chimice complete între apă și ciment. Această
cantitate de apă nu este fixă, prezentând o anumită variabilitate (foarte
redusă) de la tip de ciment la tip de ciment.
Cantitatea de apă pentru prepararea acestei paste se determină printr-o serie
de încercări de pătrundere a sondei standardizate pe paste preparate cu
diferite cantități de apă, plecându-se de la o compoziție fixă cu 500g ciment și
125g apă. Această cantitate de apă - determinată „pe tip de ciment” -
reprezintă o valoare orientativă pentru betoane și mortare – în practică fiind
necesară oricum o mai mare cantitate de apă pentru umezirea superficială și
a granulelor de agregat.

Cu toate acestea, prepararea corectă a pastei de consistență standard este importantă în perspectiva utilizării
acesteia la determinarea timpilor inițial și final de priză precum și a stabilității - mărimi fizice ce caracterizează
mai fidel comportarea cimentului în produsele finale - beton și mortar.
Timpul iniţial de priză, determinat în conformitate cu SR EN 196-3, trebuie să corespundă condiţiilor din Tabelul
3.
Valoarea timpului inițial de priză se determină prin observarea penetrării unui ac într-o pastă de ciment de
consistență standard până în momentul în care această penetrare atinge o valoare (adâncime) specificată.
Mărimea timpului inițial de priză, măsurată în minute, arată perioada de timp scursă între momentul poziționării
în repaus a unei probe de pastă de ciment proaspăt preparată și momentul în care încep reacțiile specifice de
hidratare-hidroliză generatoare de coeziune structurală [?]. Valorile minime ale timpului inițial de priză furnizate
de SR EN 197-1, pentru cele nouă clase de rezistență, sunt destul de reduse față de valorile întâlnite în practica
curentă.
Valoarea timpului final de priză se determină prin observarea penetrării unui alt tip de ac, de formă inelară,
standardizat, în pasta de ciment de consistență standard până în momentul în care aceasta penetrare atinge o
valoare (adâncime) maximă specificată.

4
denumita uneori și pastă de consistență normală (“PCN”)
INFOTECHNIK 6/2021 – pag. 7/12
Stabilitatea (sau expansiunea), determinată în conformitate cu SR
EN 196-3, trebuie să corespundă condiţiilor din Tabelul 3. Valoarea
se determină prin observarea expansiunii volumului unei paste de
ciment de consistență standard stabilită prin măsurarea variației
distanței dintre două ace, pasta fiind supusă fierberii într-un tipar
specializat denumit aparat Le Chatelier.
Aparatul (tiparul) Le Chatelier pentru
determinarea expansiunii volumului unei
Scopul determinării este de evaluare a riscului de expasiune paste de consistență standard
(umflare) a betonului sau mortarului datorită hidratării oxizilor de
calciu și/sau magneziu, liberi. Valoarea maximă a stabilității (expansiunii) furnizată de SR EN 197-1, pentru cele
șase clase de rezistență în discuție în acest material, este mult acoperitoare față de valorile întâlnite în practica
curentă, arătând un control foarte bun al arderii clincherului în cuptor.

Tabelul 3 – Condiţii fizice definite ca valori caracteristice (extras), conform SR EN 197-1:2011

Timp iniţial de Stabilitate
Clasa de priză (expansiune)
rezistenţă min mm
32,5 N
≥ 75
32,5 R
42,5 N
≥ 60 ≤ 10
42,5 R
52,5 N
≥ 45
52,5 R

Indiferent de tipul cimentului, la hidratarea acestuia se degajă o cantitate de caldură, din acest punct de vedere
cimenturile încadrându-se în cimenturi cu degajare obișnuită de căldură și cu degajare redusă, al cărui nivel
maxim este limitat la o valoare convențională.
Cimenturile uzuale cu căldură redusă de hidratare sunt identificate prin notaţia „LH”.
Căldura de hidratare a cimenturilor „LH” trebuie să nu depăşească valoarea caracteristică de 270J/g,
determinată fie în conformitate cu EN 196-8 la 7 zile sau în conformitate cu EN 196-9 la 41 ore. Aceste
cimenturi este obligatoriu să fie folosite, optimizat, în betoane masive a căror dimensiune minimă este mai mare
de 1,50m în conformitate cu prevederile reglementărilor tehnice în vigoare.

4.3. Condiții chimice

Caracteristicile cimenturilor aparţinând tipurilor şi claselor de rezistenţă date în Tabelul 4 trebuie să corespundă
condiţiilor stabilite, atunci când sunt determinate în conformitate cu metodele din standardele de referinţă
menţionate. În continuare - în Tabelul 4 - pentru toate tipurile de cimenturi cuprinse în Tabelul 1 și pentru toate
clasele de rezistență din Tabelul 2 sunt expuse condițiile chimice definite ca valori caracteristice aplicabile.

INFOTECHNIK 6/2021 – pag. 8/12

Tabelul 4 – Condiţii chimice definite ca valori caracteristice (extras)
Caracteristică Încercare de Tip de ciment Clasa de rezistenţă Condiţii a
referinţă
Pierdere la calcinare SR EN 196-2 CEM I
Toate ≤ 5,0 %
CEM III
Reziduu insolubil CEM I
SR EN 196-2b Toate ≤ 5,0 %
CEM III
32,5 N
≤ 3,5 %
CEM I 32,5 R
Conţinut de sulfaţi
SR EN 196-2 CEM IIc 42,5 N
(sub formă de SO3) CEM IV 42,5 R
CEM V ≤ 4,0 %
52,5 N
52,5 R
CEM III Toate
Conţinut de cloruri SR EN 196-2 Toated Toate ≤ 0,10 %e
a
Condiţiile sunt prezentate ca procente de masă din cimentul final.
b Determinarea reziduului insolubil în acid clorhidric și carbonat de sodiu.
c
Tipurile de ciment CEM II/B-T şi CEM II/B-M cu un conţinut T >20% pot conţine până la 4,5% sulfat (sub formă de SO3)
pentru toate clasele de rezistenţă
d Cimentul tip CEM III poate conţine mai mult decât 0,10 % cloruri, dar în acest caz conţinutul maxim de cloruri va fi
specificat pe ambalaj şi/sau documentul de livrare.
e Pentru aplicaţiile de pre-comprimare cimenturile pot fi produse cu o limită mai coborâtă a cerinţei. Dacă se întâmplă acest

lucru, valoarea de 0,10% trebuie înlocuită cu acea valoare mai scăzută, care trebuie precizată în nota de livrare.

Toate caracteristicile chimice sunt relevante pentru controlul producției de ciment. Două din acestea (pierderea
la calcinare și reziduul insolubil) sunt însă neimportante pentru utilizatorul final al cimentului în beton. Cu toate
acestea o sumară trecere în revistă a modului de determinare și a semnificației pot fi binevenite.

4.3.1. Pierderea la calcinare

Pierderea la calcinare se determină prin introducerea unei cantități foarte reduse de ciment într-un cuptor cu
temperatura foarte ridicată (stabilizată la ~975°C) timp de 15 minute, urmată de racire la temperatura mediului
ambiant urmărindu-se dacă a ajuns la masă constantă. În decursul procesului sunt îndepărtate apa, gazul
carbonic iar toate elementele oxidabile sunt oxidate (arse). Raportarea masei pierdute după calcinare la masa
inițială, exprimată în procente [%], oferă valoarea pierderii la calcinare care reprezintă o măsură a
„prehidratării5” sau „carbonatării6” cimentului în stare pulverulentă.

4.3.2. Reziduul insolubil

Reziduul insolubil poate fi determinat, conform SR EN 196-2, prin două metode. Pentru controlul fluxului de
producere a cimentului se folosește metoda de determinare a reziduului insolubil în acid clorhidric și carbonat
de sodiu. În această metodă o cantitate de ciment este dizolvată cu o soluție diluată de acid clorhidric în urma

5
Urmare a depozitarii necorespunzatoare cimentul (in stare pulverulenta) se poate “prehidrata”, cu alte cuvinte granulele de ciment fiind
puternic higroscopice adsorb vaporia de apa din mediu acoperindu-se cu un film foarte subtire de produsi de reactive, printre care și
hidroxidul de calciu.
6
Pe suprafata particulelor de ciment “prehidratate” hidroxidul de calciu poate reactiona cu dioxidul de carbon atmosferic și forma carbonat
de calciu prin fenomenul denumit “carbonatare”. Termenul este folosit foarte rar in acest context și mult mai des in contextual reactiei dintre
aceiasi reactanti insa in piatra de ciment aferenta betonului sau mortarului.
INFOTECHNIK 6/2021 – pag. 9/12
procesului ramânând un anumit „reziduu” care nu mai poate fi solubilizat. În urma combinarii acestui reziduu cu
soluție fierbinte de carbonat de sodiu care va dizolva și ultimele urme de silice, va rămâne un mic rest ce va fi
cântărit după calcinare timp de minim 30 minute. Acest rest, infim și normal din punct de vedere tehnologic,
reprezintă materie care nu prezintă proprietăți cimentoide.

4.3.3. Conţinut de sulfaţi (sub formă de SO3)

Conţinutul de trioxid de sulf (de sulfați în general) provine din ghips care este sulfat de calciului, materie primă
adăugată în mod obișnuit în compoziția cimentului – la măcinare - pentru reglarea timpului de priză în sensul
creșterii acestuia până la valori obișnuite, care permit o anumită perioadă de timp în care betonul să nu intre în
priză. Metoda de determinare este prezentată în standardul SR EN 196-2:2013.

4.3.4. Conţinut de cloruri

Apariția în ciment a unui conţinut foarte redus de cloruri in compozitie este normală, o serie de materii prime
conținând în stare naturală compuși ai clorului. Din punct de vedere tehnologic întotdeauna producătorul de
ciment este preocupat de reducerea conținutului de cloruri iar din punctul de vedere al produsului final (mortar
sau beton) conținutul de cloruri (care provine din ciment, agregate și eventual apa și aditivi) influențează
durabilitatea armăturilor înglobate, în special a celor precomprimate. Atunci când betonul urmează a fi livrat în
structuri armate, în special precomprimate, este necesară efectuarea unei analize a surselor de cloruri,
provenind din ciment, agregate etc. și compararea valorilor obținute cu cele maxime stabilite în CP 012/1:2007.
Metoda de determinare este prezentată în standardul SR EN 196-2:2013.

5. Cimenturile CARPATCEMENT®

În fabricile noastre din Bicaz (Tașca), Deva (Chișcădaga) și Fieni se produce și se comercializeaza (2018) șase
tipuri diferite de ciment uzuale vrac, un tip de ciment uzual „la sac” (40 Kg) precum și un tip de ciment de zidărie
„la sac” (40 Kg), toate fabricate în baza standardului SR EN 197-1:2011.

Cimentul de zidarie (Z100®) se produce în baza standardului SR EN 413:2011.

Livrarea cimenturilor însăcuite se face paletizat (8 rânduri a câte 5 saci/rând), stiva de saci fiind acoperită cu o
folie de polietilenă. La baza paletului se află, de asemenea, o folie de polietilenă pentru a preveni infiltrarea
umezelii pe la partea inferioară a stivei de saci. Masa unui sac de ciment este de 40Kg iar a unui palet de
ciment este de 1,6 tone (ciment) la care se adaugă masa paletului propriu-zis de ~20Kg. Livrarea cimenturilor
vrac se face în camioane specializate - 24…26 tone - pentru fiecare transport, funcție și de tara camionului.

INFOTECHNIK 6/2021 – pag. 10/12

 Tabelul 5 – Cimenturile CARPATCEMENT® (portofoliul de produse, 2021)
Fabrica producatoare
Mod de
Bicaz Deva
CARPATCEMENT® Fieni livrare
(Tașca) (Chișcădaga)
Ciment Portland EN 197-1 – CEM I 52,5R (*) Da Da
Ciment Portland EN 197-1 – CEM I 42,5R Da Da Da
Ciment Portland compozit EN 197-1 – CEM II/A-M(S-LL) 42,5R Da Da Da
Ciment Portland compozit EN 197-1 – CEM II/A-M(S-LL) 32,5R Da Da Da vrac
Ciment Portland cu calcar EN 197-1 – CEM II/A-LL 32,5R Da Da Da
Ciment de furnal EN 197-1 – CEM III/A 42,5 N-LH Da Da (*)
Ciment Portland cu calcar EN 197-1 – CEM II/A-LL 42,5R Da Da Da
saci
Ciment pentru zidarie EN 413-1 MC 12,5 (Z100®) (*) (*) Da
(*) – se livrează din una din celelalte fabrici

Alături de acest portofoliu de cimenturi, toate fabricile produc și livreaza filer de calcar în conformitate cu SR EN
13043:2003, exclusiv vrac în camioane specializate.

Codificarea cimenturilor CARPATCEMENT® (conform SR EN 197-1:2011):

CEM  Ciment („CEMent”);
MC  Ciment de zidărie („Masonry Cement”);

I, II, III  Tipuri principale de ciment, împărțirea având la bază procentul de adaos precum și tipul acestuia („S”
etc.) . Pentru cimentul de furnal tip CEM III/A adaosul (componentul principal) este doar zgura („S”);

A, B  Reprezintă procentul în care se găsește adaosul de fabricație.

Pentru cimenturile tip CEM II:
- semnificația literei „A” este că procentul în care se găsește adaosul de fabricație este între 6 și 20%
- semnificația literei „B” este că procentul în care se găsește adaosul de fabricație este între 21 și 35%
Pentru cimentul de furnal tip CEM III semnificația literei „A” este că procentul în care se găsește adaosul de
fabricație este între 36 și 65% și se referă doar la zgură „S”;

S, LL  tipul adaosului de fabricație, zgura („S”) respectiv calcar de puritate ridicată („LL”);

32,5 , 42,5 sau 52,5 reprezintă clasa de rezistență a cimentului uzual;

12,5 reprezintă clasa de rezistență a cimentului de zidărie (se va consulta SR EN 413-1:2011);
„N” și „R” reprezintă categoria de rezistență – uzuală sau normală „N” respectiv mare „R”
„LH” – „Low Hydration heat” (caldura de hidratare redusă);

INFOTECHNIK 6/2021 – pag. 11/12

 6. Condiții / cerințe de durabilitate

Alegerea tipului de ciment influenţează durabilitatea betoanelor și mortarelor, cu alte cuvinte durata lor de viață
respectiv nivelul cheltuielilor de întreținere și reparații pe durata acesteia.

Nu toate tipurile de ciment ce se pot produce în conformitate cu SR EN 197-1:2011 pot asigura - de exemplu -
rezistenţa la îngheţ, rezistenţa la atacul chimic sau protecţia armăturii impotriva coroziunii pentru o durată de
viață stabilită prin normativul obligatoriu CR 0 - 2012 (Cod de proiectare. Bazele proiectării construcțiilor), care
preia în legislația națională prevederile Eurocodului SR EN 1990:2004.

Alegerea corectă a tipurilor de ciment ce pot fi folosite - funcție de condițiile de exploatare ale betonului pe
durata de viață - este deosebit de importantă în special în condiţii severe de mediu !

Alegerea cimentului - în ceea ce priveşte tipul şi clasa de rezistenţă - pentru diferite aplicaţii şi clase de
expunere la acțiunea mediului înconjurător trebuie să fie efectuată conform standardelor şi/sau reglementărilor
pentru betoane sau mortare valabile la locul de utilizare.

În România, cele mai importante reglementări prin care se stabilește modul de alegere a unui tip de ciment în
beton, funcție de condițiile de expunere la agresivitatea mediului înconjurător, sunt CP 012/1:2007 (Anexa F) și
NE 012/2:2010. Alte reglementări stabilesc măsuri complementare și trebuie consultate.

Bibliografie
1. SR EN 197-1 (Ciment – Partea 1 : Compoziţie, specificaţii şi criterii de conformitate ale cimenturilor
uzuale);
2. SR EN 196-1 (Metode de încercare ciment. Partea 1: Determinarea rezistenţei mecanice);
3. SR EN 196-2 (Metode de încercare ciment. Partea 2: Analizele chimice ale cimentului);
4. SR EN 196-3 (Metode de încercare ciment. Partea 3: Determinarea timpului de priză şi a stabilităţii);
5. SR EN 196-8 (Metode de încercare ciment. Partea 8: Căldura de hidratare – Metoda prin dizolvare);
6. SR EN 196-9 (Metode de încercare ciment. Partea 9: Căldura de hidratare – Metoda semiadiabatică);
7. SR EN 1990:2004 (Eurocod: Bazele proiectarii structurilor)
8. CR – 0 Cod de proiectare. Bazele proiectării construcțiilor
9. CP 012/1:2007 – Cod de practică pentru producerea betonului;
10. NE 012/2:2010 - Normativ pentru producerea și executarea lucrărilor din beton, beton armat şi beton
precomprimat. Partea 2: Executarea lucrărilor din beton;
11. GP 115/2011 - Ghid de proiectare pentru controlul fisurării elementelor masive și pereților structurali de
beton armat datorită contracției împiedicate;
12. Dan Paul GEORGESCU - Îndrumător de proiectare a durabilităţii betonului în conformitate cu anexa
naţională de aplicare a SR EN 206. Clase de durabilitate. Editura Everest 2001;
13. SR EN 196-9: Metode de încercări ale cimenturilor Partea 9: Căldura de hidratare. Metoda
semiadiabatica.
14. Fotografii colecția HeidelbergCement România

ATENȚIE! Acest document nu conţine toate informaţiile referitoare la produsele noastre și posibilităţile de utilizare ale
acestora. Scopul său este de a oferi informații tehnice generale, care nu au valoare comercială și nu produc consecințe
juridice. Este obligația utilizatorului să consulte și să respecte toate reglementările tehnice în vigoare.
Contactați tehnic@heidelbergcement.ro pentru orice detaliu.

INFOTECHNIK 6/2021 – pag. 12/12