V.S.

Naipaul

Măscăricii
POLIROM
 PROZĂ XX

Premiul Nobel pentru literatură

pe anul 2001
„Un spirit tolstoian... nu cred că literatura post-
colonială a născut un scriitor mai strălucit.“
John Updike
„Imaginaţia fără limite a lui Naipaul şi povestea
absolut senzaţională au făcut din Măscăricii un
roman fără egal în literatura contemporană. “
The New York Times Book Review „Măscăricii este o
carte ambiţioasă care oferă
o viziune unică asupra realităţilor politice şi
culturale din colonii şi asupra celor care trăiesc
în această lume. Observaţiile şi descrierile -
pensiunea londoneză, pub-urile, visele copilăriei,
viaţa din Isabella, prima zăpadă din viaţa lui
Singh - toate acestea trădează o măiestrie literară
infailibilă. “ ^
The Times
„Am funcţionat întotdeauna datorită intuiţiei. Nu am
nici un sistem, nici politic, nici literar... cred că totul
Pe copertă: Friedensreich Hundertwasser, Insula de la Antipozi (detaliu)

se datorează originii mele... poate faptul că am fost

departe de autoritate secole de-a rândul ne-a dăruit o
perspectivă specială. “
V.S. Naipaul

9 7 8 9:
www.polirom.ro

EDITURA
POLIROM

VIII
ISBN 973-
681-322-3

II
Seria de literatură universală a BIBLIOTECII POLIROM este
coordonată de Denisa Comănescu.

V.S. Naipaul, The Mimic Men Copyright: © V.S. Naipaul 1967

© 2003 by Editura POLIROM, pentru prezenta traducere

www.polirom.ro
Editura POLIROM
Iaşi, B-dul Copou nr. 4; P.O. BOX 266, 6600 Bucureşti, B-dul
I.C. Brătianu nr. 6, et. 7, ap. 33, O.P. 37; P.O. BOX 1-728, 70700

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României: NAIPAUL,

VIDIADHAR SURAJPRASAD Măscăricii /V.S. Naipaul;
trad. şi postf. de Ana-Maria Baciu - Iaşi: Polirom, 2003 384 p.,
18 cm (Biblioteca Polirom. Proză XX)
ISBN: 973-681-322-3
I. Baciu, Ana-Maria (trad. şi postf.)
821.111.-31=135.1

Printed in ROMANIA
V.S. Naipaul
 Măscăricii
Traducere şi postfaţă de Ana-Maria Baciu
Vidiadhar Surajprasad Naipaul s-a născut în comunitatea indiană
din Chaguanas, Trinidad, pe 17 august 1932. îşi petrece adolescenţa
în capitala Port of Spain, iar în 1950 pleacă în Anglia, unde studiază
literatura la University College, Oxford. Patru ani mai târziu se
stabileşte la Londra şi se dedică în exclusivitate scrisului.
Opera sa de ficţiune cuprinde douăsprezece romane, dintre care
amintim Maseurul mistic (1957, distins cu John Llewellyn Rhys
Memorial Prize), Strada Miguel (1959, recompensat cu Somerset
Maugham Award), O casă pentru domnul Biswas (1961),
Măscăricii (1967, premiat cu W.H. Smith Award). în 1971, pentru
romanul Intr-un stat liber i se decernează Booker Prize, cel mai
important premiu literar din Marea Britanie.
Din 1960 începe să călătorească. Tărâmul întunericului (1964),
India : o civilizaţie rănită (1977) şi India : un milion de răscoale
azi (1990) alcătuiesc faimoasa „trilogie indiană". Când am pierdut
El Dorado, un studiu asupra istoriei Lumii Noi, apare în 1969.
Reîntoarcerea Evei Peron (1980) vede lumina tiparului în urma
călătoriei în Argentina, Trinidad şi Congo. în 1984, publică
Descoperirea Centrului, iar în 1989 apare Călătorie în sud, dedicată
Americii de Sud. Printre credincioşi: o călătorie islamică (1981) şi
continuarea sa, Dincolo de credinţă (1998), s-au născut în urma
repetatelor călătorii în Iran, Pakistan, Malaiezia şi Indonezia.
în 1990, regina Elisabeta a Il-a a Marii Britanii îi acordă titlul de
cavaler. Este primul autor căruia i s-a decernat David Cohen British
Literature Prize pentru întreaga carieră (1993).
în anul 2001, V.S. Naipaul a primit Premiul Nobel pentru literatură.
Romanul Măscăricii pune în discuţie problema neadaptării culturale
a omului din colonii la realităţile lumii post- coloniale. Ralph Singh,
protagonistul cărţii, aflat intr-un moment de cotitură, se retrage într-
o suburbie londoneză şi începe să-şi scrie memoriile, din dorinţa de
a-şi ordona existenţa haotică. Acest exerciţiu îl obligă să constate că
întreaga sa viaţă a oscilat între nevoia identificării cu personaje
eroice ale unei Indii mitice şi aspiraţia secretă de a deveni un
adevărat gentleman engîez. După o căsnicie ratată cu o femeie albă
şi o experienţă politică nereuşită în insula natală, măcinată de
fricţiunile autoguvernării, Ralph cunoaşte întreaga deziluzie şi
însingurare a spiritelor dezrădăcinat*'
PARTEA ÎNTÂI
PH jl';'

ii
 1

L
a câteva zile după ce am venit prima dată la Londra, la
puţină vreme după sfârşitul războiului, mă găseam într-o
pensiune, căreia îi spuneau hotel particular, pe lângă High
Street, în Kensington. Proprietarul pensiunii era domnul
Shylock. Nu locuia acolo, dar mansarda era rezervată
pentru el, şi Lieni, malteza care avea grijă de casă, îmi
spunea că, din când în când, mai petrece acolo o noapte
cu câte o fată. „Englezoaicele astea!“, se minuna Lieni.
Ea locuia la subsol, împreună cu copilul ei din flori. O
aventură postbelică timpurie. Intre mansardă şi subsol,
între plăcere şi pedeapsa pe care o atrage după sine,
trăiam înghesuiţi noi, chiriaşii.
■<& Ii plăteam domnului Shylock trei guinee pentru o
cameră îngustă, cu tavan înalt, în formă de carte, cu multe
oglinzi şi un dulap care semăna cu un coşciug. Iar pentru
domnul Shylock, care primea în fiecare săptămână
cincisprezece ori trei guinee, posesorul unei amante şi al
unor costume dintr-un material atât de fin, că aş fi putut
să-l mănânc, nu aveam decât admiraţie. Nu eram obişnuit
cu viaţa socială londoneză sau cu fizionomia şi pielea
celor din nord, astfel încât mi se părea că domnul
Shylock arată foarte distins, ca un avocat, om de afaceri
sau politician. Când te asculta, avea obiceiul să-şi atingă
lobul urechii şi să-şi încline capul. Gestul mi s-a părut
interesant şi îl imitam. Eram la curent cu recentele
evenimente din Europa

1
şi sufeream din cauza lor. Şi, deşi mă străduiam să trăiesc
din şapte lire pe săptămână, îi ofeream domnului Shylock
tăcuta şi întreaga mea compasiune.
Domnul Shylock a murit în iarnă. N-am ştiut nimic
până n-am auzit de incinerare de la Lieni, care era şi ea
puţin temătoare în privinţa viitorului şi indignată că
doamna Shylock nu-i pomenise nimic despre moartea
soţului ei. Tot misterul şi iuţeala cu care londonezii treceau
peste moartea unui om mă bulversau şi pe mine. Mi-am
dat seama că, până la acest eveniment din Londra, nu
fusesem conştient de prezenţa morţii şi nu văzusem
niciodată acele procesiuni funerare care, pe ploaie sau
soare, ne animaseră după-amiezele din insula caraibiană
Isabella. Aşadar domnul Shylock murise. Dar, în ciuda
temerilor lui Lieni, nu s-a schimbat nimic la pensiune.
Doamna Shylock n-a apărut, iar ea a continuat să
locuiască la subsol. Două săptămâni mai târziu, m-a
invitat la botezul copilului.
Trebuia să fim la biserică la ora trei, aşa că după prânz
m-am dus să aştept în camera mea cea îngustă. Era teribil
de frig. Se făcuse întuneric în cameră şi am observat cât de
stranie era lumina de afară. Era o lumină inertă, dar
paloarea ei părea să vină din interior. Apoi a început să
burniţeze. O burniţă neobişnuită: puteam zări stropii unul
câte unul, îi auzeam lovindu-se de geam.
Paşi agitaţi de femeie se auzeau înfundat pe scări. Uşa
se dădu de perete şi Lieni, cu faţa albă, dezgolită şi spălată
pe jumătate, ţinând în mână un bureţel tăvălit în pudră,
spuse cu răsuflarea tăiată:
— Mă gândeam că vrei să ştii. Ninge.
Zăpadă!
închizând strâns ochii şi ţuguindu-şi buzele, îşi trecu
bureţelul peste faţă - avea mâna mare, degetele mari şi un
burete minuscul - şi ieşi.
Zăpadă. în sfârşit, eram în elementul meu. Iar aceia
erau cu adevărat fulgi; cea mai fină gheaţă zdrobită. Ba
chiar mai mult decât zdrobită: spulberată. Dar cea mai
mare plăcere mi-o provoca lumina. Am ieşit pe holul

2
întunecat şi am rămas în picioare în faţa ferestrei. Apoi am
urcat din ce în ce mai sus spre lumină, oprindu-mă la
fiecare etaj să privesc în stradă. Covorul se sfârşi şi scările
se opriră într-o galerie îngustă. Deasupra mea era cerul, iar
sub mine se deschidea casa scării, ce devenea tot mai
întunecată pe măsură ce treptele coborau. Uşa mansardei
era întredeschisă. Am intrat; eram într-o cameră goală,
înăsprită de lumina fluorescentă, care părea aproape artifi-
cială. încăperea îmi apărea rece, nesigură, părăsită.
Podeaua goală era neşlefuită. O saltea întinsă pe nişte
pagini de ziar prăfuite, o bluză albastră şi purtată aruncată
la întâmplare şi o măsuţă de scris şubredă. Nimic mai
mult. ţp Stăteam în faţa ferestrei — ramele erau curbate şi
vopseaua scorojită. Cât de solidă părea de jos această
structură fragilă! Simţeam pe faţă lumina inertă. Fulgii nu
numai că pluteau, se şi roteau. Atingeau geamul şi se
transformau într-o peliculă de gheaţă topită. Sub cerul
palid, acoperişurile erau albe, dar ici, colo băteau în negru
strălucitor. Locul bombardamentului era în întregime alb;
fiecare buruiană, fiecare sticlă aruncată, fiecare cutie de
conserve, fiecare carton se zăreau distinct. Văzusem. Şi
totuşi, ce legătură aveam eu cu această frumuseţe atât de
desăvârşită? Şi atunci, privind liniile subţiri de fum
maroniu ieşind din coşurile hâde şi peretele tencuit şi bine
proptit al casei de lângă zona bombardată, uitându-mă din
camera pustie cu o saltea întinsă pe jos, am înţeles cum
toată magia acelui oraş dispărea şi am simţit toată pustiirea
acelui loc şi a oamenilor care trăiau în el.

3
 O saltea, o măsuţă de scris. Mai fusese şi altceva
acolo când trăia domnul Shylock? Un om atât de distins,
atât de bine îmbrăcat. Iar aceasta era camera lui, scena
plăcerilor sale. Am tras sertarul măsuţei. Un act de
identitate, cu marginile tocite. Al domnului Shylock -
semnătura lui îngrijită. Fotografia boţită a unei fete plinuţe
într-o fustă de lână şi un pulover. Probabil că fotografului
îi tremurase mâna, căci poza, aidoma celor din revistele
care prezintă evenimente importante, părea unică, de parcă
ar fi fost a cuiva care nu se va mai lăsa niciodată
fotografiat. O figură comună, ingenuă, nepurtând vreun
semn al uimirii pe care viciul şi eticheta de „amantă"
trebuie să o fi generat. Stătea în curtea din spate. Casa
dinapoia ei era la fel ca ale vecinilor. Locuinţa ei; am
încercat să refac imaginea în minte, să recreez momentul
când fusese făcută fotografia - probabil la începutul verii,
într-o duminică după-amiază, poate chiar înainte de prânz.
Cine făcuse poza ? Cu siguranţă nu domnul Shylock.
Fratele, tatăl, sora? Acea clipă, acea zvîcnire a afecţiunii
luară sfârşit aici, în camera părăsită dintre coşurile de fum,
care fetei din grădină probabil că i-or fi părut ca o ţară
străină.
M-am gândit să păstrez fotografia. Totuşi, am lăsat-o
unde o găsisem. îmi spuneam: dă, Doamne, să nu mi se
întâmple şi mie! Moartea? Asta se întâmplă tuturor. în
acest caz, dă, Doamne, să las ceva în urmă. Să-mi fie
respectate rămăşiţele pământeşti. Să nu fiu batjocorit. Dar
chiar când încercam să găsesc cuvintele potrivite pentru
ceea ce gândeam, mi-am dat seama că propria-mi călă-
torie, deşi de-abia începută, luase deja sfârşit cu naufragiul
pe care toată viaţa încercasem să-l evit.

Un început sumbru. Nici nu putea fi altfel. Acestea nu

sunt memoriile mele, pe care uneori,
 de-a lungul vieţii, îmi închipuiam că le-aş aşterne pe
hârtie, în linişte, la apusul carierei mele politice. O lucrare
mai mult decât autobiografică, demascarea răului zilelor
noastre, subliniat şi pus în lumină de experienţa personală
şi de acea conştientizare a ceea ce se poate întâmpla, dată
doar de contactul direct cu puterea. Şi totuşi, cartea asta nu
e tocmai cea de care m-aş putea apuca acum. E drept, scriu
în tihnă. Dar nu e tihna pe care mi-o doresc. Căci, departe
de a fi sfârşitul vieţii, am doar patruzeci de ani; şi nu mai
am o carieră politică.
Ştiu că e imposibil să mă întorc la insula mea şi la
viaţa mea politică. Ritmul evenimentelor din colonii e
accelerat, iar schimbările politice şi mai rapide. Am fost
deja uitat şi ştiu că cei care m-au înlocuit sunt la rândul lor
pe cale să fie înlocuiţi. Cariera mea nu e în nici un fel
neobişnuită. Intră în tipare. Cariera omului politic din
colonii e de scurtă durată şi se sfârşeşte abrupt. Ne lipseşte
ordinea. Şi, pe deasupra, ne lipseşte puterea, iar noi nu
înţelegem acest lucru. Confundăm cuvintele şi uralele pe
care le stârnesc cu puterea, iar în momentul în care suntem
provocaţi să le demonstrăm veridicitatea, suntem pierduţi.
Pentru noi politica este o chestiune de viaţă şi de moarte.
O dată ce ne-am implicat, purtăm bătălii mai mult decât
politice. Uneori ne luptăm la propriu pentru vieţile
noastre. Societatea noastră în schimbare sau tranziţie nu ne
protejează în nici un fel. Nu există universităţi sau consilii
orăşeneşti care să ne revigoreze şi să ne pună la adăpost
după ce luptele se vor fi încheiat. Pentru cei care pierd, şi
în final aproape toată lumea pierde, nu există decât o
singură opţiune: fuga. Fuga către o dezordine şi mai mare,
vidul ultim: Londra şi comitatele din jur.
Sunt mulţi dintre noi pe aici, trăind modest şi obscur în
căsuţele lipite una de alta din suburbii. Ieşim sâmbăta
dimineaţa să ne facem cumpărăturile la Sainsbury şi să ne
înghesuim în mulţime. Am cunoscut o glorie mai mare
decât visul vecinilor noştri de a câştiga la pronosport. Dar
în pătura inferioară a clasei de mijloc în care suntem siliţi
să trăim, trecem drept imigranţi. Societatea pacifistă îşi are

1
propria-i cruzime. O dată ce unui om i se răpeşte
demnitatea, el e condamnat nu să moară sau să fugă, ci să-
şi accepte statutul. Uneori mai citesc în The Times câte o
scrisoare pe vreo temă importantă; adresa expeditorului
pare destul de umilă; recunosc câte un nume şi privesc cu
o enormă compătimire răbufnirea unui spirit captiv şi
disperat. Mai deunăzi eram în West End, la subsolul unuia
dintre magazinele acelea unde vânzătorii au numele scris
pe ecusoane de plastic. Mă aflam printre mobile de
bucătărie nelăcuite. Am cerut un uscător de haine
rabatabil, pe care mă gândeam să-l pun noaptea în baia din
hotelul unde locuiam. Vânzătoarea stătea cu spatele la
mine. M-am dus către ea. S-a întors. Figura îmi părea
cunoscută şi n-am mai avut nici o îndoială când am
aruncat o privire în fugă la numele agăţat de bluza ei.
Ultima dată ne întâlniserăm la o conferinţă a ţărilor
nealiniate; soţul ei fusese unul dintre instigatori. Ne
văzusem prin aburul strălucitor al dineurilor şi
petrecerilor. Atunci îşi purta „costumul naţional". Ii dădea
un aer seducător, iar culorile mătăsurilor îi scoteau în
evidenţă tenul asiatic. Acum ţinuta obligatorie de magazin
îi strângea sânii şi coapsele în ridicături neregulate. Mi-am
amintit cum, atunci când ne luam rămas-bun la aeroport,
secretarul trei de la ambasada ei, încălcând regulile stricte
ale protocolului, fugise după ea, în ultima clipă, cu un
buchet de flori pe care în cele din urmă a reuşit să i-1
ofere: darul unui om disperat, care încerca să-şi păstreze
slujba în serviciul diplomatic, temându-se de reîntoarcerea
la lumea anostă din care plecase. Acum stătea printre
mobilele nelăcuite de bucătărie. Nu puteam da ochii cu ea.
Nu am mai cumpărat nimic şi am plecat, sperând să nu mă
recunoască.
Mai târziu, în tren, trecând prin spatele caselor
înnegrite de funingine, al magaziilor dărăpănate, al
apartamentelor închiriate în locuinţele ieftine, în stil
victorian, ale căror grădini, de mult abandonate, fuseseră
transformate în mai familiarele curţi caraibiene, mă
gândeam ce s-o fi întâmplat cu instigatorul. îşi consumă

2
oare viaţa, cu supunere, în vreun birou? Sau, fiind prea
deprimat pentru a-şi lua o slujbă, trândăveşte, cu un venit
infim, în vreuna dintre casele acelea lipite unele de altele
din suburbii ? Trebuie spus că mulţi dintre noi suntem
săraci. Povestea se reduce la câte un paragraf ocazional în
ziarul financiar, care anunţă falimentul unei oarecare bănci
elveţiene. Oricum, nu trebuie să facem din asta o dramă.
Cei mai mulţi am fost prea fricoşi ca să ne îmbogăţim, sau
poate prea naivi. Ne-am privit atât nevoile, cât şi şansele,
în lumina idealurilor fostei noastre non-existenţe.

Se vorbeşte despre pesimismul tinerei generaţii ca şi

când s-ar vorbi despre ateism şi revoltă: ceva de care
trebuie să te desprinzi. Şi totuşi, la aproape douăzeci de
ani de la moartea domnului Shylock, cu această călătorie
la Londra care îmi pare a fi ultima, izolându-mă de tot ce
mi se întâmplase şi tot ce făcusem, starea mea actuală nu
are nimic de-a face cu toţi anii şi toate vizitele mele
anterioare în acest oraş : limuzinele cu şofer, hotelurile,
oficialii plini de solicitudine, portretul lui George al IÎI-lea
din Palatul Marlborough, căsătoria mea, munca mea. Nu
are nimic de-a face cu toate astea, pentru că este legată de
prima senzaţie pe care am trăit-o în mansarda domnului
Shylock, aşa încât tot ceea ce s-a întâmplat între timp pare
să existe doar în paranteze. Ce este real până la urmă ?
Stările mele de atunci şi de-acum sau toate lucrurile pe
care le-am făcut între timp, generate de aceste stări pe care
le-au amplificat la rândul lor?
Ultima dată am văzut pensiunea domnului Shylock
acum câţiva ani. Nu am căutat-o; ministrul cu care luam
cina locuia prin apropiere. Uşa din lemn masiv de la
intrare, cu nituri şi cele două ochiuri de geam cu model,
fusese înlocuită cu o uşă liliachie, etanşă, pe care era scris
numărul străzii cu litere cursive. îmi părea uşa de la intrare
a unui magazin cu lenjerie intimă de damă. N-am simţit
nimic special - acea parte a vieţii mele se încheiase şi o
lăsasem deoparte. Mă întreb dacă aş putea fi la fel de
indiferent şi acum. Până la urmă, Kensington nu e chiar

3
zona unde mi-ar plăcea să locuiesc sau pe care aş vrea s-o
vizitez. A devenit puţin cam aglomerată şi cred că e şi
destul de scumpă. S-a transformat într-un nucleu al
mişcărilor rasiste, iar eu nu am nici o intenţie să fiu
implicat în tot felul de bătălii care nu au nimic de-a face
cu mine. Nu mai doresc să împărtăşesc durerea nimănui;
nu mai deţin mijloacele necesare. Nu voi mai pomeni
nimic despre asta, cu excepţia cuvintelor pe care le scriu,
iar aici glasul politicianului, negustorul cauzelor pierdute,
va fi ignorat cât mai mult cu putinţă. Şi nu va fi greu. Am
avut partea mea de scrieri politice. Dorinţa mea de acum,
în această lipsă de activitate care mi-a fost impusă, este să
păstrez intact vidul final.
Am văzut multe ninsori. Şi continuă să mă fascineze.
Dar nu mai privesc zăpada ca fiind elementul meu. Nu mai
tânjesc după peisaje ideale şi nici nu mai caut să mă pierd
în ele. Orice peisaj se transformă în cele din urmă în
pământ sec, iar strălucirea imaginaţiei se stinge în realitate
de plumb. Nu am putut trăi, ca mulţi dintre compatrioţii
mei exilaţi, într-o locuinţă meschină din suburbii, şi n-am
putut pretinde, nici măcar faţă de mine, că sunt o parte a
comunităţii de aici sau că mă străduiesc să prind rădăcini.
Prefer independenţa unui hotel de la marginea oraşului,
absenţa oricărei responsabilităţi. îmi place acest sentiment
al efemerului. în jur sunt case aidoma celor din fotografia
pe care am găsit-o în mansarda domnului Shylock şi
această răbufnire emoţională mi se pare stânjenitoare. De-
abia observ casele din jur şi nu mă gândesc niciodată la
oamenii care trăiesc în ele. Nu mai încerc să găsesc frumu-
seţe în vieţile celor săraci şi oprimaţi. Urăşte oprimarea,
teme-te de cei oprimaţi.

0 Botezul a fost la ora trei. Pe la fără cinci am coborât în

camera lui Lieni. Era mai dezordine ca de obicei:
mărunţişuri pe etajeră amestecate cu facturi, calendare şi
pachete de ţigări goale; haine aruncate pe pat, linoleum şi
pătuţul copilului; ziare vechi; o maşină de cusut prăfuită şi
petice de pânză. Dincolo de fereastra zăbrelită se întindea

4
grădina din spate. De obicei de culoare gri, acum era albă;
zăpadă aşternută pe buruieni, un copac fără frunze, un zid
înalt de cărămidă. Era parcă o prelungire a atmosferei
deprimante din interior, o continuare a haosului din
cameră. Dar copilul era pregătit, iar Lieni, care îşi pilea
unghiile în faţa oglinzii de pe etajeră, era îmbrăcată,
aranjată şi aproape gata. Era o transformare care mi-a
stârnit întotdeauna interesul. Lieni obişnuia să vorbească
despre ceea ce numea ea „londoneza cea elegantă". Era o
expresie pe care o auzisem folosind-o prima dată într-o
discuţie purtată cu nişte fascişti şi alţii asemenea, cu o
conotaţie îndeobşte negativă, atunci când povestea despre
căsătoria unei englezoaice cu un şef de trib african. Lieni
se percepea ca fiind o londoneză bine îmbrăcată şi de câte
ori ieşeam împreună - câteodată venea şi tânărul inginer
indian cu care avea o relaţie - petrecea destul de mult timp
ca să-şi construiască această imagine, chiar dacă mergeam
la restaurantul italienesc ieftin de după colţ sau la
cinematograf, care nu era cu mult mai departe. Era ca o
datorie pe care o avea mai degrabă faţă de oraş, decât faţă
de ea însăşi.
Petrecerea de botez fusese organizată la subsol, în
camera din faţă. Acum, că ora trei venise şi trecuse,
începuseră să năvălească în dormitor, să întrebe diverse
lucruri şi să-i amintească lui Lieni cât era ceasul. I-a
calmat şi au rămas în dormitor la palavre. Era un cuplu
care venise din afara oraşului. Ii mai văzusem. Ea era
italiancă; avea amintiri triste despre război şi în special
despre lăcomia preoţilor. El era englez ; cel mai pipernicit
exemplar din rasa lui pe care îl văzusem vreodată. Idila
din timpul războiului şi apariţia copiilor îi dăduseră o
considerabilă siguranţă de sine, dar ochii îi rămăseseră
întunecaţi şi ridaţi de suferinţă. Din această siguranţă se
născuse impresia că o „sprijină" pe Lieni; de fapt, el urma
să fie naşul copilului. Un alt oaspete era o italiancă
subţirică, între două vârste, pe care nu o mai văzusem.
Avea maxilare proeminente, nişte ochi obosiţi şi gesturi
extrem de lente. Lieni spunea despre ea că era contesă şi

5
că în Napoli era „cineva"; odată, în Malta, fusese la un bal
la care participase şi regina Elisabeta. „Contesa ar vrea să
cumpere nenorocirea asta de casă", mi-a spus Lieni.
Argoul american se potrivea de minune cu accentul ei
italian. I-am zâmbit contesei şi ea mi-a răspuns cu surâs
ostenit.
în sfârşit eram gata. Englezul cel pirpiriu fugise afară
să caute un taxi. Puţin după aceea, Lieni, care acum
devenise nerăbdătoare, ne-a luat pe toţi să aşteptăm în faţa
porţii. Strada era deja plină de noroi şi fleşcăială. Dar
zăpada rămăsese încă albă pe stâlpii porţii, ascunzând
numele hotelului. Taxiul veni imediat şi englezul cel
pipernicit se repezi la locul de lângă şofer. Era prea gros
îmbrăcat, iar faptul că era agitat şi grăbit îl făcea absurd de
mic. Biserica nu era departe. Am ajuns pe la trei şi
douăzeci. La timp. Nimeni nu era gata pentru noi. Biserica
fusese bombardată, aşa că botezul urma să aibă loc într-o
anexă. Ne-am aşezat într-un soi de anticameră, unde am
aşteptat împreună cu alte mame şi alţi copii. Lieni zâmbea
tot timpul de sub borurile pălăriei, ca o londoneză elegantă
ce se afla. Un copil scâncea. Pe o cutie de lumânări se
găsea un cartonaş: Doi bani lumânarea. Două tinere s-au
îndreptat către cutie, au pus alături nişte monede, au aprins
lumânările şi le-au aşezat în sfeşnic. Mama fetelor ne privi
zâmbind, aşteptându-se să observăm şi să apreciem gestul.
La trei şi jumătate, intră grăbit un bărbat neras şi cu
gulerul murdar.
— Pentru botez ? ne întrebă.
— Da, da, răspunseră femeile.
Ieşi la fel de grăbit şi se întoarse după o clipă.
— Câţi sunteţi ?
Apoi numără singur copiii şi zise: „Trei“.
Dispăru din nou şi reveni la fel de repede ca şi înainte,
deschise uşa şi ne spuse să îl urmăm. Am luat-o în sus pe
scări, printre sfeşnice pentru lumânări - lumânări de doi
bani bucata — şi am intrat într-o cameră cu pereţi
cărămizii. A luat dintr-un cuier o haină albă şi a îndesat-o
pe el. Un preot intră zâmbind. Se îndreptă către un raft, luă
o etolă purpurie cu nişte cruci aurii şi o aranjă cu grijă pe

6
umeri. Bărbatul neras se tot foia, încercând să le dea celor
trei riRşî njşte cartonaşe în folii transparente şi lua#oase.
Botezul înaepu. în sfârşit veni şi rândul plddulaf lut liiani.
— John Cedric, ce îţi oferă biserica? Spune:
„Credinţă".
Dar naşului nu-i prea convenea să i se dea ordine.
Căută dezorientat răspunsul pe cartonaşul ce-i fusese dat.
în cele din urmă spuse : „Credinţă".
— Ce îţi oferă credinţa ? Spune: „Viaţa de apoi".
— Da, părinte, ştiu. Viaţa de apoi.
Preotul mirui copilul cu propria salivă, cu degetul
mare lipit de celelalte. Făcu semnul crucii cu nasul,
aplecându-se deasupra copilului. Cred că la un moment
dat - deşi acum amintirile legate de acest eveniment sunt
destul de vagi - a pus un vârf de sare pe buzele copilului.
John Cedric se strâmbă şi plescăi. Prin naşul lui, se lepădă
de Satana şi îl primi în schimb pe Dumnezeu; intr-un
minut ceremonia se termină. Spre final, Lieni deveni tot
mai solemnă. Aproape plângea când, la sfârşit, se îndreptă
către preot să-i dea bani, pe care — cred — acesta i-a
refuzat. Nu mai era londoneza cea elegantă şi pentru prima
dată în acea după-amiază mi-am amintit că nu era
măritată. A rămas în sarcina naşului firav să ne ridice
moralul în maşină şi până şi Elsa, soţia lui, care de obicei
refuza cu vehemenţă să meargă la biserică, recunoscu că
fusese o frumoasă ceremonie a iertării.
După asta urma să aibă loc petrecerea. Lieni îşi
invitase toţi prietenii. începură să apară înjur de şase, unii
direct de la serviciu. Lieni era în bucătărie, cu hainele ei
de petrecere acoperite cu un sorţ murdar. Naşul cel pirpiriu
făcea pe gazda în camera din faţă. Veniră câţiva maltezi,
uzi până la piele, dar înfofoliţi în impermeabile. Intrară
toţi deodată, vorbind într-un amestec nefericit de engleză
şi limba lor maternă. Mi s-a părut că vorbeau despre slujbe
şi bani şi despre prejudecăţile londonezilor care-i
consideră pe toţi maltezii sclavi albi. Contesa zâmbea
tuturor şi nu spunea mai nimic. Johnny fascistul veni
împreună cu soţia lui. Purta cămaşa cea neagră, semn că

7
„făcuse" vreun cartier. Nevastă-sa era beată, ca de obicei.
Toţi maltezii îl salutară cu căldură.
— Să trăieşti, Johnny-frate! Pe unde-ai operat în seara
asta?
— La Notting Hill Gate, spuse Johnny-frate. Da’ nu
prea era lume.
— Vremea... zise unul dintre maltezi.
— înălţimea sa, doamna, trăgea la măsea în bar,
răspunse Johnny-frate, de parcă asta era o explicaţie mai
convingătoare. Avea aerul lui obişnuit de exasperare
resemnată.
înălţimea sa, auzindu-şi numele, clipi şi încercă Să stea
dreaptă în scaun.
Apărură şi alţi chiriaşi. Fata din Kenya şi prietenul ei,
un beţiv blond, mereu disponibil, incapabil să articuleze
fraze coerente, lucru pe care încerca să-l compenseze
printr-un zâmbet fix şi gesturi extrem de manierate. Apoi
studentul birman zâmbăreţ şi mut, tânărul evreu, înalt şi
profetic, îmbrăcat în negru, un cockney ochelarist, care,
după spusele lui Lieni, avea la fel de multe probleme cu
cele două amante italience ale lui câte avea şi cu poliţia, şi
francezul din Maroc, ce lucra zi-lumină în camera lui,
unde îşi re-crea temperatura din Maroc cu ajutorul unei
sobe cu parafină, şi care traducea thrilleruri americane la
kilogram - câte unul sau două pe lună.
Era întotdeauna plăcut să-i revăd, singurii cunoscuţi în
oraşul străin. Dar îmi păreau mereu la fel: bidimensionali,
oferind versiuni simplificate a ceea ce erau. Nu era chiar
uşor să facem conversaţie; mai puţin grupul maltez. Ne-
am aşezat şi o aşteptam pe Lieni, pe care o auzeam în
bucătărie.
Apăru şi fratele ei. îşi luase liber de la restaurantul din
West End unde lucra ca ospătar. Era palid, chipeş şi obosit.
Nu prea ştia engleză. Lieni intră cu o găleată pentru
cărbuni. în cameră fusese cam frig la începutul serii, acum
se făcea cam prea cald. Mai scoase din cărbuni şi, oprind
puţin căldura, îi spuse fratelui ei:
— Rudolfo, povesteşte-le cum a fost când te-am

8
trimis să cumperi o coală de hârtie.
Rudolfo şi-a supt o măsea şi a schiţat un gest de
nerăbdare, cum făcea mereu când îl rugau să povestească
întâmplarea. Gestul în sine stârni râsul. Apoi veni şi
povestea. Proaspăt sosit la Londra şi neştiind boabă de
engleză, Rudolfo fusese rugat de soră-sa să cumpere hârtie
de scris - trebuia trimisă o scrisoare extrem de importantă.
Aşa că se duse la librăria W.H. Smith şi ceru „nişte hârtie
de şters". Vânzătorul îi arătă imperturbabil farmacia, de
unde se întoarse, negru de mânie, cu un sul de hârtie
igienică.
înălţimea sa se foi în scaun şi căzu în nas pe podea,
fără nici un sunet. Johnny-frate, ca unul obişnuit cu
asemenea întâmplări, se apucă mai întâi să-i aranjeze
hainele şi de-abia pe urmă să o ridice. In cele din urmă o
scoase din cameră.
— Salutare, Johnny-frate!
Era Paul, care intra în încăpere tocmai când Johnny-
frate şi înălţimea sa ieşeau. îi auzisem paşii, îl auzisem
strivind sub pantofi gheaţa şi tăciunii de pe scările
subsolului. Paul era scund, robust, aproape chel şi purta
ochelari. Era blând şi cu un pronunţat accent britanic. Paul
era homosexual. Pentru locatarii de la subsol ai lui Lieni,
cam la atât se reducea „personalitatea" lui. îi plăcea să-şi
pună şorţul şi să facă tot felul de treburi prin casă. îi plăcea
să măture mizeria, să o adune şi, înainte să o arunce, să se
laude cu cantitatea pe care o strânsese. îi plăcea să nete-
zească feţele de masă şi lenjeria de pat şi foarte des îl
găseai călcând. Primul lucru pe care îl făcea ori de câte ori
venea la Lieni era să-şi exprime oroarea faţă de dezordinea
desăvârşită şi se apuca na măture. Aşa că ieşi să-şi ia
şorţul şi mătura. I ,ieni se întoarse cu el, aducând o altă
găleată de < arbuni, pentru focul pe care deja îl suportam
din ce în ce mai greu.
— Bietul Johnny! zise Paul.
— Spune-le, Paulo! îl îndemnă Lieni.
El se strâmbă.
— Haide, zi-le. Spune-le cum are ea un sân mtr-o

9
parte şi celălalt....
Maltezii cei nefericiţi râseră.
— Mă duceam într-o zi să-l văd pe Johnny,
înţelegeţi..., începu Paul, subliniindu-şi accentul.
Dormeau. înălţimea sa era dezbrăcată. Cam atât.
— Prostii, zise Lieni. Hai, povesteşte-le.
— Dormea, înţelegeţi? Şi era dezbrăcată. Şi... un sân i
se ducea într-o parte şi altul în cealaltă parte.
Nasul i se încreţi şi faţa i se schimonosi a dezgust.
Focul ne năucise pe toţi. Tânărul alcoolic împărţea
mecanic ţigări. Francezul, cu o figură lipsită de expresie,
stătea nemişcat în tunica lui de la armata americană, pe
care o purta întotdeauna prin pensiune. Elsa şi bărbatu-său
tot intrau şi ieşeau din bucătărie. Contesa stătea pe scaun
zâmbind. Nu ştiu ce ne pregătea Lieni, dar hotărâse că nu
trebuie să ne stricăm pofta de mâncare. Nu mai avea ce
poveşti să ne spună, dar de câte ori intra în cameră —
mereu cu o altă găleată de cărbuni — ne punea să cântăm,
să dansăm sau să începem câte un joc. Făceam după cum
ni se spunea; ne era şi mai cald. în cele din urmă ne
lipiserăm toţi de pereţii umezi, jj’t Sună soneria de la
subsol. Lieni dădu fuga în hol. Am auzit-o vorbind cu
cineva. Era o voce domoală de bărbat. Am presupus că e
inginerul ei. O aşteptam să-l aducă înăuntru. Era timid şi
nu prea ştia engleză, dar această petrecere era în bună
măsură şi a lui. Am aşteptat. Am auzit uşa de la dormitor
trântindu-se şi apoi cum o încuie cineva. Pe hol se auzeau
paşi, uşa subsolului se deschise şi se închise încet. Apoi
paşii urcară afară, strivind tăciunii şi zăpada îngheţată ca
pe nişte frunze uscate. Lieni nu s-a mai întors.
Elsa ne-a povestit ce se întâmplase. Inginerul îşi
adusese hainele la spălat — ăsta era obiceiul lui. O dată,
de ziua lui Lieni, pusese un cadou, o bijuterie, într-unul
din buzunarele hainei lui albe şi nu zisese nimic. Acum,
Lieni, văzând hainele, se dusese direct la buzunare. Şi a
dat peste o scrisoare. Era de la familia inginerului din
India: era căsătorit şi avea şi copii. Poate fusese un gest
intenţionat de cruzime sau curaj; poate fusese accidental.

10
Inginerul nu a negat nimic, nici măcar n-a încercat să se
apere sau să o liniştească pe Lieni. Când ea s-a închis în
cameră, el şi-a luat pur şi simplu hainele şi a plecat.
Ăsta a fost sfârşitul petrecerii. Unul câte unul şi doi
câte doi, maltezii şi chiriaşii au plecat. Rudolfo s-a întors
la restaurantul lui. Johnny-frate încerca să-şi resusciteze
nevasta în bucătărie şi reuşea: devenise turbulentă. Elsa şi
bărbatul ei se pregăteau să prindă trenul care să-i ducă în
afara oraşului. Lieni a rămas închisă în cameră, departe de
haosul de unde, cu doar câteva ore în urmă, apăruse ea,
eleganta londoneză. Contesa stătea în continuare pe scaun
şi privea în jur. Paul, încă în şorţul de bucătărie, făcea
curat şi ne îmbia cu mâncare.
M-am dus la o petrecere la Consiliul Britanic pe
Davies Street. Am flirtat cu tot felul de lume, am purtat o
conversaţie ironică şi plină de duh cu o franţuzoaică
leneşă. Discuţiile astea cu franţuzoaice m-au obosit
întotdeauna. Şi totuşi, la final, am făcut ceea ce se aştepta
de la mine.
— Dansezi ? i-am spus.
S-a ridicat deodată. Şi în acel moment a apărut - nu
ştiu de unde - impulsul de a fi crud. I-am zis :
— Eu nu.
Şi am plecat. M-am înapoiat prin parc. Zăpada îmi
scârţâia sub pantofi; mă uimea faptul că, deşi era frig, mie
îmi era sete.
Eram în pat în noaptea aceea, când am auzit pe cineva
suspinând lângă uşa mea. Era Lieni, cu ochii înroşiţi, stând
pe holul rece. I-am spus să intre. Stăteam pe marginea
patului, iar ea mi se aşezase în braţe. Nu era o femeie
firavă şi, în loc să mă preocupe nefericirea ei, mă gândeam
la greutatea ei, la oasele ei care îmi striveau carnea. Ştiam
unde vor duce lacrimile ei. Dar nu aveam chef. Mi-am
scuturat picioarele amorţite. S-a agăţat de gâtul meu. M-
am ridicat şi ea a alunecat pe podea. S-a aşezat şi a
continuat să plângă, bătând uşor cu degetele groase în
braţele tapiţate ale scaunului. I-am spus să se liniştească,
suspinele ei deveneau din ce în ce mai sonore. Apoi i-am

11
spus să plece. Spre surprinderea mea, s-a ridicat şi a ieşit
fără un cuvânt. M-am simţit prost şi jenat. îmi spusese
odată că „Lieni“ e corespondentul maltez al lui „Helen“ şi
adăugase:
— Ai văzut vreodată vreo Helen care să fie atât de
grasă?
Dar nu era grasă. M-am gândit la întâmplările de peste
zi; îmi păreau atât de îndepărtate. Mi-a trecut prin cap să
mă duc după ea. în jos, pe scara întunecată în spirală; să
trec pe lângă mirosul stătut şi îngheţat de la parter, unde
era camera de zi comună în care nu stătea nimeni
niciodată, şi apoi pe lângă amestecul straniu de miros de
bebeluş şi de mâncare arsă de la subsol. în camera lui
Lieni lumina slab o veioză mică, destul ca hainele ei
agăţate pe uşă să se vadă prin geamul îngheţat. Am apăsat
clanţa; uşa s-a deschis. Un haos de lumină slabă şi umbre
întunecate: haine, hârtii, cutii, chiuvetă, pătuţul copilului,
maşina de cusut, cuierul. Lieni era în pat, dormea profund.
Aceasta a fost prima mea ninsoare.

12
 2

C
âtă dreptate aveau strămoşii noştri arieni să creeze zei.
Alergăm după sex şi nu ne alegem decât cu două trupuri
despărţite, într-un pat întinat. Idealul erotic, zeul, ne
ocoleşte. Se întâmplă astfel de fiecare dată când, ieşind
din noi înşine, nu căutăm decât prelungiri ale propriei
noastre fiinţe. Cu oraşele se întâmplă ca şi cu sexul.
Căutăm un oraş tangibil şi găsim doar un conglomerat de
celule separate. în oraş, mai mult ca oriunde, ni se
reaminteşte că suntem indivizi, unităţi. Şi totuşi ideea de
oraş rezistă; ceea ce căutăm, în zadar, este zeul oraşului.
Atât de repede m-a decepţionat Londra. Marele oraş,
centrul lumii, unde, fugind de dezordine, am sperat să
găsesc începutul ordinii. Atât de multe îmi promisese
concreteţea acestui oraş! Acel miracol al luminii, suav,
fără umbre, întotdeauna protector. Se vorbeşte de lumina
de la tropice sau din sudul Spaniei. Dar nici o altă lumină
nu e ca cea din zonele temperate. Era cea care dădea
substanţă tuturor lucrurilor şi desfăcea culoarea din inima
tuturor obiectelor. Pentru mine, care veneam de la tropice,
unde ziua se preschimbă brusc în noapte, apusul era ceva
nou şi fascinant. Stăteam în camera lui Lieni de la subsol
şi, din mijlocul acelui talmeş-balmeş, studiam lumina,
nedorind să pierd nici o nuanţă din culorile în schimbare.
Lumina dispărea imperceptibil; rămânea un albastru care
se adâncea treptat, astfel

13
 încât, înainte ca felinarele să-l tulbure, lumea părea a fi
una acvatică, ca şi cum am fi fost pe fundul unui ocean.
Apoi, noaptea, cerul părea atât de jos, încât păşeai ca sub
un coviltir; şi toate luminile oraşului, cu strălucirea lor
aparent captivă, ardeau atât de intens; iar uneori străzile
ude scânteiau şi ele.
Acesta era oraşul, lumea. Aşteptam momentul 9
culminant. Tramvaiele de pe malul Tamisei aveau licăriri albastre.
Apa era străjuită şi străpunsă de reflexe de lumină: albastre şi
purpurii şi galbene, încântare! Sufletul lui trebuia să fie undeva.
Dar zeul oraşului ne ocolea. Tramvaiul era plin cu oameni singuri,
fiecare întorcându-se în propria celulă. Fabricile şi depozitele, ale
căror lumini exterioare împodobeau fluviul, erau pustii şi vino-
vate. Mă jucam cu tot soiul de nume celebre în timp ce mă
plimbam pe străzile goale şi rămâneam privind pe poduri. Dar
magia numelor se estompă în curând. Aici era apa, aici podul,
dincolo clădirea aceea faimoasă. Zeul rămânea însă ascuns. Incan-
taţia numelor nu primi răspuns. în marele oraş, atât de tangibil
graţie luminilor sale care dădeau culoare şi betoanelor
neînsufleţite - pentru mine tot atît de lipsite de culoare ca şi
gardurile putrezite de lemn şi acoperişurile de tablă ondulată -, în
acest oraş bine definit, viaţa era bidimensională.
în sala de curs era un student englez care, din cauza
propriei nesiguranţe, se ataşase de mine, un străin.
înfăşurat în fularul cu însemnele universităţii, era
condamnat unei non-existenţe viitoare; dar l-am ascultat.
Ambiţiile lui se schimbau de fiecare dată. într-o
săptămână s-a întâmplat să fie poezia. Avea el o
slăbiciune, spunea, pe care nu se aştepta să o înţeleg,
pentru natura engleză şi regiunile rurale ; îmi amintesc că
„verdele ierbii necrescute“ era una dintre replicile lui
preferate. Săptămâna următoare a fost filosofia.
—Spune-mi, arăt eu a creştin ? Da ? Ha! Asta cred
ei!
Şi în săptămâna care a urmat:
— Ia uită-te la mine. Crezi că o să ajung prim-ministru?
Era ca mine; avea nevoie să fie călăuzit de ceilalţi.
Din sălile de curs şi cantina şcolii, până la pensiune,
unde francezul bătea la maşină fără oprire şi Lieni

14
sporovăia întruna în camera ei de la subsol, iar Duminicu,
de asemenea maltez, vorbea despre evadare. Duminicu
era scund şi îndesat; lucra la un magazin universal şi
punea bani deoparte. O dată pe săptămână se ducea la
film, iar în restul timpului stătea închis în cameră, doar în
vestă şi pantaloni, şi citea ziare şi reviste sau dezlega
cuvinte încrucişate. La masa de seară, îşi lua conserve de
carne sau de peşte şi mânca direct din ele, cu un cuţit.
Spunea că în Malta avea o familie înstărită şi nu se prea
înţelegea cu Lieni, pe care o considera inferioară lui ca
statut social. îi displăcea complet când o făcea pe şefa cu
el la Londra. Şi totuşi nu pleca. Reacţia lui la umilinţă era
cleptomania. Fura neîncetat din magazine şi
supermarketuri, şi întotdeauna avea câte un mărunţiş nou
de arătat. „Nu sunt ca unii pe care îi cunosc, care cumpără
ceva cu cinci şilingi şi spun că au plătit cinci sute. O să
fiu sincer cu voi. L-am furat", obişnuia să spună. f Şi din
pensiune, pe holurile Consiliului Britanic, îmi exersam
franceza, mă implicam în dificile conversaţii de salon -
ale căror veleităţi nu le-am înţeles niciodată pe deplin —
cu diverse domnişoare şi doamne şi cu alţi angajaţi care
pretindeau, probabil pe drept, că provin din familii bune.
încercam în mod ridicol să pronunţ o-urile tăiate
norvegiene, când vorbeam cu norvegiencele, şi ./-urile
suedeze când mă întreţineam cu suedeze.
Toate măsurile premergătoare invitaţiei la film, încăperea
în formă de carte, toate stângăciile intenţionate şi
transformate în atingeri de haine şi sâni, buzele întâi
refuzate, apoi oferite, expresia intensă de pe figura tinerei
care se pregăteşte să fie sedusă.
Nu a existat nimeni care să îmi ghideze paşii prin
Londra. Nu a existat nimeni care să-mi lege trecutul de
prezent, nimeni care să-mi observe consecvenţa sau
inconsecvenţa. A depins de mine să-mi aleg imaginea şi
am ales-o pe cea mai la îndemână şi mai atractivă. Eram
dandy-ul, extravagantul din colonii, căruia nu-i păsa de
burse. De fapt, venitul meu era mic, iar banii pe care mi-i
stabilisem de cheltuială reprezentau jumătate din el; nu

15
 mă gândisem că aş putea fi fericit cheltuind fără să câştig.
Am făcut, totuşi, cunoscut faptul că în insula mea ai mei
erau importatori de Coca-Cola. Cei din jur au fost mai
puţin impresionaţi decât mă aşteptasem. Dar respectul cu
care eram tratat de către băieţii din insulă — pentru care
acest lucru avea o mare importanţă - mi-a fost de mare
ajutor, iar Lieni era mereu gata să intre în joc. Lieni.
Ziceam că n-am avut nici un ghid, şi aşa mi s-a părut tot
timpul. Mai era însă şi Lieni, în camera ei de la subsol. O
vedeam în fiecare zi. Credeam că ia ca atare personajul
pe care îl fabricasem şi că încearcă să-l îmbunătăţească.
însă ea era cea care — îmi e atât de clar acum - prin
sfaturi şi linguşeli, crease imaginea bărbatului bogat din
colonii. Devenim ceea ce părem a fi în ochii altora. Se
prefăcea că sunt mai bogat decât îi spuneam eu. îmi
atrăgea mereu atenţia asupra înfăţişării mele, care până
atunci nu mă preocupase, fiindu-mi suficient să ştiu că nu
arăt chiar ca un monstru. Lieni a fost cea care mi-a spus
că am ochi tulburători şi că părul meu tăciune, bogat şi
moale, poate fi şi mai tulburător. Lieni a
fost cea care m-a târât prin magazine să-mi cumpere
haine, sugerându-mi să port brâul cel roşu. Ea Imcuse
printr-un război al cărui farmec, estom- pându-se o dată
cu venirea păcii, s-a redus la amintirea unei aventuri cu
un ofiţer indian în Italia. Aşa îmi explica ea interesul pe
care i-1 stârneam. Mă neliniştea statutul meu de surogat,
dar în acelaşi timp mă şi flata; şi nu presupunea nici o
obligaţie. Am devenit sârguinciosul ei învăţăcel.
Ajunsese o plăcere să mă pregătesc pentru seratele de
la Consiliul Britanic, când aşteptam, cu braţele atârnând
moale pe lângă trup, să fiu înfăşurat în brâul cel
cărămiziu. Dansam cu mişcări exagerate, dacă mă
găseam în faţa unui public — vreun intelectual sărac din
insula mea care, căutând companie, mă sufoca cu
nemulţumirile sale şi pe care, îmi dădeam seama, îl
exasperam cu micile mele frivolităţi. Tot Lieni a fost cea
care mi-a spus că ar trebui să sacrific o jumătate de
coroană de două-trei ori pe săptămână, ca să fiu văzut

16
ajungând la şcoală cu taxiul, deşi făcusem cea mai mare
parte din drum cu autobuzul. Ea era cea care mă îmbrăca,
mă lăuda şi mă trimitea în cuceriri. Mie îmi plăcea acest
joc, iar băieţii mei din insulă, pe care mă bucuram să-i
văd, înnebuniţi după orice era la modă, oricând gata să
tolereze şi uneori, dacă era bine jucat, gata să admire
ceea ce li se părea absurd, băieţii din insulă mă apreciau.
Iar eu exageram în rolul pe care ei îl preţuiau.
— Dragul meu, i-am spus băiatului cu fularul
purtând însemnele universităţii, pe care l-am întâlnit când
ieşea din ceainărie, una dintre multele extrem de
populare, dragul meu, să nu te mai văd niciodată, dar
niciodată, ieşind pe această uşă. Şi să ţii minte că
singurul folos al acestui fular de la colegiu este să-ţi
lustruiască pantofii.
Bineînţeles că eu nu aşa îmi amintesc toată povestea;
probabil că fusesem doar vag dispreţuitor.
V-am citat istorisirea aşa cum a circulat ea în insula
Isabella câţiva ani mai târziu, când deja câştigasem ceva
popularitate. Şi trebuie să recunosc că eram mulţumit că
personajul pe care îl fabricase Lieni devenise, în felul său
umil, o legendă.
Dar Lieni, cu perspectiva limitată a femeii asupra
lumii, mă trimisese în cucerire. Dorea să aibă parte sau,
în orice caz, să fie martora victoriilor mele; se aştepta să-
mi aduc femeile în pensiune. Şi pentru că asta se aştepta
de la mine, m-am conformat. Nu a fost dificil. Pe holurile
Consiliului Britanic se găseau întotdeauna femei gata să
se lase cucerite. Acele holuri puteau fi extrem de
dezgustătoare, cu africanii lor în gulere scrobite şi albe şi
ochelari cu rame aurite, care, cu accent stricat, proclamau
nedreptatea şi nemulţumirile drept virtuţi, căutând
recompense sexuale de la cei inocenţi. Cu toate astea,
preferam holurile Consiliului în locul culoarelor şcolii.
Nu puteam separa acele studente silitoare, care
beneficiau de burse, de imaginea familiilor lor, de
încrâncenarea şi ambiţiile meschine care le fuseseră
inoculate. Le ştiam prea bine limba. îmi era mai la

17
 îndemână să am o relaţie cu cineva a cărui limbă să nu o
pot vorbi. Din holurile Consiliului ajungeam ocazional în
câte o galerie de artă. Mi se părea că acele imense
încăperi, care dădeau una în alta şi care îmi ofereau scuza
perfectă să mă mişc înainte-înapoi, stânga-dreapta, erau
terenul perfect pentru vânătoare. M-am întristat să văd că
nu eram singurul care întrevăzuse infinitele posibilităţi
ale galeriilor, în schimb, trenurile către centrele de
cultură din provincie au fost, o spun cu mândrie, o
descoperire care îmi aparţine în totalitate.
Era pe atunci un tren care mergea spre Oxford, de
pildă, în fiecare miercuri. Pleca din gara Paddington la
douăsprezece fără un sfert şi ajungea la Oxford la unu
fără trei minute, iar biletul
dws-întors costa şapte şilingi şi şase peni. Kuropencele
erau foarte uşor de cucerit. îmi aduc aminte că, spre
sfârşitul anilor ’40, era moda culo- i dor pale, şterse.
Purtau pantofi bej fără tocuri şi lileizerele lor erau
aproape întotdeauna cafenii. ('autam să-mi aleg raţional
compartimentul, dar HI cele din urmă cedam instinctului
şi norocului, • Aci, atunci când vine vorba de astfel de
chestiuni, aint la fel de eficiente ca orice altceva. Nu
încer- ' am să leg numaidecât o conversaţie. Aşteptam
până trecea controlorul. Biletul pentru excursii era, cum
nu se poate mai nimerit, cafeniu, spre deosebire de
biletul normal, care era verde. Dacă lata scotea un bilet
cafeniu, îmi dădeam seama imediat că e turistă ca şi
mine. Aveam grijă să mă dotez cu reviste, în special cu
Punch, care apărea, ca şi acum, miercurea. Asta le
ofeream, şi îl primeau de fiecare dată. Iar atunci drumul
era deschis pentru acel gen de conversaţie în care
devenisem expert. Franceza silabisită, întrebările despre
o-ul tăiat norvegian şi jr-ul suedez, urmate de invitaţia de
a vizita centrul cultural împreună. în oricare dintre cele
trei sau patru etape, întâlnirea putea lua sfârşit. Dar când
eşti cu chef, cum spun francezii, când eşti complet
dedicat şi implicat, marja de eroare este mică. M-aţi
crede dacă v-aş spune că am dat lovitura în patru

18
miercuri la rând în trenul de Oxford? O norvegiancă -
Norvegia, ce ţară! Un loc a cărui reputaţie în domeniu e
ştirbită de notorietatea supraestimată a vecinei sale,
banala Suedie —, o doamnă şi o fată, ambele
franţuzoaice, şi o elveţiancă din partea germană. După
această ultimă aventură, extrem de deranjantă, mi-am
îndreptat atenţia în altă parte.
^Şi a fost cu adevărat incomod. Nu ne-am plimbat pe
scările de lemn în spirală ale colegiilor pustii, nu am
explorat sufrageriile spaţioase ale studenţilor acum în
vacanţă şi dormitoarele lor înghesuite.
Am mers şi iar am mers, oprindu-ne din când în când
pentru un suc, şi am încheiat ziua înapoi la Londra, în St.
John’s Wood, unde, cu toate că era trecut de unu
noaptea, noi încă ne plimbam, după nenumărate ceaiuri
fierbinţi, deşi o emoţie, pe care nu o mai încercasem
până atunci, ar fi fost suficientă să-mi dea energie. Pe
străzile pustii - un amănunt ca ăsta ne permite să
observăm schimbările, căci acum aceleaşi străzi sunt la
fel de pline şi de zgomotoase la două noaptea ca şi ziua
—, pe străzile părăsite mi-a făcut o declaraţie care m-a
mişcat, deşi am încercat să-i rezist. Beatrîce hotărâse că
voi fi prietenul ei. Mi-a explicat semnificaţia cuvântului,
şi mi-era teamă că aştepta o invitaţie în cămăruţa mea în
formă de carte. Dar nu; ne-am plimbat iar şi iar în jurul
locuinţei ei din St. John’s Wood, iar când, în cele din
urmă, ne-am oprit în faţa casei ei şi a venit momentul să
ne despărţim, am răsuflat uşurat văzând că nu aştepta
nimic de la mine. M-a sărutat uşor pe buze — vedeţi cât
de repede am cedat tentaţiei - şi doar pentru o clipă
palma ei a întârziat pe faţa mea, ca şi cum ar fi vrut să-i
reţină forma. Apoi mi-a spus că fusese un început bun.
M-am întors la pensiune agonizând. Mă îndoiam că
ştiusem vreodată cum arăta. Mă complăcusem | cu totul în
starea ei. Ea a condus; eu am urmat-o. Când mi-a făcut
acea declaraţie, m-am simţit obligat să-i răspund. Am fost
atent să nu mă expun — nu aşa procedam la aceste întâlniri
—, dar i-am dăruit o bancnotă de un dolar din insula

19
 Isabella, pe care o ţineam în portofel ca s-o folosesc atunci
când discuţia despre j'-ul suedez îşi pierdea din savoare.
Atunci, faptul că i-am oferit bancnota mi s-a părut
important — cât de repede ne fâstâcim când ne copleşeşte
emoţia! Acum, din acea emoţie nu mai rămân decât
neliniştea şi teama. Ameninţarea unui „început bun“,
ameninţarea, tot mai des formulată, I
I I unui tată care urma să sosească din Basel în două

săptămâni, un „om de cultură" pe care ţinea m apărat să

mi-1 prezinte, de vreme ce aveam atâtea în comun.
A intervenit şansa. Ziua aceea a rămas întreagă,
neîntinată. Să fi fost totuşi vorba de şansă? N-aş li găsit
oare acea ordine pe care o căutam, n-ar fi apărut ea
printr-o completă desprindere de trecut, dacă aş fi
acţionat atunci când am fost atât de mişcat? Atunci
aveam însă propriile-mi îndoieli; nu eram sigur dacă în
timpul acelei zile nu fusesem decât ceea ce dorise ea să
fiu. Şi totuşi, mă întreb : nu ar fi fost mai bine sau, în
orice caz, mai amuzant, dacă l-aş fi întâlnit pe tatăl ei,
omul de cultură — expresiile astea europene: cât de
demodat şi straniu M i m ă ! — şi dacă aş fi fugit cu fata
aceea şi am fi muls vaci în munţi şi zăpadă şi am fi
frământat brânză pe dealuri?
Dar a intervenit şansa — voi lăsa cuvântul aşa cum
e. In dimineaţa următoare a sosit o scrisoare într-un plic
micuţ. Vreau să-ţi dau înapoi dolarul. Te rog să-l
primeşti. Atât; nu tu Dragă, nu tu cu dragoste. Elveţianca
cea raţională! Misterul se dovedea a fi prea mult pentru
ea, prefera să-l evite. înţelesese că relaţia noastră era mai
mult decât absurdă, era nepotrivită. Şi simţise absenţa
oricărei virtuţi.

Să vă explic. Virtus: cum se poate ca cineva care a

trecut prin Colegiul Isabella Imperial şi a studiat latina cu
domnul maior Grant să nu ştie sensul cuvântului? Să
mergem în cămăruţa în formă de carte; să păstrăm în faţa
ochilor întreaga scenă: închidem uşa şi ne apropiem de
figura fetei, care, deja serioasă şi inexpresivă, stă cu faţa
întoarsă, imobilă. Era un moment previzibil. Dar e cel de

20
care mi-era groază. Amândoi naufragiaserăm în Londra,
marele oraş, eu cu trecutul şi tenebrele
mele, ea fără îndoială cu ale ei. întotdeauna apăreau, în
momente ca astea, discuţii despre trecut, despre privelişti
familiare, despre care le rugam să-mi povestească, pentru
ca mai apoi să-mi fie teamă să ascult. Nu mi-am dorit
niciodată, nici măcar ca efort de imaginaţie, să vizitez
fermele lor normande, sau apartamentele din Nassjo -
care se pronunţa ca englezescul Neshway -, sau casele
situate la marginea fiordurilor din cărţile de geografie. N-
am vrut niciodată să aflu nimic despre oamenii şi relaţiile
care le leagă iremediabil de aceste locuri, derizoriu ale
cărui prizoniere erau deja. Nu mi-am dorit niciodată să ne
amestecăm nici aurele, nici tenebrele. Limbajul pe care îl
folosesc trebuie înţeles. Descriu un eşec, o neputinţă, iar
aceste lucruri sunt atât de intime. întreaga viaţă mi-am
petrecut-o printre femei, nu puteam concepe o existenţă
departe de ele sau de influenţa lor. Poate că relaţia pe care
o aveam cu Lieni îmi era suficientă, poate că toate
celelalte nu erau decât perversiuni. Intimitate; cuvântul
îşi conţine oroarea. Aş fi putut rămâne pe vecie la sânul
unei femei, mai ales dacă era unul plin, greutatea lui dând
semne discrete că ar avea nevoie de susţinere. Dar mai
era şi pielea, mirosul pielii. Erau umflăturile şi
zgârieturile, o mulţime de detalii care mă puteau stârni.
Eram perfect în stare de actul care mi se cerea, dar adesea
o făceam ca şi când m-aş fi îmbătat sau aş fi mâncat două
mese una după alta. Intimitate; era violare şi autoviolare.
Aceste scene din camera în formă de carte nu se sfârşeau
întotdeauna cu bine ; se puteau încheia cu lacrimi, uneori
cu furie, un sân devenit inutil şi vârât înapoi la locul lui,
uşa trântită şi camera care părea că are nevoie imediată
de purificare.
Dar în acelaşi timp, mai era şi „personajul" meu. Am
început să colecţionez trofee de la fetele care veneau în
cămăruţa în formă de carte: ciorapi de
nylon, diverse minuscule obiecte de îmbrăcăminte, Im
chiar o pereche de pantofi de la o fată care crezuse că va

21
petrece noaptea acolo. Şi pe cuvântul meu că nu din
fetişism ! Deşi nici măcar acum nu pot înţelege din ce
motiv. Cred că auzisem sau citisem că pe unii bărbaţi îi
excită gândul că fetele MC întorc acasă sau călătoresc prin
metrou fără anumite accesorii. La fel cum nu pot înţelege
nici de ce am început să ţin un jurnal al vieţii mele
mtime. îmi amintesc că l-am început din plictiseală şi
lene; dar foarte curând se transformase într-un soi de
experienţă autoerotică. Ceea ce voiam să analizez eram
eu însumi, propriile mele reacţii. Ridicol! Demn de
dispreţ! La fel mi se părea şi mie, chiar şi atunci. Şi totuşi
am perseverat, oprindu-mă doar când am descoperit că
Lieni, care mă trimitea în lume să cuceresc, îl citea cu
aceeaşi regularitate cu care scriam eu. Nu m-am supărat.
Asta era relaţia pe care o aveam noi, nu mă deranja să
vină la mine în cameră la ore nepotrivite şi să-mi citească
scrisorile. Salutam o astfel de implicare. Dar n-am mai
scris în jurnal. într-una din seri le-a povestit despre el
chiriaşilor, în camera de jos; toţi au luat-o ca pe o glumă
izbutită, demnă de „personajul" meu. Francezul mi-a
spus:
— Ar trebui să te duci în Franţa şi să te-nsori cu o
franţuzoaică.
Probabil însă că se gândea la cu totul altceva, de
exemplu la cina pe care o luase la Lieni, pentru că a
adăugat:
— O să-ţi facă nişte mâncăruri extraordinare numai
cu puţină pâine şi puţină brânză.
După asta Lieni a devenit şi mai degajată. îmi recita
în faţa chiriaşilor fragmente întregi din jurnal, pe care
evident că le memorase, şi, în felul ei maltez şi nostim,
mă prindea de şliţ, ameninţând că-mi smulge „chestia" cu
dinţii. în momente de amuzament maxim, a încercat chiar
să mă dezbrace.
Aşa că imaginea mea de la pensiune s-a îmbogăţit cu
acest adaos comic.
Semnalele de avertizare deveniseră cât se poate de
clare. Şi totuşi, atunci mi se părea că mă joc doar, că

22
 micile trofee pe care le păstram şi jurnalul de care mă
apucasem nu reprezentau decât partea non-existentă a
sinelui meu. Ca şi când ne-am juca tot timpul. Ca şi când
personalitatea, cu toate rătăcirile şi devierile deliberate,
cu toate inconsecvenţele ei evidente, nu ar rezista
laolaltă. Sunt anumite stări de spirit în care, mai ales în
perioade de stres, ne scufundăm imperceptibil. Şi doar
când încercăm să ne ridicăm la loc, ne dăm seama cât de
mult ne-am deformat, în ciuda constantei conştiinţe a
echilibrului mintal şi faptului că suntem întregi. Venind la
Londra, în căutarea ordinii, în căutarea momentului
culminant, a prelungirii sinelui care trebuie să fi apărut în
acest oraş al luminilor fermecate, a trebuit să grăbesc un
proces care părea că mă ocolise. Am încercat să-mi creez
o imagine. Mai făcusem acest lucru o dată şi aşteptam
reacţia din ochii celorlalţi. Dar de data asta nu mai ştiam
ce eram, ambiţiile îmi apăreau tot mai vagi şi apoi
dispărură cu totul, şi m-am trezit tânjind după
certitudinile vieţii mele din insula Isabella, pe care altă
dată le respingeam, privindu-le ca pe începutul unui
naufragiu.
Naufragiu: am mai folosit o dată acest cuvânt. Având
în vedere faptul că sosisem dintr-o insulă, era cuvântul
care îmi venea mereu în minte. Şi asta era exact ceea ce
simţeam că mi se întâmplase din nou în marele oraş:
aveam sentimentul că plutesc în derivă, ca o celulă
perceptivă ce poate fi alterată, chiar şi în trecere, de orice
întâlnire. Fiul-amantul-fratele lui Lieni, actorul care joacă
roluri private în spaţii publice, tânărul sensibil cu o fată
ca Beatrice, bruta cu o fată care, dezbră- cându-se, mi-a
oferit un spate şi o piele extrem de
impre şi care, izbucnind în lacrimi la dezgustul
....a făţiş - cât de nepotrivit se poartă oamenii în
momente extreme mi-a arătat o poză a fermei I I
normande. Mi-a fost mult timp ruşine după m eastă
ultimă experienţă deoarece chiar am ţipat la biata fată.
Sunt vinovat de trei, cel mult patru acte de cruzime
veritabilă în întreaga mea viaţă, mi mai mult. V-am

23
povestit două dintre ele, căci au întâmplat relativ aproape
unul de celălalt, intr-o perioadă marcată de stres.
In oraşul imens, atât de tridimensional, atât de
înrădăcinat în pământ şi care-şi trăgea culoarea din
asemenea profunzimi, doar oraşul însuşi era real. Cei care
intram în el ne pierdeam concre- loţea; eram prizonierii
unei condiţii fixe, inerte. Şi, în această falie crescândă
dintre noi şi oraşul l>rin care păşeam, ţineam evidenţa
întâlnirilor disparate, care nu aveau legătură nici măcar cu
noi, cei care nu mai eram nimic mai mult decât
observatori: fiecare dintre noi era redus la acest şir de
întâlniri succesive, astfel încât, mai întâi experienţa, şi
apoi personalitatea noastră se divideau ameţitor în
compartimente. Fiecare îşi ascundea propriile sale
tenebre. Lieni, studentul englez cu fularul lui, Duminicu,
ce va rămâne mereu în mintea mea stând în vestă şi
pantaloni pe patul îngust şi pătat de spermă, scobind într-
o conservă după bucăţi de şuncă, cu mustaţa mişcându-se
deasupra unor buze flasce, vorbindu-mi printre
înfulecături sonore despre evadarea lui iminentă. Şi eu.
Se apropie deja accesele ascuţite de panică. Nu groaza de
a mă simţi pierdut şi singur, ci panica de a nu mă mai
simţi un întreg. Ameninţarea vieţilor celorlalţi, amintirile
priveliştilor personale, relaţiile, ordinea care nu îmi
aparţinea. Tânjisem după vastitate. Cum o puteam
dobândi în acest oraş? Cum îmi puteam modela propria
ordine cu toate aceste aventuri şi întâlniri disparate, când
eu nu eram niciodată la fel şi când nu exista nici măcar
un fir care să le ţină împreună? Apăreau la nesfârşit din
beznă şi nu puteau fi localizate sau fixate. Şi
întotdeauna, la sfârşitul serii, era cămăruţa în formă de
carte, fereastra înaltă şi eu, scu faţa spre lumină sau spre
oglindă.
Apăruseră toate semnele. Prăbuşirea era iminentă,
dar eu mi-am dat seama doar când s-a petrecut şi când
căutarea ordinii a fost abandonată în favoarea unor
lucruri mult mai palpabile şi mai reconfortante. Iar
nevoia de a fi alinat era constantă. Am început, cum se

24
 spune, să frecventez prostituate. Şi nu numai mânat de
instinct, ci şi sub influenţa lucrurilor pe care le citisem.
Devenisem dependent de ceea ce-mi ofereau aceste
femei: un lucru mai puţin şi mai mult decât plăcere: era
simularea fulgerătoare a spaimei, urmată de disiparea ei
instantanee. Dar era un lucru grotesc, iar limbajul pe
care trebuia să-l folosesc nu era nici el mai puţin grotesc.
Servicii private, corecţie, dominare, treizeci de şilingi
îmbrăcată, două guinee dezbrăcată. Prima dată a fost un
eşec; a fost experienţa fricii fără alinare. Mi-amintesc o
anticameră unde era foarte cald, un tapet înflorat, ca-ntr-
o căsuţă de ţară, şi o jună cam trecută, fumătoare, care
stătea într-un fotoliu tapiţat şi citea ziarul de seară la
lumina chioară a unei lămpi. In camera cealaltă se
negociau banii şi bacşişul pentru fată. Apoi, umilinţa.
După o vreme trupul m-a aruncat deoparte, aranjându-şi
părul aspru, cu miros de iad. Dar cruzimea şi amăgirea
erau, după cum am descoperit mai târziu, excepţionale.
Nu le-am mai trăit niciodată după aceea. Următoarele
dăţi îmi apar în ceaţă: întâlniri ale cărnurilor anonime
mai degrabă decât ale trupurilor individuale. Cu fiecare
ocazie mă afundam şi mai adânc în vid, prelungind acea
senzaţie constantă de şoc, cu care încercam să mă împac
în fiecare minut al fiecărei
/1 le. Şi totuşi rămâneau brâul meu cel cărămiziu .•ii
părul meu pieptănat cu grijă: în acea perioadă ilngurele
mele acte de eroism.
Scriu ca şi cum Lieni ar fi, într-un fel, de vină. Nu
asta este intenţia mea. E foarte posibil ca I .ieni să fi fost
în stare să mă salveze. Dar nu eram cu ea când a avut
loc prăbuşirea. Plecasem <le la pensiune şi mutarea mea
a fost punctul i'ulminant al tulburării mele. Casa a fost
cumpărată de contesă, iar noi, inclusiv Lieni, am fost
înştiinţaţi să ne căutăm alte locuinţe. Aşa că ne-am dus
care încotro. Nu am făcut nici un efort să o caut pe
Lieni. Aveam de dus propria-mi luptă şi nu mă simţeam
în stare să dau ochii cu ea. Am văzut-o dintr-un taxi,
doisprezece ani mai târziu. Kram prin aceeaşi zonă, într-

25
o după-amiază însorită de duminică, pe o stradă plină de
hârtii. Era într-un grup de maltezi în fulgarine —
probabil aceiaşi oameni pe care îi cunoscusem cândva:
scunzi, palizi, îngrijoraţi, cu trupuri şi chipuri purtând
amprenta neajunsurilor din copilărie. Nu se schimbase
prea mult. încă mai purta tocuri foarte înalte, iar rujul
era în continuare cam prea aprins pentru gura ei lată: nu
londoneza elegantă, ci femeia corpolentă, pe care o
recunoşteai dintr-o privire că era imigrantă, malteză,
italiancă, cipriotă.

La şase luni după ce m-am mutat, am revăzut-o şi pe

contesă şi casa menţionată în News of the World. Casa
fusese transformată în bordel. Când am citit articolul,
am strigat-o pe doamna Mural, proprietăreasa mea,
încântat că am dat peste o adresă care îmi fusese
familiară. Era ziarul soţilor Mural şi era genul de articol
cu care se delectau. Dar nu le-a păsat. Soţii Mural erau
în plină refacere postbelică. Erau crescători de cercetaşi
şi pe măsură ce deveneau mai lacomi, erau tot mai
solemni. O dată, domnul Mural şi-a făcut un costum
la comandă la o firmă cu multe filiale. Telegrama care îl
anunţa că hainele sunt gata a zăcut o săptămână pe
măsuţa din hol. Era foarte scrupulos cu facturile. Când
am fost bolnav şi a trebuit să mă hrănească, am primit o
notă pe care scria: Telefon la doctor, 3 penny. Am plătit
fără să crâcnesc. A împăturit cecul fără să-l pună deoparte
şi a devenit brusc foarte cordial. Mi-a povestit cum, în
timpul războiului, îl văzuse pe împăratul Haile Selassie.
„Stătea singur pe peron în gara Swindon." Bietul împărat!
Doamna Mural avea mare grijă de familie şi cartela
mea de mâncare s-a dovedit folositoare spre final. E
adevărat că mi-a revenit şi mie ceva din raţia mea. In
fiecare dimineaţă mi se aducea micul dejun, uns cu puţin
unt din raţie şi îndulcit cu un zahăr la fel de raţionalizat,
de către o procesiune alcătuită din doamna Mural, fiicele
ei, una de cinci ani şi cealaltă de şapte, şi câinele lor.
Intr-o dimineaţă, fata cea mare s-a întors în camera
mea. Avea ceva să-mi spună.

26
 — Vrei să vezi desenele mele deocheate?
Eram curios. Mi le-a arătat: perspectiva unui
copil asupra păpuşilor dezbrăcate. Am fost impresionat.
Mi-a zis:
— Iţi plac desenele mele?
— îmi plac, Yvonne.
— O să-ţi mai arăt şi altele mâine. Vrei să le păstrezi
pe-astea?
— Aş prefera să rămână la tine, Yvonne.
— Nu, poţi să le iei. Pot să-mi fac altele.
Astfel am devenit patronul creaţiilor ei artistice;
sau cel puţin aşa m-a descris ea când s-a aflat toată
povestea. Nu-i puteţi învinui pe soţii Mural că doreau,
cum se zice azi, să păstreze Marea Britanie „albă".
Q M-am mutat din locuinţă în locuinţă şi din cartier în
cartier, îndepărtându-mă din ce în ce mai
mult de inima oraşului. Casele acelea! Impresia
nenea de roşu fragil şi efemer, amplasat artificial
l»‘ câmpurile pustiite! Magazinele ! Vânzătorii de
mre! Foarte repede, fiecare zonă era nimicită.
Îmi amintesc plictisul total al duminicilor de vară -
odată, în mintea mea, o fată fusese fotografiată într-o
astfel de zi; cel mai pur sentimentalism mtropomorf.
Intr-una din aceste zile am desenat I «aţele tuturor
caselor pe care le puteam vedea de la fereastră. N-aveam
stare. Am călătorit în provincie, urcându-mă în trenuri
fără nici un alt motiv decât nevoia de mişcare. M-am dus
pe continent. IVI i-am folosit toate economiile. Orice mi
se părea Inimos sau demn de remarcat îmi amintea de
propria nelinişte, reuşind să distrugă atât momentul, cât
şi obiectul în sine. Lumea mea fusese pângărită! Iar eu
nu voiam să-mi dau seama. Dar neliniştea a rămas. M-a
purtat în nenumărate camere soioase, cu draperii trase şi
aşternuturi în rare adulmecam căldura altor trupuri. Şi
încă o dată mi-a apărut în minte imaginea — mai aducă-
toare de dezgust de sine ca orice altceva — prostituatei
luându-şi cina, mâncare ţărănească, pe o masă goală în
camera din spate.

27
 O dată cu pensiunea lui Lieni şi a domnului Shylock,
ordinea lucrurilor se mistuise pentru totdeauna. Şi când
dispare ordinea, dispare. Nu am fost afectat. Nu exista
nici o cameră celestă care Hă îmi înregistreze mişcările.
Mi-am alungat din minte toate peisajele. Provence într-o
dimineaţă însorită, ceaşca de cafea din vagonul-
restaurant proptită cu o lingură grea de metal, platoul
cafeniu din nordul Spaniei în timpul unei furtuni de
zăpadă, /ăngănitul lanţurilor din Alpi, care m-au trezit
din somn şi afară, la doar câţiva centimetri de fereastra
mea, o lume în alb-negru. Am desfiinţat toate aceste
privelişti de care nu mă lega nimic, căci începusem să
tânjesc după cele care-mi erau
familiare. M-am gândit să evadez, dar tot evadarea a fost
lucrul de care încercasem să fug cu puţin timp în urmă.
Şi totuşi nu puteam să plec imediat. Trebuia să-mi iau
diploma. Şi, pe urmă, voiam să mă întorc la fel de întreg
cum plecasem. Au trecut doi ani până să mă simt în stare.
Şi atunci nu am plecat singur.
Am pornit din Avonmouth, un port în pustietatea gri-
verzuie. Era în august, dar bătea un vânt rece. Pescăruşii
se mişcau încolo şi-ncoace, ca pluta de pescuit printre
gunoaiele din port. Ne-am îndreptat spre sud şi am
navigat vreo treisprezece zile. într-una din seri a început
să bată iar vântul. Ne-am căutat puloverele; dar nu era
nevoie; de data asta vântul era călduţ. Untul se topea în
farfurii, sarea se ducea cu greu; membrii echipajului îşi
schimbaseră hainele negre cu cele albe, iar dimineaţa, pe
punte, chelnerii serveau îngheţată în loc de supă fierbinte
de vită. Vântul biciuia crestele valurilor transformându-le
în spumă, iar spuma era pulverizată în curcubeie. Apoi,
într-o dimineaţă, deşteptându-ne din somn pentru o nouă
zi încremenită, am privit în zare şi am văzut insula.
Fiecare intrare în port încadra aceeaşi privelişte: cer
albăstrui şi şters, dealuri verzui, case multicolore,
cocotieri şi o mare verde.
Făcusem deja o dublă călătorie între cele două peisaje
personale: mare şi zăpadă. Când am plecat prima dată,

28
 crezusem că îmi iau rămas-bun de la fiecare dintre ele,
căci pe fiecare ajunsesem să le cunosc în felul meu.
Insula era acum în faţa mea : insula din filmul Lebăda
neagră, în variantă Tehnicolor, cu corăbii ca în decorurile
cinematografice, veterani de război, foşnet de pânze şi
melodii de Max Steiner dimineaţa. Dar, ca să fiu sincer,
bucuria mea nu era deplină. Era forţată, era contaminată
de teamă; semăna puţin cu cea
II turistului care se străduieşte să-şi încropească 1 1 reacţie
în faţa obiectului dorit care, fiind atât de Inimos, îl lasă
rece. La fel mi s-a întâmplat mai târziu în Londra: chiar
din centru, cu hotelurile de şase guinee pe noapte, cu
portari amabili şi maşini cu şofer, cu salonul lordului
Stockwell şi dormitorul lui lady Stella, acea altă Londră,
pe rare tocmai o părăsisem, rămânea pentru mine o
ameninţare. Ei bine, după cum ştiţi, ameninţarea a a
concretizat, venind din ambele locuri deodată.

29
 3

/\

I n perioada care avea să urmeze, perioada dintre

momentul când mă pregăteam pentru viaţă şi cel când m-
am retras din ea, acea perioadă pusă în paranteze, când
am fost mai activ ca niciodată, încât aş fi putut lăsa
impresia unui om care-şi împlineşte destinul, în acea
perioadă, ţelul pe care nu am reuşit să-l ating niciodată a
fost intensitatea emoţiei. Simţeam că suferisem un dublu
eşec şi că trăiam în continuare sub această dublă
ameninţare. După cum am mai spus, în acest răstimp m-
am apucat să scriu. Speram ca astfel să pot da formă
neliniştii şi dezordinii profunde pe care mi le provocaseră
temerarele expediţii şi victoriile repurtate pe trei
continente cu organizare socială stabilă, artificiala
convieţuire a unor naţii care, de fapt, se pot împlini doar
în siguranţa oferită de propriile tradiţii şi locuri slăvite în
cântec de strămoşii lor. Speram să pot exterioriza, fie şi
parţial, neliniştea generată de acest haos. Imperiile
timpurilor noastre au avut o viaţă scurtă, dar au schimbat
lumea pentru totdeauna; iar faptul că s-au destrămat e cel
mai neînsemnat dintre atributele lor.
ţjh Speram să schiţez un subiect care, cincizeci de ani
mai târziu, să trezească interesul vreunui istoric. Pentru
că în ziua de azi nu mai există ceea ce noi numim istorie.
Există doar manifeste şi cercetări de arhivă. Iar în ceea ce
priveşte studiul imperiilor, nu există decât nişte suite de
pamflete grosolane.

30
I >ur nu voi scrie despre asta acum; sunt în prea mare
măsură victima neliniştii pe care ar urma m o analizez. Şi
trebuie, de asemenea, să recunosc ni, în ceea ce priveşte
scrisul, eram mai degrabă ii ras de liniştea şi de ordinea
pe care un astfel de net le implică, decît de activitatea în
sine sau de nfortul pe care trebuia să-l depun.
Asta s-ar fi întâmplat, cum am mai zis, spre nl'ârşitul
vieţii mele. O viaţă trăită, experimente mvârşite, riscuri
asumate. Locul unde m-am retras era o veche plantaţie de
cacao, una dintre fostele noastre plantaţii de sclavi care
fuseseră abandonate, desfigurată de superstiţii, şi care nu
aducea nn venit suficient pentru a revigora mai vechile
l>reocupări de înavuţire. M-am instalat în conacul cel
vechi de lemn, gri şi cu acoperiş de tablă ondulată, vopsit
cu dungi şterse de alb şi roşu, cu verande spaţioase şi
streaşină joasă de care erau agăţate ferigi, cu podeaua
neagră, bătătorită şi lucioasă. Peste tot se simţea un miros
de lemnărie veche şi ceară, peste tot te încântau lemnul
sculptat, arabescurile albe de deasupra pragurilor, para-
vanul dintre dormitor şi camera de zi, uşa înaltă cu
paneluri. Nu era în toată insula o casă mai dichisită decât
cea de pe plantaţie. Puţine supravieţuiesc încă, nu ştiu
dacă sunt mai mult de patru în Isabella.
Cacaua: recolta mea preferată. Creşte în văile din
lanţurile noastre muntoase, unde e răcoare şi unde, în
unele dimineţi, răsuflarea ţi se transformă ui abur. Sunt şi
izvoare cu apă dulce care se transformă în cascade
miniaturale pe lângă stâncile ucoperite cu muşchi
sălbatic şi care apoi curg limpezi şi reci, în albiile lor
puţin adânci de nisip alb. Floarea arborelui de cacao e
acoperită cu frunze cafenii şi aurii; şi printre arborii de
cacao pitici cu vârfuri negre, la fel de stufoşi ca şi ste-
jarii, se găsesc tufe de cafea de un verde aprins,
cu boabe roşietice. Şi totul este străjuit de tufe de
imortele care, când e timpul lor, îşi scutură frunzele şi
aprind dealurile cu flori galbene şi portocalii, în formă de
pasăre, care plutesc zile în şir peste păduri. Pretutindeni
auzi izvoare murmurând şi şopotind, izvoare de munte

31
 care după ploaie se transformă în torente ce inundă
uneori văile. Plimbaţi-vă pe acolo pe la ora cinci. E o
plimbare din grotă în grotă; apa care a rămas pe sol după
inundaţii are culoarea mâlului. Se resoarbe oftînd şi
trosnind în întuneric; şi din această apă se înalţă
trunchiurile negre şi răsucite ale arborilor de cacao, şi
tecile lor multicolore, de la verde aprins, trecând prin
cărămiziu, până la roşu imperial, teci agăţate de copaci
prin lujere minuscule, fără frunze.
în văile adânci ale plantaţiilor de cacao, soarele răsare
târziu. M-aş duce să călăresc dis-de-dimi- neaţă.
Lucrătorii ar fi de mult adânciţi în treburile lor simple: ar
tăia tecile cu nişte cuţite în formă de mână, care par a fi
armele unor cavaleri medievali sau ar sta la umbră, ca
nişte siluete arcadiene, în faţa unei grămezi colorate de
teci pe care le desfac în două. Am schimba câteva
cuvinte despre slujbă, despre familie, despre cum le mai
merge copiilor la şcoală. Lucrătorii din alte vremi!
Nimeni nu-i numea încă „poporul"! Şi, pe urmă, înapoi la
conac, unde aroma de cacao proaspătă se amestecă cu
mirosul de lemn vechi. Cacao adevărată, cum băuseră
Montezuma şi supuşii lui, nu praful acela fără nici o
savoare, cacao din boabe prăjite, sfărâmate până devin
pastă, amestecată cu condimente şi uscată la soare, ale
cărei arome se topesc în laptele clocotit. Cacao şi papaya
şi banane fripte, pâine proaspăt coaptă şi avocado, toate
servite pe o faţă de masă de un alb impecabil - încă se
mai vedeau pliurile de când a fost călcată şi împăturită —
un şerveţel curat pe o farfurie care luceşte, paharele a
căror sticlă reflectă lumina filtrată de
ferigi şi plasa fină care, abia vizibilă, ne apără de insecte,
fără se ne răpească priveliştea. în restul dimineţii aş sta la
birou, pictând agale hârtia albă ni cea mai neagră dintre
cerneluri. La fel şi seara, când nu se aude nici un sunet în
afara celui de la lubrica de generatoare electrice, din
apropierea conacului, sau, dacă nu cel de la fabrică,
atunci zumzetul lămpii cu presiune. Aşa ar trece zilele, ni
melanjul dintre literatură şi agricultură. Iar acest cuvânt,

32
„agricultură", şi-ar păstra conota- ţiile consacrate,
pierzându-şi semnificaţia dură pe care o are în insulă.
Cum conturează imaginaţia mea această descriere !
întârzii asupra ei pentru că scriu în condiţii ntît de
diferite! Lucrez la o masă tare şi îngustă, achiziţionată cu
ceva eforturi, din moment ce a fost în plus faţă de
mobilierul standard oferit de liotei. Camera e situată în
aripa cea nouă. Are o fereastră de metal de formă şi
mărime standard. Uşa etanşă, tot de dimensiune standard,
e făcută din prefabricate şi e atât de uşoară, încât e deja
deformată; când nu se încovoaie, se bălăngăne constant
înainte şi înapoi. Tocul s-a ros, cu toate că e din lemn.
Nimic din camera asta nu a fost lucrat cu dragoste sau
măcar cu pricepere, drept pentru care nu există nimic
asupra căruia privirea să zăbovească cu plăcere. Fereastra
dă înspre peluza hotelului, unde, în zile însorite,
doamnele între două vârste - oi deghizate în mieluşele,
cum le spune barmanul nostru - stau la soare. Mai încolo,
cărămidă roşie, iar şi mai încolo - asortându-se cu tapetul
din camera mea pe care sunt desenate nişte maşini de
epocă - zgomotul interminabil al străzii; aerul încărcat
vibrează. Fără arbori de cacao! Fără imortele galben-
portocalii! Fără izvoare de pădure care gonesc pe nisipul
alb în care se amestecă frunze aurii şi flori roşii! Fără
plimbări călare dimineaţa!
De fiecare dată plec de la hotel să iau prânzul într-un
bar din apropiere. La hotel nu se serveşte prânzul în
timpul săptămânii şi, în afară de restaurantul hotelului
care este dezgustător, acel bar este singurul loc pe o rază
de trei kilometri unde se serveşte mâncare. Cam aşa se
întâmplă în zone ca astea. La bar se ajunge doar prin
parcare, care este imensă; grădinile, înlocuite de asfalt,
sunt comemorate înăuntru în fotografii agăţate printre
reclame comice. De obicei comand un sandviş cu brânză
şi un pahar de cidru; nu mă simt în stare să risc mai mult.
Fata de la bar, care taie şunca sau carnea de vită cu un
entuziasm care explică de ce are atât succes, îşi şterge
întotdeauna mâinile pe şorţul de la brâu, iar un băiat

33
 pistruiat înmoaie farfuriile murdare într-o apă la fel de
murdară. Se vorbeşte despre aglomeraţia din oraş şi
despre vacanţele în străinătate. Un bădăran guraliv coco-
ţat pe un scaun de bar afirmă că „nu se face ca un domn
să călătorească cu avionul". E impresionat de ce i-a ieşit
pe gură ; o mai spune o dată. Atmosfera prea agresivă şi
prea zgomotoasă; paharele sunt ciocnite cu prea mult
zgomot, cuţitele scrâşnesc prea des în farfurii, se discută
prea aprins, se râde prea sănătos, hainele sunt prea
vulgare. Nu cred în sociabilitatea etalată şi nu cred că
oamenii ăştia într-adevăr comunică, aşa cum nu cred că
reclamele care îi înconjoară sunt cu adevărat amuzante:
desenele alea enervante cu oameni care au gura prea larg
deschisă pentru a mai putea rosti ceva comic; suporturile
alea pentru pahare, ale căror texte le ştiu pe dinafară.
Cine a venit ? Un infanterist. Oare ce a vrut ? Bere de
băut. Sau cealaltă, atribuită lui Charles Dickens: O,
Doamne, m-au ucis ! Aş da şi o bere să mai pot trăi o
dată.
Ce uşurare să mă întorc la hotel! Aici cel puţin există
bun-simţ şi linişte; nimeni nu se
încăpăţânează să întreţină o comunicare imposibilă,
funcţionarii stau la locul lor, deşi sunt vigilenţi.
Cu toate că nu există nimic frumos, totul func-
ţionează cum trebuie. Totul are luciul şi căldura lucrului
folosit şi curăţat zilnic. Impersonalitatea locului e
îndulcită de detalii, precum florile pe care le găsesc în
fiecare zi pe masa din sufragerie. Această cameră este de
fapt un hol mare. E întunecoasă, are lambriuri şi un
şemineu de decor, cu o policioară înaltă. Luăm cina sub
portretele în ulei ale patronilor. Modelele cinează cu noi.
De noi îi separă nu o masă mai înaltă ci, în această eră a
tehnologiei, un paravan glisant de sticlă, care permite
aceeaşi supraveghere reciprocă şi menţine aceeaşi
distanţă respectuoasă. Nouă nu ni se pare că această
diferenţiere este nepotrivită; le iiuntem recunoscători
pentru ce ne oferă şi sperăm mtr-o continuare a ordinii.
Pentru că aici există un anumit soi de ordine. Dar nu

34
îmi aparţine. îmi depăşeşte visul. într-un oraş deja redus
la celule individuale, această ordine reprezintă o
simplificare în plus. Nu e înrădăcinată în nimic, nu duce
la nimic. Spunem că am vrea să evadăm spre o viaţă mai
simplă. Cu toate astea, nu credem în ceea ce spunem. De
o asemenea simplificare vrem de fapt să fugim, pentru a
ne întoarce la o complexitate elementară.

& Observaţi însă contradicţiile din acel vis despre

plantaţia de cacao abandonată. Era un vis al trecutului şi
a venit într-un moment în care, prin dramă şi
nesiguranţă, nimiciserăm trecutul. Societatea pentru
agricultură şi Camera de Comerţ nu erau de partea
noastră. Cel mai comun tip de ambiţie politică este
dorinţa de a detrona şi a succeda. Insă ordinea căreia îi
va succeda politicianul din colonii nu este ordinea lui. E
ceva pe care el este obligat să-l distrugă; distrugerea vine
o dată cu
apariţia lui şi e o condiţie a puterii. Şi astfel, dorinţa
legitimă de a succeda este neutralizată; şi urmează
drama. întotdeauna m-am temut de dramă. Visul meu
despre plantaţia de cacao nu era un vis despre evacuare.
Şi era mai mult decât un vis despre ordine. Tânjeam, de
pe culmile puterii, să mă retrag. Era o dorinţă stârnită de
nostalgie şi meditaţie. în foarte mică măsură atributele
politicianului. Dar, pe de altă parte, eu nu am fost
niciodată politician. Mi-au lipsit frenezia, sentimentul
misiunii, puterea de a da lovituri.
Politicienii simt oameni care reuşesc să clădească
ceva din nimic. Nu au decât puţine daruri concrete de
oferit. Nu sunt constructori sau artişti sau făptuitori. Sunt
manipulatori şi se oferă ca atare. Neavând daruri de
oferit, ştiu foarte rar ce caută. Ar putea pretinde că ceea
ce caută este puterea. Dar definiţia pe care o dau ei
puterii este vagă şi nu te poţi bizui pe ea. Să fie puterea
pe care le-o dă limuzina cu şofer şi cu huse de pânză
albă, bărbaţii din Forţele Speciale care stau la porţi,
servitorii pricepuţi şi politicoşi? Dar asta nu e decât un

35
 lux, o extravaganţă pe care şi-o poate permite oricine are
bani, oricând, în orice hotel de cinci stele. Să fie puterea
de a intimida, de a umili, de a se răzbuna? Dar ăsta e
soiul cel mai efemer de putere; dispare la fel de repede
cum a apărut. Iar politicianul este prin natura lui omul
care-şi doreşte să facă acest joc toată viaţa. Politicianul
este mai mult decât un om care susţine o cauză, chiar şi
atunci când această cauză nu e decât propriul succes. E
impulsionat de mici imperfecţiuni, de mici nedreptăţi. Se
străduieşte să-şi exerseze nişte abilităţi care nici măcar
pentru el nu vor fi la fel de concrete ca acelea ale
constructorului. Şi nu îşi va da seama de natura propriei
priceperi până nu o va pune în practică. Cât de des îi
vedem pe cei care, după ani întregi de străduinţe
ii manipulări, se apropie de poziţia după care tânjesc,
uneori chiar atingând-o, ca mai apoi să cunoască eşecul.
Nu merită compasiune, căci pentru aspiranţii la putere ei
reprezintă nişte oameni desăvârşiţi. Se va afla că au
căutat şi şi-au împlinit aspiraţiile în altă parte; e nevoie
de un război mondial să salveze un Churchill de la
eşecul politic. I’e când adevăratul politician îşi găseşte
deprinderile şi desăvârşirea doar în succes. îşi descoperă
brusc darurile cu care a fost înzestrat. El, care altădată
era meschin, necumpătat şi infirm, îşi descoperă
negândite calităţi: e generos, moderat şi loveşte
năprasnic. Puterea se dovedeşte a fi ungurul politician
adevărat; este o dovadă de inocenţă să-ţi exprimi
surprinderea faţă de un eşec neaşteptat sau un succes
nesperat.
Cel mai adesea însă adevăratul politician se cunoaşte
în momentele lui de declin. Darurile neoferite,
deprinderile nedescoperite se întorc împotriva lui. Şi el,
care a început prin a fi înţelept şi generos şi a luptat
pentru o cauză nobilă, se dovedeşte a fi slab şi ezitant.
îşi abandonează principiile; cu fiecare înfrângere devine
tot mai disperat; îşi pierde simţul sincronizării,
schimbându-se prea devreme sau prea târziu; îşi pierde
chiar şi simţul demnităţii. Se apucă de băut sau de

36
mâncat sau de femei necizelate sau prea fine; devine
bufon, dispreţuit şi de el însuşi, cu excepţia orelor încre-
menite din noapte, când nu mai are alţi spectatori în
afară de el şi soţia lui, care, deşi înverşunată, îi va
rămâne loială pentru că doar ea îl cunoaşte pe omul
adevărat. Şi cu toate acestea, nu renunţă niciodată. Iată-
vă liderul! Iată-vă adevăratul politician, omul cu calităţi
ascunse. Oferiţi-i puterea, îl va revigora; va redeveni
omul care a fost odată.
Nu caut să mă descriu. Pentru mine politica a rămas
puţin mai mult decât un joc, o modalitate de a-mi
dinamiza viaţa, o tentativă de materializare
a dispoziţiei de zile mari cu care m-am întors în insulă.
Un om mai bine dotat, care ar fi acordat mai multă
importanţă surselor puterii şi s-ar fi bazat mai mult pe
instincte, ar fi supravieţuit. Starea de zile mari: iată ce
voiam să conserv. Puterea îmi era la îndemână; m-a luat
prin surprindere. M-a încărcat cu o nelinişte atât de
profundă, care, mai mult ca orice altceva, m-a făcut
incapabil să-mi menţin poziţia pe care eram dator să o
păstrez. îmi amintesc atât de bine — şi ce departe îmi
pare acest sentiment azi, deşi ştiu că, dacă mi s-ar oferi
din nou puterea, el ar reveni —, îmi amintesc atât de
bine câtă compasiune aveam pentru oamenii de toate
soiurile. Toţi erau cu mult sub mine; şi norocul meu
inexplicabil m-a făcut să mă tem.
La cea mai vagă aluzie a secretarului meu, frizerul îşi
lăsa magazinul şi venea intr-un suflet la mine acasă.
Bucuria lui, când se afla acolo, o depăşea cu mult pe a
mea. Construisem casa cu câţiva ani în urmă, pe vremea
când mariajul meu se destrăma. Era făcută după modelul
locuinţei lui Vetus din Pompei, cu o piscină care înlocuia
ceea ce ei numeau impluvium. Frizerul cel vesel obişnuia
să-mi treacă mâinile prin păr, spunându-mi:
— Aveţi părul foarte moale, domnule. Folosiţi ceva
special?
Era genul de lucru pe care mi l-ar fi spus şi Lieni. Mi-
era milă de omul ăsta. Aveam un păr ; extrem de moale şi

37
 de des, e adevărat, şi lordul Stockwell însuşi îmi făcuse
acest compliment la prima noastră întâlnire: „Cu siguranţă
nu vei cheli niciodată". Dar acest moment era unul destul
de stânjenitor; eram în plină criză a naţionalizării şi
plantaţiile Stockwell deveniseră un subiect destul de
controversat. Spunând asta, lordul Stockwell reuşise nu
numai să destindă atmosfera, ci şi, spre marea mea
admiraţie, să distragă atenţia de
In înălţimea lui exagerată, care îl facea extrem de
ilnngaci şi de unde, tot ce putea remarca la mine era cu
siguranţă doar părul meu. Aşa că lordul Stockwell avea
o scuză, la fel cum avea şi Lieni. I Iar nu şi bietul frizer,
şi mă gîndeam: „Cum poate acest om să suporte? Cum
poate îndura să-şi treacă mâinile prin părul altor oameni
în fiecare zi?“
Dar nu era vorba doar despre frizer sau despre
lustragiii ridicoli care se dedicau cu o plăcere de
gospodină şi un entuziasm inexplicabile, în căutarea şi
înlăturarea fiecărui firicel de praf sau noroi de pe
pantofi, aşteptând înfriguraţi aprecieri şi laude. Cum
puteau îndura reporterii noştri, care „mă aşteptau la
aeroport" — cuvinte care apăreau cu mândrie în
relatările lor? Alergau cu atâta ardoare sil mă întâmpine,
la fel de plini de importanţa slujbei lor precum tânăra
ucenică de la coafor. îşi pierduseră simţul propriului loc
în ordinea lucrurilor. Cum îşi puteau oare păstra
respectul de sine? $ Am încercat în secret şi de la
înălţimea poziţiei inele să îi asigur pe toţi de
compasiunea mea şi, mai mult decât orice, de admiraţia
mea faţă de curajul pe care credeam că nu l-aş putea
avea vreodată. Astfel că, exact când mă aflam la apogeul
puterii, am descoperit în mine o linişte şi o detaşare pe
care atitudinea mea nu le lăsa în nici un fel să se vadă.
Căci, de îndată ce am început să vorbesc, imaginea pe
care am creat-o şi am promovat-o, şi care acum aproape
că nu mai există, era tocmai cea a dandy-ului frivol şi
sigur pe sine care se născuse în pensiunea domnului
Shylock. M-am străduit la toate întâlnirile şi am obosit

38
foarte repede; este prea mare efortul pe care îl necesită
compasiunea. Şi totuşi, când a fost să fie, m-au acuzat
de aroganţă şi răceală.
Mi-aduc aminte de unul dintre interviurile pe care le-
am dat. Era pe vremea când se renegociau drepturile
pentru bauxită. Fusese un triumf
personal, iar eu eram, cum se spune, omul momentului.
Fusese din pură compasiune când, pe măsură ce
reporterul vorbea, am început să-l studiez: hainele,
cravată lucioasă, figura tânără, preocupată şi obosită,
vocea nesigură străduindu-se să fie directă şi tăioasă,
mâinile subţiri şi delicate. La sfârşit, punându-şi deoparte
agenda, a devenit pentru o clipă gânditor, ca un om
preocupat de propriile-i probleme. Am crezut că o să-mi
vorbească despre el. Am descoperit că acesta este lucrul
de care au nevoie toţi oamenii a căror sarcină este doar să
înfăţişeze părerile altora. Nu i-am împiedicat niciodată
să-l facă. Şi cât de surprins am fost când, fără
maliţiozitate, căutând parcă o consolare personală, m-a
întrebat:
— Şi, domnule, ce aţi face dacă toate astea s-ar sfârşi
mâine?
•Q Tehnica mea era să încep să răspund imediat la orice
întrebare. Dar de data asta am ezitat. Am avut tot felul de
viziuni absurde. Aş fi uşurat: asta a fost prima mea
reacţie şi era o reacţie şi faţă de omul dinaintea mea. Dar
fără nici un fel de răutate. Căci, o dată cu acest cuvânt,
mi-a apărut în minte imaginea mea într-un luminiş, în
haine de cavaler, în haine de penitent, în zdrenţele unui
ascet, apropiindu-mă în genunchi de altar, plângând,
făcând o penitenţă privată pentru ispăşirea omului din
faţa mea, pentru a mea, pentru a tuturor oamenilor pentru
care nu mai era nimic de făcut. Uşurare, singurătate;
penitenţă, tihnă. Cuvinte şi imagini îmi apăreau în minte,
ameste- cându-se. Pentru o clipă m-a copleşit o bucurie
sufocantă: să sufăr pentru toţi oamenii. Să nu mă
înţelegeţi greşit, să nu mă acuzaţi de aroganţă. Reţineţi
doar acea linişte, doar acea nevoie de retragere, de

39
 compasiune, care, de fapt, mascau teama, înţelegeţi cât de
nepotrivit era rolul pe care mi-1 creasem: politician,
dandy, om care sărbătoreşte.
I )ar, revenindu-şi repede, tocmai acest personaj a Cost
cel care a răspuns:
— Probabil m-aş întoarce la afacerile mele şi la viaţa
pe care o aveam când eram căsătorit. A Ibst o viaţă
destul de plăcută.
Fusesem sincer. Ca şi când, în drama pe care o
creaserăm, era posibil să te retragi pur şi simplu şi să te
reîntorci la ordinea trecutului. Ca şi când nu-mi
dădusem seama de semnificaţia întrebării lui. Ce îl
făcuse să mă întrebe asta? Probabil nesiguranţa, dorinţa
omului slab de a-i tachina pe ceilalţi. Orice ar fi fost, era
răzbunat. Actorii vin şi pleacă, spectatorii rămân. Cu
siguranţă că reporterul meu continuă să ia interviuri, pe
când părerile mele nu interesează pe nimeni. Fii bun cu
cei pe care îi întâlneşti pe drum, spune proverbul, căci ei
sunt cei pe care îi vei întâlni când te întorci. Frivol; şi la
adăpost; şi foarte încrezut. Tragedia unei puteri ca a mea
este că nu există drum de întoarcere. Nu poate exista
decât extincţia. Ţărână din ţărână, zdrenţe din zdrenţe,
frică din frică.

40
 4
I /V
r n perioada cea mai activă a vieţii mele, perioadă A pe
care am descris-o ca fiind pusă în paranteze, căsătoria a
fost unul dintre episoade. Şi nu a fost decât un accident
faptul că am intrat în politică exact când acest episod a luat
sfârşit. Multora li s-a părut a fi o relaţie cauză-efect, dar
foarte adesea ceea ce pare plauzibil sau evident e de fapt
neadevărat. în acel moment, căsătoria mea şi împrejurările
care au dus la destrămarea ei au stârnit multă compasiune;
exact aceste lucruri aveau să-mi aducă mai târziu multe
insulte. Părea un exemplu clasic de căsnicie nechibzuită şi
haotică. Eu eram perceput ca fiind victima acestei alianţe,
oferind confort şi un anume statut social unei femei căreia
îi lipsiseră toate aceste lucruri în propria ţară. Era într-o
oarecare măsură adevărat, dar nu la asta se reduce întreaga
poveste. Eu nu m-am văzut niciodată ca fiind o victimă şi
singurul lucru care încă mă nemulţumeşte la Sandra este
numele ei, care, oricum s-ar pronunţa, cu vocală iniţială
lungă sau scurtă, nu încetează să mă irite. în comentariile
maliţioase, eu eram cel acuzat că o curtase pentru
frumuseţea ei. Când voiau să-şi exprime compasiunea, ea
devenea partea interesată. Şi, n^ie fapt, căsătoria a fost
ideea ei.
în perioada crizei şi a teribilelor tulburări sufleteşti,
am început, după cum am spus, să călătoresc prin Anglia
şi prin Europa, fără un scop anume şi fără măcar să-mi
placă ce fac. Din fiecare

41
preumblare mă întorceam mai istovit decât plecasem,
copleşit de sentimentul inutilităţii şi al neputinţei.
Aceasta era starea mea de spirit într-o diipă-amiază din
ultima săptămână a vacanţei, « Jind, neavând cu ce să-mi
omor timpul, m-am I i-ezit pe la şcoală, unde, neavând
de asemenea ce m fac, m-am oprit în faţa avizierului şi
am început a citesc plictisit anunţurile din semestrul care
trecuse. Asociaţiile astea studenţeşti! Se joacă de-a
studenţii competenţi; se joacă de-a adulţii curioşi,
preocupaţi şi iconoclaşti; se joacă de-a tinerii licenţiaţi;
se joacă de-a pregătirea pentru viaţa adevărată!
Făţărnicia celor tineri! Nu eram membru în nici una
dintre asociaţiile lor. Această mărturisire îi va surprinde
cu siguranţă pe cei ■ ure încearcă să coreleze cariera mea
de mai târziu cu trecerea mea prin această faimoasă
şcoală. Keputaţia ei se clădea, după cum am văzut, exact
pe aceia care se pierdeau fără urmă în multitudinea de
asociaţii şi organizaţii.
Am citit un anunţ prost dactilografiat al unei prupări
care-şi spunea Liga sau Asociaţia Studenţilor Turci:
întâlnirea anuală se amâna pe timp nedefinit şi, destul de
evident, fără vreun motiv anume. Iar dedesubt, mâzgălit
de-a curmezişul hârtiei, scria cu o cerneală de un albastru
ţipător: l’S. Rigret Orice Incovinenţă !, iar sub această
exclamaţie, trona o semnătură lungă plină de înflorituri.
Vreun turc plin de frenezie care, bineînţeles, nu-şi plătea
studiile. N-aveam nici un motiv să înă gândesc prea mult
la autorul semnăturii, căci, în timp ce îi cercetam anunţul
să descopăr şi alte inepţii, am văzut-o pe Sandra venind
către mine. Am schimbat câteva priviri, dar, nu ştiu de
ce, nu ne-am adresat nici un cuvânt. S-a oprit şi a rămas
în picioare exact lângă mine. A început să citească
jmunţul turcului, prefăcându-se că e la fel de
absorbită de preţioasele informaţii ca şi mine. N-a scos
nici un cuvânt, aşteptând să fie salutată. După câteva
secunde, eu am fost cel care a rupt tăcerea.
Părea deosebit de iritată. Poate exagera de dragul

42
 meu; cred şi acum că am fost singura persoană, în afara
familiei sale, care îi observa şi-i cunoştea stările şi
toanele. Am întrebat-o ce a făcut în vacanţă; mi-a răspuns
că s-a certat întruna cu tatăl ei. Ultima discuţie avusese
loc în dimineaţa aceea. A fost cea care a umplut paharul,
aşa că după-amiază plecase de acasă. „Un tată“, îmi
spusese la prima noastră întâlnire, „este una dintre erorile
naturii1'. Tot la acea întâlnire îmi spusese şi că ar vrea să
fie ori călugăriţă, ori amanta unui rege. Chestie care m-a
impresionat şi m-a făcut să mă simt teribil de neputincios.
Dar, când am dat peste aceeaşi replică într-una din piesele
lui Bemard Shaw, teama s-a transformat în compasiune şi
apoi într-un sentiment vecin cu afecţiunea. Am atribuit
remarca ei despre părinţi unei surse similare, deşi nu am
izbutit niciodată să-i dau de urmă. Cum stătea în faţa
anunţului turcului, mi-a servit încă o replică.
— Ştii ce i-am zis dimineaţă ? Că-şi susţine punctul
de vedere exact ca un rac! Iţi place cum sună? Ca un rac.
Am asigurat-o că sună bine. S-a întors cu spatele la
panou şi mi-a zis:
— Nu mai suport mirosul ăsta nenorocit de >VC
public supraaglomerat!
$ I-am răspuns că auzisem că e din cauza dezin-
fectantului pe care-1 foloseau. Mi-a sugerat să mergem
să-i iau un ceai. Replicile ei: arţăgoase, şic, incongruente.
Iar eu mi le-am însuşit ca atare pe cele pe care tocmai le
rostise. Dar nu reuşiseră să-i atenueze iritarea. Sau
mâhnirea. Am ieşit
*l>« o Aldwich şi ne-am dus la cantina Serviciului
lmopean de la BBC. Mă duceam atât de des la ■ ui l ina
asta, că nu mai îndrăznea nimeni să mă întrebe ce caut
acolo.
Sandra nu este vreun ideal de frumuseţe; foarte
puţine femei sunt. Dar atunci m-a copleşit; şi ştiu i a ar fi
la fel şi acum: trăsăturile ei sunt din u dea care devin tot
mai frumoase şi mai bine 'liTinite o dată cu vârsta. Era
înaltă, cu figura prelungă şi osatura bine conturată. îmi

43
plăcea impresia pe care o dădeau bărbia şi buza de jos; 'le
parcă ar fi fost gata să împungă. îmi plăceau li untea
îngustă şi ochii oarecum morocănoşi — poate avea doar
nevoie de ochelari. Şi mă încânta pielea ei puţin aspră.
Faptul că părea granulată In atingere îmi părea semnul
unei senzualităţi subtile. Avea mişcări ferme şi precise, şi
vorbea mereu uşor sarcastic. Celelalte femei se simţeau
mereu provocate de atitudinea ei, care dădea impresia că
este ironică chiar şi atunci când nu intenţiona acest lucru.
Purta mereu un balonzaid kaki, vechi şi şleampăt, pe care
era întotdeauna o plăcere să-l dai jos, ştiind că sub el,
mereu ca o surpriză, erau culori calde şi vii şi un trup
proaspăt şi atent îngrijit. Nici măcar balonzaidul cel larg
nu-i putea ascunde sânii plini, la care am avut şi ou acces
pentru ceva vreme. Nu erau sâni croiţi după idealul sobru
franţuzesc, tari ca merele. Se curbau şi se rotunjeau sub o
greutate care ameninţa să-i lase suspendaţi şi în exces, şi
care stârnea privitorului - deşi îşi dădea seama de
inoportunitatea şi, până la urmă, impoliteţea gestului -
dorinţa de a întinde mecanic o mână pentru a-i susţine.
Sâni care, lăsaţi liberi, îşi schimbau forma şi conturul cu
fiecare mişcare a posesoarei. Sâni ce până la urmă
înnebunesc privitorul, care, pus in faţa unei frumuseţi
atât de desăvârşite, nu mai
ştie ce să facă. Dar nimeni nu iubea acei sâni mai mult
decât Sandra însăşi. Când cădea pe gânduri, îi mângâia
uneori. O atitudine rituală, faraonică, parcă - mâna
dreaptă sprijinind şi mângâind sânul stâng, mâna stângă
sprijinindu-1 pe cel drept - atitudine ce mi-a atras atenţia
asupra ei când stătea în biblioteca încremenită într-una
din dimineţi şi care mi-a dat curajul să-i scriu o invitaţie
la cafea pe una dintre fişele de împrumut şi să i-o las pe
masa lucioasă pe care o împărţeam. Mai târziu, a fost o
adevărată încântare să descopăr că-şi pictase sfârcurile.
Atât de absurd, atât de patetic, atât de cuceritor! I-am
sărutat, i-am atins, i-am mângâiat cu mâna şi obrazul;
multe cuvinte nepotrivite mi-au fost smulse în acel

44
 moment:
— încântător, încântător...
Iar Sandra mi-a răspuns:
— Mulţumesc!
A fost straniu să aud replica aceasta, ca un duş rece,
stând cu capul între sânii ei; fruntea şi mâinile mi-au
încremenit pentru o clipă. Dar a fost o replică grăitoare,
prin lipsa de umor şi siguranţa de sine pe care le trăda.
Nimeni nu-i adora mai mult decât ea, şi încă de la prima
întâlnire am putut percepe la ea un sentiment de
autoprofanare. Era atât de sigură pe sine într-un anumit
moment, ca în imediat următorul să interzică cu
vehemenţă orice atingere.
Limba este atât de importantă! Până în acel moment,
avusesem relaţii cu femei care ştiau destul de puţin
engleza şi despre a căror limbă eu ştiam şi mai puţin.
Toate aceste aventuri se petreceau într-un soi de univers
alterat şi erau un calvar. N-am reuşit niciodată să măsor
gradul de dificultate în care ne găseam după simplitatea
actului fizic. Mai demult, acest lucru îmi convenea şi mi
se părea
inpititor; acum însă era ca şi cum aş fi intrat mlr-o lume
imperfectă, într-un tunel grotesc al iubirii, unde, ca într-
un vis, ţi se refuză dreptul la mişcare şi vrei să poţi să
ţipi. Cu Sandra, această li Iintrare dispăruse, iar actul în
sine al comunicării nu se părea o încântare; în aşa măsură
mă ichimbasem.
Şi, în ciuda repetatelor mele schimbări de locuinţă,
relaţia noastră a continuat. A fost o surpriză pentru mine
să descopăr că, deşi era produsul lui, Sandra se simţea în
acel oraş ca şi mine. Nu aparţinea nici unei comunităţi,
nici unui grup, îşi refuzase până şi apartenenţa la propria
familie.
: ie considera ca fiind singură în lume şi era hotă- nită să-
şi croiască propriul drum.
Ura „oamenii de rând“ - expresia ei - din care msă
recunoştea cu onestitate că se trage şi despre rare, aşadar,

45
pretindea că vorbeşte în cunoştinţă •le cauză; nimeni nu
îi cunoştea pe „ei“ mai bine decât Sandra. Către final,
devenise necruţătoare în privinţa lor şi mi-a transmis şi
mie atât expresia, cât şi deprinderea. Fără familie, cu
doar doi-trei prieteni din şcoală, de acum răspândiţi care-
ncotro: era uşor să-ţi dai seama că se simţea captivă şi
temătoare, şi că era extrem de important pentru ea să fie
ferită de ameninţarea simplităţii care o înconjura. Amanta
regelui! îmi dădeam seama de amploarea ambiţiilor sale
şi de greutatea luptei pe care trebuia să o poarte, şi îi
eram alături, fără să ştiu încă de rolul pe care aveam să-l
joc în luarea hotărârilor ei finale.
Războiul îşi lăsase şi el amprenta. Nimeni nu era mai
sensibil ca ea la tot ceea ce trăda luxul şi nimeni nu era
mai dibaci în a-şi crea ocazii. O Hticlă de vin era un
eveniment, la fel o masă la restaurant sau un loc la lojă.
Nu lua nimic de-a gata. Eram exploatat? Niciodată nu i-
am înţeles

46
greşit intenţiile, dar în acelaşi timp mă grăbeam să mă ofer
ca nimeni altul. Era rapace. Se vedea în ambiţiile ei
sociale, în felul conştiincios în care citea autorii
contemporani consacraţi, în căutarea febrilă a oricărui act
cultural, lucruri pentru care acasă purtase de bunăvoie —
şi probabil gratuit - eticheta de „ciudată". Se vedea în felul
în care păşea, în ironia cuvintelor sale, chiar şi în frenezia
cu care devora mâncărurile pe care le considera scumpe;
în toate aceste lucruri şi nu în ultimul rând în felul în care
îşi adora propriul trup; o mistuitoare dragoste de sine. Dar
cum puteam să-i rezist? Cum puteam rezista chiar şi unei
plăceri atât de efemere? însuşi faptul că era rapace mă
atrăgea. Pentru mine, rătăcitor la întâmplare prin marele
oraş, ea reprezenta tot ceea ce era pozitiv. Mi-a arătat cât
de multe lucruri putem folosi din acest oraş; şi mi-a
dovedit cu câtă uşurinţă ne putem construi ocaziile.
încântarea ei în faţa tuturor acestor lucruri îmi dădea
putere. De multe ori, când eram în public, mă prefăceam
că o văd pentru prima oară: acei ochi apropiaţi, aproape
miopi, dar fără astâmpăr, buza de jos mereu fremătând. în
acele zile din Londra, când trebuia să mă conving în
fiecare dimineaţă să mă îmbrac şi să rezist până la
sfârşitul zilei, când de nenumărate ori am putut adormi
doar la gândul reconfortant că am un Luger pus bine sub
pernă sau că în următoarea zi voi renunţa, abandonând
şcoala şi diploma; în acele zile negre îmi puteam recăpăta
forţa doar gândindu-mă la Sandra. îmi spuneam: „Mâine o
voi vedea. Să amân orice decizie şi să rezist până atunci".
Şi acel mâine venea, iar noi reuşeam să construim de
fiecare dată câte o ocazie din deşertăciunea care ne
înconjura. Era fundaţia perfectă a unei relaţii.
în acea după-amiază când am coborât în cantină să bem
un ceai era mai deprimată ca niciodată.
I''ulgarinul ei şleampăt era legat în jurul taliei.
Săptămânile care trecuseră fuseseră dificile; acasă 1 trebuit
să suporte zeflemeaua şi remarcele ustură- loare alor ei.
Picase un examen final a doua oară. Asta însemna
pierderea bursei de stat, sfârşitul şcolii. Pentru ea nu mai

47
exista orizontul diplomei, al calificării; nu mai exista nici
o cale de ieşire în acea direcţie. Şi, cum stăteam în cantina
neaerisită de la subsol, mi-a schiţat perspectiva unei vieţi
atât de lipsite de strălucire sau de sens, o viaţă care ncum,
cu ratarea acestui examen, nu mai putea fi redresată nici
de ambiţiile ei imprecise, nici de vânătoarea intelectuală
pe care o practica, încât propriile mele angoase au luat
proporţii îngrijorătoare.
I )isperarea ei a funcţionat şi asupra mea; acţionam şi
reacţionam reciproc, acolo, în cantina unui post de radio
care, atunci când transmite în vreo ţară dintr-un colţ
îndepărtat al lumii, întruchipează vocea iubirilor şi a
autorităţii metropolitane, evocând imagini, de film şi
reviste, ale canioanelor de beton, cărămidă şi sticlă, şiruri
de automobile, benzi luminate, aglomeraţie, săli de teatru
arhipline, lumea unde totul este posibil. Şi acolo ne aflam
şi noi, chiar în inima acelei metropole, la o masă de
plastic, având dinainte nişte căni cu ceai care începuse să
se răcească şi nişte farfurii cu firimituri galbene; fiecare
din noi hrănindu-se cu energia celuilalt. Ce o aştepta?
Cursurile pentru secretare, cursurile pentru bibliotecare. O
slujbă de rând. Iar ea a continuat, condamnându-şi
societatea, indignată de lipsa de protecţie dinăuntrul ei. 0
slujbă la bancă; un birou şi o maşină de dactilografiat ;
casa de marcat de la Woolworth. Devenea aproape
isterică. La un moment dat, i-au dat lacrimile de furie. Iar
apoi, brusc, fixându-mă cu ochii aceia umezi, mi-a spus,
mi-a ordonat aproape, privindu-mă cu o ură desăvârşită:
— De ce nu mă ceri de nevastă, prostule ?
Am rememorat de nenumărate ori această clipă; nu
cred că greşesc cu ceva. Cred că tonul cu care a rostit
acele cuvinte — atât de straniu dată fiind natura cererii - a
fost generat de o serie întreagă de motive. Bănuiesc că
ideea i-a venit pe moment, singura sclipire în bezna
cauzată de panică; fusese atât de vehementă nu pentru că
nu îi trecuse prin minte mai de mult, ci pentru că ţinea cu
orice preţ ca dorinţa ei să se materializeze imediat şi era
iritată că-şi pierduse controlul şi că îmi arătase că e slabă.

48
Şi bănuiesc că dacă această idee ar fi fost formulată ca o
rugăminte şi nu ca un ordin, dacă ar fi existat şi cel mai
mic indiciu că apăruse mai degrabă din nesiguranţă decât
din luciditate şi fermitate, probabil că aş fi reacţionat
altfel. Dar eu aveam atâta încredere în rapacitatea ei — şi
starea mea de-atunci mi-a rămas mereu în minte -, cre-
deam cu atâta tărie că e un om incapabil de a fi rănit —
mă bazam pe ea într-un mod aproape superstiţios, parte
din forţa cu care mă hrăneam de la ea - încât în acel
moment mi s-a părut că a mă lega astfel de ea ar însemna
să dobândesc acea protecţie pe care mi-o oferea, să împart
cu ea acea calitate a sa de a se face remarcată, o calitate pe
care am avut-o şi eu, dar o pierdusem.
•r Aşa că am făcut cum mi-a cerut şi am adăugat chiar,
acum mi se pare ciudat, cerându-mi scuze că nu mă
gândisem la asta mai demult. Mânia ei a dispărut; doar
pentru o clipă mi-a părut ezitantă şi stânjenită. Am rămas
tăcuţi în cantina care suna a tacâmuri şi sporovăieli
precipitate. Iar cu doar o secundă sau două în urmă, pentru
prima dată de când începuserăm această discuţie, eu mă
gândisem la sânii ei pictaţi.
Bineînţeles că mai târziu au existat clipe de groază, de
paralizie chiar. Dar Sandra nu mi-a
■ In! prea mult timp. După doar două zile s-a mutat ti
mine, spre încântarea doamnei Ellis, pe care, "lnlAndu-mi
excesiv bunele maniere, o aveam la ilugotul mic. După
cum am descoperit mai târziu, ' iiuidra îi spusese că
suntem deja căsătoriţi. Pentru 'li'iimna Ellis, ca şi pentru
mulţi alţii mai târziu,
. <imtoria noastră avea ingredientele unei poveşti
■ li- iubire întunecate şi emoţionante. Şi totuşi, ' i arătat
puţin îngrijorată pentru mine când, lAruindu-mi un
bibelou drept cadou de nuntă, mi-a spus cu ochii în
lacrimi că speră că am făcut alegerea cea bună. în
condiţiile date, cuvintele ei mi s-au părut bizare. Pe de altă
parte, Sandra îmi vorbea despre problemele cu tatăl ei, cel
care se i cartă ca un rac, şi pentru o clipă - numai de-ar

49
li .ştiut! - am fost întru totul de partea ei. S-a dovedit că şi
el ştia că ne căsătorisem deja. Chiar şi în acel moment,
destul de înaintat de altfel, mui încercam, anemic, să
pledez pentru mai mult timp. Mi-a spus:
— N-am răbdarea să-i dau toate detaliile despre re şi
cum s-a întâmplat. Şi nici să-l mint.
Replica ei m-a cucerit imediat; avea darul cuvintelor.
Mi-a mai spus că foarte curând ne va „clarifica l>oziţia“,
cel puţin în ceea ce-o privea pe doamna l'îllis. Asta era un
alt aspect al felului în care se Iblosea de cuvinte. Vorbea
de muncitori ca fiind „mână de lucru“, între propoziţii fără
legătură introducea un straniu „rezultatul imediat fiind
că...“; apartamentul meu cu două camere
devenise ...stabilimentul nostru", unde trebuia să ne
„aprovizionăm" cu diverse. Poate era influenţa şcolii.
Astfel că, în dulapul maro şi lucios din dormitor nu
apărut un fulgarin şleampăt, şi pe umeraşe roz şi albăstrui,
bluze în culori calde care odată nni tăiaseră respiraţia
atunci când le privisem. Mi s-a părut un moment profund
tragic. Iar Sandra, dându-şi seama de starea mea, mă
reconforta serile cu sânii ei cei pictaţi. De unde înainte
fusese nesfârşit de pasivă, acceptându-mi mângâierile şi
săruturile ca şi când ar fi făcut parte dintr-un ritual de
adorare, acum făcea eforturi să preia iniţiativa. Mă
întindea pe spate, lipindu-şi sânii de pieptul meu, de
stomac, de vintre. Se agăţa de mine şi, susţinându-şi sânii,
îmi trasa linii cu sfârcurile pe întreg corpul, gâdilându-mă
cu pielea ei moale. Făcea toate astea cu o mare
determinare şi cu un la fel de pronunţat simţ al datoriei.
Făcea şi lucruri care mă nedumereau. îmi desena sfârcu-
rile şi pe urmă le muşca cu putere. Apoi le prindea între
degete, între unghii, ca şi cum ar fi fost nişte obiecte ce
trebuiau pedepsite. Chiar şi în acea durere - o pasiune
ucigătoare; regret că trebuie să o spun, dar prima mea
grijă după aceea era să văd dacă m-a rănit de-adevăratelea
şi dacă rujul de buze nu era cumva sânge -, chiar şi în acea
plăcută tortură puteam detecta natura experimentală,

50
estimativă, a acestor mici drăgălăşenii şi le puneam pe
seama vreunui ghid de specialitate răsfoit la repezeală, la
fel cum altădată îi atribuisem lui Bernard Shaw toate
frazele ei favorite. Nu voiam să-i rănesc mândria şi nici
să-i întrerup lecturile. Aşa încât am mimat naturaleţea şi
m-am purtat ca şi când toate aceste mici atenţii nu mi-ar fi
fost străine. Mi-am suprimat impulsul de a ţipa şi de a o
pocni peste mână. în cele din urmă - pentru mine era o
chestiune urgentă, după cum se va vedea — terminam
într-o oarecare măsură victorioşi. îmi părea obosită, dar
mulţumită.
De atunci mi-a venit ideea că arta de a face dragoste
se află în stăpânirea femeilor şi că depinde într-o mare
măsură de poziţia lor în societate. Cu cât această poziţie e
mai înaltă, cu atât arta lor decade. Femeia nu mai este nici
cea care oferă, nici cea care primeşte şi, o dată cu această
emancipare, imdoarea - frica de erotism, frica de frică -
trebuie i rafirmată. Se avansează ideea absurdă că sexul
mi e nici viciu, nici mister. Şi aşa ajungem la i'xul maşinal
sau la cel primitiv, iar venerarea iubirii profane duce
adesea la lirica câmpenească despre femei gravide sau
lăuze. Dar destul cu mita! Singura mea intenţie era să
spun că, în ceea ■ < priveşte sexul, eu şi Sandra ne
potriveam. Şi nu lontenea să mă uimească consecvenţa cu
care, în această lume imperfectă, în ciuda oricărui
accident mm oricărei decizii arbitrare, cei care seamănă se
pilsesc imediat.
V Ne-am căsătorit la oficiul din Willesden. Am ipins acolo
cu autobuzul numărul opt, cu cei doi martori ai noştri,
nişte colegi de şcoală. Detaliile acestei absurde ceremonii
sunt prea bine cunoscute pentru a le mai aminti aici.
Ofiţerul stării civile, mi-amintesc, era îngrijorat pentru
Sandra. A avertizat-o că, în unele ţări, femeile pot divorţa
ile soţii lor imediat. Apoi a scris cu mâna lui adresa unei
organizaţii care oferă informaţii şi protecţie cetăţenilor
britanici din străinătate. Mie nu mi-a oferit nici un sfat şi
nici un cuvânt de consolare. Atitudinea lui era, de fapt,
una de incriminare reţinută. Şi, în camera aceea înaltă,

51
plină d e scaune pliante goale, am comis îngrozitoarea
luptă. Eram de-a dreptul stupefiat. Voiam să plec, H&
reflectez, să fiu din nou doar cu mine. M-a oprit unul
dintre martorii noştri: poetul, filosoful, politicianul, care
acum, după cum bănuisem, e pierdut pe undeva în
societatea pe care era atât d e înnebunit să o stăpânească,
şi probabil că aşa era şi atunci, cu haina lui de tweed şi cu
barba pe care şi-o lăsase să crească, transformându-se în
dascălul care, fără îndoială, a şi devenit.
— Bravo ţie, bătrâne. Ştiu că nu se face să te întreb
asta chiar în ziua nunţii, dar n-ai să-mi dai şi mie cinci
lire?
M-am gândit că şi limbajul şi suma cerută trebuie să
fie rodul vreuneia dintre lecturile sale şi că, oricum,
ambele îi depăşeau posibilităţile. I-am dat zece şilingi. I-
am tăiat din avântul cu care mă felicita şi, bolborosindu-i
Sandrei pe un ton agitat că am ceva urgent de rezolvat în
centru, am alergat după autobuzul numărul opt, l-am prins
şi mi-am savurat starea de completă stupefacţie până am
ajuns în Holborn, unde, conform unui mai vechi obicei
proaspăt resuscitat, am intrat într-un bar. Deşi devenisem
soţ de câteva minute bune, mă simţeam ca un om din
desene animate care ştie că în foarte scurt timp va fi strivit
de o furtună născută din neîndeplinirea obligaţiilor
maritale.
Aventura tenebroasă a unei căsnicii mixte! Imaginaţi-
vă cum stăteam într-un bar din Holborn, sorbind o bere
Guinness ca să capăt forţă, înde- letnicindu-mă cu ziarul
de seară doar pentru reconfortanta simplitate pe care o
sugera - în chip mincinos; de altfel, era prea devreme
pentru ziarul de seară; probabil că-1 uitase acolo vreun
navetist - şi fiind foarte speriat. Aşa că atunci nu mă
gândeam decât la mine. M-am distanţat de personajul cel
visător, pentru a reflecta la el şi la recenta şi teribila lui
aventură. Quantum mutatus ab illo! M-am gândit la aceste
cuvinte până au început să-şi piardă sensul, până când au
devenit senzaţie: a ratării, a tristeţii, a farmecului şi

52
neliniştii. Dandy-ul îşi primea în sfârşit pedeapsa, el,
creaţia Londrei, cel care vâna pe holurile Consiliului
Britanic, în galeriile de artă şi trenurile de provincie.
Quantum mutatus ab Mo!

Am vorbit despre starea festivă cu care plecasem din

Londra şi pe care am încercat să o conserv în următorii
zece ani, neîncetând vreodată să savurez, în fiecare zi,
plăcerea întregului gând. Am pomenit a de neliniştea cu
care, în dimineaţa în care am ajuns, am zărit prin fiecare
intrare în port acelaşi peisaj albastru, verde şi auriu al
insulei tropicale. Atât de curate şi de proaspete! Şi ştiam,
îngrozit, ni de fapt sunt construite de oameni, le ştiam
poliţe de semnificaţie, contrafăcute şi pline de cruzime, şi
mai ales, ştiam că nu-mi aparţin. Dar m-am prefăcut că
sunt ale mele şi am rămas lipit de balustradă, privind
turiştii care făceau poze şi iruncau bănuţi în fântână,
privind băieţii negri care plonjau să-i culeagă, cu tălpile
lor roz ca nişte aripioare de peşte translucide. Băieţii se
aruncau şi după portocale, mere şi orice altceva li ne mai
arunca în apă. Golful gri-verzui era încremenit în
semiîntuneric; departe, în aburul dimineţii, minusculele
bărci de pescuit se avântau ;pre treburile lor. Sub noi,
băieţii se legănau pe plutele lor; râdeau şi chicoteau, toţi
numai dinţi; picăturile de apă sclipeau în părul lor aproape
uscat, iar ei ne provocau să le aruncăm tot felul de lucruri
în apă, ca să aibă ce aduna. Cineva a aruncat o portocală
stricată. Băieţii au sărit. M-a frapat acel gest, mi s-a părut
intolerabil. Inutil să precizez că nu pentru multă vreme.
Durerea nu poate fi împărtăşită decât până la un punct;
dacă d depăşeşti, se transformă în îngâmfare. în broşurile
turistice despre insula Isabella, băieţii care He scufundă
încă mai apar ca făcând parte din culoarea locală.
Acum stărui asupra acelui moment al sosirii mele mai
mult decât am făcut-o atunci. Această reîntoarcere într-un
loc pe care crezusem că l-am scos din viaţa mea pentru
totdeauna a fost un eşec şi o umilinţă. Şi totuşi am reuşit

53
să îngrop aceste sentimente, ca şi neliniştea ce mă
copleşea. Nu cred foarte mult în ideea de justiţie, dar am
convingerea că există un echilibru în toate experienţele
umane.
Dacă ne-am uita cu suficientă atenţie înăuntrul nostru, am
putea descoperi momentul în care au început nenorocirile
care în cele din urmă ne-au înfrânt, doar printr-o atât de
scurtă suprimare a adevărului, o atât de neînsemnată
denaturare. In acea dimineaţă, ar fi trebuit să spun:
„Această insulă pângărită nu e de mine. Am hotărât de
mult că acest loc nu îmi mai aparţine. Să mergem mai
departe. Să rămânem pe vapor şi să ne lăsăm duşi către un
alt peisaj". Mi-am creat în mintea mea justificări: acea
stare festivă pe care nu voiam să o pierd, eşecul care
avusese loc atât de curând şi fusese atât de devastator. S-ar
fi putut, de asemenea, ca, în urma căsniciei mele cu
Sandra, să mă obişnuiesc să mă las condus nu numai de
oameni, ci şi de evenimente. Astfel, minciuna a dus la
minciună, neliniştea a născut noi nelinişti: să-mi fi
analizat mai profund reacţiile ar fi însemnat să mă expun
din nou acelui sentiment al derivei şi neputinţei, coşmarul
pe care l-am înăbuşit în atâtea nopţi doar cu gândul la
Lugerul pe care îl ţineam la căpătâi. Bănuiesc că a fost
aceeaşi scuză pe care am invocat-o pentru atitudinea mea
din anii care au urmat. Şi mi se pare ciudat că îmi dau
seama abia acum, pe măsură ce scriu — ca un istoric
preocupat de revoluţii, care descoperă cauza dezastrului în
vreun eveniment minor, până atunci ignorat -, abia acum
înţeleg că tot ce s-a întâmplat în aceşti ani, pe care mental
i-am pus între paranteze, a reprezentat un anumit tip de
retragere şi că a fost pricinuit de oraşul tridimensional şi
prea concret în care nu m-am simţit niciodată decât fanto-
matic, descompus, inutil, fluid. Oraşul construit de
oameni, dar ieşit de sub controlul lor: criza era rezultatul
unei reacţii negative, continuarea activităţii, al uneia
pozitive - aspecte opuse, dar egale, ale procesului de
adaptare la un anume spirit al locului, care, asemenea

54
amintirilor, atunci când devine prea intens, stârneşte
durere.
Dar deocamdată mă bazam pe norocul Sandrei. Şi
avea să fie curând pus la încercare. Pe măsură re ne
apropiam de docuri, insula din broşurile turistice dispărea.
Dealurile, palmierii şi bărcile, i:n în aburul dimineţii,
făceau loc accesoriilor internaţionale care împodobeau
docurile: depozite înalte rare străjuiau peisajul compus din
macarale, asfalt şi o locomotivă minusculă şi veche. Ici-
colo, câte un negru îmbrăcat pe jumătate, cu nişte
pantaloni curţi kaki şi incredibil de zdrenţăroşi, care se
odihnea într-un camion din parcare. Studiat în
amănunţime, trebuie să fi părut exotic şi inutil pentru
turistul însetat de privelişti spectaculoase. Dar eu ştiam că
acelea erau aşa-numitele haine de lucru, că era docher şi
că era probabil membru in vreun sindicat turbulent ale
cărui poticneli şi, în ( iuda bunelor intenţii, a cărui
completă ineficienţă fuseseră obiectul nesfârşitelor
investigaţii care au rămas fără rezultat.
OP Cu toate astea, atmosfera era calmă încă: macaralele
erau în repaus, docherii violenţi lâncezeau, fotul se găsea
în aşteptarea căldurii şi prafului din ziua de lucru care
urma să înceapă în curând. Dar chiar înainte să pornească
lucrul, totul fu zguduit de un ţipăt înfricoşător.
Mărturisesc că nu apucasem s-o anunţ pe mama
despre căsătoria mea; de câte ori mă aşezam să încep acea
scrisoare, nervozitatea se transforma în epuizare. Sandra
credea că mama ştie şi e uşor de imaginat consternarea
celor două femei - declanşată şi de replica mea nonşalantă
către Sandra: „A, uite-o pe marna". Până la urmă, poate nu
e chiar aşa uşor de ghicit: noi suntem o rasă
melodramatică şi nu ratăm nici o ocazie să facem public
acest lucru.
I maginaţi-vă, atunci, figura Sandrei, gătită în ţinuta ei cu
grijă aleasă pentru debarcare, când a fost pusă faţă în faţă
cu o văduvă hindusă, în haine de doliu. Imaginaţi-vi-o
confundând ţipătul şi braţele ridicate cu un ritual de bun-

55
venit şi, din determinarea de a face compromisuri în ceea
ce priveşte obiceiurile tradiţionale, încercând să-şi
mascheze surpriza şi stupefacţia. Iar când ţipătul a încetat
doar pentru a se repeta cu şi mai mare putere, când
gesturile care trădau durerea s-au transformat explicit în
gesturi de respingere, atunci a înţeles, în sfârşit, adevărata
natură a primirii făcute şi, şovăind în tentativa timidă de a
se apropia de mama, care devenise aproape isterică, a
rămas încremenită în mijlocul unei scene care deja
începuse să stârnească interesul docherilor semiadormiţi,
pasagerilor, turiştilor, oficialilor şi personalului de pe
diverse vase de diverse naţionalităţi.
Eu unul am rămas calm. N-am dat nici o atenţie
interjecţiilor mamei mele şi n-am reacţionat nici la
tânguirile în care mă acuza că am ucis-o ; eram preocupat
să caut bagajele, salutând ofiţerii de vamă pe care îi ştiam,
schimbând amabilităţi cu reporterii care le luau interviuri
tuturor celor care se întorseseră de la studii. Bietul Eden!
II cunoscusem la Colegiul Isabella Imperial; iar acum era
reporter la ziarul Inquirer. (A jucat cinstit: în articolul pe
care l-a scris, spunea pur şi simplu că mama ne
întâmpinase pe mine şi soţia mea la sosirea în port.)
Eram calm pentru că simţeam că situaţia în sine nu e
chiar aşa de importantă. Bănuiam — ceea ce mai târziu
mi-a fost confirmat - că în timpul drumului destul de lung
dintre Londra şi insulă, mama aflase de căsătoria mea şi se
pregătise pentru scena pe care acum o interpreta cu
succes. Era o scenă grandioasă, poate cea mai
impresionantă scenă de care a fost vreodată în atare şi era
şi un soi de compensaţie pentru umilinţele la care am
expus-o, în special din partea acelor familii care aveau
fete de măritat şi pe rare, probabil, ea le curtase în absenţa
mea. Deşi unt eu cel care o spune, eram o partidă bună!
10 ram nu doar unul dintre moştenitorii averii do pe urma
fabricii de îmbuteliat Bella Bella, ci a - spre deosebire de
oamenii de afaceri de pe la noi - educat, umblat şi cu
studii. Dată fiind situaţia, ştiam că îi dădusem mamei o

56
lovitură grea. Dar mai ştiam şi că adevăratele semne de
pericol ar
11 fost ca ea să rămână tăcută şi pasivă. Ele ar fi
prefigurat unui reproş mocnit, care ar fi putut lua lorma
sinuciderii prin înfometare lentă şi secretă. I’e de altă
parte, această scenă de la docuri era indiciul unei anumite
îngăduinţe faţă de sine, ceea nu putea fi decât de bine.
Era complicat: nu-i puteam pretinde Sandrei uă facă
acelaşi raţionament şi nici nu i-1 puteam şopti în câteva
cuvinte. A venit şi a rămas în picioare lângă grămada de
valize. Părea destul de iritată şi am crezut că asta
înseamnă că e stăpână pe ea şi pe situaţie; nici nu mă
aşteptam la mai puţin de la ea. I-am zis că n-ar fi înţelept
să mergem spre casa mamei. Mi-a răspuns grăbită, mtr-un
soi de jargon studenţesc:
— E o abordare foarte interesantă a chestiunii. Se
întâmplă să aveţi şi voi un amărât de hotel pe insula asta
nenorocită?
Interpretasem greşit starea ei de spirit. Crezusem că
era dârză. Doar mai târziu, când regretele deveniseră
inutile, am înţeles că în acea zi m-am făcut vinovat de
indiferenţă nu faţă de mama, ci lâţă de Sandra. Mă
bizuisem pe felul ei direct de n fi şi pe ceea ce credeam că
este visul ei; dar ei probabil că i s-a părut că am
abandonat-o tocmai când era mai nesigură pe sine. Nu
cred că m-a

57
 iertat vreodată. Nici pe mine, nici insula mea. Cu toate
astea, purtarea mea se născuse din cele mai tandre
sentimente faţă de ea! îmi amintesc cum o priveam,
întinsă pe patul din camera de hotel, epuizată, răpusă de
dogoarea după-amiezei, doar într-o jupă din bumbac alb şi
cast şi cu un sutien la fel de alb, sub ventilatorul electric
din tavan. Avea nişte ochelari de soare ieftini, cu rame
albe şi, cred, prea strâmte, pe care îi cumpărase din
insulele Azore. Fuma o ţigară, cu gesturile unei lucrătoare
în fabrică: cu buzele umede strâns lipite de filtrul pe care
îl ţinea în centrul gurii, trăgând cu putere, ca şi cum s-ar fi
hrănit cu energie. Erau gesturi pe care le dobândise într-o
tabără de agricultură din Dorset sponsorizată de stat, unde
petrecuse o lună de zile şi unde se apucase de fumat. Erau
gesturi care mi se păreau extrem de atractive. Fumul urca
în rotocoale şi se subţia în curentul produs de ventilator.
Epuizat la rându-mi, eram pe punctul de a începe să-mi
plâng de milă. Privind silueta întinsă pe pat, comică,
pasională şi cu ochelari de soare, cu pielea care începea să
devină umedă, mă gândeam ce curaj trebuie să fi avut să
se aventureze atât de departe, spre o viaţă despre care nu
ştia mai nimic. Până la această călătorie, nu mai fusese
nicăieri altundeva şi nici nu stătuse vreodată la hotel; şi
am simţit în acel moment că, aşa partidă bună cum eram
eu în insula Isabella, nici că-mi puteam face o întoarcere
mai triumfală decât aceasta, când venisem căsătorit cu
Sandra.
După aproape două săptămâni — săptămâni în care
probabil au avut loc diverse scene în diverse case din toate
colţurile insulei - a fost stabilită inevitabila întâlnire cu
mama, prin intermediul surorilor mele măritate. Am luat
împreună ceaiul la o masă şubredă din tablă la terasa
parţial moperită a hotelului, unde era înfiorător de cald III
unde aveam frunze verzi-maronii de alun întinse In
picioare. In cele din urmă ne-am împăcat. Dar răul fusese
făcut. La fel cum exagerase importanţa iircnei de la
docuri, Sandra a exagerat şi în privinţa victoriei proaspăt

58
obţinute. Mi se părea că-i defineşte şi mai bine caracterul.
Dar, în acelaşi timp, prefigura tot ce avea să vină.

59
 5

P
edepsele invocate de mama pe docuri nu aveau nici o
însemnătate. Societatea noastră era una haotică,
dezorganizată şi hibridă, unde sancţionarea prin
excludere nu era posibilă. înainte de sfârşitul primelor
două săptămâni, ne formaserăm un grup neutru şi mereu
în schimbare, cu care aveam să rămânem în următorii
cinci sau şase ani. Bărbaţii erau toţi profesionişti în
diverse domenii, tineri, majoritatea indieni şi câţiva albi
şi alţi câţiva negri din insulă. Toţi studiaseră în străinătate
şi se căsătoriseră acolo, iar acum, că se întorseseră pe
insulă, îi legau mai puţin trecutul comun sau profesia, cât
soţiile sau prietenele lor din alte ţări, care erau fantastic
de cosmopolite. Americanii, singuri sau cupluri, erau
başca. Era un grup pentru care insula era doar un decor;
activităţile şi interesele lor nu erau mai mult decât păreau.
Nu existau loialităţi sau istorii personale care să complice
lucrurile, căci fiecare dintre noi îşi lăsase trecutul
deoparte. în acele două săptămâni am învăţat unii despre
alţii tot ceea ce era de ştiut; tot ce-a urmat după aceea s-a
petrecut sub semnul repetiţiei şi al trecerii timpului. La
început am fost uluiţi. Veniserăm în insulă pregătiţi să
întâmpinăm lipsurile şi constrângerile vieţii de aici. Ne
uimea până şi lumina soarelui; ne uluia cu câtă
nonşalanţă se purtau cei care veneau să ne întâmpine.
Hainele lor! Atât de uşoare, atât de noi, atât de schimbate,
atât de

60
extravagante! Am fost surprinşi să ne regăsim printre cei
bogaţi din insulă, să fim consideraţi ilc-ai lor şi să avem, din
această cauză, convin- ecrea că, într-un asemenea decor,
vom fi în curând la fel de bogaţi ca şi ei. Austeritatea şi
prudenţa ni fost date uitării. Şi totul s-a întâmplat în numai
două săptămâni! Dădeam la fel de mult pe cât primeam.
Consumam cantităţi impresionante de şampanie şi caviar.
Făcea parte din simplitatea caracteristică grupului nostru; ne
plăceau şampania şi caviarul doar din cauza felului în care
minau aceste cuvinte. După agonia din Londra, după
camerele sărăcăcioase, uşile închise, ferestrele strâmte,
tavanul cojit, draperiile uzate, gazul la metru, contoarele
electrice şi călătoriile anoste printre case terasate de
cărămidă, după o viaţă mdusă la o înşiruire de zile uniforme
şi goale, am minţit că renasc. Şi înainte ca săptămâna să se
încheie, am auzit-o pe Sandra exprimându-şi dispreţul faţă
de şampania demiseacă şi declarând ca nimic nu-i place mai
mult şampania Mercier. Ce lomeie minunată! Născută în
rândurile oamenilor •umpli! Au fost cele mai fericite două
săptămâni pe care le-am trăit împreună, iar ea nu contenea
aă-şi arate entuziasmul şi recunoştinţa. Am sărbătorit
această libertate nesperată, am sărbătorit insula şi faptul că
eram cunoscători, deşi din ce în ce mai incerţi, ai lumii din
afara ei; ne sărbătoream cosmopolitismul, care însemna
mult mai mult aici, decât pe holurile Consiliului Britanic.
Sărbătoare; şi în ea o mare indiferenţă. Odinioară,
tânjind după lume, am vrut să-mi iau ramas-bun de la insulă
pentru totdeauna. Acum, când eram la un picnic pe o plajă
fierbinte, acoperită de viţă-de-vie verde şi mustoasă, cu flori
purpurii, sau când stăteam în jurul grătarului de lângă
piscina iluminată, devenise posibil, fără să-mi fie

61
 1

teamă şi tară să tânjesc şi fără să mi se refuze o lume, să

aleg o tânără din grupul nostru şi să o fac să ne
împărtăşească secretele ei despre plimbările pe care le făcea
cu bicicleta pe şoselele prăfuite, pe dealurile din afara
oraşului ei, dintr-un stat la vest de Mississippi, doar pentru a
privi apusul. La fel cum era posibil să aleg o alta ca să
construiască alte imagini, în gri şi alb, cu zăpadă şi nemţi în
Praga; şi încă o alta, care să ne spună cum arată peisajele
din Anglia centrală la apus, hoinărind printre margarete pe
malul unui pârâu; nesfârşitele plimbări de vară, noaptea, pe
malul unei ape pe care plutesc lebede. Toate acestea
deveneau acum, pe insulă, imagini ale unei lumi pe care o
înţelegeam, din care încetasem să fac parte şi din care
simţeam că reuşiserăm cu toţii să ne retragem. îmi plăcea să
contemplu această lume fragmentată pe care reuşeam să o
reconstruim şi făceam acest lucru cu conştiinţa iminentei
mele extincţii. Eram o rasă intermediară, de gene rece- sive
capabile să se piardă, în două generaţii, în oricare dintre cele
trei rase umane, rămânând ca doar forma ochilor sau poate
încheietura suplă a mâinii să mai amintească de intruziunea
noastră. Sancţiunile formulate de mama mea erau fără
îndoială o şaradă, dar erau în acelaşi timp un act de
devotament faţă de trecut, faţă de străvechile şi
necunoscutele preumblări pe un alt continent. Şi îi
împărtăşeam acest devotament. Dar ce uşurare este să fii
ultimul descendent al familiei! Aceasta era o stare latentă,
care ieşea la suprafaţă doar ocazional, în aburi de alcool,
când muzica orchestrei sau cântecele de patefon se pierdeau
în noapte, iar eu mă gândeam la cei din grupul nostru ca şi
cum i-aş vedea pentru prima dată, iar între ei, eram eu şi
Sandra. Era o stare niciodată analizată mai departe de atât,
niciodată împărtăşită. Era
l.irea pe care mi-o dădea placiditatea mea, noua mea viaţă
plină de mişcare. Iar eu, o dată cu acea placiditate, o dată cu
plecarea de la Londra şi cu loiala acceptare a acestui mod de
viaţă nouă şi ilo-a gata, simţeam că mă schimbasem. îmi
dădeam "■ama că schimbarea fusese involuntară, aşa încât

62
 „personajul" meu nu mai era ceea ce doreau alţii ; a fie, ci o
alegere personală. Simţeam că această inerţie, proprie stării
mele festive, îmi dădea putere;
0 vizualizam ca existând într-un loc fortificat, imposibil de
cucerit. Trăiam neutru; activitatea era reală, dar la suprafaţă;
simţeam că nu voi mai permite niciodată să fiu rănit.

Ceva mai târziu, aveau să spună despre mine rft „am

muncit tare şi am jucat tare". Vorbele acestea care
etichetează! Nu aveam nici o profe- mune, nici o slujbă. Dar
aveam nevoie de bani. Mi-am analizat posibilităţile şi am
căutat un mijloc. I’e o insulă unde, cu excepţia doctorilor,
avocaţilor şi a celor care se ocupau de agricultură, singurul
mod de a face bani erau comisioanele oferite de agenţii,
curajul meu a fost probabil privit ca fiind al unui om
complet insensibil.
? Dar cel puţin lumea de la şcoala din Londra nu mai putea
spune că am irosit anii petrecuţi acolo.
() mică parte din banii de la fabrica de îmbuteliat
1 felia Bella mi-au revenit. în cinci ani, acea parte devenise
mai mare decât întregul iniţial. Eram unul dintre cei care au
prevăzut renaşterea urbană din perioada postbelică,
distrugerea spaţiilor deschise dintre clădiri. Iar în Isabella
am fost chiar primul. Dar nu-mi pot asuma vreun merit.
Ceea ce am făcut a fost previzibil, având în vedere resursele
de care dispuneam. Moştenisem un teren vilan de 120 de
acri în afara oraşului. Făcuse parte dintr-o plantaţie de
citrice abandonată, care în timpul crizei economice fusese
lăsată în paragină, apoi fusese vândută unui organizator de
curse de cai, care a încercat fără succes să crească o
herghelie şi în cele din urmă a fost cumpărată de bunicul
meu, pentru singurul motiv că era pământ şi se vindea ieftin.
Nu i-a adus nici un venit; mă îndoiesc că a putut plăti de pe
urma lui măcar salariul paznicului şi îngrijirea unicului lui
măgar. Din când în când, în vreo duminică, se ducea acolo
şi culegea fructe de avocado şi grapefruit, cu care apoi se
lăuda că le luase gratis. Nu era cine ştie ce moştenire. Pe o

63
 insulă tropicală, o plantaţie de citrice în paragină
echivalează o mahala intr-un oraş. Pământul nu era roditor,
scoarţa copacilor era sufocată de muşchi şi ciuperci,
ramurile gri erau subţiri, dezgolite şi sfărâmicioase, frunzele
erau galbene, fructele putrezeau înainte să se coacă,
atârnând fleşcăite şi decolorate, ca un bolnav, intr-un miros
fetid. Când am moştenit-o, primul gând a fost să vând. Dar
nici măcar în 1945 nu am găsit pe nimeni interesat să o
cumpere.
Convingerea că oraşul e oraş şi provincia, provincie
încă mai exista şi era sporită de un sistem de transport
deficitar, care s-a înrăutăţit şi mai mult în timpul războiului.
La fel se credea şi despre oraşul nostru, care rămăsese
neschimbat atât de multă vreme, încât aveam diverse păreri,
aproape superstiţioase şi medievale, despre hotarele lui.
Ultimul stâlp de telegraf din ceea ce noi numeam oraşul
nostru aproape că nu se mai vedea de afişele lipite şi
zrenţuite ; stâlpul care se afla la nici două sute de metri
distanţă - în provincie - era gol. 0 Aici se afla pământul pe
care voiam să construiesc. Era înconjurat de o privelişte
destul de atractivă, cu povârnişuri şi coline, şi era destul de
aproape de oraş ca să avem la îndemână apă şi curent
electric. L-am împărţit în 150 de parcele
Ic jumătate de pogon, am construit şosele, am i misolidat o
ofertă de servicii şi am scos parcelele In vânzare : două mii
de dolari parcela, plătibili în i nte în douăzeci şi cinci de ani,
sau cinci sute de ■ (olari chiria pe un an. Vindeam, trebuie
reamintit, in dolari din insulă, asta însemnând că trei dolari
li' ai noştri făceau cât cinci dolari americani. Condiţiile mele
nu erau exagerate. întreg oraşul nostru lusese construit în
rate pe termen scurt şi chiar i intr-o zonă mai sărăcăcioasă,
se plăteau cinci dolari pe lună pentru o jumătate de lot de
pământ, n şaisprezecime dintr-un pogon. De fapt, condiţiile
mele erau mai mult decât rezonabile; singura dintre ele mai
dificil de îndeplinit era că orice rusă construită trebuia
aprobată de mine şi nu putea costa mai puţin de
cincisprezece mii de dolari. Astăzi, când profesorii şi

64
funcţionarii la dat îşi permit să-şi cumpere case de douăzeci
de mii de dolari, ar fi o nimica toată, dar în Isabella miilor
’50, a părut destul de mult. Aşa că rezidenţii din Kripalville
— acesta era numele pe care i 1 dădusem şi care foarte
repede a fost denaturat m Crippleville 1 - s-au triat de la sine.
Planul nu necesita nimic mai mult decât o abordare potri-
vită, precizie şi timp. L-am pus la punct, pe îndelete, m doi
ani. Aveam încredere deplină în succesul acestui plan şi nu
mi-am făcut niciodată probleme, nici măcar atunci când
eram dator băncii cu o sută cincizeci de mii de dolari. Când
venea vorba aă angajez pe cineva, preferam să ignor
sfaturile şi recomandările şi nu am fost niciodată influenţat
de consideraţii rasiale. Angajam un om, supraveghetor,
funcţionar sau muncitor, doar dacă îmi făcea o primă
impresie foarte bună, şi nu dădeam nimănui o a doua şansă.
Un om care te-a dezamăgit o dată, o va face cu siguranţă şi
a doua oară, iar asta e valabil mai ales în cazul celor care au
fost daţi afară după o perioadă lungă de activitate
satisfăcătoare. Concedierea unui astfel de om presupune că
atitudinea lui faţă de îndatoriri şi faţă de patron s-a schimbat
radical; ea reprezintă prăbuşirea unei relaţii şi e complet
irelevant care din părţi poartă vina. Omul ăsta are nevoie
urgentă de o nouă slujbă şi de un nou patron şi e mai bine să
renunţi la el imediat.
gj Aşadar, Crippleville mergea bine. Nu există nici o dramă
de consemnat. Intr-un an fuseseră cumpărate o sută de
parcele. Cei care le luau nu construiau imediat, unii le
revindeau, aşa că în mai puţin de doi ani se vindeau parcele
cu cinci sau chiar şase mii de dolari. Acum pare simplu şi
previzibil; la fel mi se părea şi mie atunci. Dar când treaba
se finalizase, ca să zic aşa, mi s-a tăiat răsuflarea. Nu din
pricina riscurilor pe care mi le asumasem, ci pentru că
neglijasem chiar acei factori care îmi aduseseră succesul.
Unul dintre ei era absenţa ţânţarilor. Au încercat şi alţii să
pună în aplicare acelaşi plan, dar au sfârşit prin a crea nişte

1 Oraşul schilozilor (engl.) (n. tr.).

65
 mahalale înghiţite de malarie. Apoi erau dealurile din
preajma Crippleville-ului. Nu le-am privit niciodată ca fiind
mai mult decât un peisaj reuşit. Pe când alte asemenea
investiţii s-au extins din ce în ce mai mult, şi ca atare s-au
prăbuşit repede, dealurile din Crippleville au limitat extin-
derea oraşului în acea direcţie, aşa că zona a rămas cum
fusese. Şi mai era şi faptul că şoseaua care lega Crippleville
de centrul oraşului trecea prin zone destul de frumoase, pe
când, pentru a ajunge din oraş în orice altă suburbie, trebuia
să treci prin tot soiul de cartiere în paragină.
Mi-am dat seama de importanţa acestor factori doar când
totul a fost gata şi atunci mi-a fost puţin
Imună. Bănuiesc că renumele pe care mi l-am nlştigat atât
de repede a fost pus pe seama determinării şi siguranţei
mele, deşi totul s-a întâmplat doar pentru că am avut
norocul să fac afaceri cu o bancă americană, nerăbdătoare
să se facă cunoscută în insulă. Nu cred că vreuna dintre
vechile noastre bănci britanice sau canadiene ar fi fost la
fel «le binevoitoare. Şi n-aş fi putut să le învinovăţesc.
Un om care doreşte siguranţă munceşte şi econo-
miseşte bani o viaţă întreagă şi e norocos dacă la ■fârşit se
alege cu zece mii de lire. Celălalt, împăcat cu gândul
iminentei sale extincţii, face o jumătate «le milion de dolari
în cinci ani. N-are nimic de-a l’nce nici cu ambiţia, nici cu
abilitatea de a proiecta. Kste un dar pe care îl avem. Când
avem succes, nimic nu pare să fi fost uşor sau firesc, iar
când cunoaştem eşecul, nimic nu pare improbabil. Iată cum
mi-au servit norocul şi intuiţia. Când planul iniţial a început
să funcţioneze, am luat măsuri şi n m cumpărat tot mai
multe dintre terenurile înconjurătoare. Riscam să pierd -
deşi atunci nu mi se părea aşa - tot ce aş fi putut câştiga. Am
lăsat multe spaţii deschise, am împărţit restul în loturi mici,
de o optime de pogon, pe care le ofeream la preţuri la fel de
mici: cinci sute de dolari pentru cumpărarea unui lot, o sută
douăzeci şi cinci pe un închirierea lui, cinci mii de dolari
cumpărarea unei case. Preţuri uimitoare: închipuiţi-vă câţi
N-au înghesuit să cumpere. Din nou, foarte simplu. pl)eşi aş

66
fi putut la fel de simplu să repet investiţia iniţială, asta mi-ar
fi creat probleme, aşa cum s-a întâmplat cu unii dintre cei
care m-au imitat. Plasa noastră de mijloc nu era suficient de
puternică şi numărul oamenilor care doreau sau care îşi
permiteau să cheltuiască atât pe o casă era limitat. Aşa cum
era, noua investiţie, mai puţin luxoasă, a scos în evidenţă
eleganţa celei vechi, iar distincţia
celei vechi i-a dat strălucire celei noi. Fiecare investiţie se
sprijinea pe cealaltă şi, foarte repede, Crippleville şi-a
câştigat o integritate care avea să dureze. Nu fusese
planificată dinainte, fusese instinct, intuiţie.
Aşa că succesul a dus la succes şi aş fi putut continua
la fel. Mă neliniştea această perfecţiune, această siguranţă
faţă de ceea ce întotdeauna mai târziu se dovedea că, de
fapt, fusese pe muchie de cuţit. Nu mă simţeam
responsabil pentru ceea ce mi se întâmplase; întotdeauna
m-am simţit detaşat de ceea ce făceam. Doar timpul a
putut şterge sentimentul de ireal, profanare şi groază de
sine; şi doar acum simt că îmi pot revendica cu adevărat
această realizare. îmi aduc aminte de un incident mărunt;
a avut loc la început. Oamenii amenajau terenul. După-
amiază, şeful de echipă mi-a spus că dăduseră peste
rădăcinile unui copac gigantic şi că a fost nevoie să
dinamiteze locul de trei ori ca să scape de ele. Mi-a arătat
craterul: o rană monstruoasă în pământul cărămiziu. Un
copac imens, care probabil că era deja bătrân când venise
Columb. Mi-ar fi plăcut să-l văd, mi-ar fi plăcut să-l
protejez şi să-l ţin în viaţă. Am păstrat o bucătă de lemn,
pe care am pus-o pe birou, ca amintire a profanării, ca un
talisman. Succesul naşte propriile lui temeri. Am spus că
drumul îmi era deschis, că puteam continua. Foarte repede
am început să simt că trebuia să continuu. între asta şi
lipsa de activitate, între semnalul tras de o lume fără
sfârşit şi una fără scop, nu există cale de mijloc. Şi m-am
bucurat, ca să fiu sincer, când a venit timpul să mă retrag.
Ar putea părea pervers, însă darurile pe care le avem se
transformă uneori în povară de nesuportat. Ne

67
 singularizează, ne deformează, ne separă de şinele pe care
îl recunoaştem şi de care rămânem apropiaţi. în fiecare
săptămână, în fiecare colţ al lumii există oameni rare
pornesc de la zero şi câştigă o sută de mii de lire, pe care le
vor pierde foarte repede. Tragedia ai dezamăgirea nu există
decât pentru cei care privesc. Darul este unul mefistofelic.
Şi în cele din urmă este, chiar şi inconştient, alungat. Dar
urmele întinării rămân.

fi în grupul nostru de pe insulă, noi doi eram ningularizaţi.

Gelozia sau invidia nu constituie un motiv suficient. Câtă
tulburare trebuie să fi produs, aşa cum apăream într-o
duminică dimineaţă, în casa unei femei, de exemplu, din
Letonia. Obiceiul nostru preferat: punciul de rom. Eu
purtam ochelarii cei negri şi butoni la cămaşa din bumbac
mdian. Stăteam aplecat, ţinând cu ambele mâini paharul
rece de punci. Sandra stătea pe o canapea înaltă, îmbrăcată
într-un material negru - probabil vreun cufăr leton,
modificat cu succes: transformarea caselor şi a mobilei era
una dintre dovezile de ingeniozitate ale femeilor noastre.
Sandra era îmbrăcată în pantaloni albi. îşi ţinea picioarele în
lateral şi mâinile între ele, apăsate pe marginea canapelei;
verigheta ei foarte subţire, cu puţine carate şi cumpărată la
mâna a doua, de-abia se observa. Picioarele loveau uşor
podeaua în ritmul unei melodii de la gramofon; tocurile
sandalelor ei indiene aurite fremătau şi ele, lăsând să i se
vadă gleznele frumoase şi cu vene subţiri, unul dintre
lucrurile care îmi plăceau cel mai mult la picioarele ei zvelte
şi graţioase, ale căror formă şi culoare erau subliniate de oja
roşie de pe degetele nedeformate şi de curelele aurii ale
sandalelor. Pantofii şi ciorapii pe care îi purta la Londra
ascundeau toate aceste lucruri. Avea picioare nervoase, fără
să fie însă prea osoase; erau din cele care se cer mângîiate.
Ceea ce şi făceam adesea. Dar să mă concentrez asupra

68
 acelui moment. Citeam prin ochelarii de soare - neavând
buzunare unde să-i pun, un neajuns al ţinutei tropicale -
paginile mondene din Isabella Inquirer, întins pe jos, pe
terasa care aici, la umbră, e destul de răcoroasă, însă acelaşi
ciment în preajma piscinei, de exemplu, te orbeşte în lumina
fierbinte a soarelui. Lucrurile se schimbă. Paginile mondene
sunt pline de imagini ale unor funcţionari cu ochi ieşiţi din
orbite, îmbrăcaţi în costume prea largi, la două rânduri de
nasturi, braţ la braţ cu soţiile lor înzorzonate. Oamenii se
schimbă repede şi Isabella Inquirer a devenit de curând
ziarul vostru. Dar pentru noi, cei care consideram că e un
merit să nu fii niciodată pomenit acolo, pagina mondenă era
încă interesantă. Circula zvonul că persoana responsabilă cu
aceste pagini ne oferea o glumă pe săptămână; un
amuzament special şi camuflat: putea fi, de exemplu,
descrierea caricaturală, ca să prezint varianta simplificată, a
petrecerii de nuntă a unui „angajat al Consiliului local“,
acest amănunt fiind menţionat doar în finalul relatării.
Acesta era tipul de glumă pe care ne străduiam să o găsim şi
de care ne bucuram împreună în fiecare duminică
dimineaţă. Făcea parte din ritualul nostru de autovenerare,
un act de cruzime necesar într-o ţară săracă. Făcea parte din
simplitatea noastră colonială. Aceasta este, evident, judecata
pe care o fac astăzi; nu faceam nici un astfel de raţionament
în vreme ce căutam înfrigurat prin ziar, pe sub ochelarii de
soare, istorioara săptămânii. Şi, cu atât mai mult, eram
extrem de preocupat de pantalonii imaculaţi ai Sandrei şi de
acele picioare pe care aş fi avut chef să le mângâi.
Picioarele ei sugerau plăcere şi nesaţ. Simţeam că Sandra îşi
dă prea mult silinţa cu letona. Ea era nouă în grupul nostru.
Avea părul roşu, o faţă de şoarece, un nas ascuţit şi purta
ochelari. Era o femeie de
O urâţenie izbitoare şi, ca atare, toată lumea se simţea
datoare să se poarte frumos cu ea. Aveau să se ivească
probleme foarte repede. Letona va lua de bună toată atenţia
ce i se acordă, încrederea îi va spori, şi într-o zi se va întrece
pe sine, iar atunci nimeni nu va mai fi la fel de drăguţ cu ea.

69
i
 Deja ne enerva cu încăpăţânarea ei de a ne servi toate
vinurile din coşuri de nuiele; plăcerea ei era la fel de mare
ca şi stânjeneala noastră, iar cu acest sentiment nu prea
ştiam să ne descurcăm. Faptul că îi dădeam un exemplu
când ne venea nouă rândul să aducem vinuri nu a avut nici
un efect, căci coşul de nuiele era şi preferatul bărbatului ei,
un om de condiţie modestă, care îşi savura încă triumful
propriei emancipări şi care era, ca mulţi alţii asemenea,
înnebunit după nimicuri.
De nicăieri, apăreau figuri noi. Bebeluşi în scutece care
îşi jucau cu exagerat aplomb rolul de bebeluşi - aşa mi se
pare mereu când le aud vocile suave schelălăind în fundal -
şi răţuştele lor de gumă şi alte obiecte gonflabile şi complet
inutile aşezate în micuţul bazin de lângă piscină. Părinţii
făceau obişnuitele lor remarce impertinente despre
Crippleville, pe care de-abia le băgăm în seamă, nu pentru
că m-ar fi iritat, ci pentru că am obiceiul să nu discut despre
afaceri în afara programului. Nu e vorba despre vreun
principiu, ci despre placiditatea mea, pe care Sandra, cu
teama constantă a femeii de a nu părea prea deschisă la
orice, a adoptat-o. După asta am început să îmi dau seama
de atenţia pe care ţi-o ascute neatenţia studiată. Se vorbea
prea tare, cu prea multă voioşie, prea agresiv sau prea
defensiv. Oamenii aceştia jucau un rol, simulând prea
evident intimitatea şi exagerând în detalii, subliniind, de
oricâte ori aveau ocazia, că duc o viaţă plină. Sandra nu mai
bătea ritmul la fel de uşor. Şi mi-a trecut prin minte că poate
îi călcam pe nervi pe aceşti oameni a căror primire a
însemnat atât de mult, a căror prietenie o preţuiam, ale căror
plăceri le împărtăşeam. Sandra părea atât de naturală, atât de
fericită! Şi probabil că era. Dar e atât de tânără! Şi soţul ei,
la fel de tânăr! Se poate avea încredere în această
naturaleţe? Când sunt departe de acest grup, nu numai că-şi
câştigă existenţa, ci fac avere; cât trebuie să-i frământe acest
lucru! Adevăratul lor interes se află acolo, în averea pe care
o acumulează, în conducerea zonei Crippleville, în
negocierile pe care le duc cu băncile şi cu avocaţii şi cu

70
contabilii. E cel mai mare şi mai important aspect al vieţii
lor. Fac avere şi se străduiesc să o facă, cu o abnegaţie care
probabil că îi obsedează. Aici pot fi naturali şi relaxaţi, dar
nu înseamnă asta o exploatare a prietenilor lor?
§ Puteam citi toate aceste întrebări pe feţele lor. Vedeam
cum orice încercare de a fi amabil li se părea, probabil, falsă
şi mincinoasă şi stârnea astfel reacţii previzibile de
respingere. Până şi faptul că râdeam la gluma descoperită în
paginile mondene trebuie că îi irită îngrozitor. Atâta tinereţe,
atâta nepăsare, atâta răceală care ascundeau pasiunea,
pasiunea pentru bani, care nu are nici un nume. Simţeam
toate astea, dar nu ştiam cum să i le împărtăşesc Sandrei. Ea
e încă norocul meu. Am lăsat-o, ca întotdeauna, să-şi ducă
propriile bătălii; ştiu că va învinge de fiecare dată. Mă
încântau încă frazele ei muşcătoare şi sufocate de diverse
expresii inutile, bărbia şi buza de jos care par că împung.
Aşa că stăteam mai la distanţă. Şi puţin mai sus decât
ei. Este nevoia omenească de ordine, iar cei care se grăbeau
să se plaseze de bunăvoie sub noi ne pretindeau să dovedim
calităţi excepţionale. Ni se cerea să fim mai buni, mai atenţi,
mai puţin nerăbdători şi, mai ales, să nu ilftm niciodată
importanţă acelui lucru — în cazul nostru banii — care ne
scotea în evidenţă. Eram I I I permanenţă întărâtaţi, provocaţi,
încercaţi. Surplusul de putere care ne fusese atribuit îi facea
pr prietenii noştri să etaleze o la fel de mare slăbiciune. Iar
noi reacţionam nepotrivit. E atât de greu sil fii lord!
încercam să mă adaptez tocmai acolo nude ar fi trebuit să-
mi impun autoritatea. Şi mai ora şi Sandra, cu darul
cuvintelor şi cu accentul iu din nordul Londrei, care se
războia tocmai atunci i And ar fi trebuit să sprijine şi să
consoleze. Mă lom că, amuzându-mă, o încurajam. Folosea
adesea cuvinte usturătoare în public doar de dragul meu.
Intr-o duminică ne-am dus să vedem casa pe oare unul
dintre cuplurile din grupul nostru şi-o construise pe unul din
dealurile din centrul insulei. Toţi ceilalţi se dădeau în vânt
după casele aflate pe malul mării — cea de pe dealuri era
ceva complet original. Auziserăm destule despre casa asta,

71
 dar detaliile fuseseră ţinute secrete şi trebuiau să ne
Hurprindă. Drumul spre casă era prost şi periculos şi
înaintam cu greu pentru că ploua. A condus Sandra, aşa că
nu era tocmai veselă când am ajuns. Aproape primul lucru
pe care i l-a spus gazdei, care a întrebat-o pe ocolite, deşi cu
prea mare modestie studiată, ce crede despre casă, a fost:
— Aş vrea să vă hotărâţi odată dacă e o casă de ţară sau
o casă la ţară!
Am îngheţat cu toţii. Şi nu din cauza aerului rarefiat
pentru care se spunea că îşi cumpăraseră casa. Temperatura
ajungea noaptea până la cincisprezece grade şi tot ceea ce
puteam spera era că nu ne vom mai simţi la fel de
inconfortabil dacă făceam focul. Mi-aduc aminte că
foloseau lemn de pin lustruit şi foarte noduros: eram cu toţii
de acord că era o chestie tipic scandinavă. Ne-a condus apoi
să vedem şemineul: era imens şi avea nişte

72
 I

curele de piele şi alamă sau ceva asemănător, care

atârnau asimetric pe ambele margini. Am rămas
înmărmuriţi, fără grai: timpul exclamaţiilor şi al laudelor
trecuse. Iar noi nu-i dădusem curs. Am trecut şi noi mai
departe. Ne-am oprit în faţa unei ferestre care dădea înspre
o seră cu vegetaţie abundentă. Ieşise soarele şi plantele
scoteau aburi după ploaie. Sandra a zis:
— Tre’ să fie al dracului de frig acolo.
Gazda noastră, care era suedeză, deja nu-şi
putea controla accentul englezesc. Deşi şi-a dat seama că a
mers prea departe fără să fie deloc amuzantă - sau poate
tocmai pentru că îşi dăduse seama —, Sandra nu a făcut nici
un efort să-şi repare gafele. Nu s-a obosit să o facă nici
măcar atunci când gazda noastră ne-a adus, însoţită de
exclamaţiile de bucurie, cu diferite accente, ale fetelor, un
platou cu gustări ale căror nume tradiţionale îmi serviseră
de atâtea ori în anii care au trecut drept subiect de glume
ieftine. Când ne-am spus la revedere, engleza gazdei noastre
suna deja a suedeză.
în timp ce conducea pe serpentinele abrupte şi
alunecoase, Sandra îşi făcea acum numărul doar pentru
mine, fără să piardă nimic din ţâfna şi ostilitatea autoinduse.
— Laponă pipernicită şi de doi bani!
O răbufnire caustică, a cărei agresivitate o scotea în
evidenţă pronunţând apăsat cuvintele. Am râs. Sandra a
zâmbit încruntată, atentă la drum. Mi-am dus degetul la
buze şi apoi le-am atins pe ale ei. Darul cuvintelor! Şi totuşi
de data asta fusese gratuit, pentru că suedeza avea o consti-
tuţie superbă şi se trăgea dintr-o familie bună din
Stockholm, unde tatăl ei lucra într-o editură.
Darul cuvintelor: depindea de el din ce în ce mai mult,
transformând vorbe banale în atitudini
i judecăţi necruţătoare. Se folosea de acest dar I I să le
prezinte drept groteşti pe toate acele fete < I I care fusese
prietenă şi al căror mod de viaţă o încântase de atâtea ori.
Le preschimba într-un soi ■ Ic grup ridicol, lansând pentru
fiecare etichete peiorative şi cu implicaţii rasiale. Fata

73
1
 corpolentă din Amsterdam, care era măritată cu un bărbat
din Surinam, devenise „varza aia“, iar letona era, ilestul de
sugestiv, „sub-asiatică“.
Am început şi eu să adopt aceste expresii, iar m asă,
unde propria noastră relaţie era împovărată de tensiunile
apartenenţei rasiale, mi se întâmpla de multe ori să mă aud
spunând:
— Ce zici, o chemăm pe varza aia pe la noi duminică?
Sau:
- — S e pare că lapona te-a iertat. Te invită la petrecerea
pe care o dă în cinstea compatriotului ei cel bărbos, care a
venit să înregistreze cântece voodoo ca să le difuzeze la
radio în Suedia.
O invitaţie ca asta însemna în mod cert că se puteau
împăca. Pentru noi, aşa cosmopoliţi cum eram, nu exista
nimic să ne încânte mai mult decât oaspeţii din ţări
mulţumitor de îndepărtate, femeile noastre purtau adevărate
lupte pentru aceşti musafiri: când voiau să-ţi sugereze că nu
le mai eşti în graţii, uitau să te cheme la aceste petreceri,
când îţi ofereau invitaţii, însemna că a unt gata de
reconciliere. în asta consta, de fapt, ospitalitatea cu care ne
mândream atât. îl răsfăţăm cu atât entuziasm pe acel
oaspete, atât timp cât el rămânea un simplu vizitator, cu
ţigările lui şi cămăşile lui şi încălţările lui străine, până când
devenea unul de-al nostru. Când aveam un astfel fie
musafir, apărea invariabil o izbucnire spontană <le tristeţe
colectivă şi fiecare dintre fete părea că îşi revede lumea de
care se despărţise. Stând pe veranda întunecată de unde îi
ofeream oaspetelui priveliştea nopţii tropicale, începeam să
criticăm, anticipând reacţia lui, îngustimea vieţii din insulă:
absenţa conversaţiei de calitate sau a unei societăţi de elită,
imposibilitatea de a ne duce la teatru sau la un concert bun.
N-am înţeles niciodată de ce insistau să menţioneze calitatea
concertelor la care nu ne puteam duce. Şi totuşi chestia asta
se sublinia de fiecare dată, ca şi cum în insulă, ca o condiţie
a şederii noastre, eram siliţi să ascultăm o serie nesfârşită de
concerte lamentabile.

74
 S-a întâmplat exact la o reuniune de acest gen - era de
ziua republicii indiene, la reşedinţa unui însărcinat
guvernamental indian (căci în insulă erau tot felul de
reprezentanţe diplomatice sau cvasidiplomatice, toate
adunate într-o singură organizaţie). Soţiile noastre erau
îmbrăcate în sari, lumina scânteia pe mătăsurile din Banaras
şi bijuteriile din Guyana. Iar Sandra, şi ea în sari, a reuşit să
scoată din sărite întregul grup, rostind cu voce tare, în toiul
unei astfel de discuţii despre muzică:
— Singurul lucru pe care am reuşit să-l învăţ de când
am venit în insula asta este să recunosc de la o poştă un
concert prost.
Şi astfel, Sandra a continuat să-şi ducă bătăliile cu
accentul ei din nordul Londrei, răspunzând făţiş ostilităţii,
care de fapt nu era ostilitate, ci acel gen de provocare pe
care vi l-am descris mai sus. Asta până când, în cele din
urmă, între noi şi ceilalţi s-a instalat o stare de război
nedeclarat. Am continuat să ne întâlnim, să oferim şi să
acceptăm ospitalitatea celorlalţi, dar ştiam cu toţii că de
acum nu se va mai ţine cont de reguli. Era sfârşitul
existenţei noastre ca grup. Mai târziu aveam să plătesc
pentru toate astea, dar atunci cea care a avut de suferit a fost
Sandra. Oameni de rând : ea era cea care ne oferise această
expresie şi tot ea « ' i u aceea care, acum, devenise
prizoniera acestei iimtagme. Pentru ei, Sandra a devenit fata
din Kast End, fără o familie renumită şi fără educaţie aleasă,
fata pe care eu o salvasem, subjugat de farmecul rasei ei.
Banii însă au devenit subiectul mior fantezii şi mai mari.
Mă îndoiesc că am fi putut convinge pe cineva de faptul că
averea mea mi fusese o surpriză pentru Sandra şi că era un
lucru cât se poate de normal. La fel cum nu-i puteam
convinge că întotdeauna Sandrei i-a păsat puţin de bani, că
nu a ştiut, nici măcar atunci când era studentă, cât mai avea
în bancă sau de ce bursă beneficia; că, în ceea ce priveşte
finanţele, u lipsea precizia aproape patologică de care mă
luceam vinovat eu, care nu aveam linişte dacă nu ştiam
exact cât am şi ce profit puteam scoate în anul următor. Dar,
mai ales, că pentru mine nu a fost o surpriză că aceeaşi fată

75
 căreia, înaintea căsătoriei, cincizeci de lire i se păreau o
avere, trei ani mai târziu avea să vorbească cu indiferenţă
despre surplusul de o sută de mii de dolari pe care îi
câştigaserăm. Atracţia ei pentru tot ceea ce trăda luxul,
entuziasmul cu care se grăbea să fabrice evenimente din
nimic, toate astea au rămas ca atunci când o cunoscusem.
Cheltuielile ei, chiar şi în zilele noastre de glorie şi avuţie,
au rămas minime, iar când m-a părăsit, a plecat aproape la
fel cum venise. Şi asta nu din mândrie şi nici măcar din acea
senzaţie a miraculosului, a banilor întinaţi, a banilor-iluzie,
pe care o generează averea făcută peste noapte. A făcut-o,
sunt sigur, din convingerea că banii încetaseră să mai
conteze. Este acea formă stranie de nebunie care apare o
dată cu darul pe care îl primeşti şi care îi face pe atâţia
oameni de la care nu te-ai aştepta — şi spre uimirea întregii
lumi — să renunţe la tot.
Simplificările! Denaturările! De exemplu, istorisirea
incidentului din casa diplomatului indian a

76
fost mai mult decât răstălmăcită. Conversaţia, se povestea, a
fost condusă către subiectul muzică. Diplomatul canadian
însărcinat cu comerţul a întrebat-o pe Sandra:
— Vă place muzica?
La care, zice povestea, Sandra ar fi răspuns cu accentul
ei de la periferia londoneză:
— Drept cine mă luaţi ? Ţin să vă spun că întotdeauna
am apreciat un concert simfonic de calitate.
Şi pe urmă mai era şi povestea de la librărie, în care
figuram şi eu. Oare vânzătorul să fi fost cel care răspândise
această istorioară hazlie ? Ar fi avut loc, se pare, un schimb
de replici între noi doi, el spunându-mi:
— O, se pare că soţiei dumneavoastră îi place să
citească!
Iar eu i-am răspuns furios:
—
— Ascultă, ţin să te informez că soţiei mele îi lace să
Cam acesta era stilul în care se purtau dialogurile în
toate aceste poveşti: eu şi Sandra întotdeauna „ţineam" ca
oamenii să afle diverse lucruri. N-am reacţionat în nici un
fel la nici una din aceste poveşti şi nici la celelalte, care
vorbeau despre trădare, lascivitate şi chiar bizarerii
sexuale. Am crezut că Sandra va împărtăşi această indi-
ferenţă, în parte darul pe care mi-1 făcuse o dată cu
începutul căsniciei noastre. Dar Sandra suferea mai mult
decât îmi închipuisem eu. Nu mi-a trecut niciodată prin
cap că nu este întotdeauna în stare să se descurce cu o
situaţie pe care ea însăşi a provocat-o. Nu m-am gândit
niciodată că, deşi avea darul cuvintelor, ar putea fi
vulnerabilă la cuvinte sau ar deveni neputincioasă în faţa
celei mai mici denaturări, aşa cum unii copii sunt inca-
pabili să reacţioneze la tachinările celorlalţi, în ciuda
teoriilor vehiculate de părinţii lor.

77
 citească doar cărţi bune!

78
—
Se preocupa asiduu, cu gelozie chiar, de fiecare prietenă
pe care o avea, de fiecare nou-venită în crup. Se întâlnea cu
ea în fiecare zi şi îi făcea în loate chipurile dovada
generozităţii, bunătăţii şi aprecierii de care era în stare.
Foarte curând, toate aspectele acestei relaţii se epuizau şi
intervenea inevitabil ruptura şi mânia ei care îi trăda
suferinţa. Am observat că preferaţii ei erau americani : în
grupul nostru, ei reprezentau un element neutru şi variabil,
şi erau la fel de fermecaţi de accentul ei, precum era ea de al
lor. Cu fiecare om pe care îl cunoştea, cu fiecare nou-venit,
construia un mit pe măsură: cel al bunăvoinţei rasiale. Nu
era niciodată mulţumită doar cu individul însuşi, voia să
meargă mai departe. Asta a fost ceea ce n rămas din
aviditatea şi înflăcărarea ei, care puteau renaşte cu doar atât
de puţin. Aş vrea să-mi fi dat seama, aşa cum înţeleg atât de
bine ncum, că se prăbuşea.
Cum se construieşte o căsnicie? Cum poate deveni
goală o casă în care trăiesc doi oameni? Kram cu siguranţă
compatibili, ne completam chiar. Şi totuşi tocmai această
compatibilitate a alungat-o de lângă mine. începuse să
împărtăşească ceva din acel sentiment al dislocării spaţiale,
din acea senzaţie că eşti aruncat în afara lumii, în ciuda
tuturor locurilor şi amintirilor impregnate în minţile
oamenilor pe care îi cunoscuserăm. îmi vorbea din ce în ce
mai mult despre copilăria ei, despre şcoală şi plimbări,
despre prietenul ei al cărui vis era să-şi cumpere o maşină
albă. într-o dimineaţă — dormeam de ceva vreme în camere
separate - mi-a spus că s-a trezit cu o senzaţie acută de
teamă; teamă de locuri, de o lume absentă. Faptul că
împărtăşea o frică pe care o ştiam atât de bine mi-a dat
putere şi, încetul cu încetul, atitudinea mea faţă de ea s-a
schimbat. Exact lucrurile pe
care odată le admiram - siguranţa, ambiţia, precizia ei - îmi
stârneau acum milă. Simţeam că ceea ce ne adusese
împreună fusese instinctul de conservare. Cu toate astea, se
făcea întotdeauna dimineaţă şi, o dată cu ea, apăreau
cuvintele care mă linişteau — ce reconfortant, ce amăgitor

79
 este acest dar al cuvintelor!
—Cred că insula asta e cel mai rău loc de pe pământ,
spunea. Localnici inferiori, expatriaţi inferiori. Dezgustător
de inferiori şi dezgustător de fericiţi. Chestiile astea două nu
pot exista decât împreună.
I-am sugerat să facem o călătorie la Londra. Dar n-a
vrut; era locul de unde dorise să scape. Acolo nu o aşteptau
nici familie şi nici prieteni, iar ea nu putea fi o turistă
oarecare, nu voia nici să vadă Tumul Londrei, nici să
viziteze galeriile, nici să meargă la teatru şi nici măcar nu
avea nevoie să închidă ochii ca să-şi imagineze cum ar arăta
două săptămâni sau o lună la Londra. Mi-a zis:
—Vezi că s-ar putea să iau chestia asta de bună.
,{j&- A început să-şi petreacă tot mai mult timp în casă, iar
după-amiaza ieşea pe căldura aceea înăbuşitoare şi se
plimba în picioarele goale şi îmbrăcată în jupa ei albă de
bumbac şi în sutienul care îi susţinea sânii pe care acum nu-
i mai picta. Aveam un om care se ocupa de grădină de două
sau trei ori pe săptămână şi o femeie din Granada care ne
făcea curăţenie. în rest, nu aveam alţi servitori, căci
începuseră să-i displacă Sandrei, care îi privea drept intruşi.
Oricum, nu erau prea multe de făcut. Bucătăria noastră bine
dotată din casa pe care o închiriasem rămânea nefolosită în
cea mai mare parte a timpului; doar foarte puţine lucruri se
făceau acolo: cafea şi pâine prăjită, lapte fierbinte, nmletă şi
ceva prăjeli foarte simple. Pe rafturi ■nceau nişte cutii cu
ceaiuri de plante aproape mucegăite. Noaptea, de îndată ce
lumina fluorescentă a neonului dispărea, gândacii se
împrăştiau toate direcţiile pe suprafeţele albe şi goale.
III

l'Vmeile din grupul nostru erau indignate. în acel moment

pretindeau că erau îngrijorate pentru noarta mea, bineînţeles
că mai târziu situaţia avea ii se schimbe.
Dar pentru mine, ca şi pentru Sandra, casa noastră era
locul de unde voiam să ieşim cât mai dos cu putinţă. în locul
acela, care era cel mai rău • le pe pământ. Unde am fi putut
să mergem? Pe plajă? Le ştiam pe de rost pe toate, le
puteam lua „de bune“. în sătucurile de munte, ale negrilor şi
mulatrilor, cu istoria lor care era una a sclaviei şi cu

80
obiceiurile lor pe măsură? Era mai interesant Hă citeşti
despre ele în lnquirer decât să te duci să Io vezi: sate în
paragină, din beton şi tablă ondulată, intr-un decor verde -
întotdeauna un verde strălucitor — aidoma tuturor
celorlalte. Noaptea ne plimbam cu maşina, doar de dragul
mişcării. Mergeam până la aeroport, ne aşezam în hol să
bem câte ceva cu pasagerii în tranzit şi ascultam cum sună
numele oraşelor din alte ţări. Vânam toate barurile şi
restaurantele şi cluburile care apăreau: Isabella era genul de
loc unde asemenea instituţii se deschideau şi se închideau
cu regularitate, de îndată ce se schimba conducerea. Au fost
cele mai reuşite ieşiri ale noastre. Şi în timpul acestor ieşiri,
când ne amestecam cu mulţimea, când era noapte şi
şampania îşi făcea efectul, reuşeam şi noi să ne simţim
împreună. Imaginea Sandrei plutind prin mijlocul unei
camere mă stârnea într-un fel care uneori devenea
scandalos. Privirea aceea ţâfnoasă! Figura aceea bine contu-
rată şi cu maxilare proeminente! Picioarele ei, la
fel de febrile şi expresive ca şi mâinile, şi totuşi de o
frumuseţe mult mai subtilă şi mai complexă şi mult mai
armonios construite! Şi sânii aceia pe care era mereu gata
să mi-i ofere, aşa cum îi oferi unui copil! îmi plăcea să
merg în capătul celălalt al camerei şi să o iau de lângă
bărbatul — care, de la o vreme, era de obicei american
— pe care îl ademeniseră acei sâni. Şi aşa, în public,
reuşeam să fim împreună. Era chiar cuvântul pe care îl
foloseam.
— Vrei să fim împreună? îi spuneam.
— Hai! îmi răspundea. Stai să-mi iau ceva de băut
mai întâi.
Se aşeza apoi pe o canapea înaltă, cu capul şi umerii
lipiţi de perete şi cu picioarele atârnate după gâtul meu,
în timp ce eu mă aşezam pe jos, lîngă canapea. Şi mă
simţeam fericit când îi sărutam şi îi mângâiam picioarele,
care parcă îmi răspundeau, tresărind imperceptibil când
le frământam cu ardoare. Aşa cum fuseseră indignate de
bucătăria neatinsă a Sandrei, instinctele feminine asiatice

81
 şi europene se revoltau acum - probabil pe drept -
împotriva acestui spectacol public.
Dar această stare care ne copleşea în public se
materializa foarte rar. Poate ar fi fost aşa, dacă ne-am fi
hotărât să-i scandalizăm până la capăt, să facem în public
lucrurile pe care zvonurile le atribuiau grupului nostru.
Dispoziţia noastră nu rezista decât arareori până acasă;
nu puteam învinge sentimentul eşecului, conştiinţa unei
case goale, senzaţia că orice soluţie am găsi, nu ar fi
decât una temporară, prin care să nu distrugem noaptea
aceea sau dimineaţa următoare. Nu folosiserăm niciodată
un pat dublu. Mie mi s-a părut întotdeauna un lucru
neplăcut, iar aici, la tropice, unde corpul transpiră în
permanenţă, mi se părea chiar nesănătos. Am început să
dormim în camere mi parate, astfel încât insomniile
unuia să nu-1 deranjeze şi pe celălalt. Aşa că, la
întoarcere, pur şi simplu ne duceam fiecare în camera lui.
Să fi fost din cauza locuinţei noastre ? Era una ilin
acele case de oraş, care apăruseră în perioada colonială:
spaţioasă, din grinzi de lemn, şi care mcet-încet se
degrada, în ciuda bucătăriei moderne cu care era dotată.
Ne-a plăcut amândurora, dar, dintr-un motiv sau altul, nu
am reuşit niciodată nu simţim că locuim cu adevărat în
ea. Spaţii mtregi au rămas goale; ni se părea că e o casă
închiriată, care avea să se întoarcă foarte curând In
proprietarul ei de drept. Nu ni s-a părut niciodată
important să avem o casă numai a noastră. Nu ne
priveam casa ca pe un cămin, ca pe o creaţie personală.
Eu nu aveam lucruri, nu deţineam comori, nu
colecţionam nimic, nici cărţi, nu aveam nici măcar o
zeitate protectoare, cum ar /.ice Sandra. Şi, cu excepţia
câtorva premii de la şcoală, nu avea nici ea nimic.
Oricum, să te apuci să-ţi construieşti un cămin e un lucru
important, dar să continui să trăieşti într-o casă închiriată
şi veche începea să devină ostentativ.
Mă uitam într-o zi pe un album despre Pompei şi
Herculaneum. Am rămas surprins de simplitatea caselor
romane: austeritatea care se vedea din exterior şi fastul,

82
splendoarea privată dinlăuntru. M-a uimit şi faptul că se
potrivea de minune climatului nostru; am cedat
impulsului. fi Mai exista oare şi altceva? Să fi fost oare
trupul înveşmântat în bumbac, trupul care avea puritatea
şi prospeţimea solului infertil şi, ca atare, neatins, trupul
care nu era nici periculos, nici misterios şi nici măcar
interzis? Un corp care nu era nimic inai mult decât atât.
Fără să ofere sugestia unei prefaceri, amintind doar de
carne şi de zădărnicie şi de apropierea iminentei noastre
extincţii.
Nu profanăm nici un alt trup mai mult ca pe al nostru.
îl pângărim cu aceeaşi încăpăţânare bolnavă cu care
pisicile îşi zgândăresc întruna rănile până ce le deschid.
Mi-am dat seama de risipă şi mi-am spus: nu-i nimic, să
ne irosim! Obiceiurile de pe vremea când eram student, şi
care nu au dispărut niciodată în întregime, acum
renăşteau. Am început să fac cunoştinţă pe insulă cu
diverse femei de diferite etnii, extrem de discrete; ceea ce
altădată fusese o extravaganţă de ocazie, acum devenise,
exact ca în tinereţe, dependenţă; de data asta însă una
clinică şi lipsită de sentimentul vinovăţiei. Uneori, de-
abia reuşeam să-mi stăpânesc dezgustul, alteori mergea
bine. într-o după-amiază, în urma unei asemenea
experienţe reuşite — se vorbeşte de tristeţea care
copleşeşte animalul după împerechere, dar pentru mine,
împlinirea era întotdeauna urmată de o stare de optimism
şi de tandreţe ieşite din comun -, într-una din aceste
după-amieze, am fost pe punctul de a-i spune Sandrei, în
timp ce ne pregăteam să ieşim — şi propoziţia era
formulată cu grijă până la capăt : îmi metamorfozasem
plăcerea în cuvinte întreaga după-amiază:
— Draga mea, tocmai m-am culcat cu cea mai
încântătoare şi mai pricepută femeie din insulă.
Şi numai când am fost pe punctul de a rosti aceste
cuvinte, repet, doar atunci mi-am dat seama că probabil şi
Sandra însăşi a avut de gând, câteodată, să spună acelaşi
lucru.

83
 Şi m-a uluit inocenţa mea.

Bărbaţii care se găsesc în poziţia în care, îmi dau

seama acum, mă aflam şi eu de ceva vreme, stârnesc o
multitudine de reacţii. Prima ar fi batjocura, reacţie care
m-a derutat întotdeauna. N-am fost niciodată capabil de
acel simţ sicilian al posesiunii, 'Ieşi mă întreb dacă
batjocura nu e pur şi simplu o atitudine obligatorie şi
duplicitară, o încercare de masca propriile temeri. Dar
II

mai există şi furia, dispreţul, mila. Şi, având în vedere

caracterul ;i parte al căsătoriei mele, toate acestea aveau
să cadă în întregime pe capul meu. Să fî rămas oare
indiferent din pricina placidităţii mele, aceeaşi care mă
făcuse surd la nesfârşitele istorisiri ale atâtor oameni? M-
aţi crede oare dacă v-aş spune că primul meu gând a fost
îndreptat spre Sandra, şi nu spre mine? îmi era milă de
ea, mă copleşea acest sentiment al compasiunii.
Niciodată de când ne întâlniserăm prima oară nu m-am
simţit mai responsabil faţă de ea. In ceea ce mă priveşte,
nu simţeam decât o uşoară, dezgustătoare senzaţie de
teamă. Era frica de irealitatea din jurul meu, teama celui
care simte acele văluri ale iluziei ncoperindu-1 unul câte
unul, paralizându-i cele mai elementare reacţii şi panica
de a şti că nu e in stare să distrugă acea irealitate, ca să
ajungă într-un univers material, concret, unde totul este
simplu şi banal şi uşor de atins. Era frica de la Londra, iar
acum i se adăuga faptul că mă temeam de şansa pe care i-
o atribuisem Sandrei, norocul de care crezusem că e
legată propria-mi şansă. Şi atunci am început să renunţ la
tot: la daruri, la ambiţie, la orice şi mă consolam cu
gândul morţii, ca soartă vagă şi universală, ca şi atunci, la
Londra, când nu puteam dormi decât cu pistolul sub
pernă.
Ciudată reacţie la acele veşti devastatoare! Prea bună
ca să fie adevărată. Se poate. Dar cu siguranţă prea bună
ca să fie bună. Ar fi trebuit să lupt şi să fac scene. Ar fi
trebuit să o plesnesc peste gura aia pe care îmi făcea atâta

84
 plăcere să o privesc. Poate ne-ar fi readus pe amândoi la
viaţă. Dar aşa, am lăsat biata copilă să se prăbuşească. Nu
mi-am împărtăşit nici frica, nici mila şi am aşteptat în
tăcere să se întâmple ceva care să ne doboare.
Toate astea se întâmplau în timp ce ne construiam
casa romană din Crippleville. De fapt, se construia
singură. Nu ne mai interesa pe nici unul, dar fiecare a
ţinut asta secret faţă de celălalt. E o corvoadă să te
interesezi de construcţia unei case unde ştii că va locui
altcineva. Totuşi, o casă e unul dintre acele lucruri care
demonstrează foarte clar principiul inerţiei. E mult mai
dificil să abandonezi construcţia, decât să o termini. Şi pe
a noastră am terminat-o, trecând prin toate ritualurile care
însoţesc construirea unei case - care este un simbol sacru
- până la ritualul final, al transformării în cămin, prin
aducerea zeilor sălaşului, care transformă cărămida şi
bârnele de lemn în altceva. Luminile, mâncarea, piscina
(imitaţia noastră a impluvium-ului roman), orchestra care
se auzea în surdină, feţele radioase ale celor care veniseră
să privească pe la porţi, strada înţesată de maşini şi chiar
şi vreo doi poliţişti, care arătau ca nişte infirmieri cu
banderolele lor albe. Iar eu mă simţeam ca un străin în
mijlocul tuturor acestor lucruri, aşa cum ni se întâmplă
adesea când noi suntem cei sărbătoriţi. Toată lumea care
fusese invitată a venit. L-am remarcat şi pe americanul
Sandrei, care era puţin prea amabil şi vesel cu mine, care
nu aveam decât sentimente paterne în ceea ce îl priveşte,
deşi asta se datora numai impresiei pe care credeam că o
are despre mine, aşa încât între noi s-a instalat o
stânjeneală tăcută. Am remarcat şi faptul că poziţiile
noastre erau clar stabilite, chiar şi în acest stadiu înaintat;
puteam încă să ne acceptăm rolurile dacă am fi ştiut cum.
Femeile se pregătiseră cu o grijă deosebită, majoritatea îşi
petrecuseră cu siguranţă dimineaţa sau după-amiaza la
coafor. Orice s-ar fi întâmplat între
noi doi, inaugurarea căminului nostru reprezenta mcă un
eveniment excepţional.

85
 N-ar fi fost pentru nimeni o surpriză, având în vedere
starea mea, ca la un moment dat petrecerea să se strice sau
să se transforme în altceva. N-am ştiut niciodată precis cum
a început totul. Se poate să fi fost exemplul nefericit al
ultimelor noastre petreceri „greceşti*1: la o oră stabilită în
prealabil, de obicei după băuturile aperitive şi înainte de
primul fel, gazda îi invita pe musafiri să distrugă anumite
obiecte — pahare şi bibelouri din seturile descompletate,
mobilier care, conform gustului nostru mereu în schimbare,
se demodase, un aparat de radio vechi, jucării pe care nu le
mai folosea nimeni. Se poate să fi fost şi plictiseala atroce
cu care ne luptam cu toţii; când nu vorbeam despre plozii
noştri, discutam despre evenimentele care trecuseră şi
despre cele care aveau să se petreacă. Aşa că ce ne mai
rămânea de făcut după ce terminaserăm şi şampania şi
caviarul pe pâine prăjită cu unt şi fripturile la grătar? Ce alte
lucruri inedite ne mai puteau trezi interesul ? După ce ne
agitaserăm în jurul focului şi grătarului, mai puteam face şi
altceva decât să mâncăm ce pregătiserăm ?
Mai era şi piscina. O piscină este unul dintre cele mai
anoste lucruri. Te bagi în apă, înoţi douăsprezece lungimi de
bazin şi totul merge strună. Dar dacă nu eşti un înotător care
ţine neapărat să exerseze, dacă nu vrei nimic mai mult decât
să te uzi puţin şi să savurezi luxul de a te bălăci noaptea
într-o piscină, făcând din când în când un semn personalului
în uniforme care se precipită pe margine şi agită în aer tăvi
cu mâncare şi băuturi atît de variate că până la urmă renunţi
să le încerci, dacă nu vrei să faci nimic mai mult de-atât,
atunci cu siguranţă te vei sătura foarte repede.
Sunt convins că totul a început de la această plictiseală
pe care o resimţeam cu toţii. Cei care erau în piscină au
început foarte curând să ceară mingi, să propună jocuri. Să
fi fost americanul şi mâinile lui neîndemânatice care au
trimis cu atâta precizie mingea, încât a lovit mese, a făcut
ţăndări farfurii şi pahare şi a aterizat, prin geam, în casă ?
Habar n-am. Dar în câteva clipe au început să arunce
mingea de la unii la alţii, din piscină în casă şi înapoi în
piscină, teribil de îndârjiţi şi evident hotărâţi să distrugă

86
totul în jur. Piscina era amplasată exact în centru, aşa că nu
le-a fost greu. Se auzeau râsete frenetice şi se părea că
sunetul paharelor şi al porţelanurilor în cădere a generat un
soi de isterie printre oaspeţii noştri. Toţi se prefăceau că sunt
mai beţi decât erau, toată lumea devenise brusc foarte
activă. Pentru prima dată de când venisem în insulă, am fost
cuprins de furie; o furie oarbă, adâncă, nestăpânită. Urlam şi
răcneam cât mă ţineau puterile; când s-a dezlănţuit acea
turbare, nu mai ştiam nici pe unde merg, nici pe cine lovesc,
nici ce spun. Nu-mi amintesc decât imagini disparate:
albastrul învolburat al piscinei care a devenit nemişcat într-o
clipă, marginile ude, luminile strălucitoare, zonele
întunecate şi ascunse, plasele împotriva ţânţarilor care
fluturau deasupra apei şi a neoanelor din piscină, figurile
panicate pe care citeam atât de clar că mă cred nebun şi, în
jurul meu, apă, băuturi vărsate, resturi de mâncare.
M-am suit în maşină şi am ieşit pe poartă, trecând pe
lângă celelalte automobile parcate, pe lângă feţele
nedumerite, pe lângă femeile învăluite în şaluri care să le
protejeze de răcoarea nopţii. Am condus jjână în oraş şi apoi
l-am lăsat în urmă şi am tot mers, prin întuneric, prin locuri
luminate sporadic, pe lângă casele cufundate în beznă şi
linişte, temându-mă să mă opresc, până am ajuns la ruinele
fostei plantaţii de sclavi, la zidurile inalte de cărămidă ale
fabricii de zahăr, clădită cu rarămizi lăsate ca balast de
vasele care veneau din Europa în secolul al XVIII-lea.
Voiam să pot plânge. îmi devastaseră casa cea nouă; nu, nu
acesta era motivul. Nu era acea furie pe care o tiimţi când
ceva nou se zgârie sau se îndoaie şi ai impresia că l-ai
pierdut. Evaluasem pagubele ca liind superficiale, câţiva
muncitori o puteau face < a nouă în doar câteva ore. Nu, nu
era asta. Voiam doar să plâng. Am pus capul pe volan şi am
încercat să plâng, dar n-am reuşit. Durerea a rămas acolo,
neeliberată, acea durere fără nume pe care o simţi când îţi
dai seama că nu mai există nici o cale de ieşire, când ştii că
disperarea devine absolută.
Să plângi ca atunci când îţi dai seama că nu mai există

87
 alte lumi de cucerit. Pot înţelege lacrimile lui Alexandru cel
Mare. Sunt lacrimi autentice, dar sunt vărsate pentru o
cauză mai mare. Sunt lacrimile copilului care stă lângă
colibă să privească apusul şi câmpurile care se pierd în
beznă, sunt lacrimile oamenilor confruntaţi cu propriile
împliniri şi care devin conştienţi de inutilitatea lor, care
tânjesc să fie primii oameni pe pământ şi care jinduiesc să
facă penitenţă pentru toţi semenii lor, pentru că simt lipsa de
dragoste a omului pentru pământul pe care calcă şi ştiu că,
orice ar face, această prăpastie va rămâne deschisă. Sunt
lacrimile celor care au ajuns la capătul drumului şi îşi
întrezăresc moartea. Şi totuşi, această stare e temporară.
Alexandru se întoarce la generalii săi şi îi priveşte
îngăduitor, deşi ştie că vor interpreta greşit această dovadă
de sensibilitate. Copilul se întoarce în coliba lui şi lumea
infinită pe care a privit-o se reduce la universul cald şi
familiar dinăuntru. Cum stăteam aplecat deasupra volanului,
m-am reîntors în mine şi furia şi angoasele au dispărut; au
rămas doar un sentiment al ruşinii şi revoltei şi conştiinţa
faptului că această veche plantaţie e locul preferat pentru
întâlniri amoroase, după cum e şi al violatorilor şi al altora
asemenea care vor să se răzbune pe societate.
M-am întors pe şoseaua principală, am dat drumul la
radio şi cum conduceam încet, ascultând melodii vechi de
duzină, lacrimile au început să se rostogolească una câte
una, într-un fel destul de plăcut.
Maşinile din faţa casei plecaseră, la fel şi mulţimea, la
fel şi poliţiştii. Casa era pustie, mai erau doar câteva lumini
slabe, piscina zăcea în beznă şi doar câte un furtun mai
scotea vreun sunet. Totul fusese curăţat, nu mai era nici un
ciob, iar cimentul stropit şi murdar fusese măturat şi
aproape se uscase de la adierea caldă a nopţii - şi ce mult
mi-am îndrăgit atunci personalul! Un instinct atât de nobil:
să cureţi, să repari, să pregăteşti totul pentru dimineaţa
următoare. Ici-colo mai era cât un ochi de geam spart.
Pagubele erau insignifiante. Şi totuşi nu m-am dus în
camera Sandrei. Reuşisem să înlătur acel dar; rugăciunile

88
mele fuseseră ascultate. Parţial, aşa cum se întâmplă
întotdeauna cu rugăciunile.

89
 6

S andrei nu-i mai rămânea decât să plece. Cu siguranţă

nu-i putea fi uşor. Dar eram convins i ii cel care
suferă cu adevărat sunt eu şi mă gândeam că
atitudinea potrivită ar fi să nu discutăm deschis despre
asta. Până la urmă, Sandra era cea care trebuia să plece; o
aşteptau alte relaţii, ;dte ţări. Eu nu aveam unde altundeva
să mă duc, nu-mi doream să cunosc locuri şi privelişti noi
şi abandonasem acea aviditate pe care încă i-o atribuiam
ca fiind doar a ei. Nu eu eram cel care trebuia să se
hotărască să plece; decizia îi aparţinea în întregime. Am
continuat să ieşim împreună, n-am renunţat să încercăm
noile restaurante şi cluburi. Dar aşteptam să plece.
Trecuse vremea când ne puteam certa. Şi totuşi, chiar
înainte de a pleca, a avut loc o ultimă dispută. De fapt nu
cu mine, ci cu Wendy Deschampsneufs.
Numele Deschampsneufs era foarte cunoscut în
insulă. Erau una dintre vechile familii franceze care se
stabiliseră în Isabella — exista întotdeauna un
Deschampsneufs în comitetul clubului nostru hipic, de
fiecare dată un Deschampsneufs era persoana cea mai
importantă în Cercle Sportif- deşi reputaţia lor devenise
destul de ambiguă de când numele lor fusese asociat în
timpul revoltelor din 1877 cu liderii oamenilor de rând,
„oamenii fară“, cum fuseseră numiţi. A fost o mişcare
suficient de puternică şi o ameninţare suficient de
serioasă la adresa guvernului colonial, ca să se declare

90
stare de urgenţă şi să fie rechemat un guvernator. Doar
zece ani mai târziu, se părea că familia Deschampsneufs
îşi recâştigase respectabilitatea sau, în orice caz, erau
suficient de onorabili pentru a-1 găzdui pe James
Anthony Froude, pamfletarul imperialist, care venise în
vizită. Povestea acestei vizite era foarte faimoasă în
Isabella. Froude ajunsese în insulă într-o stare acută de
nervozitate. Era un om patologic de sumbru şi, înainte să
vină, trebuise să suporte accesele constante de panică ale
unui telegrafist irlandez din New York, care, pe lângă
evenimente reale, transmitea relatări dramatice ale
dezastrelor din diferite părţi ale Imperiului. Astfel că nu-
1 prea trăgea inima să viziteze plantaţiile părăginite din
Isabella şi nici să asculte sfâşietoarele poveşti despre
suferinţele din Imperiu. Familia Deschampsneufs s-a
oferit să-l ducă să vadă Cazanul Dracului, un lac sulfuros
din munţi. A fost o călătorie epuizantă de trei zile, pe jos
şi pe măgari, prin păduri, ploaie şi noroi, iar starea lui
Froude se agrava simţitor. Cu fiecare colibă de negri pe
care o vedea, devenea tot mai furios şi îi acuza de lene şi
indolenţă, arătându-se extrem de pesimist în ceea ce
priveşte soarta acestei rase. Vedea cum pământurile se
acoperă de tufişuri şi buruieni şi reflecta cu amărăciune
la abolirea sclaviei, despre care credea că înşişi negrii
aveau să ajungă să o regrete. Singura speranţă pentru
insulă, spunea el, sunt asiaticii, care „pe lângă meritul
deloc neglijabil că sunt pitoreşti şi civilizaţi, posedă şi
virtutea cumpătării şi sârguinţei". Chestia care a pus
capac a fost când, la Cazan, au găsit un negru complet
dezbrăcat care îşi spăla de zor hainele. Depăşindu-şi
atribuţiile de musafir şi încălcând obiceiurile din insulă,
Froude „l-a rugat în cel mai politicos mod posibil să se
acopere cu veşmântul sau veşmintele şi aşa sumare şi să
se ducă unde găseşte de cuviinţă". La rare tânărul s-a
„îmbufnat", apoi a devenit „agresiv", ii a reieşit clar,
chiar şi din relatarea lui Froude, ni doar intervenţia
familiei Deschampsneufs, care au încercat să-l calmeze,
folosind dialectul francez din munţi, a fost cea care l-a

91
salvat pe Froude de pericolul unei răbufniri violente.
Froude n-a fost prea impresionat şi a încheiat
capitolul despre insula Isabella din Corabia lui I llise cu
o diatribă împotriva francezilor, a limbii I,I i a religiei lor.
Iar faptul că ele continuau să existe într-o colonie
engleză i se părea a fi cea mai mare ameninţare la adresa
supremaţiei britanice. Şi aşa, familia Deschampsneufs nu
a reuşit să scape de reputaţia îndoielnică. De atunci nici
nu H-au mai afirmat prin vreo întâmplare ieşită din
comun, dar era nevoie de foarte puţin - de exemplu, un
Deschampsneufs care să susţină la cursele de cai
participanţii creoli împotriva celor englezi - să reînvie
renumele familiei de a fi izolaţi şi distanţi, ilar, în acelaşi
timp, complet devotaţi, în felul lor, insulei.
& Nu mă simţeam în largul meu pe lângă Wendy
Deschampsneufs, o femeie mică, urâtă, inteligentă şi
veselă, care-şi sărbătorea, aşa cum făcuserăm toţi odată,
întoarcerea în insulă — fusese la studii pe undeva prin
Belgia sau Elveţia. O mai văzusem o dată, în treacăt,
când era mică: tot încerca să se cocoaţe pe scaunul meu,
dându-se în spectacol. Nu-mi aminteam cu plăcere de
ceaiul la familia Deschampsneufs, în acea după-amiază
când credeam că mă voi despărţi pentru totdeauna de
insulă. Iar faptul că acum Wendy crescuse, îmi
realimenta sentimentul acela de jenă. Nu mi-a trecut
niciodată prin cap să pun la îndoială istoria familiei
Deschampsneufs şi nici nu mă interesa să fac acest lucru.
Urmaşul proprietarului de sclavi era capabil să-l
liniştească pe urmaşul familiei de sclavi prin simplul fapt
că folosea dialectul lui. Eu
eram intrusul recent, asiatic şi pitoresc, care n-avea
legătură cu nici unul dintre ei. Şi totuşi, o bună parte din
tinereţea mea — din motive ce vor fi menţionate la
timpul lor — m-am simţit legat de familia
Deschampsneufs. în după-amiaza aceea nu reuşisem să-
mi clarific poziţia şi din această cauză simţeam că, într-
un fel, am continuat să fiu părtaş la acest conflict dintre
stăpân şi sclav şi, ca atare, am părăsit insula cu această

92
 stigmă pe care încercasem s-o evit şi care, în cele din
urmă, avea să mă aducă înapoi. Această lipsă, această
slăbiciune erau pentru mine un motiv de ruşine. Dacă,
atunci când lăsam ziarul din mână, aveam senzaţia că
ceva nu e în regulă, dacă rămâneam cu sentimentul
sâcâitor că am lăsat ceva neterminat, atunci când
refaceam procesul pas cu pas, descopeream invariabil că
totul era din cauză că văzusem undeva numele
Deschampsneufs, nume de a cărui neînsemnătate eram
conştient, dar de a cărui apăsare nu reuşeam niciodată să
scap. Recunosc în mine acea atitudine pe care am
descris-o ca fiind a altora. Când eram cu Wendy, ezitam
între impulsul de a zdrobi şi dorinţa de a nu face rău
nimănui. Atât de bine îşi purta numele!
Ce şoc fusese pentru mine să o întâlnesc într-una
dintre acele case pe care le vizitam şi să-i aud numele
pronunţat cu atâta uşurinţă!
Iar dacă eu eram complet stânjenit de prezenţa ei într-
un mod pe care nu mi-1 pot explica, Sandra a fost
cucerită imediat şi între cele două femei s-a instalat o
relaţie foarte strânsă. Petreceau împreună ore întregi în
fiecare zi, ieşeau amândouă, şi în timpul şi la sfârşitul
săptămânii, şi, fără îndoială, puneau la cale diverse
aventuri. în acele ultime zile, trăiam cu senzaţia absurdă
că sunt responsabil pentru două femei care îmi erau
complet străine. Care era motivul atracţiei dintre ele ? Să
fi fost atracţia dintre femeia urâtă şi cea seducătoare ?
No prea poate, deşi Wendy ar fi beneficiat de
contraponderea numelui ei. Să fi fost faptul că Wendy
vedea în Sandra un om pe picior de plecare 1,0, ca atare,
complet inofensiv? Să fi fost faptul cu, deşi porniseră din
extremităţi diferite, ajunseseră să împartă acelaşi statut
social? Mai mult ca Nigur că a fost câte puţin din toate.
Probabil şi puţin entuziasm, căci, în acele ultime zile,
Sandra i cnăscuse admirabil.
în miturile noastre din insulă, aşa se scria finalul
unei căsnicii ca a mea: soţia fuge în cele din urmă cu un
membru al clubului Cercle Sportif, In porţile căruia

93
aşteaptă în maşină soţul care o-a lăsat înşelat de
bunăvoie. E adevărat că circumstanţele erau puţin
diferite. Nu puteam crede zvonurile, răspândite de
femeile din grupul nostru, cum că Sandra ar fi început să
frecventeze clubul. Aceste femei crescute în metropolă,
deprinse să cheltuiască fără măsură, care-şi etalează pre-
ţioasele coşuri cu vinuri şi conversează cu patimă despre
decoraţiuni interioare şi despre ultimele cronici de carte
din Time, ar cataloga cu siguranţă Cercle Sportif ca fiind
un loc meschin şi dezamăgitor. în orice caz, nu mi-o
puteam închipui pe Sandra, cu darul cuvintelor şi cu
atitudinea ei faţă de oamenii de rând, să reziste multă
vreme printre comis-voiajori, funcţionari de bancă şi
supraveghetori de plantaţii.
y Bineînţeles că sfârşitul era aproape. Sfârşiturile de
săptămână, cafelele de dimineaţă cu Wendy prin barurile
şi cafenelele noastre cu aer condiţionat, plimbările pe
plajă şi, desigur, aventurile, toate acestea au încetat. Ca
întotdeauna, am fost înştiinţat de toate astea de către
Sandra, care se foia prin casă în jupă şi sutien. O dată am
zărit-o prin uşa deschisă de la camera ei, cum stătea
întinsă pe pat, cu picioarele strânse şi mişcându-şi cu
nervozitate degetele; am fost profund mişcat.

94
 Ne mai rămăsese un restaurant pe care nu-1
văzuserăm. Ne-am dus acolo într-o sâmbătă. Ni s-a dat o
masă în faţă, la doar câţiva metri de scena unde stăteau
orchestra şi maestrul de ceremonii. Din când în când,
câte cineva se îndrepta spre el şi îi şoptea ceva la ureche
sau îi strecura o bucăţică de hârtie. Şi doar câteva clipe
mai târziu, masa celui cu rugăminţile era luminată, iar el
se ridica în picioare, în timp ce orchestra îi cânta, şi se
maimuţărea, simulând fâstâceala sau surprinderea, ca şi
cum ar fi fost deranjat, ca şi cum intimitatea i-ar fi fost
invadată. Şi eu, şi Sandra am fost de acord că restaurantul
n-avea să aibă viaţă lungă. O groază de lume se tot
învârtea în zona dintre masa noastră şi ringul de dans şi
am constatat cu surprindere că printre ei era şi Wendy
Deschampsneufs, cu un grup destul de mic, la vreo trei
mese mai încolo.
Am băgat imediat de seamă că ar fi vrut şi Sandra să
se ducă. Am văzut că, din păcate, tânjea să fie acolo.
Muzica s-a oprit. Sandra s-a ridicat de la masă şi s-a
îndreptat către ei. Wendy n-a observat-o. Nu era nici
urmă de mânie pe figura lui Wendy, nu se juca nici cu
mâinile, nici cu picioarele, nici n-a şovăit, nici nu s-a
bâlbâit, nici n-a dat încurcată din cap, nici n-a privit prin
Sandra sau pe deasupra ei. Pur şi simplu nu o vedea. Era
ca şi cum s-ar fi născut sau s-ar fi antrenat intens pentru
acest moment în care nu o va observa. în câteva clipe,
Sandra se întorcea la masa noastră. Cum mergea înapoi,
părea imperturbabilă. Şi-a luat geanta de pe scaun şi a
rostit foarte rar şi limpede în încăperea îngustă:
— Nigerul este afluentul Senei.
Sintagma din insulă! Urletul învinsului în războiul
dintre stăpân şi sclav! Mi-era lehamite. Exact fraza care
mi-a venit în minte în acea după-amiază la familia
Deschampsneufs, când Wendy se cocoţase
pe scaunul meu şi se freca de mine ca o pisică, acum îmi
apărea din nou, întreagă: De ce, recunos- căndu-ţi
duşmanul, nu-l omori dintr-o lovitură ? Senzaţia aceea de
slăbiciune, când încercăm, dar nu speriem pe nimeni, aşa

95
cum reuşim să ne înspăimântăm pe noi înşine de capacitatea
noastră de a răni! Şi totuşi avea să se termine cu totul altfel.
Deoarece, chiar şi atunci, era deja prea târziu să mai fac sau
să mai zic ceva: am ieşit, călcând pe decoraţiile „tropicale"
de pe scări, din restaurantul grotesc cu aer condiţionat, pe
stradă, unde era cald şi mirosea puternic.
7

96
P
rima mea tentaţie, după cum am mai zis, a fost să mă
apuc de scrieri istorice. A fost un impuls care m-a
surprins în toiul activităţii, în acele momente de împietrire
şi renunţare cu care mă confruntam când deţineam
puterea, atunci când, compătimindu-i pe ceilalţi, am
devenit conştient de mine însumi, nu ca individ, ci ca
actor, în acel joc de copii în care fiecare gest al victimei
se dovedeşte a fi dictat de călău şi în care până şi refuzul
devine inutil, pentru că şi el se poate dovedi a fi impus,
astfel că singurul final care ne este îngăduit sunt lacrimile
şi fuga. A fost ca şocul revelaţiei pe care trebuie să-l fi
avut primul istoric, un moment religios, dacă vreţi,
momentul care te copleşeşte şi te face umil, viziunea unei
dezordini care este incontrolabilă, dar care, totuşi,
simţeam că, dacă aş putea-o fixa şi i-aş putea da formă,
mi-ar aduce liniştea. Este aceeaşi viziune pe care o port
acum cu mine. Acest om, această încăpere, acest oraş,
această poveste, această limbă, această formă. E un
moment care se estompează, dar pe care povestirea mea
ideală l-ar putea prelungi. E un moment care îmi apare în
treacăt atunci când ies în centru, în acest oraş mecanizat şi
muribund, şi observ în vitrina unui atelier foto o imagine
a oraşului de altădată: când, să zicem, în piaţeta din Soho
găseai turme de oi. Pentru o clipă mi-aş dori să mă
transpun în scena aceea, dar în acelaşi timp îmi dau seama
de

97
absurditatea dorinţei şi de pierderea pe care o implică şi,
stând în mijlocul unei străzi atât de reale, făcând o
evaluare atât de practică şi de realistă a situaţiei mele,
sunt precum copilul care iese din colibă să privească
apusul şi pentru care lumea e mare şi necunoscută, iar
timpul, infinit. Am viziuni ale călăreţilor din Asia
7
Centrală, iar eu sunt printre ei, alergând, sub un cer care
ne ameninţă cu ninsoarea, până la capătul unei lumi
goale.

98
PARTEA A DOUA
 1

C
ând eram copil, în Isabella era o ruşine să fii sărac.
Acum, vai, nu mai e aşa. Când am venit prima dată în
Anglia, m-a uimit că şi aici se întâmplă acelaşi lucru. Am
ajuns la Londra într-o perioadă de reforme intense.
Oamenii politici îşi proclamau condiţia umilă şi sărăcia
în care au crescut şi se descriau cu furie plină de virtute
ca fiind nişte băieţi desculţi. Pe insulă, unde exemplarele
desculţe autentice abundau, această sintagmă ar fi fost
considerată în şcoală un abuz; mi-era ruşine pentru aceşti
mari oameni. Să te tragi din generaţii întregi de trântori şi
rataţi, o linie neîntreruptă a unor oameni oprimaţi, lipsiţi
de imaginaţie şi de spirit practic, mi s-a părut întotdeauna
un motiv de ruşine: o ruşine profundă şi tăcută. Atitu-
dinea Sandrei, dispreţul faţă de originea ei umilă mi se
păreau mai sănătoase şi mai liberale, capabile să te
motiveze pentru a te strădui să le depăşeşti, deşi mă
nedumerea faptul că nu încearcă să-şi ascundă obârşia.
Era cu siguranţă din cauză că mă trăgeam din Lumea
Nouă. Tatăl meu fusese un învăţător sărac. Nu i-am
întâlnit niciodată familia şi, bineînţeles, mă gândeam la
ce e mai rău. Deşi prin tatăl meu aveam să fiu mai târziu
târât în viaţa publică, când eram mic am făcut tot ce mi-a
stat în putinţă să suprim această legătură cu familia lui.
Preferam să spun că mă trag din familia mamei. Familia
ei era printre cele mai bogate din insulă şi aparţinea

2
unui grup restrâns supranumit „milionarii din Isabella". Când eram la
şcoală îmi facea plăcere să-l aud pe Cecil, fratele mamei, care era aproxi-
mativ de vârsta mea, spunând că suntem rude. Cecil era un tiran, îşi oferea
şi-şi retrăgea protecţia după cum avea chef. Cu toate astea, n-am şovăit
niciodată în hotărârea mea.
Familia mamei era proprietara fabricii de îmbuteliat Bella Bella şi,
printre multe altele, singura reprezentanţă locală de îmbuteliat Coca-Cola.
Ca atare, de foarte mic am perceput Coca-Cola ca pe o proprietate
personală. îmi plăcea când băieţii făceau comentarii batjocoritoare la
adresa băuturii şi mă prefăceam că, de fapt, ţinta lor sunt eu, deşi nu
mergeam niciodată atât de departe ca Cecil, care declara că o să snopească
în bătaie pe oricine îndrăznea să vorbească urât despre produsul familiei
sale. Deşi probabil nu a ştiut niciodată acest cuvânt, tatăl mamei mele a
fost foarte priceput în relaţii publice; nu cred că era cineva în insulă care
să nu fi auzit de Bella Bella. Tot noi — sau ei— sponsorizam două
programe la postul local de radio: unul, pentru Bella Bella în general,
Cântece de-odinioară, cam anost, de dedicaţii muzicale, şi celălalt, doar
pentru Coca-Cola, care se chema Concursul Coca-Cola şi era extrem de
popular pentru că oferea premii. Se ofereau bilete pentru acest „program"
în şcolile din toată insula şi întotdeauna era bătaie pe ele. De două sau trei
ori pe săptămână, după-amiaza, grupuri întregi de elevi mergeau să vadă
fabricile Bella Bella. Bunicul le-o servise autorităţilor că asemenea vizite
pe o platformă industrială modernă aveau un caracter educativ şi, cu toată
opoziţia îndâijită, dar neluată în seamă a tatălui meu, autorităţile au fost de
acord. La sfârşitul turului, care avea loc în timpul orelor de şcoală, fiecare
copil primea o băutură gratis; şi din nou, ca şi pentru Concursul Coca-
Cola, cantităţile trebuiau controlate cu atenţie.
îmi plăcea să însoţesc grupurile la fabricile de imbuteliere, deşi atunci
mi se părea un chin să fiu doar un anonim. Tânjeam să primesc un semn
care să-mi confirme poziţia de proprietar sau măcar Hă fiu recunoscut de
vreunul dintre angajaţi şi aveam fantezii în care, în caz de urgenţă, puteam
Hă dovedesc cât de bine cunosc maşinăriile complexe din întreprindere.

Pentru Cecil era destul de uşor. Nu stătea niciodată cu grupul, ci bântuia

peste tot şi era domnul Cecil pentru toată lumea. Făcea comentarii severe
cu privire la limpezimea sau consistenţa esenţei — cu care cei de la Coca-
Cola erau foarte stricţi - şi în general încerca să ne sugereze că nu venise
ca elev, ci ca spion. Asta făceam şi în oraş uneori, când băgăm în sperieţi
câte un vânzător care la început ne lua drept simpli şcolari. Câteodată

3
încercam să fac singur pe spionul. Nu-mi reuşea întotdeauna.
4 Cecil avea atâta consideraţie pentru averea şi importanţa familiei lui, că
oricine ar fi putut crede că familia începuse să facă bani când Cecil avea o
vârstă la care era capabil să înţeleagă aceste lucruri. Dar nu era aşa.
Probabil că Cecil îşi amintea, la fel cum îmi aminteam şi eu, de casa cea
veche a familiei. în spatele casei era un teren mare şi ucoperit, unde mult
timp am văzut zăcând pe jos un fel de stâlp de metal ruginit, despre care se
spunea că ar fi prima bucată de echipament de îmbuteliere de la Bella
Bella. Bănuiesc că îl foloseau la îmbutelierea manuală, când capsau
capacele unul câte unul. îmi mai aminteam şi de o galerie lungă de lemn,
tot în această casă. Avea nişte nişe întunecate unde puteai găsi, pe rafturi,
sticluţe cu esenţe colorate şi pacheţele mici de praf aduse din Anglia.
Etichetele sunau ciudat de ştiinţific, parcă erau medicamente, şi erau scrise
în alb ş

4
i
negru şi frumos tipărite, spre deosebire de ambalajul
colorat, cu desene de fructe, de pe sticlele băuturi făcute
din aceste concentrate.

5
 2

Bineînţeles că în locuinţa cea nouă nu exista nici nu

semn al acestor produse făcute în casă. Bănuiesc că lui
Cecil îi părea rău. El era Bella Bella şi Coca-Cola. Nu-i
plăcea să uite nimeni acest lucru şi nu-i plăcea să-l uite
nici el. Ştia în detaliu toate activităţile şi cifrele de
vânzare, fiind acceptat încă de foarte mic la întâlnirile
secrete de afaceri ale familiei, aşa că avea nenumărate
poveşti despre Coca-Cola. Cecil a fost cel care mi-a spus
că băutura era un afrodisiac sau că era considerată aşa în
unele ţări asiatice. Şi cred că tot Cecil a fost cel care mi-a
povestit că, pentru a preveni pierderea ireversibilă a
formulei secrete Coca-Cola în vreun accident straniu,
directorii americani nu călătoreau niciodată împreună şi
nici măcar nu se urcau cu toţii în acelaşi lift, deşi se prea
poate ca istorisirea asta să fi apărut mai târziu, spusă de
altcineva, despre o altă companie. Despre Cecil însuşi se
povestea că o dată, mergând într-o excursie pentru copii
pe una dintre insuliţele de lângă Isabella, a văzut nişte
cutii de Pepsi-Cola aduse pentru picnic şi s-a înfuriat atât
de tare, că le-a aruncat peste bord, înainte ca cineva să-şi
dea seama ce are de gând, şi a găsit de cuviinţă să-şi
justifice purtarea faţă de gazdele nedumerite şi oaspeţii
indignaţi printr-un spectacol prelungit de istericale,
acuzându-i de ceea ce el pretindea a fi lipsă de respect
faţă de familia lui. Auzisem povestea de nenumărate ori,
devenise un soi de legendă. O spunea şi Cecil însuşi, de
câte ori avea ocazia, când era deja adult şi privea cu
nostalgie către zilele minunate ale copilăriei. Copil fiind,
Cecil era într-o oarecare măsură educat. Ii plăcea să se

6
creadă excentric şi violent, iar familia îl încuraja,
încântată să audă năzbâtiile

lui. Era agresiv din fire şi am impresia că pasiunea de a-şi

crea mereu poveşti de viaţă adevărată îl tulbura. A fost
singurul om pe care-1 ştiu, care încă din copilărie a
încercat să fie un „personaj".
Tatăl meu îl ura pe Cecil. Era, de fapt, o reacţie lipsită
de vlagă la dispreţul pe care i-1 arăta Cecil, care n-avea
nici un pic de respect pentru cei mai in vârstă. Tata
spunea de multe ori:
— Bruta asta mică o să ajungă s-atârne în laţ, ascultă
la mine!
Urându-1 pe Cecil, ura şi băutura şi jurase, legământ
pe care nu cred că l-a încălcat vreodată, să nu se atingă de
ea. M-am dus la Cecil şi i-am spus şi de jurământ, şi de
abstinenţă, la care el ini-a răspuns:
— E o băutură pentru oamenii tineri.
I-am dus răspunsul înapoi tatălui meu, care a turbat
de furie. Fiecare era iritat de dispreţul celuilalt, fiecare
voia să-l pună la pământ pe celălalt, iar eu făceam pe
intermediarul între bărbatul intre două vârste şi băiatul
nesăbuit.
— Buni, am zis într-o zi, referindu-mă la tatăl lui
Cecil, buni s-a dus în America să-şi ia o pipă.
— Şi tu crezi chestia asta? Şi-o fi cumpărat poate o
pipă când a fost în America, dar nu s-a dus special.
— Cecil mi-a spus.
— Dacă într-adevăr crezi, înseamnă că eşti mai prost

7
 decât idiotul ăla.
In altă zi, când a auzit că mă duc cu şcoala la Bella
Bella, s-a dus la cursa de prins şoareci, a ■cos un şoarece
mort şi mi-a şoptit la ureche, cu nn zâmbet îngrijorător pe
figură:
— Pun pariu cu tine pe şase cenţi, ba nu, pe un uling,
că n-ai curaj să arunci şoarecele ăsta în coloranţii ăia sau
ce-or folosi ei. Pun pariu că n-ai curaj.
Una dintre probleme era că familia mamei mele
începuse să se îmbogăţească cu cinci sau şase ani prea
târziu. Când ai mei se căsătoriseră, tata era cel care-şi
permitea să ofere protecţie şi, ca atare, cel care putea fi
arogant. Avea peste treizeci de ani, era destul de cunoscut
în cercurile misionarilor şi era considerat un om cu viitor
în departamentul de educaţie. Una dintre dovezile acestei
glorii de tinereţe se găsea în biblioteca lui, unde ţinea un
volum subţire şi vechi, numit Misionarul Martir din
Isabella. Era un volum din seria Misionarii Martiri: în
paginile împodobite de la sfârşit, era o listă cu toate
numele lor, unii veniţi din locuri ca Threbaw, de pildă, de
care eu nu auzisem niciodată. Martiriul de care se
povestea în cartea despre Isabella nu era unul neapărat
sângeros: misionarul murise la o vârstă înaintată, în patul
lui, în ţara lui, dar din cauza malariei de la tropice. Cartea
era compusă din fragmente de jurnal, ale misionarului şi
ale soţiei sale, scrisori şi predici, şi se termina cu o oraţie
la mormântul lui. Erau şi multe fotografii, făcute în aşa
fel încât Isabella să apară ca un loc nemaipomenit de
sălbatic. Intr-una din poze apărea şi tata când era tânăr,

8
aproape un băieţandru, încadrat de mai mulţi oameni, în
faţa unei case de lemn cu acoperiş de paie. Reproducerea
era de proastă calitate, luminile şi umbrele erau neclare,
iar tata, îmbrăcat în costumul demodat care îi era atât de
mic, încît aveai impresia că-1 strânge de gât şi-i
proiectează bărbia în faţă, avea o figură nedumerită de
aborigen pierdut într-un luminiş dintr-o pădure de la
capătul lumii. Această impresie nu era complet contrazisă
de text, pentru că jurnalul şi scrisorile misionarului şi ale
soţiei sale proiectau o imagine uluitoare a lumii. Centrul
acestui univers era activitatea lor de misionari; totul
pornea de la ea şi se termina cu ea. Isabella devenea un
soi de tărâm biblic, plin de simboluri, miracole şi semne
ale gloriei Domnului, un tărâm al peregrinărilor pline de
Htoicism prin mijlocul unei mulţimi batjocoritoare, care
sfârşeau cu întâlnirile cu oficialii ostili, îmbrăcaţi in haine
kaki şi disputele cu brahmanii prefăcuţi, in veşminte
orientale, care încercau să distrugă lucrarea Domnului.
Era o insulă pe care nu o recunoşteam. La fel cum nu-1
recunoşteam nici pe tata in paginile de jurnal al soţiei
misionarului. Ea fusese cea care îl descoperise. Ea era
cea care văzuse în el, aşa tânăr cum era, însemnele
harului divin. Citeam, neîncrezător, cum acel tânăr, tatăl
meu, „proclama teroarea legii" şi îndemna „mulţimea
dispreţuitoare" să primească „harul Evangheliei". De
fiecare dată venea în ajutorul protectoarei sale atunci
când „lupta dintre ea şi adversarul viclean devenea
inegală".
— Dă-mi voie să vorbesc, spunea el.

9
 Ea se aşeza în spatele lui, iar el, precum „un bidiviu
aprig care exultă în tumultul bătăliei, se avânta unde
pericolul era mai mare şi atunci adversarul era redus la
tăcere".
într-una din duminici, îl aştepta la casa Misiunii,
întârziase, iar ea era din ce în ce mai neliniştită. Şi,
deodată, l-a zărit în depărtare, pedalând pe bicicleta lui
cea veche, pe şoseaua prăfuită şi plină de gropi, şi toate
reproşurile au dispărut. Şi-a închipuit că avusese o pană.
îl vedea venind „pe bicicletă, ca şi cum ar fi fost pe un
măgar, să-şi continue misiunea din ziua de Sabat". El
urca încet povârnişul, pe lângă gardul înalt de nalbă. Nu
se mai zărea din el decât turbanul alb care strălucea în
soare, iar ei i se părea că vede un înger coborât din rai să
propovăduiască Evanghelia nemuritoare celor ce
sălăşluiesc pe pământ.
Această pagină din jurnal m-a impresionat intr-un
mod inexplicabil. De fiecare dată când ajungeam la acest
pasaj din carte, aveam impresia că va urma punctul
culminant. Dar în tot restul cărţii nu se mai pomenea
nimic de tata. Soţia misionarului, mult mai tânără decât el
şi, din relatările amândurora, destul de fragilă, se
îmbolnăvise şi fusese trimisă acasă şi, după câţiva ani de
muncă solitară, a urmat-o şi el. Aşa că povestea tatălui
meu nu ducea nicăieri. Când citeam această carte aveam
impresia că tata fusese despărţit de adevărata lui ţară,
care, în imaginaţia mea, era la fel de minunată ca insula
descrisă în jurnalul femeii: în nici un alt loc nu ar fi fost
posibil ca cineva să perceapă magia unui turban alb, a

10
unui gard de nalbă, a unei biciclete şi a soarelui dintr-o
dimineaţă de duminică. Mi se părea că tatăl meu
naufragiase, ca într-un basm, pe această insulă şi că, o
dată cu trecerea anilor, şansele de a fi salvat dispăruseră.
Ţinea această carte fantastică în bibliotecă, dar nu vorbea
niciodată despre ea şi nu l-am văzut niciodată s-o
citească. Poate şi el avea impresia că se povesteşte despre
un alt om.
— Maică-ta şi ai ei pot face cât vor pe grozavii,
spunea el când venea vorba de Coca-Cola sau când mă
întorceam după un sfârşit de săptămână petrecut cu Cecil,
dar eu mi-aduc aminte de vremurile când mama maică-tii
îi vindea lapte mamei mele. Vindea şi avea grijă şi de
vacă. Mulgea vaca - în oală, în sticle, în găleată, în ce
apuca - şi vindea laptele pe loc, chiar acolo, în stradă. Şi
pe urmă se ducea acasă, cu vaca de funie. Mi-aduc
aminte de timpurile când bunică-tu, lasă Legislativu’ şi
Executivu’ - bunicul dinspre partea mamei fusese numit
membru atât în Consiliul Legislativ, cât şi în cel Executiv
-, mi-amintesc când umplea sticlele cu pâlnia.
Dar asta era departe de a-mi ştirbi admiraţia pe care
le-o purtam. In mintea mea, imaginea bunicii care-şi
ducea vaca acasă era una pur pastorală, compusă din
imagini de calendar cu grădini englezeşti suprapuse peste
cele ale satelor pline de noroi şi de verdeaţă din Isabella:
uliţele în răcoarea dimineţii, şanţurile verzi şi pline de
iarbă, colibele de paie şi grădiniţele din faţa lor în care
găseai flori de toate culorile. Bunica era un personaj de
poveste, la fel de pitoresc ca şi soţul ei. Mi-i imaginam

11
 cum stătea la măsuţa de lemn, la lumina unei lămpi cu
gaz şi „umplea" meticulos sticlele cu o pâlnie, iar munca
pe care o făcea părea că trăieşte prin ea însăşi, era
aproape sacralizată. In mintea lui părea să fi avut un ţel
care l.ranscende neînsemnătatea actului imediat, acela «le
a amesteca diverse reţete de băuturi răcoritoare, a căror
calitate şi conţinut rămâneau însă de o importanţă
covârşitoare. Rezultatul uimea o lume întreagă, iar
mulţimea batjocoritoare era redusă la tăcere. Doar el nu
era surprins. Aşa cum nu era surprinsă nici nevasta lui,
care, într-un ritual la fel de sacru, nu privea niciodată
straturile de flori printre care trecea în fiecare zi, ca o
penitenţă, să-şi ducă animalul cel dătător de lapte.
E uşor de imaginat cât de umilitor era pentru tatăl
meu ca el, care o luase de nevastă pe fiica vânzătorului,
să ajungă peste ani în rolul de profesor prost plătit,
acceptat printr-o imprudenţă în uceastă alianţă de către
familia industriaşului bogat. Iar faptul că mama se purta
ca şi cum şi-ar asuma tacit această vină nu ajuta la nimic.
Ea nu primise acea educaţie în stil englezesc, astfel că
diferenţa dintre ea şi ceilalţi fraţi nu era doar una de
vârstă. Unul dintre efecte era că întotdeauna îşi exagera
vârsta. Ii plăcea să creadă că e puţin demodată şi că are
mai multe în comun cu părinţii decât cu fraţii. Asta era
felul ei de a ieşi din uceastă situaţie complicată. Şi cred
că a reuşit. Kducaţia învechită pe care o primise şi care îi
cerea să accepte totul fără să se plângă avea să-i lie de
ajutor. Accepta excesele soţului ei, la fel cum accepta şi
dispreţul tacit al familiei - şi cel făţiş al lui Cecil - faţă de

12
el. Simţindu-se mereu vinovată, continua să fie loială
ambelor părţi, chiar şi după ce tata a refuzat să se mai
ducă la părinţii ei.
Astfel că, de foarte mic, mi-am dat seama cât de
straniu este acest aranjament prin care două fiinţe pe care
nu le leagă nimic trebuie să trăiască împreună. Probabil
că aşa s-ar putea explica episodul care a avut loc când
eram în clasele primare, învăţam substantivele masculine
şi feminine din Gramatica lui Nesfield. Stareţ, stareţă;
cerb, căprioară; vulpoi, vulpe.
— Soţ?
Era rândul meu. Eram îngrozit.
— Soţ, băiete ?
Ştiam că trebuie să zic ceva. Am ieşit din bancă şi m-
am îndreptat spre catedra domnului Shepherd, care mă
privea nedumerit. M-am oprit în picioare în faţa lui. S-a
aplecat îngrijorat spre mine şi atunci i-am şoptit la
ureche:
— Soţie.
După treizeci de ani, bărbatul e de acord cu copilul:
este un cuvânt îngrozitor.

Pentru Cecil, copilăria a fost o perioadă extraordinară

; n-a încetat nicicând să o regrete. Pentru mine a fost
altfel. De-abia aşteptam să termin cu ea o dată pentru
totdeauna. N-am avut nici greutăţi, nici neajunsuri, dar, în
ceea ce mă priveşte, a reprezentat o perioadă marcată de
neputinţă, confuzie, singurătate şi fantezii ruşinoase. Un
timp al secretelor ce trebuiau îngropate — aşa cum s-a
întâmplat cu cuvântul „soţie", o descoperire despre lume

13
 pe care mi-era ruşine să o împărtăşesc - şi tânjeam doar
să respir aerul curat al maturităţii şi responsabilităţilor,
unde totul este limpede şi accesibil, iar eu sunt ca o carte
deschisă. îmi uram secretele. Memoria mea docilă a
anihilat multe dintre ele şi mi-a redus copilăria la o serie
de imagini fragmentate şi înceţoşate. Chiar şi aşa, e
destul de dureros.
Prima mea amintire despre şcoală este episodul când
i-am dat învăţătoarei un măr. Chestie care mă
nedumereşte, pentru că în Isabella nu creşteau mere.
Trebuie să fi fost o portocală, dar memoria mea insistă pe
imaginea mărului. E clar că procesul de selecţie are o
hibă, şi totuşi, tot ce am la îndemână este această
versiune fragmentată. în această versiune apar câteva
lecţii. Una este despre încoronarea regelui Angliei, care
avea o coroană atât de grea, încât putea să o ţină pe cap
doar câteva secunde. Mi-ar plăcea să aflu mai multe, dar
filmul sare la un alt episod, din altă clasă, despre
grozăviile aritmeticii. Exact ca într-un vis din care te
trezeşti cu puţin înainte să cazi — deşi nu întotdeauna;
acum puţin timp, cu siguranţă din cauza efortului de a-mi
aduce aminte şi de a scrie aceste lucruri, am visat că eram
în acest oraş şi eram dus de apele repezi ale Tamisei, fără
putere să mă împotrivesc şi singurul mod de a mă opri a
fost să mă proptesc în stâlpii de beton ai unui pod apărut
de nu ştiu unde. Şi, în vis, am simţit forţa impactului şi
am auzit oasele trosnind şi am ştiut că nu-mi voi mai
putea folosi niciodată picioarele - ca într-un vis, ziceam,
groaza pe care ini-o provocau orele de aritmetică dispare.
Sunt într-o şcoală nouă. E şi Cecil acolo. E prima zi din

14
an, prima serbare, primul careu. „Stâng, drept. Băieţii să
se-ncoloneze, stâng, drept. Băieţii din careu, stâng, drept,
stâng, drept! Spre clasă, înainte marş! Stâng, drept!“
Mărşăluiesc şi iar mărşă- luiesc. Scriu exact ceea ce aud.
Aceste marşuri nu mi se par nimic mai mult decât o
larmă şi o agitaţie inutilă. Şcoala în sine este o inutilitate.
— Azi, spune profesorul, în timp ce vă notez eu
numele aici, în catalog, vreau să vă aşezaţi cuminţi şi să
vă apucaţi să scrieţi o scrisoare de intenţie pentru o slujbă
pe care să v-o luaţi după ce terminaţi şcoala.
Ne dă toate detaliile despre postul respectiv şi apoi ne
scrie pe tablă începutul scrisorii şi încă două, trei
propoziţii pe care noi să le copiem în caiete. Ştiu că sunt
prea mic ca să mă angajez, aşa că sunt complet
nedumerit. Dar nici un alt coleg nu pare să aibă
probleme. Aşa că mă apuc să scriu:
„Stimate domn,
Vă rog frumos să primiţi aplicaţia pentru postul liber
de controlor de îmbarcare pe care l-aţi publicat în ziarul
Isabella Inquirer. Sunt elev la Şcoala de Băieţi din
Isabella şi studiez engleza, aritmetica, citirea, scrierea şi
geografia. Am convingerea că aceste calificări vor fi pe
măsura aşteptărilor dumneavoastră. Eu termin orele la
trei şi trebuie să ajung acasă până la patru şi jumătate.
Cred că o să pot ajunge la serviciu pe la trei şi jumătate,
dar la patru va trebui să plec. Am nouă ani şi şapte luni.
Cu speranţa că această scrisoare va beneficia de toată
atenţia dumneavoatră, vă asigur, stimate domn, de
întreaga mea consideraţie şi vă rămân cu loialitate şi

15
 devoţiune la dispoziţie.
Al dumneavoastră,
R.R.K. Singh“
Profesorul, care a terminat de completat catalogul,
îmi citeşte cu voce tare scrisoarea în faţa întregii clase.
Toţi colegii mei izbucnesc în râs. Ştiu că e o scrisoare
absurdă, dar mi s-a cerut să o scriu. Apoi citeşte şi
scrisorile altor colegi, ca Browne şi Deschampsneufs, şi
atunci înţeleg. Sunt nişte lucrări exemplare. Dar de unde
au ştiut ei să le scrie? Cine îi învaţă pe ei despre lume şi
şcoală ?
De fapt, despre Deschampsneufs nu ştiam prea multe.
Dar aveam să aflu în curând. Renumele familiei sale era
o chestie destul de nebuloasă, ilar îl respectam cu toţii. în
fiecare zi, doi servitori ni uniforme, un bărbat şi o femeie,
îi aduceau pachetul cu mâncare şi îl întindeau pe faţa de
masă imaculată pe care o aşezau pe bancă. O dată, m-a
luat la el acasă să-mi arate viţa-de-vie întinsă pe spaliere
la ei în grădină. Mi-a povestit c a era singura vie din toată
insula şi că avea o istorie cu totul specială. Tot atunci mi-
a arătat şi actul lui de maşini de jucărie Meccano.
Bineînţeles că imediat am pus viţa-de-vie şi maşinile
Meccano deasupra ambiţiilor mărunte pe care le aveam
eu, deşi, până în acel moment, habar n-aveam de
existenţa lor. Erau nişte lucruri atât de tipice pentru un
băiat ca Deschampsneufs! Şi tot datorită acestei abilităţi
de a se descurca în lume, avea diverse păreri despre
regele aflat la domnie, făcându-şi cunoscută preferinţa

16
pentru cel de dinaintea lui, al cărui portret atârna încă pe
pereţii şcolii. Aceste păreri, atât de viu exprimate, au dat
culoare propriei mele perspective asupra celor doi
monarhi in toţi anii care au urmat.
Browne nu avea nici vie, nici maşini Meccano.
I )ar şi el ştia tot ce e de ştiut despre lume. Cuvintele lui
îmi păreau esenţa înţelepciunii adunată din o sută de
familii de negri. Browne ştia tot ce face poliţia şi cred că
avea legături destul de Htrânse cu acei negri. Browne era
la curent cu loate evenimentele şi răspândea amănunte
picante despre diverşi sportivi. Era şi o persoană destul
de cunoscută. Ştia foarte multe cântece şi, de câte ori
trebuia să cântăm ceva la şcoală, îl rugam pe browne. La
concerte purta o pălărie de paie şi un costum pe măsură,
cu papion la gât şi, de fiecare dată când apărea pe scenă,
oamenii aplaudau cu înflăcărare. Cel mai mare succes al
lui era un cântecel numit Sunt un negrişor fericit; mimica
şi gesturile erau atât de reuşite, că oamenii se tăvăleau de
râs pe sub scaune, aşa că foarte rar puteai auzi şi
versurile. îl invidiam cu adevărat pe Browne pentru faima
şi respectul de care se bucura. Pentru el, lumea era deja
clar proiectată şi organizată.
La fel era şi pentru mezinul familiei mele. Cecil nu
numai că a trăit o sută de ani, dar avea şi o memorie
fantastică. Făcea mereu referiri la trecut şi avea deja darul
de a recunoaşte întâmplările construite după acelaşi tipar.
Mai era şi sora mai mare a lui Cecil, Sally. Eram
îndrăgostit de Sally, dar mi se părea că nu reuşesc
niciodată să-i atrag atenţia. Avea un grup de fete din alte

17
 familii, care se purtau foarte solemn când erau cu ea,
străduindu-se să pară mature. Sally citea reviste
americane şi în special rubrica de modă, despre care
discuta intens cu fetele. Mai vorbeau şi despre filme, într-
un stil pe care-1 cunoşteam prea bine. Nu le prea
interesau poveştile în sine, ci actorii care le interpretau şi
fiecare dintre ele părea să ştie detalii exclusive şi
înălţătoare despre unul sau altul dintre ei. Cunoştinţele
lor mă descurajau. Pe Sally o preocupau în mod special
nasurile actorilor. Nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap că
acest amănunt ar putea fi demn de interes. Să fi fost Peter
Lawford cel care avea un nas pe măsura preferinţelor ei?
Nu, asta a fost mulţi ani mai târziu. De fapt, acest interes
era o aluzie pentru noi, cei care o ascultam, la propriul ei
nas, care avea o perfectă formă indo-ariană şi nişte nări,
după cum ea însăşi ne spunea, exact de forma bobului de
mazăre. Cum puteam să mă descurc cu o fată ca Sally?
Felul în care reacţionam la propria-mi neputinţă şi
incongruenţă nu avea să simplifice lucrurile, ba din
contră. De exemplu, am hotărât să-mi iau alt nume. Ai
mei se numeau Singh. Numele bunicului dinspre tată era
Kripal. Ca să-şi construiască identitatea oficială necesară
în acea lume nouă pe care o venera, îmbrăcat în
veşmintele lui aborigene, tata a combinat aceste nume
într-unul singur: Kripalsingh. Numele meu mic era
Rânjit, aşa că în certificatul meu de naştere apăream ca
Rânjit Kripalsingh. Aveam, deci, două nume. Cei din
familia Deschampsneufs aveau toţi câte cinci, în afară de

18
numele de familie, toate franţuzeşti, toate scurte şi toate
comune, dar acest conglomerat de nume obişnuite sugera
ceva inedit, ieşit din comun. Mi s-a părut că e dreptul
meu să intru în acest joc. Am împărţit Kripalsingh în
două, reînviind, după cum eram îndreptăţit s-o fac, mai
vechea ruptură. Şi apoi mi-am dat prenumele Ralph, aşa
că mă semnam R.R.K. Singh. La şcoală mi se spunea
Ralph Singh. Numele Ralph mi-1 alesesem datorită
iniţialei, aceeaşi cu cea din prenumele meu adevărat.
Acesta era felul meu de a-mi îndulci visele sau
dezamăgirile. Pe deasupra, era şi mai uşor să semnez
lucrările la şcoală, unde figuram ca Singh R. De pe la opt
ani până pe la doisprezece, ăsta a fost unul dintre cele
mai apăsătoare secrete pe care le aveam. Adevărul a ieşit
la iveală când am terminat şcoala primară şi ni se
verificau registrele ca să putem merge la Colegiul
Isabella Imperial. Ni s-au cerut certificatele de naştere.
— Singh, certificatul acesta îţi aparţine?
— Nu ştiu sigur, nu-1 văd de-aici.
— Ce glumeţ eşti! Aici scrie Rânjit Kripalshing. Tu
eşti? Sau ai intrat clandestin la şcoală?
A trebuit să dau explicaţii.
— Rajit este numele meu secret, am spus. E o
tradiţie în anumite caste hinduse. Numele secret este
numele meu adevărat, dar nu trebuie rostit în public.
. —Dar asta înseamnă că eşti anonim.
' — Exact. Tocmai de aceea a trebuit să găsesc prenumele
Ralph. Numele cu care te strigă lumea

19
 nu are nici o semnificaţie şi poate fi luat în derâdere de
oricine.
Aceasta a fost singura explicaţie pe care am fost în
stare să o născocesc. Deşi nu a fost rostită nici cu aceste
cuvinte, nici pe acest ton. De fapt, din câte îmi amintesc,
stăteam foarte aproape de profesor şi aproape că-i
şopteam. Era un om care se mândrea cu vederile lui largi.
La aflarea unor asemenea lucruri noi, devenise aproape
umil. Apoi am discutat despre numele Singh şi a trebuit
să-i spun de mai vechea ruptură dintre cele două.
Curiozitatea lui s-a transformat în nedumerire. In cele din
urmă, a spus cu voce tare, să-l audă toată lumea:
— Băiete, dar tu eşti singur pe lume?
Astfel că întreaga poveste s-a încheiat cu râsete şi
zâmbete îngăduitoare. Dar mai era şi tata. N-a fost prea
încântat să semneze o depoziţie prin care fiul lui, care
venise pe lume ca Rânjit Kripalsingh, se transforma în
Ralph Singh. A perceput toată povestea ca pe un afront, o
nouă dovadă a influenţei negative pe care Cecil şi familia
mamei mele o aveau asupra mea.
A fost o istorisire sumară a acestui episod. Când
scriem despre dureri din trecut, devenim superficiali cu
mare uşurinţă; astfel mascăm şi ironizăm acele suferinţe.
Nu e cazul să scriu despre greutăţi materiale, căci nu au
existat. Dar purtam povara tuturor secretelor mele:
secretul tatălui meu, care era doar un biet proferor
înverşunat, secretul acelui cuvânt, soţie, secretul numelui
pe care îl purtam. Şi la toate astea s-a adăugat un alt

20
secret, cel mai apăsător dintre toate. Era secretul de a fi
„observat11. Din cercetările pe care le-am tot făcut de
atunci, reiese că acest lucru fie se-nţelege imediat, fie
deloc. Mi se părea, ca să vă împărtăşesc simptomele
mele, că mă aflam sub o protecţie necunoscută, că o
cameră de luat vederi cerească îmi înregistra fiecare
mişcare, fiecare gest, imparţial, fără să mă judece, fără
să-mi arate compasiune. Eram observat, stârneam
curiozitate. Dar aveam să supravieţuiesc. Faptul că eram
conştient de acest lucru mi-a dat putere în momentele
dificile, dar a rămas cel mai ruşinos secret al meu.
Atât de multe secrete! îmi doream să scap de toate !
Dar în Isabella ăsta era un lucru dificil de (acut. Era greu,
la şcoala aceea, printre băieţii aceia. Făcuserăm din
întreaga insulă un mare secret. Orice avea legătură cu
viaţa noastră cotidiană stârnea râsul de îndată ce era
menţionat în clasă: nume de magazine, de străzi,
mâncarea luată de la colţ. Faptul că râdeam de ele ne
confirma că nu aveam nici o legătură cu toate aceste
lucruri la care aveam să ne întoarcem de îndată ce se ter-
mina şcoala. Infirmam orice relaţie cu locurile şi cu
oamenii pe care îi vedeam pe fereastra din clasă, noi, cei
care dăruiam mere profesoarelor şi scriam eseuri despre
vizite la fermele din zone temperate. Chiar şi atunci când
secţionam floarea de nalbă sau spuneam în cor
denumirile păsărilor din insulă, şcoala rămânea o sferă
privată.
Aveam în clasă un coleg care se chema Hok. îmi

21
 plăcea că era inteligent, îmi plăcea cum arăta, îmi plăceau
gesturile lui uşor neîndemânatice, mişcările efeminate cu
care arunca mingea. Avea nişte degete lungi şi frumos
conturate, cu care avea obiceiul să se joace când era
emoţionat. îl invidiam pentru felul său rafinat de a fi, aşa
cum şi el trebuie să mă invidiat pentru felul meu de a mă
purta. Cu Deschampsneufs făceam concursuri de râgâieli,
cu Hok intram în alt fel de competiţii. Colegii noştri
hotărâseră că amândoi eram prea „agitaţi". Aşa că am
decis să vedem care e mai agitat decât celălalt. La
anumite materii, ne zgâiam la tavan întreaga oră, fără să
auzim când eram strigaţi. în timp ce vorbeam, mâneam
din hârtie. Când venea vorba de asta, nu-i puteam ţine
piept lui Hok. Mânca tot ce prindea şi o dată, într-o oră,
până să-şi dea seama, a înghiţit o pagină întreagă din
manual. Eu, în schimb, care ştiam că tata, profesorul de
acasă, mă supraveghează, trebuia să mă mulţumesc cu
puţinele ocazii pe care le aveam. Am început să-mi rod
gulerul; Hok aproape că a rămas fără. O dată am început
să-mi mestec cravata de şcoală, până am făcut-o zdrenţe;
din gura lui Hok nu mai ieşea nici urmă de cravată, a
mâncat-o ca pe gumă. Mai era şi un alt lucru care ne lega.
Amândurora ne plăceau cărţile neobişnuite. Ne zăream
foarte des în Biblioteca Carnegie; ne furişam şi încercam
să ne ascundem unul de altul, să nu ne dăm de gol, să nu
dezvăluim titlurile cărţilor care ne atrăgeau atenţia. Dar l-
am prins. Se îndeletnicea cu nişte volume de scrieri
chinezeşti. Numele îi trăda originea chineză, dar Hok nu

22
era sută la sută chinez. Avea o amestecătură de sânge
sirian sau european şi, bănuiam eu, african. O combinaţie
reuşită, din care a ieşit acest băiat sensibil şi interesant.
Din când în când, clasa noastră mergea la colegiul de
pregătire a profesorilor, să le dăm studen- ţilor-profesori
ocazia de a face practică. Cum mergeam încolonaţi,
atrăgeam atenţia diferiţilor oameni, spre ruşinea şi
câteodată furia profesorului nostru. Dar, stând aliniaţi,
recream sfera noastră privată şi mergeam pe străzi ca
nişte turişti lipsiţi de respect, pentru care toate lucrurile
familiare localnicilor sunt doar nişte caraghioslâcuri sau
simplu obiect de delectare: fragmente de conversaţie,
strigătul vânzătorilor ambulanţi, căruţa trasă de măgari.
Aşa ne bucuram noi de oraşul nostru într-o dimineaţă,
când câţiva băieţi au început să chicotească şi să-şi agite
mâinile prin aer, ca să-i atragă atenţia profesorului. Unul
a zis:
— Domnu’ profesor, Hok a trecut pe lângă maică-sa
şi s-a făcut că nu o vede.
Profesorul, scoţând la iveală sentimente neaşteptate,
s-a arătat indignat:
— E adevărat, Hok? Mama ta, băiete?
Tot grupul a încremenit. Hok privea în pământ şi s-a
făcut roşu ca racul, frecându-şi mâinile. Ne-am uitat după
mama lui, fiinţa pe care Hok voia să o ţină ascunsă, deşi
o vedea în fiecare zi, de la care îşi lua rămas-bun în
fiecare dimineaţă şi pe care o revedea după doar câteva
ore, la prânz. A fost într-adevăr o surpriză: era o negresă
scundă şi îndesată, cu o figură destul de comună. Mergea

23
 legănat, fără să-l bage în seamă pe băiatul ei, pe lângă
care tocmai trecuse, avea o pălărie roşie pe cap şi
bălăngănea un coş gol, îndreptându-se cu siguranţă spre
piaţă.
— Hok! a răcnit profesorul. Du-te şi vorbeşte cu
maică-ta!
A suflat în fluier, iar noi am luat poziţia de drepţi,
exagerând un pic cu milităria ca să-i impresionăm pe
trecători, pe localnici, pe oamenii de rând. Hok continua
să-şi privească ghetele şi să-şi frământe mâinile,
scărpinându-şi pe rând fiecare palmă.
— Hok, te duci chiar în clipa asta şi vorbeşti cu ea!
Ea se îndepărta senină. Hok s-a întors şi a început să
meargă încet către ea. Era chiar la colţ. Imediat, avea să
dispară din raza noastră vizuală.
— Hok, fugi! M-auzi ? fugi!
0 Profesorul nostru a început şi el să alerge după Hok,
ameninţându-1 cu vărguţa de tamarind. Hok a zbughit-o,
alergând anevoios ca o fată, iar noi, în siguranţă şi fără
secrete trădate, am rămas în poziţie privindu-i. L-am
văzut prinzând din urmă silueta bondoacă, cu pălărie şi
coş, am văzut femeia care, fără îndoială speriată de
zgomotul paşilor în fugă, s-a întors către el înainte ca
Hok să ajungă la ea; am privit-o aplecându-se către el, cu
faţa ciocolatie ca din desene animate lipită de cea
purpurie a lui Hok, apoi despărţindu-se, femeia luând-o
pe după colţ, iar băiatul întorcându-se încet spre noi, cu
faţa umflată şi roşie, de parcă era gata să explodeze. Hok

24
cel agitat, Hok cititorul avid de scrieri stranii, Hok
mâncătorul de cravate şi hârtie era acum trădat şi la fel de
comun ca şi strada pe care păşea. Bietul băiat plângea.
Ştiam că plânge tocmai pentru că această demascare
îl face comun. De această trădare râdeau mai devreme
băieţii. Nu era doar faptul că mama lui era neagră şi de
rând, deşi conta şi asta. Ceea ce avea importanţă era că
fusese exclus din acea sferă privată şi fantastică unde îşi
trăia adevărata viaţă. Ultima carte pe care o citise fusese
Eroii. Ce diferenţă era între mama lui Perseu şi mama lui!
Ce diferenţă între priveliştile albe, albastre şi verzi pe
care tocmai le cunoscuse şi strada asta! Intre stradă şi
raftul cu scrieri chinezeşti din Biblioteca Carnegie, între
femeia placidă care se ducea la cumpărături şi numele de
Confucius pe care fiul ei îl câştigase printre noi pentru că
era chipeş şi sclipitor. Simţeam că trăsesem cu ochiul,
fără nici un drept, la secretele altcuiva. Stând pe strada
aceea umbrită, plină de grădini şi, după cum mi-o
amintesc acum, destul de frumoasă, deşi atunci mi se
părea anostă, stând acolo simţeam că Hok are aceleaşi
vise ca şi mine, că e şi el, probabil, unul dintre cei care
sunt observaţi, că şi el trăieşte în imaginaţie departe de
noi, departe de insula pe care şi el, ca şi tata, ca şi mine,
naufragiase.
Ar trebui să explic. Preţuiam şi respectam familia
mamei mele şi fabrica lor de îmbuteliat. Dar în lumea
mea secretă, eram fiul tatălui meu şi un
Singh. Subiectul lecturilor secrete ale lui Hok era China.

25
 Eu citeam despre indieni şi arieni, cavaleri şi călăreţi şi
rătăcitori. Descifrasem chiar şi volumele dificile ale lui
Tod. Aflasem despre tărâmurile arienilor asiatici şi
persani, despre care unii credeau că existaseră chiar şi la
Polul Nord. Trăiam o viaţă misterioasă într-o lume a
câmpiilor nesfârşite, a munţilor înalţi şi golaşi, cu zăpadă
pe vârfuri, o viaţă printre călăreţi nomazi, care ridicau în
fiecare zi corturile lângă stâncile cenuşii şi înfruntau în
fiece dimineaţă ceaţa şi ploaia şi vremea potrivnică. Eram
un Singh. Şi visam cum nomazii îşi caută căpetenia de-a
lungul şi de-a latul câmpiilor din Asia Centrală. Şi atunci
un înţelept venea şi le spunea:
— Nu căutaţi unde trebuie. Adevăratul vostru
conducător se află departe, naufragiat pe o insulă a cărei
înfăţişare vă este străină.
Mare, plajă şi cocotieri, munţi şi zăpadă: aşezam
imaginile una lângă alta.
In momente ca acestea insula mi se părea insu-
portabilă. Iată paradoxul fanteziei mele. Studiam cu
atenţie fiecare detaliu înconjurător; sufeream. Am
descoperit că durerea mea era mai mare ca a celorlalţi.
într-una din zile mergeam cu tatăl lui Cecil pe drumul de
ţară. Ne aflam într-o zonă mlăştinoasă. Colibele de
răchită putrezită de ape, înghiţite de noroi se aliniau în
faţa noastră. Era o zi ploioasă şi cenuşie, cu un cer
ameninţător, care parcă stătea să se prăvălească. Apa din
şanţuri era neagră şi densă ca petrolul, oamenii mişunau
peste tot, aproape dezbrăcaţi, muncind în picioarele goale
în noroiul care le decolora trupurile şi feţele şi zdrenţele

26
în care lucrau. Eram mai mult decât mâhnit, mai mult
decât furios. Mă simţeam în pericol. Probabil că starea
mea era contagioasă, căci tatăl lui Cecil a spus deodată:
„Oamenii mei.“
încă mă întreb cum de acele cuvinte calme, egale au
avut aşa un efect asupra mea. L-am urât pe cel care le
rostise. Pentru prima dată, mă dezamăgea. îl priveam ca
pe un ascet, pios şi drept. Mă gândeam că poate aceste
calităţi pe care le admiram la el apăruseră o dată cu banii
şi succesul căruia îi eram atât de dedicat şi eu. Pentru
multă vreme, chiar şi după acest incident, am continuat să
atribui aceste calităţi acelor oameni care făcuseră avere
cu eforturi îndelungi. Admiram faptul că nu epata
niciodată, că reuşea să-şi separe munca de viaţa de
familie. Preţuiam gusturile lui discrete, autentice. în
veranda din spate, unde majoritatea oamenilor ţineau
termometre de la companii care produceau cauciuc şi
calendare promoţionale de la diverse firme, el avea
picturi religioase şi fotografii cu actori indieni. Nu-1
interesa câtuşi de puţin cinematografia şi să vadă într-o
casă poze cu staruri de la Hollywood i s-ar fi părut
extrem de vulgar. Dar actorii indieni din veranda lui
stăteau pe acelaşi plan cu picturile religioase: împreună
erau un fel de act de pietate faţă de trecut, de respect faţă
de tărâmul strămoşilor lui. Din detalii de acest fel era
compusă imaginea pe care mi-o creasem despre el.
Iar acum eram dezamăgit. Bănuiesc că mă aşteptam
la mai multă pasiune, la o mai mare durere. Dar am

27
 păstrat aceste gânduri numai pentru mine şi am rostit
doar:
— De ce nu le dau şi ei nişte încălţări ?
„Ei“ se referea la plantaţiile lordului Stockwell, ai
cărui supraveghetori aveau nişte case cu stâlpi înalţi din
beton, ziduri cafenii şi acoperişuri cărămizii din tablă
ondulată, case care ne-au apărut imediat în faţă, aşezate
una lângă alta, fără grădini care să le facă vii şi la fel de
pustii şi lipsite de copaci ca şi plantaţiile de zahăr pe care
erau construite. Ce recoltă jalnică! Durerea pe care o
simţeam era în întregime a mea. Tatăl lui Cecil mi-a
răspuns:
— încălţările costă.
Câmpurile au rămas în urmă, şoseaua şerpuia printre
magazine şi case cu două etaje. Se circula cu greutate pe
şoseaua principală din micuţul oraş, iar noi mergeam în
spatele unui camion plin cu saci de făină, acoperiţi cu o
prelată. Tolăniţi pe muşamaua rece, stăteau doi indieni
uzi până la piele, care probabil încărcaseră sacii în
camion. Ne studiau de acolo, de sus. Tatăl lui Cecil,
având experienţa vârstei, era deprins să ignore asemenea
priviri insistente. Eu le-am întors privirea; mă uitam încă
plin de compătimire. Nici urmă de milă sau simpatie în
ochii şoferului nostru, era doar nerăbdător să-i
depăşească şi să-şi vadă de drum. In cele din urmă, a
crezut el, s-a ivit şi ocazia. Doar că a calculat greşit
viteza maşinii care venea din sens opus, aşa că a trebuit
să taie calea camionului, care a pus o frână bruscă.

28
Şoferul nostru era nou în meserie, era mulţumit de slujba
lui şi voia cu orice preţ să şi-o păstreze. Tăcerea care s-a
lăsat în maşină s-a transformat în tensiune. Când a trebuit
să încetinească din nou, s-a dovedit prea prudent.
Camionul ne-a depăşit imediat. Indienii nu mai erau
tolăniţi; se ridicaseră în picioare. Au început să ne înjure.
Am urât întotdeauna obscenităţile, iar să fiu nevoit să le
ascult de faţă cu tatăl lui Cecil era deja prea mult. Am
ridicat geamul. Indienii au trecut de la cuvinte la gesturi
obscene, iar gesturile s-au transformat curând în
ameninţări. Ne sugerau că acum ne ştiu numărul maşinii
şi că o să ne găsească ei şi o să ne împuşte şi o să ne taie.
Chestia asta a durat minute în şir.
în cele din urmă am ieşit din oraş şi camionul a
început să accelereze. Şoferul nostru nici măcar n-a
încercat să-i ajungă din urmă. Când camionul a ieşit din
raza noastră vizuală, tatăl lui Cecil a clacat. Sau, după
cum spune el, şi-a ieşit din fire. îşi încleşta şi descleşta
pumnii, dădea din mâini, lovea în scaunul şoferului, care,
probabil de milă sau poate pentru că se temea să nu-1
nimerească, a tras pe dreapta şi, cu mâinile ţintuite pe
volan, privea absent, pe deasupra ştergătoarelor.
— De ce mă faci să sufăr în halul ăsta? l-a întrebat
tatăl lui Cecil. De ce?
— I-am luat numărul, şefu’.
— I-ai luat numărul, i-ai luat numărul! Şi ce mare
lucru o să faci cu el ? M-ai pus în situaţia să aud toate
chestiile alea.
— Daţi-i telefon lu’ domnu’ Mitchell, şefu’. îi

29
 găseşte el p-ăia şi-i aranjează.
— Domnu’ Mitchell, îi tot dai cu domnu’ Mitchell!
Alo, domnu’ Mitchell, azi-dimineaţă nişte amărâţi de
analfabeţi m-au insultat timp de vreo zece minute în timp
ce mergeam pe şosea. Şi de vină e şoferul meu.
O luase razna complet. Era, totuşi, tatăl lui Cecil şi,
prin urmare, doborât de aceleaşi accese incontrolabile de
furie. Am încercat să-l liniştesc.
— Erau doar nişte muncitori, bunicule.
L-am întărâtat şi mai mult. S-a plesnit cu palma
peste frunte şi a început să urle.
—- M-au umplut de ruşine. Muncitorii ăia m-au
umplut de ruşine ! Dumnezeule!
Şi, în maşina parcată pe şosea şi cu geamurile închise
până sus, se purta ca şi cum tocmai i-ar fi spus cineva că
a pierdut o avere. Patronul fabricii de îmbuteliat Coca-
Cola, milionarul din insulă, membrul delegat al
Consiliului.
La începutul călătoriei mă simţisem în pericol. Acum
credeam că văzusem ce uşor e să distrugi. Omul nu e
decât reflexia pe care şi-o distinge în ochii celorlalţi. în
acea clipă am avut revelaţia
I'aptului că insula îmi aparţine, că, într-un fel, sunt
căpetenia ei. Acesta a fost momentul trezirii conştiinţei
mele politice. S-ar putea spune că a fost prima mea lecţie
de politică. Liderul poporului meu ? Cel care muşcă
mâna omului care l-a hrănit? Sau pur şi simplu un Singh,
răzbunându-şi propriul naufragiu ? Oricare ar fi fost, acea
lecţie, pe care am învăţat-o atât de repede şi pe care am

30
aplicat-o cu atâta uşurinţă când a venit momentul, a fost

C
una extraordinar de simplă şi de nesăbuită.
âteodată mă întorceam de la şcoală împreună cu Cecil.
Eram foarte fericit când voia să vină cu mine. îmi plăcea
de Cecil. Era opusul lui Hok, dar, în felul lui, era la fel de
irezistibil. îmi plăcea siguranţa de sine pe care o avea, îmi
plăcea firea lui nestăvilită. îmi plăceau mişcările lui de
stângaci şi felul în care sălta din umeri când mergea.
Avea accese de generozitate şi, cum bine spunea tatăl lui,
se născuse ca să risipească. Şi mie îmi plăcea să-i ofer
diverse lucruri. Singurul lucru interesant pe care-1 aveam
acasă era hârtia, simplă sau cu antet, de la Ministerul
Educaţiei. Tata aducea acasă cantităţi impresionante şi ne
spunea că să iei nişte hârtie nu e acelaşi lucru cu a fura. îi
dădeam şi lui Cecil din ce aducea tata şi mă uimea că era
atât de încântat; n-am ştiut niciodată la ce o foloseşte.
^într-una din zile cotrobăiam prin biroul tatei după ceva
să-i dau lui Cecil şi am descoperit un carneţel în care erau
nişte poze decolorate şi rupte la margini, cu femei goale.
Nişte trupuri dolofane în poziţii ridicole: nevolnicia
atrage nevolnicie. Eram uluit şi mi-a fost la fel de ruşine
ca atunci când ne înjuraseră muncitorii din camion. I-am
zis lui Cecil că pozele erau ale mele, pe de o parte ca să
mai înlătur din ruşine şi, pe de alta, să-i dau de înţeles că
viciul îmi era mai familiar decât bănuia el. I-am spus că
le poate lua dacă vrea. Eu le „folosisem*' - nu ştiu de

31
 unde mi-a venit cuvântul

32
ăsta - aşa că nu-mi mai trebuiau. A fost foarte mulţumit,
atât de mulţumit, încât a uitat să-şi ducă la capăt
ameninţarea şi să bată în cuie un capac de Coca-Cola în
biroul tatălui meu.
A doua zi a adus carneţelul la şcoală. A creat
0 adevărată senzaţie. A atras şi atenţia profesorilor noştri
şi a trecut din mână în mână, până a ajuns pe masa
directorului. Cecil i-a spus că îmi aparţine, iar eu am
confirmat. Nu m-au bătut. în schimb, au început să mă
privească cu dezgust, mai ales după ce am repetat
afirmaţia că nu-mi mai trebuia, din moment ce îl
„folosisem". I-au
1 rimis o scrisoare tatălui meu, pe care a trebuit să o
livrez personal. A venit la şcoală şi am fost puşi faţă în
faţă chiar în biroul directorului, sub orarul pe care nu-1
respecta nimeni niciodată şi lângă panoul cu numele
foştilor elevi remarcabili. Carneţelul zăcea pe masă, ca şi
când nu ne-ar mai fi interesat pe nici unul dintre noi.
Directorul se uita când la tata, când la mine. Nici eu, nici
tata nu ne priveam în ochi. în tot acest timp, îmi doream
să-l fi făcut să înţeleagă că nu-1 desconsideram pentru că
îi plăceau pozele acelea: până la urmă, avea o „soţie" şi nu
voia decât să cunoască o slăbiciune şi mai mare. Era
nefericit.
Tata era un om onest. Deşi directorul facea presiuni
asupra lui, nu a reuşit să-l facă să mă învinovăţească.
— O să stau de vorbă cu el. O să stau de vorbă cu el,
nu înceta să zică.
Dar n-am vorbit niciodată. Doar în acea zi de vineri,
pentru mine ziua când mă duceam la bibliotecă, a avut loc
un fel de urmare a acestui incident. Eram în biblioteca
noastră din spate şi citeam Popoarele ariene şi migraţiile
lor. Era o carte veche, cu un iz îmbâcsit; de fiecare dată
când o deschideam, îi trosnea cotorul. Cred că am fost
primul care a scos-o din bibliotecă; nu era o carte uşor de
citit. A intrat şi tata: nu-şi dăduse încă jos clemele care-i
prindeau pantalonii când mergea cu bicicleta şi purta
scurta lui din piele de rechin scorojită cu buzunare

33
murdare, şi avea o figură obosită, iar ochii i se vedeau
înroşiţi pe sub ochelari.
— Azi ce mai citeşti?
I-am arătat.
— Poţi să încerci să-i impresionezi pe-ai maică-tii cu
cartea asta. Ei nu pot să citească fără să-şi mişte buzele
sau să întoarcă pagina fără să o umezească cu degetul. Dar
pe mine nu-ncerca să mă duci, ai auzit? înţelegi ce citeşti?
— Bineînţeles.
— Minţi cu neruşinare. Arian — aerian, ce dracu’ ştii
tu despre chestia asta?
Mi-am amintit cum Browne, când a fost prins la
şcoală cu o carte despre Tarzan, i-a spus profesorului :
„Domnule, eu nu citesc decât cărţi de bun-simţ“. Aşa că i-
am zis:
— Eu citesc doar cărţi de bun-simţ.
Am crezut că o să mă plesnească. Iar când mi-a smuls
cartea, cu atâta înverşunare, că i-a desprins coperta, am
crezut că o să mă lovească cu ea. Dar nu a făcut decât să o
deschidă la întâmplare şi să mă întrebe:
— Ce înseamnă omogen?
Ne subestimăm puterea şi ne aruncăm aşii din mânecă.
Până în acel moment, eu fusesem în avantaj, dar acum,
confruntat cu versiunea părintească a Concursului Coca-
Cola, m-am pierdut şi i-am răspuns:
— N-am luat cartea pentru mine, ci pentru tine.
— Eşti un mincinos fără pereche!
— N-am de gând să ascult aşa ceva. Mai ştii crosa de
cricket pe care mi-ai luat-o de Crăciun? Am să i-o dau lui
Cecil. Nu vreau să mai pun mâna pe ea.
— Dă-i-o lui Cecil. Ăia săraci le dau întotdeauna
ulora bogaţi.
Intr-o luni am venit acasă cu Cecil şi i-am urătat crosa.
O lăsasem în hol şi lipisem un bilet iu care scria pe un ton
oficial că nu mai vreau să ating acel cadou de la tatăl meu.
Intr-un fel era adevărat, căci, dându-mi seama cât este de
comună, distrusesem fantezia în care mă duceam pe
terenul de cricket în timpul unui meci internaţional, cu

34
crosa după mine, şi eram remarcat şi ales — unul dintre
jucători îşi rupsese crosa şi fusese descalificat — să salvez
meciul. L-am întrebat pe Cecil dacă o vrea. A citit biletul
şi m-a deranjat că nu a încercat măcar, cum facea mama,
să mă convingă să o păstrez. A rupt pur şi simplu hârtia, a
mototolit-o şi a aruncat-o în grădină. Mi-a zis că acum
crosa era a lui în mod oficial şi nu aveam voie să pun
mâna pe ea fără să-i cer permisiunea. Era un băiat ciudat,
Cecil. Am fost complet nefericit.
Tata a spart ceva lucruri când a venit acasă şi u aflat
că dădusem crosa. S-a dus în camera lui şi l-am auzit
vorbind singur. Târziu, spre seară, a ieşit. S-a oprit la
chioşcul din colţ să-şi ia ceva de băut. Trebuie să se fi
întâmplat ceva să-l enerveze, pentru că a început pur şi
simplu să spargă şi să arunce totul înjur. La început apuca
ce-i cădea în mână, dar foarte curând i-au atras atenţia
sticlele de Coca-Cola. Spărgea sticlă după sticlă, îngro-
zindu-1 pe bietul negustor cu gâturile de sticle cu care se
înarmase. A distrus nouăzeci şi şase de sticle cu totul,
patru navete pline, făcând ţăndări metodic sticlă cu sticlă,
de parcă ar fi fost plătit să facă asta; nu lua pur şi simplu
naveta să dea cu ea de pământ. Mama a venit într-un suflet
de acasă, înştiinţată de un vecin. Au chemat şi poliţia, dar
de data asta a apărut un poliţist tânăr, pe care tata îl tot
chemase cu diverse ocazii, să potolească incidentele de
stradă: sacrificarea ilegală de animale în curţile din spate,
jocuri de noroc şi multe altele de acest fel. Din fericire,
întâmplarea n-a ajuns în instanţă sau în ziare. Am
recompensat cu generozitate pe toată lumea.
Incidentul i-a adus tatei un oarecare renume local şi i-
a câştigat respectul câtorva pierde-vară din cartier. A fost
din nou ca atunci când camionagiii l-au înjurat pe tatăl lui
Cecil. Nimeni nu l-a acuzat de nimic pe negustor; el avea
întotdeauna încredere în oameni şi îi lăsa să stea în
magazin şi să se uite cât vor, îţi dădea oricând un pahar cu
apă, chiar dacă nu cumpărai nimic. Doar că el era înstărit
şi acei pierde-vară erau săraci şi era întotdeauna o plăcere
pentru ei să vadă cât de uşor pot fi umiliţi cei bogaţi. Dar

35
lucrul care m-a tulburat cel mai tare a fost efectul pe care
această întâmplare l-a avut asupra tatei. Se purta ca şi
când ar fi fost cuprins de un acces de nebunie temporară
şi, în consecinţă, nu putea fi tras la răspundere pentru ce
făcuse în seara aceea de luni. Şi totuşi era evident că faima
pe care o câştigase îl făcea fericit. Şi-a purtat cu mândrie
tăcută bandajele şi plasturii - avea tăieturi serioase pe
mâini, faţă şi piept — în cele două săptămâni de concediu
medical pe care îl ceruse departamentului de educaţie. A
început să creadă în amabilitatea oamenilor de pe stradă.
El, care înainte nu voia să aibă de-a face cu nimeni, acum
nu ezita să roage trecătorii să-l ajute să repare cauciucul
de la bicicletă sau să sape grădina. Era uimitor cât de
nerăbdători erau să-i sară în ajutor. Nebunie; dar era un
tâlc în nebunia lui, chiar dacă asta nu avea să se confirme
decât mai târziu.

^ Eu şi surorile mele petreceam din ce în ce mai mult timp

cu familia mamei. Mergeam la ei la fiecare sfârşit de
săptămână şi, foarte repede, am început să ne împărţim
hainele şi celelalte obiecte intre cele două case. Surorile
mele au fost repede acceptate în grupul lui Sally, aşa că s-
au îndepărtat .şi mai mult de mine. Dar nu era chiar o
pierdere, firau nişte fete foarte frumoase, dar înfăţişarea
lor mi-a atras un şir nesfârşit de umilinţe. Pentru băieţii
din Isabella, probabil ca oriunde în lume, cei care aveau
surori frumoase deveneau într-un fel efeminaţi şi erau
batjocoriţi din acest motiv. Aşa că încercam să neg orice
legătură cu ele, la fel cum făcusem şi cu tatăl meu. în
consecinţă, s-au Îndepărtat tot mai mult de mine şi nu am
redevenit niciodată apropiaţi. Atitudinea lor faţă de tata mi
se părea de-a dreptul exagerată. îi spuseseră lui Sally şi
celorlalţi că ele nu aveau nici o vină şi îl criticau chiar mai
aspru decât Cecil, căruia incidentul cu sticlele i se părea
oarecum amuzant.
Tatăl lui Cecil îşi construise o casă pe malul mării şi a
invitat pe toată lumea acolo pentru o scurtă vacanţă. Era
printre primii din insulă care-şi construiseră o astfel de
casă. Astăzi, bineînţeles că în toate insulele tropicale

36
locurile de lângă plajă au fost transformate în suburbii şi,
oriunde te-ai duce, dai peste aceiaşi oameni şi acelaşi
aspect sărăcăcios. N-am nici o îndoială că toate vor cădea
în dizgraţie, dar atunci distrugerea va fi desăvârşită. Cu
toate astea, în perioada despre care scriu, plaja încă era
privită ca un loc nelocuit şi sălbatic, care nu era în pericol
să se schimbe. Aveam întotdeauna grijă să ne aşezăm la
cel puţin două-trei sute de metri de celelalte grupuri care
veniseră să facă baie, iar dacă acest lucru nu era posibil,
ne spuneam că plaja e prea aglomerată şi plecam acasă,
sperând că data viitoare vom avea mai mult noroc. O casă
pe malul mării era pe atunci o noutate şi am tot auzit în
timpul şcolii vorbindu-se despre asta de la Cecil şi Sally.
v‘A fost şi un moment extrem de penibil. Eu şi surorile
mele nu am fost invitaţi. Pentru noi, o vacanţă pe malul
mării cel pustiu şi sălbatic reprezenta încă o aventură şi un
risc, ca şi călătoria în sine, de altfel; şi nimeni nu voia să-
şi asume responsabilitatea şi să aibă grijă de noi câteva
săptămâni la rând. Nici mama şi nici părinţii lui Cecil nu
îndrăzneau să-i ceară voie tatei, de teamă să nu sublinieze
şi mai mult ruptura dintre ei; iar noi nu aveam curajul să
vorbim cu el de teamă să nu fim refuzaţi. Astfel că, făcând
uz de drepturile pe care ni le dădea această veşnică
pendulare între două case, noi pur şi simplu am aşteptat,
fără să zicem nimic. Părinţii lui Cecil au hotărât să-şi
închidă casa în timpul vacanţei, iar noi ştiam şi că nu
puteam rămâne acolo şi că nu vom fi trimişi înapoi acasă.
Ne încuraja şi faptul că mama nu spunea nimic. Aşa că, în
ziua plecării, ne-am făcut cuminţi bagajul şi aşteptam, deşi
nu fuseserăm invitaţi, să plecăm împreună cu ceilalţi.
Ceea ce am şi făcut.
Marea ne-a luat pe toţi prin surprindere. Priveam cerul
înalt şi abisul care se deschidea dincolo de vârfurile
copacilor şi ne dădeam seama că undeva, foarte aproape
de noi, pământul se sfârşea. Şi acolo, la capătul aleii
străjuite de coco- tieri, se afla elementul viu şi nimicitor,
care părea aproape incolor de la distanţă. Copacii se
încovoiau şi foşneau şi trosneau. Valurile albe se spărgeau

37
de nisip şuierând. Şi, printre copaci, se zărea casa de lemn
cu două etaje. Fără grădină, fără curte, fără gard: doar
nisip şi plante bizare şi viţa-de-vie care se înălţa din
nisipul fierbinte. Nu eram în elementul meu. Eu preferam
pământul, preferam munţii şi zăpada.
Apoi se făcea noapte - luminată de lună sau întunecată
ca smoala, pustie sau bântuită de spectre — şi singurele
sunete pe care le puteai auzi erau valurile şi foşnetul
copacilor. Casele de pe plajă nu erau de mine. îmi
displăcea această senzaţie că sunt abandonat la capătul
unei lumi pustii. Chiar şi Cecil se purta de parcă ar fi fost
pedepsit. Fetele se adunau în jurul unei lămpi cu ulei şi,
acompaniate de tumultul mării, vorbeau in şoaptă. In cele
din urmă, începeam să jucăm dame. Mă pricepeam la
dame şi cu fiecare joc deveneam şi mai bun. Jucam cu
Cecil şi-l băteam. Ţipa şi arunca tabla de pământ când
vedea că pierde. Jucam cu surorile mele şi le băteam şi pe
ele. O băteam şi pe Sally. Se încăpăţâna să mai jucăm o
dată. O băteam din nou şi începea să plângă. Se cocoţa în
pat şi-mi striga că sunt un încrezut.
Era cu adevărat o uşurare să constat dimineaţa că
lumea era la locul ei. Ieşeam afară cât de repede puteam.
Viţa-de-vie şi frunzele cocotierilor erau acoperite de rouă.
Marea era în reflux; pe plajă nu rămăseseră decât nişte
alge uscate; vântul era rece şi proaspăt. Departe, pe plajă,
erau rămăşiţele contorsionate ale unui copac adus de
valuri, după cum mi se spusese, cu luni în urmă, din cine
ştie ce insulă sau continent; plutise în ocean zi şi noapte,
săptămâni întregi, luni întregi, poate chiar ani, până a
eşuat pe insula asta a noastră, pe plaja aceasta pustie. Mă
cotropeau tot soiul de gânduri, prea tulburătoare ca să le
dau curs, despre lucrurile care există doar dacă sunt
văzute. M-am întors în casă, unde i-am găsit pregătindu-se
de masă. Foarte repede, mirosul sărat al mării s-a
amestecat cu aroma ciocolatei calde şi a bananelor fripte.
A apărut şi Sally, tropăind pe scări în rochia ei plisată
galbenă. Atât modelul, cât şi materialul apăruseră în
Isabella în acelaşi timp şi stârniseră o adevărată modă;

38
până şi surorile mele umblau de colo-colo după şcoală,
afişându-şi rochiile plisate cu revere, pe sub care li se
vedea furoul când mergeau. Sally cobora, deci, scările în
rochia ei plisată şi galbenă. Era la fel de supărată cum
plecase în seara precedentă.
— Cineva mi-a folosit periuţa de dinţi! scâncea ea,
agitând în aer obiectul întinat.
Femeile mai în vârstă au început imediat să se
precipite — Sally cea frumoasă, Sally cea delicată — şi să
o consoleze pe indignata şi melodramatica fiică a acelei
familii la fel de melodramatice. Dar nu puteau fi mai
îngrijorate ca mine. In momentul în care Sally a deschis
gura, am ştiut că eu eram ingratul care îi folosise periuţa.
Simţeam din nou gustul pastei de dinţi. M-am simţit
înfiorător de murdar. Am fugit în sus pe scări să-mi clătesc
gura.
— El e! El e! a răcnit Sally.
In timp ce alerga după mine, lacrimile i-au dispărut.
Chicotea, râdea chiar. Nu mi-a dat pace nici la micul
dejun.
După ce am terminat masa, am ieşit din nou şi m-am
plimbat singur pe plaja părăsită. Am privit cu atenţie
fiecare lăstar de viţă şi fiecare scoică şi algele şi crabii şi
peştii translucizi care eşuau pe uscat cu fiecare val. M-am
întrebat dacă n-ar fi bine să mă urc în primul autobuz spre
oraş. Am luat-o spre sat. Era gri şi ruginit şi în descompu-
nere : rugina conservelor aruncate la întâmplare, griul
lemnelor putrezite. Am intrat într-un bar şi am comandat
un Pepsi şi o prăjitură cu cremă fierbinte din nucă de
cocos şi zahăr. Am ieşit din sat, păşind pe drumul asfaltat
şi denivelat, înde- părtându-mă de mare. Oamenii mă
priveau ciudat pe după gardurile de nalbă, oameni pentru
care lumea se rezumă la această parte de insulă, oameni
despre care mi se spusese că nu mergeau niciodată mai
departe de cinci kilometri de locul unde se născuseră.
Privirile lor iscoditoare m-au făcut, după vreo jumătate de
oră sau aşa ceva, să mă întorc. Era foarte cald. Frunzele
stăteau nemişcate şi păreau că sunt gata să se desprindă.

39
Asfaltul
t urnat în petice vălurite se înmuia sub paşii mei. Aici,
departe de mare, prospeţimea dimineţii se topise deja în
arşiţa zilei. Umbra se adunase toată sub acoperişurile
colibelor sau desena urme palide şi asimetrice pe sub
copaci. Pe plaja pe care o lăsasem goală, se auzeau acum
zarvă, oameni şi vânzoleală. Nisipul nu mai era proaspăt.
Ceea ce înainte fusese strălucitor, neatins şi neted, părea
acum pervertit. Fusese scormonit şi răvăşit, aruncat în
cantităţi inegale, ca şi cum ar fi fost eviscerat, iar
măruntaiele roşietice şi vineţii se uscaseră deja, devenind
plate şi terne. Câini vagabonzi, scheletici şi de o culoare
nedefinită, ceva între cafeniu şi galben deschis, rătăceau
pe plajă, cu coada între picioare. Nisipul fierbinte mă
frigea prin espa- drile. Pe plajă apăreau din ce în ce mai
mulţi oameni. Fiind acum în mijlocul forfotei pe care o
observasem de la distanţă, am constatat că toată acea
mişcare se domolise într-un fel cu totul surprinzător. Unii
oameni priveau marea, alţii, mai mulţi, zăceau leneşi pe
plajă. Alţii stăteau pe lângă câte un pescar ocupat să-şi
descurce năvodul, la ne-umbra cocotierilor, lângă bărcile
lor noduroase, dar proaspăt vopsite. Amestecătura de
origine caraibiană şi africană a acestor pescari se vedea pe
figurile lor inexpresive, atât de arse de soare şi vânt şi
sare, că deveniseră de un negru aşa de pur, încât nu mai
era o culoare pe care să o distingi cu uşurinţă. în jurul
meu, toată acea forfotă era constantă, dar domoală şi
nedefinită. De la terasa unde mai devreme băusem un
Pepsi şi mân- casem o prăjitură, acum se auzea un
gramofon. Mi-amintesc acel cântec. Besame mucho.
Cuvintele şi acordurile se înălţau deasupra brizei şi valu-
rilor şi rămâneau suspendate în aer, discordant, deasupra
plajei înţesate de oameni la fel de stridenţi. Şi apoi am
auzit. Erau oameni care se înecau. Acolo, în marea
infernală şi devoratoare, se înecau

40
 oameni. Cei rămaşi pe mal îi implorau pe pescari să se
ducă să-i salveze. Pescarii stăteau pe trunchiurile
cocotierilor, descurcându-şi năvoadele şi jupuind bucăţi de
stuf să-şi înnădească juvelnicele Feţele lor uscăţive şi
negre rămâneau impasibile. Mi-am imaginat că mă
înecam. Şi, în această închipuire, m-am detaşat de toată
întâmplarea. Nu simţeam nici un pic de mânie faţă de
pescarii care, din câte îmi şuteam da seama, vorbeau între
ei în dialectul lor. înţelegeam doar absurditatea şi inuti
litatea oricărei tentative de a salva acei oameni, acele
trupuri ascunse de apa turcoaz, sub valuri. Turiştii veniţi
în vacanţă erau îngroziţi, localnicii erau la fel de
imperturbabili ca şi pescarii. în această detaşare pe care o
dobândisem, confruntat cu teama de moarte care mi se
părea copleşitoare, am aflat doar fragmente din întreaga
poveste. Un tânăr se aruncase în apă să-şi salveze surorile
şi dispăruse şi el. Refluxul era foarte puternic şi au fost
duşi repede în larg. în următoarele zile, am auzit
nenumărate versiuni ale acestei poveşti. Tânărul fusese
impulsiv şi nesăbuit şi pierise înainte de vreme. încercase
să se lupte cu valurile, în loc să înoate pe sub ele şi fusese
răpus şi scufundat de ape. Era de la oraş, nu ştia să înoate.
Atât de multe poveşti!
fi învins de teamă, am plecat de-acolo şi m-am întors la
casa de pe mal. Era o frică atât de personală, un sentiment
atât de intim al nevolniciei cărnii — aceste braţe
neputincioase, aceste picioare şubrede, această frunte
vulnerabilă -, încât ruşinea stârnită de recunoaşterea
acestei slăbiciuni m-a oprit să le povestesc ceva femeilor.
Ele au interpretat tăcerea mea drept o intensă durere
provocată de acel incident, aşa că s-au purtat foarte
frumos cu mine. Eu le-am acceptat bunătatea şi grija, ca şi
cum aş fi luat de pe umerii întregii lumi povara cărnii,
tragedia la care tocmai fusesem martor şi, m această
lumină nouă, gesturile lor pline de compasiune mi se
păreau potrivite.
Cecil a fost cel care a adus vestea, iar eu m-am
prefăcut că o aud pentru prima oară. Au dat cu toţii buzna

41
afară: fetele în costumele lor de baie mergeau împiedicat
pe malul spălat acum de valuri din ce în ce mai mici şi
Cecil alerga departe de noi, la marginea apei înspumate,
sărind şi stropind totul în jur, o siluetă stranie, învăluită
într-un aer de sărbătoare. Nisipul pe care călcam părea ca
unul dintr-o arenă profanată. Pescarii dispăruseră. Bărcile
erau în larg. Plutele năvoadelor se nliniaseră parcă,
formând un arc larg, dincolo de valuri. Două dintre bărci
tăiau valurile, venind spre noi, într-o tulburare de spumă
albă. Deodată s-au văzut foarte bine şi, purtate în sus şi în
jos de valuri, au ajuns până la mal. Mulţimea s-a
împrăştiat, alergând către ele, să prindă frânghia şi să le
tragă pe nisip. Povestea celor înecaţi ne-a reapărut în
minte. Era chiar înainte de ora două, înainte de acele
ceasuri încremenite dintre dimineaţă şi după-amiază.
Pescarii mânuiau frânghia cu calmul lor caracteristic,
turiştii şi orăşenii, uşor de recunoscut după îmbrăcăminte,
trăgeau frenetic, ca la concurs. Discul încă mai mergea la
terasă. Versurile cântecului rămăseseră încă suspendate în
vânt şi în ramurile cocotierilor. Besame mucho, como si
fuera la ultima vez. Cuvintele absurde ale cântecelor
celebre! L-am recunoscut în mulţimea înnebunită pe
Deschampsneufs şi probabil alţii din familia lui. Nu voiam
să fiu remarcat, aşa că am stat deoparte. Până acum,
întregul incident fusese un moment personal, în aceste
clipe devenisem un observator.
Arcul descris de plutele năvoadelor a început brusc să
se strângă. Se apropia din ce în ce mai mult. A ieşit din
valuri. Au început să se zărească plasele. Lumea a început
să ţipe. Era ca şi cum ai încerca să aduni întreaga mare.
Aşa un efort, o tentativă atât de inutilă; parcă citeam din
nou pagini din Eroii. Şi totuşi a dat rezultate. A apărut,
primul cadavru; apoi al doilea, al treilea. Muriseră toţi
împreună, trupuri care se rostogoleau şi pluteau în plasele
deschise, împreună cu peşti vii şi argintii. Mai erau şi cei
pe care îi numeam rechini mici, despre care oamenii
spuneau că sunt atraşi de moarte. Erau şi alte sute de peşti
minusculi. Foarte curând, totul zăcea întins pe plaja

42
murdară, începând să se usuce. Peştii dădeau din aripioare
pe nisip, arcuindu-se în spasme scurte. Rechinii,
ameninţători până acum un minut, începuseră să moară,
iar oamenii treceau printre ei şi, parcă animaţi de un
sentiment de răzbunare, le zdrobeau capetele.
Trupurile neînsufleţite au fost aşezate unul lângă altul
pe nisip şi costumele lor de baie ude scânteiau în soare ca
şi când ar fi fost încă vii, la fel de ude cum ar fi fost şi al
meu dacă aş fi intrat cu ei în apă. Lângă mulţimea strânsă
în jurul cadavrelor întinse, se stârniseră discuţii aprinse
între pescari şi oamenii care îi ajutaseră să vină la mal.
Oamenii voiau să ia peştele, pescarii voiau banii pe peşte,
oamenii spuneau că îi plătiseră deja, fie şi numai pentru că
aruncaseră năvoadele. Un pescar fără dinţi înjura întruna.
în cele din urmă s-au înţeles. Cred că pescarii şi-au primit
banii. Au fost luate şi cadavrele şi, pe plaja cu valuri mici
care strălucea în lumină, rămăseseră nişte urme mate acolo
unde fuseseră întinse trupurile, iar dârele şi scrijeliturile şi
nisipul răvăşit aveau să povestească, fie şi doar pentru alte
câteva ore, despre ce s-a întâmplat. Plaja era plină de peşti
minusculi, la început agili şi scânteietori şi care acum erau
fără luciu, ca nişte gunoaie, căci argintiul se transformase
într-un gri închis şi banal. Câinii dădeau târcoale, agitaţi.
Vulturii pândeau ■ lin cocotieri. Un calcan cu spatele
maroniu şi hurta albăstrie avea o pată însângerată acolo
unde
I se ciopârţise coada.
In această parte a insulei, plaja se întindea pe mai
mult de treizeci de kilometri, intersectată din loc în loc de
canale înguste, cu apă proaspătă, dar mirată, care se
vărsau în mare printre copaci. ('ocotierii, plaja şi valurile
înspumate păreau că se întâlnesc undeva la orizont. Nu
puteai vedea unde se sfârşeau cocotierii şi începeau
mangrovele şi mlaştinile. Ici-colo, întrerupând linia
continuă
II falezei, se găseau trunchiuri de copaci aduse de ape.
M-am urcat pe unul dintre ele, apoi am păşit pe un altul şi
apoi pe următorul. M-am îndepărtat foarte repede de sat şi

43
de oameni şi eram din nou singur pe plaja fină, care lucea
în lumina ce se estompa treptat. Nu mai vedeam cocotieri,
ci doar mangrove, înălţându-se captive din rădăcinile lor
negre. Dintre mangrovele mlăştinoase ieşeau canale care
înaintau până spre ocean printre bancurile de nisip care se
ridicau în fiecare zi doar ca să se dărâme la loc, cu nişte
margini atât de drepte, că parcă fuseseră tăiate cu o
maşină. Erau canale cu apă mică şi limpede, căreia
frunzele moarte îi dădeau reflexe de chihlimbar, o apă
proaspătă şi răcoroasă, diferită de cea călâie a mării. Din
cauza fluxului, valurile săpau continuu la baza bancurilor
de nisip, secţionându-le; şi apoi începeau iar să se
rotunjească şi apa le şubrezea din nou: era ca o lecţie de
geografie în miniatură. Puţin mai încolo era un trunchi de
copac bine înfipt în nisipul adânc şi neted din jurul lui.
Acum părea imposibil de clătinat, dar până nu demult
plutise la întâmplare pe ape, până să ajungă la capătul
drumului său nedefinit. Iar acum devenise sălaşul
neştiutelor vieţuitoare care au zburat care-ncotro când m-
am apropiat. Aici insula părea că încă îl aşteaptă pe
Columb.
Şi ce căuta aici băiatul neobservat, căpetenia
naufragiată pe un ţărm necunoscut, aşteptând să fie salvat,
aşteptând venirea unor vase cu înfăţişau ■ bizară care să-l
ducă înapoi în munţi ? Biet băiat, biată căpetenie. Dar eu
nu treceam neobservat. Camera de luat vederi era acolo
sus, pe cer. Urmărea pas cu pas cum băiatul, care de acolo
păre;i minuscul, mergea pe malul mării, printre mangrove,
pe o insulă de la capătul lumii, insulă ce părea la fel de
îndepărtată şi de pustie ca acelea pe care, în filme precum
Lebăda neagră, în sunetul suav al valurilor şi al vâslelor
unui vas ancestral, le vede, în lumina clară a dimineţii,
marinarul nerăbdător de pe punte. Nu eram neobservat.
Aşa că nu avea de ce să-mi fie frică. în după-amiaza târzie
care începea să se transforme în noapte, mergeam de-a
lungul ţărmului, cu freamătul lui secular, şi nu-mi era
frică.
& Puncte de lumină tremurătoare, niciodată fixă, au apărut

44
deodată la orizont, precum lucrurile care prind viaţă în
întuneric. Era una din acele nopţi cu lună plină când
femelele de crabi ies din găurile lor din nisip şi merg spre
apă să-şi depună ouăle pe care le poartă sub carapace, şi
sunt prinse cu fire de curent electric. Am înaintat către
luminile care pâlpâiau. Am trecut pe lângă oamenii care
prindeau crabi. Purtau şepci şi erau încheiaţi până la gât,
să se protejeze de frigul nopţii. Starea mea deja se
consumase când am ajuns în apropierea casei de pe mal,
cu luminile ei palide care păreau şi mai estompate printre
ramurile adunate ale cocotierilor.
(' Pe mal am văzut o siluetă tropăind pe nisip. Era Cecil.
îşi scrijelea numele cu litere mari, enorme chiar. Era exact
genul de trândăveală căreia i se dedica cu voioşie. Am
rămas în picioare, privindu-1, în timp ce răsărea luna. Nu
ne-am vorbit. Ştiam că se aşteaptă fie să-l ajut să-şi
scormonească numele în nisip, fie să mă apuc să-l scriu pe
al meu. N-am făcut nici o mişcare. L-am lăsat acolo şi m-
am îndreptat spre casă. Nu m-a surprins când şi-a
abandonat jocul şi m-a urmat. La gramofon se auzea When
I Grow Too Old To Dream. I ’rin fereastra deschisă le-am
văzut pe fete dansând. M-am apropiat şi m-am aplecat pe
pervaz: era aspru şi lipicios din cauza sării şi nisipului.
Am spus:
— Sally, ştii ce cred eu că eşti ?
Ea a căzut în cursă şi mi-a răspuns:
— Nu, ce?
— Cred că eşti o proastă.
Am avut plăcerea să o văd cum se împiedică.
La şcoală n-am povestit niciodată despre vacanţa mea
la mare. L-am lăsat pe Deschampsneufs să povestească
despre înec şi efortul pe care l-a făcut să tragă plasele la
mal, ascultându-1 ca şi cum aş li auzit toată istoria pentru
prima oară.

în sfârşit am început, cel puţin în ceea ce priveşte

relaţiile cu ceilalţi, să elimin şi să simplific. Mă
concentram asupra şcolii şi legăturilor care se formau în
acea sferă privată. Nu mă făleam cu cărţile mele şi nici nu

45
devenisem tocilar: îmi păstrasem încă mândria. Cecil era
mereu gata să admire un student strălucit, iar tatăl său le
dădea adesea bani şi alte ajutoare, uneori în secret, celor
săraci şi promiţători de diferite rase.
Dar printre noi încă exista sentimentul că educaţia era
în special pentru cei din clasa de jos. Nici eu nu mergeam
mai departe. Idealul meu era să fiu strălucit fără să las
impresia că mă străduiesc prea tare. Deşi credeam că Hok
reuşise acest lucru, am renunţat la competiţia noastră de-a
„cine este mai agitat“.
M-am apucat de sport. M-am înscris la cricket. Mă
gândeam că voi fi aruncător şi bineînţeles că-mi doream
să pot arunca mingea cu mare viteză Alergam câte o
lungime de teren şi nu o dată ani pierdut şi eseul, şi
controlul mingii. Nu am rezistai pe nici un post. Dar
eforturile mele nu au fost zadarnice. Am pierdut ceva din
conştiinţa de sine E o mare trudă, totuşi, să te îmbraci în
echi pamentul absurd al jucătorilor de cricket şi să defilezi
cu o figură serioasă până la mijlocul terenului. Hok şi
susţinătorii lui ironizau acest nou personaj pe care-1
creasem. Nu mă deranja. Zefle meaua lor era compensată
de numărul uluitor de băieţi care, în ciuda evidentelor
mele eşecuri, mă considerau un sportiv. Cât timp jucasem
perso najul „fără astâmpăr", fusesem, de fapt, nesigur pe
mine. Dându-mi seama că sunt vulnerabil şi nehotărât şi
că am nevoie să mă agăţ de ceilalţi, am început să caut în
ei slăbiciuni asemănătoare. Acesta era tipul de cinism pe
care-1 cultivam. A fost o adevărată încântare să descopăr
că mulţi erau gata să mă ia drept ceea ce pretindeam că
sunt. Era ca o revelaţie a faptului că sunt întreg.
Nu am de gând să mă laud prea mult cu terenurile de
sport de la Colegiul Isabella Imperial — să le bagatelizez
măreţia şi să suprim putinţa comparaţiei pe care o
sugerează folosirea pluralului - sau, mai degrabă, terenul
destul de părăginit pe care jucam cricket. Şi totuşi acela a
fost locul unde am dobândit o anume linişte şi o anume
atitudine. Acum îmi dau seama că era o atitudine care
cerea în mod necesar un public. Şi aşa şi era. Publicul nu e

46
niciodată important în sine. E format din indivizi care,
luaţi fiecare în parte, îţi sunt foarte probabil inferiori. E
poate o confesiune supărătoare, dar nu l-am crezut
niciodată pe actorul care pretinde că îşi „iubeşte" publicul.
II iubeşte, cel mult, în aceeaşi măsură în care îşi iubeşte
câinele. Un artist, din orice domeniu, îşi câştigă succesul
nu neapărat din dispreţ, ci mai degrabă dintr-o
lipsă de respect faţă de publicul său. Actorul se deosebeşte
de cei care îl aplaudă; cel care conduce, şi în special un
lider al mulţimii, se deosebeşte de cei conduşi. Cariera pe
care am facut-o ulterior, ţinând discursuri publice şi
manipulând oameni, i-a surprins pe mulţi şi a fost privită
ca o răbufnire violentă de comportament. Pentru mine n-a
fost aşa. Cel care perora în public nu era decât o altă
versiune a şcolarului care practica absurdul joc de cricket,
suprimându-şi conştiinţa de sine şi ignorându-şi publicul,
pe terenurile de la Isabella Imperial.
Vai teoriei! Vai celor supuşi fricii! Continuarea a fost
cam aşa. A apărut imediat şansa, credeam eu, evidenţierii
mele sportive. Era în timpul concursului sportiv anual
organizat de Isabella Imperial. Eram foarte sigur că aveam
toate şansele să câştig proba de o sută de metri. Motivele
pentru care credeam asta erau unele cu totul speciale şi pe
care acum nu mi le mai amintesc decât vag. Aveau parcă
ceva de-a face cu data la care mă înscrisesem în
competiţie sau cu ziua mea de naştere sau cu o combinaţie
între cele două - o diferenţă fie şi de-o zi ar fi schimbat
complet situaţia. La toate astea se mai adăuga şi faptul că
grădiniţa care aparţinea de Isabella Imperial, desfiinţată cu
câţiva ani în urmă şi apoi redeschisă pentru scurt timp,
fusese din nou închisă, aşa că toată puştimea participa ca
fiind din partea şcolii. Erau împărţiţi în două grupe de
vârstă : una pentru copiii sub unsprezece ani şi cealaltă,
pentru cei sub doisprezece sau treisprezece ani. Printr-un
noroc extraordinar, am fost înscris în cea de-a doua grupă.
Pe lângă ei, păream un uriaş. Concuram cu nişte copii care
erau cu un an sau un an şi jumătate mai mici decât mine.
Semnăturile tremurate şi mâzgălite de pe tabelul unde ne

47
înscriam îmi confirmau această potriveală fericită.
M-am apucat de atletism. Am rugat-o pe mama să-mi
facă nişte pantaloni scurţi şi mă antrenam din greu pe
terenurile şcolii. Ii imitam pe ceilalţi atleţi. Nu mă opream
după o simplă tură de teren. Alergam cumpătat,
mascându-mi efortul, aşa că în cele din urmă arătam ca un
dansator, cu coatele ridicate, cu braţele uşor lipite de corp,
mişcându-se în acelaşi ritm cu picioarele pe care încercam
să le salt cât mai sus. Mă amuza să-i văd pe adversarii
mei, nişte zgâmboi care dădeau din mânuţele lor fragile în
celălalt capăt al terenului, antrenându-se în acelaşi fel.
Foloseau şi ei unguentele şi uleiurile cu care mă dădeam şi
eu, cu care se dădeau şi atleţii mai mari, care aveau
picioare musculoase si acoperite de păr cârlionţat.
Noua mea imagine nu a trecut neobservată acasă. Era
pusă pe seama influenţei lui Cecil şi stârnea dispreţul tatei,
admiraţia tăcută a mamei şi mândria şi uşurarea surorilor
mele, care, renunţând să mai vorbească cu tata, nu mai
aveau un alt bărbat apropiat pe care să se bazeze sau
despre care să vorbească. Femeilor le plăcea să mă vadă în
pantalonii scurţi, care scoteau la iveală nişte picioare bine
dezvoltate şi îngrijite cu tot soiul de alifii, ca o promisiune
a viitoarei virilităţi, care, din cauza personajului „fără
astâmpăr", li se părea că nu o să se mai manifeste
niciodată. Luam dispreţul tatei drept invidie; îmi crea un
sentiment neplăcut. La fel de neplăcut ca şi interesul pe
care-1 vădeau femeile. Colegiul fusese, cu câtva timp în
urmă, împărţit în mai multe grupuri de frăţii de către un
director proaspăt sosit din Anglia, în ideea că această
separare în grupuri mici va încuraja spiritul de echipă şi de
competiţie. N-a funcţionat aşa cum şi-a închipuit el. Dar
frăţiile şi blazoanele lor felurile, concepute de acelaşi
director, au rămas. Erau readuse la viaţă o dată pe an, cu
ocazia jocurilor sportive. Mama s-a apucat să-mi brodeze
pe tricoul cu care alergam blazonul roşu al frăţiei mele. L-
a lucrat cu dragoste, elaborând în felul ei plin de fantezie
un model deja fantasmagoric. Cosea la el seară de seară,
aşa cum lucrează o femeie hăinuţele unui nou-născut.

48
Pregătirile de-acasă erau concurate de cele de la şcoală: se
oivela terenul, se trasau linii, se ridicau fanioane, se
montau corturi. începeam să simt că toată strădania mea
devenea nu numai irelevantă, ci a altcuiva. în cele din
urmă mi-am pierdut cumpătul când surorile mele au
început să-şi închipuie că vor veni şi ele la jocuri. M-am
opus. Ele au insistat, începuseră să-şi facă propriile
pregătiri. Am devenit violent. M-au agresat la rândul lor.
Ca să mă pedepsească, s-au hotărât să mă lase în pace şi
mi-au zis că nu mai vor să aibă de-a face cu mine. M-am
simţit uşurat: fusese cât pe-aci.
A venit şi ziua cea mare. Micul dejun m-a uluit. De
obicei era o masă frugală, cu cacao caldă sau ceai şi pâine
cu unt. Uneori mâneam şi avocado sau banane. De data
asta mi s-au pus în faţă suc proaspăt de portocale, fulgi de
porumb, ouă, pâine prăjită şi dulceaţă. în mintea mea
asociam masa asta festivă cu zilele noastre de glorie şi
avuţie, drept pentru care îmi repugna complet. Ritualurile
mă stânjeneau şi de data asta eram de două ori mai jenat,
pentru că toată lumea o privea ca pe o zi specială. N-
aveam deloc stare şi, în timp ce ronţăiam şi molfăiam
fulgii de porumb, mi-am amintit ce visasem. Fusese un vis
dublu, un vis în alt vis, când cel care doarme, temându-se
de cât de reală îi pare bucuria, se întreabă dacă visează sau
nu şi decide că nu. Se facea că eram din nou mic, la sânul
mamei. Ce fericire! Sânul îmi atingea obrazul şi buzele, cu
o greutate liniştitoare, cu pielea moale şi fină. Era la
lăsarea serii, într-un decor neclar, fără lumină, în veranda
din spate, înconjurată de un amestec nedesluşit de tufe şi
arbuşti.
Mama se legăna într-un balansoar, oferindu-mi întreaga
deschidere a sânului ei. Visam? Nu, nu visam. Ce dureros
mi s-a părut atunci, ce ruşine m-a copleşit când am
deschis ochii!
Uitându-mă din nou la ea, care îmi brodase cu atâta
grijă blazonul pe tricoul de sport, fără să bănuiască măcar
că o visasem, am simţit cum se adună secret peste secret,
cum se suprapune povară peste povară. Dar ruşinea a

49
trecut, pierzându-se în luciditate şi în lumina banală a
dimineţii. Chiar înainte de prânz m-am îmbrăcat cu tricoul
brodat, trăgându-mi cămaşa peste el. M-a surprins
senzaţia de fericire completă pe care am simţit-o când,
după ce am sărutat-o pe mama în veranda cu plante
agăţătoare din vechea noastră casă de lemn, am ieşit în
stradă şi eram singur, fără mama, fără surorile mele, fără
tata : doar eu cu mine. Camera de luat vederi era încă pe
cer. Eram o fiinţă liberă, care reuşise să scape de sub
paravanul oamenilor. Strada, care de obicei mi se părea
atât de anostă, devenise acum un drum spre un tărâm
miraculos.
Dar când am ajuns în zona rezidenţială unde se afla
colegiul, am simţit ceva din moleşeala ca de duminică
după-amiază, din toropeala caselor cu ferestre larg
deschise, cufundate în tăcere. Am fost cuprins din nou de
nelinişte, dar eram prea sfârşit ca să mă lupt cu ea. De
îndată ce am intrat pe poarta colegiului şi am zărit
corturile înalte şi oamenii îmbrăcaţi colorat şi toată acea
adunătură gălăgioasă de bărbaţi şi femei şi rude şi copii şi
elevi - sute de oameni care se pregătiseră cu aceeaşi
înflăcărare ca şi mine - mi-am dat seama din nou de
insignifianţa strădaniilor mele. Curajul mi-a dispărut şi a
fost înlocuit de un soi de letargie.
Jocurile au început, şi imediat terenurile au fost
invadate de un amalgam de activităţi fără legătură între ele
şi care păreau să fie toate nişte ceremonii private.
Alergătorii pe distanţă lungă înaintau cu greutate, alergând
cu stoicism şi fără să fie observaţi, ca şi când ar fi
îndeplinit un jurământ. Unii se încălzeau pe margine, alţii
făceau ture de teren, startul pentru sprinturile demonstra-
tive şi cursele din concurs se dădea în acelaşi timp, în
dreapta se executau săriturile în lungime, puţin mai încolo
săriturile în înălţime. Risipiţi printre atleţii efervescenţi şi
semidezbrăcaţi, se aflau grupuri de privitori, inerţi şi
îmbrăcaţi din cap până-n picioare, care făceau conversaţie
sau beau câte ceva. Mi-am văzut şi adversarii. Mulţi
veniseră cu părinţii. Majoritatea erau deja dezbrăcaţi şi

50
pregătiţi, etalându-şi blazoanele la fel de înzorzonate ca şi-
al meu, pe care îl ţineam încă ascuns sub cămaşă. Atâtea
pregătiri pentru fiecare dintre ei! Când s-a auzit anunţul şi
băieţii au năvălit conştiincioşi la linia de start, câţiva
căutându-şi poziţia îndelung exersată, în acel moment am
ştiut că nu mă voi alătura niciodată lor, nici pentru această
cursă, nici pentru altele. S-au aliniat şi profesorul a ridicat
pistolul în aer. Atunci am luat această hotărâre, iar apatia
şi sentimentul derizoriului au dispărut. S-a tras focul de
start şi au început să alerge. Era cursa de o sută de metri,
aşa că s-a terminat foarte repede şi nu a atras mai deloc
atenţia privitorilor. Profesorul alerga deja către o altă zonă
a terenului, cu fluierul argintiu în gură, cu cravata fâlfâind
în aer, cu un carneţel într-o mână şi pistolul în cealaltă. M-
am infiltrat şi eu în mulţimea care se îmbulzea pentru
tradiţionala îngheţată oferită gratis. Pe urmă m-am tot
plimbat la întâmplare printre corturi şi chioşcuri de lemn.
După ceva vreme sentimentul de uşurare s-a schimbat în
plictis şi, în cele din urmă, de plictiseală sau orice altceva,
m-am dus să alerg în cursa cu obstacole la care lua parte
toată şcoala — putea participa oricine, fără taxă, fără
înscriere prealabilă şi fără semnătură, o cursă în care
băieţilor mai mici li se dădeau o sută sau două sute de
metri avans - şi aşa, am alergat împreună cu toată lumea,
ca într-o mulţime de mangrovc multicolore, o pereche de
picioare între multe altele, cu blazonul încă bine camuflat
sub cămaşă. La un moment dat m-am retras şi m-am
pierdut neobservat în grămada de oameni de la centrul
terenului. Unii dintre privitorii bine îmbrăcaţi erau deja
îmbibaţi de alcool şi deveniseră din cale-afară de guralivi,
fetele erau obosite, feţele femeilor străluceau în soare. In
toiul acestei şarade care era cursa cu obstacole, se formase
un nucleu plin de solemnitate oficială: se vânturau hârtii,
se comparau puncte şi note - urma decernarea premiilor.
Toată grămada de oameni a început să se deplaseze spre
cortul cu trofee şi cupe. N-am mai stat. Când am ajuns
acasă, mama mă aştepta.
— Şi, cum a fost? m-a întrebat.

51
 — N-am câştigat.
Luni dimineaţa, profesorul mi s-a adresat în faţa
întregii clase:
— Ceea ce ai făcut tu a fost un gest plin de
sportivitate. De altfel, eram sigur că o să faci ce trebuie.
Şi astfel, reputaţia mea de sportiv nu numai că a
rezistat, ci a sporit, iar acea zi a devenit încă unul dintre
secretele mele cu care îmi era teamă să nu mă dau de gol
în somn sau sub anestezie, înaintea vreunei operaţii.
fj
” Nu mai voiam să am astfel de secrete, nu mai voiam să
trăiesc asemenea după-amieze de duminică, otrăvit de
sentimentul că am eşuat şi sunt pierdut în mijlocul unei
mulţimi de oameni. Am crezut că începusem să-mi
simplific relaţiile cu oamenii. Dar am început prea târziu.
Eram prea adânc cufundat în fanteziile mele. îmi doream
să pot începe din nou, să am senzaţia cu sunt proaspăt .şi
curat. Acesta a fost momentul în care am decis să
abandonez povestea naufragiului pe insula părăsită şi să
încerc să devin o căpetenie în lumea reală de care
fusesem, ca şi tatăl meu, izolat. Această hotărâre mi-a
adus alinarea. Totul în jurul meu a devenit neimportant şi
efemer, intenţionam să mă păstrez pentru realitatea care
ştiam că se află în altă parte.
Citisem undeva o afirmaţie a unui grec din Antichitate
care spunea că prima condiţie a fericirii este să te naşti
intr-un mare oraş. Este una dintre acele vorbe care,
referindu-se la lucruri specifice şi concrete, întocmai ca
prospectul unei sticluţe cu medicamente, sunt privite ca
neîntemeiate sau superficiale, mai puţin de către cei care
le-au trăit cu adevărat. Să te naşti într-o insulă ca Isabella,
o prelungire obscură a Lumii Noi, un loc barbar şi de
mâna a doua, înseamnă de fapt să te naşti şi să trăieşti în
dezordine. Am simţit acest lucru de când eram mic, chiar
de la prima lecţie de şcoală, cea despre greutatea coroanei
regale. Acum aveam să descopăr că dezordinea are
propria-i logică şi constanţă: grecul era înţelept. Chiar în
timp ce încercam să dau o formă deciziei mele de a evada,

52
au avut loc o serie de evenimente care, deşi îmi amplificau
dorinţa de a pleca, mă înrădăcinau şi mai tare pe aceste
meleaguri unde ajunsesem accidental.

53
 3

T
ata îşi cumpărase o maşină la mâna a doua.
Era una dintre acele tipuri de Austin din anii ’30,
demodate chiar şi atunci, şi cărora, în Isabella, unde eram
obişnuiţi cu modelele americane, le spuneam cutii de
chibrituri. Bănuiesc că tata îşi luase maşina dintr-un
împrumut fără dobândă de la guvern - treburile pe care le
avea la departamentul de educaţie îi cereau să se depla-
seze. în cartier tata era deja cunoscut drept spărgător de
sticle şi demolator de cafenele, aşa că noua lui maşinuţă
Austin, emblemă a respectabilităţii şi statorniciei, îl
transforma într-un soi de moşier excentric. Oamenii îl
considerau un „radical", în insulă acest cuvânt era folosit
în sens pozitiv: descria o persoană neconvenţională sau
un om care era o „figură", un „personaj". Maşina şi toate
grijile şi preocupările aferente — benzină, piese de
schimb, legătura permanentă cu mecanici incompetenţi,
dar impresionant de murdari - toate acestea l-au schimbat
pe tata. A devenit din nou interesat de lume. A început să
vorbească mai tare acasă şi în public şi a făcut o stranie
pasiune pentru vorbele de duh. Scotea cuvinte şi fraze
din context, le repeta şi râdea, răspundea la întrebări cu
alte întrebări nepotrivite şi absurde, împrumuta
sintagmele altora şi le schimba în întrebări stânjenitoare,
amuzându-se nevoie mare. îmi crea o stare acută de
nelinişte. Avea un rânjet fix şi înspăimântător pe figură
de fiecare dată când era la volan, cu

54
capul puţin ridicat, mâinile în poziţia indicată de
instructor şi gura întredeschisă. întotdeauna fredona câte
un cântec atunci când conducea şi era hotărât ca toate
lucrurile din jur să i se pară amuzante şi interesante. Era
obositor.
In acelaşi timp, se străduia să-şi reunească familia şi
să-şi consolideze prestigiul în calitatea lui de şef de trib.
Ca să ne ţină acasă la sfârşit de săptămână, a instituit
„prânzul în familie", în fiecare duminică. De obicei
mâneam pe apucate, deşi într-o manieră care ne asigura
intimitatea, fiecare servindu-se din bucătărie, ca şi când
ar fi fost un continuu bufet suedez din vreun hotel. în
timpul unui astfel de prânz, complet inconfortabil — şi,
după cum s-a dovedit, ultimul - a hotărât, spre ruşinea şi
stânjeneala generală, să ne ţină un mic discurs.
— E bine pentru orice familie să se adune din când
în când şi să rupă împreună pâinea. Cred că asta întăreşte
legăturile dintre noi. Familia este celula oricărei societăţi
şi culturi. Am învăţat asta pe când eram copil de la unul
dintre cei mai mari misionari care au venit pe această
insulă şi în a cărui casă, după cum bănuiesc că ştiţi, am
fost primit mai degrabă ca prieten, decât ca discipol.
Mi s-a părut straniu, şi nu doar pentru că era prima
dată când îl auzeam vorbind despre trecut. Surorile mele
au început să chicotească şi m-am temut de reacţia tatei.
Atmosfera era prea veselă şi prea intensă ca să ţină prea
mult. Mama era fericită, totuşi; îi plăcea cum sunau
cuvintele. Mânca încet, cu ochii pironiţi în farfurie şi
lacrimile au început să-i împânzească ochii, ameninţând
să i se rostogolească pe obraji. Şi tata avea lacrimi în
ochi. Surorile mele au observat şi au devenit deodată
foarte solemne.
f — Nu e nevoie să vă spun, vouă care sunteţi educaţi, că
viaţa e scurtă şi imprevizibilă. De pildă,
noi stăm azi aici, împreună, fiecare aproape de celălalt,
fiecare cunoscându-1 bine pe cel de lângă el. Ştiţi că ar
putea fi ultima oară când stăm astfel ? Ştiţi că, în anii ce
vor urma, o să vă uitaţi poate înapoi şi o să vă daţi seama

55
 că ăsta a fost unul dintre cele mai importante momente
din viaţa voastră? Orice împlinire atinge perfecţiunea şi
atrage după sine o alta. Nimic nu rămâne la fel. Masa
noastră de azi este un astfel de lucru desăvârşit. Aş vrea
să păstrăm pentru o clipă tăcerea şi să ne gândim la acest
moment.
Era copleşit de propriile lui cuvinte. A rămas cu capul
suspendat deasupra farfuriei şi am observat că lacrimi
mari i se prelingeau pe obraji. Masa a luat sfârşit într-o
tăcere sfâşietoare.
După asta, a încercat să pară vesel, dar era guraliv
într-un fel foarte trist. Era o continuare a acelei stări
bizare. Ne-a spus să ne îmbrăcăm; voia să ne ducă la o
plimbare cu maşina.
— O ieşire în familie! O ieşire în familie! a spus,
încercând să o transforme în glumă, dând noii sale stări
un nou gen de umor.
Eu şi surorile mele n-am fost prea entuziasmaţi. Nu
prea eram obişnuiţi cu maşinile — cele adevărate, aşa
cum avea bunicul dinspre partea mamei — şi nici de o
ieşire în familie nu prea aveam chef. Era o imagine pe
care o asociam cu alte familii: maşini de mâna a doua
pline ochi cu copii şi bagaje, lustruite ca o bijuterie,
mergând încet şi fără ţintă, pline de fete cu pomeţi
proeminenţi care scoteau capul pe geam să se uite la
pietoni, cerşind un zâmbet. Dar nu-1 puteam contrazice
pe tata. Ne-am îmbrăcat şi ne-am înghesuit în maşină,
sperând din toată inima să nu fim recunoscuţi. Au fost
ceva probleme până a pornit maşina. Asta ne-a dat
speranţă, dar nu pentru mult timp. La comanda tatei, am
ieşit cu toţii, şi eu şi mama şi surorile mele, să
„împingem" micuţul Austin. Motorul a tuşit scurt şi a
revenit la viaţă. Am constatat totuşi cu uşurare că tata nu
ne-a dus să facem obişnuitul tur de oraş din fiecare
duminică după-amiază. A condus până în afara oraşului,
dar atunci sentimentul nostru de uşurare s-a transformat
în îngrijorare, căci nu eram sigur că motoraşul cel ticăitor
putea înfrunta dealurile, care, puţin mai încolo de drumul

56
îngust de coastă, deveneau abrupte şi numeroase.
Ascultam bătăile motorului şi comentariile tatei despre
locurile prin care treceam.
Am mers pe drumuri înguste şi denivelate până am
ajuns la poalele dealurilor din est. Am trecut prin satele
de mulatri, unde oamenii aveau culoarea cuprului topit şi
erau desfiguraţi de boli. Aveau nişte ochi mari şi luminoşi
şi un păr roşu şi cârlionţat. Tata le spunea spanioli. Erau o
comunitate mică, înfiorător de săracă, care trăise separat
chiar şi pe timpul sclaviei, iar acum era degenerată de
consangvinizările succesive, o comunitate care se
distingea, totuşi, prin ura şi frica aproape superstiţioasă
pe care le aveau faţă de africanii pur-sânge şi, de altfel,
de toţi cei care nu erau ca ei. Nu dădeau voie nici unui
negru să se stabilească printre ei şi uneori îi alungau chiar
cu pietre pe cei care treceau pe acolo. Am ajuns apoi în
zonele cu populaţie caraibiană, unde oamenii erau mai
mult negri decât caraibieni. Erau foştii sclavi, fugiţi de pe
plantaţii, care se aşezaseră acolo, căsătorindu-se cu
puţinii oameni pe care îi găsiseră pe acele meleaguri,
oameni care în timpul sclaviei le fuseseră cei mai mari
duşmani şi călăi, pricepuţii hăitaşi care prindeau sclavii
fugari prin păduri, iar acum, prin căsătorie, le deveniseră
supuşi. Caraibienii fuseseră asimilaţi complet şi
încetaseră să mai existe ca populaţie autonomă. Nu eram
departe de oraş - magazinele livrau tot feluri de bunuri
care ni se păreau cunoscute şi aveau firme pe care le
ştiam la fel de bine - dar pentru noi era ca şi când ne-am
fi aflat pe un tărâm de legendă. Era un ţinut redus la scară
— ca timp, loc şi număr de locuitori - şi aici, fie şi pentru
o clipă, naşterea, apogeul şi declinul popoarelor, nişte
concepte atât de abstracte, de măreţe şi tulburătoare, ne
păreau concrete şi foarte aproape. Sclavi şi fugari,
vânători şi vânaţi, conducători şi conduşi: nu mi-i puteam
închipui ca pe nişte personaje dintr-o poveste romantică.
Singurul mesaj pe care-1 purtau era că nimeni nu se afla
în siguranţă.
Am ajuns la plantaţiile abandonate şi părăginite şi tata

57
 ne-a povestit despre frumuseţea arborilor de cacao. Apoi
am trecut prin zonele locuite de indieni, câmpuri întinse
unde creşteau orezul şi trestia de zahăr. Tata ne-a vorbit
despre călătoria atât de recentă, dar pentru noi, din
interiorul sferei noastre private, atât de îndepărtată, pe
care o făcuseră aceşti oameni veniţi din alt continent să
completeze mica noastră lume hibridă.
— Dumnezeule, tată! a ţipat una dintre surorile
mele. I-ai dărâmat bietei femei coşul!
Aşa era. Femeia rămăsese nemişcată lângă conducta
de apă de pe şosea, fără coş în mână, o imagine vie a
şocului şi uluirii. Tata s-a uitat înapoi s-o vadă mai bine.
în acel moment, un biciclist, luând un viraj strâns şi tot
vorbind cu cineva de pe margine, a tras deodată de
ghidon, cu viteza unui personaj din desenele animate şi a
ieşit în calea micuţului Austin.
— Dumnezeule, tată, vezi pe unde mergi!
$ Ceea ce l-a scos din sărite a fost iritarea din glasul
surorii mele, iritare care îi tăiase elanul, bagatelizându-i
şi anulându-i, astfel, euforia. A rămas tăcut şi am mers
aşa pentru câtva timp. Apoi a început să bolborosească
ceva numai pentru sine, muşcându-şi buza de jos. Avea
întotdeauna reacţii exagerate, chiar şi atunci când trăirile
lui erau autentice.
Şoseaua şerpuită se poticnea în ridicăturile de pământ
de la baza pantelor acoperite cu puieţi. Până la urmă am
ieşit în drumul principal şi priveliştea unei şosele drepte
şi goale se pare că l-a ajutat pe tata să se hotărască:
— Fir-aţi ale dracului! a izbucnit, luându-şi mâinile
de pe volan şi accelerând.
Am tăiat şoseaua şi ne-am rostogolit cu repeziciune
înspre ridicăturile de pământ. A trecut doar fracţiune de
secundă între această schimbare abruptă şi ţipetele
fetelor. Ne rostogoleam rapid — deşi pentru mine totul se
derula cu încetinitorul - către trunchiurile copacilor. Avea
şi micuţul Austin, ce-i drept, punctele lui forte. Am trecut
exact printre copaci, fără să-i atingem. Maşina s-a
poticnit în nişte smocuri de iarbă înaltă şi a rămas puţin

58
înclinată într-o parte. Motorul s-a oprit şi el şi s-a lăsat
liniştea, asta până când una dintre fete şi-a amintit că
trebuie să ţipe. Uitând de orice fel de bună-cuviinţă, s-au
târât afară din maşină cât de repede au putut şi s-au
căţărat în goană înapoi în şosea, trăgând după ele smocuri
întregi de iarbă şi buruieni. Au zis că nici nu vor s-audă
să se întoarcă în oraş cu tata şi că o să meargă pe jos până
găsesc un autobuz sau un taxi. Mama le-a chemat înapoi,
dar nu ca să le convingă să se răzgândească, ci ca să le
dea bani de drum. Atitudinea ei ne sugera că era datoria
sa să rămână lângă micul Austin orice s-ar întâmpla.
CN-a durat mult să punem maşina pe picioare. Am
găsit imediat un camion care să ne tracteze, iar tata a
început să-i tachineze pe şofer şi pe familia acestuia —
toţi impecabil îmbrăcaţi, căci doar şi ei ieşiseră în familie
în acea duminică după-amiază. Le-am cules şi pe fete de
pe drum. începuseră deja să se mai îmbuneze şi nu ne-a
luat mult să le convingem, mai cu seamă că au profitat de
ocazie să se lege de tata. El le-a ignorat; a fredonat tot
drumul. Dar de îndată ce am ajuns acasă, s-a posomorât.
Faţa i s-a alungit, cearcănele de sub ochi i s-au accentuat,
iar starea lui ciudată din timpul zilei s-a dovedit a fi fost
doar un soi de isterie. S-a închis în cameră, a ignorat-o pe
mama de câte ori l-a strigat şi n-a ieşit nici măcar să-şi
bea ceaiul.
Aşa a început şi s-a terminat prima şi ultima noastră
duminică în familie. Tata s-a închis încă o dată în el.
Micuţul Austin a încetat să mai pară comic şi a devenit
simbolul unor temeri neştiute. Eram mai fericiţi când îl
ştiam închis în garaj din cauza vreunei defecţiuni. De
atunci, aş putea să adaug, am început să am sentimente
amestecate faţă de genul acesta de oameni firavi,
înghesuiţi în maşinile lor minuscule. Eu şi fetele am
început, iar să ne petrecem sfârşitul de săptămână după
cum aveam chef, de obicei cu familia mamei. Am început
să bănuiesc că între Cecil şi una dintre ele se înfiripase un
soi de relaţie incestuoasă. Nu aveam nici o dovadă, dar
când vine vorba de lucruri ca astea, pur şi simplu ştii.

59
 într-o după-amiază ploioasă veneam acasă de la
şcoală. Pe şosea erau nişte muncitori care turnau asfalt şi
întindeau nişte cabluri. Argila roşie şi lucioasă curgea ca
vopseaua prin şanţurile de la marginea drumului. Ici-colo,
erau tot felul de bobine aruncate la întâmplare pe drum.
Cablurile fuseseră date cu nişte praf alb şi arătau ca nişte
paste făinoase produse în serie, aidoma celor din care se
face ştrudelul; kilometri întregi de paste puse cap la cap
cu ajutorul bobinelor şi cărate în spate de oamenii
încovoiaţi şi goi până la brîu, până ajungeau la muncitorii
care le ciopârţeau în bucăţi mici. Am auzit un ropot de
ploaie care venea spre noi şi am rupt-o la fugă. Chiar
după ce am dat colţul l-am văzut, ca şi când m-ar fi
aşteptat de multă vreme, pe tata. Stătea cocoţat pe
bicicletă, sprijinindu-se cu un picior pe asfalt; micul
Austin era la reparat.
— Hai sus, mi-a zis. Ne putem aventura.
Să merg pe bicicleta altuia era pentru mine una dintre
cele mai mari şi mai tentante delicte de care eram în
stare. Era aproape la fel de grav ca şi când aş fi mers
noaptea fără faruri sau aş fi folosit o bicicletă fără plăcuţă
cu numere. Tentaţia era la fel de mare ca atunci când
conduci o maşină fără talon sau fără permis. M-a mirat că
tata, care era funcţionar al guvernului, s-a hotărât să
încalce legea în văzul tuturor, chiar acolo, pe şoseaua
principală. Dar braţul lui întins a invitaţie a zăbovit prea
mult în aer ca să-l pot refuza şi, pe deasupra, ploua.
M-am aşezat pe ghidon. Simţeam cât de stângace îmi
sunt picioarele care se bălăngăneau pe lângă cadru şi-mi
dădeam seama că eram prea greu. Dar nu mă puteam
mişca din strânsoarea lui. Am plecat de pe loc cu o
mişcare foarte bruscă. îl auzeam gâfâind şi-mi dădeam
seama cât de dificilă era fiecare manevră pe cimentul ud
şi plin de noroi. Eram foarte atent la drum. Ploaia era
deasă şi rece .şi în câteva minute ne-a udat până la piele.
Oamenii se adăposteau sub streşinile magazinelor -
stăteau nemişcaţi şi gânditori, aşa cum stau toţi oamenii
de la tropice atunci când se ascund de ploaie — şi ne

60
priveau curioşi. Noi nu ne-am dus să ne-adăpostim. Tot
drumul nu ne-am spus nici un cuvânt. Am continuat să
mergem, atenţi la drum. Canalele de scurgere se
înfundaseră deja şi apa gâlgâia pe-afară. ba un moment
dat, din cauza drumului denivelat, ne-am împotmolit în
mâlul adânc de câţiva centimetri. A încercat să frâneze,
dar roţile alunecau. Am reuşit însă să ajungem cu bine
acasă. Când am intrat, îmi curgeau stropi mari de apă din
păr .şi din nas, cărţile mi se făcuseră terci în geantă şi
cămaşa mi se lipise de piept şi de umeri. Costumul tatei
era făcut praf. N-am spus, din nou, nici uu cuvânt şi ne-
am despărţit, în tăcere, ducându-ne fiecare să ne uscăm.
Mă întreb cum ar fi fost dacă aş fi spus ceva, orice,
dacă i-aş fi arătat în vreun fel că-i mulţumesc sau că-i
sunt recunoscător, dacă aş fi ştiut că ăstu avea să fie
ultimul nostru contact direct şi că, după aceea, aveam să
ne urmăm fiecare destinul propriu şi că al meu, oricât am
încercat să mă împotrivesc, avea să fie iremediabil legat
de al lui.

Mama avea teoria ei despre oamenii de rând. Avea

neapărată nevoie de una, pentru că la noi în cartier trebuia
să trăim printre ei. In afară de două sau trei zone cu
oameni foarte bogaţi şi alte trei sau patru cu populaţie
foarte săracă, tot oraşul nostru arăta la fel, cu barăci de
mahala fără garduri, aşezate lângă vile cu două etaje.
Sistemul sau lipsa oricărui sistem îşi are propria logică.
Din moment ce ne lipsea deprinderea de a categorisi
zonele drept „bune“ sau „proaste**, fiecare avea părerea
lui despre locul unde trăia, părere care era invariabil
favorabilă. Fiecare îşi avea drepturile sale şi toată lumea
trăia în pace. Teoria mamei era că oamenii de rând nu-i
respectă decât pe cei care ştiu să se respecte. Obişnuia să
ne spună povestea unei femei albe, între două vârste, care
trăise ani de zile pe strada noastră şi fusese respectată de
toată lumea, dar într-o zi a stârnit mânia oamenilor de
rând pentru că s-a încurcat cu unul dintre ei, aşa că a
trebuit să se mute. I-au spart casa şi au aruncat cu pietre,
iar când trecea pe stradă era insultată de aceiaşi oameni

61
 care înainte ar fi fost încântaţi să o ajute la treburile din
grădină sau se ofereau să-i care o cutie sau o valiză prea
grea. Acum, fără să ne dăm seama, ajunseserăm şi noi în
situaţia ei. Nu au aruncat cu pietre în noi şi nici nu ne-au
insultat. Dar, în ochii lor, căzusem în categoria celor care
nu mai ştiu să se respecte.
Intr-o după-amiază, la puţină vreme după drumul
nostru pe bicicletă prin ploaie, tata nu a mai venit acasă.
Am ţinut vestea pentru noi. A doua zi l-am căutat, dar nu
era la departamentul de educaţie. Am continuat să ţinem
secret. Doar spre sfârşitul săptămânii am descoperit că tot
acest mister, întregul secret pe care ne străduiserăm să-l
ascundem, nu mai era o noutate pentru nimeni.
Stătuserăm în casă, aşteptând nerăbdători un semn; când
am ieşit, ne-am dat seama că deveniserăm faimoşi. Aşa s-
a întâmplat. Am ieşit şi am aflat că tata nu dispăruse nici
pe departe în tăcere, ci devenise un soi de figură notorie.
Era în munţi, devenise predicator, conducător, urmat de
adepţi frenetici, al căror număr creştea în fiecare zi.
Citim despre oameni care „într-o bună zi“ pleacă de-
acasă. Aşa stau lucrurile şi mai mult de atât nu prea avem
ce face. Partea raţională a minţii mele a încercat de sute
de ori să desluşească într-un mod satisfăcător
evenimentele din acea zi şi din săptămâna care a urmat şi,
de flecare dată, nu mă aleg decât cu o analiză minuţioasă
a faptelor şi cu un mister total. în dimineaţa aceea, tata
avea cu siguranţă de gând să se întoarcă acasă de la
minister. Unele dintre dosarele pe care le adusese cu el
erau încă pe birou, hainele erau încă în dulap, carnetul de
cecuri se afla încă în sertar. Ce se întâmplase? O
neînţelegere la serviciu? Se înfuriase, plecase în trombă,
trântind uşa? Sau ceva mai puţin melodramatic? îşi lăsase
maşina acolo pentru că se gândise la traficul din centru ?
Era nervos, îşi ieşise din pepeni. A mers pe jos. A ajuns în
centru, în piaţa Waterloo. S-a pomenit printre şomeri şi
pierde-vară. S-a trezit printre docherii care faceau grevă,
vorbind între ei. S-a băgat şi el în vorbă şi şi-a spus
propria poveste. Le-a zis despre tinereţea lui, despre

62
 misionar şi soţia lui şi despre tânărul în straie de aborigen
care stătea în luminişul din pădure. Le-a povestit despre
anii întunecaţi care au urmat după ce s-a hotărât să
renunţe la tot. Nu vorbise niciodată despre aceste lucruri,
publicul a fost captivat. Le-a spus acestor oameni, la fel
de disperaţi ca şi el, despre hotărârea pe care o luase,
probabil pe măsură ce vorbea, de a întoarce spatele
acestui întuneric. Ştia exact cine sunt cei care îl ascultă:
fii de sclavi. Odinioară, le spunea, după abolirea sclaviei,
foştii robi îşi abandonaseră oraşele care acum le erau
străine şi se retrăseseră în păduri să-şi redescopere gloria
şi să găsească un nou mod de a privi lumea şi de a se
împăca cu ea. Nu le-a fost frică — frica nu se naşte în
păduri, ci pe plantaţiile şi în oraşele care sunt mereu la fel
— şi au reuşit să supravieţuiască. De ce n-ar putea face la
fel şi de data asta ? Pe măsură ce vorbea, discursul lui
devenea din ce în ce mai convingător. îşi dădea seama de
asta şi cuvintele erau tot mai vii. A început să meargă. L-
au urmat, ca într-o procesiune. Au trecut pe lângă docuri,
unde în fiecare zi, timp de o săptămână, avuseseră loc
conflicte între docherii hotărâţi să rămână afară şi
„voluntarii" la fel de nefericiţi care îi înlocuiseră. Şi aşa,
procesiunea, strângând docheri şi voluntari laolaltă, a
părăsit cheiul, unde nu se mai afla nimeni, cu excepţia
poliţiştilor. Succesul este succes: singura explicaţie de
care are nevoie este că se întâmplă. Probabil că cei săraci
le-au oferit mâncare şi adăpost în marşul lor către dealuri.
Cu fiecare dimineaţă, numărul lor creştea. Iată-1 pe tatăl
meu, la sfârşitul acestei săptămâni, oprindu-se împreună
cu adepţii săi pe vârful dealurilor, în „pădurile gloriei",
proclamând retragerea turmei şi pretinzând doar .să fie lăsaţi
în pace.
A fost o mişcare fantezistă a clasei de jos, căci ci au
manifestat întotdeauna o înclinaţie spre insolit. în fiecare
duminică, găseai în oraş douăzeci de procesiuni bizare,
dedicate toate gloriei Domnului. în prima săptămână, ziarele
nu au vorbit decât despre liniştea de la docuri. Au ignorat
naşterea acestei mişcări, despre care aveau să se scrie

63
monografii întregi în universităţile din Porto Rico şi
Jamaica. Monografiile au descris cu acurateţe zămislirea şi
declinul mişcării; au pomenit şi despre ritualurile
înspăimântătoare care aveau loc ocazional. Dar, ca multe
dintre studiile sociologice, au lăsat misterul să rămână
mister, nu au explicat nimic. Când douăzeci de oameni spun
acelaşi lucru, sunt consideraţi nebuni. Când apare al
douăzeci şi unulea, el devine erou, căpetenie, sfânt. O cali-
tate a omului sau una a timpului? Mesajul sau dozarea
propice a disperării pe care o stârneşte? Greva docherilor a
fost spulberată într-un mod extrem de crud. Cine este acela
care crede cu adevărat că va fi învins? Cine nu crede,
văzând că momentul în care va fi înfrânt se apropie şi
nefiind capabil să-i înţeleagă oroarea, că, într-un fel sau
altul, va fi protejat sau răzbunat?
Astăzi percepem exodul din oraşe ca fiind doar un alt
aspect al situaţiei tulburi din colonii şi din teritoriile sărace
din America Latină de dinaintea războiului. Fiecare dintre
aceste teritorii şi-a dezvoltat propriile simptome ale bolii,
propriile tumori enorme. Ne-am obişnuit să trăim cu această
boală, până când nu ne-am mai dat seama de ea. în fiecare
zi, dacă ai fi căutat, găseai câte un predicator nebun care se
adăpostea de soare sub streaşină vreunui magazin şi vestea,
acompaniat de alţii ca el, distrugerea lumii. Vedeam aceste
excese religioase, încă un aspect al excentricităţii insulei,
drept o tentativă de a nega naufragiul general. Mişcări
precum cea a tatei — fără un scop bine definit, care să le
poată transforma în revoluţii autentice — dădeau glas
disperării, dar aveau, în acelaşi timp, efecte pozitive.
Stârneau mânia în oameni care se credeau prea deprimaţi
pentru a mai fi în stare să fie furioşi, creau un anumit spirit
de camaraderie. Şi, mai presus de toate, provocau dezordine
acolo unde fiecare dintre noi ne amăgisem că există ordine.
Dezordinea înseamnă dramă, iar drama se dovedeşte a fi un
ingredient necesar supravieţuirii umane.
Acum aş putea explica întregul tablou al acestor
evenimente istorice. Cu toate astea, gândurile mele se întorc
în acea primă zi, când tata a plecat de la minister şi a hotărât

64
să meargă pe jos în loc să ia maşina. Memoria insistă pe acel
moment din piaţă când a intrat în discuţia docherilor, clipa
în care a decis să părăsească piaţa, iar oamenii l-au urmat.
Mintea se întoarce la misterul văduvei şefului de echipă de
la transporturi, care a fost martora disperării şi răbufnirii de
onestitate a tatălui meu şi i-a devenit devotată din prima
clipă. Pentru ea, el nu era decât un om care încearcă să-şi
trăiască viaţa aşa cum fusese ea scrisă de strămoşii lui
arieni. Nu mai era nici cap de familie, nici om de afaceri, iar
ea a fost lângă el când a intrat în acea stare de meditaţie de
dinaintea renunţării definitive. Era o idee care fusese a ei,
iar el acum profita de această idee, pe care o materializase
cu ajutorul ei. întotdeauna am crezut că există un tâlc în
nebunia tatei.

Cred că atunci când a plecat din departamentul de

educaţie — se poate să fi fost în urma unei discuţii, care nu
durase mai mult de-un minut-două, sau a unei decizii de a
numi în funcţie vreun inspector sau poate în urma vreunui
reproş din partea vreunui „duşman“, pentru că fusese la
frizer în timpul programului de lucru —, cred că în acel
moment avea de gând să repete într-un fel incidentul cu
sticlele de Coca-Cola, al cărui triumf îl savura încă. In
schimb, s-a dus în piaţă şi a intrat în vorbă cu greviştii; o
văduvă, care se odihnea după cumpărături, a văzut în el
virtuţi nebănuite.
I se dăduseră idei, aşa că a început să vorbească. Nu s-a mai
putut controla, nici pe sine şi nici evenimentele care s-au
succedat cu repeziciune. Am senzaţia că această mişcare a
prins viaţă independent de el, i-a luat-o înainte încă de la
început. Ceea ce văzuse în el soţia misionarului, tânărul
aborigen cu guler înalt, care s-a luptat din răsputeri să
ajungă sus şi să scape de sărăcie şi întuneric, toate aceste
fantezii erau, în sfârşit, pe cale de a se împlini. Asta era
şansa lui şi ar fi putut jura că nu s-a străduit s-o găsească.
Era acum sau niciodată şi probabil că ştia asta. Probabil că a
apelat la darurile cu care era binecuvântat prin obârşie. Dar
mai era şi văduva funcţionarului de la transporturi, cu
evlavia ei nemaiîntâlnită, şi ironia a fost că tata a reuşit să

65
aibă succes - succesul prorocit de atâta amar de vreme —
doar când a redevenit hindus. Straiele pe care le-a purtat pe
dealuri au fost cele ale călugărilor hinduşi şi, în pofida
tuturor simbolurilor şi expresiilor creştine cu care-şi presăra
discursul, ceea ce propovăduia el era un soi de doctrină
hindusă, un amestec de acceptare şi revoltă, de disperare şi
iniţiativă, un amalgam de nebunie şi raţiune. A avut ce să le
ofere acelor oameni, dar ceea ce a contat nu au fost
învăţăturile propriu-zise, ci exemplul pe care l-a dat şi
atitudinea pe care o avea. Mişcarea pe care a iniţiat-o s-a
răspândit mai repede ca focul. Focul cuvintelor. A ars în
drumul său plantaţii întregi de trestie de zahăr. Pe dealuri,
imperturbabil, le oferea oamenilor dezordine şi dramă. Şi, în
cele din urmă, ziarele au băgat de seamă.
N-aş putea spune că lumea din insulă s-a alarmat. Noi,
restul — acum mă pot detaşa pentru o clipă de un fenomen
atât de intim - eram, în cel mai bun caz, entuziasmaţi.
Tânjeam, în Isabella, după evenimente de proporţii, ne
doream, în secret, ca revoltele şi incendierile să continue.
Simţeam că, în sfârşit, intraserăm în rândul celorlalte teri-
torii cu probleme din regiune; ne flatau aluziile, de acum tot
mai dese, la faptul că eram pregătiţi să primim delegaţia
oficială din regat însărcinată cu menţinerea liniştii. Doar că
pentru noi, cei din familia lui Gurudeva — acesta era
numele pe care şi-l luase tata - lucrurile stăteau altfel.
Surorile mele erau foarte impacientate; nu poţi fi stilat şi la
modă atunci când eşti copilul unui nebun de cea mai joasă
speţă. In primele zile, cei mai mulţi susţinători ai mişcării au
fost oamenii din cele trei sau patru zone extrem de sărace
despre care am vorbit. Nu se facea încă mare vâlvă în jurul
acestei mişcări şi nu exista nici un indiciu că nebunul ar
putea deveni un adevărat lider al muncitorilor, un urmaş
demn al veneratei familii Deschampsneufs.
Primele relatări publice sugerau doar că, din familia care
fusese respectată atâţia ani, se ivise un soi de predicator la
colţul străzii. Aceşti profeţi de duzină îşi aveau rolul lor bine
definit şi se bucurau de o oarecare consideraţie. însă
oamenii de rând îşi alegeau conducătorii dintre ai lor şi,
pentru că priveau acea imoralitate drept o condiţie a

66
existenţei lor, îi repudiau pe cei înstăriţi şi respectabili care
încălcau barierele sociale, dându-se de-ai lor. Aşa că era
rândul nostru să fim luaţi în batjocură. Se purtau, fără
întrerupere, grotesc de familiar cu noi. Surorile mele au
plecat de-acasă şi s-au dus să locuiască cu familia mamei.
Vecinii au fost mulţumiţi; reuşiseră să „alunge*1 pe cineva,
reuşiseră să-şi păstreze tradiţia. Eu şi mama am rămas. Ne-
au lăsat mai mult sau mai puţin în pace, asta până când s-a
făcut simţită noua reputaţie a tatei, de lider al celor
năpăstuiţi. Atunci au început să se poarte cu noi mai mult
decât respectuos; era un amestec de teamă, stimă şi
cordialitate care, într-o anumită măsură, ne neliniştea mai
mult decât ostilitatea brută.
Adevăratele mele probleme erau la şcoală. încercasem
să mă detaşez de tata şi viaţa familiei mele. Acum, la fel
cum i se întâmplase lui Hok cu câţiva ani în urmă, fusesem
trădat. Pentru mine, şcoala nu mai putea fi o sferă privată.
Obiceiurile noastre de la colegiu erau înfiorător de brutale.
Nici profesorilor, nici elevilor nu le păsa că ar putea răni
slăbiciunile rasiale sau politice ale cuiva, iar efectul ciudat
al acestei atitudini era că nimeni nu se simţea jignit. Un
puşti negru cu capul peste măsură de mare, de pildă, putea fi
poreclit Mango fără să se supere. Aşa că eu am devenit
pentru toată lumea Guru. Maiorul Grant era cel care
inventase şi răspândise această poreclă. Ne preda latină şi
purta mereu un monoclu, în bună măsură, cred, pentru că-1
făcea comic. Era şi un priceput inventator de nume. în scurt
timp, am învăţat că singurul mod de a-i ţine piept maiorului
era să fii la fel de agresiv. Astfel că am fost forţat să fac un
efort dublu: să mă rup de tatăl meu şi, în acelaşi timp, să mă
împac cu faptul că rămân agăţat de el.
O mai veche glumă preferată a maiorului era că băieţii
care o duceau prost cu şcoala aveau doar două şanse: fie să
se angajeze la vreunul din ziarele noastre — asta dacă nu
erau buni la engleză —, fie să-şi găsească o slujbă în
consiliul local şi să fie osândiţi pe vecie să se plimbe pe
străzi, în glorie, cu maşina albastră de gunoieri. Lui Browne,
cântăreţul, i-a prezis nu postul de la Isabella lnquirer -

67
Browne se pricepea la engleză, ceea ce-1 descalifica
automat —, ci maşina azurie de gunoieri. Ca atare, îl striga
Browne Autogunoieră Azurie. Cu timpul, numele a fost
scurtat şi transformat în Azur.
Intr-o dimineaţă, Browne a întârziat la şcoală.
— Te-ai trezit târziu, Azur? Sau ţi-ai făcut rondul de
dimineaţă?
— Ca de obicei, domnule, i-a răspuns Browne. Era o
grămadă de gunoaie pe strada Rupert.
Era o adevărată înfrângere pentru maior: locuia chiar pe
strada Rupert. A încercat să se replieze.
— Mă rog, tot e bine că nu suntem toţi în grevă.
N-a primit nici un răspuns. N-a aşteptat, a
continuat în acelaşi stil, de data asta ca şi când ar fi fost
parte din lecţie.
— Ceea ce nu multă lume ştie este că prietenii noştri
ro-manii sunt cei care au inventat greva.
Aşa era felul lui de a vorbi, întărind şi subliniind
cuvintele pe care le considera importante sau amuzante, aşa
că le pronunţa într-un mod pe care îl credea la fel de comic
sau inedit, preschimbând Gurile şi r-urile în consoane care
sunau a spaniolă.
— Prima grevă a avut loc în 494 î.Hr.
S-a ridicat şi a scris data pe tablă: 494 î.Hr. 259 A.U.C.
— Vă întrebaţi poate ce înseamnă A.U.C. ? Vă spun eu,
domnule! Ab urbe condita.
A scuipat expresia latină de parcă ar fi fost un singur
cuvânt.
— Greva lor se chema secessio.
A scris şi cuvântul pe tablă, a subliniat cu grijă datele, a
adăugat în engleză „prima grevă“ şi s-a întors la catedră.
— Greva n-a fost inventată, cum cred unii, de Gu-ru-
de-va.
Ceilalţi i-au dat satisfacţie şi au început să râdă, în timp
ce el se uita fix la mine. S-a auzit o bubuitură puternică într-
una din bănci. O dată, de două ori. A fost ca un semn de
avertizare. Era Browne. Trebuie să recunosc că nu mă
aşteptasem să mă susţină. Până şi maiorul Grant a fost luat

68
prin surprindere. Era o biată fiinţă inofensivă, ale cărei
glume, fiind atât de rare şi de nereuşite, deveniseră
cunoscute de generaţii întregi de elevi ai colegiului. Cât a
mai durat ora, a tot încercat să-l îmbuneze pe Browne. I se
adresa destul de des şi de blând, spunându-i Azur şi, minute
în şir, părea că vorbeşte numai cu el.
— Caeruleus. Când vă scriu cuvântul să nu vă repeziţi
la creionaşele voastre transpirate să mâzgăliţi repede
„albastru ca marea".
A rostit ultima expresie în falsetto şi a continuat la fel:
— Thaeruleuth. E albasthru ca marea, mami! Prostii,
domnule! Caeruleus se referă pur şi simplu la culoarea
mării. Poate fi albastră, poate fi maro, poate fi verde. Poate
fi, Azur, chiar şi neagră.
S-a oprit brusc, înspăimântat de întorsătura de sens pe
care o luaseră cuvintele lui.
In râsul general, s-a auzit încă o bufnitură în banca lui
Browne. S-a ridicat şi a ieşit din clasă fără să scoată un
cuvânt. Maiorul Grant s-a făcut roşu ca racul. Şi-a aranjat
tacticos monoclul şi a început să citească din Vergiliu.
In acel moment mi-am dat seama că ceea ce
considerasem eu a fi trădare nu era de fapt aşa. Şcoala însăşi
încetase să mai fie sfera noastră privată. Lumea de-afară, pe
care o refuzaserăm atâta vreme, începuse să invadeze
această sferă şi, după gestul lui Browne, despre care a aflat
repede toată lumea, nu mi-a mai fost teamă de ridicol. Am
devenit pentru mulţi ceea ce eram deja pentru vecinii noştri:
fiul unui lider proaspăt descoperit. Eu am continuat, cum se
spune, să joc de ambele părţi. Cu unii dintre băieţi vorbeam
despre mişcarea tatălui meu la fel de relaxat şi de indiferent
ca şi înainte, deşi ironiile lor mă dureau. Ca să nu mai spun
că nu puteam refuza atitudinea conspirativă, plină de
devotament, a altora. Când eram cu ei, deveneam şi eu
conspirativ şi mii purtam ca şi când aş fi ştiut multe despre
marile lucruri care aveau să se întâmple. Pentru scurt timp,
se părea într-adevăr că vor avea loc evenimente importante.
Ziarele scriau despre forţele de poliţie care fuseseră
„mobilizate" pe dealuri şi publicau poze cu comisarul-şef,

69
care, cu pistolul în mână, îşi îndruma oamenii care păreau
destul de ezitanţi. E ciudat cum drama a cuprins zone întregi
despre care nimeni nu ar fi crezut că sunt în stare de poveşti
eroice sau măcar de un anume simţ al aventurii, şi le-a
schimbat într-atât, încât până şi denumirile lor au dobândit
un farmec diferit. Casa noastră era supravegheată de poliţie,
fapt menţionat în ziare. Am devenit şi eu personaj secundar
în această dramă.
Ca să fiu sincer, mă plictisea şi mă scârbea această
dramă prostească, devotamentul stupid de care se grăbeau să
mă asigure atâţia şi atâţia oameni. Dacă aş încerca să descriu
reacţia mea faţă de ceea ce i se întâmpla familiei mele —
uneori, în starea confuză de şoc şi copleşitoare dorinţă de
retragere, am fost în stare, aşa cum se întâmplă după un
accident, când ai din nou în faţa ochilor ororile ce s-au
petrecut, să compar trecutul cu prezentul —, aş spune că
întreaga poveste mi-a dat o senzaţie de durere acută, de
abuz. Era ca şi cum aş fi forţat să mestec carne crudă sau să
înghit ulei rânced. M-am hotărât să abandonez Isabella, să
nu mai am nimic de-a face cu acel naufragiu pe insula
tropicală. Dar ea fusese insula din Lebăda neagră, insula al
cărei verde crud l-am privit la răsărit, în timp ce cânta
muzica. Acum mi se părea contaminată şi contagioasă. De
această alterare voiam să scap. Voiam să o iau de la capăt
într-un loc unde să mă simt în elementul meu, să scap de
toate acele relaţii pe care, ca să mă simt
m siguranţă, le priveam ca fiind neimportante şi efemere,
dar de care acum mă simţeam mânjit.
Şi totuşi timpul, viaţa noastră se duc. Nu ne putem
păstra mereu pentru noi drumuri. Suntem luate acele lucruri
pe care le facem, toate lucrurile ile care fugim. Toate acele
relaţii, care au luat naştere gata pângărite şi de care am
crezut că mă pot lepăda, s-au dovedit capabile să mă ţină
captiv. Mi-au invadat lumea, nu eu am fost cel care le-a
căutat. Adevăratul meu eşec a fost că am păstrat tăcerea. Am
tăcut, ca să mai dau un exemplu, şi la acea oră de geografie.
Era unul din ceasurile somnolente de după-amiază.
Profesorul ne citea (Iintr-o carte plicticoasă despre procesul

70
de fabricare a zahărului.
— La începutul anului, citea el cu glas tare, se taie
trestia de zahăr.
A terminat propoziţia, a oftat şi a adăugat - tot din carte,
deşi a sunat ca o exclamaţie personală - că muncitorii erau
plătiţi pentru fiecare rădăcină pe care o tăiau.
— Plătiţi? Primesc mai puţin de un cent pe rădăcină!
Tot Browne a fost cel care vorbise. A rostit cuvintele clar
şi tăios, a reuşit să oprească zum- zăielile şi mormăielile
profesorului, care a rămas cu ochii pironiţi în carte. Mulţi
dintre băieţi m-au privit tăcuţi, de parcă aş fi militat pentru
creşterea plăţii muncitorilor. Mi-am dat seama că ceea ce-i
•stânjenea, de fapt, era că eu mă aflam acolo. Mă holbam în
gol, fără să-mi trădez gândurile. Era hidos şi umilitor acest
devotament, modul în care luau de-a gata faptul că sunt de-
al lor. M-am simţit ameninţat. Nu puteam fi căpetenie decât
in altă parte. Dar am tăcut.

O mişcare ca aceea a tatălui meu nu putea să dureze prea

mult. Nu fusese, după cum am mai
spus, decât un gest de protest în masă, o afirmare a
disperării, fără vreo cauză sau vreo filosofic anume. Cei din
administraţie şi-au păstrat calmul Un guvernator impulsiv ar
fi încercat să-i evacueze pe tata şi pe adepţii lui din tabăra
pe care şi-o stabiliseră pe colinele dealurilor; probabil s-ar fi
soldat cu o nouă încrâncenare şi vărsare de sânge. Dar aşa,
s-au luat doar măsurile necesare pentru a preveni posibilele
jafuri şi incendii în zonele dimprejur; tabăra era păzită fără
ca oamenii să fie hărţuiţi sau ameninţaţi, li s-a îngăduit să-şi
manifeste euforia. Au ars câteva pogoane din fondul
forestier de rezervă şi au plantat câteva culturi anemice.
Doar că pădurile pline de glorie nu au devenit cornul
abundenţei în numai patru sau şase săptămâni. Oamenilor nu
le prea venea să ducă ajutoare în tabără şi să nu primească
mai nimic în schimb, erau sătui de indolenţă şi de absenţa
dramei. A început un val de deplasări înapoi înspre oraş,
lucru care a fost remarcat atunci când greva docherilor s-a
terminat şi „voluntarii" au fost retraşi. Sindicatul care a luat
astfel naştere ne tot chinuieşte de atunci.

71
 Tabăra de pe dealuri a devenit o întâmplare ca oricare
alta în viaţa noastră din insulă. Ziarele nu mai scriau nimic
despre ea câte două-trei zile la rând. Chiar şi noi, la şcoală -
ca să mă detaşez din nou — renunţaserăm să o mai
considerăm fundaţia pe care se clădise mult-râvnita dramă.
Era frustrant atât pentru cei care speraseră într-o schimbare
socială oricât de vagă, cât şi pentru cei ca Deschampsneufs,
care-şi savurau entuziasmul şi încântarea. Dar n-am fost
surprinşi. Acceptam faptul că, în insulă, eram un popor în
mare parte preocupat de interese domestice, incapabil să
creeze sau să sprijine evenimente de proporţii. Ne-am
îndreptat foarte repede atenţia spre alte lucruri, primul dintre
ele fiind, foarte tipic, concursul de slogane.
Sloganul era pentru o marcă de rom. Premiul întâi era
nemaiîntâlnita sumă de cinci mii de dolari, mr câştigătorul
urma să fie anunţat curând. Cecil c rease fără oprire. Erau
mii şi mii de taloane de participare răspândite prin oraş, ca
de altfel şi prin satele şi localităţile din jur — găseai
bileţelele roz, albastre sau verzi până şi în canalele de scur-
gere -, dar Cecil era convins că va câştiga. Spunea,
impresionând pe toată lumea, că „are nevoie“ de banii ăia.
Numele băuturii era Rom Isabella şi sloganul inventat de
Cecil, căruia a început să-i facă reclamă de îndată ce a trimis
talonul de participare, sperând, fără îndoială, să ne aducă în
pragul disperării, era: Când petrec, mă înec în Isabella. Am
presupus cu toţii că menţionarea obligatorie a unei petreceri
era cerinţa „cheie" a celor din juriu, din moment ce pe talon
era desenată o scenă de la o petrecere dintr-o ţară nordică.
Acum îmi dau însă seama că desenul era multifuncţional. Ar
fî putut fi folosit pentru o reclamă la o şcoală de dansuri,
inaugurarea unui restaurant, a unui hotel sau a unei case de
modă. în toate sloganurile, ne vedeam în rolul de gazde din
metropolă care dau petreceri. Ne era atât de uşor; la
Colegiul Isabella Imperial toţi ne dădeam, cu mare
dezinvoltură, drept altcineva.
Toată febra din jurul sloganului s-a stins, vai, la fel de
fără vlagă ca mai toate lucrurile care ne stârneau temporar
entuziasmul. Rezultatul a dezamăgit întreaga şcoală. Mulţi

72
dintre cei care scorniseră în secret slogane au început să
vocifereze la fel de tare ca şi Cecil. Ne-am spus că juriul nu
fusese corect. în primul rând, au luat decizia prea repede
după ce s-a încheiat competiţia. Cât despre sloganul
câştigător, nu ni se părea că e cine ştie ce de capul lui. Suna
cam aşa: Nu-mi mulţumi mie, mulţumeşte-i Isabellei.
Desenul care-1 însoţea înfăţişa un bărbat îmbrăcat într-
un costum de seară destul de incert şi care-şi lua rămas-bun
de la oaspeţii săi într-<> noapte care, după hainele de blană
de pe umerii femeilor, părea destul de răcoroasă. îşi
conducea oaspeţii spre ieşire; în nişte cerculeţe care se
făceau din ce în ce mai mici, ca să sugereze gândurile
nerostite, se putea citi: E un rom, Isabella.
Ziarele au publicat o săptămână întreagă poza fericitului
câştigător. Era un muncitor de culoare, unul dintre aceia
care-şi cumpăraseră şi-şi lucrau propriul lot de bumbac sau
lămâi. în fotografie stătea pe un scaun de lemn curbat, în
faţa colibei lui deteriorate de vânt şi ploaie, iar lângă el era o
masă plină de sticle şi pahare de rom Isabella, aşezate pe o
faţă de masă brodată.
— De-acum încolo, nu mă mai ating de romul Isabella
a decretat Cecil. N-au decât să şi-l bea. „E un rom, Isabella."
Ce, ăsta-i slogan?
Deschampsneufs ne-a pus la punct:
— Nu înţeleg de ce vă omorâţi atât. Normal că trebuiau
să premieze un negru. Ba mai mult, de-atât, un muncitor
negru.
Trimisese şi el, ca toţi ceilalţi, propriul slogan şi era
puţin necăjit.
— Ehe, a oftat Eden. Nu pricep de ce voi ciudă la un
biet negru. Până la urmă tot ei bea porcăria aia
— Mie ciudă. Dar ciudă trebuie ţie. Stai să vezi O să-ţi
dai seama de unde vine „bietul" şi „negrul" Bietul negru! Şi
tu numeşti chestia aia slogan? Ei cică-i zic concurs. Da’ ia
uită-te la câştigători! Iau unul de colo, altul de dincolo şi pe
urmă amestecă rasele-ntre ele, ca să fie toată lumea fericită.
Aşa se întâmplă pe insula asta. Stai să vezi. Acu’ o să aleagă
negri de-ăia fraieri, cum e ăla de-i patron Nu c-ar fi deştepţi

73
şi-aşa mai departe, da’ suni negri şi sunt uşor de prostit. Stai
să vezi când o veni Comisia din Regat.
— Şi e o chestie a naibii de bună, a adăugat Kden.
— Măi, Eden, a zis Deschampsneufs gânditor, nu pricep
de ce nu ţi-au dat ţie premiul. Nici măcar n-ar fi fost nevoie
să trimiţi vreun slogan. Trebuia doar să le dai o poză de-a ta.
Color, bineînţeles.
Lui Eden îi plăcea să facă pe clovnul. Nu era altul mai
negru ca el în toată şcoala şi la un moment dat, toată lumea-i
zicea Ofticosul, pentru că nişte băieţi au hotărât că e negru
de ciudă. Şi-a consolidat foarte repede în şcoală atât
reputaţia «le bufon, cât şi relaţia specială pe care o avea cu
Deschampsneufs. Eram o dată la o lecţie de fizică, prin clasa
a treia, când profesorul ne-a arătat un mecanism simplu şi
ne-a întrebat la ce foloseşte. Arăta ca o furculiţă cu doi dinţi
şi avea un mâner strălucitor. Ambii dinţi erau legaţi de un
suport «le metal sau de lemn, nu-mi amintesc prea bine. S-ar
fi putut să fie la fel de bine un întrerupător, ilin acelea cu
care se-ndeletnicesc savanţii prin lilme. Deschampsneufs,
care stătea chiar lângă Kden, i-a şoptit:
— Generează curent electric.
Eden a ridicat mâna.
— Linişte! a strigat profesorul. Adam ne va împărtăşi
din înţelepciunea lui. Da, Eden?
— Generează curent electric, domnule.
Profesorul şi-a ieşit din minţi. A aruncat dispozitivul pe
jos. A luat la rând toate lucrurile de pe masa din laborator şi
a început să dea cu ele de pământ.
— Să le-aruncăm!
Una şi încă una şi încă una.
— Să le aruncăm pe toate!
A luat vreo câteva becuri şi le-a făcut praf, ca un om
care nu dă doi bani pe normele de protecţie u muncii.
— Generează curent electric, domnule. Dacă tu faci
chestia asta să genereze curent electric, eu î|i dau salariul
meu pe-o lună. Pe-o lună? Vorbem prostii, îţi dau mai bine
toţi banii pe care-i câştig anul ăsta. Nu, toţi banii pe care o
să-i câştig de-acum încolo, câte zile oi mai avea. îţi dau şi

74
pensia. O să lucrez serile pentru tine. îmi trimit copiii la
orfelinat şi-mi las nevasta.
Şi i-a tot dat înainte; un bărbat agitat şi roşu la faţă care
zbiera la băiatul negru şi impasibil, în timp ce cioburile —
probabil de la vreun neon sau bec pe care le folosea la teste -
zburau prin clasă şi aterizau pe podea. Apoi a urlat:
— O să-ţi lucrez grădina.
O păstrase pentru lovitura de graţie. Nu era doar
binecunoscutul joc de cuvinte cu numele lui Eden, era
declaraţia lui, cea a bărbatului alb către băiatul negru, despre
modul în care privea el ade văratul statut al lui Eden: nu era
nimic mai mult decât băiatul care ajuta la treburile din curte.
A fost un gest plin de cruzime, se apropia prea mult de
adevăr: Eden provenea dintr-o familie foarte umilă.
Obiceiurile noastre erau foarte brutale. Am încremenit cu
toţii. Deschampsneufs îşi privea încruntat braţele
încrucişate, ca şi când ar fi fost părtaş la această agresiune.
După câtva timp, când toată povestea se transformase
deja în glumă, Deschampsneufs pretindea că ştiuse
răspunsul şi îi şoptise greşit în mod intenţionat. Nu cred că-1
ştiuse, totuşi. Cred că pur şi simplu folosise, greşit sau nu,
un cuvânt pe care tocmai îl învăţase şi am convingerea că a
fost la fel de şocat ca şi noi de greşeala lui şi de violenţa pe
care această eroare nevinovată a stârnit-o. Dar relaţia lor aşa
a rămas pentru toată lumea: Deschampsneufs cel amuzant şi
Eden cel care trage ponoasele şi îi îndreaptă greşelile.
într-o zi vorbeam despre căsătorie şi despre absurditatea
acestei instituţii care îi va transforma pe toţi băieţandrii
zurbagii pe care îi ştiam ni soţi, domni şi stăpâni ai fetelor
care, bietele, habar n-aveau de soarta care le-aşteaptă. Am
ajuns să vorbim despre reproducerea selectivă.
Deschampsneufs era privit ca un fel de expert în domeniu.
Se ştia că în timpul sclaviei familia lui avusese o crescătorie
de sclavi pe una din insuliţele de lângă Isabella şi se spunea
că negrii de acolo erau încă dintre cei de rasă pură. Eden,
ntrăduindu-se să facă pe bufonul şi, în acelaşi timp, să-şi
ridice în slăvi trupul lui construit impecabil, l-a întrebat
nonşalant:

75
 —- Ce zici, Champ, m-ai lăsa să mă înmulţesc?
Deschampsneufs l-a măsurat din cap până-n picioare şi-a
zis:
— Ar fi păcat să lăsăm gena să moară. Da, Ofticosule,
te-aş lăsa să te-nmulţeşti. Dar ar trebui să-ţi găsim o femeie
a dracului de inteligentă.
Lui Deschampsneufs i se treceau multe cu vederea
pentru că reuşise să se desprindă de confortul mediului
aristocratic în care crescuse şi să se amestece cu uşurinţă cu
cei mai sărmani şi umili băieţi. Prin asta se deosebea de fiul
pastorului englez care, obişnuit doar cu evlavia, nu tolera
băieţi negri pe strada lui, ceea ce îl facea ridicol în ochii
noştri. încă şi mai multe i se iertau lui Deschampsneufs
pentru că era spiritual, mucalit şi inventiv. De exemplu, îi
plăcea să glumească stabilind preţul unora dintre băieţii
negri şi era singurul care putea scăpa nepedepsit pentru asta.
Numai lui i se permitea să spună despre un băiat pe care nu-
1 plăcea:
— Ăsta nu face nici măcar cinci dolari.
Toată lumea se aştepta de la el la asemenea
remarce, altfel revoltătoare.
— Tot ce ar fi trebuit să faci era să le trimiţi o poză de-a
ta. Color, bineînţeles, i-a spus lui Eden.
Dar n-a mai râs nimeni. Momentul a fost prost ales.
Tonul a fost prost ales; a fost cu adevărat caustic. Browne n-
a apreciat gluma. Eden, obser vând reacţia lui Browne, n-a
gustat-o nici el. Dacă ar fi fost mai mici, probabil că ar fi
ieşit scântei. Eden ar fi avut iar atitudinea prostească şi
defen sivă pe care i-o impunea noua lor relaţie. Aşa însă, n-
au reacţionat nici măcar verbal. A intrat profesorul şi ne-am
dus cu toţii la băncile noastre. Declaraţia de război a rămas
nerostită. In această nouă etapă a luptei dintre stăpân şi
sclav, mi-a revenit mie datoria de a-1 înfrunta pe
Deschampsneufs, o bătălie pe care nu mi-am dorit-o. Eu
aveam propriile mele fantezii. Mă hotărâsem să plec. Mi s-a
părut îngrozitor să fiu confundat cu cei care se agitau în faţa
porţilor de la Cercle Sportif.

76
 Mişcarea iniţiată de tata s-a stins treptat. La fel cum s-a
stins şi imaginea lui la noi acasă. Devenise o personalitate
publică izolată, care aparţinea tuturor. Pentru noi nu mai era
decât, ocazional, un nume în câte un ziar. Mi-am dat seama
că nici măcar nu mai încercam să vizualizez ziua aceea. O
asemenea preocupare personală mi se părea ireală. Nici la
şcoală nu se mai pomenea nimic de Gurudeva, de revolte
sau de incendieri. Toţi preferam, din diverse motive, să
ignorăm acest gen de frustrări. Au fost uitate şi nedreptăţile
concursului pentru slogan. Altceva ne atrăgea acum atenţia:
cursele de cai din preajma Crăciunului. Ziarul Inquirer ne
amintea în fiecare zi că aceste curse de cai sunt un sport
regesc. Aşa cum existau băieţii mai modeşti care erau gata
oricând să poarte discuţii interminabile cu Cecil despre
modele de maşini pe care nu îndrăzneau să spere că le vor
conduce vreodată, tot astfel erau şi cei mai avuţi - care,
păstrând proporţiile din insulă, nu erau mai presus ca
rândaşii — băieţi care vorbeau ore în şir despre sportul
regilor. Ştiau pe dinafară numele cailor, jocheilor şi
antrenorilor, erau experţi în rase, pedigreeuri, concursuri şi
clasamente. Mi se părea că interesul lor e contrafăcut. Uram
cursele de cai şi uram pariurile care le însoţeau. Dar până şi
eu am fost nevoit să învăţ câte ceva despre ele.
Cursa din ziua de Crăciun se chema Cupa Malaieză.
lnquirer ne spunea în fiecare an povestea acestei cupe.
Fusese înmânată Clubului de călărie de către Sir Hugh
Clifford pe la începutul secolului. Deşi a lucrat prima dată
ca guvernator în Isabella, considera că serviciul din insulele
Caraibe, din Isabella sau de oriunde altundeva era, de fapt,
un soi de exil din Malaiezia, locul de care se simţea cel mai
ataşat. îşi petrecea mai tot timpul în clădirea guvernului,
scriind un roman de amintiri malaieziene, care se chema La
ţărm şi la Kampong, şi, după o cronică nefavorabilă din
partea lui Joseph Conrad, a continuat să-şi exerseze talentul
scriitoricesc printr-o corespondenţă care s-a transformat in
prietenie cu atunci puţin cunoscutul romancier. Cupa
Malaieză a fost darul pe care Sir Hugh Clifford l-a oferit la

77
plecare unei insule care i-a plăcut întotdeauna mai puţin
decât literatura.
Favoritul cursei din acel an era un cal numit Tamango.
Era din herghelia familiei Deschampsneufs. Tamango era
faimos şi la şcoală, din motive aparte. Mulţi băieţi
pretindeau că-i sunt prieteni lui Deschampsneufs şi, ca atare,
erau în mod special interesaţi de calul lui. în al doilea rând,
numele era de origine africană şi, deşi semnificaţia lui a
rămas ambiguă, băieţii negri erau mulţumiţi. Cei care
învăţam la Isabella Imperial ştiam de unde provenea numele
lui Tamango. Cei din afară nu aveau nici cea mai vagă idee,
lucru pe care îl aflaserăm din paginile de sport ale ziarelor,
pe care le cunoşteam deja prea bine, datorită gafelor pe care
maiorul Granl le tot culegea de acolo. Aşadar, confirmarea
că nu toată lumea ştie ce ştim şi noi ne-a făcut să fini şi mai
posesivi. Tamango, în varianta prescurtată şi simplificată,
era unul din textele franţuzeşti pe care le studiaserăm în
clasele mici. Ştiam cu toţii povestea şefului de trib african şi
vânzător de sclavi, care fusese trădat şi făcut sclav la rândul
lui şi care, în final, a ajuns liderul revoltei. Era tipic pentru
familia Deschampsneufs, pentru nepăsarea şi ambiguitatea
care-i caracterizau, să dea un asemenea nume unui cal:
păreau mereu dornici să îndrepte atenţia celorlalţi spre un
trecut pe care-l recunoşteau ca fiind ruşinos.
Interesul stârnit de armăsarul familiei l-a făcut pe
Deschampsneufs insuportabil. Venea dimineaţa la şcoală
mirosind a cal, cu pantofii şi tivul pantalonilor murdare, ude
şi pline de iarbă lipită. Arăta epuizat şi angoasat, de parcă nu
dormise toată noaptea, ca un om ale cărui griji nu puteau fi
înţelese de toată această lume frivolă a sportului, de toţi acei
simpli spectatori sau iubitori de pariuri care bagatelizau
adevărata plăcere. Nu-şi îngăduia nici o clipă de relaxare cât
era ziua de lungă şi, de îndată ce se termina ultima oră,
fugea repede acasă. Era o atitudine care te îmbia să-i pui
întrebări, să fii nerăbdător să afli ce se întâmplă. Dar toate
întrebările şi interesul stârnit nu făceau decât să-l enerveze
şi să-l agite şi mai tare. Era extrem de agresiv, în special cu

78
acei băieţi care, în bună măsură ca să-i facă pe plac,
pretindeau că ştiu despre cai mai multe decât ştiau în
realitate.
Apoi a dispărut Tamango.
Reacţia pe care au avut-o cei de la şcoală a fost cel puţin
ciudată. Bineînţeles că toată lumea a fost de acord că era
păcat sau, ca să folosesc cuvântul preferat al jurnaliştilor,
scandalos. Pe urmă au început să se vehiculeze şi alţi
termeni. Se bănuia că armăsarul n-o să fie găsit niciodată şi
se mai liănuia şi că, într-un fel sau altul, nu va fi ultima
pierdere pe care o va suferi Deschampsneufs. Pierderea lui
era una cu adevărat tragică, dar pe el îl făcea să pară ridicol
şi, în câteva zile, se găseau deja motive care să justifice
întâmplarea în sine. Băieţii care fuseseră nevoiţi să suporte
toanele lui Deschampsneufs au început să se înfurie
retroactiv, valoarea armăsarului a început să fie pusă sub
semnul întrebării, iar numele animalului, altădată un motiv
de mândrie, era acum perceput ca o provocare şi o insultă.
După o săptămână am aflat că au găsit calul. Murise.
Asta a fost tot ce ni s-a spus, iar vestea nu a surprins pe
nimeni. Ceea ce am aflat ulterior m-a uluit şi m-a dezgustat
şi mi-a creat mai mult ca niciodată acea senzaţie de durere şi
abuz: carne crudă şi ulei rânced. Calul fusese găsit de un
fochist, îmbodobit cu o ghirlandă de gălbenele şi nalbă
uscată, întins pe o bucată de pământ proaspăt bătătorit.
Inima şi măruntaiele îi fuseseră scoase, dar avea flori
împletite în coamă şi în coadă, de parcă fusese periat şi
ţesălat cu mândrie. In centru era o ridicătură de pământ pe
care fusese făcut focul; în aer mai plutea încă o aromă vagă
de zahăr topit, lemn de brad, unt şi cocos. Nişte lăstari de
banani fuseseră înfipţi în pământ în fiecare din cele patru
colţuri şi, în faţa fiecărui lăstar, era desenată cu făină câte o
zvastică. Asvamedha: am rostit cuvântul numai pentru mine.
Am fost pe neaşteptate cuprins de spaimă şi oroare. Un
sacrificiu ancestral care, în mintea mea, era o dovadă a
frumuseţii pure, un act care vorbea

79
r
despre tinereţea lumii, despre păduri neumblate şi izvoare
neîntinate, despre cai şi tineri călăreţi cufundându-se în
lumina incertă a dimineţii: un ritual transformat acum într-
un act obscen. în minte mi-a apărut imaginea unui tunel
nesfârşit şi tenebros, în care simţeam că mă afund, în timp
ce tot ce-mi doream era să ajung la lumină.
Uciderea lui Tamango a fost inevitabil legaţii de tata şi
de adepţii lui. Ziarele erau indignate şi cereau măsuri
imediate. Dar nu s-a putut dovedi nimic. Ziarele au cerut
distrugerea şi evacuarea taberei de pe dealuri. Administraţia
a ignorat acest îndemn pripit şi părtinitor, guvernatorul şi-a
păstrat calmul. Cu toate astea, la şcoală mi-a fost destul de
greu. Eu eram, de fapt, de partea celor care mă atacau.
Agresiunea lor era amestecată cu un soi de fascinaţie, dar
sacrilegiul lor nu era mai mare decât al meu. Nu îi puteam
dis- preţui, nu îi puteam batjocori, nu mă puteam apăra. îmi
părea rău de Deschampsneufs: încă voiau să se răzbune pe
el. Ii împărtăşeam furia, durerea şi dezgustul. Şi totuşi, când
m-a provocat, am acceptat să mă bat cu el.
Nu mă mai bătusem niciodată şi eram sigur că o să fiu
învins. Aveam cam aceeaşi înălţime, dar Deschampsneufs
era mai greu decât mine. Mă gândeam că e mai bine să
termin repede ce am de făcut — orice o fi însemnând asta
— şi am fost la fel de surprins ca toată lumea să constat că,
după prima încleştare, Deschampsneufs zăcea la pământ, iar
eu eram peste el. Mi-am dat seama că la atât se va reduce
succesul meu, căci, în schimbul complet neprofesionist de
pumni şi picioare, simţeam că îşi revine repede. La un
moment dat m-a cuprins panica, dintr-un alt motiv.
Crezusem tot timpul că voi avea susţinători. Şi acum îmi
dădeam seama că duceam lupta de unul singur. Iar cei
învinşi nu

80
 nu niciodată dreptate. Dirigintele nostru era vigilent şi
simţea că se apropie o încăierare; tăcerea neobişnuită din
curte i se păruse fără îndoială dubioasă. A apărut repede şi
ne-a despărţit. Am fost uşurat. Băieţii care altădată îmi
fuseseră devotaţi, îmi ofereau acum un devotament şi mai
mare, tocmai ei, cei care m-au lăsat să duc singur această
bătălie.
în cărţile de istorie, după cum am mai spus, mişcarea
tatei e tratată ca o parte oarecare într-un tipar al
evenimentelor lesne de recunoscut. Starea de spirit e cea
care creează atât liderul, cât şi evenimentul asociat cu
acesta. Evenimentul despre care vorbesc nu a fost nici
exodul din oraş, nici marşul greviştilor şi al voluntarilor. A
fost uciderea lui Tamango. Aceasta a fost fapta lor cea mai
însemnată şi pentru ei a fost tot atât de hotărâtoare, pe cât
fusese sinuciderea de pe hipodrom pentru mişcarea
sufragetelor din Anglia. Amândouă sunt evenimente care,
devenind istorie, îşi pierd din oroare şi obscenitate şi apar ca
expresia naturală şi aproape logică a unei stări de spirit;
evenimente pe care, în mod straniu, lumea le aşteaptă şi
care, deşi dramatice, par potrivite. în Jamaica, spun acum
cărţile de istorie când vorbesc despre tulburata perioadă
antebelică, au existat greve şi manifestări de stradă, în
Trinidad a avut loc o grevă la unul dintre câmpurile
petrolifere şi trei oameni au murit împuşcaţi, în Isabella a
fost ucis un cal de curse care aparţinea unei familii franceze.
Şi astfel, fapta devine cristalizarea unei stări de spirit.
Dar amintirile mele despre acele zile îmi spun că, în
asemenea situaţii, fapta este necesară şi că, fără ea, starea de
spirit devine inutilă şi dispare fără să se fi consumat. După
această întâmplare, insula noastră s-a schimbat, deşi acest
lucru nu avea să se vadă decât cincisprezece ani

81
 mai târziu. A fost exact ca incidentul cu camionagiii
care l-au insultat pe tatăl lui Cecil: un gest cart 1 îţi dezvăluie
în mod neaşteptat faptul că societatea înseamnă apartenenţă
consimţită şi ne învaţă că nici unul dintre noi nu poate avea
un viitor sigur, din moment ce acel consimţământ poate fi
oricând retras. Şi mă întorc la lider şi la fapta săvârşită.
Liderul intuieşte necesitatea faptei. Uciderea unui cal de
curse, favorit la câştigarea Cupei Malaieze, li se va părea
tuturor un gest revoltător şi obscen în acea insulă înnebunită
după sport. Cu toate astea, a devenit un prilej de resuscitare
a unor sentimente pioase, ţinute în secret atâta vreme. Un
lider de succes se bazează pe intuiţie, atât de ridicat este
gradul acelei autoviolări la care îi obligă pe adepţii săi, pe
care nu trebuie să înceteze să-i surprindă.
Pentru mine mai exista şi altceva. Primitiv, bestial,
decăzut: acestea erau cuvintele pe care le vehiculau anumite
grupuri din insulă. Le împărtăşeam oroarea, dar din motive
personale. Asvemedha. Citisem cărţile, ştiam cuvântul.
Sacrificarea calului, ritualul arian al victoriei şi al
încoronării căpeteniei, o declaraţie a puterii atât de plină de
îndrăzneală, încât numai cei cu adevărat curajoşi îndrăzneau
să o facă. Un ritual sfinţit de blândul Asoka, reînviat de
urmaşii lui şi săvârşit atât de memorabil de nepotul
generalului ultimului trib Maurya, care sărbătorea alungarea
grecilor din Aryavarta, teritoriile ariene.
Cum ajunsese tata la acest ritual? Să fi fost numai
intuiţia liderului ? Să fi fost doar fapta în sine şi nimic mai
mult, însoţită de un ritual hindus la care se întâmplase să fie
martor şi pe care l-a imitat? Sau era o încercare de a săvârşi
copleşitorul ritual, o provocare a lui Nemesis înfăptuită de
un om naufragiat pe o insulă pustie ? Asvemedha.
Ulei rânced, carne crudă. Să fiu căpetenie în munţi şi zăpadă
fusese una dintre cele mai intime fantezii ale mele. Acum, în
străfunduri, mă simţeam trădat şi batjocorit. Am refuzat
devotamentul ce mi s-a arătat. Voiam să fug, să o iau de la
capăt, proaspăt şi lucid.

82
A
m fost uşurat când a început războiul şi tata a fost
întemniţat conform unor decrete de război. A avut noroc
că a fost închis. A dispărut aproape la fel de repede cum
se făcuse remarcat. A lăsat în urmă o faimă pe care
amintirile să o poată spori, a fost scutit de uitarea treptată,
ce conduce în cele din urmă la dispreţ. O dată cu războiul
şi cu sosirea americanilor în insulă, cu stabilirea bazelor
militare, cu banii şi bunăstarea şi cu presiunea pe care
aceste lucruri o creau, o dată cu acel sentiment renăscut,
că evenimentele măreţe se întâmplă lângă noi, mişcarea
tatei ar fi murit din cauza propriei inutilităţi. Când a fost
eliberat, după război, nu a mai fost nevoie de el. Era ca şi
cum ar fi murit în urmă cu şase ani. Lucru care i-a
convenit. Voia să fie singur. După vreo săptămână de
scandaluri prin ziarele de mare tiraj, i s-a permis să se
retragă în linişte. Mie mi-a lăsat moştenire diverse relaţii.
în primul rând, cea cu Deschampsneufs. Nu
fuseserăm niciodată prea apropiaţi. Mi-1 amintesc pe
malul mării, cum trăgea pe nisip plasa cu cele trei
cadavre. Am încercat atunci, dintr-un motiv care nu îmi
este clar, să mă ascund de el. La Colegiul Isabella
Imperial nu au mai existat concursurile de râgâieli din
clasele primare ; invitaţia de a-i vedea viţa-de-vie şi setul
de maşinuţe Meccano nu s-a mai repetat şi e posibil să
nu-mi mai amintesc decât eu despre ea. Lupta noastră

83
nu fusese decât o suită de mişcări haotice în spaţiul dintre
două bănci: amintirile mele se rezumă la o învălmăşeală
de membre, figura surprinsă a lui Deschampsneufs când
s-a trezit pe spate şi o podea soioasă şi prăfuită. Evident,
clişeul nu a întârziat să apară: după aceea am devenit
amici. Nu m-a mai tratat cu aceeaşi indiferenţă. Mi-a
împărtăşit câteva dintre secretele 2 lui. Şi el voia să
părăsească Isabella. îşi dorea să locuiască în Quebec şi să
picteze. Era prima dată când l-am auzit că pictează. Mi-a
spus că era o preocupare care în Isabella li s-ar fi părut
efeminată; în schimb, cei din Quebec, care erau francezi
şi minunaţi, ar fi înţeles. Şi el voia să se însoare; cu cât
mai repede, cu atât mai bine, îşi dorea zece copii, să poată
„să stea pe scaun şi să-i privească pe neastâmpăraţii ăia
cum mănâncă".
Am pus această ambiţie a lui sub semnul întrebării:
mai auzisem o dată aceleaşi cuvinte rostite de un om mai
în vârstă şi mai smintit decât el; o rudă săracă şi chinuită
le spusese într-o duminică, la masă. Am păşit şovăind în
lumea lui Deschampsneufs. Nu mă prea interesa, dar nu
voiam să-l jignesc. Simţeam că nu aveam prea multe să-i
ofer în schimb. După toate câte se întâmplaseră, prietenia
cu el mă stânjenea; sau poate mă stânjeneau conotaţiile pe
care prietenia cu el le dobândea în Isabella.
Browne îmi era un alt fel de prieten. Şi el avea
secrete. îl hăituia trecutul lui de bufon şi interpret de
cântece ale negrilor, aşa că mă folosea pe mine drept
confesorul lui. Dar eu nu-1 puteam absolvi, îmi aminteam
prea bine ce succes avusese. îmi aminteam cât de încântat
era — bucuria băiatului rujat care dansează într-un
costum în miniatură, cu papion, pălărie de paie şi baston -
şi mi-aduceam aminte şi cât de mândri erau părinţii lui şi
cât de mult îl invidiam.
îmi place mierea, îmi plac prăjiturile,
Nu-s eu omul să refuze banul şi-aventurile Pot
să dorm pe-un balot de bumbac Sau, sus, într-un
copac cocoţat,
Vă spun eu de ce, dragi băieţi şi fecioare :
Căci nimic nu m-atinge, nimic nu mă doare.

84
 îşi învinuia părinţii — mi-1 amintesc pe tatăl lui, într-
un costum maro şi solemn, cum se apleca în scaunul lui
pliant şi izbucnea în acel rîs de negru, ascuţit, molfăit şi
efeminat, ca unul care e gata să scuipe —, dar probabil
că-i învinuia că sunt prea naivi. Nu înţelegeam exact ce
vrea Browne de la mine. Voia compasiunea mea, furia
mea? Insista să-mi vorbească despre trecut şi despre
umilinţele la care fusese supus, dar, într-un mod ciudat,
nu-i păsa de răspunsurile mele. Iar eu nu prea ştiam cum
să reacţionez şi ce să-i spun. Nu simţeam compasiune.
Ceea ce simţeam eu era exact senzaţia de greaţă şi
ameţeală pe care am avut-o când mi-am dat seama cum se
schimbase familia mea. Aşa cum intrasem fără voie în
intimitatea lui Deschampsneufs, la fel de teamă îmi era să
îl ascult pe Browne povestindu-mi despre viaţa lui
lăuntrică. Nu era trecutul meu. Nu era imaginea mea. îmi
lipseau toate acele lucruri pe care le avea Browne, acea
inocenţă pe care, cu această nouă faţă a lui pe care voia să
mi-o prezinte, încerca să o suprime.
Priveam dealurile estice, pe care nu puteai să nu le
zăreşti din oraş, şi mi le imaginam ca fiind obiectul
adoraţiei acelor mii de oameni care, de acolo, de pe
câmpurile unde munceau, nu se puteau aştepta decât la
robie şi la nesfârşitele zile petrecute în bătaia soarelui.
Toate astea trebuiau să înceteze. Nu aşa voiam să-mi
privesc insula în timpul pe care-1 mai aveam de petrecut
aici. Am început să resping prietenia lui Browne. Am
început să urăsc dealurile. Poate că erau stările tulburate
ale adolescenţei. Cât de uşor uităm confuzia şi răscolirile
acelei vârste! Erau zile în care, dacă vedeam un accident
de maşină, îmi doream să mă înfometez până mor, din
solidaritate şi compasiune pentru cei îndureraţi. La fel mi
se întâmpla acum, când, prin ochii lui Browne, nu
vedeam decât suferinţă oriunde întorceam capul. Iată cum
cad pradă paradoxurilor! Iată cum, deşi am respins mişca-
rea tatei, am fost contaminat de atitudinea pe care le-a
insuflat-o adepţilor lui.
Trebuia să mă retrag cât mai repede. înainte nu fusese

85
decât parte a unei fantezii, din acea nevoie de a scăpa de
acest naufragiu şi a mă întoarce pe tărâmurile pe care mi
le construiam în minte, pământurile călăreţilor, cu
podişuri înalte, munţi şi zăpadă, unde timpul era la fel de
ireal ca şi locurile. Acum nu simţeam decât nevoia să fug,
într-un loc necunoscut, printre oameni a căror viaţă şi a
căror limbă să nu le cunosc.
Mi-am proiectat aceste nevoi asupra celorlalţi.
Reuşisem să-l uluiesc pe unul dintre profesorii noştri de la
colegiu, când m-am dus la el la începutul orei şi l-am
întrebat:
— E adevărat că aţi absolvit Umanioarele?
Citisem despre acest fapt fabulos în revista
şcolii. El a găsit ironie acolo unde eu voisem să sugerez
doar un imens respect, aşa că m-a gonit în bancă.
Atinsesem, de fapt, un punct sensibil, pentru că el venea
de la o universitate obscură din Canada. Am reuşit să-l
uimesc din nou, când, într-o oră mai destinsă, l-am
întrebat:
— Cum vi se pare, domnule, viaţa în Isabella?
A luat-o ca pe o întrebare cu conotaţii politice.
A trebuit să-i explic.
— Vreau să spun că dumneavoastră aţi trăit în ţări
renumite şi aţi vizitat oraşe vestite. Nu v-ar plăcea mai
mult să locuiţi acolo?
Mi-a zis:
— Nu m-am gândit niciodată la asta. în timpul
războiului mă duceam în permisii în Anglia şi în Europa.
Era bine. Făceam exact aceleaşi lucruri Dar întotdeauna
am simţit că munca şi locul meu sunt aici. Chiar nu m-am
gândit la asta.
Nu l-am crezut. Mi-am amintit cum, o dată, n început
să ne povestească despre feluritele soiuri de mere din
Canada. Sau cum, altă dată, ne-a spus
— Poţi să te duci la schi în munţii Laurenţieni
Şi apoi, ca şi cum ar fi vorbit doar pentru sine,
ca şi cum ar fi avut în faţă peisajul alb-albastru, a
adăugat:

86
 — Oricum, trebuie să ai grijă să nu-ţi rupi vreun
picior.
Acel moment, ca şi peisajul cel imaginat mi-au rămas
întipărite în minte pentru totdeauna. Munţii Laurenţieni!
Ce nume frumos pentru pârtiile cu zăpadă albă,
imaculată! Tânjeam, în uniformitatea de aici, să mă duc
să schiez, chiar şi cu riscul de a-mi rupe un picior. Era
elementul meu şi mi-era groază că-mi va fi refuzat.
Mai era şi belgianul, care vorbea cu un accent
execrabil, într-o amestecătură de engleză şi franceză, şi
care nu avea aproape nici o amintire despre nimic: un
bărbat îngrijit, plictisit şi plictisitor, care purta ochelari cu
rame aurite. într-o după-amiază a început să chicotească,
iar ochii i s-au luminat ca şi cum şi-ar fi amintit ceva: era
la circulation, nu circulaţie, ci trafic. Şi într-o clipă eram
cu el într-un taxi în mijlocul unui blocaj în trafic, cu
aparatul de taxat care marca nestingherit, cu şoferul care-
şi trăgea şapca pe ochi, absolvindu-se de orice
responsabilitate pentru aparatul care nu voia să se
oprească o dată cu maşina. Acolo, în intersecţia
aglomerată din Liege, pe pârtiile cu zăpadă din munţii
Laurenţieni, era adevărata lume. Noi, cei de-aici, din
insula asta, noi, care citeam cărţi publicate în acea lume şi
ne foloseam de Imnurile ei, fuseserăm abandonaţi şi
uitaţi. Ne prefăceam că existăm cu adevărat, că învăţăm,
că ne pregătim pentru viaţă, noi, măscărici ai Lumii Noi,
aruncaţi într-un colţ necunoscut al ei, care nu ne lasă
nicicând să uităm de denaturarea şi falsitatea pe care cei
noi le învaţă atât de repede.

Obsesiile mele s-au îndreptat repede în alte direcţii.

De exemplu, am început să am ideea fixă şi
înspăimântătoare că nu eram în siguranţă în casa noastră
cea veche de lemn. Casele care se prăbuşeau nu erau un
lucru ieşit din comun pe la noi şi, mai ales în sezonul
ploios, toate ziarele scriau despre astfel de tragedii. Am
început să caut prin ziare şi să citesc orice articol care
avea legătură cu asta şi, cu fiecare lectură, teama mea
devenea tot mai acută. In momentul în care mă întindeam

87
în pat, inima începea să-mi bată din ce în ce mai tare şi mi
se părea că acele sunete sunt, de fapt, pereţii casei care
trosnesc din încheieturi. Uneori mi se învârtea tot capul,
tavanul şi pereţii păreau că se curbează deasupra mea,
prinzându-mă la mijloc, simţeam că patul se înclină şi o
să alunec şi zăceam chircit, acoperit de sudori reci până
începeam să-mi revin. Nu reuşeam să-mi recapăt
luciditatea şi să mă simt în siguranţă decât atunci când
ieşeam din casă. Aşa că am început din ce în ce mai mult
să mă simt străin în insula aceea, ale cărei secrete Browne
se încăpăţâna să mi le destăinuie.
Cândva fusesem în stare să mă gândesc la Isabella ca
la o insulă pustie, care aşteaptă să fie descoperită. Browne
mi-a arătat că înfăţişarea ei tropicală era, de fapt,
contrafăcută, că vegetaţia pe care noi o credeam naturală
şi specifică fusese construită în ani de zile şi că exista câte
o poveste în spatele fiecărui element al ei. Ştiam cu toţii
despre fructul arborelui de pâine şi despre căpitanul
Bligh. El mi-a mai povestit şi despre cocotierii care
străjuiau plaja, despre trestia de zahăr, despre bambuşi şi
mango. Mi-a spus despre florile colorate şi strălucitoare
din vederile care deja începuseră să umple magazinele.
Războiul adusese cu el o mulţime de străini, care aveau o
perspectivă mult mai clară decât a noastră asupra
lucrurilor, aşa că am învăţat şi noi să privim prin ochii lor
şi, în cele din urmă, percepeam totul ca şi când am fi fost
şi noi la fel de străini de aceste locuri. M-a dus în centrul
oraşului şi mi-a arătat un pâlc de pomi fructiferi foarte
bătrâni: pe acel loc fusese o plantaţie de sclavi. Dacă
priveai în depărtare din acel punct al oraşului, pe
deasupra acoperişurilor, te întâmpina un peisaj care era la
fel de artificial ca oricare parc din Anglia sau Franţa. Dar
noi păşeam ca într-o grădină a iadului, printre copacii,
unii încă fără nume, care crescuseră din seminţele aduse
pe insulă în intestinele sclavilor.
Acestea erau învăţăturile lui Browne. Acesta era
subiectul lecturilor lui tainice. Am crezut că pasiunea lui
se va concretiza într-un scop bine definit sau măcar într-o

88
anumită atitudine. Am fost foarte răbdător. Dar nu a
existat nici o finalitate. Mi-am dat seama că era un subiect
pe care-l urmărea doar de dragul de-a o face. Prietenia lui
a devenit o povară.
Intr-o sâmbătă dimineaţă s-a suit pe bicicletă şi a
venit până la noi acasă. A claxonat din faţa porţii. Nici el
şi nici un alt coleg de şcoală, cu excepţia lui Cecil, nu
veniseră vreodată la mine acasă. Vizita lui mi-a arătat cât
de permeabile deveniseră graniţele sferei noastre private
de la şcoală, şi sunt sigur că asta fusese şi intenţia lui, să o
transforme într-un gest simbolic. Mama nu-1 cunoscuse
niciodată pe Browne. Astfel că ea nu a văzut decât un
golan care zâmbeşte cocoţat pe şaua bicicletei, claxonând
de zor. Browne avea un defect - până pe la vreo treizeci
de ani, când şi-a lăsat barbă - şi anume, părea să aibă
întotdeauna un zâmbet nervos pe figură. Pielea de la buza
de jos până în vârful bărbiei era curios de întinsă şi
ridicată la colţuri, ca şi cum ar fi încercat mereu să-şi
înăbuşe râsul. Chiar în vârful bărbiei, scoţând în evidenţă
acest zâmbet care nu era zâmbet, se odihnea un neg care
de la distanţă părea o picătură de apă şi-ţi dădea veşnic
impresia că tocmai se spălase pe faţă şi nu se obosise să
se mai şteargă. Asta îi dădea un aer comic pe care părinţii
lui îl exploataseră. Mama s-a uitat la el printre ferigile din
verandă şi l-a întrebat ce vrea. I-a răspuns că vrea să
vorbească cu mine. Dar a folosit numele meu indian.
Mama a crezut că e vreun alt pierde-vară care a venit să-şi
bată joc de ea şi de soţul ei, aşa că l-a alungat ca pe un
câine.
Când am aflat, am înlemnit. Ştiam unde locuieşte şi
am fugit într-acolo. Casa lui era la fel de veche ca şi a
noastră şi era construită în acelaşi stil. Dar se afla pe una
dintre cele mai aglomerate străzi din oraş şi nu avea nici
verandă şi nici trepte, părând că se ridică direct din asfalt,
avea, în schimb, jaluzele la toate geamurile de la etaj. Un
negru ca din vremurile de altădată, cărunt şi trăgând dintr-
o pipă, stătea aplecat în afară la una din ferestre, privind
impasibil agitaţia de pe stradă. Era îmbrăcat cu o vestă

89
ponosită de flanel. Toată lumea se gândea la aceste veste
ca la nişte haine proletare - flanelul era materialul preferat
al negrilor slăbiţi de boală sau vârstă - şi ultimul lucru pe
care mi-1 doream era să-l văd pe tatăl lui Browne
îmbrăcat cu una. Lângă casă era o frizerie care se chema
Kremlin — negrii aveau obiceiul să asocieze numele
frizeriilor cu asemenea locuri spectaculoase şi îndepărtate
— şi avea o colivie cu un papagal înăuntru atârnată de
pragul uşii.
L-am salutat pe negrul în vesta de flanel şi,
amintindu-mi întâmplarea nefericită cu Browne, i-am
spus repede că sunt un coleg de şcoală de la Isabella
Imperial. Am avut grijă şi să întreb dacă „Ethelbert“ e
acasă. Mi-a fost ruşine să-i spun numele. Nu-1 mai
folosisem niciodată şi, în timp ce-1 rosteam, mi-am adus
aminte ce-mi spusese Browne: sclavilor li se dădeau
adesea nume de regi anglo-saxoni sau de generali romani.
Tatăl lui Browne, cel care cu ani în urmă îşi costumase
fiul şi-l învăţase cântecele negrilor, a devenit dintr-o dată
atent. A mormăit ceva prin pipa înfundată, s-a grăbit să
deschidă uşa şi mi-a spus să mă aşez. Era o onoare, dar nu
avea legătură cu mine, ci cu Isabella Imperial, renumita
şcoală unde un băiat sărac putea primi bursă dacă se purta
bine şi era silitor: iar asta însemna studii în străinătate, o
meserie, independenţă, ştergerea trecutului.
în partea din faţă a camerei erau două balansoare de
lemn curbat. M-a aşezat pe unul din ele şi a strigat:
— Bertie!
S-a aşezat şi el pe celălalt, trăgând din pipă în stilul
negrilor de odinioară, privindu-mă fix în timp ce se
legăna. Bertie! Numele de-acasă! Mă simţeam ca şi cum
aş fi deschis o scrisoare personală. Ştiam că lui Browne
nu i-ar fi păsat de această vizită, nu l-ar fi interesat
imaginea tatălui în vesta lui de flanel murdară. Camera
era îngustă şi mărginită de două draperii vişinii care
întunecau şi mai tare podeaua lustruită şi plină de pete. în
faţa balansoarelor erau patru scaune înalte din nuiele
aşezate în jurul unei mese cu trei picioare şi blat de

90
marmură. Pe masă era o fel de mileu de dantelă albă. Iar
pe el, o tavă de alamă în care stătea un palmier, micuţ şi
retezat, dar cu frunze impresionante, intr-un ghiveci
îmbrăcat în hârtie creponată. Hârtia fusese atent întinsă şi
înfoiată pe marginea ghiveciului. Pe unul dintre pereţi,
vopsiţi în ocru cu vinişoare albe, erau atârnate nişte poze
înrămate cu Joe Louis, Jesse Owens, Haile Selassie şi
Iisus. Pe peretele din faţă era o vitrină cu geamuri
glisante, plină cu pahare fără picior, heruvimi şi fetiţe din
ghips cu rochii albe şi roz, trei bibelouri reprezentând
nişte beţivi cu pălărie şi haine ponosite de seară aşezaţi
sub un felinar ridicat pe un mic piedestal, şi un buchet de
flori de hârtie. Deasupra vitrinei era o poză enormă a unei
familii de negri: un bărbat şi o femeie, o fată şi un băiat
costumat şi îmbodobit cu multe accesorii, pe care l-am
recunoscut după bărbia ascuţită şi negul care semăna cu
un strop de apă ca fiind Browne, cântăreţul-clovn. Toţi
patru stăteau pe un fundal pictat, înfăţişând ruinele unui
templu grecesc. Tatăl lui Browne îmi urmărea privirea.
Nu mai era mândru, dar în ochii lui se citea acea
satisfacţie a celor bătrâni şi neghiobi care au impresia că
au realizat multe doar pentru că au trăit vreme
îndelungată.
L-a strigat din nou, cu vocea lui sugrumată:
— Bertie!
Intr-o clipă, a apărut şi Browne de după draperiile
vişinii. Purta nişte pantaloni scurţi kaki, şifonaţi şi era în
picioarele goale. Avea ochii roşii. Trăsese un pui de somn,
ca sâmbăta după-amiaza. Nu părea prea încântat să mă
vadă. Taică-su se legăna în continuare, pregătindu-se cu
înfrigurare să ia parte la discuţia celor doi intelectuali de
la Isabella Imperial. Browne de-abia mi-a aruncat o vorbă
şi a ieşit imediat, dând din nou la o parte draperiile. Am
zărit o masă mică şi ovală din lemn de chiparos şi nişte
scaune masive lăcuite. Apoi am auzit voci. Browne era
vizibil iritat. L-am auzit spunând ceva despre „neghiobul
ăla negru“. Apoi cel care îl strigase pe „Bertie“ a fost
chemat la rândul său de o voce de femeie, care se străduia
să nu pară chiar un ţipăt:

91
 — Caesar!
Şi din nou:
— Caesar!
Şi Caesar Browne s-a ridicat şi, păşind cu atenţie pe
parchetul lustruit în papucii lui de pânză, a ieşit printre
draperiile vişinii din spatele cărora parcă îl smucise
cineva cu atâta forţă, încât nu-şi mai putea controla
mâinile şi picioarele. împleti cindu-se, a dispărut.
Când a intrat din nou, Browne îşi trăsese o cămaşă
peste vesta de flanelă. Zonele tropicale îi fac pe locuitorii
lor să fie mereu umili în îmbrăcăminte, lucru care se
poate chema stil doar de la un anumit nivel încolo. S-a
aşezat în balansoarul eliberat de tatăl lui, a căscat şi şi-a
pus mâinile pe după genunchi. Se străduia să se poarte
firesc, dar era posomorât şi îmbufnat. I-am zis că am
venit să împrumut exemplarul lui din Penas Arriba. Nu s-
a lăsat păcălit. Dar măcar avea cu ce să-şi ocupe timpul în
minutele care urmau. S-a dus şi a luat cartea. Arăta ca o
carte a unui elev grijuliu şi pedant. Copertele erau
îmbrăcate în hârtie maro de împachetat şi erau înnegrite,
boţite şi aproape roase la margini, acolo de unde le ţinea
cu degetele transpirate şi lipicioase în drumul spre şcoală
din zilele caniculare. Mi s-a părut că miroase într-un fel
ciudat. Nu mai aveam ce să-i spun. Apoi a intrat şi sora
lui Browne, împreună cu prietenul ei poliţist, încăperea
îngustă a prins dintr-o dată viaţă. Timp de câteva minute,
simţindu-mă înfiorător de stingher, i-am urmărit
mişcându-se prin cameră şi vorbind aprins. După care am
plecat.
% Ar fi trebuit să rămân. Ar fi trebuit să uit de ce i se
întâmplase lui Browne şi să nu-i arăt nici o secundă că
ştiu. Nu-i iertăm niciodată pe cei care ne sunt martori în
momentele noastre de vulnerabilitate şi umilinţă. Sâmbăta
aceea, cu cele două gesturi simbolice ale ei, cu cele două
vizite şi cele

92
două eşecuri, a marcat sfârşitul unei anumite intensităţi pe
care o avea relaţia noastră. Nu pot să nu recunosc că m-
am simţit uşurat. Mă sufocam în încăperea aceea şi asta
nu numai din cauza dimensiunilor ei reduse. Mai erau şi
Joe Louis şi Haile Selassie pe perete, vesta de flanel, poza
de familie, „neghiobul ăla bătrân": nu era doar un alt
interior în care intrasem. Am avut senzaţia că, fie şi
numai pentru o clipă, am simţit pe pielea mea acea
captivitate a spiritului în care trăia Browne, soarta lui, pe
care se trezea să o împlinească în fiecare dimineaţă. Din
aceste camere, adunase de-a lungul timpului toate acele
lucruri cărora nu reuşea să le dea o structură, pe care nu
reuşea să le încadreze într-un tipar. Mă îndoiesc că a ştiut
vreodată de ce voia să mă încărce şi pe mine cu aceste
lucruri. Poate voia doar să mă facă părtaş la suferinţa lui.
Dar, într-un fel foarte enervant, a rămas prizonierul acelei
suferinţe. în timp ce ieşeam din casă, mi-am dat seama că
acea durere făcea pur şi simplu parte din lumea lui şi nu
era mai mult de atât, drept pentru care nu putea duce
nicăieri. Nu voiam să fiu implicat din nou în acea oroare
personală. Dacă l-ai fi adus pe Eden în camera aceea, s-ar
fi potrivit acolo, ar fi fost chiar comic. Doar că, pentru
Browne şi neliniştile lui, comedia nu era cu putinţă. Acea
casă purta în fiecare detaliu al ei atributele rasei şi ale
clasei lui sociale, ca un secret la care nici un prieten nu ar
fi trebuit să aibă acces.
Relaţia noastră a luat sfârşit. Fusese una neproductivă,
aşa că reproşurile nu-şi aveau locul. Cu toate astea, otrava
ei a rămas în mine. O purtam cu mine la şcoală. Eden ne
zicea că vrea să se înroleze în armata japoneză: relatările
despre violurile care avuseseră loc îi stârniseră interesul.
Dezvolta această idee prea des şi într-un mod prea vulgar;
nu ni se mai părea de mult o glumă. îşi dădea şi el seama
de asta şi, în timpul conversaţiei, îşi sublima dorinţa de a
viola femei străine în dorinţa mai inofensivă de a călători.
Deschampsneufs îi spunea
— Să priveşti sau să fii privit ?
Ne descria o imagine grotescă, cu Eden purtând o

93
şapcă şi ochelari fumurii, îmbrăcat într-un costum alb şi
cu un aparat de fotografiat atârnat de gât, aplecându-se
peste bordul vaporului, în timp ce femeile asiatice şi
polineziene înveşmântate în saronguri îşi abandonau
dansurile şi alergau la mal să-l privească pe turistul cel
straniu. Eden îşi alesese Asia drept continentul preferat,
unde ar li vrut să călătorească; probabil influenţat de
Lordul Jim. Dorinţa lui cea mai aprinsă era ca rasa neagra
să fie ştearsă de pe faţa pământului şi, într-un colţ uitat de
lume, el, singurul negru într-o mare de oameni străini şi
frumoşi, să fie încoronat ca un soi de rege al sexului.
Lordul Jim, lordul Eden. Bietul Eden! Dar şi bietul
Browne! Cum ar putea cineva, care nu vrea decât să se
anihileze, să treacă peste o asemenea declaraţie a durerii?
Cu fiecare lucru care-mi amintea de lumea largă, mă
întorceam în camera aceea şi la sentimentul de siguranţă
pe care îl crea, şi unde sora lui vânzătoare a intrat
împreună cu bărbatul ei poliţist şi, pentru câteva minute -
imediat după aceea simţindu-mă complet stingher şi
nelalocul meu - au fost ca nişte eroi din desenele animate,
fiecare exagerându-şi rolul: Browne, fratele cel mic, care
se aştepta să fie linguşit şi răsfăţat, tânărul poliţist care era
modest, agresiv şi puţin ridicol şi sora cea mare, energică
şi hotărâtă să nu tolereze prostii în casa ei. Poate c-am
exagerat. Aveam tendinţa asta pe-atunci şi venea în bună
măsură din dorinţa de a mă pune în locul celor pe care îi
consideram nefericiţi. Probabil că, întocmai ca acei
reformatori nechibzuiţi care cred că banii sunt singurul
lucru care contează în aceeaşi măsură şi pentru bogaţi, şi
pentru săraci, n-am reuşit să înţeleg prea multe. Am
desconsiderat inocenţa, am desconsiderat atributele
naturii umane. Dar aşa se întâmplă când ne străduim să
uităm de noi înşine, luând asupră-ne povara altora. Să fi
fost îngrijorat doar din cauza lui Browne?

începusem să petrec tot mai mult timp la cine-

matograf. Era refugiul meu. în timpul săptămânii
mergeam de obicei la spectacolele de după-amiază sau
seară. Sâmbăta mă duceam la filmul de la unu şi jumătate,

94
care rula la cinematografele mai ieftine. Era cea mai caldă
perioadă din zi, dar sălile erau pline cu tineri atraşi, ca şi
mine, de atmosfera de vacanţă şi relaxare. Când ieşeam
din sală, pe la patru, ne şoca lumina orbitoare a soarelui şi
era la fel de spectaculos şi de plăcut ca atunci când ieşi în
arşiţă dintr-o cameră cu aer condiţionat.
într-una din aceste sâmbete eram la filmul de la unu şi
jumătate. Era foarte cald. Unii dintre băieţii mai gălăgioşi
de la colegiu, majoritatea albi sau mulatri, şi-au dat jos
cămăşile. A început ploaia. Unii au rămas dezbrăcaţi, dar
erau simţitor mai tăcuţi. Ploaia răpăia pe acoperişul de
tablă ondulată: acel sunet, atât de liniştitor pentru noi, cei
de la tropice, şi pe care oamenii din alte zone îl detestă.
Pe lângă ploaie şi ropotul de pe acoperiş, s-a auzit
deodată un tunet, mai puternic decât sonorul filmului.
Draperiile grele care mascau ieşirile s-a dat în părţi şi
ploaia a pătruns înăuntru, stropind totul în jur. A
continuat, rafală după rafală, dintr-un capăt într-altul al
acoperişului. Podeaua sălii s-a umplut repede de apă. Am
renunţat la film. Zilele noastre tropicale erau toate la fel şi
ne plăcea când se întâmpla ceva spectaculos. Dar pe urmă
mi-am amintit de casa noastră şi de pericolul ploii. Filmul
continua să meargă, dar cei care voiau să privească ploaia
dăduseră la o parte draperiile, aşa că imaginea era slabă.
Sonorul nu se mai distingea. Mişcările estompate şi fara
sens ale actorilor îi bucurau pe ultimii scandalagii care se
mai uitau la film.
Am ieşit şi am rămas în picioare în holul acoperit,
lângă panourile cu afişe, acum umede şi lipicioase, care
făceau reclamă la filmele de după-amiază. A tunat din
nou, apoi a fulgerat, cu o lumină fosforescentă; copacii
din parc se legănau în vânt, care-i tot îndoia şi-i ridica
apoi la loc. Şanţurile erau deja pline şi asfaltul se
acoperea de apă văzând cu ochii. A trecut un biciclist. Nu
se ducea într-un loc anume. Pur şi simplu se plimba cu
bicicleta prin ploaie. Au ieşit în hol tot mai mulţi băieţi şi
fete, să se uite şi ei. Ne plăcea vremea rea. M-am gândit
iar la casa noastră, de data asta mai îngrijorat, şi, pe lângă

95
bucuria spectacolului de afară, am simţit cum mă
cuprinde panica. Un copac din parc a trosnit de câteva ori
şi apoi s-a prăbuşit încet, legănându-se uşor pe crengile
rupte. Era un copac mare, unul dintre cei încărcaţi de
istorie. Vedeam frunzele foarte verzi, care străluceau din
cauza apei, şi rădăcinile pline de pământ.
Am ieşit în ploaie. Nu mai ştiam unde se termină
şoseaua şi unde începe trotuarul inundat. Nici dealurile
din est nu se mai vedeau din cauza ploii care se înteţea, şi
nici orice alte contururi, chiar dacă erau mai aproape. Sub
streşinile magazinelor se adunaseră grupuri de oameni
care priveau absenţi. In mintea mea se articulau imagini
felurite ale dezastrului. O casă prăbuşită, din care nu mai
rămăseseră decât bucăţi de lemn şi cărămizi înglodate în
noroi, asemenea trunchiurilor de copaci înghiţite de mare.
Bucăţi de perete ude, acoperite cu vopsea pe o parte şi
complet albe pe cealaltă parte, unde se rupseseră, bucăţi
de tablă contorsionată, moarte, descoperirea ulterioară a
mărunţişurilor personale. Cum mergeam aşa prin ploaie,
am simţit aceeaşi panică acută pe care o încercam atunci
când mă întindeam pe pat.
Ploaia s-a mai domolit. îmi simţeam hainele ude şi
monedele reci în buzunar. Când am ajuns pe strada mea,
totul era la locul lui. Probabil datorită unui inginer
priceput, partea asta de oraş, deşi se afla sub nivelul
mării, avea o canalizare foarte bună. Nu existau inundaţii.
Doar şanţurile gâlgâiau, în rest totul era nemişcat şi
strălucea, cu acea prospeţime pe care o capătă
acoperişurile şi străzile şi plantele după ploaie. Mama
cosea. Pentru ea, ploaia nu fusese decât un spectacol de
sâmbătă după-amiaza, un moment în care se putea răcori
şi delecta. M-am simţit uşurat. Cel puţin fuseserăm scutiţi
de disconfortul şi ridicolul dezastrului. Dar, în acelaşi
timp, nu m-am putut abţine să nu fiu dezamăgit:
dezamăgirea celui căruia i se refuzase şansa de a o lua de
la capăt, singur.

96
 5

C
asa în care locuia familia mamei era solidă. O testam ori
de câte ori mă duceam acolo la sfârşitul săptămânii. Când
credeam că nu e nimeni prin jur, săream pe parchet sau
mă întindeam pe jos să văd dacă este sau nu denivelat. Mă
lipeam de pereţi să văd cât sunt de înclinaţi. Aceste
măsuri de precauţie mă faceau să mă simt în siguranţă şi
mă puteam duce la culcare fără să-mi fie frică. Nu-mi
plăcea să mă întorc la casa noastră, plină de pericole
despre care nu puteam vorbi nimănui şi îmi doream să
vină clipa când nu va mai trebui să fac acel drum. Puneam
această dezordine absurdă, de a nu aparţine nici unui loc,
pe seama vârstei şi stării mele veşnice de nelinişte şi
credeam că va dispărea de îndată ce voi părăsi insula.
Unele sentimente fac posibil saltul peste ani. Tocmai o
astfel de nelinişte mă încerca atunci când am început
această carte. Nu-mi era teamă că hotelul sau barul între
care îmi împărţeam timpul pe atunci - ca şi acum, de altfel
- se vor prăbuşi, dar am recunoscut în mine, cu dezgust,
acel sentiment de captivitate şi de ameninţare care
pândeşte din exterior, acea durere a unei lumi pline care
fusese distrusă şi anulată. Se poate să fi fost din cauza
efortului de a scrie. Casele de care eram înconjurat — ca
acelea pe care le văzusem în fotografia din High Street,
din districtul Kensington, când stăteam în mansardă în
timp ce ningea şi încercam să pătrund şi să recreez acea
ordine pe care,

97
credeam, o regăseam în toată suavitatea ei în tinerele din
poză şi, mai ales, în fata aceea îmbrăcată în pulover, din
mijlocul grădinii însorite -, casele de cărămidă roşie se
amestecau cu celelalte, cu acoperiş de tablă ondulată şi
frontoane albe traforate, pe care, de asemenea, speram să
nu le mai văd niciodată. Anumite sentimente fac posibile
saltul peste ani şi legătura între locuri altfel neverosimile.
Uneori, din cauza acestei legături, dispare un anumit
sentiment al apartenenţei la loc şi atunci suntem singuri:
bărbatul, tânărul, copilul. Lumea concretă, a cărei
existenţă continuăm să ne-o demonstrăm, ne apare atunci
ca o construcţie proprie pe care am cunoscut-o
dintotdeauna.
Era, totuşi, o casă solidă. Şi însemna întotdeauna
eliberarea de insula lui Deschampsneufs şi a lui Browne.
Tentativele mele anterioare de simplificare eşuaseră şi se
transformaseră în acest du-te-vino între o lume şi cealaltă,
între o categorie de relaţii şi alta. Casa bunicilor se
schimbase. Devenise casa celor tineri, mai exact a
prietenilor lui Cecil, fiii şi fiicele unor familii la fel de
înstărite ca a lui. Grupul pe care îl formaseră era mic şi
nou. Şi m-a luat prin surprindere. Am spus la un moment
dat că nu mă interesa renumele familiei lui
Deschampsneufs. De fapt, nu mă interesa renumele
familiei nimănui, cu excepţia alei mele. In afara şcolii,
aceasta fusese lumea mea, între fabrica Bella Bella şi
sticlele de Coca-Cola. Nu mi-a trecut nicicând prin minte
că ar mai putea exista familii ca a mea, care să aibă
aceleaşi motive ale iubirii de sine, oameni care croiau
cămăşi şi construiau şosele şi credeau că o duc destul de
bine. Trebuie să recunosc că am fost dezamăgit să văd
faima fabricii Bella Bella pălind puţin. Tinerii aceştia
semănau cu Cecil. Nu erau la fel de excentrici, dar aveau
aceeaşi capacitate de a vorbi la nesfârşit despre
evenimentele pe care le regizaseră şi despre cele pe care
tocmai le construiau. Nu simţeam pentru ei aceeaşi
duioşie pe care o aveam faţă de Cecil, care era sânge din
sângele meu, şi nu simţeam că aş putea face vreodată
parte din grupul lor. Surorile mele, pe de altă parte, s-au

98
integrat cu uşurinţă. Chiar dacă nu mă mai simţeam
complet în largul meu în casa aceea, cel puţin nu mai
aveam parte de discuţii despre suferinţe trecute, de fapt,
nu se vorbea deloc despre trecut. Aceşti tineri aparţineau
unei lumi noi. Făceau pozele actorilor indieni din verandă
să pară vechi şi desuete. Reproducerile înfăţişând zei şi
fecioare şi leagăne pe pajiştile pline cu flori ale palatelor
albe scoase în relief nu mai puteau stârni decât o evlavie
la fel de desuetă.
Mai exista şi o altă atracţie în casa aceea. Sally îmi
devenise complice, Sally care bătea din picior, Sally în
rochia ei plisată de casă. Deşi fuseserăm duşmani când
eram mici, această relaţie specială ne legase într-un
anumit fel, iar acum ne apro- piaserăm inevitabil în casa
aceea schimbată. Pur şi simplu ne-am ataşat unul de
celălalt şi n-am mai avut niciodată o altă relaţie care să
egaleze acea descoperire bruscă şi acea înţelegere
reciprocă, acel sentiment, pe care îl împărtăşeam
amândoi, de autoviolare, toate aceste lucruri care îmi
confereau siguranţă şi puritate. Nu mă puteam închipui
lângă o altă fată sau femeie dintr-o altă comunitate sau
chiar din altă familie decât a mea. Acest loc însemna
siguranţă, înţelegere şi o relaţie bazată pe o cunoaştere
completă, în care carnea unui trup se amesteca cu cea a
altui trup de acelaşi sânge, iar atunci orice ameninţare din
exterior dispărea. Mai târziu aveam să-mi câştig renumele
de afemeiat şi desfrânat. Dar în orice relaţie am fost
conştient de pângărirea pe care această relaţie o aduce cu
sine şi ştiam să recunosc triumful sau umilinţa. Nu voi
mai avea niciodată un lucru care să semene cu acea
acceptare reciprocă, fără cuvinte sau declaraţii, fără
preţiozităţi şi fără trădări; şi nici o altă carne nu va fi mai
dulce ca aceea, care aproape că îmi aparţinea. începusem
să mă gândesc la lumea în care tânjeam să intru, ca la un
imens abuz care ne aştepta pe amândoi, inevitabil şi nu
mai puţin dureros; e ca atunci când simţi că îmbătrâneşti
sau mori. Simţeam că-mi pierdusem curajul de a păşi în
această lume. Dorinţa mea de a evada se alterase, insula
devenise trecut. Lumea mea se îngustase. Şi, în acelaşi

99
timp, mă simţeam ca un om bătrân în această casă a
tinerilor. Eram ca mama şi părinţii ei care îşi aşteptau
sfârşitul în acest loc pe care nu-1 mai recunoşteau.
Terminasem şcoala. Războiul însă continua, aşa că nu
puteam călători. M-am angajat. Ca toţi ceilalţi, de altfel.
Eden, împlinind profeţia maiorului Grant despre cei care
nu erau buni la engleză, fusese racolat de unul dintre
ziarele noastre. Hok — „excepţia care confirmă regula",
ca să folosesc cuvintele rostite de maiorul Grant la aflarea
veştii - lucra ca autor de reportaje la Inquirer. l-a apărut
imediat numele sub articole cizelate şi scrise cu un stil şi
o dibăcie care încă îmi mai provocau o tresărire de
invidie, acea invidie - uşor de metamorfozat în admiraţie
— care este tributul pe care îl plătim celor sclipitori din
naştere. Browne lucra ca un soi de funcţionar la una dintre
bazele americane. Auzisem că s-a apucat să scrie un
roman despre viaţa unui sclav. Mulţi ştiau subiectul:
sclavul stârneşte şi conduce o revoltă care este strivită cu
cruzime; scapă şi fuge în pădure unde meditează, ajunge
să se dispreţuiască şi se întoarce de bunăvoie la sclavie şi
moarte. Am citit un fragment dintr-un capitol de început,
al doilea, cred. Sclavii din Africa ajung pe insulă, sunt
fericiţi că au pus din nou piciorul pe pământ, cântă şi
dansează, îi imploră pe oameni să-i cumpere mai repede.
Scena era descrisă ca şi când ar fi fost mimată şi privită de
la distanţă. Era violentă şi respingătoare; n-ani vrut să
citesc mai departe. Nici nu cred că a mai scris altceva.
Deschampsneufs şi-a găsit un post la una dintre bănci.
Slujbele acelea de la bancă! Câtă nemulţu mire şi
ranchiună stârneau! Erau posturi rezervate, destul de
înţelept, pentru cei ale căror familii aveau un trecut sigur
în ceea ce priveşte banii - mai degrabă decât o dorinţă
hulpavă de a-i obţine sau nici un fel de contact anterior cu
ei. Ca atare, acele slujbe au devenit însemnul celor albi şi
privilegiaţi.
Intr-o zi m-am întâlnit cu Eden, care mi-a povestit cu
invidie despre lucrurile nemaipomenite pe care le făcea
Deschampsneufs la bancă. Se pare că ajunsese deja să
cântărească monede. Această perspectivă detaşată, de

100
engrosist, asupra monedei din insulă - de parcă ar fi fost o
marfa ca oricare alta, ca mazărea sau faina, de pildă — i
se părea lui Eden o dovadă incontestabilă de lux şi
bunăstare. Atât de mare era inocenţa în insula noastră. îmi
dădeam seama că Deschampsneufs n-a renunţat încă la
răutăţile lui obişnuite: stârnea deliberat invidii dezvăluind
lucrurile pe care le credea secrete unor oameni care, după
cum corect intuise, jinduiau să fie părtaşii acestor taine.
Reuşise acelaşi lucru şi cu Eden, care a fost încântat să
afle că monedele se cântăresc şi era mânios că nu i se
permite şi lui să ia parte la cântărirea lor. Nu l-am putut
consola pe Eden aşa cum ar fi vrut. Eu nu cântăream
monede. Aveam, în schimb, o slujbă la fel de anostă.
Lucram într-un departament al guvernului şi făceam pe
funcţionarul de rangul doi, scriind de mână tot soiul de
certificate. întotdeauna primele luni la slujbă sunt cele
mai lungi şi începusem să cred că nu voi mai părăsi
niciodată departamentul, că o să se întâmple o catastrofa
şi o să fiu silit să rămân acolo pe vecie. Cea mai dureroasă
era ziua de salariu.
Toţi intrau încruntaţi pe uşă, străduindu-se să pară cât mai
iritaţi, nu vorbea nimeni cu nimeni şi toată dimineaţa, şefi
şi subordonaţi deopotrivă, îşi făceau treaba
schimonosindu-se, ca şi cum fiecare lucru cu care se
îndeletniceau era o povară care le provoca durere în sute
de feluri neştiute. Pe la zece, un funcţionar se ridica de la
birou şi, ca şi când de-abia reuşea să-şi înăbuşe mânia, lua
sacul pentru bani şi se ducea la Trezorerie. Se întorcea
după vreo oră la fel de înverşunat, se aşeza la birou şi
începea să împartă banii pe care îi adusese şi să-i pună în
plicuri. Nu se uita nimeni la el, toată lumea lucra cu
încrâncenare. Apoi începea să meargă pe la fiecare,
împărţindu-le plicurile şi punându-i să semneze în dreptul
numelui pe o foaie. Semnau cu toţii şi nimeni nu
deschidea plicul. Cei mai în vârstă se purtau cel mai
nonşalant, aruncând plicul pe vreun colţ liber al mesei sau
în vreun sertar şi lăsându-le pur şi simplu acolo. Peste o
jumătate de oră începeau drumurile la toaletă şi, unul câte
unul, toate plicurile erau desfăcute şi banii număraţi.

101
După prânz totul se transforma într-o sărbătoare. Bărbaţii
erau veseli şi roşii la faţă, sughiţând satisfăcuţi, fetele chi-
coteau şi-şi arătau una alteia cumpărăturile — de obicei
lenjerie intimă - pe care le făcuseră în pauza de prânz.
Erau cu toţii oameni şi nu văd de ce aş fi fost tocmai
eu scutit de asta. începusem să-i invidiez pe funcţionarii
mai în vârstă pentru simplul motiv că-şi trăiseră viaţa. Le
invidiam calmul, modul autentic în care se bucurau în
ziua de salariu, faptul că se retrăseseră din luptă. Le
invidiam vârsta care li se citea pe faţă şi nonşalanţa
studiată cu care gesticulau şi se purtau. îmi dau acum
seama că era într-adevăr studiată: nici unul nu era atât de
bătrân pe cât voia să pară. Tânjeam să fiu şi eu bătrân. îmi
era frică să ies în lume, să fiu eu însumi. Nu eram în stare
nici măcar să mă apuc de citit. Nu-mi doream decât
obscuritatea oferită de Sally. Făcea parte din boala mea,
iar mie îmi era teamă de această boală. Speram însă că
această teamă mă va proteja în cele din urmă La sfârşitul
fiecărei săptămâni mă duceam la casa cea solidă şi o
întâlneam pe Sally. Pângărirea caro ne îngrozea,
profanarea pe care mi-era teamă că o va cunoaşte, dar pe
care o ştiam inevitabilă: ăsta era lucrul de care reuşeam să
o scap, dar eram conştient că, o dată cu fiecare weekend
caro trecea, ne rămânea din ce în ce mai puţin timp pentru
puritate şi salvare.
Eram forţat, de dragul aparenţelor, să ies cu Cecil şi
cu prietenii lui şi să devin, când eram cu ei, tânărul
nonconformist şi destrăbălat. De cele mai multe ori
ajungeau să sară calul. Cecil n-a încetat niciodată să
iubească banii sau să-şi dorească să-i impresioneze pe cei
săraci cu averea lui. Dacă mergea cu maşina pe şoseaua
de ţară, se oprea scârţâind din frâne la câţiva centimetri de
vreo biată femeie în vârstă care vindea banane sau
portocale dintr-un coş şi-i striga:
— Ieşi! Marş acasă, târfă ce eşti! Să laşi dracului
coşul ăla în momentul ăsta, dacă nu vrei să ţi-1 sparg în
cap!
Femeia îngrozită dădea să plece; el o striga nervos să
se întoarcă şi-i dădea zece sau douăzeci de dolari, un preţ

102
extravagant pentru un coş cu portocale sau banane pe care
nu le voia, dar pe care totuşi le lua. Cecil încă se purta ca
şi cum ţigările şi băutura ar fi fost vicii pe care el însuşi le
descoperise şi patentase. Frecventa prostituate de culoare.
Pentru el, plăcerea se găsea într-o sporire a violării de
sine; se purta ca un om care-şi pune la încercare puterea
de a tolera toate lucrurile ce-i displac. Credeam din ce în
ce mai puţin în entuziasmul lui. Dar împărtăşea acest elan

103
 I
I
I
majorităţii prietenilor lui şi în special unui negru de vreo
patruzeci de ani pe care-1 ţinea pe lângă el ca gardă de
corp-tovarăş-valet. îl striga Cecil. Se poate să fi fost
numele adevărat al bietului om, la fel de bine cum se
poate să fi fost vreun moft al lui Cecil. Negrul era
analfabet, lefter şi fără familie. Era complet dependent de
Cecil şi mi se părea că le place, atunci când sunt în public,
să joace un joc foarte dramatic şi foarte atent regizat de-a
stăpânul şi sclavul, de-a gangsterul şi acolitul. Bănuiesc
că amândoi aveau impresia că sunt într-un film şi
insignifianţa lucrurilor pe care le făceau trebuie să fi fost
o frustrare constantă pentru amândoi. Mi se păreau
dezechilibraţi amândoi.
Era bine când mă întorceam la Sally după toate aceste
ieşiri. Era o casă mare, dar la sfârşit de săptămână era
plină de tot felul de oameni. Era inevitabil să fim
descoperiţi. Ne-a găsit unul dintre oaspeţi. O mai văzusem
pe-acolo, era mama sau mătuşa cuiva, o femeie foarte în
vârstă şi foarte fragilă, care purta nişte ochelari care îi
scoteau în evidenţă ochii într-un mod grotesc. Eu eram
golit de orice sentiment: nu mi-a fost nici ruşine, nici nu
m-am simţit vinovat, nici nu m-am impacientat. Am urât
în egală măsură şi intruziunea şi interogatoriul care a
urmat. A fost foarte detaliat şi inutil, şi a redus totul la o
grămadă de absurdităţi. în ciuda tuturor ameninţărilor, n-a
existat nici o continuare. Martora nu avea doar trupul
ostenit şi vederea slabă, ci şi, după cum s-a dovedit, o
memorie proastă. Când ne-am întâlnit data următoare, nu-
şi mai amintea cine sunt.
în duminica aceea am cunoscut un tânăr pe care nu-1
mai văzusem. S-a recomandat drept Dalip. Era bine
îmbrăcat şi nu părea să se simtă stingher într-o casă plină
de străini. Cecil ne-a propus să mergem toţi trei la plajă
înainte de prânz. Drumurile erau una dintre distracţiile
preferate ale lui
Cecil; de multe ori am mers în locuri unde nu am găsit
nimic de făcut. Mă cam săturasem de dru murile astea.
Cecil a insistat, iar Dalip părea destul de drăguţ. Am oprit
maşina pe-o strada lăturalnică nu foarte departe. Cecil a

104
claxonat şi valetul lui a apărut într-un suflet. Părea că ne
aşteptase; mereu îmi dădea impresia că-1 aşteaptă pe
Cecil. Avea cu el o sticlă de whisky şi una de rom. S-a
aşezat în spate lângă Dalip.
Am ieşit repede din oraş. Mergeam cu viteză mare pe
străduţele înguste şi şerpuite.
— Mă cunosc, mă cunosc, ne-a zis Cecil, ca şi cum
asta ne-ar scăpa de-un accident.
Ii plăcea să mă ştie neliniştit. Valetul a rânjit, ţinându-
se de tetieră. Dalip era relaxat. Am ajuns într-o zonă cu
dealuri şi serpentine. Maşina mergea când pe stânga, când
pe dreapta şi o dată a trebuit să frânăm brusc în faţa unui
autobuz care apăruse* dintr-o curbă. A trebuit să
sărbătorească incidentul, aşa că au deschis sticlele. Am
băut şi eu cu ei. Tăria era complet greţoasă. Nu e uşor să
torni sau să bei într-o maşină care merge cu o aşa viteză.
S-au vărsat şi whiskyul, şi romul. Maşina mirosea toată a
băutură. Cecil mi-a spus:
Q — Deschide-mi şi mie puţin torpedoul.
M-am conformat. Printre cârpe galbene şi broşuri şi
foi slinoase şi strălucitoare, am văzut două revolvere.
Unul mic, cu patul de fildeş, şi altul mare, din metal. Nu
mai văzusem niciodată un revolver.
— Scoate-1 afară pe frumuşelul ăla mare.
L-am scos. A oprit maşina pe coama unui deal,
pe sens interzis. Nu mai ţinusem în mână un pistol.
Crezusem că e de metal, dar am descoperit că patul avea
nişte nervuri de lemn în carouri. M-a uimit cât era de greu
şi m-au surprins culoarea metalului şi fineţea cu care era
lucrat. Era de-o precizie care îi scotea la iveală
frumuseţea. Mi-am trecut degetele de câteva ori peste
muchii.
— E un Luger. Greu, nu?
Pe locurile din spate Dalip şi negrul au rânjit ca nişte
complici, ca şi cum ar mai fi avut de-a face cu un Luger.
Cecil privea fix înainte, cu o mână pe volan şi cu
cealaltă în buzunarul de la cămaşă, cu gestul său graţios
de stângaci, cu care de obicei îşi căuta pachetul de ţigări.
A scos un glonţ. Mi-a zis:

105
 — Ăsta se bagă în ăla.
Am pus revolverul la loc. L-am luat pe celălalt. Părea
vechi şi era foarte fin la atingere.
— Drăguţ şi ăsta, a zis Cecil. E belgian. Revolver
pentru doamne. Poţi să-l ascunzi în palmă. încearcă şi tu.
— Prefer Lugerul, i-am zis.
Am pus revolverul la loc şi am închis torpedoul. Asta
numeau ei distracţie. Ţigări, tărie, o maşină care goneşte
către nicăieri, bani aruncaţi ţăranilor înspăimântaţi. Şi
acum arme.
Era duminică dimineaţa devreme, aşa că plaja era
pustie. Printre cocotieri curgeau în nisip râuleţe sărate, pe
sub buturugile răzleţe şi dezrădăcinate. Cerul era
întunecat. N-avea să fie o zi însorită. Ne-am dat jos
hainele. Dalip era rotunjor şi în curând avea să fie gras.
Cecil era subţire, musculos şi puternic, aşa cum fusese
întotdeauna.
Negrul arăta de parcă ridicase greutăţi toată viaţa. Ne-
am dezbrăcat, dar n-am intrat în apă. Cecil se tolănise şi
trândăvea pe nisip, iar noi, cu el. Cât de bine cunoşteam
acest talent al lui de a nu face nimic! Mie îmi lipsea
această calitate, care apărea în toate poveştile lui despre
minunatele întâmplări prin care trecuse. Arunca nisip cu
piciorul şi se prostea cu nişte crengi de cocotier. Negrul
făcea şi el tot ce făcea Cecil. Dalip culegea scoici şi
pietre. Dar, mai întâi de toate, beau. Foarte curând s-au
apucat să filosofeze într-un mod foarte copilăresc despre
mare. Marea. Nu era

106
elementul meu. Cu toate astea, face parte din atât de multe
dintre amintirile mele din insulă.
Deodată, dând cu degetul mare într-o piatra, şi-a
ridicat privirea din nisipul răvăşit şi mi-a spus:
— L-ai mai cunoscut vreodată pe Dalip? Ştii cine e ?
M-am uitat la Dalip. Figura lui binevoitoare se schimbase.
Pe faţă nu i se putea citi decât ură.
Cecil se zguduia de râs, în felul lui caracteristic parcă
încerca să-şi ţină respiraţia, parcă necheza, iar nările, care
la sora lui erau atât de delicate, i se dilataseră — şi,
lovindu-se peste coapsă, mi-a strigat:
— E frate-tu, prostule!
Am ştiut imediat ce vrea să zică. Nu era prea plăcut.
Dalip era fiul văduvei cu care trăise tata după ce devenise
Gurudeva şi se dusese să trăiască pe dealuri. Sperasem să
nu îi văd niciodată nici pe ea şi nici pe fiul pe care
auzisem că-1 are. Dar era o întâlnire inevitabilă, mă mir
că nu a avut loc mai devreme. Eram o comunitate mică şi
căsătoriile încrucişate erau o obişnuinţă. Nu ne puteam
ascunde, nu puteau exista secrete. Acum, privindu-l pe
Dalip, care avea pielea atât de fină şi faţa atât de palidă,
am avut din nou senzaţia aceea că mestec carne crudă şi
înghit ulei rânced. Şi sentimentul acela de ruşine obscenă
şi înăbuşită. Dalip a zis:
— Băiatul lui Gurudeva, nu?
Negrul a izbucnit în râs.
Cecil se sprijinea de un ciot decolorat al unui copac
care se prăbuşise probabil pe o altă insulă sau pe un alt
continent şi fusese purtat de valuri, adus la mal şi ancorat
în nisip. Strângea din buze şi mă privea insistent. Am
înţeles. La brâu avea o sticlă de Coca-Cola. Ceasul de la
mâna stângă îi împodobea trupul gol.
Mă invadaseră sute de gânduri. Se roteau în jurul unui
singur cuvânt. Mi-am amintit de Luger şi de unicul glonţ,
apoi de revolverul pentru doamne. Era dimineaţă şi atât de
devreme! Un singur cuvânt îmi stăruia în minte. Execuţie.
Se mai întâmplase. Eram o comunitate mică şi în adâncul
sufletului nu recunoşteam legile acestei insule pustii.
Codul nostru rămânea secret şi intangibil. Execuţie, deci,

107
pe nisipul fierbinte, într-o dimineaţă de duminică. O
afacere de familie: ar fi putut fi trecută sub tăcere, nu era
prima dată când se întâmpla. O dispariţie, un trup mutilat
pe fundul oceanului, la adăpost de plasele pescarilor. Şi
totuşi nu credeam ce gândeam. Ar fi fost o prostie să mă
comport ca şi cum chiar avea să se întâmple. Nu exista
nici un semn. Le-am cerut să-mi dea o gură de tărie. Mi-
au dat nişte rom. Aş fi preferat whisky, dar am băut romul.
Era tulbure şi greţos. Am descoperit, spre neliniştea mea,
că eram defensiv. Eram ca un şoarece sau o şopârlă
hipnotizate de pisică. Am acceptat. Eram gata să fac ceea
ce se aştepta de la mine.
Bătaia de joc — aşa mi se părea atunci — a început.
Dalip se înroşise din cauza băuturii, i se umflase toată faţa
şi avea pleoapele din ce în ce mai grele. A aruncat cu nisip
înspre mine şi mi-a spus:
— Băiatul marelui lider. Ascultă la mine! Nu cred că
e vreun mare lider, auzi ? E un tembel. Un escroc. Un
vagabond. Ar fi trebuit să-l închidă pentru mulţi ani.
Era o batjocură ciudată. Tot ce-a zis m-a lăsat rece. A
trebuit să am replică, pentru că ştiam că sunt ridiculizat.
Cecil, rezemat de copac, cu ceasul său cu curea
argintie strălucindu-i pe braţul gol, rânjea ca şi cum şi-ar
fi ţinut respiraţia. Valetul se schimonosea şi el. Am
început:
— Cine dracu’ te crezi de...
Am renunţat, copleşit de lehamitea de a construi şi a
rosti o propoziţie până la capăt.
— Să-ţi zic ceva, mi-a răspuns Dalip. Taică-tu îmi e
dator cu treizeci de dolari. Treizeci de dolari.
Când ? Trebuia să fac faţă unei execuţii, propriei mele
neputinţe şi să mă mai împac şi cu această veste. Când?
Am încercat să-mi imaginez acea altă viaţă pe care şi-o
crease tata, acea redescoperire a sinelui şi a harului pe
care îl văzuse în el nevasta misionarului: această viaţă, cu
propriile ei legături şi familiarităţi, atât de intime încât ar
putea include un împrumut. Unul făcut din slăbiciune, pe
un ton rugător ? Sau unul izvorât din puterea şi dispreţul
profetului faţă de toate lucrurile pe care oamenii de rând

108
le consideră de valoare?
— Treizeci de dolari.
Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Atât de repede am
luat asupra mea durerea tatei. Era o datorie care trebuia
plătită, şi încă imediat. înainte ca viitorul să-şi urmeze
cursul. Treizeci de dolari. Ce sumă! Şi totuşi, odată
avusese nevoie de ea. Odată o ceruse. Bietul Gurudeva!
Erau în aceeaşi măsură şi lacrimile propriei mele umilinţe.
Oricât mi-aş fi dorit să-i plătesc datoria, să şterg insulta,
n-aveam banii ăştia la mine. Totuşi am fugit spre maşină
ca şi cum i-aş fi avut. Am scos bancnotele de un dolar din
buzunarul pantalonilor. Erau aproape douăsprezece. Cum
stăteam în maşină aplecat peste scaunul din faţă, mi-a
trecut prin cap: Lugerul. Dar n-aveam glonţul. Apoi mi-
am amintit: era în cămaşa lui Cecil. Nu voiam să pun
mâna pe cămaşa aia. Oare o să ştiu să bag glonţul în
pistol? Probabil că atât întrebarea, cât şi groaza nu existau
decât în mintea mea. Era o situaţie absurdă. Absurditatea
ei nu m-a uşurat. Trebuia să continuu să-i zâmbesc morţii
şi să pretind până la sfârşit că nimeni altcineva nu se mai
gândea la moarte. Am lăsat pistolul în torpedou. Am fugit
înapoi cu bancnotele de un dolar şi i le-am întins lui
Dalip. Mi-a zis :
— Nu sunt treizeci de dolari.
— O să-ţi dau restul mai târziu.
— Nu vreau decât cei treizeci de dolari ai mei.
I-am aruncat bancnotele la picioare. Bineînţeles, mă
gândeam în timp ce aterizau pe nisipul uscat, că nu vor
rămâne acolo când totul se va termina.
M-a lovit. L-am lovit la rândul meu, deşi aş fi vrut să
evit lupta. Cecil şi valetul lui, acum sprijiniţi unul lângă
altul de copac, au început să râdă. Dalip s-a aruncat
asupra mea. Era greu şi prost sincronizat. Nu m-a nimerit
şi s-a împiedicat. A luat un ciot strâmb şi lustruit de ape
cu care a încercat să dea în mine. Era prea greu pentru el.
I-a căzut în zbor şi am reuşit să mă feresc. Cecil a aruncat
nişte nisip înspre mine. Negrul, şi el. Veniseră mai
aproape. Cecil mi-a zis:
— Lugerul. Glonţul e în buzunarul meu.

109
 Nu crezusem cu adevărat că-1 lăsase acolo. Negrul a
luat-o uşor la trap spre maşină, ca un om care are prea
mult timp la dispoziţie. N-am mai vrut să lupt. I-am lăsat
pe Cecil şi pe Dalip să mă lovească. M-au aruncat la
pământ şi mă izbeau cu picioarele şi cu pumnii. Nici
măcar atunci n-am înţeles care fusese scopul lor.
— Treizeci de dolari. Taică-tu îmi e dator cu treizeci
de dolari! repeta întruna.
Iar eu mă gândeam: mare, nisip, valuri verzi, talazuri,
bărci stranii cu pânze, muzică de dimineaţă. Nu erau
elementul meu şi totuşi sfârşeam aici. Am avut imaginea
noastră, toţi trei, naufragiaţi şi pierduţi, străini şi
degeneraţi, ultimii din rasa noastră pe această insulă,
printre copaci prăbuşiţi şi un nisip atât de fin de parcă nu
ar fi păşit nimeni pe el, niciodată.
— O maşină, a strigat Cecil.
Am auzit roţile scârţâind pe nisip şi coji de nucă de
cocos. S-a trântit o uşă. Apoi am desluşii, voci. Cecil
râdea şi a zis tare:
— Ce dracu’ are ăsta de pe jos ?
Pe faleză, la doar câţiva metri mai sus, deasupra
râuleţelor dintre cocotieri, am văzut o familie do albi. M-
am ridicat. S-a ridicat şi Dalip. Nu râdeu ca Cecil şi
negrul. Era încă furios, încă se lamenta că nu şi-a primit
cei treizeci de dolari. încă mai încerca să se bată. Era
foarte beat. Cecil şi valetul continuau să hohotească,
făcând spectacol pentru nou-veniţi. Am fost obligat să mă
lupt cu Dalip. Nou-veniţii ne priveau.
— înoată! a strigat Cecil.
Negrul a fugit spre apă. Cecil a început să alerge după
el, ca şi când ar fi fost un joc. L-am împins pe Dalip şi am
luat-o după ei. A căzut şi a rămas acolo. Familia de albi o
pornise pe plajă, unii în haine obişnuite, alţii în costume
de baie. După un timp, Dalip a reuşit să se ridice şi a luat-
o clătinându-se spre maşină. A deschis portiera şi s-a
prăvălit pe locul din spate, printre haine şi prosoape. Eu
ieşisem, în sfârşit, din mâl. Apa m-a împresurat din toate
părţile; erau valuri mari - pe o tăblie spălăcită de pe plajă
scria cu roşu Pericol - şi cu fiecare val mă simţeam din ce

110
în ce mai aproape de mine însumi. Era ca o întoarcere de
departe, cum spuneau cei de pe dealuri. De unde apăruse
starea de acum câteva minute ? Din mare şi nisip. O, nu,
să nu se mai întâmple niciodată.
Mai târziu l-am găsit pe Dalip dormind complet
dezbrăcat. încercase să se îmbrace, dar nu reuşise decât
să-şi dea jos costumul de baie. încercase să mai bea ceva.
Sticla de rom zăcea răsturnată, fără dop şi aproape goală;
toate hainele erau îmbibate şi duhneau a rom. Se părea că
încercase şi să se întoarcă acasă pe jos. Am mers pe
urmele pe care le lăsase în nisipul fierbinte pe sub
cocotieri, până

111
!

la şosea. Asfaltul era granulat, denivelat şi plin de

găuri verzi pe fund, în care se adunase apă. Se prăbuşise
la vreo cincizeci de metri de mers pe şosea. Avea carnea
moale şi decolorată şi o faţă nevinovată şi rănită, iar
organele genitale îi atârnau flasce şi ridicole. L-am ridicat
şi l-am dus la maşină, după care am pus nişte haine pe el.
Cecil a condus destul de potolit spre casă. Maşina era udă
şi plină de nisip şi trăsnea a rom. L-am lăsat pe Dalip la
el. Era o casă de beton cu două etaje, mare şi construită cu
stângăcie, vopsită în culori vii. în verandă am zărit nişte
tablouri cu zeităţi hinduse şi cu Mahatma Ghandi. Când
am ajuns acasă, ai noştri nu terminaseră încă de citit
ziarul. Mai era până la masa de prânz. Era încă dimineaţă;
fusese o aventură scurtă. Singura poveste pe care a spus-o
Cecil a fost despre beţia lui Dalip. în rest, nu a pomenit
nimic.
în mintea mea a mai rămas o umbră de îndoială.
Există şi acum. A doua zi, Dalip a dat telefon şi şi-a cerut
scuze. Avea o voce scăzută şi dezarmantă. I-am spus să
nu-şi facă probleme. Am avut însă grijă să nu mai dau
ochii cu el. Ne-am revăzut după mulţi ani, după ce
plecaserăm şi ne întor- seserăm amândoi. Până atunci,
toată povestea fusese dată uitării. Conturile fuseseră
reglate, undeva, în jur de treizeci de dolari.

Nu m-am mai dus niciodată acasă la Cecil. N-am mai

văzut-o niciodată pe Sally. Câteva luni mai târziu au
trimis-o la un colegiu de fete în Statele Unite. Ştiam că n-
o să se mai întoarcă pe insulă. A plecat în lumea cea mare,
s-a contaminat şi a fost asimilată în ea. Eram şi eu la fel
de liber să fac acelaşi lucru. Eram la fel de golit de orice
sentiment ca atunci când fuseserăm prinşi. M-am întors la
birou şi am continuat să scriu certificate de mână şi orice
durere pe care o mai simţeam s-a pierdut în deşertăciunea
în care intrasem de ceva timp. Şi care nu a dispărut.
Totuşi, despre Luger am mai auzit câte ceva.
Tatăl lui Cecil cumpărase un cinematograf la ţară. A
fost ultimul lucru pe care l-a mai cumpărat. Din punctul
lui de vedere, nu era cine ştie ce investiţie şi cred că,

112
undeva în adâncul sufletului, avea această idee, un soi de
ascetism deformat, că lucrurile catalogate ca neînsemnate
de restul lumii, pentru el erau afaceri. La sfârşitul carierei
sale s-a întors într-un fel - şi de data asta dintr-o siguranţă
totală — la „umplut sticle cu pâlnia". Mai cred şi că a fost
un ultim act plin de evlavie faţă de trecut: era un
cinematograf unde rulau multe filme indiene.
Cinematograful s-a transformat în jucăria lui Cecil.
Parcă se întâmpla din nou povestea cu Coca-Cola: accesul
nelimitat la plăceri pentru care restul lumii trebuia să
plătească. Pe deasupra, era şi un loc unde se putea deplasa
într-una din ieşirile lui. Se ducea şi se-ntorcea de la
cinematograf însoţit de valetul său, hărţuindu-1 continuu
pe administrator. îi plăcea să treacă în sat drept patron de
cinematograf. Intr-o seară a ajuns acolo beat, în timp ce
rula filmul, şi i-a ordonat administratorului să aprindă
luminile. Lumea din sală a început să huiduie. A intrat, cu
Lugerul în mână, urmat de valet. S-au urcat pe scenă.
Stăteau în lumina proiectorului şi făceau nişte umbre
enorme pe tot ecranul. A tras un foc în podea şi unul în
tavan.
— Afară! Luaţi-vă dracului banii şi căraţi-vă!
Unii s-au aşezat la coadă la ghişeul administratorului,
dar majoritatea au plecat acasă. Luminile s-au stins din
nou. înăuntru, Cecil se aşezase cu picioarele pe scaunul
din faţă, cu pistolul în poală şi se uita la film singur, cu
valetul său care nu pricepea o iotă din limba care se
vorbea.
Am aflat povestea de la surorile mele. Ele rămăseseră
să locuiască în casa lui Cecil. Acolo au continuat să
întâlnească diverşi tineri, cu care s-au şi logodit. Pentru
ele, Cecil nu mai era decât un element de decor, parte din
atmosfera poveştilor lor de dragoste. Asta fusese încă una
dintre istorisirile lui Cecil, la fel ca faimoasa poveste din
copilărie cu navetele de Pepsi de la picnic.
Eu am rămas cu multe nedumeriri despre acea
duminică dimineaţă de pe plajă. Dar surpriza pe care am
avut-o, revelaţie chiar, a fost că mi-a trezit un neaşteptat
sentiment de compasiune faţă de tata. Bietul Gurudeva!

113
Acolo, pe plajă, m-am simţit legat de puterea lui, de
nebunia şi umilinţa lui. Treizeci de dolari. Avea să vină
timpul când puteam plăti suma înmiit. Dar am ţinut minte.

114
 6

T
atăl lui Cecil a murit la sfârşitul războiului.
Dezamăgirea pe care i-a produs-o Cecil s-a văzut în
testamentul pe care l-a lăsat şi care a fost neaşteptat de
generos cu toată lumea. Mamei i-a lăsat destui bani ca să
pot spune că a dus-o bine. Mie mi-a lăsat un teren fără
valoare pe care am încercat în zadar să-l vând. Chiar dacă
Cecil a fost nemulţumit, n-a lăsat să se vadă. Bunicul
obişnuia să spună, la început mândru, iar apoi resemnat,
că Cecil s-a născut să risipească. în doi ani a adus Bella
Bella la faliment şi a pierdut licenţa Coca-Cola. Chiar şi
atunci, din câte am auzit, a continuat să facă pe grozavul,
drama- tizându-şi declinul, considerându-se o victimă a
destinului şi declarându-se fericit cu amintirile lui despre
zilele minunate ale copilăriei.
Ultima dată când l-am văzut înainte să plec din
Isabella a fost într-o luni dimineaţă, pe strada principală
din oraş. A ieşit dintr-un bar şi m-a întrebat dacă nu vreau
să beau o bere cu el. Era atât de volubil şi de expansiv,
încât am acceptat, deşi era de-abia ora unsprezece. Era
îmbrăcat cu o cămaşă de un alb strălucitor şi purta
cravată, ceea ce mi s-a părut neobişnuit. Mi-a zis că se
duce la bancă.
— îmi trebuie ceva bănuţi, a spus destul de tare.
A apucat cu mâna stângă paharul pe jumătate gol şi l-
a izbit de tejghea.

115
 — O să le cer două sute cincizeci de mii de dolari.
Două sute cincizeci de mii, băiete.
A scos un mârâit printre dinţi. Nu l-am crezut; mă
gândeam că încearcă doar să-l impresioneze pe barman.
Eram îngrijorat pentru soarta fabricii Bella Bella. Mi-a mai
spus şi că acasă urma să aibă loc un fel de ceremonie
religioasă pentru taică-su. Voia să vin şi eu. I-am spus că
voi fi acolo, dar n-aveam de gând să mă duc şi ştia şi el
acest lucru. Casa aceea, acum a lui, nu mai era locul unde
puteam să evadez: Coca-Cola nu mi se mai părea
fascinantă, soliditatea pereţilor nu-mi mai era de ajuns.
Poate că am fost nerecunoscător. Dar cred că eram şi
puţin norocos, pentru că, iată, într-un moment de
schimbare, eu nu mai aveam nevoie să mă agăţ de aceste
lucruri. în sfârşit, urma să plec. Trimisesem cereri de
înscriere la tot felul de universităţi din toată lumea şi
fusesem acceptat de un colegiu din Londra. Plecau din ce
în ce mai mulţi şi mi-am dat seama că nu eram singurul
care-şi dorea acest lucru. Războiul ne adusese lumea mai
aproape: traficul din Liege, pârtiile cu zăpadă din munţii
Laurenţieni, peisajele pe care le recompuneam în minte
după desenele lui H.M. Brock din cartea de franceză. S-au
mai acordat alte câteva burse. A primit şi Browne una. Se
ducea la Londra să se facă filolog, spre dezamăgirea
părinţilor lui, care aveau nevoie de un om cu o meserie de
viitor. N-am mai auzit nimic despre romanul pe care îl
începuse. Eden a cerut o bursă să studieze jurnalismul în
Canada şi, spre oroarea noastră, aproape a reuşit. Eşecul nu
l-a îngrijorat prea tare şi s-a apucat cu înflăcărare să se
documenteze despre mişcările vaselor şi pasagerilor pentru
proiectul lui. Hok nu s-a obosit să se înscrie nicăieri; era
cuprins de un soi de letargie şi se vehicula frecvent că este
îndrăgostit.
Din când în când mă mai întâlneam cu
Deschampsneufs. Lucra încă la bancă şi încă picta
Deocamdată n-avea nici un plan să călătorească Spunea că
nu se simte încă pregătit pentru Quebec sau Paris. Mi se
părea că îi place reputaţia de „radical" pe care o dobândise

116
în insulă. Crease o adevărată agitaţie în Uniunea Artiştilor,
pictând fie un măgar roşu pe un fundal verde, fie un măgar
verde pe fundal roşu. Ziarele au primii nenumărate scrisori,
şi pentru, şi împotrivă, se vehiculau tot felul de nume mari.
In cele din urmă, Champ a fost remarcat şi a devenit un
personaj aparte. A continuat să mă trateze drept o persoană
„serioasă" şi să iniţieze conversaţii intelectuale. Cred că pe
amândoi ne încânta gândul că ne putem plimba prin oraşul
colonial în paragină, vorbind despre artă şi filosofie. II
interesa din ce în ce mai mult religia şi mă considera un
expert în domeniu. Motivul nu mi se părea că-mi face
cinste — îmi părea un tribut bizar adus tatălui meu —, dar
mă prefăceam că vorbesc ca specialistul care mi se cerea să
fiu. Conversaţiile noastre deveniseră o povară şi cred că
amândoi am fost mulţumiţi când au încetat.
Cam cu o lună înainte să plec, ne-am întâlnit
întâmplător într-o cafenea, în jurul prânzului. Am schimbat
câteva vorbe, după care mi-a spus:
— Sper că o să poţi să-mi faci o vizită înainte să pleci.
M-am simţit atât de penibil! Vorbea ca unul care ştie că
o invitaţie la el acasă e un lucru pe care şi l-ar dori mulţi
din această insulă. Şi mai vorbea şi ca unul care ştie că în
acest fel se expune umilinţei prin ignorare, pentru că
nimănui nu-i place mai mult ca celor oprimaţi şi nevoiaşi
să nu-i bage în seamă pe ceilalţi, atunci când li se caută în
coarne. Dar, mai ales, vorbea ca unul care se aşteaptă să nu
am nici una din aceste două atitudini. Mă invita, de fapt, să
ne împăcăm, să încheiem astfel relaţia noastră intelectuală
şi scorţoasă.
Nu voiam să mă duc la el. Puteam foarte bine să ne
vedem pe teren neutru. Dar nu voiam să par că îl ignor. Am
tras de timp.
— Ce mai e cu viţa-de-vie ?
— S-a întâmplat o chestie ciudată. Au atacat-o
furnicile.
Invitaţia încă plutea în aer.
— Când ţi-ar conveni ?

117
 Am stabilit o după-amiază.
/f Renunţasem la insulă. Doar că o familie, mai ales dacă
este la ea acasă, îşi poate impune propria imagine. La
această impunere cu forţa aveam să reacţionez în după-
amiaza aceea când l-am vizitat. Erau acasă şi părinţii lui
Deschampsneufs şi sora lui, Wendy. Tatăl lui era îndesat şi
oacheş, maică-sa era o femeie palidă şi subţire, fără coapse
şi cu o faţă prelungă şi obosită. Wendy era la fel de fragilă
ca mama ei, dar amuzant de urâtă. Era în faza când îşi
descoperea trupul şi îi plăcea să se dea în spectacol. Se
cocoţa pe scaun şi pe mine, stătea în cap pe un alt taburet
şi, în principiu, cerşea să fie băgată în seamă. Mi-au spus
că aveau ceva probleme să o înscrie la şcoală. Doamna
Deschampsneufs mi-a zis:
— E un copil foarte inteligent, deşi ăştia de aici nu
cred acest lucru. Când am fost la New York, am dus-o la un
psihiatru acolo.
M-am arătat interesat. Eram aproape convins că
psihiatrii nu există decât în desenele animate.
— Mi-a spus că este peste medie. Are un coeficient de
inteligenţă foarte ridicat.
Wendy stătea în cap pe un fotoliu din capătul celălalt al
camerei.
— Şi nu e ca şi cum ştia ceva despre familia noastră
sau ceva de felul ăsta.
Pe pereţi erau fotografii cu diverşi membri ai familiei,
inclusiv unul care mi s-a părut a fi marele
Deschampsneufs, liderul celor năpăstuiţi la revolta din
1877. Mai era şi o pictură în ulei a unei femei îmbrăcate în
haine de la începutul secolului al XlX-lea. Pictura părea
recentă şi lucea într-un mod dubios, ca să nu mai spun că
mi s-a părul îngrozitor de prost realizată. Erau şi poze de
grup; reproduceri cu peisaje din Franţa, unul sau două
castele franţuzeşti şi vreo şase fotocopii cu scene din
Isabella: oameni debarcaţi pe plaja cu valuri înalte şi
purtaţi în spate până la mal de negri pe jumătate goi,
vegetaţie tropicală, o cascadă, negri cu pălării de paie şi

118
pantaloni dungaţi până la genunchi, care cărau nuci de
cocos. Pe un alt perete erau atârnate fotografii pe care mi-
era teamă să le privesc: cai de curse, printre care era, fără
îndoială, şi Tamango.
— Am auzit că pleci în Anglia, a zis doamna
Deschampsneufs. Mă întreb cum o să-ţi placă.
Se tot străduise să-şi modeleze accentul, iar acum
vorbea ca o femeie de rând. Mă aşteptam să zică ceva de
ploaie sau de vremea apăsătoare. Dar s-a strâmbat şi a
rostit:
— Albituri.
Soţul ei şi-a ridicat mâna, în semn de blând reproş.
Am înlemnit. Era cuvântul pe care îl foloseau negrii de
pe stradă, când vorbeau despre albi. Sensul cuvântului mi
se părea la fel de obscen cum suna. M-am întrebat dacă nu
cumva am înţeles eu întotdeauna greşit cuvântul sau dacă
doamna Deschampsneufs, încercând să pară populară, nu
mersese mai departe decât îşi dădea ea seama. Din punctul
de vedere al celor de pe stradă, era şi ea una dintre albituri.
Părea mulţumită de cuvântul pe care-1 găsise. L-a mai
rostit o dată. Mi-a trecut prin cap că încerca să-şi exprime
adeziunea la părerea generală; era declaraţia ei faţă de un
om pe care-1 considera, naţionalist şi părtinitor, că
aparţinea acestei insule la fel de mult, dacă nu chiar mai
mult, ca toţi ceilalţi. Următoarea ei afirmaţie mi-a
confirmat bănuielile.
— Se poate, desigur, să fie din cauză că sunt
franţuzoaică. Dar nu cred că există cineva în Isabella care
să se-nţeleagă cu oamenii ăia. Noi suntem diferiţi. Locul
ăsta e un paradis, băiete. O să-ţi dai seama singur.
Domnul Deschampsneufs m-a întrebat:
— îţi place muzica?
Am scos un sunet care a lăsat chestiunea în aer.
S-a ridicat de la locul lui şi, cu Wendy agăţată de
picioarele lui şi împiedicându-1 să meargă, s-a dus până la
bibliotecă. A deschis vitrina şi a scos două bucăţele de
hârtie.
— Sunt nişte bilete pentru concertul de la Primărie.

119
Noi nu ne putem duce. Champ nu se înnebuneşte după
muzică şi cred că e păcat să le aruncăm. Nu e ca şi cum
primim aşa ceva în fiecare zi.
— Roger primeşte mereu chestii de-astea, a completat
doamna Deschampsneufs.
— Ia-le! a insistat soţul doamnei.
— Altfel n-o să le folosească nimeni.
Mă rog, le-am luat. Doamna Deschampsneufs m-a
întrebat ce am de gând să fac la Londra. I-am povestit
despre colegiu. Dar pe ea o interesau lucruri mai
pământeşti. M-a întrebat cum îmi imaginez eu o duminică
acolo, de exemplu. N-am ştiut ce aştepta de la mine. A
insistat, dar n-aveam de gând să-i dezvălui fanteziile mele.
A zis:
— Bănuiesc că o să te întorci c-o albitură de nevastă.
Soţul ei a reacţionat:
— De ce vrei mereu să planifici viaţa celorlalţi ?
— Ascultă la mine, băiete. îţi vând un pont ca un om
care a trecut prin viaţă. Să nu faci asta.
Şi cu asta, a ieşit din cameră. Domnul
Deschampsneufs mi-a spus:
— Ce crezi că o să faci când te întorci ? Nu văd prea
multe posibilităţi aici pentru ce vrei tu să faci acolo.
Eu mă gândeam încă la doamna Deschampsneufs.
Fusese puţin prea agresivă şi îmi spuneam: Dumnezeule, a
fost atât de agresivă din cauză că, din punctul ei de vedere,
eu sunt deja plecat departe şi nu mă mai supun legilor
insulei.
Champ a intervenit şi el:
— Acum cine planifică vieţile celorlalţi ? De ce ai tu
impresia că toată lumea de-abia aşteaptă să vină înapoi?
$ — A, da, toţi vrem să plecăm şi-aşa mai departe.
Dar locul unde te naşti e o chestie foarte ciudată.
Străbunicul meu şi chiar şi bunicul spuneau mereu că vor
să plece de tot. S-au dus. Dar au venit înapoi. Ştii, te naşti
într-un loc şi creşti acolo. înveţi copacii şi florile. N-o să
cunoşti niciodată la fel de bine alţi copaci şi alte flori.
Creşti privind un arbore guava. Ştii cum arată scoarţa aia

120
maro-verzuie care se cojeşte ca o vopsea veche. Te cocoţi
în el. Ştii că, după ce te-ai urcat de câteva ori, scoarţa
devine atât de netedă şi de alunecoasă, că nu mai ai în ce să
te propteşti. Ştii cum te gâdilă în tălpi când o atingi. Nu
trebuie să te înveţe nimeni despre guava. Şi pleci. îi
întrebi: „Ce copac e ăla ?“ Cineva o să-ţi zică : „E un ulm“.
Mai vezi un copac şi o să-ţi spună: „E stejar". Bine, acum
ştii. Dar nu e la fel. Aici aştepţi poui să înflorească şi nici
măcar nu-ţi dai seama că aştepţi. Bine, pleci. Dar te vei
întoarce. Când te naşti, omule, te naşti. Şi ai să-ţi dai seama
că insula asta e un paradis.
Simţind că încearcă să mă târască înapoi în lumea lui,
am spus:
— N-o să mă întorc.
N-am reuşit să-i închid gura.
— Mereu am spus asta. Voi, ăştia din Orient şi-aşa mai
departe, vechile civilizaţii etc., voi sunteţi nişte vizionari.
Dar renunţaţi prea uşor. Sunteţi opusul fraţilor noştri din
Africa. Ăştia au o perspectivă îngustă asupra lumii. N-au
unde să privească înainte şi n-au nimic la care să se uite
înapoi. De-aia, îmi pare rău s-o spun, nu-i văd pe prietenii
noştri africani să ajungă departe. Fac ei gălăgie şi-aşa mai
departe, dar au o perspectivă redusă. Ascultă la mine. îi ştii
pe-ăia din preria sud-americană ? Ăia când vânează ceva,
să zicem o căprioară sau ceva pe-acolo, se aşază lângă ea şi
nu se mai ridică până n-o termină de mâncat. Nu păstrează
nimic pentru a doua zi.
A râs uşor de accentul de mahala pe care-1 căpătase
vocea sa.
I-am zis:
— Vă referiţi la negrii din prerie?
— Indieni, dragule.
A râs din nou.
— Amerindieni. Ştii tu. Dar la fel de reduşi ca
perspectivă.
Se lansase într-o teorie care era clar că-i plăcea foarte
tare. Exemplul pe care-1 dăduse, al ospăţului sud-american
cu căprioare, avea aerul întâmplării care se

121
metamorfozează în mit prin folosirea repetată ca argument.
în felul lui, era un expert al problemei rasiale. Avea
cunoştinţe temeinice şi variate, care pe alocuri le concurau
pe ale mele, pe care le credeam foarte personale şi suficient
de complexe. Titlurile cărţilor pe care le menţiona când
vorbea îl trădau ca un adept al teoriei rasiale. Respingea
divizările rasiale simpliste, denunţându-le ca fiind vulgare
şi primitive. In schimb, împărţea naţiile în cele cu
perspectivă redusă, ca africanii, care rămâneau la stadiul
incipient de dezvoltare, cele cu vederi largi, precum
indienii şi chinezii, care erau obsedaţi de ideea eternităţii,
şi cei cu vederi de mijloc, ca el. Oamenii cu vederi de
mijloc erau cei care acţionau, supravieţuitorii.
— N-am avut vreo mare filosofie şi-aşa mai departe,
dar am supravieţuit. Dumnezeule, prin câte revoluţii am
trecut?
Se prefăcea că numără.
— In primul rând, Revoluţia Franceză. Ce s-a
întâmplat? Am venit până în partea asta a lumii, la Santo
Domingo. Şi am mai stârnit o revoluţie şi acolo. Ca să nu
mai vorbim de Haiti. Zece ani de revoluţii glorioase,
etcetera, etcetera, dar nu vorbim niciodată de cei o sută
treizeci, patruzeci care au urmat. Să lăsăm Haiti. Mă rog, şi
pe urmă am ajuns aici. Tonnerre! Nici n-am venit bine şi
au năvălit şi prietenii noştri englezi. Şi iată rezultatele.
Auzi cum vorbesc eu engleza cu accentul ăsta de baltă din
Isabella. Champ aici de faţă de-abia o rupe pe franţuzeşte.
Era adevărat. Franceza pe care o vorbea Champ era
îngrozitoare.
— Dar suntem încă aici. Doamna aia de-acolo - a
arătat cu degetul spre portretul în ulei cel strălucitor şi
prost realizat — e unul dintre strămoşii băiatului ăstuia.
— Da’ nu şi al tău, a zis Champ.
^ Mi-a sunat a glumă de familie.
— S-a născut în Santo Domingo. La început nu ne-a
fost prea rău cu bătrânul Toussaint. După aceea,
bineînţeles, am venit aici. Ea era încă o copilă. Când avea
vreo cincisprezece ani, a plecat la Paris. Să-şi facă o

122
educaţie, să cunoască oameni. Ştii cum e. După cum vezi,
era foarte frumoasă. Era foarte iubită şi foarte curtată şi aşa
mai departe. Stătea în casa unei femei pe care o chema
Clementine Curial.
Numele nu-mi spunea nimic.
— Soţul ei a fost general, conte. Ceea ce eu numesc
din marca Napoleon. Mai era unul care se tot învârtea pe
lângă casa lor, un individ urât foc şi guraliv. Şi nici n-o
ducea prea bine. Avea în jur de patruzeci de ani şi scria o
grămadă de prostii pe care nu voia să le citească nimeni.
Biografii şi jurnale de călătorie şi-aşa mai departe. Mai era
şi gras. Şi ştii ce s-a întâmplat? Ea — arătând spre portret
— s-a îndrăgostit de ăsta. îl chema Henri Beyle.
Am tresărit.
Domnul Deschampsneufs a ridicat o mână, semn că
apreciază cât sunt de informat, dar şi că voia să fie lăsat să
continue.
— Când s-a întors în Isabella, avea cu ea un maldăr de
scrisori de la Henri Beyle. Bineînţeles că nu s-a mai
întâmplat nimic. Problema cu Beyle ăsta era că se pricepea
mai mult să vorbească despre amor decât să facă amor.
într-o zi, să fi fost prin 1831, când nu fusese încă abolită
sclavia, a primit o carte de la Paris. Se chema Roşu şi
Negru. Pe biletul care venise împreună cu cartea era scris
numărul unei pagini. A deschis la pagina indicată şi a văzut
că fuseseră subliniate două paragrafe. Când le-a citit, a rupt
toate scrisorile de la Henri Beyle şi a distrus cartea pagină
cu pagină.
Studiasem Roşu şi Negru în clasa a şasea. Nu-mi
plăcuse. Limbajul mi se păruse lipsit de fineţe şi povestea
în sine era simplă şi neverosimilă, mai degrabă un basm
decât o poveste despre oameni adevăraţi. I-am spus acest
lucru domnului Deschampsneufs
— Mă rog, e normal să ni se pară aşa nouă, care
suntem de aici. Noi n-avem marchizi şi-aşa mai departe şi
în nici într-un caz nu beneficiem de-o societate ca a lor. Nu
putem înţelege un om ca Julien sau marchizul de la Mole.

123
Şi totuşi, am auzit că e o carte de referinţă.
— Ştiu. Am avut de scris eseuri despre ea. Care erau
paragrafele pe care le sublimase Stendhal?
— A, da, paragrafele. Ştii bine povestea? Ţi-aduci
aminte când Julien se duce noaptea în camera domnişoarei
de la Mole?
S-a dus la bibliotecă şi a scos cartea. S-a deschis
imediat unde voia el.
— Julien tocmai aruncase scara şi frânghia în
straturile de flori. Ţi-aminteşti ?
E exact genul de element fantastic care mi-a displăcut
la cartea asta.
— Da, da.
A început să citească:
— Et comment moi m’en aller ? dit Julien d’un ton
plaisant, et en affectant le langage creole.
Accentul domnului Deschampsneufs era deliberat
neutru.
— Vezi, dintr-o dată, individul ăsta, Beyle, face o
aluzie la franceza creolă. Fără nici un motiv. E un moment
important al poveştii şi el aruncă chestia asta. Şi pe urmă,
fii atent, adaugă în paranteze : Une des femmes de la
maison etait nee ă Saint-Domingue. — Vous, vous en aller
par la porte, dit Mathilde, ravie de cette idee. Fără nici un
motiv. Bucăţica asta de dialog în franceza creolă. O glumă
de context. Şi poanta e că acest schimb de cuvinte existase
cu adevărat în casa Clementinei Curial, între el şi femeia
asta pe care o vezi în tablou.
Eram profund mişcat. Simţeam că istorisirea domnului
Deschampsneufs adusese trecutul aproape. Era posibil să
credem că insula noastră avea legături autentice cu lumea
cea mare. îmi transformase visele în ceva absurd. Lumii
de-afară i se furase acea aură de legendă şi fusese redusă la
un univers inteligibil. Marile personaje ne deveniseră
familiare. Un scriitor pe care toată lumea îl considera un
monstru sacru fusese preschimbat intr-un om simplu, gras,
între două vârste şi zeflemitor. Familiaritatea era la mare
preţ, aşa că nu putea fi îndepărtată.

124
 — O viaţă de om. Şi asta e tot ce rămâne în urmă. O
scurtă digresiune intr-un roman, o propoziţie în paranteze.
Un pic de duioşie, un pic de ironie. Femme de la maison.
Nu e nici adevărat, nici frumos din partea lui. Ce părere ai?
Nu ştiu ce-o să faci tu, dar eu am impresia că e mai mult
decât o să fiu eu în stare să las în urmă. Nemurirea asta e
un lucru bizar. Nu poţi să ştii niciodată cine o s-o capete.
Câţi dintre oamenii care au citit cartea crezi că s-au oprit la
pasajul ăsta şi s-au gândit la lucrurile despre care ţi-am
povestit? A distrus scrisorile. Crezi că a avut dreptate să se
simtă jignită ?
Era clar un alt subiect preferat. Şi, la fel ca şi cu
primul, nu am vrut să mă implic. Am plecat la puţin timp
după aceea. Champ m-a condus o bucată de drum. L-am
întrebat dacă era adevărată povestea despre strămoaşa lui şi
Stendhal. Mi-a zis:
— Tata s-ar sinucide dacă ar afla că nu-i adevărat.
Cred că Roşu şi Negru e singura carte pe care a citit-o în
viaţa lui.
Era sfârşitul zilei noastre tropicale: soarele dispăruse,
începuse să bată un vânt răcoros, cerul încărcat de nori
roşietici era parcă în flăcări înspre vest şi, pe acest fundal
magnific care se deplasa cu viteză, palmierii înalţi şi
şamanii stufoşi păreau întunecaţi, aproape negri, cu nuanţe
calde. Având încă în minte povestea femeii, a lui Stendhal
şi a franţuzoaicei creole din Santo Domingo, vedeam toată
această scenă ca şi cum n-aş mai fi făcut parte din ea şi îmi
apărea ca o amintire dintr-o carte.
— Dar portretul? E vechi?
— Nu încerca să faci pe politicosul cu mine. A fost
făcut de unul de prin Florida sau Minnesota sau ceva
asemănător. Face portrete după fotografii şi tata i-a trimis
un fel de schiţă. Mai e unul, dacă vrei să ştii, în dormitorul
alor mei. Eu i-am pus să-l ducă acolo. E făcut pe o farfurie
şi apoi smălţuit.
Duceam cu mine mai mult decât povestea de dragoste
dintre Stendhal şi strămoaşa lui Deschampsneufs. Duceam
cu mine şi felul absurd în care luase sfârşit întâlnirea

125
noastră. Chiar să nu fi observat bătrânul Deschampsneufs
că încerc să dau mâna cu el? Am făcut gestul de două ori la
rând şi, când s-a hotărât să-mi răspundă, mi-a întins doar
două degete. Gratuitatea acelei jigniri m-a luat prin
surprindere. A fost ca şi cum aş trece pe trotuar pe lângă un
necunoscut pe care nu-1 observ, iar el mă atacă brusc şi
apoi îşi vede mai departe de drum. Un lucru atât de intim!
O povară atât de greu de dus! Şi, cufundându-mă în acest
peisaj oribil şi contrafăcut despre care îmi vorbise Browne,
mă gândeam, fără să aud ce zice Deschampsneufs: „Nu-ţi
pasă cine sunt şi ce reprezintă aceşti oameni care nu au
nimic să-ţi ofere! O să pleci în curând, ai plecat deja:
doamna Deschampsneufs a băgat de seamă. De ce, dându-
ţi seama că-ţi e duşman, nu l-ai ucis pe loc?“

$ întotdeauna ne subestimăm şi ne supraestimăm puterea.

Nu vrem să-i rănim pe ceilalţi şi din această cauză ne
pierdem atuurile. Ne creăm probleme în viitor. Roşu şi
Negru. în clasă ni s-a atras atenţia cât de abil fusese
Stendhal când, chiar la începutul romanului, îl făcuse pe
Julien să ia drept sânge apa de pe jos, din biserică. Atunci
scena mi s-a părut rudimentară. Acum însă, după ce
fusesem atât de aproape de Stendhal, priveam cerul roşu şi
mi se părea că văd sânge. Şi totuşi îmi părea bine că plec.
Nu respingeţi melodrama şi grandoarea: sunt amândouă
nevoi umane. Cât e de uşor să transformi acel peisaj, pe
care îl banalizăm pentru că trăim în el şi facem parte din el,
într-un câmp de luptă!

Trebuia să fac acel drum înainte să plec. Trebuia să

merg la tata. Fusese eliberat la câteva luni după terminarea
războiului. Ziarele şi-au arătat interesul vreme de câteva
zile. La fel şi câţiva politicieni în stil nou care apăruseră
datorită Comisiei Regale, nişte speculanţi care vedeau în
politică o ocazie de a-şi extinde propriile afaceri. Aceşti
oameni credeau că aprobarea tatălui meu mai avea încă
valoare. El nu a catadicsit să le răspundă în vreun fel, aşa
că s-au lăsat păgubaşi. Tata nu s-a întors în tabăra de pe

126
dealuri. Şi-a ridicat o casă de lemn în sud-vest, lângă mare,
tot pe o colină. Guvernanţii, spre bucuria mea, au hotărât
să-l lase în pace.
Când am plecat spre el, am luat cu mine nişte bani.
Aveam o datorie de plătit. îşi construise casa într-un
luminiş, de-a lungul cărării. Era un loc hidos, care arăta ca
o pădure desfigurată. Ori el, ori adepţii pe care îi mai avea
încă transformaseră în noroi pământul dintre cioturile de
copaci şi peste el aruncaseră nişte scânduri şi nişte
trunchiuri de cocotieri, ca să poată trece. Locul nu fusese
defrişat până jos, înspre mare. Nişte copaci anemici
ascundeau plaja, aşa încât aveai impresia că priveşti o
fotografie prost făcută. La marginea luminişului se afla
coliba din paiantă, cu acoperiş din surcele de palmier. Pe o
buturugă pusă în vârful unei movile era aşezată o chestie
care părea o replică a colibei Movila fusese curăţată de
buruieni şi iarbă, şi acoperită. Replica în miniatură era
probabil vreun soi de altar. Nu mă aşteptam la o asemenea
copilării' de la Gurudeva. îl preferam pe liderul mulţimii
acestui bărbat vlăguit, cu barba zburlită şi acoperii, cu nişte
zdrenţe galbene, care acum mă ignora şi-şi facea de lucru
la altarul lui, aranjând bucăţele şi pietre şi scoici şi frunze
şi rădăcini şi o nucă de cocos. Nuca părea să fie cea mai
importantă. Inven tase atât de multe lucruri! Şi făcuse nişte
invenţii atât de sclipitoare! Să fi pierdut oare acum acest
dar?
M-am dus spre coliba cea mare. Acolo m-a întâmpinat
o femeie îmbrăcată în alb. Mă recunoscuse şi ştiam şi eu
cine este. Ruşinea era numai a mea. I-am spus:
— Părăsesc definitiv insula. Am venit să-l văd înainte
să plec.
Mi-a răspuns în hindusă:
— Ai venit să vezi cum mai arată?
Folosise un cuvânt cu vădite conotaţii religioase :
darshan. Nu voiam să mint. N-am spus nimic şi am cedat,
aşa cum făcusem şi la familia Deschampsneufs, imaginii
pe care această femeie o avea despre sine, credinţei ei că

127
atât misiunea pe care o avea, cât şi pământul pe care îl
locuia erau sfinte. Era deasupra oricărui reproş şi, cu atât
mai mult, nu-i puteam imputa legătura intimă pe care o
avea cu tata: îmi era teamă până şi să simt sau să articulez
în minte acest reproş. Mi-a zis:
— Este legământul tăcerii. A renunţat la lume. A
devenit un adevărat sanyasi.
Sanyasi, în straie galbene, în mijlocul pădurii! Pădurea
cea slăvită în nesfârşitele imnuri ariene şi pe care o găsise
aici, în insula străjuită de o mare verzuie. încheiase
legământul tăcerii. Când s-a întors la colibă m-a salutat,
fără să mă recunoască la început. Dar apoi a venit şi m-a
îmbrăţişat. Mi-am adus aminte de strânsoarea braţelor lui
din acea zi când m-a suit pe ghidonul bicicletei. Era blând
şi tăcut. A intrat în colibă. Singurul lucru de care mă mai
simţeam legat era doar imaginea lui de odinioară.
Gurudeva, asvamedha : acestea fuseseră adevăratele
momente excepţionale, îndeplinirea, în doar câteva
săptămâni, a unei promisiuni care ameninţase să se
întâmple atâta vreme.
Dar eu venisem şi ca să plătesc o datorie. Nu putea fi
cu adevărat plătită, însă gestul în sine era necesar. I-am
spus femeii:
— Vreau să las asta pentru Gurudeva.
I-am dat un teanc de o sută de dolari. Apoi i-am întins
ei trei bancnote de câte zece dolari:
— Tata a împrumutat banii ăştia de la fiul tău, Dalip.
înveşmântată în alb, culoarea purităţii, a primit banii
fără să se arate deloc surprinsă.
După aceea am plecat să mă plimb pe plajă. Malul era
sălbatic şi denivelat. Din loc în loc, apa era gălbuie din
cauza noroiului. Plaja era plină de cioturi de copaci şi alte
resturi aduse de marile fluvii din America Latină care, în
timpul potopului, îşi împinseseră apele decolorate până
departe, aici în nord. Nisipul era închis la culoare, aspru şi
înţesat de pietricele. M-am plimbat mai departe. Era, din
nou, o zi fără soare, cu nişte nori la fel de cenuşii şi de

128
zdrenţuiţi ca şi marea şi plaja. Pădurile de pe dealuri făceau
loc unei zone deplorabile, acoperită de cocotierii dintr-o
veche plantaţie, care acum era în paragină. Trunchiurile
copacilor erau pline de pete portocalii; dincolo de arbori se
întindeau casele din lemn alb ale muncitorilor, acoperite de
dâre de rugină scursă de pe acope rişurile şubrezite de
tablă. Am văzut o maşină. La mal, ca şi cum ar fi încercat
să se protejeze de imensitatea cerului, a mării şi a nisipului,
stătea grupată o familie de albi, formată, din câte îmi
dădeam seama, doar din femei şi copii. Un bărbat, în mod
clar din acelaşi grup, se aşezase mai încolo, pe nisip. Un
bărbat sufocat de femei. Am înaintat unul spre celălalt. S-a
apropiat de mine şi mi-a spus complice:
— Ai fost în tabăra lui Gurudeva?
— Tocmai l-am văzut. Sunt fiul lui.
— Aha! Deschampsneufs mi-a zis că o să te duci la el.
— Fiu-său m-a invitat să luăm ceaiul împreună.
Nu avea mai mult de patruzeci de ani, dar
avea acea înfăţişare vlăguită a celui care îşi descoperă
devreme menirea în viaţă şi poate deja privi înapoi spre
uluitoarea experienţă acumulată în ultimii douăzeci de ani.
— Cum ţi-a plăcut bătrânul Des ? m-a întrebat.
— E de treabă.
— Ţi-a povestit despre stră-stră-bunica lui?
— Da, am auzit despre ea.
— Săracul Deschampsneufs!
— Nu îmi dau seama cum l-ar putea numi cineva
„sărac" pe Deschampsneufs.
— E trist, totuşi. Are chestia aia franţuzească.
— Ştiu.
— Dar, bineînţeles, după cum ştii, Nigerul e un afluent
al Senei.
A rostit propoziţia până la capăt; nu era prima dată
când o auzeam. Am simţit că mă sufoc. Aveam nevoie de
aer curat. îmi doream să fiu printre oameni cu un alt fel de
temeri.
— Des mi-a spus că pleci în străinătate la studii.
Folosise exact formularea din ziare. Cârlionţii

129
anemici îi căzuseră peste fruntea palidă, deasupra ochilor
ascunşi de ochelari.
— Ştii, poate părea ciudat, dar eu n-am fost niciodată
în străinătate. Toţi prietenii mei au plecat şi s-au întors cu
poveşti despre cât de minunat a fost. Dar am observat că
absolut toţi se întorc. Ascultă-mă pe mine, băiete, locul
ăsta e un paradis.
Din nou acel cuvânt.
— Bănuiesc că o să faci şi tu ca toată lumea şi o să te-
ntorci acasă cu o albitură.
Din nou acel cuvânt.
Şi-a dus mâna la frunte să dea la o parte buclele rebele.
I-am studiat venele. Mi s-au părut că arată ca harta unui
râu. Albitură: învăţasem să înţeleg acel cuvânt. Nigerul e
un afluent al Senei, aici, în paradis. Aer curat! Fuga! Spre
temeri mai mari, spre oameni mai mari, spre locuri mai
mari, spre continente cu munţi de cinci mii de metri şi râuri
atât de late, că nu poţi vedea malul opus, spre călătorii care
durează două zile şi-o noapte. Rămas-bun acestei mări
pângărite, care ne încercuieşte din toate părţile!

Prietenii mei de la Colegiul Isabella Imperial

organizaseră o masă în cinstea mea. Gestul m-a copleşit.
Era drăguţ să aflu că, după ce dădusem greş în toate
relaţiile mele cu oamenii, mai aveam încă prieteni care
voiau să marcheze într-un fel plecarea mea. Prea drăguţ,
prea tulburător. Când a venit Hok să mă ia cu maşina la
restaurant, am inventat nişte scuze. N-aş putea să explic de
ce m-am hotărât în ultimul minut că nu mai vreau să mă
duc. A fost, fără îndoială, un impuls copilăresc: teama de
un mare eveniment, teama de

130
 apropiere şi prietenie, un sentiment otrăvitor de
nepotrivire, dorinţa de a fi lăsat singur cu acea durere
neaşteptată, fără nume. Nu ştiu. Mi-a fost ruşine şi mi-a
părut rău imediat după ce a plecat să le transmită refuzul
meu celorlalţi. A doua zi dimineaţă a venit şi mi-a adus
cartea pe care mi-o luaseră cadou. O semnaseră toţi; nişte
semnături cochete, pe care le reinventau constant. Fete
Champetre : Picturile lui Watteau şi Fragonard. Am
presupus că alegerea cadoului fusese lăsată în seama lui
Deschampsneufs.
Doar când eram pe vapor, deja departe, am dat peste o
bucată îngustă de hârtie, ascunsă printre pagini. Era un
mesaj bătut la maşină şi nesemnat: într-o zi ne vom întâlni
din nou şi într-o zi... L-ani bănuit pe Hok, din cauza
maşinii de scris şi pentm că hârtia era aidoma celei folosite
în redacţiile de ziar. M-am simţit ca atunci când luasem
ultimul prânz în familie. Până la urmă, există ceva în
aceste ocazii regizate, în acest sentiment formal. Acest
mesaj care se termina cu puncte de suspensie ajunsese la
mine în mijlocul oceanului, ca să-mi demonstreze că toate
ideile mele despre naufragiu fuseseră false, să-mi spună că,
împotriva voinţei mele, îmi creasem un trecut personal, că
tiparele fericirii sau nefericirii fuseseră mai mult sau mai
puţin statornicite.
Mă gândeam la Columb în timp ce, ceas după ceas, zi
după zi - fără pauze de noapte, după cum mă aşteptasem,
de altfel —, străbăteam oceanul nesfârşit. Vântul pulveriza
crestele valurilor în curcubeie de spumă. Lumina soarelui
se estompa şi apoi dispărea; dispăreau şi curcurbeiele. Mă
gândeam la lumea aceea care, pe măsură ce mă îndepărtam
de ea, devenea din ce în ce mai puţin ştiută, din ce în ce
mai puţin reală. Gata cu fricile prosteşti: nu aveam să mă
mai întorc niciodată.
Şi iată-mă, doar patru luni mai târziu, cum stăteam în
mansarda unei pensiuni din High Street, în Kensington,
căreia îi spuneau hotel, ţinând în mână fotografia unei
tinere şi mă rugam pentru cm strop de nemurire, pentru un

131
 7
remediu împotriva unei dezordini şi mai mari, a unui
naufragiu şi mai mare, pe care deja îl trăisem.

132
M
i-am dorit atunci să mă întorc la fel de întreg precum
plecasem. Deşi un început este puţin probabil şi, deşi
lumea continuă să fie un construct personal, plecarea este
plecare. Creează o ruptură; osul trebuie să fie sudat la loc
de fiecare dată. Eram la Londra, aşteptând să-mi revin,
aşteptând-o pe Sandra, norocul meu, când am auzit că
tata a murit. Vestea a venit printr-o scrisoare prudent
scrisă a surorii mele. M-am dus la biblioteca Consiliului
Britanic, un loc unde nu mai fusesem de multă vreme, să
arunc o privire peste ziarul nostru local. Ceea ce nu se
întindea nici măcar pe-un paragraf într-un ziar londonez,
era titlu de prima pagină în Isabella Inquirer, cu
fotografii din tabăra unde fusesem şi eu odată şi care
acum îmi părea necunoscută şi stranie, înconjurată de
poliţişti şi oficiali. Tata fusese împuşcat, ca şi femeia care
era cu el. Arma folosită era un Luger. O asemenea veste
presupunea o reacţie oarecare, un sentiment şi opusul
sentimentului. Am umblat bezmetic pe străzi. Mai târziu
am fost la o prostituată. Vestea îmi tresălta în fiecare
fibră. Dar am păstrat-o la urmă. Reacţia ei uşuratică, de
afecţiune şi reproş, era tot ceea ce puteam aştepta de la
ea. Şi, mai târziu, în încremenirea nopţii, am plâns la
pieptul Sandrei. Deodată, mi-am dat seama că eram
pregătit să mă întorc. Am plecat din Avonmouth. Era în
august, dar bătea un vânt destul de rece.
Pescăruşii se legănau uşori ca pluta printre gunoaiele din
port. Ne-am îndreptat spre sud şi am navigat timp de

133
treisprezece zile.

134
PARTEA A TREIA
136
 1

/V

I
n timp ce scriu, propria mea perspectivă asupra
lucrurilor pe care le-am făcut se deformează. Am spus că
partea activă a vieţii mele, căsătoria mea şi cariera mea
politică ce a urmat şi care se pare că a fost generată de
ea, a avut loc între paranteze. Atunci aveam impresia că
nu sunt decât nişte inepţii, nişte evenimente arbitrare şi
fantastice care îmi scăpaseră de sub control. Acum,
încercat de acest sentiment al deşertăciunii şi de regretul
de a fi ratat acele ocazii, am început să mă îndoiesc de
asta. Nu sunt sigur că orice întâmplare, de la un anumit
nivel încolo, poate fi complet arbitrară sau fantastică sau
contrafăcută. Mă îndoiesc că personalitatea se poate
construi din percepţiile celorlalţi. Personalitatea rezistă,
este unică şi indivizibilă.
fr Sandra m-a privit ca pe un soţ. Avea dreptate. A văzut
ceea ce era de văzut. Mă gândesc la ziua în care a plecat.
Era în timpul unei călătorii pentru cumpărături la Miami.
Era tipul de pelerinaj care în grupul nostru se statornicise
ca fiind extrem de „la modă". Femeile noastre se
întorceau din astfel de călătorii încărcate cu pachete
voluminoase şi ciudat ambalate şi cu numărul la zi al
ziarului Miami Herald: nişte siluete cu ochelari de soare,
coborând precipitat din avionul pan-american, ca într-o
reprezentaţie. Pentru mine era un moment al unui alt tip
de spectacol: avionul, simbolul cinematografic, Bogart
în Casablanca, înveşmântat

1
 în balonzaider şi singur pe pistă, în timp ce Dakota
decolează în noapte.
După aceea m-am întors la casa romană. Am trecut
pe lângă piscină, unde fântânile arteziene curgeau
zgomotos şi albastre, şi de data asta, mă gândeam, fără
să le mai asculte nimeni. M-am dus în camera ei şi m-
am uitat prin sertare. Nu era nici un indiciu că ar
intenţiona să se întoarcă. Mai rămăseseră nişte pantofi,
pe care îi abandonase pentru totdeauna, şi nişte rochii pe
care nu le mai purtase de multă vreme. Am luat în mână
unul dintre pantofi şi am studiat tocul ros şi crăpăturile
minuscule în piele. I-am mângâiat rochiile. Eram destul
de ameţit de whisky şi gesturile mi s-au părut potrivite
pentru acel spectacol privat pe care îl puneam în scenă.
Doar mai târziu, minute întregi mai târziu, când
sunetul neîntrerupt al artezienelor a devenit insuportabil
şi sentimentul de uşurare pe care îl alimentam a
dispărut, doar atunci mi-am dat seama că gestul - oricât
de egoist şi de teatral ar fi fost - de a dezmierda pantofii
şi rochiile abandonate ale Sandrei avea în el un sâmbure
de adevăr. La fel cum avusese şi celălalt gest, când mă
aflam în acea Londră a luminilor fermecate, în ziua
primei mele ninsori, ţinând în mână fotografia
mototolită a unei fete necunoscute şi dorindu-mi pentru
o clipă să o pot proteja de înjosirile viitoare.
Cariera mea politică a fost întocmai ca acel gest. Am
crezut sincer că nimic în viaţă nu mă pregătise pentru
acel moment. M-am purtat până la sfârşit ca şi cum
ceilalţi n-o priveau decât ca pe o altă formă a
dandysmului de care mă făceam vinovat. Ce eroare
criminală! îmi exageram frivolitatea, chiar şi faţă de
mine însumi. Căci îmi dau acum seama că tot ce am
descris au fost copilăria şi tinereţea unui anumit soi de
lider, a unui politician sau cel puţin a unui agitator. I-am
surprins

2
izolarea, durerea sa complexă, frenezia lui stranie. Şi
mai cred că am subliniat, poate tocmai în această
frivolitate proclamată, în această lipsă de raţiune şi
echilibru, sentimentul profund de irelevanţă şi
intruziune, completa lui nepotrivire în rolul în care
fusese atras, şi eşecul lui inevitabil. De la gesturi teatrale
la dezordine: iată tiparul.

îmi fusese pregătit un nume care avea să se

dovedească neaşteptat de puternic. Era un nume pe care
încercasem să-l neg. Fusese singurul lucru pe care l-am
ţinut secret de Sandra, resimţindu-mi numele ca pe o
diformitate la care se putea referi oricine în orice
moment. Acum numele mă cerea. Şi, o dată cu acest
nume, a reapărut şi acea relaţie incomodă pe care o
avusesem cu Browne şi pe care am crezut că o lăsasem
în urmă pentru totdeauna când am plecat la Londra.
Am stat amândoi la Londra în acelaşi interval de
timp, dar interesele noastre nu au coincis niciodată - îmi
imaginez că Browne devenise un pui de politician feroce
şi se ducea consecvent la întâlnirile publice — şi nu l-am
întâlnit decât o dată. S-a întâmplat lângă staţia de metrou
Earl’s Court. Era foarte grăbit, cu balonzaidul fluturând
după el, şi a strigat la mine în timp ce treceam unul pe
lângă celălalt, fără să se oprească:
— Ce mai faci, omule, ce mai faci ? Ştii ce tocmai
s-a întâmplat? Curva aia m-a scuipat!
— Te-a scuipat?
— Da, omule, m-a scuipat.
Ne-am despărţit; el a luat-o grăbit pe drumul lui şi
asta a fost tot. A fost ca şi cum tocmai mă văzuse cu
câteva ore înainte şi urma să ne întâlnim iar peste alte
câteva ore. Era foarte vesel, având în vedere ce-mi
spusese. N-am fost sigur dacă a inventat toată istoria,
dacă auzise despre cum o duceam eu şi voia să fie ironic,
dacă m-a confundat

3
cu altcineva sau dacă povestea era adevărată şi era încă
în stare de şoc. Se grăbea tare, după cum am spus. Dar
mi s-a părut, chiar şi după acea întâlnire fulgerătoare, că
Londra îl schimbase, la fel cum mă schimbase şi pe
mine. Era mai senin şi mai liber decât fusese în clasa a
şasea.
Mai târziu, pe insulă, devenise un soi de personaj
aparte, aşa că acea imagine i se potrivea. Browne
întruchipa un anume fel de personaj. Oamenii ca el erau
singurii pe care în insulă îi puteam asemăna cu poeţii,
renegaţii şi rataţii interesanţi; erau genul de oameni pe
care-i preţuiam. El era un bun exemplu al acestui
stereotip: un om din popor, un bursier care nu se
descurcase prea bine, iar acum se sălbăticise. Renunţase
la slujba lui de profesor şi devenise pamfletar. Scria
articole pentru Inquirer, se războia cu editorii şi facea
aceste lupte subiectul altor şi altor pamflete. Câteodată
era autor, altă dată era editor, dar de cele mai multe ori
era vorbitor neobosit în barurile pe care le frecventau cei
din clasa de mijloc.
$ Vorbea mai bine decât scria. Discursurile lui erau
intense, dar, în mod ciudat, întotdeauna negative.
Analiza situaţiile cu acurateţe şi entuziasm. Acorda însă
importanţă egală tuturor detaliilor. Era încântat să
analizeze febril fiecare episod care se succeda. A fost
salvat de atitudinea sa ambivalenţă faţă de subiectul pe
care-1 exploata cel mai mult: suferinţele rasei sale.
Scrisese un pamflet virulent, îndreptat împotriva tuturor,
despre forma craniului negrilor, exteriorizându-şi astfel
ceva din mânia stârnită de un articol pe care îl citise într-
o revistă americană. încă una din poveştile lui preferate
pe care le spunea în baruri - îi plăcea să imite accentul
aristocraţiei britanice — era cea a căpitanului englez al
echipei de cricket, un bărbat destul de dezorientat, dar
onest, care în anii 1880 telegrafiase la Londra
următoarea veste: Am fost

4
învinşi de echipa locală, din care şase erau negri. Şi tot
Browne a fost cel care, în timp ce milita pentru
suplimentarea slujbelor pentru negri la compania de
Radio şi Telecomunicaţii, susţinea, de asemenea,
excluderea lor din bănci. Spunea: „Dacă aş şti că de
banii mei se ocupă un negru, n-aş dormi prea liniştit".
Când venea vorba de cei nefericiţi şi îndureraţi,
devenea, fără îndoială, serios. Era înverşunat doar în
scrierile lui. Nu lăsa impresia, ca atâţia alţii, că se
bazează pe încrâncenarea tacită şi crescândă ca sursă a
puterii pe care avea s-o dobândească. Poate că, în timp
ce vorbea, încerca, fără să-şi dea seama, să-şi flateze
ascultătorii, căci Browne prefera, acum mai făţiş decât la
şcoală, compania celor de alte etnii. Poate că avea
nevoie de martori complet străini cărora să le
demonstreze propria lui realitate şi să valideze durerea
pe care o analiza atât de minuţios. Sau se poate să-i fi
fost frică să fie singur cu suferinţa lui şi îşi putea face
remarcată inteligenţa numai în prezenţa celorlalţi.
Frenezia lui părea un lucru atât de intim! Asta era ceea
ce aşteptam noi de la poeţii noştri şi, probabil, de la
măscăricii noştri. Era irezistibil, întotdeauna existau
oameni care să-i sprijine cele mai scandaloase acţiuni.
Chiar şi eu luasem coperta pamfletului despre craniul
negrilor drept o reclamă: Crippleville este o suburbie.
Când a venit la casa romană să mă convingă să port
numele tatei, îşi lăsase barbă şi era editorul unui ziar
care se chema The Socialist. Barba i se potrivea cu faţa
prelungă şi cu trupul zvelt. îi ascundea negul de pe
bărbie şi-l făcea să pară mai puţin clovn. Cred că acesta
fusese singurul motiv pentru care o lăsase să crească. N-
avea nimic de-a face cu ziarul în sine care, după primul
număr în care îşi expuseseră pe larg politica, nu a mai
avut aproape deloc inflexiuni socialiste. Browne îşi
făcea

5
 întotdeauna cunoscută orientarea politică a fiecăreia
dintre scrierile sale. Era pamfletar. Din momentul în
care îşi prezenta politica, ziarul în sine nu îl mai interesa
şi singurul lucru pe care-1 mai făcea era să găsească
reclame, ca să şi-l poată vinde. Cu timpul, începuse să
scrie tot mai dezlânat şi fără vlagă lucruri care semănau
tot mai mult a bârfă, astfel încât cititorii rămâneau cu
impresia că editorul ziarului nu avea probleme doar să
găsească reclame, ci şi să găsească ce să scrie între ele.
Cam în faza aceasta se găsea The Socialist când a
venit Browne să mă vadă. Mi-a zis că are un plan şi o
idee. Planul era ca eu să investesc nişte bani în ziarul lui
sau în orice alt ziar ne-am fi hotărât să punem pe
picioare împreună. Ideea era ca The Socialist să
aniverseze exodul docherilor din oraş, iar eu să scriu
editorialul despre tatăl meu.
Unele idei ne copleşesc prin simplitatea lor. Ceea ce
mi-a trezit interesul a fost în primul rând că îmi puteam
face cunoscut numele hindus şi apoi m-a încântat ideea
unei reviste. Entuziasmul meu întâi l-a surprins, iar apoi
l-a însufleţit pe Browne. A început să gesticuleze în acel
fel atât de binecunoscut mie — îşi frământa mâinile,
bătea cu arătătorul în masă, se foia în scaun de parcă
tocmai rostise ceva plin de miez. A redevenit interesat
de propriul ziar; părea că se apucase să coacă o nouă
declaraţie detaliată a politicii editoriale. Perspectivele i
se lărgiseră. Vedea The Socialist ca pe un ziar
internaţional şi vorbea despre necesitatea de a avea o
editură „naţionalistă" în zonă. Ăsta era unul dintre
planurile pe care le menţiona adesea şi era exact genul
de aranjament în care se arunca fără să se gândească.
Chiar şi aşa entuziasmat cum eram, tot mi-am dat seama
că propunerea lui de afaceri nu avea nici o noimă.

6
L-am adus înapoi la discuţia despre The Socialist şi
numărul aniversar.
Şi acolo, în casa romană — unde pregătisem scena
pentru o cu totul altă ocazie - am încheiat o înţelegere.
Masa şi scaunele de rafie albă şi albastră din Hong
Kong, băuturile, piscina luminată, ediţia Loeb a lui
Marţial: toate astea erau menite mai puţin să-l
copleşească pe Browne, cât să creeze o imagine a unui
om care, în ciuda tuturor bârfelor despre întâmplările din
viaţa sa privată, îşi găsise un anumit echilibru. Prezenţa
volumului lui Marţial poate fi uşor explicată. Mă
apucasem din nou de latină. Pentru mine era ca un fel de
terapie. Să învăţ în paşi mici o limbă moartă şi extrem de
precisă, prin intermediul unui autor puţin pretenţios ca
scriitură, era pentru mine curios de reconfortant.
Necesita efort, îmi umplea timpul, mă ajuta să trec de la
o zi la alta.
Starea pe care o încercam ar putea explica acel
entuziasm faţă de o idee care le-ar fi părut absurdă foarte
multor oameni de pe insulă şi care mie mi s-ar fi părut,
cu doar câteva luni în urmă, o jignire. Eram, în acelaşi
timp, şi prizonier al relaţiei speciale pe care o aveam cu
Browne, acel soi de înţelegere reciprocă ce a luat
naştere, a continuat şi a dispărut dintr-o neînţelegere.
Resimţeam relaţia noastră ca pe-o povară şi niciodată
când ne-am întâlnit n-am reuşit să scap de stângăcia şi
ruşinea pe care credeam că le îngropasem o dată cu
copilăria. De data asta, situaţia mă flata într-un fel. Avea
nevoie de martori străini cărora să le dovedească propria
realitate. Pentru mine, o dovadă la fel de solidă era
modul frust în care se purta întotdeauna; era ca un fel de
generozitate. El mă privea ca pe un om complet, încă de
pe vremea colegiului. îşi amintea cuvinte, idei,
întâmplări. Toate astea formau un întreg. Mi-a arătat o
imagine a mea pe care m-a asigurat că încă o analizează.
Acesta era

7
felul lui de generozitate şi pentru mine era o uşurare
după provocările şi conflictele constante din interiorul
grupului din care făceam parte eu şi Sandra. Aşa că
vechea prietenie dintre mine şi Browne a fost reluată. M-
a invitat să-i împărtăşesc suferinţele. Mi-a arătat de la
început care avea să fie rolul meu. Nu l-am respins. Cum
aş putea să privesc ceea ce a urmat ca pe o trădare?
Nici măcar la prima noastră întâlnire din casa romană
nu am reuşit să-mi înfrâng complet stânjeneala. La fel
cum odată îmi văzusem numele ca pe o diformitate
fizică, tot aşa mi se părea acum că am un trecut pe care
Browne l-ar putea aduce oricând în discuţie. Cu toate
astea, nu m-a întrebat nimic despre Sandra şi nu a făcut
nici un comentariu despre casa romană. Doar stânjeneala
mea mă făcea să mă gândesc, în timp ce vorbeam, că nu
ştiu mai nimic despre viaţa lui privată, că îmi era
imposibil să mi-1 închipui, chiar şi numai în minte,
acasă la el, relaxat. Un amănunt a acutizat această stare.
La un moment dat, pentru că barba începuse să-l irite, şi-
a şters cu o batistă porţiunea inflamată de lângă mărul
lui Adam şi apoi şi-a pus batistă pe gât, în aşa fel încât
barba să nu-i mai atingă pielea iritată. Un gest destul de
enervant: începeam şi eu să simt picăturile de sudoare
care îmi alunecau pe gât. Am făcut o oarecare remarcă la
barba lui. A etichetat-o, în felul lui repezit şi autoironie,
ca fiind „barbă de negru". Nu ştiam ce trebuie să înţeleg
din asta. Pe urmă mi-a spus că, în toţi cei trei ani
petrecuţi la Londra, nu s-a dus niciodată la frizer. Nu era
o problemă, pentru că părul negrilor nu creşte niciodată
prea lung.
Am crezut că glumeşte. Mă mai întreb şi acum dacă
a fost sau nu aşa: nu e în nici un caz un subiect pe care
să-l discuţi cu nonşalanţă. în momentul în care m-a uluit
un asemenea detaliu fizic care nu ar fi surprins pe
nimeni altcineva în

8
această insulă pe care acum o revendicam ca fiind a
mea, am avut revelaţia faptului că acum sunt supus unei
mitologii cu totul noi, tenebroasă şi necunoscută şi unui
şir de lumi interioare în care nu voiam sub nici o formă
să intru. Joe Louis, Haile Selassie, Iisus, neghiobul ăla
negru, copilul-cântăreţ-clovn: dezgustul şi panica din
copilărie au reînviat cu şi mai mare putere. Browne
îndreptase deja discuţia spre editura lui naţionalistă ;
auzeam artezienele stropind totul în jur şi, amintindu-mi
de soliditatea casei mele romane, fiorul de panică tribală
a trecut. Fusese un amănunt, ca acelea care apar în
mintea unui om care se îneacă: şi a rămas cu mine.
Articolul despre tata pentru The Socialist s-a scris
practic de la sine. Am terminat într-o singură seară. Mi-a
fost uşor pentru că, îmi dau acum seama, a fost primul
text pe care l-am scris. Toate cele care au urmat au
devenit din ce în ce mai dificil de scris, deşi nu mi-am
pierdut niciodată uşurinţa. în acel moment, în timp ce
stiloul îmi alerga pe hârtie, m-am gândit că propoziţiile
curg în ordine şi fără greşeală pentru că, de fapt, făceam
o mărturisire, proclamam un nume, îmi ispăşeam
păcatele. Nu sunt scutit de ironie: articolul nu a fost mai
mult decât o născocire. A fost creaţia unui om proaspăt
convertit, unui om metamorfozat care de-abia se
confruntase cu o nouă imagine despre sine. A fost prima
dintr-o lungă serie de scrieri asemănătoare: echilibrate,
imparţiale, în care adevărul final era evitat până când se
pierdea printre rânduri. Să scriu această carte a însemnat
mai mult decât desprinderea de aceste articole, a fost o
încercare de a recupera acel adevăr pierdut.

Şi astfel a luat naştere mişcarea noastră politică, într-

un mod meschin şi absurd, o dată cu publicarea
numărului aniversar din The Socialist. Gândiţi-vă

9
ce agitaţie am provocat. Gândiţi-vă ce putere ciudată
avea numele meu. Adăugaţi la asta reputaţia mea de
dandy şi renumele şi mai înspăimântător de foarte tânăr
„milionar de Isabella", care „muncea tare şi juca tare“.
Gândiţi-vă la imaginea lui Browne, care era un renegat,
un „romantic" şi-un radical, care nu-şi putea materializa
acest har pe insula noastră. Iată cum, deşi ca indivizi nu
aveam nici cea mai vagă forţă politică, ne completam
unul pe celălalt şi împreună lăsam impresia unui miracol
imposibil de infirmat. Unele idei ne copleşesc prin
simplitatea lor. în trei luni - după doar şase numere din
The Socialist, de ale cărui finanţare şi administrare mă
ocupam acum eu — ne-am găsit în mijlocul mai degrabă
al unei nelinişti politice, decât al unei redeşteptări
politice, şi ne-a revenit sarcina să-i dăm o oarecare
direcţie.
Se mai întâmplase la fel şi în alte douăzeci de ţări.
Nu am de gând să exagerez în privinţa realizărilor
noastre. Mai devreme sau mai târziu s-ar fi întâmplat
probabil acelaşi lucru, cu sau fără noi. Am putea însă să
ne lăudăm că am avut curajul s-o facem. Trebuie
înţeleasă natura vieţii politice din insula noastră. Eram o
colonie, eram administraţi şi depindeam de
generozitatea altora. Atâta vreme cât nimeni nu punea
sub semnul întrebării această dependenţă, politica
noastră nu putea fi decât o glumă. Un om ca tata, oricât
de excentric ar fi fost el, trecea drept unul care ne
tulburase, temporar, această tihnă. Se încadra în acest
tipar al dependenţei, la fel ca şi cei care i-au urmat şi au
profitat de constituţia destul de sumară la care ni se
dăduse dreptul chiar înainte de sfârşitul războiului.
Politicienii noştri erau antreprenori, negustori din oraşe,
fermieri din sate, oameni înguşti care nu erau capabili să
propună nici o strategie coerentă, singurul lucru pe care-
1 puteau oferi fiind ei înşişi. Nimeni nu avea o părere
prea

10
bună despre ei. Le apăreau foarte des în ziare numele şi
pozele, dar erau consideraţi personaje oarecum ridicole;
circulau constant tot felul de poveşti ruşinoase, despre
cât de analfabeţi şi corupţi erau.
Să intri în politică nu era pe atunci o decizie atât de
uşoară pe cât ar părea acum. Am fi putut lăsa foarte uşor
impresia că suntem în competiţie cu politicienii
consacraţi, iar asta ar fi fost o greşeală dezastruoasă. Ne-
am fi acoperit de insulte şi batjocură. Aşa însă i-am
ignorat. Am spus că erau morţi şi neimportanţi. Nu
numai că făceam publică o glumă deja binecunoscută,
dar eram confirmarea a ceea ce se credea a fi necesar şi
posibil. Aveam resursele - propria noastră inteligenţă şi
susţinerea pe care ne-o ofereau ceilalţi — să punem
întregul sistem sub semnul întrebării. Am negat putinţa
competiţiei şi, într-adevăr, nu era nici urmă de aşa ceva.
Am ieşit pur şi simplu în faţă - eu şi Browne şi The
Socialist, toţi împreună - şi am reuşit să punem capăt
vechii ordini. Asta a fost tot.
Curaj: e tot ce vreau să revendic pentru stadiile
incipiente ale mişcării noastre. E nevoie de curaj să
distrugi un sistem, oricât de anemic ar fi, în care ai
crescut. Nu am văzut această slăbiciune a sistemului ca
pe un anumit fel de ordine propice situaţiei noastre. Nu
aveam să ne dăm seama de asta decât atunci când o
distrusesem deja. Cu toate astea, această uzură nu ne
reprezenta şi, deci, nu putea dura. Am făcut noi ceva
atunci? Sau ne-au făcut alţii pe noi? Când am terminat
ce-ncepusem nu mai era posibil pentru cineva ca bunicul
meu dinspre mamă, de exemplu, să fie membru delegat
în Consiliu, să-şi păstreze poziţia şi să fie „în siguranţă"
într-o situaţie care, atunci când s-a terminat totul,
necesita un anumit spirit de aventură, şi din această
poziţie să se lupte,

11
printr-o suită de acte caritabile şi alte opere de
binefacere, să obţină vreo decoraţie sau vreun titlu.
Ştiu că scriu din ambele perspective. Nu pol face
altfel. Tatăl mamei mele era fără îndoială un personaj
lipsit de demnitate şi un obiect facil do satiră. Şi totuşi
spre sfârşit, după legile vechii noastre orânduiri, a
cunoscut bunătatea şi compasiunea. Şi nici nu a fost
vreodată la fel de ridicol precum cei pe care i-am numit
în locul lui: oameni tară talent şi fără succes, cu excepţia
priceperii notorii de a reuşi să controleze anumite
segmente de populaţie, oameni neproductivi şi fără
imaginaţie care se remarcă doar printr-un exces do
înverşunare, acea înverşunare de care este în stare orice
funcţionar fără aptitudini. Cu această înverşunare
răspundeau ei chemării noastre. Iar în acest răspuns al
lor noi vedeam succesul chemării noastre şi adevărul ei!
Cum ne puteam da seama, când noi înşine făceam
parte din acest tipar? Nu-i puteam vedea decât pe
ceilalţi. Ii vedeam, îmbrăcaţi în costumele lor noi chiar
şi în zilele cele mai fierbinţi. Observam grimasele
prosteşti pe care şi le pregăteau, ca să nu li se poată citi
pe faţă cât de încântaţi erau de gloria pe care şi-o
câştigaseră. îi zăream ieşind din restaurante însoţiţi de
„secretarii" lor. îi vedeam îmbrăcaţi în cămăşile lor cu
mânecă scurtă — costumele fiind agăţate ostentativ pe
cuierele de la geam —, cum erau duşi în maşinile lor
date de guvern şi însemnate cu litera M, pe a cărei
prezenţă insistau, ca să-şi proclame statutul lor de
miniştri. Maşina, cămăşile cu mânecă scurtă, hainele pe
cuier: această modă s-a extins repede printre cei din
administraţia civilă şi ar putea fi considerată parte din
revoluţia noastră. La întrecerile sportive, stăteau
întotdeauna în primele rânduri din tribună şi, cu cât
treceau lunile, le

12
puteai admira straturile de grăsime adunate pe ceafa,
efectul bunăstării şi al lipsei de mişcare. Şi, întotdeauna,
erau o mulţime de poliţişti care roiau în jurul lor.
Erau oameni uşor de speriat, colegii ăştia ai noştri.
Le era frică de zonele rurale, le era frică de întuneric,
începuse să le fie frică tocmai de acei oameni de voturile
cărora depindeau. Oamenii care au dobândit fără nici un
motiv însemnele puterii ajung să se teamă că ar putea
pierde aceste distincţii. Sunt atât de nesiguri tocmai
pentru că ştiu că mai există o mulţime de alţii ca ei. Din
această slăbiciune am creat drama. Tatăl mamei mele,
cel puţin, pentru că n-a cerşit niciodată un vot, n-a cerşit
nici protecţia altcuiva. Măcar el ştia cât de solidă îi este
poziţia şi ştia şi cum ajunsese acolo.
Curaj. E nevoie de curaj ca să distrugi, pentru că
trebuie să ai deplină încredere în capacitatea ta de a
supravieţui. Nu m-am gândit niciodată, în acele zile de
început, la supravieţuire. Nu am considerat-o niciodată o
problemă. Când mi-am dat seama de asta, a fost prea
târziu. Pentru că pe-atunci mie deja încetase să-mi mai
pese.

13
 2

)fO e mai întâmplase şi în douăzeci de alte locuri, kJ de

ţări, de insule, de colonii sau teritorii aceste cuvinte cu
care ne jucăm, închipuindu-ni-lo similare şi gândindu-ne
că dacă îl vom folosi pe unul anume şi nu pe celălalt,
putem schimba adevărul. Nu pot pretinde că situaţia
deplorabilă în care ne aflam a fost unică. Găsesc chiar şi
în ziarele de azi descrieri de evenimente şi împrejurări în
care, dacă aş schimba personajele şi meleagurile, m-aş
potrivi de minune. Se vorbeşte despre ritmul
schimbărilor politice postbelice. Nu e ritmul unei creaţii.
La fel cum nu poate fi nici ritmul unei distrugeri.
Ambele cer timp. Ritmul evenimentelor, aşa cum văd eu
lucrurile, e pur şi simplu cel al unui haos căruia i s-au
fixat nişte limite. Vorbesc, bineînţeles, despre locuri ca
Isabella, lăsate la voia întâmplării, dar fără să fie totuşi
complet abandonate, unde acest haos controlat ajunge să
semene în cele din urmă, după discursuri impetuoase şi
deportări simbolice, cu o ordine constantă. Haosul
sălăşluieşte în interiorul tuturor lucrurilor.
N-am să zăbovesc prea mult asupra detaliilor
mişcării noastre. Nu pot vorbi despre această mişcare ca
fiind un fenomen generat de personalitatea mea. De fapt,
nici nu mă pot referi la acest eveniment ca la un lucru
personal. Politicianul operează doar cu abstracţiuni,
chiar şi atunci când e vorba de el însuşi. E un om care s-
a desprins din sine

14
însuşi şi s-a separat de personalitatea sa, de care însă
devine conştient din când în când. Nu m-am mai ocupat
de Crippleville, am abandonat studiul latinei. M-am
dedicat în totalitate ziarului The Socialist şi organizaţiei
de partid. Era exact genul de muncă administrativă pentru
care mă născusem. Dar - fără a ţine seama de ceea ce s-a
întâmplat înainte - n-aş fi sincer faţă de mine însumi dacă
n-aş recunoaşte că povara acestei munci a fost îndulcită de
conştiinţa faptului că devenisem o figură publică, şi încă
una foarte îndrăgită. Era exact imaginea pe care o ghicise
Browne: bărbatul bogat şi faimos care trece de partea
celor săraci, care se pare că a renunţat la bani şi la vechii
săi parteneri, care are deodată revelaţia adevărului — îmi
dădeam acum seama cât de irezistibil trebuia că a fost. Şi
aşa, deşi datele problemei erau cu totul altele, dandy-ul
londonez a fost readus la viaţă. Ştiam exact cât de iubit şi
de batjocorit va fi şi mi-a plăcut în acele zile de la început
să fac acest rol. Nu mai trăisem nimic asemănător.
Iată cum prindea viaţă spectacolul nostru. Imaginaţi-
vi-1 pe Browne, liderul, în hainele lui neglijente de
reporter energic şi entuziast, care trece cu uşurinţă în
dialectul local, de obicei ca să amuze sau ca să insulte. Şi
lângă el iată-mă pe mine, la fel de elegant în vorbă ca şi în
înfăţişare : îmi cunoşteam bine rolul. Imaginaţi-vă
întrunirile publice pe care le ţineam în pieţe sau în săli
închiriate. Imaginaţi-vă lungile drumuri pe şoselele
prăfuite de ţară pe care le făceam după-amiază târziu sau
seara, şi farurile care luminau trestia de zahăr de pe
ambele margini. Gândiţi-vă cum luau amploare întâlnirile
de partid din casa romană, solicitudinea funcţionarilor
negri de la diverse firme sau din administraţia civilă.
Inchipuiţi-vă interminabilele articole din Inquirer care
povesteau despre discursurile noastre. Imaginaţi-vă şi un

15
alt însemn al puterii şi al succesului: poliţiştii în
pantaloni scurţi din serj, care, pe măsură ce numărul lor
creştea, deveneau tot mai puţin agresivi şi din ce în ce
mai protectori. Bunăvoinţa lor era de-a dreptul
deplorabilă: erau la fel de amabili precum un gangster
care se trezeşte în mijlocul unei mulţimi de oameni
sofisticaţi şi manieraţi. Adăugaţi şi alte câteva amănunte
care să anime întregul tablou : lumina gălbuie care cade
pe feţele negre şi strălucitoare, bătrâna dementă din
mijlocul mulţimii care îşi urlă propriul ei mesaj
apocaliptic, torţele aprinse ici-colo şi pe care, pentru că
acum sunt una cu poporul, poliţia nu le va mai îndepărta
şi nici nu va mai încerca să le stingă.
Adăugaţi şi sudoarea negrilor - toţi numai ochi
strălucitori şi feţe care radiază — printre care ne facem
loc să înaintăm spre tribună, în ropote de aplauze, ei atât
de îndesaţi şi de masivi, noi atât de înalţi şi de zvelţi. Am
încercat să găsesc virtute în acest miros al sudorii pe
care altădată îl respingeam ; virtutea celor săraci, celor
exploataţi, celor asupriţi. Aceasta este vulgaritatea pe
care cei din mulţime o stârnesc atât în ei înşişi, cât şi în
cei care îi manipulează. Singura virtute pe care am găsit-
o în acel miros dezagreabil era virtutea celor care doar se
apără, a celor care nu pot fi mai mult decât gloată, a
celor cărora nu le pasă. Browne avea privilegiul de a fi
mai puţin sentimental.
— Vechiul bouquet d’Afrique! îmi mormăia la ureche
când treceam printre ei.
Alteori, când eram deja la tribună, îmi şoptea
ştrengăreşte:
Ş? — Ţi-ai luat lista de pariuri ?
Era un sentiment autentic, făcea parte din atitudinea
lui ambivalenţă. Dar era tot mai mult şi o încercare de a-
mi spune în stilul laconic pe care îl practicam de la o
vreme în discursurile noastre publice, de a mă asigura că
suntem ca unul.

16
 Mai sunt şi alte decoruri care trebuie construite, alte
amănunte ce trebuie incluse: lucrătorii imperturbabili de
pe plantaţii, asiaticii cu figuri pitoreşti care n-au chef să-
şi împărtăşească suferinţa şi zac neclintiţi pe marginea
drumului de ţară la apus, purtându-se politicos doar
datorită numelui pe care îl port. Cineva din partidul
nostru se luptă cu un microfon care nu funcţionează sau
cu o lampă cu presiune care nu vrea să se aprindă.
Vânzătorul îi vinde impasibil zahăr sau faină unei tinere
în magazinul lui întunecos şi misiunea noastră îl lasă
rece; în cele din urmă ne serveşte şi pe noi cu nişte bere.
Apoi urmează drumul de întoarcere prin acest ţinut
încremenit: nu se văd decât nişte lumini chioare în
casele cufundate în tăcere. Noroiul şi rădăcinile adânc
înfipte în pământ ne iau prin surprindere. Ne dăm foarte
bine seama cât de izolat este acel oraş în care ne aflăm
în siguranţă şi toate acele facilităţi care credem că ni se
cuvin. îi compătimim în tăcere pe acei oameni exotici pe
care i-am lăsat în urmă. Şi pentru că ne e milă de ei,
avem impresia că ne-am îndeplinit misiunea şi ne-am
servit cauza. Nu aveam nevoie decât de timp, să-i unim
pe toţi în suferinţă.
Imaginaţi-vă din nou casa romană plină de oameni.
Faceţi abstracţie de larma dinăuntru şi de veselia
debordantă. Rămâne acea răceală care pecetluieşte
soarta caselor care au fost abandonate în minţile
constructorilor înainte ca ei să le fi terminat în fapt. Până
nu apar noii locatari ca să le poată readuce la viaţă, în
aceste case nu se poate trăi. Amintiţi-vă bucătăria
impersonală şi mozaicul din camerele goale pe unde a
păşit o fată pierdută, cu trupul fraged, gândindu-se la
alte meleaguri şi la alte privelişti. Umpleţi acum aceste
camere cu o altă atmosferă, mai feminină, mai potrivită.
Este atmosfera pe care o creează devotamentul şi
loialitatea reciprocă, în care

17
cuvintele sunt blânde, iar afirmaţiile, oricât de inexacte
ar fi, nu sunt niciodată vehement contrazise, în care până
şi băuturile, servite de femei credincioase soţilor lor
merituoşi, fac parcă parte dintr-un ritual.
Cu timpul, s-a construit o adevărată fortăreaţă în
jurul nostru. Concurenţa avea şi ea propriii ei susţinători
şi, din câte ştiam, în culise se puneau la cale acte
criminale. în faţa porţilor au început să apară seara tot
felul de persoane dubioase. La început am crezut că sunt
poliţişti şi fără îndoială că la început au fost câţiva. în
timp, am început să le învăţăm figurile. Erau oameni de
rând, veniţi din oraş, fără să fie chemaţi, să ne apere. O
dată cu această fortăreaţă au apărut semnele dramei care
s-a clădit de la sine în jurul nostru. Când au început să
ne parvină relatări despre incidentele violente din
diferite zone ale insulei, paza din jurul nostru a început
şi ea să crească.
Se părea că ceea ce fusese început nu mai putea fi
oprit. Să fi fost vinovaţi noi, cei din interiorul fortăreţei?
în atmosfera feminină din camerele casei romane, noi
eram cu toţii numai devotament şi bunăvoinţă. Eram
solemni nu numai când mâneam şi beam, ci şi în relaţiile
curtenilor noştri, dintre bărbaţi chipeşi şi femei urâte,
dintre femei atrăgătoare şi bărbaţi respingători. Sexul era
un sacrificiu pentru cauză şi o promisiune a eliberării
care avea să vină: era atât de diferit faţă de irealitatea
acelei relaţii desprinse parcă din desenele animate, dintre
sora lui Browne şi iubitul ei, în care urâţenia nu atrăgea
decât urâţenie, legătură la care fusesem martor în acea
zi, singura dată, de altfel, când m-am dus la Browne
acasă, pe când eram amândoi elevi la Isabella Imperial. ^
Şi astfel, acele camere din casa romană în care îmi era
teamă să intru s-au deschis singure şi mă invitau
înăuntru. în această atmosferă, plăcerea nu

18
putea fi declarată cu voce tare. Relatările care ne
parveneau tot mai des, despre violenţele de stradă care
aveau un caracter rasial din ce în ce mai pronunţat, ne
înspăimântau. Eram deja destul de îngroziţi de noi
înşine, de modul în care ne agitam în nopţile împietrite,
în care zgomotul necontenit al artezienelor scotea şi mai
tare în evidenţă liniştea desăvârşită, de felul în care ne
evaluam progresul, ne scriam discursurile, ne planificam
călătoriile. Simţeam că descoperiserăm ceva bun şi
adevărat în noi. Noi, scriu. Probabil că noi şi simţeam.
Doar că această groază nu mă includea şi pe mine.
Pentru curtenii noştri, care erau bărbaţi şi femei cu
slujbe modeste de profesori sau de funcţionari publici,
era o teamă pe care nu o pot numi decât religioasă. Nu
exagerez : era o teamă la care eram şi impresionat şi
înspăimântat să fiu martor. Era acea groază a oamenilor
fără har care cred că, pentru simplul fapt că trăiesc
aceste spaime, au descoperit pe neaşteptate, în această
reacţie a celor simpli printre alţii asemenea lor, sursa
puterii şi regenerării pe care au aşteptat-o atât, fără să
îndrăznească să spere că o vor avea vreodată.
Nu-mi puteam da seama dacă şi Browne simţea
acelaşi lucru. Era la fel de implicat ca toţi ceilalţi. Şi
totuşi era mult mai vesel şi mai fără griji decât am fi
îndrăznit noi să ne arătăm. Ne întâlneam frecvent, dar n-
am mai reuşit niciodată să fim la fel de apropiaţi cum
fuseserăm în acea primă seară din casa romană. Era ca şi
cum fiecare dintre noi demonstrase atunci tot ce era de
demonstrat şi orice argumente ulterioare ar fi părut
redundante. Aşa încât am redevenit apropiaţi într-un
mod absurd, doar când ne aflam la tribună şi fiecare îşi
intra în rol.
După cum am spus, groaza curtenilor noştri mă
excludea. Câteodată mă gândeam: sunt prea încrezuţi,
cer prea mult de la mine. Şi totuşi nu

19
 puteam decât să le fac jocul şi foarte repede a venit
momentul în care am înţeles că o declaraţie care să ne
liniştească nu putea veni decât din partea altora — când
un vânzător ambulant asiatic a fost bătut sau când o fată
albă a fost insultată în numele mişcării. Toate astea
trebuiau lăsate deoparte. Erau doar amănunte. Acestea au
fost cuvintele mele. Le-am auzit preluate de alţii.
Adevărul pe care-1 susţinea mişcarea noastră se găsea în
casa romană, în fortăreaţa din interior, în paza acerbă de
afară. Tăcerea şi consimţământul meu îmi dovedeau
loialitatea faţă de această mişcare pe care o începusem.
Mai era şi vanitatea: trufia iniţiatorului care crede că stă
numai în puterea lui să controleze ceea ce a creat. Nu a
fost nici urmă de violare de sine în articolul pe care l-am
scris pentru The Socialist. Acolo spuneam că violenţa nu
era ceva nou pe aceste meleaguri. Apăruse o dată cu
Columb şi a rămas o obişnuinţă până în zilele noastre.
Curtenii noştri şi-au însuşit acest strigăt de luptă. Am
observat, totuşi, că groaza lor neobişnuită a continuat.

^ Adevărul mişcării noastre sălăşluia în casa romană. La

fel cum se regăsea şi în succesul nostru indiscutabil. Ne-
am atras susţinători de toate rasele şi categoriile sociale.
Imediat cum au apărut, le-am oferit mai mult decât să-i
eliberăm de încrâncenare. Le-am oferit dramă. Mişcării
noastre i s-a alăturat un nume care l-a făcut pe al meu să
pălească un pic. A fost vorba de Deschampsneufs:
Wendy, căreia trecutul îi era indiferent, căreia nu-i păsa
de respingere şi dezaprobare, care se mândrea cu
strămoşii ei excentrici. Ce puteam face? Cum puteam
îndrepta acea relaţie? Avea dreptate, toţi au primit-o cu
braţele deschise. A venit în casa romană şi a luat-o în
stăpânire vreme de două luni, iar eu am fost neputincios
în faţa

20
siguranţei de sine pe care o etala. A devenit mama
noastră a tuturor, în felul ei repezit de copilă, şi ne-a dat
binecuvântarea numelui şi rasei ei, cele două lucruri prin
care se deosebea de noi. Urâtă, cu picioare subţiri şi cu
voce piţigăiată!
Zvonurile care circulau au învins-o în cele din urmă.
Numele ei a fost legat de mişcarea docherilor. Apoi a
fost asociat cu Browne. In cele din urmă, cu mine. La
început a fost un zvon care s-a dovedit favorabil. Mai
târziu, a fost unul dintre lucrurile pe care le-au folosit
împotriva mea: el dovedea că încă din primele zile
căzusem pradă atracţiei fizice şi, ca atare, eram încă de
pe atunci susceptibil de trădare. Wendy savura fiecare
dintre aceste zvonuri. La fiecare întâlnire la care ne
găseam împreună, făcea tot ce-i stătea în putinţă să-mi
sugereze că intimitatea noastră avea acea calitate
religioasă pe care am descris-o mai sus. Oamenii se
grăbeau să fie de acord. O adorau pe Wendy pentru
sacrificiul pe care îl făcea. Bărbaţii îndesaţi, cu ochi
strălucitori şi feţe tâmpe, îi ofereau şi ei protecţia pe care
ne-o asigurau şi nouă, celorlalţi. Se purta cu ei ca şi cum
ar fi fost regina lor cea urâtă. Cât despre mine, nu vi se
va părea surprinzător faptul că am devenit, cel puţin în
ceea ce priveşte aparenţele, tot ceea ce credeau ceilalţi
că sunt. Pentru mine n-a fost decât un joc, la fel cum era
un joc şi pentru ea.
La sfârşitul celor două luni s-a declarat plictisită de
întreaga mişcare şi mai ales de insulă. Toată lumea a
iertat-o. A plecat să-şi vadă fratele, care era deja în
Canada. în anul care a urmat, am tot primit diverse
scrisori de la fratele ei. încă mai picta şi tocmai
descoperise hinduismul. îmi expunea misterele
universului şi dilemele existenţei şi mă ruga în fraze
interminabile să-i împărtăşesc străvechea înţelepciune.
Am făcut şi eu ce am putut.

21
 O fărâmă de gelozie şi teama de a rămâne singur:
asta este ceea ce am simţit când a plecat Wendy. O
invidiam pentru libertatea ei şi o consideram mai liberă
decât noi toţi la un loc. Ii eram, de asemenea,
recunoscător pentru că mă desprinsese într-un fel de
tensiunea acelor zile. Era o tensiune acumulată din
confuzie, înşelăciune, frică, încântare, groază. Spaima
mea nu era spaima celorlalţi. Erau mirarea şi
perplexitatea stârnite de această conştientizare
neaşteptată a faptului că există oameni care reacţionează
şi care pot fi manipulaţi, pentru care putem pune la cale
strategii în spaţiul strâmt al casei romane. O dată cu
această uluire am descoperit, acum pot mărturisi acest
lucru, că îmi este frică de acele figuri luminoase ; o
teamă care mocnea sub acea încântare pe care o simţeam
pentru că sunt protejat de acea putere prostească, la fel
de virtuoasă ca şi mirosul sudorii, o teamă mascată de
desfătarea pe care mi-o dădea faptul că vorbesc în public
şi manipulez oameni, că sunt mândrul posesor al unui
nou descoperit simţ al sincronizării, că intuiesc care e
momentul potrivit pentru a rosti cuvinte măreţe, aşa
încât să stârnesc murmure de admiraţie, că ştiu din
instinct unde să strecor o glumă potrivită pentru a
neutraliza trecutul, că sesizez locul potrivit pentru a
deveni dandy-ul care, în cazul meu, funcţiona ca acea
glumă nouă cu care comicul reuşeşte să captiveze un
public care deja îl cunoaşte prea bine. Mai era şi
înşelătoria: discursurile pe care toţi le considerau
strălucite şi pe care mulţi parcurgeau distanţe
impresionante să le audă, toate acele cuvântări nu se
construiau decât pe dispreţ, pe conştiinţa faptului că nu
contează ce spui. Simpla prezenţă era suficientă. Orice s-
ar fi rostit, toate se încheiau la fel: aplauze, cărarea
deschisă prin mulţime, palmele care mă atingeau, mă
băteau pe umăr, mâini docile de sclavi care acum slujeau
o cauză despre care credeau că le aparţine.

22
 Confuzia: în cele din urmă ne-a copleşit pe toţi. Am
fost orbiţi de succes. Nu mai ştiam dacă noi fuseserăm
cei care creaseră mişcarea sau dacă ea ne născuse pe noi.
Aşa că am sfârşit prin a fi din nou îngrozit.
Când mă gândesc la mine, nu-mi trece prin cap nici
un motiv, nici un discurs de politician care să fie într-
atât de înflăcărat sau de convingător, încât să mă poată
scoate în stradă, să mă facă să devin unul din acea
mulţime de oameni care se lasă manipulaţi. Am distrus
cu frenezie un anumit tip de ordine, dar nu ne-am definit
niciodată ţelurile. La fel s-a întâmplat şi în alte douăzeci
de ţări: au devenit conştienţi de ideea de oameni, de
umanitate, în cele din urmă, a politicianului, acea
dovadă stupefiantă despre adevărul pe care el îl poartă
cu sine.
Despre ce vorbeam? Bineînţeles, eram de stânga.
Eram socialişti. Preamăream meritele clasei muncitoare.
Propovăduiam valoarea suferinţei. Ridicam în slăvi
onoarea insulei, onoarea infamiei noastre. Cuvinte
însuşite de la alţii! Partide de stânga, partide de dreapta:
oare mai conta ? Credeam oare în dispariţia proprietăţii
private ? Aveau toate astea vreo relevanţă pentru acel
abuz pe care-1 săvârşeam de fapt ? Vorbeam ca nişte
oameni sinceri. Dar foloseam cuvintele împrumutate
care faceau parte din acea fugă de propriile gânduri, de
acea realitate pe care pretindeam oamenilor să o vadă,
dar cu care noi înşine nu eram în stare să ne confruntăm.
Am statornicit dezonoarea şi suferinţa. N-am mers mai
departe. f Nu sunt sigur că cei mai înverşunaţi membri ai
partidului nostru nu vorbeau mai sincer decât o făceam
noi. Promiteau să eradicheze sărăcia în douăsprezece
luni. Promiteau să renunţe la permisul pentru bicicletă.
Promiteau să facă ordine în poliţie. Promiteau să
liberalizeze căsătoriile

23
consangvine. Le promiteau fermierilor preţuri decente
pentru zahăr, copra şi cacao. Promiteau să negocieze
drepturile pentru bauxită şi să naţionalizeze toate
plantaţiile care aveau proprietari străini. Promiteau să-i
arunce pe albi în mare şi pe asiatici înapoi în Asia.
Promiteau şi iar promiteau şi generau acea frenezie şi
înfocare pe care le stârneşte predicatorul din colţul
străzii care îşi încântă ascultătorii cu imaginea unei lumi
bogate şi intangibile care se preschimbă într-un cerc de
foc. Le dezaprobam atitudinea, bineînţeles. Dar ce
puteam face? Eram îngroziţi. Eram neputincioşi în faţa
acestei spaime. Nu a fost vorba de-o înşelătorie. Dacă
am fi fost fie şi numai o secundă detaşaţi de toate astea,
ne-am fi dat seama că inutilitatea şi utopia se găsesc
chiar în succesul mişcării noastre. Acest succes se
confunda cu dezordinea de care, cu fiecare zi care
trecea, ne era tot mai teamă.

24
 3

A
legerile erau aproape. Euforia oamenilor se înteţise şi
atinsese punctul culminant. Cei victorioşi aveau să fie şi
mai răsfăţaţi: urmau întâlnirile constituţionale de la
Londra şi, după aceea, dreptul la independenţă. Asta
însemna şi mai multe întâlniri nocturne, alte procesiuni,
demonstraţii, coloane oficiale, drumuri interminabile
prin ţară şi din nou întrunirile din casa romană.
Susţinătorii noştri, curtenii noştri se impacientau din
când în când. îi lăsam să creadă că vor pierde, ceea ce, în
toată acea înflăcărare, trebuie să le fi părut un eşec total.
îi încurajam astfel să depună un efort şi mai mare.
Inevitabilul s-a produs: succesul din noaptea
alegerilor, uralele, oamenii care agitau steguleţele de
hârtie, şampania. Totul s-a terminat cu acel moment al
victoriei care, după un aşa efort îndelungat, pare că trece
uluitor de repede. E un moment pe care îl poţi privi pe
ceas cum trece şi se îndepărtează şi iar se îndepărtează,
lăsând în urmă doar vid, epuizare şi chiar repulsie:
nemulţumirea care te apasă din ce în ce mai tare şi în
cele din urmă devine nelinişte şi stânjeneală, jp
Nelinişte: în ceea ce ne priveşte, acesta a fost
sentimentul care a pus stăpânire pe Browne chiar din
primele ore ale victoriei. Din când în când, ne trecea prin
minte gândul că, doar în câteva ore, se va transforma din
colegul nostru în noul prim-ministru. îl izolaserăm prin
îndelungile

25
noastre strădanii. Jocul se terminase. Euforia trecuse şi
ea. Nu ne mai puteam sprijini unul pe celălalt pentru a
ne recăpăta puterile. Era una dintre acele clipe când
fiecare se priveşte doar pe sine şi descoperă numai
slăbiciune, vede doar copilul sau băieţandrul care a fost
şi care nu a încetat să fie.
Conştientizându-ne această slăbiciune — care nu a
fost tărie decât atunci când eram în competiţie cu ceva
care ni se părea a fi puternic — am sfârşit prin a intra în
panică. Era ca şi cum, la un concurs de tras frânghia,
cineva ar da drumul pe neaşteptate frânghiei. Se mai
întâmplase şi în alte douăzeci de ţări ca a noastră :
momentul deşteptării din aburii victoriei, când jocul
rolului începe să devină serios. Abuzurile noastre se
transformaseră în realitate, ele erau tot ceea ce ştiam, ele
ne îngăduiseră să ne ridicăm, ele ne creaseră. Ne uimea
uşurinţa cu care învinseserăm şi ne întrebam de ce
nimeni nu ne cere să demonstrăm nimic. Simţeam că
succesul nostru era o fraudă, o cacealma. Nimic din toate
astea însă n-ar fi avut importanţă dacă n-am fi înţeles că,
în acest joc în care intraserăm, retragerea nu era cu
putinţă. Şi fiecare dintre noi era complet singur.
In acea dimineaţă a luat sfârşit existenţa noastră din
casa romană. In acele clipe ale victoriei, atmosfera
feminină a dispărut. Toată lumea era irascibilă.
Nenumăratele invidii au fost, în sfârşit, exprimate. Au
avut loc chiar şi vreo câteva dispute făţişe. Bagheta
magică fusese ridicată: prinţul se transformase din nou
în broască.
In situaţii ca aceasta, căutăm pe cineva care se ne
îndrume şi să ne justifice noua stare de spirit. Ne-am
agăţat de Browne. S-a străduit cât a putut. Ne-a oferit
ambele atitudini: şi cea oficială şi cea familiară.
Simţindu-ne nesiguri la rândul nostru,

26
l-am privit într-un mod foarte critic, ca atunci când se
întorsese de la întrevederea cu guvernatorul. Am căutat
în el slăbiciuni şi defecte şi le-am găsit. Ne-a uimit să
descoperim cu câtă eleganţă şi naturaleţe se purta în
societate. Ştiam că asta este o altă faţă a acelui Browne
care poate discuta cu pricepere despre scriitorii şi criticii
care colaborau la ziarele pe care le citea el. Făcea parte
din firea lui practică şi din entuziasmul lui de a găsi
întotdeauna lucruri noi cu care să poată jongla. Femeile
îl admirau însă din cu totul alte motive. Vedeau în asta
raţiunea întregii mişcări şi triumful întregii rase, când
Browne, exponentul acestei rase, discuta de pe picior de
egalitate cu exponenţii puterii conducătoare. In condiţii
normale, Browne le-ar fi denunţat admiraţia drept
servilă. Acum însă nu părea deloc nemulţumit.
Avea o minte analitică ce lucra cu abstracţiuni; n-
avea harul descrierilor. Acum însă vădea un oarecare
talent descriptiv. Felul în care relata întâlnirea cu
guvernatorul mi-a amintit de istoria bunicului dinspre
partea mamei după ce s-a întors dintr-o călătorie în
Jamaica. Fusese prima dată când cineva din familie se
urcase într-un avion şi, ca şi acum, modul în care a spus
povestea a reuşit să-l facă pe acel om steril să
înflorească.
Acum Browne ne ţinea cu discuţii despre deco-
raţiuni interioare şi ritualuri, tablouri şi imagini din
oraşul nostru văzut de la ferestre sau prin uşile deschise.
A fost un moment când guvernatorul, conducându-1 pe
Browne către un chioşc, i-a spus:
— Nouă ne plac lucrurile astea.
Cuvântul „lucrurile" se referea la un tablou în alb şi
roz care înfăţişa un sat de pescari mediteranean pe care
guvernatorul — căruia i-a spus pe numele mic — îl
primise cadou „de la Winston".

27
 Am împărtăşit admiraţia lui Browne: era un lucru
care îl înnobila, legătura lui cu lumea, cu oameni
importanţi şi evenimente însemnate. După aceea,
Browne şi-a adus aminte de rolul pe care îl avea de
jucat. încântarea a fost înlocuită de solemnitate.
— Şi când te gândeşti, a zis, rupând tăcerea pe care o
crease admiraţia noastră, că deciziile privind viitorul
nostru au fost luate atâta amar de vreme într-o cameră ca
asta!
ţjp> A fost dezamăgitor. Dar mă întreb dacă aveam
dreptate să fim decepţionaţi de încântarea lui Browne
sau de insistenţa lui pe aspectul legal şi ceremonial.
Dezamăgirea făcea parte din simplitatea noastră.
Ritualul era legătura cu siguranţa oferită de trecut.
Browne, ca noi toţi, avea nevoie de confirmări; chiar şi
el a fost iritat la gândul că atitudinea lui ar putea fi greşit
interpretată. Mai târziu aveam să spun că trădarea mea a
fost pusă la cale cu multă vreme înainte, dar nu am
crezut asta niciodată. Noi nu am fost nicicând în stare să
operăm cu o asemenea subtilitate.
Mulţimea se adunase deja în faţa casei romane.
Diverşi afacerişti veniseră să ne felicite. Mai erau şi tot
felul de petiţionari care-şi căutau case sau slujbe mai
bune sau voiau să atace hotărârile judecătoreşti. Am
obosit repede şi am dat ordin să nu mai lase pe nimeni
să intre. Era însă un negru în vârstă care nu a vrut să
plece cu nici un chip. Striga tot felul de slogane, pe care
le presăra cu ziceri din Biblie. Era înnebunit de durere şi
însetat de dreptate. Când i-au dat drumul înăuntru,
aproape plângea.
Nu ne-a băgat pe nici unul în seamă şi s-a dus direct
la Browne, salvatorul rasei. A desfăcut un pachet pe
care-1 căra după el şi i-a arătat ce era înăuntru: o etajeră
pentru cărţi, pe care spunea

28
că a facut-o singur. A început să-şi spună povestea. Dar
suferinţa nu i s-a atenuat şi nu înţelegeam mare parte din
ce spunea. Ani de zile, zicea, lucrase la o firmă
englezească. Şi ani de zile fusese lăsat la o parte când
venise vorba să-l avanseze în funcţie. Patronii nu-i
alegeau decât pe negrii prost pregătiţi, ca să poată
dovedi că negrii nu sunt în stare să aibă funcţii de
răspundere. Ani întregi fusese supus insultelor şi s-a
străduit să ţină totul în el. Acum putea să vorbească. îşi
vărsa toate necazurile şi abuzurile pe care le suferise
atâţia ani, ca să ne dovedească meritele şi virtuţile pe
care le avea. Lucrase în fiecare seară la etajera pentru
cărţi şi nu găsise pe nimeni care să merite să o
primească. Acum căutarea luase sfârşit. Iată, etajera avea
patru compartimente detaşabile şi nu folosise nici un pic
de adeziv.
Era o poveste tipică, de felul celor la care
deveniserăm imuni. Chiar şi suferinţa, dacă este
exprimată în exces, devine vulgară. întreaga scenă era
însă spectaculoasă şi impresionantă. Iar personajul
principal era bătrânul negru, în costumul lui ponosit,
decolorat la margini şi pe sub mâneci, un om pe care îl şi
vedeam întorcându-se pe bicicletă de la umilinţele pe
care le îndurase la serviciu, cu pălăria pe cap, ca un
însemn al respectabilităţii, ducându-se înapoi pe strada
lui, unde era cu siguranţă stimat şi unde probabil că îşi
construise imaginea negrului bătrân şi înţelept care
cunoaşte metehnele lumii albe, dar nu vrea să vorbească
despre ele decât atunci când va veni momentul. Iar acest
moment era chiar acum.
Browne l-a ascultat cu calm. Când bătrânul şi-a
terminat povestea, i-a zis:
— Trebuie să pleci de la firma asta. E singurul sfat
pe care ţi-1 pot da.
Bătrânul l-a privit perplex. Browne a aşteptat o clipă
şi apoi a spus:

29
 — Uite ce e, pot să iau telefonul ăsta şi să vorbesc
cu şeful companiei. Mâine dimineaţă ai putea să stai pe
locul directorului.
Acest fel direct de a vorbi al lui Browne, această
familiaritate pe care reuşea să o imprime imaginilor
evocate erau la fel de impresionante ca şi încrederea în
propria putere pe care o vădea. Bătrânul negru părea
încurcat, imaginându-şi cum i-ar sta pe scaunul de
director. Noi tăceam cu toţii, privindu-1 pe Browne,
magicianul, omul care acum nu mai făcea parte dintre
noi.
— Şi pe urmă ? l-a întrebat brusc şi iritat. Pe urmă
ce-o să se-ntâmple?
Bătrânul privea în pământ; n-avea de gând să mai
zică nimic.
— Pe urmă ce-o să fie? Vrei să-ţi spun eu? Cineva
de la Londra va hotărî că ei vor contractul cutare sau
contractul cutare. Şi pe urmă ? Pe cine o să trimită să-mi
ceară contractul? Să mă mituiască? Pe cine?
Negrul, intrând în jocul retoric al lui Browne, i-a
răspuns cu mândrie şi satisfacţie:
— Pe mine o să mă trimită.
Spectacolul se terminase. Şi reclamantul şi completul
de judecată erau satisfăcuţi. Mă gândeam : Dumnezeule,
în doar câteva ore, conştiinţa puterii a transformat un
semipolitician, un semi- ideolog, un bufon, într-un lider
al poporului.
Browne îşi dăduse seama că este admirat. S-a întors
spre noi şi ne-a zis, simulând exasperarea:
— Dacă mai rămân aici, blestemaţii ăştia o să mă
mănânce de viu!
In acest moment nu mai regăseam în el acea
ambivalenţă a sa. Credea Browne cu adevărat în puterea
lui? Era oare copleşit de disperarea care apare o dată cu
victoria şi de ştiinţa faptului că succesul nu poate
schimba nimic? îmi arătase

30
natura abuzului de care profitaserăm până acum. Simţea
oare, ca şi mine, că abuzul este abuz şi nu poate fi
anulat, chiar şi de acolo de unde se afla el, la limita
ambiţiilor sale? Nu mai citeam în el acea ambivalenţă.
Tbt ce ştiam era că venise vremea când voia să coboare,
să se întoarcă la trecutul pe care încercaserăm să-l
distrugem. Dar cum i-ar îngădui asta unui asemenea om,
care făcuse dovada unei asemenea puteri, toţi acei
oameni fără chip - M de la ministru, M de la marele
stăpân - pe care îi crease ? Ca şi mine, devenise
prizonier al rolului pe care îl jucase.

în acest fel, casa romană a murit a doua oară.

Browne s-a mutat imediat în apartamentul rezidenţial.
Acolo era la adăpost de milogi, petiţionari, nebuni şi
chiar de foştii lui colegi. A început să-mi trimită scrisori.
La început am crezut că erau menite să mă liniştească,
întocmai ca şi cuvintele pe care mi le şoptea când ne
aflam la tribună. După aceea, mi-am dat seama că nu
erau decât nişte exerciţii. îi intuiam stările, aşa că
scrisorile mele începuseră să semene cu ale lui. Era
parcă o corespondenţă între doi studenţi, puţin preţioasă,
care aducea într-un fel cu cea purtată cu fratele lui
Wendy, care acum se tortura în Quebec cu problemele
statului francez independent şi cu dansul vieţii şi al
morţii al lui Shiva. Şi eu, şi Browne scriam de parcă
urma să le publicăm. Scriam despre cărţi pe care le
citiserăm, despre idei care ne frapaseră, despre orice
altceva, mai puţin despre munca pe care o depuseserăm
şi, deşi în scrisori pomeneam despre întâlnirile noastre,
când ne vedeam nu aduceam niciodată vorba despre
scrisori. Am continuat, deşi mai rar, să apărem amândoi
în public, fiecare încă în rolul lui. Dar nu eram mai
apropiaţi decât puteam fi în birou, unde

31
toţi erau singuri, secretoşi, precauţi. începuse procesul
de învăţare şi fiecare îşi păstra cunoştinţele pentru sine.
Am învăţat despre putere. Am învăţat despre sărăcia
noastră. Cele două mergeau mână în mână, dar sărăcia
era cea care făcea puterea imperativă, în zone ca a
noastră, procesul de învăţare a puterii durează patru ani.
Constituţia noastră prevede de obicei ca în al cincilea an
să se organizeze alegeri şi în acest al cincilea an,
oamenii încep să devină nerăbdători să îşi provoace
rivalii sau colegii. Fiecare este provocat să-şi
demonstreze abilităţile, şi cei puternici ies la iveală. E ca
un cataclism; efectul este că, cel mai adesea, nu mai
există un al doilea tur de scrutin. în Isabella venise
momentul de criză şi eu am fost cel care a trebuit să
plece. M-am dus ca un miel. Nu învinovăţesc pe nimeni.
Eu fusesem cel care trebuia să acţioneze şi n-am făcut-o.
Am avut prea multe cărţi câştigătoare. Şi le-am aruncat
pe toate. Atunci, atitudinea mea mi s-a părut îndreptăţită.
Acum mi se pare că am fost iresponsabil.
Era o dovadă a inocenţei noastre ca la început să fi
considerat aplauzele şi mirosul sudorii ca fiind singura
sursă a puterii. Nu ne-a luat mult să ne dăm seama că
depindem doar de gloată şi că singura noastră putere
asupra acestei mulţimi era doar cea fragilă a cuvintelor.
Eu am mers puţin mai departe de-atât. Am descoperit că,
în situaţia noastră, mulţimea, care nu avea nici o
pregătire, era neproductivă şi nu putea oferi nimic, şi
era, aşadar, lipsită de putere. Gloata poate da foc ora-
şului, dar la fel de bine poate fi apoi neutralizată, iar
oraşul reconstruit cu puterea banilor. Ne întrebam în
clipa victoriei de ce nimeni nu ne cere să demonstrăm
nimic. Foarte repede am înţeles că nici nu era nevoie, că
puterea noastră era la fel

32
de imaterială ca aerul. Nu aveam sindicate care să ne
susţină, nu aveam un capital pe care să-l controlăm. Nu
aveam nici măcar forţa brută a naţionalismului, ci doar
fervoarea negativă a unui abuz profund, care nu putea
duce decât la altă fervoare, imaginea unei lumi în flăcări:
aceasta era singura ispăşire.
Situaţia se deteriorase. Ne aflam însă printre oameni
care, în călătoriile lor în străinătate la invitaţia
guvernatorilor străini, în conferinţele de la Londra, în
limuzinele cu şofer şi hotelurile de cinci stele din
nenumăratele oraşe pe care le vizitau, descoperiseră
bogăţia lumii. Ne găseam printre oameni care se simţeau
mai trădaţi şi mai înverşunaţi acum, că deţineau această
putere, decât se simţiseră vreodată în viaţa lor, oameni
înspăimântaţi că toate astea le pot fi în orice clipă luate
înapoi. Aşa că fiecare dintre ei încerca să dea substanţă
acelei puteri imateriale, pe care propriile nelinişti i-o
înfăţişau corect ca fiind incertă. Unii au căutat-o în bani
făcuţi peste noapte. Au început să ne caute emisarii
băncilor elveţiene: am fost incapabili să împiedicăm
această contaminare prin învăluire. Alţii au încercat să
devină liderii muncitorilor. Alţii s-au străduit să
submineze poliţia. Pentru absolut toţi era necesar ca
suferinţa să fie declarată, împreună cu inerentele
antagonisme rasiale.
Era o situaţie din care nu mai puteam ieşi. Fiecare
încercare de a ne crea o oarecare siguranţă personală nu
făcea decât să deschidă calea spre o şi mai mare
dezordine. Să vă spun drept, priveliştea mă îngrijora.
Am pregătit o propunere de cinci mii de cuvinte privind
reorganizarea poliţiei pe care să o discutăm în cabinet.
Ţelul meu era să reabilităm poliţia din punct de vedere
social, să scăpăm de imaginile asociate cu incidentele
din

33
curţile din spate ale oamenilor; voiam să o văd integrată
în elementele responsabile ale societăţii noastre. Le-am
propus să păstrăm ofiţerii britanici, timp în care să ne
pregătim propriii noştri ofiţeri, pentru că nu îi puteam
promova imediat pe cei necalificaţi sau indezirabili din
punct de vedere social. întreaga poveste m-a făcut să le
apar suspect. A fost catalogată ca neliberală de către cei
care promovau înverşunarea. Nu s-a făcut nimic. Am
înţeles că, în situaţia în care ne aflam, poliţia sau armata
puteau deveni un stat în sine, în care, ca şi în statul cel
mare, puterea se poate schimba în orice clipă, aşa încât
un soldat putea refuza să execute ordinele, iar zece
oameni hotărâţi puteau răsturna conducerea de care nu
mai voiau să asculte, pentru că li se părea că nu există
nici un motiv pentru care să facă acest lucru.
Nu mă gândisem niciodată că obedienţa ar fi o
problemă. Acum mi se părea un miracol al societăţii.
Având în vedere circumstanţele, dacă nu acţionam
imediat, anarhia n-avea să înceteze în veci. Ne-am irosit
toate forţele străduindu-ne să ne menţinem şi să ne
consolidăm puterea, până când am descoperit un adevăr
şi mai mare : că într-o societate ca a noastră,
fragmentată, anorganică, în care nu există nici o legătură
între oameni şi locuri, o societate care nu e susţinută de
interese comune, o sursă internă a puterii nu poate exista
cu adevărat şi că nici o putere nu este reală dacă nu vine
din exterior. Acesta era haosul controlat pe care îl aveam
la dispoziţie şi pe care îl creaserăm cu atât entuziasm.
Era o imagine a isteriei, necugetată, iresponsabilă
într-un mod criminal. Se poate. Dar m-a răpus. Am fost
copleşit de cruzimea lucrurilor pe care le vedeam. M-am
refugiat în rolul meu. La fel a făcut şi Browne, care
vorbise despre suferinţă

34
şi onoare ca despre nişte descoperiri în sine, dar nu se
gândise să meargă mai departe. N-a mai învăţat nimic
după acea primă zi. A rămas liderul poporului, aşteptând,
ca şi mine, momentul de criză. Singura lui putere era
rolul pe care şi-l asumase. Al meu mă expunea
pericolelor care aveau să vină din partea colegilor noştri.
Am continuat să conduc The Socialist, să proclam
onoarea suferinţei. Discursurile mele îşi menţineau mai
vechiul ton de protest. N-am renunţat niciodată la
imaginea de dandy. N-a fost vorba nici de sinceritate,
nici de înşelătorie: pur şi simplu a fost cea mai uşoară
cale de ieşire. Dar în minţile oamenilor am fost
identificat cu un soi de opoziţie apărută în interiorul
mişcării, ceea ce mi-a adus sprijinul lor. Foarte repede
mi-am dat seama că, în ochii colegilor, consecvenţa mea
oarbă, refuzul de a manipula, poziţia mea au devenit
toate dovezi ale puterii şi, în consecinţă, au fost
considerate periculoase. Aveam prea multe cărţi
câştigătoare. Aş fi putut să atrag fonduri grase de partea
mea, să mai strâng cu uşa în stânga şi-n dreapta, aş fi
putut să câştig băncile, plantaţiile Stockwell, companiile
de bauxită, aş fi putut să-mi atrag sprijinul clasei de
mijloc, de care aparţineam prin natură, şi aş fi putut să
conving un număr semnificativ de muncitori din zonele
rurale, asiatici pitoreşti ca şi mine, întotdeauna gata să
urmeze chemarea sângelui. M-aş fi putut salva din acea
falsitate a poziţiei mele de simplu participant la
suferinţă: proaspătul convertit, suspectat şi de cei
cucernici şi de necredincioşi. Aveam toate cărţile. N-am
jucat nici una şi i-am uluit pe toţi cu nesăbuinţa mea.
Ca şi Browne, nu eram un politician adevărat.
Perspectiva puterii în Isabella m-a epuizat. Era mai uşor,
mult mai uşor, să merg pe calea care îmi

35
fusese pregătită. Mai era şi corespondenţa cu Browne,
precum şi cea cu fratele lui Wendy din Quebec. Unuia îi
creionam descrieri fantastice ale dansului cosmic.
Celuilalt îi scriam din ce în ce mai des despre istorie,
care de la o vreme mă interesa din ce în ce mai mult.
Mi-amintesc că o dată i-am trimis un eseu interminabil
despre atitudinea lui Pompei în războiul civil, care m-a
contrariat dintot- deauna - acesta era tipul de subiect
„inofensiv11 despre care corespondam cu Browne. Am
vrut să întreţin această corespondenţă de dragul
oamenilor cărora le scriam şi al lucrurilor pe care ei le
vedeau în mine. Singurul ei efect a fost însă că mi-a
întărit convingerea că am un secret, o viaţă tainică.
Undeva, dincolo de dandy-ul care eram în public,
dincolo de organizatorul şi manipulatorul politic, exista
această negare. Nu aveam încredere în ficţiuni. Şi totuşi
iată cum le cedam.
Bănuiesc că un om luptă doar atunci când speră,
când întrevede putinţa ordinii, când simte cu tărie că
există o legătură între el şi pământul pe care calcă. Dar
exista imaginea mea despre o dezordine pe care nici un
om nu ar fi fost în stare să o îndrepte. Exista sentimentul
erorii, care a început cu acea dimineaţă încremenită în
care m-am întors, am privit insula aceasta de sclavi şi
am încercat să pretind că îmi aparţine. Mai era şi
senzaţia că sunt un intrus, care s-a acutizat când am
înţeles că puterea mea era doar una a cuvintelor. Aşa
încât, sfidător, în mintea mea mi-am declarat personajul
ca fiind un intrus, asiaticul pitoresc născut pentru alte
locuri şi alte privelişti.
Şi mai era şi iluzia nebunului: credinţa în steaua
mea, nu stea norocoasă, ci aceea care, dacă m-aş fi
supus întâmplărilor, dacă aş fi făcut ceea ce mi se
ceruse, mi-ar fi îndreptat paşii spre locul predestinat.
Compasiunea profetului, omul care face

36
penitenţă pentru o întreagă lume: am explicat deja
sentimentele absurde pe care le-am descoperit cu
surprindere tocmai în clipa când eram mai puternic şi
mai mândru de mine însumi, senzaţia că suntem călare
şi ne îndreptăm cu toţii spre capătul unei lumi aplatizate:
viziunea copilului sau a cuceritorului, naşterea unei
religii sau a unei nevroze.

37
 4

C utreierând cu bunicul său pe drumul de ţară într-o zi

ploioasă, copilul observă din maşină colibele de chirpici,
îmbibate cu apă, ale lucrătorilor de pe plantaţie. Vede
muncitorii târându-şi gleznele prin noroiul negru, glezne
care, uscându-se, vor căpăta o crustă albă, ca o pată pe
pielea lor închisă la culoare. Şi atunci exclamă:
— De ce nu le pot da nişte încălţări?
Iar bunicul îi răspunde:
— încălţările costă.
Răspunsul îl dezamăgeşte şi, când vede cum arată
casele supraveghetorilor, cu pereţii ocru şi acoperişul
roşu şi copiii blonzi jucându-se în grădinile acoperite cu
zgură, copilul se revoltă.
Politicianul poartă cu sine acelaşi sentiment al
revoltei. însă, stând în cabinet sau dezbătând în Consiliu,
el trebuie să privească agricultura ca pe o problemă. El îi
cunoaşte valoarea în economia precară a ţării. Are la
îndemână fapte şi cifre, cunoaşte preţul internaţional al
zahărului şi ştie cine îi poate garanta piaţa de export.
Ştie, de asemenea, că agricultura făcută doar cu ţărani
este un lucru neproductiv şi că schemele de reco-
lonizare sunt pure utopii. Ştie că interesul ţării sale este
strâns legat de cel al plantaţiilor şi că cei de pe plantaţii
sunt de partea lui. Mai ştie şi că acestea se pretează la
modificări de impozite. Astfel că alege să uite siluetele
înglodate în noroi şi să-şi ignore revolta în faţa caselor
supraveghetorilor.

38
Toate acestea sunt chestiuni de suprafaţă, deci
irelevante, dar tocmai ele îi câştigă faima. Calitatea sa
de lider rezidă în a purta acest mesaj înapoi, către
oameni. E politician, un om care şi-a ieşit din sine
însuşi.
Am început printr-o mistificare. Şi am continuat
această mistificare. Există însă o diferenţă. Am pornit
din inocenţă, crezând în virtutea sudorii. Am continuat
cu descoperirea. A sărăciei şi a puterii. Omul politic din
colonii este un subiect facil de satiră. Dar prefer să evit
satira, astfel că voi lăsa deoparte poveştile despre
incultură şi inocenţă socială. Şi nu pentru că încerc să-l
prezint ca fiind mai nobil sau cu mai puţine defecte
decât este. Doar că situaţia lui e ridicolă prin ea însăşi, o
satiră izbucnită din interior şi dusă până în punctul în
care atinge patosul şi chiar tragicul. Din acest imens
abuz, cuvintele îi vin uşor, poate prea uşor. Iar el trebuie
să se întoarcă purtând aceste cuvinte. Pentru a avea
succes, trebuie să lase deoparte această agresiune.
Trebuie să se trădeze şi, în final, nu mai luptă pentru nici
o altă cauză, decât propria-i supravieţuire. Ii trădează şi
îi zdrobeşte chiar şi pe cei care l-au susţinut, şi nu ideal
pentru ideal, ci amărăciune pentru amărăciune : emanci-
parea nu e posibilă pentru toţi.
^ Vorbiserăm, de exemplu, despre nevoia de a ne
debarasa de expatriaţii englezi care efectiv monopolizau
administraţia civilă. Priveam prezenţa lor ca pe o ofensă
şi o presiune intolerabilă asupra ministerului de finanţe.
Primeau alocaţii din Regat, şederea lor era
subvenţionată şi, la fiecare trei ani, le erau plătite
călătorii la Londra pentru ei şi familiile lor. Fiecare
dintre ei ne costa de două ori mai mult ca un localnic. O
doză de inocenţă mai puţin şi ne-am fi dat seama că
eram incapabili să ne descurcăm fără ei: expatriaţii erau
atât de numeroşi, încât, dacă le-am fi plătit
compensaţiile,

39
ne falimentam finanţele pentru cel puţin doi ani şi, pe
deasupra, nu ne puteam permite să încălcăm acordurile.
în plus, mulţi dintre specialiştii cu putere de decizie în
agricultură şi silvicultură erau subvenţionaţi de Londra,
conform unei scheme generoase de ajutor colonial.
Am lăsat chestiunea în aer. Am emis însă o declaraţie
a încrederii noastre în administraţia civilă, iar propriii
noştri oameni din minister, ceva mai modeşti în funcţii,
debitau din când în când, cu ipocrizie, parabole despre
clapele albe şi negre ale pianului, care doar împreună
creează armonii. De fapt, începeam să descoperim în noi
o rezervă puternică faţă de transformarea administraţiei
civile în instituţie locală. în atmosfera tainică a
propriului nostru joc al puterii, unii preferau să fie slujiţi
de oameni care nu reprezentau o ameninţare şi care, la
finalul serviciului, se vor întoarce în ţara lor.
Asta nu era însă pe placul localnicilor. Iar ei se
găseau printre cei mai inteligenţi susţinători ai noştri.
Acum se simţeau înşelaţi. Un om de cincizeci de ani nu
putea accepta ideea, cu oricâtă compasiune i-ar fi ea
transmisă, că va fi promovat numai după ce superiorul
lui, de patruzeci şi cinci de ani, îşi va încheia contractul
pe viaţă.
’Ş Era o stare generală de nemulţumire. Se infiltra şi în
White Paper, ziarul administraţiei civile, care, până la
venirea noastră, publica doar liste de numiri, transferări
şi pensionări şi, uneori, câte o povestioară scrisă cu grijă
şi care de obicei începea cu oameni stând în vreun bar la
un pahar şi cu o persoană căreia i se povestea câte un
incident neobişnuit. Ne-am hotărât să clatinăm poziţia
câtorva personalităţi care-şi declarau cu voce tare
dezamăgirea. Şi nu a fost greu. White Paper ne-a ajutat.
Am comparat vechea stare, tacit consensuală, cu cea
nouă, de nesupunere lipsită de respect,

40
şi am sugerat că ţinta atacurilor era, de fapt, noul regim.
Funcţionarii publici care ne atacaseră erau cei de
culoare; îşi petreceau şi ei concediile în Anglia, îşi
trimiteau copiii la şcoli englezeşti şi încercau să-şi
păstreze culoarea pielii şi asprimea părului prin căsătorii
selective. Pedepsirea lor era îndreptăţită. Nimic din ceea
ce spuseserăm nu era neadevărat, aşa că publicul a
consimţit.
De la Londra au început imediat să sosească tot mai
multe oferte de asistenţă tehnică şi experţi cu contracte
pe termen scurt. Noi acceptam îndatoritori, astfel că, în
final, existau mai mulţi expatriaţi decât înainte.
Unii dintre miniştrii noştri faceau eforturi să fie
văzuţi în public împreună cu secretarii lor englezi care se
comportau impecabil. Era ceea ce aceşti miniştri ofereau
succesorilor lor: spectacolul negrului servit de către alb -
revoluţia pe care pretindeam că am creat-o.
Satira îşi face loc. Dar politicianul din colonii trebuie
înţeles. Poate că l-au impulsionat propriile lui suferinţe
şi înjosiri. El nu poate replica succesului decât cu
demnitatea personală şi, pentru scurt timp, asta îi
mulţumeşte pe cei care îl susţin. El este un simbol:
poartă speranţa pentru noi toţi. Astfel că e de datoria lui
să poarte însemnele puterii: maşina însemnată cu M,
costumele purtate în zile caniculare, însoţitoarele şi
însoţitorii săi albi.
Trebuie înţeleasă şi nervozitatea sa. E conştient de
inutilitatea lui şi, de fiecare dată când se întoarce din
lumea prosperă, reacţia lui faţă de propria ţară - „Cel
puţin această parte a lumii îmi aparţine !“ — se pierde
repede în neliniştea pe care o generează fragilitatea
poziţiei sale. Trebuie să adune bani pentru un viitor pe
care nu-1 poate prevedea; neliniştea se transformă în
panică încă de pe drumul ceremonial de la aeroport până
în

41
oraş, drum care-1 poartă pe lângă complexul de case
înalte, zugrăvite în ocru şi roşu ale supraveghetorilor.
Trebuie, aşadar, înţelese nervozitatea sa, sensibilitatea
lui la critică, singurătatea.
La fel, sunt de înţeles şi comportamentul iraţional şi
panicat al lui Browne, dispariţia oricărei frivolităţi,
descinderile sale furibunde printre noi şi printre oameni,
nevoia afirmării propriei demnităţi, proclamarea unei
dureri care nu este nici pe departe alinată, ci o suferinţă
abia descoperită şi mai acută ca înainte. Browne s-a
conformat statutului său de erou al plebei. Nu a avut
curajul să meargă mai departe şi s-a împăcat în cele din
urmă cu dispreţul de sine şi cu amărăciunea pe care
acest rol trebuie să le fi generat.
Discursurile lui s-au schimbat, deşi pentru oameni
mesajul lor a rămas acelaşi. Pe când înainte le vorbea
despre suferinţă doar celor suferinzi, acum părea că se
adresează în aceeaşi măsură şi celor vinovaţi. Ii
apostrofa, se lamenta, încerca să-i îngrozească. Sfidarea
sa a devenit la fel de condamnabilă ca şi lucrurile pe
care le acuza. Mi-am dat seama că se afla în competiţie
tocmai cu aceia care îi erau inferiori. Dar a meritat.
Toate astea au făcut din el o figură unică, i-au câştigat
articole în săptămânale de circulaţie internaţională. Cei
de pe margine, înainte paralizaţi de mai vechile sale
apeluri la demnitate şi stoicism - pentru că acele apeluri
îi excludeau —, erau acum flataţi de mult mai familiara
suferinţă pe care el o invoca şi erau gata să-l accepte, în
sfârşit, ca lider. Chiar dacă ar fi avut voinţa să meargă
dincolo de zădărnicia propriei poziţii, această
recunoaştere i-ar fi slăbit autoritatea.
§ Corespondenţa noastră a continuat, acel schimb
incomplet şi irelevant, dar prin care, totuşi, îmi dau
seama acum, am descoperit multe. Şi tocmai din această
corespondenţă am început să percep dorinţa

42
lui crescândă de a păşi în afara acestui rol ce-1 făcuse
prizonier, aşa cum îl întemniţase odată vechea sa casă de
lângă frizeria Kremlin. în scrisorile sale mă purta înapoi,
în trecut, la Londra, la manuscrisul romanului său
niciodată terminat, înapoi la Colegiul Isabella Imperial,
în zilele de adânci frământări ale tatălui meu, la copilul
gătit şi ferchezuit, care, spre deliciul părinţilor şi invidia
colegilor, cântase acel atât de celebru cântec al negrilor.
Acele scrisori îmi revelau nu numai dispreţul lui
pentru colegii noştri, ale căror suferinţe personale
încetaseră să-i mai modeleze în nişte indivizi ageri şi
sarcastici, nu numai dispreţul pentru nesfârşitul şir de
cerşetori care îi cereau ajutorul în numele rasei şi al
trecutului comun. Simţeam, în acelaşi timp, că pătrund
într-o ficţiune care semăna cu a mea. Era mai mult decât
nostalgia unui trecut pe care l-am distrus, cu reviste
dezlânate care-şi prezentau politica editorială, pamflete
ocazionale şi idei concepute în bloc, la repezeală.
Tânjeam, de fapt, după privelişti diferite, după o lume
diferită, în care prima amintire despre şcoală a copilului
este mărul pe care l-a oferit profesoarei şi unde, cel
puţin în eseuri, oamenii îşi petrec zilele la ferme din
zone temperate. Tânjeam, atât eu, cât şi el, după libertate
şi după ceea ce noi consideram a fi adevărata esenţă a
personalităţilor noastre.
în jocul ficţiunii, probabil că acest adevăr era unul
dintre acele lucruri ce ar trebui să vină o dată cu
succesul, dar dezamăgirile generate de iluzii nu sunt mai
puţin reale. Astfel că ne explicam unul altuia ceea ce
facuserăm şi ceea ce nu făcuserăm — care altul ar fi fost
rostul eseului meu interminabil despre Pompei? — în
timp ce continuam să fim parteneri în politică,
susţinându-ne reciproc.

în cel de-al treilea an al guvernării noastre, a avut loc

acel incident care a făcut faimoasă insula

43
Isabella, dar care nu ne-a clătinat totuşi reputaţia în
străinătate, unde eram respectaţi pentru că eram
moderaţi şi consecvenţi.
A fost ideea lipsită de gust a clubului Cercle Sportif
să sărbătorească ziua de naştere a lui Browne printr-un
bal mascat, dar mai ales prostul-gust al unora care au
apărut deghizaţi în membri ai unui trib african, cu bărbi
şi suliţe. Vestea a ajuns la Browne înainte ca seara să ia
sfârşit — un ospătar a crezut că e de datoria lui - şi în
dimineaţa următoare au sosit pe loc ordine de deportare
pentru toţi cei care luaseră parte la petrecere şi puteau fi
deportaţi. în acest fel, un număr însemnat de funcţionari
publici expatriaţi au fost prinşi.
în următoarele două-trei zile, Browne a tunat şi a
fulgerat pe unde-a apucat: la întruniri publice, în
Consiliu, la radio. Părea că-şi ieşise din minţi. Era ca un
om nerăbdător să stârnească o revoltă rasială. într-un
târziu, au reacţionat şi ziarele. Unul a publicat o
caricatură, care înfăţişa în holul aeroportului trei intrări:
Sosiri, Plecări, Deportări.
Browne s-a calmat imediat. A făcut o declaraţie
prudentă despre atitudinea sa şi a guvernului privind
cluburile rasiale, împotriva cărora nu aveau nici o
obiecţie, cu condiţia ca acestea să nu fie susţinute în nici
un fel prin bani publici. De asemenea, nu aveau nici o
obiecţie nici împotriva clubului Cercle Sportif, pentru că
acesta nu mai era locul unde „deciziile privind cele mai
importante interese ale ţării se iau la un pahar de
whisky".
Izbucnirea lui ne-a stânjenit pe mulţi dintre noi. Pe el
însă nu l-a afectat în nici un fel. I-a consolidat chiar
poziţia şi a generat o serie de comentarii semnificativ
solidare din partea presei străine, aşa încât această
declaraţie a fost pentru cei de-afară cea a unui om de
stat, iar pentru susţinătorii lui, una „diplomatică". Bietul
Browne!

44
In ce poziţie ajunsese? Mai ştia oare ce gândea? Despre
orice?
A existat şi o urmare. Peste aproape o lună a început
să circule o satiră anonimă intitulată Nigerul şi Sena. Era
scrisă în engleză, dar îndeaproape modelată după
Candide, încât putea fi citită ca o traducere a
francezului.
Sclavia tocmai fusese abolită şi fiica unei familii
creole franceze vine acasă, anunţându-şi rudele că are de
gând să se căsătorească cu un negru. Tatăl îi întrerupe
argumentaţia ireproşabilă privind motivele, îmbrăţişând-
o. Nu numai că e de acord cu căsătoria, dar îi promite să
facă tot ce îi stă în putinţă ca să-i reabiliteze pe tânărul
negru şi pe familia acestuia; îşi va trimite ginerele la
Paris şi îi va plăti studiile. Totul are loc după cum era
prevăzut şi, foarte repede, apare pe insulă o familie de
culoare, cu un însemnat statul social. Descendenţii
acestora vor continua practicarea căsătoriilor
interrasiale. La fel şi succesorii familiei franceze:
sentimentul de vină atârnă greu şi liberalismul lor e
tenace. In timp, ambele familii suferă într-o anumită
măsură transformări rasiale. Se întâmplă însă că într-o
zi, fiica familiei de culoare, acum complet albă, să vină
acasă şi să anunţe că vrea să se mărite cu moştenitorul
francez, acum negru. Tatăl său refuză, abuzul rasial plu-
teşte în aer, fata se sinucide. Cercul liberal se închide; şi-
a atins scopul şi nu se va mai repeta.
Nigerul şi Sena era o operă elaborată şi caustică,
lucrată meticulos şi abil, de o cruzime aproape
insuportabilă. De la vizita lui Froude, nimic la fel de
făţiş nu mai fusese scris despre Isabella. A imprimat
interminabilelor discuţii despre atitudini rasiste o
brutalitate care până acum fusese stigmatizată tacit în
insula noastră. Abuzul dăduse naştere unui anumit
echilibru şi unei anumite ordini. Acum, cu balul mascat,
cu izbucnirea lui

45
Browne şi apariţia acestei satire, devenea clar că ordinea
se prăbuşea. Şi bineînţeles că aceia care aveau să sufere
erau intruşii, cei care se aflau undeva între înţelegerea
completă şi reciprocă dintre stăpân şi sclav.

46
 5

A stfel am adus drama în insula noastră. O voi revendica

drept una dintre realizările noastre. Sentimentul
dramaticului, oricât de înspăimântător, ne ascute
percepţia asupra lumii, ne conferă un sens al identităţii,
ne preschimbă în actori, face ca fiecare zi să capete sens
şi, câteodată, glorie. Transformă un peisaj monoton. Aşa
că se întâmplă foarte frecvent - după cum au descoperit
mulţi - ca în condiţii de haos, care ar părea ostile oricărei
dezvoltări, personalitatea să se dovedească mult mai
complexă şi mai extinsă. Iar asta înseamnă cu adevărat a
crea! Poate că scriu subiectiv, dinăuntrul ordinii
neclintite a acestui hotel suburban, aşezat în vuietul
oraşului industrial — altădată oraş al luminilor
fermecate - şi al cărui freamăt continuu nu poate ascunde
faptul că e mort, un spectru care se arată de fiecare dată
când te afli înăuntru, unde această agitaţie se
descompune în fiecare dintre particulele sale. Cine a
venit ? Un infanterist. Oare ce a vrut ? Bere de băut.
Drama pe care o creaserăm m-a remontat. A nimicit
plictiseala atroce pe care o cunoscusem în copilărie şi pe
care am asociat-o conturului acelei zile de duminică
fierbinţi şi împietrite, când tatăl meu, îmbrăcat în vestă şi
pantaloni, vorbea fără şir despre vechea noastră casă de
lemn şi despre grădina stearpă, şi din când în când se
apuca să cureţe meticulos bicicleta, pregătind-o pentru
corvoada din săptămâna ce urma.

47
 Trebuie să vorbesc despre jocul personal pe care
obişnuiam să-l practic de la începuturi: jocul de a numi.
Când începeam un discurs, aveam mereu grijă să
precizez: „Tocmai am venit de la o întrunire, la
intersecţia străzilor Wellington şi Cocoye...“
Erau nişte străzi anoste cu case din beton şi tablă, dar
îmi făcea o mare plăcere să le rostesc numele, la fel cum
îmi plăcea să categorisesc documentele şi declaraţiile
după denumirile satelor sau ale oraşelor unde fuseseră
întocmite. Astfel că am continuat, numind şi iar numind,
iar mai târziu mi se părea necesar ca orice lucru - clădi-
rea guvernului, fiecare şosea, fiecare proiect de
agricultură — să fie etichetat.
îmi sugera ideea de activitate, de dramă, îmi fortifica
percepţia asupra realităţii. îmi consolida acel simţ al
proprietăţii care mă copleşea de fiecare dată când mă
întorceam pe insulă după o călătorie în străinătate; să nu
credeţi că eram scutit de acest sentiment.
Drama mă remonta, îmi era suport în ceea ce făceam
şi exista dramatism în acea nevoie de a numi. înainte
administraţia stătuse la locul ei. Acum, noi, actorii
principali, cu toate că eram lipsiţi de autoritate şi până la
urmă chiar inutili, eram figuri publice şi eram remarcaţi
oriunde ne duceam. Era dramatic acest joc al puterii din
care m-am retras.
Exista un nivel la care diviziunile şi grupările erau
bunuri publice, exista însă şi un altul unde era posibil să
pretinzi că ele nu există. Drama ne însoţea pretutindeni
şi nu era deloc neplăcut. O voi numi o realizare, deşi
consecinţele nu au fost deloc plăcute pentru mine.
Aşadar, ne mobilizam forţele ca să facem public ceea
ce deja exista. Eram ocupaţi. Am deschis şcoli care
înainte şi-ar fi primit elevii fără surle

48
şi trâmbiţe, am tăiat panglici inaugurale pentru tot soiul
de sectoare de pe şoseaua naţională, am deschis
spălătorii, magazine de pantofi şi benzinării. Ne
fotografiam cu turiştii sosiţi prin agenţii americane şi
germane, care spuneau exact ceea ce trebuia, ne pozam
strângând mâna reprezentanţilor unei firme de
automobile franţuzeşti, care venise să evalueze
potenţialul regional. Ne implicam în tot felul de activităţi
sau în orice altceva trecea, în ţări ca a noastră, drept
investiţie sau industrializare.
O firmă din Anglia a început să fabrice biscuiţi. O
alta facea pastă de dinţi sau aducea aparatura necesară
pentru a umple tuburile de pastă. Acum nu mai sunt
sigur ce făceau exact. Am încurajat un localnic îndrăzneţ
care producea conserve folosind fructe autohtone. A fost
un eşec total. Nu i-a trecut nimănui prin cap să se
intereseze dacă oamenii vor să cumpere citrice proaspete
sau conservate. Acelaşi îndrăzneţ a încercat mai târziu
cu cutii de margarină şi a avut succes. Margarina era
importată, cutiile de asemenea. Singurul nostru efort era
să mânuim o maşinărie care transforma cutiile aplatizate
în cilindri. Capsam un capăt, umpleam cilindrul cu
margarină, apoi capsam şi celălalt capăt. îmi amintesc
bine procesul tehnologic. Am deschis chiar şi o fabrică.
Margarina noastră era puţin mai scumpă decât cea
importată cu totul şi trebuia să ne protejăm investiţia.
Mi-amintesc că fabrica a angajat cinci femei de culoare,
pe care le-am fotografiat în halatele lor albe, care le
dădeau un aer solemn, de specialist.
într-o regiune ca a noastră, industrializarea se pare că
însemna nu mai mult decât umplerea diferitelor cutii şi
tuburi cu tot soiul de produse din import. De câte ori
încercam să depăşim acest stadiu, ne găseam într-un
impas. EJg^xemplu, am încercat o dată o afacere cu
plastic, care mai târziu

49
a devenit un adevărat scandal, cu care a fost asociat şi
numele meu.
într-o zi, a venit la mine un ceh. S-a prezentat ca
fiind un fost angajat al unei celebre corporaţii daneze şi
mi-a propus să conducă o fabrică de stat care să producă
material plastic. Prezentarea lui despre infinitele
posibilităţi ale plasticului ne-a năucit complet. Trebuie
să recunosc că m-a cucerit felul său cehesc de a fi. în
timp, am produs nişte perii şi nişte castroane. Erau fie cu
dungi maro, fie de un albastru deplorabil. Era, totuşi,
ceva complet greşit în ceea ce făcea. Toate erau nişte
rateuri înfiorătoare.
Se apropia vremea căderii iremediabile — trebuie să
amintesc de asta în toiul tuturor acestor aventuri, al
acestei drame — şi nu am nici o îndoială că afacerea cu
plastic m-ar fi clătinat serios, dacă nu ar fi apărut -
tocmai când cehul îşi anunţa retragerea —
extraordinarele veşti despre contractul pentru bauxită.
Ne implicaserăm încă de la început în rene- gocierea
contractului. Bauxita fusese singura noastră resursă
majoră şi exploatarea ei la sfârşitul anilor ’30 a fost
probabil singurul lucru care ne-a salvat economia de la
ruină şi insula din pragul revoluţiei. Dar pentru mulţi nu
a fost de ajuns. Exista o senzaţie generală că acest
contract fusese semnat la repezeală şi în necunoştinţă de
cauză, drept pentru care nu primeam ceea ce am fi
meritat.
Ziarul The Socialist prezenta imagini strălucitoare
despre ceea ce am fi putut face dacă am fi avut drepturi
exclusive asupra contractului. Problema bauxitei venea
însă din faptul că aproape nimeni nu era specialist.
Oamenii politici din colonii care promiteau solemn să
renegocieze contractul se găseau în postura unui
profesor de fizică ce promite să producă o bombă
atomică pentru elevii

50
fruntaşi. Ne găseam într-o dilemă încă dinainte să
începem. Nu aveam suficiente cunoştinţe şi nici nu ştiam
de unde am putea învăţa. Londra nu ne-a ajutat prea
mult. Aveam nevoie de un specialist, eram gata să
plătim. Dar se părea că nu există un expert în bauxită
care să fie disponibil sau măcar doritor să ne ajute.
Am trimis cereri oficiale diverselor companii. Mi-au
răspuns cu invitaţii neoficiale la petreceri în aer liber, cu
grătar şi piscină. Erau nişte reuniuni extrem de amicale.
Bărbaţi îndestulaţi, a căror bunăstare se aduna în jurul
taliei, aruncau mingi bine-hrăniţilor lor câini, dojenindu-
şi din când în când copiii care se stropeau cu apă. Carnea
sfârâia pe grătar, iar soţiile distinşilor domni o ungeau
din când în când cu grăsime. în această atmosferă, să
aduci vorba despre bauxită ar fi fost complet nepotrivit
din partea mea, şi de-a dreptul înspăimântător dacă ar fl
fost iniţiativa lor. O menajeră tăcută, localnică probabil,
şi-a făcut intrarea; a fost întâmpinată cu o veselie
generală; cineva râdea de un câine care înota. Apoi mi s-
a spus că, în America Latină, bauxita, bineînţeles, de o
calitate superioară, valora mai puţin decât nisipul alb; că
în Jamaica era mai ieftină decât un metru de pământ
fertil şi că Australia era, de fapt, un continent întreg de
bauxită. Cea care se găsea în Isabella era dificil de
exploatat şi de calitate medie. Dacă vom continua să
facem prea mult caz, ne jucăm, de fapt, cu viitorul nostru
- şi aşa întâmpinau greutăţi în a opri marile companii să
plece din insulă —, situaţie în care localnicii vor putea
să se joace cum vor cu praful roşu, aşa cum făcuseră şi
înainte de 1935. în plus, orice dovadă de nesiguranţă în
privinţa viitorului va atrage după sine abandonarea
planurilor, şi aşa fragile, de instalare a echipamentelor de
prelucrare a aluminiului. Iar asta însemna o investiţie de
câteva milioane.

51
 Se exagera prea mult în această privinţă. Nu m-am
alarmat. Ziarul a continuat să-şi exprime dezacordul, dar
se părea că e tot ce putem face. Cum poţi negocia asupra
unui lucru a cărui valoare nu o cunoşti? Tuturor
demersurilor noastre oficiale, companiile le răspundeau
cu invitaţii neoficiale. Cred că unii dintre directori s-au
schimbat cu timpul, însă picnicurile, atmosfera şi
conversaţiile noastre au rămas aceleaşi. Reprezentanţii
companiilor nu voiau să pară nepoliticoşi. Eram o ţară
nouă, iar ei intraseră în viaţa noastră şi făceau acum
parte din ea - asta era tema tuturor reclamelor din ziarele
noastre prin care încercau să-şi convingă clienţii -, dar
regula era că nimic nu se negociază. Iar noi nu puteam
face mare lucru. Nu se punea problema să cerem sprijin
muncitorilor. Nu aveam nici o influenţă asupra acelui
sindicat. Mai ales că angajaţii acestor companii erau cel
mai bine plătiţi din insulă - era o luptă continuă pentru
obţinerea slujbelor - şi atâta vreme cât aveau privilegii
privind locuinţele şi condiţiile de recreere, erau nişte
angajaţi model. Cam asta era situaţia noastră. Un alt
mesaj pe care trebuia să-l ducem înapoi oamenilor, un alt
exerciţiu al puterii.
Am fost salvaţi de Jamaica. Ei aveau mai multe
resurse, un guvern mai energic şi mai multe contracte
internaţionale. în plus, aveau şi experienţa obţinerii
bauxitei; fusese mai uşor de exploatat şi apoi de
renegociat şi, în sfârşit, se părea că realizaseră ceva. Noi
pur şi simplu le-am urmat exemplul şi sfatul. Petrecerile
în aer liber au încetat, în schimb, ne fotografiam în sălile
de conferinţă împreună cu cei care ne ajutau, în faţa
registrelor nedeschise încă, printre sticle şi pahare de
şampanie. Arătam toţi serioşi şi preocupaţi, ca nişte
adevăraţi oameni de afaceri. După cum arătau toate
aceste reclame, nimeni nu era mai mulţumit decât
companiile. A fost un triumf. Culmea realizărilor mele
politice. După asta, declinul avea să fie rapid.

52
 Cu cât este mai mică o ţară, cu atât sunt mai
complexe problemele. Ostilităţile şi amiciţiile dintr-un
parlament cu şase sute de membri sunt mai uşor de
urmărit decât cele dintr-un consiliu local cu douăzeci de
membri. Pentru mine, chiar şi acum, totul nu a fost decât
o succesiune de evenimente. Motivele fiecăruia rămân
obscure şi am îndoieli că o comisie de investigaţii va
indica altceva decât confuzie sau va putea oferi o soluţie
de vreun fel. Sunt convins că motivele şi alianţele s-au
schimbat rapid în luna care a urmat renego- cierii
contractului pentru bauxită. Timpul declinului se
apropia; panica şi nervozitatea începuseră să-şi facă
simţită prezenţa.
O dată cu dispariţia cehului cu plasticul inutilizabil,
o dată cu jubilaţia şi publicitatea din jurul noului
contract, au avut loc importante şi îndelungate tulburări
la plantaţiile de zahăr Stockwell, asupra cărora poliţia nu
a avut control aproape o săptămână.
Primele două evenimente m-au avut pe mine în
mijlocul lor, iar atmosfera generală de nelinişte m-a
legat de cel de-al treilea. A fost o mişcare a asiaticilor,
cărora ideea de a-şi împărtăşi suferinţele le era, de altfel,
complet indiferentă. A fost prima dată când a trebuit să
ne confruntăm cu o ameninţare serioasă a ordinii şi am
recunoscut-o ca pe un spectacol real de forţă.
Era anotimpul recoltei. Trestia de zahăr zăcea pe
câmpuri, aşteptând să fie tăiată; pierderile în urma
incendiului erau imense. Iată cât de repede nervozitatea
se transformă în panică, iată în câte feluri se poate
interpreta această revoltă, care la început părea scăpată
de sub control. Iată câte feluri de a reacţiona li s-au
arătat oamenilor care nu aveau încredere unii în ceilalţi
şi îşi priveau puterea ca pe o mistificare. Exista dorinţa
de a învinge şi a controla această etalare subită de

53
forţă, dorinţa de a o nimici. Se vorbea despre oameni
exploataţi şi despre absenţa moşierilor şi, în acelaşi timp,
ici-colo, prin oraşe, aveau loc manifestaţii împotriva
violenţei, toate de natură etnică.
Mă găseam în mijlocul unor evenimente pe care nu le
puteam stăpâni. îmi dădeam seama că toţi ochii erau
aţintiţi asupra mea. Eram conştient de fiecare zvon.
Chiar şi acele picnicuri erau acum interpretate într-un
mod sinistru: drept strategii de tergiversare ale unui om
mituit, ale unui om legat, în tot timpul carierei sale
politice, de bogăţiile naţiei sale. Lucruri uşor de
demonstrat într-un anume fel, căci The Socialist,
neavând simţul realităţii, a continuat să susţină
naţionalizarea plantaţiilor de zahăr ca pe un ţel demn de
urmat.
Fusese ceea ce-mi conferise soliditate, într-un cuvânt
puterea mea, iar acum îl foloseau ca să mă distrugă.
^ Şi totuşi, din toată confuzia, în ciuda tuturor
rapoartelor zilnice despre recolta în flăcări şi violenţele
din oraşe, acesta a fost singurul cuvânt care se auzea
dintr-un capăt în altul al insulei: naţionalizare. Plantaţiile
trebuie naţionalizate pentru unitate, pentru a pune capăt
exploatării despre care se vorbise atât. Plantaţiile
trebuiau naţionalizate ca să contrabalanseze şansa oferită
de noul contract pentru bauxită. Plantaţiile trebuiau
naţionalizate ca să prevină în viitor asemenea ameninţări
la adresa ordinii. Toate se învârteau în jurul meu: era
sarcina mea. Browne a luat cuvântul, dar a fost evaziv.
Era datoria mea. Susţinătorii mei — şi erau mulţi —
sperau într-un miracol. Naţionalizarea era la fel de
improbabilă ca şi plecarea funcţionarilor publici englezi.
Iar Londra ne-a spus răspicat acest lucru. S-a propus
chemarea unei delegaţii din Anglia. Răspunsul lor a fost
previzibil: nu se negociază nimic. Dar acea izbucnire din
insulă nu s-a stins. Nu am putut să

54
o ignor. Naţionalizarea devenise doar un simplu cuvânt.
Nu mai avea nici o semnificaţie. Purta doar inflexiuni
ale ameninţării asiatice. Şi ale speranţei asiatice. Pentru
unii era cuvântul împlinirii, pentru alţii, cel al răzbunării.
Naţionalizarea a devenit mai puţin decât un cuvânt: era
doar un sunet cu vagi conotaţii emoţionale. Câmpurile
de trestie de zahăr arseseră, câteva secţii de poliţie
fuseseră luate cu forţa, în oraşe se jefuiseră magazine şi
case. Ne aflam în mijlocul unei revolte etnice, dar
vorbeam despre ea ca fiind naţionalizare. Iar eu aveam
legătură cu orice rosteau prietenii, cu orice rosteau
duşmanii: naţionalizare, unitate, demnitate, suferinţa
generală.
Când eram tânăr, mai fusesem o dată în situaţia să
păşesc spre moarte râzând, cu un pistol în ceafă pe o
plajă fără soare. A trebuit să pretind până la sfârşit că a
fost o glumă, pentru că ar fi putut să fie. Acum mă
simţeam din nou prizonier al acestei pretinse seninătăţi,
când era clar ce mi se pregătea. In ambele situaţii aş fi
putut să strig:
— Nu, nu mă veţi omorî!
Şi, în ambele situaţii, răspunsul ar fi venit:
— Dar cine vrea să te omoare?
Mai bine prefăcătoria, gluma!
Cu cât mă lăsam mai mult în voia sorţii, cu atât
devenea mai dificilă retragerea. Cu fiecare zi care trecea,
eram din ce în ce mai puţin rezistent. Puterea îmi
aparţinea: se aşteptau să deţin controlul, să fac o
declaraţie fermă. Nu exagerez. în această situaţie
confuză, poziţia mea era la fel de clară cum fusese
dintotdeauna; şi tocmai din falsitatea acestei poziţii aş fi
putut să adun suficiente resurse ca să-mi legitimez
puterea şi să reinstaurez calmul.
Erau ideologi pentru care The Socialist rămăsese
instrumentul opoziţiei interne, dar mai erau şi aceia care
vedeau în contractiil cu bauxită singura

55
realizare adevărată a guvernului; mai era şi clasa de
mijloc, eterogenă, care îmi asigurase poziţia în cabinet,
erau şi muncitorii de pe plantaţii, care aveau nevoie de
un purtător de cuvânt. Toţi priveau către mine şi pe toţi i-
am dezamăgit. Controlul, provocarea de a ucide, era
singura alternativă la prefăcătorie. Dar controlul,
perspectiva puterii şi consecinţele sale, perspectiva
menţinerii puterii într-o situaţie care ar fi putut oricând
sări în aer, toată această privelişte mă îngrijora.
îmi pierdusem simţul dramaticului. Aceasta era
pentru mine adevărata pierdere. Timp de patru ani îmi
fusese singurul suport; acum, brusc, era sortit eşecului.
Era o pierdere personală; gândul că fusesem iresponsabil
sau că nu-mi făcusem datoria devenea absurd. Mă
luptam să-mi menţin drama în viaţă, căci n-ar fi înlocuit-
o decât disperarea : imaginea unui copil pe o plajă
părăsită şi nesfârşită, cu o vegetaţie vie, dar prăbuşită şi
o mare nepăsătoare. Calmul nu era posibil: poate doar
mai târziu, trecător. Eşuând în dramă, am cunoscut
frenezia. Şi ea m-a amuţit. Iar tăcerea m-a legat
iremediabil de această prefăcătorie.
Naţionalizare? Aş fi plecat la Londra. Ideea unei
delegaţii fusese acceptată: se trăseseră multe sfori în
culise, de către duşmani şi prieteni deopotrivă. Aveam să
fiu subminat complet după doar două săptămâni de la
plecarea mea. Violenţa avea să fie susţinută în
continuare şi eu nu mai aveam pentru ce să mă întorc.
Ca să fiu sincer, începeam să mă simt uşurat. Tânjeam să
plec.

56
 6

U
şurare: am fost uimit de această stare care mă
cuprinsese. Nu fusese prima dată când ezitasem să plec.
Acum, în sfârşit, reuşeam: împlinire şi adevăr.
Bineînţeles că aveam să mă întorc, dar atunci va fi mai
mult ca o vizită, o revenire spre locuri pe care ştiu că le
voi găsi acolo. Momentele dinaintea plecării sunt un
lucru fantastic. Mi-am făcut pregătirile pe îndelete.
Darea de seamă era ultima dintre grijile mele. Aveam
toate datele la degetul mic şi ştiam toate argumentele pe
de rost. Londra îşi făcuse clară poziţia. Ne dădeau
acordul pentru o delegaţie, dar nu ministerul va fi cel
care o va primi. Nu aveau de gând să ne facă jocul decât
până la un anumit punct, ca şi cum ne-ar fi făcut o
favoare.
In Isabella era timpul recoltei, câmpurile de trestie de
zahăr erau în flăcări; la Londra de-abia începea
primăvara. Mi-am luat, aşadar, pardesiul, pe care îmi
plăcea întotdeauna să-l ţin pe mână, cu toată lumina şi
zăpuşeala din holul aeroportului: era însemnul celor care
trebuie să călătorească. Drumul către aeroport: case de
lemn şi tablă, culori mediteraneene, câmpuri, copaci,
magazine, depozite, feţele negrilor din reclamele la bere
şi pastă de dinţi: le priveam pe toate fără să mai simt că
îmi aparţin. In faţa aeroportului erau nişte grupuri de
demonstranţi. M-a uimit cât de completară acest tablou.
Mitingul era, bineînţeles, al organizaţiei noastre Am
ţinalwepede un discurs

57
care să se potrivească evenimentului; mi-a fost la fel de
uşor ca şi în celelalte dăţi. Ultimul meu discurs: am
păstrat acelaşi stil până la capăt. Imediat după aceea ne-
am îmbarcat şi în câteva minute zburam deasupra
câmpurilor, râurilor şi aşezărilor ale căror semnificaţii
îmi apăreau acum mai desluşite ca niciodată.
Aşa o despărţire festivă şi o sosire aproape neştiută
pe aeroportul din Londra! Asta ar fi putut să-mi
sporească luciditatea faţă de patosul politic din locuri ca
ale noastre. Acum însă se potrivea cu starea în care
eram. Un reprezentant al Comisiei, nişte începători de la
minister, nici un ziarist. Au fost, totuşi, o maşină şi un
şofer şi, la finalul călătoriei, un hotel de cinci stele.
Foarte puţine lucruri se compară cu sosirea la un hotel
de cinci stele dintr-un oraş mare. Te cazează ceremonios
într-o cameră somptuoasă şi singura ta responsabilitate
până la sfârşit este nota de plată. în jurul tău roiesc
discret, dar preocupaţi, tot felul de oameni, aşteptând să-
ţi ofere, la cel mai mic semn, o avalanşă de servicii.
Totul este strălucire şi fast: camerista, vocea telefonistei,
ale cărei accent şi intonaţie îţi rămân în minte mult timp,
recepţionerul, fata de la standul de ziare. Toţi fac parte
din acest tărâm fermecat, ce continuă să ţi se pară astfel
până când dai cu ochii de telefonista din faţa panoului
plin de luminiţe care clipesc şi a căror semnificaţie doar
ea o înţelege şi de siluetele în uniforme care zac sfârşite
pe scaunele din spălătorie, până când îl vezi venind pe
recepţionerul de noapte, încotoşmănat în fulgarinul lui
ponosit, până când toată această lume magică devine
banală, iar hotelul nu se mai dovedeşte a fi decât un loc
de muncă, care nu mai are legătură cu orarul zborurilor
de la aeroport, ci cu toate acele case pe care le-ai văzut
pe drum. Acesta este momentul în care trebuie să pleci,
când zilele încep să treacă repede pe lângă tine şi

58
să devină anoste. Şi totuşi, până când vine acea clipă,
hotelul rămâne locul fermecat din oraş.
Eram liber. întâlnirile oficiale pe care le stabiliserăm
nu aveau să se petreacă decât peste câteva zile. Eram
singur. Majoritatea celor care mă însoţeau se pierduseră
deja prin diverse colţuri ale oraşului, căutând plăceri sau
vechi prieteni şi rude, acum studenţi sau imigranţi,
cărora le aduseseră cadou rom şi ţigări. Cu câtă uşurinţă
se evaporaseră în marele oraş! Toate astea aveau o
legătură cu propriul meu trecut din acest loc. Dar era
oraşul pe care, studiindu-1 acum din camera mea de
hotel, încercam să-l suprim. îl disecasem şi îi
distrusesem strălucirea, îl percepusem ca fiind compus
doar din indivizi; încetasem să-l mai văd.
Acum încercam să-l recreez ca spectacol: acel oraş al
luminilor fermecate prin care păşeam fără umbră. Mă
străduiam să redescopăr parfumul dulceag şi înţepător
din tutungerii şi aerul înecă- cios şi rece de la apus.
încercam să fiu turist în oraşul care mă învăţase cândva
că evadarea este imposibilă. Şi eram într-o asemenea
stare, încât am reuşit. Timp de trei zile am fost complet
fericit, în fiecare zi era un eveniment de care puteam să
mă agăţ: un prânz cu niscaiva oameni de afaceri, o cină
cu trimişii ziarelor noastre la Londra, un interviu pentru
redacţia de ştiri externe de la BBC, înregistrat în Bush
House, în a cărei cantină de la subsol Sandra, îmbrăcată
în balonzaid şi isterică din pricina perspectivei unui
viitor pe care îi era teamă să-l descifreze, mă ceruse în
căsătorie.
Mai era însă şi misiunea delegaţiei. Din Isabella
soseau veşti tot mai proaste; violenţele se înteţeau ; a
apărut chiar şi un scurt articol în Daily Telegraph. Am
discutat cu oficialii. Ne-au spus ceea ce ne mai spuseseră
de atâtea ori până acum, ceea ce ne aşteptam să ne
spună. Ne-au enunţat clar şi concis consecinţele
naţionalizării. întâlnirile

59
noastre ar fi putut dura foarte bine câteva minute; dar le-
am făcut să ţină trei zile întregi şi am organizat
conferinţe de presă pe care ziarele londoneze le-au
ignorat. Să fi fost doar imaginaţia mea cea care a
detectat o anumită ostilitate a oficialilor direcţionată
exclusiv către mine? Am simţit că dezaprobarea lor se
îndrepta asupra mea personal, că eram privit ca un rasist
şi un radical, un om periculos, un instigator care a stârnit
probleme când noi nu aveam nevoie decât de puţină
linişte şi stabilitate.
Atitudinea care îmi devenea din ce în ce mai
defavorabilă în Isabella şi care se deteriorase în timpul
celor trei zile libere se reflecta acum în atitudinea celor
de la Londra. Nu puteam face nimic; intrasem de
bunăvoie în acest joc. Mai mult, nu mă puteam abţine să
nu le alimentez această atitudine potrivnică. Discuţiile
cu oficialii au eşuat lamentabil. Am insistat să mă
întâlnesc cu ministrul: era singurul lucru care îmi mai
rămăsese de făcut. Am fost refuzat de două ori. A doua
oară mi s-a spus că s-ar putea să aranjeze să fiu invitat la
un prânz unde va fi şi ministrul. Am folosit ultima
manevră de care mai eram în stare : i-am chemat pe
trimişii presei din Isabella şi le-am spus despre cererea
mea. Două zile mai târziu am fost înştiinţat că ministrul
era de acord să mă primească, însă fără ceilalţi membri
ai delegaţiei. Tot era mai bine decât nimic.
$ A fost o întâlnire scurtă şi umilitoare. Omul acesta, pe
care îl mai întâlnisem de câteva ori cu ocazia diverselor
vizite oficiale la Londra, pe când avea o altă poziţie, mai
modestă, şi pe care îl consideram o persoană amabilă şi
puţin caraghioasă, acum nu avea timp de politeţuri.
Atitudinea lui îmi dădea clar de înţeles că acest joc ţine
de prea mult timp şi că el are lucruri mai importante de
făcut decât să aibă grijă de imaginea publică a

60
politicienilor din colonii. în aproximativ patruzeci şi
cinci de secunde mi-a zugrăvit un tablou atât de viu
colorat despre consecinţele măsurilor necugetate luate de
guvernul din Isabella, încât m-am simţit personal
admonestat.
Apoi am spus fraza care m-a torturat din momentul în
care am rostit-o. Fără îndoială că acesta este motivul
pentru care amintirea acestei întâlniri mă doare atât de
mult. Am zis:
— Cum le pot duce eu acest mesaj înapoi oamenilor
mei?
„Oamenii mei“: pentru asta am meritat tot ce-a
urmat. Mi-a răspuns:
— Poţi să le duci oamenilor tăi orice mesaj doreşti.
Şi asta a fost tot.
Am fost devastat. Intrasem în joc atât de firesc. Am
colindat ca un turist prin oraşul ministrului, îmi
construiam în minte, de data asta neputincios, fiind
conştient de izolarea mea, imagini ale distrugerii. Iar
peste tot în jurul meu erau semne ale bunăstării şi
veseliei, ale reconstrucţiei şi culorii. Simţeam cât de
inutilă era dorinţa mea de a mă răzbuna pe toate rănile
pe care mi le provocase acest oraş. Cu câtă uşurinţă mă
puteam pierde în el! Cu câtă uşurinţă deveneam iar
băiatul şi studentul care fusesem cândva! Unde erau
luminile fermecate de altădată? Mergeam printr-un oraş
care acum mi se părea înspăimântător. Străzile erau mai
largi decât mi le aminteam, maşinile erau mai
numeroase, mirosul era mai pregnant. Era prea cald
pentru pardesiu; transpirasem. Am intrat în dispute cu
taximetrişti, m-am certat cu chelneri şi vânzătoare. Era
umilitor, dar aveam senzaţia că sângerez: era a doua oară
când descopeream că sunt abandonat într-un oraş în care,
de fiecare dată, îmi pusesem atâtea speranţe!
Mângâierea a venit dintr-o sursă neaşteptată, de la
lordul Stockwell însuşi, ale cărui plantaţii

61
stârniseră atâtea controverse. Mi-a trimis o scrisoare în
stilul lui năucitor — fiecare literă era scrisă separat, dar
textul era aproapre indescifrabil - în care mă invita la
cină. M-am gândit că ar fi o lipsă de tact să-l refuz, deşi
perspectiva unei cine festive nu era prea plăcută. Cel
puţin aşa cum mi-o imaginam eu. Mă aşteptam la ceva
oarecum oficial, căci eram sigur că ministrul îi dăduse
raportul, savurându-şi probabil fiecare cuvânt, despre
scurta noastră întrevedere. începuse deja să mă cuprindă
înverşunarea, ceea ce-mi dădea o oarecare putere.
Aceasta a fost starea, care îmi displăcea atât de mult în
ceilalţi, cu care m-am dus. Era ceva dramatic în această
dispoziţie care s-a intensificat în taxiul cel întunecos ;
eram pregătit să-l atac pe taximetrist la cel mai mic semn
că ar vrea să mă păcălească. Eram numai bun de o scenă
de proporţii în public. Era o reacţie rudimentară, izvorâtă
din ignoranţă: nu-1 cunoşteam prea bine nici pe lordul
Stockwell şi nici nu ştiam cum se comportă cel care se
simte în siguranţă. Ar fi trebuit să fiu în stare de mai
mult. Şi am şi fost. Eram uluit de mine însumi, de
această dovadă de abrutizare şi de lipsă de autocontrol.
Şoferul de taxi n-a încercat să mă păcălească. Ne-am
despărţit fără nici un cuvânt. Am sunat la uşă. Mi-a
deschis un sud-european, cu o figură palidă şi
protocolară. Nimic altceva nu mi-a atras atenţia în acel
moment. Simţeam că-mi petrecusem întreaga viaţă în
interioare ca acela. A reuşit să şteargă, când, în acea
clipă, ar fi trebuit de fapt să le acutizeze, amintirile mele
despre noroiul negru şi casele supraveghetorilor de pe
plantaţii, cu pereţii ocru şi acoperişul roşu. Bărbatul mi-a
luat haina, a împăturit-o şi a aşezat-o pe un scaun, sub o
pictură indiană care pe moment m-a tulburat, pentru
simplul motiv că nu m-aş fi aşteptat să o găsesc acolo:
Krishna, zeul albastru, în poziţie

62
verticală, cu piciorul stâng în faţa celui drept, cântând la
flaut şi seducând-o pe lăptăreasa albă. S-a deschis o uşă,
mi-am auzit numele. Am văzut nişte femei, de la care
mi-am întors repede privirea: a fost ca o reafirmare
neaşteptată a educaţiei pe care o primisem în copilărie;
un bărbat bondoc care stătea într-un colţ al camerei şi
altul imens care se îndrepta spre mine. Era foarte înalt,
cu buza de jos răsfrântă şi cu un burdihan uriaş care era
şi mai vizibil în sacoul încheiat cu nasturi. Mă aşteptam
să fie mult mai mărunt şi mai delicat.
Au fost făcute prezentările. O voce de femeie mi-a
tunat în urechi. Probabil ceva despre vreme, o întrebare
despre cum mi se pare Londra, ceva despre zilele
însorite din Isabella. N-aş putea spune cu exactitate. Din
momentul în care i-am auzit vocea, am încetat să mai
ascult tot ce îndruga. Starea mea se intensifica,
periculos, în interior. De data aceasta aveam să ucid
duşmanul, şi chiar pe loc.
Apoi lordul Stockwell a zis:
— N-o să cheleşti niciodată, sunt sigur.
Camera a devenit din nou reală. Am fost impresionat,
am fost mulţumit, am fost uşurat. Aveam o nevoie
disperată de o asemenea alinare. Mi-am arătat cu
stângăcie recunoştinţa. Pe urmă a adăugat.
— Tatăl tău n-a avut problema asta niciodată.
Şi m-a lăsat să-mi cântăresc în linişte numele.
Mult timp după asta nu a mai spus nimic.
Femeile au preluat discuţia. Erau trei: lady
Stockwell, fiica ei, Stella, şi încă o femeie în jur de
patruzeci de ani, căreia n-am reuşit să-i reţin numele
toată seara. Se străduise îndelung şi meticulos să-şi pună
în evidenţă trăsăturile lipsite de personalitate; era
împreună cu bărbatul scund, al cărui nume şi funcţie mi-
au scăpat, de asemenea. Din fericire, se părea că nici ei
nu ştiau prea bine

63
cine sunt. Se interesau de mine politicos, dar fără
entuziasm şi din când în când îmi mai puneau câte o
întrebare — venisem la Londra cu afaceri ? - care, date
fiind circumstanţele, era complet lipsită de tact, dar, în
general, vorbeau mai mult cu lady Stockwell despre
cunoştinţe comune şi lucruri personale.
La cină am stat lângă lady Stella. Mă gândeam că
trebuie să aibă puţin peste douăzeci de ani. Când tatăl ei
a ieşit tăcut din cameră, s-a purtat de parcă era de datoria
ei să mă întreţină. Era foarte deşteaptă. Probabil că am
fost o povară. Mi-a luat ceva timp să mă obişnuiesc cu
vocea ei piţigăiată, atât de diferită de a mamei sale, care
era aspră, dar limpede, astfel că, deşi mă uitam
conştiincios la Stella şi o urmăream vorbind, de fapt o
ascultam — nu că m-ar fi interesat ce spune, dar mi se
părea o uşurare — pe mama ei. Stella mi se părea uşor
agitată, dar nu simţeam că mă aflu într-o poziţie care să-
mi permită să fac aprecieri; seara se desfăşura într-un fel
care îmi era complet nefamiliar. Mă concentram asupra
vocii ei, încercând să desprind cuvinte din înşiruirea de
sunete ciripitoare şi doar când ne-am aşezat la masă mi-
am dat seama cât este de frumoasă. După care m-am
simţit stânjenit, aşa că nu am mai putut să o privesc fix,
în ochi, în timp ce vorbea. Era o frumuseţe a
transparenţei: o piele translucidă, părul fără culoare,
ochii limpezi. Probabil că cel mai mult mă nelinişteau
ochii ei; mie ochii albaştri şi strălucitori mi se par goi şi
fără nimic de spus, încât atunci când mă uit în ei, nu le
văd decât culoarea. Aşa că poate ei erau cei care,
împreună cu vocea cea greu de ascultat, să-mi sugereze
frenezie.
Continua să-mi vorbească. Distingeam din ce în ce
mai multe cuvinte, schimbul de idei a devenit posibil.
Mă întreba despre cărţile pe care le-am citit în copilărie.
Mi-a venit în minte Popoarele

64
ariene şi migraţiile lor, dar am alungat repede acest
gând. O interesau cărţile pentru copii, dar trebuie să
mărturisesc că, în afară de nişte poveşti ale lui Andersen,
nu citisem nici una.
— N-ai citit Henty sau Enid Blyton sau altceva de
felul ăsta?
A trebuit să dau din cap că nu.
— Nici măcar basme sau poezii pentru copii?
— Mi se pare că era o poveste cu zâne într-unul din
manualele de şcoală.
Părea întristată şi neîncrezătoare. Cărţile pe care le
citise când era mică păreau foarte importante pentru ea şi
era de părere că nu este posibilă nici un fel comunicare
între oamenii care nu au citit aceleaşi cărţi sau n-au
ascultat aceleaşi poezii în copilărie.
Lady Stockwell a zis că nu e de acord cu acest cult al
copilăriei şi al cărţilor pentru copii; erau doar lucruri
care se vindeau bine. A adăugat că asta e o atitudine tipic
englezească şi că societăţi ca a mea, dacă poate judeca
după spusele mele, au mai multă dreptate să încurajeze
copiii să devină adulţi „cât mai repede posibil".
Fruntea Stellei s-a încreţit. Mi-a zis:
— Ştii povestea Gâscane nătâng ?
Am scuturat din cap.
— Nu ştii Gâscane, gâscane nătâng, pe unde să mă
plimb ?
Lady Stockwell a zis :
— Mi se pare obscen să îmbraci în haine toate
animalele alea. Nu pot să-i suport pe ursuleţii şi iepuraşii
ăia în volănaşe.
— Să mă duc jos, să mă duc sus sau în al doamnei
mele crâng ?
— Mie nu-mi plac toate mâncărurile alea ale lor, a
spus doamna de patruzeci de ani. „Ciuperci culese în
rouă dimineţii" sau ceva în genul ăsta. De ce nu pot să
zică doar ciuperci?

65
 — Şi lapte de la vaci fericite, a adăugat însoţitorul
ei.
— Văcuţă bună, frumoasă, dă-ne lapte în vase, a
început să recite Stella, şi-o să-ţi dau şi eu o rochie de
mătase. N-o ştii nici pe-asta?
— Pe asta n-o ştiu nici măcar eu, a spus lady
Stockwell. Cred că ai scos-o din vreuna din cărţile tale
de la Oxford.
— Ar trebui să le studiezi mai des. Au înfiorător de
multe conotaţii sexuale.
— Mi s-a părut întotdeauna, a zis doamna de
patruzeci de ani, că Jack şi Jill sunt cel mai vulgar cuplu
din literatura engleză.
— Nu ştiu, a spus lady Stockwell. Am citit că cele
mai multe au fost compuse în secolul al XVIII-lea şi că
erau despre oameni adevăraţi.
— Cele care nu au nici o semnificaţie sunt cele mai
fascinante, a răspuns Stella.
în tot timpul acestei discuţii, mi-am dat seama că
lordul Stockwell mă priveşte fix. Din când în când mă
uitam şi eu la el: faţa mare şi pământie, ochi mici şi
tulburi sub o frunte lată şi pătrăţoasă. N-a reacţionat la
privirile mele. Continua să se uite fix la mine, ducându-
şi mecanic mâna stângă de la farfurie la gură. Arăta ca
un om care mănâncă nuci; de fapt culegea firimituri de
pâine şi apoi le ducea la gură, dar gestul era foarte
amplu. L-am lăsat să mă privească şi mă gândeam la tata
şi la copilăria mea şi la toate acele cărţi şi versuri de care
nu avusesem parte. Era mai mult decât vinul şi
sentimentul meu de alinare. Seara se desfăşura intr-un
mod care îmi era complet nefamiliar.
^ Mi-a vorbit din nou doar când doamnele au părăsit
încăperea. Cel puţin atunci, avea şi el ce să facă. Ne-a
oferit coniac, pe care el însă n-a vrut să-l bea, ne-a oferit
trabucuri pe care nimeni nu voia să le fumeze. Continua
să mănânce firimituri de pâine. I-am zis:

66
 — Nu ştiam că l-aţi cunoscut pe tata.
— Ne-am întâlnit de două ori.
Ştiam atât de puţine despre tata. Fusese alegerea mea
să ştiu atât de puţin. Era ceva în vocea lordului
Stockwell care îmi dădea de înţeles că orice dovadă de
stânjeneală din partea mea ar fi fost deplasată. Mi-a spus:
— A doua oară când l-am văzut renunţase la
politică. Avea o căsuţă lângă mare. Destul de ciudat, era
pe o colină. Nu mai avea nimic de-a face cu politica şi,
cu toate astea, erau mulţi oameni care stăteau la coadă ca
să intre la el. M-a întrebat ce vreau. Nu ştiam ce să-i
spun. Mi-a zis: „Bine, găseşte-ţi un loc pe-aici şi stai
jos“. M-am aşezat într-un colţ. A fost de-a dreptul
impresionant. Oamenii ăia simpli veneau şi-i povesteau
necazurile. Lucruri obişnuite. Muncă, boli, moarte. în
timp ce vorbeau, el făcea mereu altceva. Dar la sfârşit le
spunea întotdeauna câte un cuvânt, două, uneori o
propoziţie. A fost extraordinar. Cum stăteam acolo, într-
un colţ, martor la toate astea, m-am simţit cu desăvârşire
împăcat. Nu mai puteam să plec.
— Foarte neobişnuit, a zis bondocul.
Nu mă simţeam deloc în largul meu. L-am întrebat:
— Ce fel de lucruri le spunea?
Fruntea lordului Stockwell s-a încreţit, la fel ca a
fiicei lui.
— Unele lucruri sunt simple, banale. Şi totuşi unii
oameni te pot face să le trăieşti.
A zâmbit, dar nu i se potrivea.
— E exact ca şi cu Codul rutier. Nu ţi se pare bun
până când ajungi pe şosea. După care ţi se pare mai mult
decât logic.
îl dezamăgisem, simţeam.
încercam să par solemn. Am spus:
— Nu l-am văzut prea mult pe tata în acea perioadă.

67
 — Bineînţeles. Să-ţi mai spun şi altceva despre el. A
doua oară când l-am văzut nu era îmbrăcat decât într-un
dhoti galben. Avea pieptul gol. Pielea îi strălucea.
Am rămas tăcuţi ceva vreme. Conversaţia s-a
îndreptat spre cu totul alte lucruri. Mi-am cerut scuze şi
m-am dus la baie. Am crezut că o să-mi pierd cunoştinţa.
Dar n-a fost decât un moment trecător de leşin. în timp
ce stăteam în încăperea aceea strâmtă şi încercam să-mi
revin, aş fi putut să plâng de singurătate.
Chiar înainte să plec, lady Stella mi-a spus:
— Aşteaptă-mă un minut.
A ieşit în fugă din cameră şi s-a întors cu Antologia
Oxford de versuri pentru copii.
— Aruncă-ţi un ochi pe astea. Vreau să ştiu ce
părere ai.
Am încercat să obiectez; şederea mea era scurtă şi
era destul de dificil să-i returnez cartea. A avut imediat
replică:
— Eşti foarte ocupat? N-ai putea să mi-o aduci
înapoi mâine sau poimâine?
Nu era deloc cum mă aşteptasem eu. M-am simţit
extrem de flatat. Era o legătură cu trecutul, cu oraşul
luminilor fermecate. Am stabilit să ne întâlnim la prânz.
Avea un apartament numai al ei; mi-a dat numărul de
telefon.
0: M-am întors pe jos la hotel. Simţeam aerul rece şi
înecăcios. Cerul părea foarte jos, iar puţin deasupra
nivelului străzii, se vedea lumină, de la felinare şi vitrine
de magazin. Oraşul parcă era camuflat, nu am avut nici o
clipă senzaţia că sunt expus. Cerul strălucea în jurul
meu. Probabil strălucea şi în Isabella, din cu totul alte
motive. Era după miezul nopţii. în acel trecut de care era
legată starea mea, oraşul ar fi fost încremenit la această
oră; acum străzile erau pline de zumzetul maşinilor ale
căror faruri roşii păreau nişte semnale de avertizare în
întuneric. Nu era nici o diferenţă.

68
 Cu Antologia Oxford de versuri pentru copii în mână,
care părea ciudat de groasă şi de şcolărească şi ca
înfăţişare şi ca material, am intrat în tărâmul magic al
hotelului. Am făcut o baie fierbine şi, sorbind din laptele
cald care mă aştepta în fiecare seară într-un termos, am
început să citesc. Citeam, după cum fusesem sfătuit, cu
ochi de copil. Nu necesita cine ştie ce efort. Cine a
venit ? Un infanterist. Oare ce a vrut ? Bere de băut.
Eram destul de moale. Foarte repede m-am întristat, într-
un mod plăcut, şi nu numai din cauză că, în acest oraş
zgomotos şi în flăcări, pierdusem priveliştile verzi din
sate, cu călăreţi şi păstoriţe şi bâlciuri şi ouă în coşuri şi
drumurile pe care le făceau sătenii până la Londra, ci şi
din cauza acestei imagini desluşite şi precise a unei lumi.
Şi nici una din acestea două nu-mi aparţinuseră: nici
imaginea, cea a plăcerii, nici lumea, cea a ordinii.
Dar când sunt curaţi, spălaţi şi parfumaţi, Se-
mbracă ca o domnişoară Şi ies să-ncingă o horă-
afară.
— Winnie the Pooh ? am întrebat-o, înapoindu-i
cartea. Am văzut-o de multe ori în vitrină şi am auzit
multă lume pomenind de ea. Dar trebuie să recunosc că
n-am citit-o niciodată. Bănuiesc că titlul mi-a tăiat
cheful.
— Ther Pooh, a zis Stella.
— Ther Pooh?
— Nu-nţelegi ? Văd că trebuie să ţi-o dau şi pe-asta
să-o citeşti.
S-a ridicat şi şi-a tras pătura până sub bărbie.
— Eşti gata? Atunci încep.
Ceilalţi membri ai delegaţiei se întorseseră în
Isabella. Eu am rămas la Londra. Nu voi mai încerca să
explic, ci doar să constat. Am rămas la Londra opt zile,
timp în care dramul de reputaţie

69
pe care-1 mai aveam a fost nimicit, dar am rămas, ţinut
de ceea ce detectasem în atitudinea Stellei la prima
noastră întâlnire. La început crezusem că era frenezie şi
într-adevăr era frenezie, de un anume fel. Era capacitatea
de a se desfăta, la fel ca aceea pe care o găsisem în
Sandra, dar fără angoasele Sandrei. Era puterea de a fi
imperturbabilă. Era mai mult, mult mai mult decât
priceperea Sandrei de a construi ocazii şi evenimente.
Era un anume fel de a privi oraşul şi totodată de a fi în
el, felul în care părea că îl mânuieşte şi îl împarte într-un
şir de plăceri distincte, perfecte. Era un fel de a-mi
menţine acea stare la care îmi era frică să renunţ, ştiind
că n-o să se mai întoarcă niciodată. Era ca şi cum ar crea
acel oraş pe care îl căutasem odată: o împlinire
neaşteptată. Se poate să mă fi înşelat atitudinea şi
priceperea Stellei, pe care probabil că le avea datorită
clasei din care provenea. Dar m-am lăsat înşelat de
bunăvoie.
Trebuia, totuşi, să plătesc pentru toate astea, în după-
amiezele acelea din apartamentul ei. Ceea ce ştiu despre
performanţele sexuale ale celorlalţi, ştiu din cărţile pe
care le-am citit. Din perspectiva acestor cunoştinţe ale
mele, n-aş putea spune că pretenţiile pe care le avea de
la mine erau excesive, dar cred că am spus suficient în
această carte ca să fie evident că dorinţele mele sexuale
erau mediocre şi complet nestatornice. De fapt, îmi era
groază de acele după-amieze din spatele draperiilor trase
şi, în cele din urmă, din cauza lor am plecat. Totul a
început la a doua mea vizită în apartamentul ei; îmi
promisese că o să-mi spună şi alte poveşti. Era îmbrăcată
într-o cămaşă sau halat în carouri roz. Am sărutat-o uşor
pe frunte. Mi-aduc aminte un miros neplăcut de ars :
tocmai fusese la coafor. Expresia feţei ei nu s-a
schimbat, iar eu nu eram pregătit pentru reacţia ei. M-a
întrebat:

70
 — Mergem în pat ?
M-a frapat contrastul dintre vocea ei liniştită şi
copilăroasă şi ceea ce îmi propunea. Dar îmi suna
cunoscut; mi-am amintit.
— Vrei să-ţi arăt desenele mele deocheate?
întrebarea era la fel de abilă. Refuzul era cu
neputinţă.
De fiecare dată făceam dragoste în acelaşi fel.
Urmam tiparul din acea după-amiază. Existau
întotdeauna două părţi: prima îmi era dedicată mie, a
doua era revendicată de Stella. în prima etapă, se
întindea şi era pasivă. în a doua, era toată peste mine, se
lăsa pe spate, sprijinindu-şi mâinile de pat sau de
gleznele mele; era toată o zvârcolire, ţinea ochii închişi
şi avea pielea umedă. Nu scotea nici un sunet, doar o
singură dată a zis, ca pentru sine:
— Nu-i aşa că trupurile sunt un lucru minunat?
Atunci nu-i împărtăşeam bucuria, dar mai târziu
m-au uimit precizia şi sinceritatea ei. Avea nişte sâni atât
de mici când se arcuia pe spate! Era o frenezie atât de
intimă, că aş fi putut să nici nu fiu acolo. Mă neliniştea
puţin. Pentru mine, această a doua parte, fără cuvinte şi
tară sfârşit, era un calvar şi-o tortură. îmi fixam
gândurile la cu totul alte lucruri şi îmi reuşea foarte bine,
atât de bine încât, o dată, am luat un album de pe
noptieră — era despre comorile din mormântul lui
Tutankamon, mi se pare — şi m-am auzit spunând ceea
ce aveam impresia că doar gândesc
— Deci ai şi chestia asta.
Răspunsul pe care l-am primit a fost o palmă scurtă,
dar totuşi destul de blândă. Am pus cartea la loc.
Aşa că acum ascultam, cu inima tot mai grea,
aventurile lui Pooh şi Eeyore şi ale porcuşorului, ştiind
că va veni un moment când va trebui să fac faţă unor
lucruri mult mai serioase şi mai neplăcute.

71
Şi momentul a venit. Cearşaful zăcea pe jos, cartea era la
locul ei, eu m-am întins docil pe spate. Cartea era încă la
îndemână şi nu-mi doream nimic mai mult decât să fiu
lăsat să-mi continuu lectura în tăcere. îmi studiam
sacoul. Mi-a rămas întipărit în minte şi chiar şi acum, de
câte ori îl văd, mă cuprinde un sentiment de iritare care
se defineşte imediat ca fiind cel al deposedării. Apoi s-a
întâmplat inevitabilul, după cum mă temeam. Am
început să dau greş. Silueta de deasupra mea era toată o
efervescenţă şi un patetism; îmi doream să o pot ajuta.
Mai târziu, când eşecul a fost complet, figura ei
copilăroasă devenise lividă de mânie neiertătoare şi
dezamăgire cruntă. A fost sfârşitul. Nici o relaţie, mai
ales una teatrală ca a noastră, nu îşi poate reveni în urma
unui asemenea insucces.
Era cu adevărat timpul să plec, să las în urmă oraşul
fanteziilor şi tărâmul fermecat al hotelului, care deja nu
mai era fermecat. Dar a fost drăguţ din partea Stellei să-
mi trimită la hotel o ediţie ieftină a volumului Casa din
colţul lui Pooh.

72
 7

E ra timpul să plec. Dar nu trebuia să mă întorc în Isabella.

Şi totuşi nu mi-am dat seama de asta decât prea târziu,
când avionul era la doar câteva minute de insulă şi ne
puneam centurile de siguranţă. Oraş şi zăpadă, insulă şi
mare: nu o poţi schimba pe una decât cu cealaltă. Aşa
lucra mintea mea: plecarea înseamnă întotdeauna o
destinaţie. Eram calm. Era liniştea care apare în
momentele de criză. încă eram contaminat de felul în
care Stella privea experienţa, hybrisul ei personal cum îl
vedeam eu, ori darul rasei sau clasei din care provenea,
convingerea ei plină de generozitate că ceea ce există va
continua să fie. împlinirea aduce cu sine propriile-i
iluzii. Sandra devenise nepăsătoare faţă de belşugul după
care tânjise toată viaţa, iar eu întorceam acum spatele
fără să clipesc unui oraş pe care, în sfârşit, reuşisem să-l
văd strălucind. Doar când am ajuns la aeroport — am
aterizat la timp — am devenit conştient de calmul meu.
Am început imediat să-l suspectez. Eroare! Dubii,
autoanaliză, alinare: procesul devenise continuu şi m-am
temut să nu mă proiecteze înapoi, în binecunoscutele
gheare ale nevrozei. în acel moment mi se părea că e
doar efectul fricii, îmi era frică şi îmi dădeam seama că
temerile mele erau justificate. în doar câteva clipe lumea
mea - până de curând întreagă - a fost spulberată şi
liniştea mi-a dispărut.
Nici măcar atunci nu mi-am pus întrebarea dacă
întoarcerea mea în Isabella era sau nu necesară.

73
Nu îmi doream decât să o pot amâna, să fac un ocol, să-
mi găsesc o scăpare temporară. Să îmi pot recăpăta
calmul şi acea imagine desluşită a lumii: asta era acum
singura mea grijă. Toate celelalte se estompaseră: Stella,
Isabella şi orice mă aştepta acolo. Eram din nou student
prin oraş. Aveam nevoie de privelişti noi, locuri
neumblate, limbi necunoscute. Nordul Spaniei sub
viscol, pământul cafeniu albindu-se, lumina devenind
deodată cenuşie; Provence într-o dimineaţă însorită,
toată o ceaţă şi-un verde şi-un galben, ceaşca de cafea
din vagonul de dormit, proptită cu o lingură de metal.
Vizitaţi-ne: cuvântul din reclamele din aeroport mi-a
răsunat în urechi. Nu era chiar uşor în aceste condiţii. Cu
toate astea, euforia mea a învins întotdeauna reproşurile
şi a surmontat toate obstacolele. Aşa că, doar câteva ore
mai târziu, mergeam ca intr-un vis, pe străzile unui oraş
pe care credeam că nu-1 cunosc, dar în care
descopeream, totuşi, repere familiare, locuri pe care mi
le aminteam pe jumătate: aşa încât acea realitate părea
deformată, sunetele amuţiseră intr-un mod bizar, iar eu
aveam senzaţia că urmăresc sau execut anumite acţiuni
pentru a doua, a treia, a patra oară. Am băut acelaşi
alcool pe care îl încercasem prima dată acum
doisprezece ani, am gustat aceleaşi mâncăruri
condimentate şi mi-au căzut la fel de greu la stomac. Am
văzut nişte rumeguş pe un parchet al cărui model îmi
părea cunoscut, m-a orbit lumina fluorescentă a unui
neon dintr-un colţ de cameră, am distins o figură, am
auzit frânturi de conversaţie într-o limbă pe care nu am
înţeles-o decât parţial: eram complet bulversat. Pentru a
doua oară în aceeaşi zi, am urlat la funcţionarii din
aeroport. Dar nu mai erau avioane spre Isabella pentru
acea zi. Mâine, în schimb, cu toată plăcerea: mi-au lipit
un cartonaş nou pe bilet. Mă aşteptau şaisprezece ore de
stat în aeroport.

74
 Am intrat în librării şi m-am uitat prin ediţiile
exorbitante şi greu de mânuit ale clasicilor ţării, până
când vânzătorii au început să se impacienteze. Pe urmă
s-au închis şi magazinele, iar străzile nu aveau ce să-mi
ofere. Am pierdut vremea pe lângă hotel, prin hol, în
cameră. Deasupra clopoţelului pentru room-service era o
poză cu o cameristă care se zgâia placid şi un steward
subţirel care alerga cu sârg, cu tava ridicată pe-o mână şi
coada fracului în vânt. Perspectiva plăcerii! Am sunat şi
am comandat gustări de care nu voiam să mă ating şi
băuturi pe care nu eram în stare să le termin. Am epuizat
serviciile oferite de hotel. Am făcut o baie şi m-am băgat
în pat. După ceva timp, m-am dat jos din pat. Era de-
abia ora nouă. M-am îmbrăcat cu greu şi m-am aventurat
pe străzi.
Am comandat diverse băuturi barmanilor osteniţi şi
fără chef din baruri de cărămidă şi fiecare pahar pe care
îl beam îmi cădea şi mai greu. O intersecţie, o clădire, o
şosea în pantă, o curbă: o zonă pe care mi-o aminteam.
O femeie care mergea încet în faţa mea a intrat într-o
cafenea. Memoria a tresărit. Am urmat-o până la uşa
turnantă. Am intrat. Nu eram doar îngreţoşat de atâtea
băuturi, eram epuizat, aşa că era ultimul loc unde m-aş fi
dus. Dar stomacul meu a cedat în faţa unei mai vechi
tresăriri. Simţeam că parcă fusesem condus spre acest
loc: lumina, scaunele şi mesele joase, paharele fine
umplute pe jumătate, bărbaţii singuri, tineri şi bine
făcuţi, îmbrăcaţi în sacouri la două rânduri şi femeile
machiate conştiincios, câte două sau câte trei la masă,
atât de nepăsătoare, ascunzând atâta pricepere, atâta
energie !
M-am dus întotdeauna în asemenea locuri ca să le
privesc figurile. Trupurile nu mă interesează, fiecare
seamănă prea mult cu celălalt. îmi e suficient să le
privesc, ceea ce urmează după e doar

75
perversiune sau, mai ciudat, o datorie. Am ales o figură
proaspătă, atractivă, inteligentă şi curios de subţire şi
prelungă pentru locurile astea, cu atât mai mult cu cât de
faţă era ataşat un corp la fel de dolofan ca oricare de pe-
aici. Era amabilă şi blândă, aşa cum sunt toate femeile
de felul ăsta, iar cât am mers pe jos spre hotel, a pălă-
vrăgit tot timpul despre una şi alta, că cine ne-ar fi văzut
ar fi zis că suntem prieteni de când lumea. Buna ei
dispoziţie nu mi s-a părut deplasată nici când am ajuns la
hotel. Recepţionera subţirică şi mai în vârstă, deşi părea
destul de înţepată şi de necomunicativă în şortul ei
scrobit, a întâmpinat-o pe însoţitoarea mea cu un
entuziasm debordant. I-a spus că e o plăcere să o revadă
şi că arăta superb; se simţea mai bine ? I-a răspuns că da.
In timp ce studia cu atenţie registrul în care semnasem,
recepţionera i-a zis că nu o miră şi i-a reproşat în glumă
că fusese atât de supărată, după care i-a spus că în orice
situaţie e mai bine să lăsăm lucrurile în voia Domnului.
Şi aşa am luat-o în sus pe scările întunecoase şi acoperite
cu pluş. Nu mi-a adresat nici un cuvânt, căci aceste
doamne de la hotel aveau întotdeauna grijă să nu îi bage
în seamă pe clienţii clienţilor lor. însoţitoarea mea era
toată un zâmbet şi, apreciind îngrijorarea mea tăcută faţă
de discuţia lor despre problemele ei de sănătate, mi-a
explicat că ţinuse cură de slăbire. Schimonosindu-se şi
depărtându-şi mâinile de corp ca să-mi dovedească, mi-a
spus că fusese foarte grasă, ba nu, enormă.
Camera cu draperii trase era destul de primitoare, iar
lămpile cu abajur roşu de lângă pat îi dădeau un aer
intim. Dar în acelaşi timp semăna într-un fel cu o cameră
de spital, din cauza chiuvetei lucioase şi albe, cu două
prosoape la fel de albe care atârnau deasupra şi un alt
teanc de prosoape împăturite cu grijă şi aşezate lângă
pat. I-am dat

76
suma de bani pe care o stabiliserăm mai în glumă, mai în
serios, la restaurant. M-a mângâiat pe obraz şi mi-a spus
că nu-i place să ia banii înainte - e o chestie pe care o fac
doar fetele astea noi şi lacome —, dar avusese câteva
experienţe neplăcute. Graţia cu care inventa scuze mi s-a
părut încântătoare. A ieşit din cameră, probabil să-i dea o
parte din sumă recepţionerei; am auzit discuţii aprinse de
jos. S-a întors într-un minut, gâfâind, şi şi-a cerut scuze,
aşa cum îi ceri unui copil, că a lipsit atât de mult. Mă
dezbrăcasem deja şi mă întinsesem în pat. Eram mai
epuizat ca oricând, îmi dispăruse orice urmă de
satisfacţie pe care o simţisem când am intrat în camera
cea primitoare, iar zelul cu care tânăra femeie încerca să
mă mulţumească — îmi dădeam acum seama că e tânără
— îmi părea undeva departe, întrucâtva înduioşător,
întrucâtva absurd.
Aşa cum stătea, fără hainele pe care şi le agăţase cu
grijă pe spătarul scaunului, mi s-a părut deodată mai
mare decât crezusem eu. Depăşise cu mult standardele
generoase ale ţării. Avea nişte braţe lungi şi dolofane.
Sânii îi erau prinşi într-un sutien care îi ridica şi aproape
îi strivea de piept, dar chiar şi aşa păreau mari şi plini.
Deodată, cu un suspin care s-a transformat în chicotit,
le-a dat drumul din strânsoare. S-au revărsat grei în jos.
Erau enormi, erau groteşti, ca nişte saci goi şi hrăpăreţi,
care păreau să capete formă şi substanţă doar spre
vârfuri. Pe urmă s-a dezbrăcat de tot. Carnea s-a revărsat
nevolnică în jurul ei, în falduri cutate şi încreţite. Sub
acei sâni, ca nişte carcase flasce care îi atârnau până la
talie, i se prăvălea o burtă buhăită; carnea îi curgea în
creţuri lichide până spre pulpele care îi tremurau ca un
aluat crescut. Era o apariţie înfricoşătoare şi tragică,
ieşită din infern, cu o figură zâmbitoare de copil, cu faţa
trasă şi lihnită a celor care ţin cure de

77
slăbire. Chinuită de propria-i carne, îmi oferea ştiinţa
cărnii. Grasă, grasă, îmi repeta zâmbitoare şi tragică, iar
politeţea şi mila răspundeau în locul meu: Nu, nu. Ştiam
că nu aveam să o ating niciodată şi îmi era groază să fiu
atins. Şi totuşi nu m-am clintit. Carne, carne, îmi stăruia
în minte: cum puteam s-o resping? Cum puteam să o
judec? S-a ridicat şi s-a aşezat pe pat, cu carnea prăvălită
fluid în lateral şi sânii atingându-i ceea ce treceau drept
coapse. Am închis ochii şi am aşteptat.
Nu a urmat îmbrăţişarea umedă şi sufocantă pe care
mi-o imaginam, ci doar un susur de cuvinte blânzi, o
răsuflare caldă şi o mângâiere - să fi fost acei sâni ? - pe
sfârcuri, apoi o atingere uşoară, cu unghiile probabil. N-
am atins-o, mâinile îmi erau ţintuite de pat. Şi totuşi
judecata începea să dispară, mă încercau tot soiul de
senzaţii. Unghiile, limba, răsuflarea şi buzele erau
instrumentele cu care examina acest trup imaterial. Două
linii pe care le-a tras de-a lungul pieptului, o atingere
scurtă cu limba deasupra stomacului şi muşchii mei
crispaţi au tresărit, s-au contractat, s-au lichefiat. A
continuat să mă atingă; nu mai era nevoie de un efort de
concentrare, nu mai trebuia să mă izolez de lumea creată
în jurul meu, de suspinele şi sunetele lichide. Judecata a
dispărut, nu mai simţeam decât o senzaţie dureroasă.
Came, came! Şi totuşi, nu-mi mai dădeam seama de ea
decât vag. M-a întors pe burtă. A continuat să mă
examineze, cu aceleaşi instrumente. Am încetat să mai
exist, iar ceea ce mai rămăsese din mine fusese redus la
o singură celulă perceptivă, indiferentă la durere sau
plăcere; era o percepţie neutră, din ce în ce mai acută şi
care îşi legitima existenţa doar datorită acelei examinări
a trupului care, stingându-se, trebuia întreţinută, pentru
că era singura dovadă că sunt viu: o acuitate care
reacţiona doar la trecerea timpului, care era singurul
univers care ne mai

78
înconjura. A fost un moment care s-a prelungit iar şi iar.
Nu e nici o îndoială, a fost un moment care, atunci când
a luat sfârşit fără să se împlinească şi când percepţia a
început din nou să se lărgească, s-a conturat ca un
moment prelungit de oroare. A fost o clipă pe care încă o
port cu mine. Chiar şi după aceşti trei ani, o pot retrăi cu
exactitate: acel moment de atemporalitate, oroare,
alinare. Codul rutier! Să înveţi despre came dintr-o carne
vlăguită şi hidoasă şi, prin carne, să te ridici deasupra ei!
Dar, intr-un fel monstruos, ea era pe culmile
disperării! Zâmbetul ei isteric fusese înlocuit de lacrimi
şi îşi reproşa ei însăşi ratarea mea. Am încercat să o
liniştesc — în acel moment eram sincer. Grasă, grasă,
repeta zguduindu-se de plâns, săltându-şi burta şi sânii.
Iar eu i-am răspuns: Nu, nu e adevărat. A început să
zâmbească din nou, şi-a clătit gura, s-a machiat, şi-a
aranjat părul. Am vorbit, puţin stricat, în limba ei. A
înţeles greşit ceva ce spusesem eu şi mi-a zis, ca şi cum
mi-ar fi răspuns la întrebare:
— în acele momente nu deschid niciodată ochii. Nu
gândesc niciodată.
Am fost prea mişcat să mai rostesc ceva. Am privit-o
urnindu-şi trupul ca să se întoarcă la cafenea, fără să fie
dispreţuită, fără să o judece nimeni: era tot ce-i puteam
oferi. Am condus-o până la uşa turnantă. Trecuse mai
puţin de-o oră.
în noaptea aceea la hotel, m-am trezit cu o senzaţie
acută de greaţă. Nu mi-a trecut nici când am intrat în
baie: toată băutura şi mâncarea nedigerată din ziua
precedentă. Stomacul meu se revolta, mă durea fiecare
fibră. Deasupra soneriei pentru room-service, camerista
se holba încă şi chelnerul alerga la fel de zelos. Era de-
abia trei; hotelul părea încremenit. Am început să aştept
dimineaţa. Nu dormisem bine. într-un vis care se

79
tot repeta, mă găseam stând pe spate pe vreo stradă sau
în vreun tunel din Londra, prin care treceau de pe o şină
pe alta trenuri roşii. Şi dincolo de trenuri îi vedeam pe
Sally, pe Sandra, pe lordul Stockwell, care păreau
nerăbdători să vină spre mine, dar eu nu puteam să fac
nici un pas către ei. în timp ce dormeam şi mă trezeam,
aşteptând lumina să se reverse peste oraşul de vis, ştiutul
şi neştiutul, amintirile şi visul curgeau împreună. Când a
apărut în sfârşit lumina, m-am simţit slăbit şi bolnav.
Escala se terminase. Trebuia să mă ridic şi să mă
pregătesc de o nouă plecare.

80
 8

N u s-a făcut mare vâlvă la sosirea mea. Nu mă aştepta

nimeni. Escala prelungită dăduse naştere unor zvonuri
cum că aş fi dispărut sau aş fi fugit. Aşa că m-am urcat
în taxi şi m-am dus spre casa romană ca persoană
privată. Aveam nevoie să dorm. Drumul cu maşina a fost
foarte scurt; mai târziu s-a spus, şi pe bună dreptate, că
mă întorsesem pe furiş. Mă uimea cu adevărat că, în
această insulă în care aveam nevoie de drame şi
spectacole publice care să mă susţină, acum preţuiam
intimitatea. Câtva timp am cochetat cu ideea imposibilă
de a-mi prelungi această intimitate dându-mi demisia şi
retrăgându-mă în tăcere. Ceea ce, bineînţeles, era
imposibil într-un sistem politic ca al nostru.
Nu mi s-a îngăduit să rămân mult timp o persoană
privată. Vestea întoarcerii mele s-a răspândit imediat. în
dimineaţa următoare, în faţa porţii era deja un ofiţer de
poliţie. Aveam nevoie de protecţie. Escala mea
zădărnicise eforturile unui grup de demonstranţi care
veniseră să mă întâmpine la aeroport; oprobriul public
sporea. Am aflat că la această demonstraţie de la
aeroport mi s-ar fi dat dreptul să fac o declaraţie şi să
răspund la întrebări; ar fi făcut parte din spectacol. Doar
că la întâlnirea pe care au stabilit-o în grabă nu am fost
lăsat să vorbesc. De fapt, nici nu am fost invitat.
La această întrunire mi s-au adus acuzaţii
contradictorii, dar satisfăcătoare. Viaţa mea

81
personală — faptul că făceam bani sistematic,
exclusivitatea etnică din Crippleville, căsătoria mea cu
Sandra, relaţia cu Wendy, aventura cu Sally - toate astea
au fost folosite la conturarea imaginii mele de impostor
public. Ii trădasem în problema naţionalizării; era
atitudinea mea de playboy faţă de suferinţele oamenilor.
în acelaşi timp, fermitatea cu care susţinusem cauza
naţionalizării, de pe urma căreia beneficiau cu precădere
asiaticii, fusese doar o încercare de a crea scindări şi
tensiuni rasiale, care să-mi consolideze astfel poziţia şi
puterea. Atitudinea mea faţă de suferinţă a fost
întotdeauna echivocă. Mă alăturasem mişcării, ajutasem
la crearea ei, doar ca să distrug mai apoi tot ceea ce
însemna ea. încercasem chiar să dobândesc controlul
asupra poliţiei şi le sugerasem în secret că ar trebui să
rămână sub comanda britanică. Erau acuzaţii grave, după
cum am spus. în acea isterie a întrunirilor publice,
trebuie să le fi părut copleşitoare. Nu puteam răspunde
satisfăcător şi limpede unor astfel de acuzaţii care
conţineau atât de multe adevăruri, şi mai ales de pe
această poziţie instabilă. Li se putea răspunde doar
printr-o provocare, de pe poziţia celui puternic.
Dar răspunsurile mele nu interesau pe nimeni, într-o
singură lună îmi abandonasem puterea, într-o singură
lună fusesem discreditat. Ziarele erau libere, dar nici
unul nu mi-a luat partea. Nu mi-a fost impusă nici o
restricţie, dar nu mai venea nimeni în casa romană, iar
eu nu am părăsit-o niciodată. Creaserăm o dramă, o
conştientizare a puterii şi vulnerabilităţii, statorniciserăm
dorinţa de a nu răni. Mama a venit să mă vadă, la fel
cum au venit şi surorile mele, cu copiii lor. Ne-am
hâijonit în piscină. Era ciudată această intimitate care mi
se îngăduia, tocmai mie, ale cărui delicte umpluseră
pagini întregi de ziar. Le citeam în fiecare dimineaţă, ca
orice alt cetăţean. Foarte

82
repede am încetat să mai reacţionez în vreun fel când îmi
zăream numele; nu mai reprezenta ceva care să aibă
legătură cu mine. Am urmărit întâmplările fericite prin
care treceau ceilalţi. Am citit anunţul despre logodna lui
Wendy în Canada cu un bărbat cu nume franţuzesc. O
fotografie, cu o inscripţie dulceagă. Cei cu vederi de
mijloc, supravieţuitorii !
I-am scris lui Browne. Nu mi-a răspuns, iar acum,
citind ziarele, mi-am dat seama că nu acordasem destulă
atenţie tăcerii lui. Nu fusese la acea întrunire publică în
care mi se pronunţase condamnarea. Am aflat la puţin
timp după aceea că nu fusese chemat şi mi s-a sugerat
delicat că fuseserăm prea apropiaţi. Mi-am dat seama
atunci că reîntoarcerea mea în Isabella nu fusese numai
un gest inutil, ci unul mai iresponsabil decât însăşi
plecarea mea.
Văzusem deja că Browne, liderul negru al poporului,
era incapabil să se smulgă din acea soartă sterilă, din
competiţia cu toţi acei oameni fără faţă pe care îi
creaserăm. Chiar dacă eu mă întorceam sau nu, acea
luptă avea să continue şi încă la acelaşi nivel. In
interiorul mişcării noastre, puterea avea să fie redefinită
şi adevăraţii ei posesori aveau să iasă la iveală. Eu nu
mai aveam nici un loc în toată povestea asta, în ciuda
spaţiului pe care îl ocupam în ziare. Dar întorcându-mă,
punându-mă în mijlocul evenimentelor, continuând să
fiu dandy, rămânând asiaticul cel pitoresc, i-am dat
acestei lupte o anumită direcţie. Prezenţa mea a făcut-o
mai plauzibilă, a facut-o mai mult decât un conflict al
personalităţilor. A dictat termenii în care avea să fie
purtată această luptă, care pentru mine era irelevantă, le-
a sugerat acelor oameni fără faţă modul în care, creând
dezordine, îşi pot demonstra puterea. Iar presa străină,
arătându-şi mereu compasiunea formală faţă de
proclamarea suferinţei,

83
îi aproba! Ce puteam să fac ? îl aveam pe ofiţerul de
poliţie în faţa porţii. Am rămas în casa romană.
Sunt într-o mare măsură responsabil pentru
calamitatea care a urmat — nu există alt cuvânt care să
descrie conflictul rasial deschis dintr-un teritoriu mic ca
al nostru. Am devenit responsabil din momentul
întoarcerii mele în acea insulă a sclavilor, în acea
dimineaţă încremenită, şi a continuat până în clipa
reîntoarcerii mele finale. Să nu credeţi - doar pentru că
este mai uşor şi, într-un anumit fel, mai satisfăcător, să-ţi
asumi vinovăţia decât să faci ceva - că încerc pur şi
simplu să iau toată vina asupra mea. Acei oameni fără
faţă, care într-o asemenea dezordine ajung în vârf şi
cunosc gloria trecătoare, acei oameni nu sunt niciodată
vinovaţi. Ei se joacă cu suferinţa incurabilă din chiar
interiorul ei. Sunt creaţi de această suferinţă şi fac parte
din ea. Şi acelaşi lucru va fi valabil şi pentru succesorii
lor. Să nu credeţi, de asemenea, că vorbesc de pe poziţia
celui care se află în siguranţă, cel puţin din punct de
vedere fizic, de pe poziţia omului care şi-a găsit refugiul
la sute de kilometri depărtare, într-un hotel de periferie,
şi care ia în fiecare seară masa sub portretele unui bărbat
şi al unei femei care aici sunt priviţi drept protectorii
noştri. Lipsa mea de acţiune şi necugetarea mea erau la
fel de grave ca şi cruzimea. Doar că eu nu am fost decât
spectator al acestei cruzimi. Eram neputincios şi, cu
toate astea, n-aş putea spune că în acel moment mă
simţeam vinovat. Am continuat să trăiesc, am trecut
peste zilele care au urmat. Casa romană a continuat să
funcţioneze la fel ca înainte. Apa din piscină era
schimbată cu aceeaşi regularitate, trecea fără nici o
întrerupere prin filtru. Dacă maşinăria aia s-ar fi oprit
mai mult de treizeci şi şase de ore, piscina cea albastră,
pe fundul căreia se jucau

84
lumini diafane şi tremurătoare, ar fi devenit la fel de
nemişcată, de mâloasă şi opacă din cauza vegetaţiei, ca
o baltă oarecare din junglă. Aşa că artezienele au
continuat să stropească vesele în jur, iar eu îmi luam în
fiecare dimineaţă micul dejun lângă ele — avocado,
banane fripte, ciocolată caldă cu aromă de scorţişoară,
pe o faţă de masă abia călcată, cu şerveţele albe şi o
vază cu flori proaspete - şi citeam ziarele.
Când au început violenţele organizate, când oameni
turbaţi de mânie şi frică şi revoltă, care considerau că i-
am trădat, dar care, în acelaşi timp, îşi dădeau seama că
nu au altul căruia să-i ceară ajutorul, când aceşti oameni,
sfidând străzile oraşului, veneau la casa romană şi-mi
povesteau despre nenorocirile asiaticilor, despre femei şi
copii agresaţi, despre înjunghieri şi familii arse de vii în
casele lor de lemn, eu închideam ochii şi mă gândeam la
călăreţii care se îndreaptă spre capătul lumii. Văzusem
odată o poză într-o carte despre lagărele de război din
Japonia: un australian legat la ochi, în genunchi, departe
de casă, pregătindu-se să i se taie capul. Mi s-a părut
eroic acel personaj, în panica ce mă cuprinsese la
vederea fotografiei: eroic şi foarte enigmatic, şi, prin
această taină pe care o păstra, ridiculiza batjocura
călăilor săi.
Acum le ceream oamenilor să mă scutească de
detalii. Le ofeream alinarea pe care mi-o ofeream mie
însumi. Lş spuneam:
— Gândiţi-vă la toate astea ca şi cum le-aţi citi într-o
carte, într-un ziar. Nu-mi daţi nume. Nu-mi spuneţi cum
au murit. Spuneţi: „Au avut loc incidente de stradă".
Spuneţi: „Au existat pierderi de vieţi omeneşti".
Un bărbat a adus cu el o piatră pătată cu sânge
închegat şi câteva fire de păr, probabil ale unui copil. Ce
puteam face cu această probă pe care

85
mi-o adusese, singurul lui martor? Am încercat să-l fac
părtaş al imaginaţiei mele, să-l iau cu mine spre capătul
lumii. Durerea l-a făcut, cum îi făcuse şi pe ceilalţi,
receptiv. Era noapte. L-am dus în grădina casei romane
şi l-am pus să arunce piatra. A fost bucuros să se supună.
Legătura dintre noi însemna mai mult decât o legătură
stabilită prin cuvinte. Alinarea pe care i-o ofeream era
aceeaşi pe care mi-o ofeream şi mie, ca să distrug
imaginile cărnii vulnerabile. Era o cruzime sau o
fraudă ? Darul alinării pe care l-am descoperit în mine în
acele clipe, acea abilitate de a împărtăşi lumii viziunile
mele, cu toate acestea ştiu că aş fi putut face adevărate
miracole chiar şi acum, când era târziu. Dar pentru asta
ar fi fost necesar să îi asigur de iminenţa ordinii, or eu
nu-i puteam face să creadă în asta. Acţiunea şi împlinirea
de sine erau necesare completării acestei viziuni pe care
le-o ofeream, tară ele însă, darul meu era inutil,
distructiv. Aşa că am abandonat acest dar, chiar în
momentul în care l-am descoperit. Devenisem lider prea
târziu.
N-am fost surprins să aflu că tocmai acel om, căruia
nici măcar nu i-am putut zări figura în grădina
întunecată, s-a întors la mine două săptămâni mai târziu
când a auzit că acceptasem din nou, din partea noilor
noştri conducători, oferta unei călătorii gratuite şi în
siguranţă la Londra, cu avionul, cu treizeci de kilograme
de bagaj şi cincizeci de mii de dolari. O mică parte din
averea mea. Devenisem iresponsabil chiar şi faţă de
mine: nu-mi luasem măsurile de precauţie necesare.
Erau oameni simpli, înspăimântaţi. Sunt sigur că nu au
vrut să-mi facă rău. în situaţia în care se aflau, nu mai
aveau încredere nici în ei înşişi, şi mi-au oferit exact
ceea ce sperau că vor primi la rândul lor cînd va veni
timpul. Poate că atunci am fost

86
un trădător. Dar nu în felul în care se credea. Aşa ceva
nu se putea explica unui reporter, asta în cazul în care ar
mai fi fost vreunul interesat să-mi ia un interviu. Iar
faptul că am consimţit să joc un rol ce-mi fusese din nou
atribuit nu trebuie să mire pe nimeni.

87
 9

C ând am început această carte, mă gândeam că va trebui

să muncesc la ea vreo trei sau patru săptămâni.
Amintirile despre fluenţa cu care vorbisem în cabinet
despre The Socialist erau încă proaspete, iar ca să scriu
propunerea mea de cinci mii de cuvinte despre
reorganizarea poliţiei, un document deloc neglijabil,
avusesem nevoie de o singură seară de efort susţinut.
După optsprezece luni în această ordine anesteziantă a
vieţii din hotel, disperarea şi pustietatea din sufletul meu
se stinseseră de la sine. încercând un delicios sentiment
de anxietate şi senzaţia că am din nou un rost, i-am
convins pe cei de la hotel să-mi dea o masă de scris, pe
care am aşezat-o lângă fereastră, şi m-am apucat de
lucru.
Era imediat după micul dejun. Camerista irlandeză,
amabilă şi între două vârste, terminase devreme cu
curăţenia şi urma să-mi aducă cafeaua pe la unsprezece.
Mă simţeam proaspăt, iar braţele îmi erau încordate şi-
mi tremurau de nerăbdare. Cafeaua a venit la ora
stabilită. Avântul meu se transformase deja într-un fel de
oboseală agasantă: nu scrisesem nimic. Tapetul era
colorat în gri, negru şi roşu şi avea un fel de model cu
maşini de epocă, draperia din rips roşu cădea grea pe
lângă masă, avea pete maro în locurile de unde o
manevrau şi avea faldurile decolorate acolo unde bătea
soarele. Fereastra, cu un cadru modern de metal, era
joasă şi dădea înspre micuţa peluză

88
din faţa hotelului, care era străjuită la capete de un zid de
cărămidă de un roşu spălăcit. Dincolo de el, erau alte
construcţii de cărămidă stacojie: depozite, garaje, case,
numai o mică parte din oraş. Mă simţeam copleşit, atât
de lipsa de formă şi concreteţe a experienţelor mele şi de
irelevanţa lor pentru acest decor în care îmi propusesem
să le istorisesc, cât şi de decorul însuşi, starea mea fizică,
oraşul acesta, încăperea aceasta, cu această vedere, cu
această lumină fără strălucire. Doar spre după-amiază,
când înflăcărarea se stinsese cu totul, lumina dispăruse şi
draperiile urmau să fie trase, iar capul, ochii şi stomacul
îmi erau toate cuprinse greaţă şi amorţeală, doar atunci
mi-a apărut acea amintire care, chinuindu-se să răz-
bească la suprafaţă întreaga zi, mi-a lăsat prima pagină a
caietului complet goală, cu excepţia locului unde
notasem data: era amintirea primei mele ninsori şi
amintirea, pe care am analizat-o circumspect, a oraşului
luminilor fermecate.
Trecuseră paisprezece luni de când, într-o cameră
supraîncălzită cu un calorifer electric, am recreat drumul
pe scările întunecoase care mă duceau în mansarda
domnului Shylock, de unde privisem printre fulgi de
zăpadă acoperişurile albite din Kensington. Prin această
recreare, episodul devenise ancorat în timp şi uşor de
manevrat; îi dădusem un loc şi nu avea să mă mai
tulbure. Acesta devenise ţelul meu: ca din acest decor
concret, prezenţa mea în acest oraş, pe care îl
cunoscusem ca student, politician, iar acum ca imigrant
refugiat, să impună ordine în propria mea istorie şi să
îndepărteze neliniştea pe care o relatare cronologică ar fi
putut să mi-o creeze.
Când eram la început în Isabella, vorbisem la fel de
mult ca oricare dintre noi despre cultură şi despre
necesitatea unei literaturi naţionale. Dar, ca să fiu sincer,
nu aveam prea multă consideraţie

89
pentru scriitori ca oameni, oricât de mult mi-ar fi plăcut
cărţile lor. îi priveam ca fiind nişte fiinţe incomplete,
pentru care scrisul era un substitut pentru ceea ce atunci
îmi plăcea să numesc viaţă. Când m-am hotărât să scriu
această carte, imagi- nându-mi că nu va dura mai mult
de trei-patru săptămâni, speranţele mele legate de ea
erau cu totul altele. Ştiam că recompensa financiară de la
sfârşit avea să fie mică. Şi totuşi mă gândeam că aveam
destule şanse ca, publicând-o, să-mi fac rost de tot felul
de colaborări neregulate şi, în felul lor, destul de plăcute:
cronici şi articole despre problemele coloniale sau ale
„Lumii a Treia", poate ceva telefoane de la sediul BBC,
ca să pregătesc discursuri sau, ocazional, să particip la
discuţiile şi tachinările inofensive de la radio şi, tot ce se
poate, după vreun an de muncă în anonimat, să găsesc o
portiţă de intrare în televiziune: expertul colonial, care
nu-şi divulga gândurile şi părăsea calm hotelul suburban,
doar ca să se întoarcă mai târziu, într-un taxi pe care îl
plătiseră alţii, şi să-şi dea seama că tocmai el este
motivul pentru care îl cuprinde o groază pe care
bineînţeles că nu va recunoaşte că există. Această ultimă
parte era, recunosc, un vis cu ochii deschişi pe care îl
aveam în mod repetat. La hotel nu mă cunoştea nimeni.
Mă prezentasem în chip necugetat drept om de afaceri,
iar acum inactivitatea mea, prelungindu-se mai mult de
optsprezece luni, începuse să stârnească suspiciuni.
jjp Nu mi-a trecut niciodată prin cap că această carte ar
putea deveni un scop în sine, că relatarea unei vieţi s-ar
putea preschimba într-o continuare a acelei vieţi. Nu mi-
am imaginat niciodată că aş putea ajunge să-mi placă
ordinea şi constrângerile vieţii la hotel, aceleaşi lucruri
care înainte mă aduseseră în pragul disperării, şi că acel
contrast dintre încăperea în care stăteam şi care nu se

90
schimba niciodată, şi evoluţia lentă a ceea ce cream în
acea cameră ar putea să îmi provoace o asemenea
satisfacţie. Ordine, succesiune, regularitate: sunt toate
acolo ori de câte ori contorul electric scoate acel sunet
metalic care îmi spune că a primit încă un şiling. In
paisprezece luni, contorul mi-a înghiţit sute de şilingi,
răspunzându-mi câteodată cu un clinchet gol, alteori cu
un sunet înfundat. Am văzut cum arată peluza în toate
anotimpurile şi cel mai mult îmi place iarna, când
colocatarele noastre între două vârste, oi deghizate în
mieluşele, după cum spune barmanul nostru, nu mai ies
să se bronzeze, iar bărbaţii fără casă şi fără treburi nu
mai năvălesc la sfârşit de săptămână, îmbrăcaţi în haine
sport şi sporovăind cu veselie.
Ştiu fiecare dungă de pe tapetul de lângă masa mea
de scris. Nu dă semne că s-ar deteriora, şi totuşi se
zvoneşte că vor să redecoreze camerele. Când am primit
prima dată masa, mi s-a părut prea tare şi prea îngustă.
Suprafaţa înnegrită era pătată şi zgâriată, iar crestăturile
erau pline de praf şi pietricele, sertarul nu se deschidea
şi picioarele mesei fuseseră scurtate. Nu facea parte din
mobila standard de hotel. Fusese adusă special; era doar
o vechitură care nu aparţinea nimănui şi fără vreun scop
anume. Acum mi se pare curată şi reînvestită cu sens,
îmi e familiară şi confortabilă şi chiar şi zgârieturile
strălucesc într-un anume fel. Acesta este darul observării
exhaustive pe care l-am dobândit o dată cu scrierea
acestei cărţi, o ordine, din care fac parte, care răspunde
unei altei ordini, pe care am creat-o. Iar o dată cu acest
dar, a apărut şi un altul, la care nu m-aş fi aşteptat
niciodată : acela de a mă bucura constant şi în tăcere de
trecerea timpului.
M-am integrat perfect în viaţa de la hotel, lucru care
fusese remarcat. Suspiciunile au dispărut, neavând din
ce să se hrănească, pentru că am

91
învăţat să-mi umplu zilele. Iau micul dejun. Lucrez în
cameră. Mă duc să iau prânzul la barul din apropiere.
Tovarăşii de bere nu se schimbă niciodată. Cine a
venit ? Un infanterist. Câteodată, mă duc după-amiezele
la un restaurant unde mirosul şi vaporii de ulei încins
atârnă ca o ceaţă în aerul închis, iar dincolo de geamul
aburit se văd camioane, autobuze şi maşini trecând fără
întrerupere intr-un nor albăstrui de fum. îmi cumpăr un
ceai şi-mi citesc ziarul. Duminica ne adunăm cu toţii în
hol la ceai şi pe atunci exista acest obicei să fim serviţi
de femei. Cei mai în vârstă joacă cărţi, noi restul ne
ocupăm timpul cu diverse ziare. Apoi îi citesc în palmă -
complet inexpresivă, de altfel — unei femei din clasa de
mijloc, dar drăguţă, care fusese în India până în 1947.
Acum, după ce fusese în Kenia şi Rhodesia de nord,
după ce îi murise soţul şi familia se risipise care-încotro,
abandonase complet Imperiul. Ca şi mine. De obicei,
înainte de cină cobor la bar să beau câte ceva şi să mă
uit la televizor. E un bar privat, în care sunt expuse
respectuos tot felul de vederi şi suveniruri de la oaspeţii
care au plecat în străinătate. Am locul meu în sala de
mese. E ascuns în spatele unui stâlp dreptunghiular,
împodobit cu lemn de brad lăcuit. E o masă la fel de lată
cât masa mea de scris şi îmi garantează o anume
intimitate. îmi mai dă şi prilejul să privesc, fără să supăr
pe nimeni, mâinile unui bărbat căruia îi spun Rămăşiţă.
Rămăşiţă are şi el masa după un stâlp. Nu văd din el
decât mâinile. Sunt mâini lungi, mature, îngrijite şi
singura lor preocupare pare să fie să transforme farfuria
cu carne şi legume într-o farfurie plină de resturi şi
rămăşiţe acceptabile. în timp ce în alte farfurii se
dezlănţuie simultan haosul, în timp ce carnea e
sfârtecată şi ciopârţită, iar legumele sunt terciuite şi
întinse într-o mâzgă de sos, în timp ce cuţitele şi
furculiţele

92
pregătesc fără astâmpăr noi îmbucături din această
amestecătură şi investighează haosul pe care l-au creat,
tăind şi înfigându-se şi iar mozolind, în tot acest timp,
cele două mâini conturează meticulos şi ştiinţific
rămăşiţele, menţin ordinea, separă ceea ce va fi în cele
din urmă îngurgitat de ceea ce va fi aruncat. Resturile
care urmează să fie aruncate sunt ridicate şi depuse cu
grijă într-o anumită parte a farfuriei, una care devine din
ce în ce mai mare şi rezervată întotdeauna pentru
rămăşiţe. Doar când separarea este completă — celelalte
farfurii sunt deja abandonate până atunci — începe să
mănânce. Nu durează decât câteva clipe şi farfuria este
gata să fie luată împreună cu celelalte. Chelneriţa trece
printre mese. Nemişcate, dispreţuitoare, cele două mâini
ţin întins produsul acelei munci minuţioase: o farfurie
plină de rămăşiţe ordonate. Am senzaţia că am fost
martorul unui soi de ritual pre-creştin. Căci asta nu e tot.
După farfuria cu resturi urmează sacrificarea
brânzeturilor. Mâna stângă şi mare se arcuieşte deasupra
calupului de brânză Cheddar, degetul mare şi mijlociul
îşi găsesc un punct de susţinere şi presează uşor, iar
mâna dreaptă apasă în jos cuţitul curbat, cu doi dinţi.
Dar în ultimul moment, mâinile se prefac că brânza ar fi
vie şi ar încerca să scape. Calupul alunecă pe locul de
sacrificiu care acum este unsuros; are loc o luptă,
degetul mare şi mijlociul îşi slăbesc strânsoarea, doar ca
să apuce şi mai ferm şi lama cuţitului cade imediat, ca o
ghilotină, tăind neşovăielnic şi cu precizie până când
brânza se trasformă în bucăţele minuscule, neclintite.
Aproape că mă aştept să văd sânge.
Şi aşa trece timpul. Mai sunt şi incidente ocazionale.
Cineva are probleme cu un comesean surd care
scrijeleşte şi loveşte farfuria cu furculiţa ; spre deosebire
de Rămăşiţă, lui îi place să dea înapoi o farfurie complet
goală. Se mai îmbată

93
barmanul, chelneriţa pleacă în trombă după o ceartă.
Uneori trebuie să îndur câte o săptămână dificilă când
camera dublă de lângă a mea e ocupată de angajaţii unei
fabrici din apropiere care, cred, transformă neîncetat
porumb american în glucoză. Atunci sunt nevoit să
ascult un şir neîntrerupt de flecăreli grosiere, înainte de
bar, după bar, întotdeauna insipide, întotdeauna lipsite de
gust şi întotdeauna punctate de râsetele egale, fără haz şi
în patru timpi pe care le detest.
Aceşti oameni însă vin şi pleacă mereu şi sunt repede
uitaţi; nu fac parte din viaţa noastră de la hotel. Când am
venit prima dată aici, priveam această viaţă ca fiind una
a celor schilodiţi. Dar noi, cei care trăim aici, nu suntem
nici schilodiţi, nici prea bătrâni. Trei sferturi dintre
bărbaţii din hotel sunt de vârsta mea şi au slujbe
respectabile la care se duc în fiecare dimineaţă cu
maşinile lor personale. Suntem doar nişte oameni care,
dintr-un motiv sau altul, au renunţat la ţările lor, la
oraşul în care se găsesc acum, la familiile lor. Am
renunţat să ne ataşăm de oameni şi să ne
responsabilizăm inutil. Ne-am simplificat vieţile. Nu pot
să cred că stabilimentul nostru este unic. Este
reconfortant să mă gândesc că doar în acest oraş mai
sunt probabil sute şi sute de alţii ca noi.
Trăim şi noi propriile noastre întâmplări. Şi mai
avem şi propriile noastre evenimente. Cel mai important
este, desigur, Crăciunul. Este momentul care face
diferenţa între cei cu adevărat credincioşi, care rămân, şi
ceilalţi, care, deşi statornici de-a lungul unui an întreg,
îşi scot la iveală întristă- toarea loialitate faţă de alte
locuri. Cei credincioşi încep să discute despre acest
eveniment cu săptămâni întregi înainte. Circulă o listă cu
semnături: facem schimb de cadouri cu patronul şi
patroana noastră, iar ei îşi fac cadouri cu personalul.
Apoi vorbim mai în glumă, mai în serios, mai ironic sau

94
mai nostalgic despre cine are întâietate, căci în acea zi
unim toate mesele, până formează un E, şi ne aşezăm cu
toţii, patronul şi patroana şi cei credincioşi, iar cel care a
venit printre ultimii se aşază cel mai departe de centru.
M-am mutat din ce în ce mai în faţă cu fiecare an
care a trecut, dar ştiu că n-o să ajung niciodată să stau în
dreapta patroanei. Acel loc este păstrat pentru un domn
care locuieşte aici de douăzeci şi trei de ani, un bărbat
blând şi timid, cu trăsături delicate, care arată încă destul
de tânăr şi care e atât de sfios şi trece atât de neobservat
în hol, la bar sau în grădină, încât toată lumea este
uimită de importanţa care i se acordă în acea zi. Este un
eveniment complet onest şi autentic. Nimeni nu este
meschin, iar preţurile la vinurile şi lichiorurile care curg
nestingherite nu cresc nici cu o centimă. Le suntem însă
recunoscători pentru mai mult decât cina în sine. Ne
sărbătorim siguranţa pe care ne-o dau şi emoţia noastră
este una veritabilă. Este un moment atât de
impresionant, că e aproape insuportabil, atunci când
chelneriţa cea amabilă şi în vârstă care, în asemenea
ocazii, devine reprezentanta întregului personal, iese
dintre colegii ei îmbrăcaţi în uniforme care stau în uşa
bucătăriei, şi poartă pe braţe, în tăcere, până la masa din
centru, un buchet imens de flori în celofan pe care, după
un scurt discurs gâtuit de emoţie, care nu conţine nici
măcar un cuvânt fals sau afectat, i-1 oferă patroanei
noastre. Trebuie să mărturisesc că, anul trecut, când
patroana hotelului a închinat pentru prima dată paharul
în cinstea „oaspeţilor noştri din străinătate" şi toţi ochii
s-au îndreptat spre mine, am simţit cum mă năpădeşte
plânsul. Şi am fost printre cei care, lăcrimând fără
ruşine, m-am ridicat în picioare la sfârşitul mesei şi i-am
aplaudat pe patronii noştri până au ajuns la ieşire. Intr-
adevăr, îmi spun în dialectul francez din văile

95
răcoroase cu arbori de cacao din Isabella, je vens ci’lue.
Am venit „de departe", de la margine.

Aşa că această şedere în Londra, care bănuiesc că ar

putea fi numită exil, s-a dovedit a fi extrem de
productivă. A început într-un mod mai absurd decât
oricare din cele anterioare. Când am ajuns eram hotărât
să nu stau în Londra. Ii văzusem strălucirea de prea
puţin timp şi, pe deasupra, voiam să evit să dau peste
cineva cunoscut. M-am gândit să stau la un hotel,
undeva în provincie. Nu mai făcusem acest lucru nici în
Anglia, nici în altă parte, dar după recentele evenimente,
aveam convingerea că mă aflu din nou într-o ţară bine
organizată. Nu am făcut nici un fel de cercetări
prealabile. Pur şi simplu am ales un oraş în care fusesem
cu un grup de la Consiliul Britanic pe când eram student.
Imaginaţia mea, jonglând cu cuvintele „provincie" şi
„hotel", a creat imagini pitoreşti cu grădini tihnite,
răcoare şi singurătate, garduri vii care freamătă în bătaia
vântului şi plimbări de dimineaţă, încăperi spaţioase şi
poli- teţuri demodate. Era tot ceea ce ceream. Doar că,
după cum aveam să descopăr, venise timpul vacanţei,
sezonul cornetelor de îngheţată şi al sticlelor de băuturi
răcoritoare, al copiilor care fac pipi la pom şi aruncă pe
jos ambalajul după ce şi-au mâncat sandvişurile cu
muştar şi maioneză. Hotelurile erau pline şi murdare sau
pe jumătate pline şi foarte murdare; toate clocoteau şi
sfârâiau a prăjeală făcută în fugă. Tavanele scorojite
stăteau să cadă, pereţii despărţitori erau subţiri ca o coală
de hârtie, singura lumină venea de la nişte becuri
anemice de patruzeci de waţi, fără abajur, iar în holurile
îngălate zăceau aruncate pe mese nişte exemplare
soioase din reviste de maşini, broşuri sau fluturaşi de la
aeroport. Drumurile de ţară deveniseră autostrăzi, iar
grădinile erau, de fapt,

96
parcări. Gardul viu înalt, care facea imposibilă evadarea
din maşinile de vacanţă ticsite de oameni, transforma
aleile şerpuite în tuneluri verzi ale morţii şi distrugerii,
iar sticla spartă era zdrobită la intersecţii până devenea
praf. Mai erau şi hanurile morţii adevărate, zone ale
liniştii desăvârşite, unde cei mai bătrâni se adunaseră să-
şi aştepte sfârşitul. Acolo mâncarea era lichidă şi ornată
cu medicamente, şi fiecare dintre mesenii cei bătrâni
avea legat la ureche, ca un aparat auditiv, propriul lui
aparat de radio, iar ventilatorul minuscul de plastic
tresărea din când în când spasmodic, doar din cauza
aerului fierbinte al verii.
In fiecare zi, luam diverse autobuze al căror program
era complet haotic şi făceau extrem de anevoioasă orice
deplasare, şi călătoream din orăşel în orăşel, căutându-
mi un adăpost şi târând după mine cele treizeci de
kilograme de bagaje, devenind dureros de conştient în
fiecare după-amiază că încă nu am un loc unde să trag.
în timpul zilei îmi umpleam timpul cu aşteptări lungi şi
foarte scurte perioade în care călătoream efectiv. Banii,
de a căror valoare ajunsesem în sfârşit să-mi dau seama,
mi se scurgeau din buzunare într-un ritm ameninţător.
Hainele curate începuseră să fie şi ele o problemă. Am
încheiat săptămâna complet epuizat. Şi totuşi, nici măcar
atunci nu am renunţat la căutările mele; eram prea
deprimat să iau această decizie. Am luat-o însă în a
unsprezecea zi, când am descoperit că nu mai am cu ce
să mă îmbrac. Am hotărât să mă întorc la Londra. Şi din
nou nu am luat în calcul sezonul de vară, care se pare că
a atins apogeul exact în acea zi. Nu am luat în calcul
întârzierile şi cursele anulate, care într-o asemenea zi
preschimbă orarul trenurilor într-un ghid spre infern.
Am pornit foarte dimineaţă. După-amiaza m-a prins
pe peronul unei gări goale şi necunoscute, la ore întregi
distanţă de Londra. Trenurile înalte treceau în viteză şi
nu opreau pentru mine. Erau trenuri lungi, ticsite de
oameni care stăteau pe coridoare. Feţele de masă erau
toate pătate de cafea vărsată şi sos de friptură şi de roşii.

97
 Ştiam toate astea. Un asemenea tren mă adusese cu
multe ore în urmă în această gară pustie. Acum aşteptam
un altul care să mă ia de aici. Nerăbdarea de mai
devreme se transformase în panică şi apoi în disperare,
iar disperarea făcuse loc indiferenţei şi indiferenţa se
preschimbase într-o percepţie complet neutră. Peronul de
ciment strălucea alb în soare, cu dungi diagonale şi
umbre precise şi negre. Valuri de căldură zvâcneau
deasupra şinelor încinse şi a pietrişului nivelat şi uleios
dintre ele. în tufişurile de dincolo de şine, uscate şi verzi,
şi ici-colo, galbene, albe şi cafenii, erau aruncate nişte
bucăţi de fier ruginit, care era atât de încins, că nici nu
puteam să-l privesc.
■J* Mă luptam cu panica de după-amiază la gândul că
nu am nici un loc unde să stau, parte inseparabilă a
acestei vieţi de ţigan pe care eram nevoit, în mod
inexplicabil, să o cunosc. Deznădejdea mea a luat sfârşit
cu această senzaţie. Acel moment nu a dus la nimic.
Simţeam că nu am nici un trecut. Nu se întâmplase
nimic în dimineaţa aceea sau cu o zi în urmă sau în
timpul celor unsprezece zile care trecuseră. Să încerc să
îmi explic prezenţa în gara aceasta sau să mă gândesc
mai departe, la o nouă căutare care devenea din ce în ce
mai improbabilă, într-o Londră de care nu mă apropiam
deloc, la oricare dintre aceste două lucruri m-aş fi
gândit, ar fi însemnat să mă pierd cu adevărat, să mă văd
deja la capătul lumii. Uşile verzi ale bufetului din gară
erau ferecate. înăuntru erau trei mese rotunde şi soioase,
o tejghea la fel de soioasă şi foarte îngustă, o podea
lipicioasă şi murdară. Tăvile pentru pahare erau goale, la
fel de goale ca

98
şi storcătorul de portocale, în care se vedeau nişte dâre
de colorant pe pereţii de plastic vălurit.
Trenurile înalte şi purpurii treceau pe lângă mine, cu
haine de vară atârnate la geamuri şi metalul înnegrit
dedesubt, şi mă orbeau cu umbrele fulgerătoare şi
tremurate pe care le lăsau în urmă pe peron şi pe chipul
meu. „Stând singur în gara Swindon." Erau cuvintele
domnului Mural, instructorul băieţilor cercetaşi. Bietul
împărat, mă gândeam, să fie privit astfel! Şi totuşi îl
văzusem pe peronul gării Swindon, tot aşa cum îl
văzusem şi în fotografia din casa lui Browne: îmbrăcat
în manta, cu capul dat pe spate, impunător, impertur-
babil. Acesta era exilul celui observat de domnul Mural,
căci semeţia şi impasibilitatea au avut întotdeauna
nevoie de public pentru a se manifesta. Doar că nu era
nimic din toate astea, ci doar un om aflat la capătul
puterilor, în pragul disperării, cu treizeci de kilograme de
bagaje înghesuite în două valize, concentrându-se asupra
unui moment pe care nu trebuie să îl asocieze cu nimic
altceva. Va exista măcar cineva ca domnul Mural care să
îşi amintească de asta, dovedind că acest moment a
existat cu adevărat ? A fost un moment al neputinţei
desăvârşite. A avut loc într-o după-amiază fierbinte,
printre trenurile de vacanţă care treceau fără să oprească.
Asta s-a întâmplat demult. Un asemenea moment nu
se mai poate întoarce. Este momentul care pune de-
adevăratelea punct acelei părţi din viaţa mea, despre care
am tot povestit de-a lungul acestor paisprezece luni. A
fost un moment absurd, dar de la el şi prin el îmi pot da
seama în ce măsură mi-am revenit. Je vens d’lue.

Acum nu mă mai îngrijorează, aşa cum mă neliniştea

când m-am apucat să scriu această carte, că, la vârsta de
patruzeci de ani, eu mă găsesc, de

99
fapt, la sfârşitul vieţii mele active. Nici măcar nu mai
cred că este adevărat. Nu mai tânjesc după privelişti
ideale şi nu mai vreau să-l găsesc pe zeul oraşului. Iar
acest fapt nu mi se pare o pierdere. Simt, în schimb, că
am supravieţuit legăturilor pe care le-am avut cu ceilalţi
şi am reuşit să mă eliberez de un anumit lanţ de
evenimente. Sunt foarte fericit să descopăr că, făcând
toate aceste lucruri, am împlinit învăţăturile strămoşilor
noştri arieni despre cele patru stadii ale vieţii: am fost
învăţăcel, cap de familie, întreprinzător, pustnic.
Viaţa mea fizică nu a fost niciodată mai limitată ca în
aceşti trei ani. Cu toate astea, simt că în acest răstimp m-
am adunat, cum se spune, şi m-am pregătit să pornesc de
la capăt. Şi vor fi faptele unui om liber. în ce vor consta
aceste fapte, nu ştiu sigur. Cândva mă gândeam la
jurnalism, alteori la vreo slujbă la Comunitatea
Europeană, însă toate astea nu i se puteau părea atractive
decât unui om hărţuit. Poate voi intra din nou în afaceri.
Sau poate îmi voi petrece următorii zece ani scriind o
istorie a Imperiului Britanic. N-aş putea să spun sigur.
îmi rămâne, totuşi, ceva din teama de a acţiona. Nu
vreau să intru iar în acel lanţ din care tocmai m-am
eliberat. Mi-e frică să mă pierd iarăşi în acest oraş.
Acum nouă sau zece luni, când povesteam despre
căsătoria mea şi, scriind, m-am cufundat din nou în
iubirea dureroasă pentru Sandra, obişnuiam să mă întreb
ce-aş face dacă într-una din zile, stând ascuns după
stâlpul meu din sala de mese, aş vedea-o intrând singură.
Bineînţeles că ştiu ce aş face: întrebarea nu era, de fapt,
decât o dorinţă. Acum descopăr că m-am întors către o
imagine mai apropiată de cea iniţială. încă o dată, căsă-
toria mea îmi apare ca o perioadă în paranteze, îmi dau
seama că toate sentimentele care s-au

100
consumat în ea au fost o mistificare. Astfel că, simplul
fapt că scriu reuşeşte, în ciuda deformărilor inerente, să le
clarifice şi devine un proces de viaţă în sine.
Nu cred că exagerez, nici în privinţa Sandrei, nici a
stării mele. Sâmbăta trecută era mare agitaţie la hotel. Am
fost onoraţi cu vizita unui tânăr, dar renumit bancher, care
participa la cina organizată de filiala locală a unui concern
internaţional. Cina a avut loc într-unul dintre saloanele de
la etaj, de obicei rezervate pentru nunţi. Noi, atât
personalul, cât şi cei credincioşi din sala de mese, îi
studiam pe oaspeţii care intrau şi urcau la etaj. A sosit şi
invitatul de onoare, împreună cu soţia sa. Lady Stella. M-
am ascuns după stâlpul cel pătrat şi l-am urmărit pe
Rămăşiţă care mânuia cu pricepere cuţitul lui cu lama
curbată, luptându-se cu brânza pe cale să fie sacrificată.
Dixi.
August 1964 — Iulie 1966

101
 Postfaţă 5

„Intuiţia m-a condus spre scrierea unei cărţi ample

despre viaţa familiei noastre. In timpul în care am scris
acest roman, O casă pentru domnul Biswas, ambiţiile
mele scriitoriceşti creşteau. Dar când l-am terminat, am
simţit că făcusem tot ceea ce se putea face cu insula mea;
epuizasem toate resursele. Oricât am reflectat asupra ei,
nu am mai reuşit să scriu nimic.
Am fost salvat de un accident. Am început să
călătoresc. M-am dus în Caraibe şi am înţeles mai multe
despre lumea colonială din care făcusem parte. Apoi am
fost în India, tărâmul strămoşilor mei, şi am stat acolo un
an întreg. A fost o călătorie care mi-a scindat viaţa. Cărţile
pe care le-am scris despre aceste două călătorii mi-au
dezvăluit noi lumi de sentimente şi senzaţii, mi-au deschis
o viziune asupra lumii pe care nu o avusesem niciodată
înainte, m-au ajutat să mă dezvolt sub aspect stilistic.
Astfel încât, în romanul care a urmat, am reuşit să cuprind
atât Anglia, cât şi insula în care mă născusem - şi cât de
dificil era acest lucru pentru mine! Am fost în stare să
surprind în el toate diviziunile şi grupările etnice din
insulă, lucru pe care nu-1 reuşisem niciodată înainte.
Această nouă carte vorbea despre ruşinea şi fanteziile
coloniale, era, de fapt, un roman despre oameni
neputincioşi care mint o lume întreagă şi se mint şi pe ei
înşişi, minciuna fiind singura lor resursă. Cartea aceea se
numea Măscăricii. Şi nu era despre măscărici. Era despre
oamenii din colonii care nu reuşesc decât o imitaţie a
condiţiei umane, oameni care au ajuns să-şi piardă
încrederea în tot ceea ce se află în jurul lor. Chiar zilele
trecute mi s-au citit nişte pasaje din carte - nu o mai
deschisesem de mai bine de treizeci de ani — şi mi-a
trecut prin minte că scrisesem, de fapt, despre schizofrenia
colonială. Dar pe atunci nu o priveam astfel. Nu am folosit
niciodată cuvinte abstracte ca să-mi descriu ţelurile
scriitoriceşti. Dacă aş fi făcut asta, n-aş mai fi putut scrie
cartea în sine. Această carte a fost făcută intuitiv şi a fost
doar rezultatul unei observări atente şi minuţioase a

1
lucrurilor."
Astfel îşi descria romanul Măscăricii autorul însuşi,
în discursul susţinut pe 10 decembrie 2001, cu ocazia
primirii Premiului Nobel pentru literatură. O temă
controversată şi mereu actuală - (de)colonizarea şi efectele
ei -, o perspectivă detaşată, lipsită de false modestii şi
sentimentalism, de o obiectivitate necruţătoare, în cel mai
pur stil Naipaul. Iată doar câteva dintre motivele pentru
care am simţit nevoia traducerii unui autor atât de preţuit
în spaţiul de expresie engleză, dar cvasinecunoscut
publicului român.
în cei aproape cincizeci de ani de activitate, V.S.
Naipaul s-a impus ca un personaj controversat, cu o istorie
personală fragmentată şi bulversantă care transpare în cea
mai mare parte a operelor sale, o viaţă care este, de fapt,
ea însăşi o poveste. Scriitorul s-a născut în comunitatea
hindusă din Chaguanas, Trinidad, în 1932, unde a trăit
până la vârsta de şase ani, când familia lui s-a mutat în
capitala Port of Spain. Copilăria şi adolescenţa lui au
marcat cristalizarea sentimentului de dezrădăcinare,
nucleu tematic al întregii opere de mai târziu.
Neaparţinând nici aristocraţiei albe din insulă şi nici
majorităţii de culoare, Naipaul decide să surmonteze
această dublă neapartenenţă, renunţând complet la viaţa de
până atunci în favoarea unei lumi pe care nu o cunoştea
decât din cărţile de şcoală. Astfel că, în 1950, pleacă în
Anglia, unde va rămâne pentru tot restul vieţii.
în 1957 apare primul său roman, Maseurul mistic, o
carte despre viaţa din colonii, scrisă cu mult umor şi, pe
alocuri, cu duioşie, prefigurând temele scrierilor
ulterioare: creolizarea indianului, capcanele mentalităţii
coloniale, fragmentarea identităţii culturale.
Tonul satiric devine mai evident în capodopera O casă
pentru domnul Biswas, o semiautobiografie, al cărei
protagonist este modelat îndeaproape după imaginea
tatălui său, o istorie tragicomică despre viaţa indienilor în
Trinidad. Seepersad Naipaul, ziarist cu idei novatoare, a
fost cel care l-a îndemnat pe tânărul de numai optsprezece
ani să devină scriitor. „Am fost un om care nu avea nici
cea mai vagă idee despre ce trebuie să scrie", mărturiseşte
autorul despre eforturile artistice din primii ani petrecuţi la

2
Londra. „Tata a reuşit să-mi înfăţişeze vocaţia de scriitor
drept cel mai nobil lucru de pe pământ şi atunci am hotărât
că vreau să fiu un om nobil." Seepersad Naipaul a murit în
urma unui atac de cord în 1953, la numai 47 de ani, fără să
aibă ocazia de a fi martorul succesului artistic al fiului său.
După 1960, scriitorul începe o lungă serie de călătorii.
Identitatea colonială va rămâne tema constantă a scrierilor
sale, în timp ce tonul şi perspectiva se vor schimba
succesiv, iar formulele narative cu care jonglează vor
deveni extrem de variate. Autorul creionează tabloul
politic şi afectiv a ceea ce azi ar numi „societăţi pe
jumătate": India (Tărâmul întunericului, 1964, India : o
civilizaţie rănită, 1977), Africa (La cotul râului, 1979),
America Latină (întoarcerea Evei Peron, 1980). El
denunţă ca „basme" atât ideea de naţiune eliberată şi
renăscută, cât şi nostalgiile după confortul ideologic şi
siguranţa economică oferite de Imperiu. Imaginea acestor
popoare, de obicei reduse printr-un schematism la
sintagma „Lumea a Treia", şi contactul lor ireversibil cu
universul alb, care nu le aparţine, dar ale cărui convenţii
au fost siliţi să şi le însuşească, generează la autorul
britanic reacţii variind între consternare, iritare,
amuzament, tristeţe, dezamăgire şi dispreţ.
Enigma descinderii, apărută în 1987, seamănă mai
degrabă cu ceea ce Franpois Mauriac numea „une
memoire interieure“. Centrat pe fantezia din tabloul cu
acelaşi nume al pictorului suprarealist Giorgio de Chirico,
romanul este o sinteză construită retrospectiv a „lumilor şi
culturilor care m-au creat", după cum mărturiseşte însuşi
autorul, pornind din şi revenind mereu în punctul de
plecare, în reşedinţa din Wiltshire. Este descinderea
scriitorului într-o Anglie pe care nu
0 ştia decât din imaginile confecţionate în manualele
după care învăţase în Trinidad şi pe care o putea doar
recompune din elementele disparate de comportament şi
de limbă ale coloniştilor albi din aceeaşi insulă. Este o
lume pe care acum o poate redescoperi din interior, iar
suprapunerea celor două imagini nu se concretizează în
judecăţi aspre sau în deziluzii acute, ci în conştientizarea
reconfortantă a faptului că este infinit mai uşor să te
confrunţi cu propria-ţi dezrădăcinare într-un teritoriu

3
străin. Anglia devine lumea care, în ciuda clişeului, chiar
îi oferă „o a doua şansă şi o nouă viaţă".
O dată cu Descoperirea centrului (1984), analiza
critică a problemei libertăţii face loc conturării unor
tablouri neutre, însă laborios construite şi înfăţişate cu o
exuberanţă şi o vivacitate copleşitoare.
Criticii i-au imputat lui Naipaul o anumită inflexi-
bilitate în gândire, precum şi intransigenţa afirmaţiilor.
1 s-a reproşat, de asemenea, dispreţul swiftian faţă de
ceea ce el consideră a fi eforturile ridicole ale naţiunilor
Lumii a Treia, care oscilează între proclamarea unei
independenţe culturale, în fapt artificială, şi reîntoarcerea
la un paradis impracticabil, construit pe structuri
tradiţionale atrofiate. „Cât de lehamite îmi este", spune
Naipaul într-un interviu din 1979, „de aceşti aşa-zişi
admiratori ai Indiei, care îi tot dau înainte cu «cât de
frumoasă e India» - ultima suflare a hidoasei vanităţi
imperialiste! Şi amprenta neîndoielnică a unui intelect de
mâna a doua." 2
Naipaul îşi asumă poziţia de scriitor contaminat de
„Occident", la fel cum îşi revendică şi dreptul de a
pronunţa - în engleza sa impecabilă cu accent oxfordian -
dezgustul faţă de o societate din care, spre deosebire de
teoreticienii care îl acuză, a făcut parte. Astfel, percepţia
lui este ancorată în această lume şi, ca atare, este
legitimată de propria sa istorie : „Eu nu pot avea faţă de
oamenii pădurilor acea blândeţe şi duioşie pe care o
afişează cei care se simt în siguranţă. Eu mă simt
ameninţat de ei. Atitudinea mea şi a celor asemenea mie
nu poate fi aceeaşi cu aceea a oamenilor care trăiesc în
afara pădurii sau care se duc acolo cu cortul la sfârşit de
săptămână. [...] Oamenii aceia [din Trinidad] duc nişte
vieţi pur materiale, pe care le găsesc vrednice de dispreţ.
Iar chestia asta îi face interesanţi doar în ochii zeloşilor
din universităţi, care vor să elaboreze studii pline de
compasiune despre brute".
Care este acest proces complex şi multistratificat prin

2 Interviu cu Elizabeth Hardwick, în The New York Times,

13 mai 1979.

4
care naţiuni întregi rămân prizonierele unei indubitabile
dependenţe culturale? Orice pretenţie de exhaustivitate
este deplasată atunci când vine vorba de analizarea
discursului (post)colonial(ist), însă schiţarea principalelor
elemente şi mecanisme de manipulare, apropiere sau
reinvestire semantică este absolut necesară pentru
înţelegerea unui scriitor ca Naipaul, catalogat (sau nu)
drept scriitor postcolonial.
Dominaţia colonială a fost mai mult decât una
politică, economică sau militară - ea a fost în primul rând
una culturală. Acest fenomen a presupus un experiment
care implica fonduri, vieţi, dar mai ales semnificaţii. Un
principiu fundamental al discursului colonial afirmă că
Imperiul a fost în egală măsură guvernat de reprezentări
simbolice prin care şi-a impus şi şi-a consolidat
autoritatea. Imaginea colonistului rapace, impasibil la
suferinţele celor oprimaţi, sigur pe sine şi necruţător este
în mare parte nefundamentată. Experienţa Imperiului, ca
orice altă intersectare a două culturi diferite, a fost
traumatică în egală măsură şi pentru cei de la margine, şi
pentru cei veniţi din centru, chiar dacă porniseră să
cucerească şi să supună această margine. Iar colonialismul
şi consecinţele lui au fost catalizate în mare parte de
reacţia lor la această traumă. Coloniştii întâlneau o lume
nouă, care era nu numai o imagine a fabulosului şi a
incertelor promisiuni de împlinire, ci şi un univers al
necunoscutului, al nesfârşitului, al pericolelor imediate
sau nedefinite. Ei au avut nevoie de un transfer de imagini
şi de metafore familiare care să le înlesnească înţelegerea,
să le re-prezinte contextele noi şi nefamiliare. Categorii şi
coduri importate din Europa au fost astfel aplicate unor
locuri, unor oameni şi unor culturi în întregime
noneuropene. Şi asta deoarece, pe lângă dorinţa de a
înţelege şi de a domina, exista şi nevoia de a delimita tot
ceea ce scăpa de sub control. Strategiile retorice prin care
coloniştii au încercat să transforme acest univers
necunoscut într-unul inteligibil ar putea fi împărţite în
două categorii. în primul rând, a existat ceea ce teoria
postcolonială numeşte practica reproducerii simbolice. In
tot Imperiul Britanic, vom găsi, de pildă, nenumărate
locuri numite Londra, Newcastle sau Winsdor - contexte

5
noi, dar toponime vechi, ale regiunilor şi oraşelor lăsate în
urmă. Călătorii şi coloniştii au creat astfel un spaţiu
comprehensibil şi viabil, prin aplicarea numelor şi a
structurilor retorice din centru. Europa avea nevoie de
siguranţa oferită de stereotip.
în al doilea rând, procesul prin care oamenii şi
culturile întâlnite deveneau „celălalt" este esenţial în
configurarea discursului colonial. Noneuropenii au
reprezentat întotdeauna termenul subordonat în raport cu
care s-a definit identitatea europeană. Superioritatea albă a
fost axiomatică, astfel încât reprezentarea nativilor în acest
fel de definiţie a devenit una de tip „mai puţin" : mai puţin
civilizaţi (de unde recurenta imagine a sălbaticului), mai
puţin maturi (cu precădere în textele Imperiului, unde apar
frecvent ca naţiuni tinere sau personaje-copil), mai puţin
umani. Coloniştii, care, conform aceleiaşi autodefiniri,
purtau marca adiţiei, şi-au consolidat dominaţia printr-un
proces de remediere a acestei lipse. Crusoe, să nu uităm, şi
l-a făcut supus pe Vineri tocmai prin încercarea de a-1
transforma într-o copie a lui. Astfel, nativilor li s-a oferit o
nouă limbă, noi norme sociale şi comportamentale, noi
semnificaţii culturale. însă acest progres, promovat de
colonialism, nu se putea face cu preţul superiorităţii
europene. Chiar dacă vorbea engleza, chiar dacă era şcolit
în instituţiile omului alb, chiar dacă era acceptat în
metropolă, „celălalt" nu putea niciodată deveni cu
adevărat european.
(p Ideologiile supremaţiei coloniale erau însă complexe şi
stratificate. Imaginea confecţionată a celuilalt nu era
numai dovada supremaţiei, ci se născuse dintr-o acută
nesiguranţă. Colonialismul nu a însemnat peste tot
exploatarea de masă şi distrugerea structurilor locale, căci
anumite grupuri socioeconomice au ales să coopereze cu
puterea colonială şi să beneficieze într-un fel sau altul de
prezenţa ei. în acelaşi fel, departe de a fi un proces
unidimensional de impunere a reprezentărilor simbolice,
colonialismul a implicat o tranzacţie între culturi, de
vreme ce autoritatea colonială, ca oricare alta, se
legitimează prin negocierea permanentă cu acei oameni pe
care caută să-i supună, astfel încât prezenţa acestor
oameni e un factor crucial în studiul autorităţii înseşi.

6
 Elitele din colonii au purtat amprenta acestei percepţii
scindate. Prinşi între două limbi şi între două culturi,
având, în accepţiunea lui Homi Bhabha, „un acces de tip
Ianus" atât la cultura locală, cât şi la cea metropolitană,
dar fiind în acelaşi timp înstrăinaţi de ambele, scriitorii din
colonii au înţeles că monopolul imperial poate fi subminat
prin compromisuri pe care le pot întoarce în favoarea lor,
pentru că ele însemnau totodată şi accesul la putere.
Desemnaţi drept civilizaţi sub patronajul colonial şi prin
moştenire culturală, ei erau încă stereotipizaţi ca primitivi
prin origine. Chiar şi în eforturile de a fi similari, ei erau
denunţaţi ca diferiţi. îi imitau pe europeni şi erau
ridiculizaţi pentru acest lucru. Pentru mulţi dintre scriitorii
coloniali, migrarea către metropolă a fost un pelerinaj
cultural necesar. Pentru elitele din diversele zone ale
Imperiului, metropola reprezenta sursa ultimă a
cunoaşterii, iar călătoria către acea sursă funcţiona ca un
rit de trecere. Dar, deşi incluşi în cultura metropolitană,
erau foarte rar acceptaţi ca participanţi de drept la acea
cultură. Din perspectiva Europei, ei nu şi-au depăşit
niciodată statutul marginal.
Prin accesul la două culturi şi, deci, la două tipuri de
retorică, ei au dezvoltat moduri hibride de expresie.
Literatura postcolonială timpurie a cunoscut, în mare,
două tipuri de manifestare. Prima tendinţă a constat în
reîntoarcerea la o existenţă şi la o istorie precoloniale
necontaminate, la afirmarea unei identităţi naţionale pure,
marcată formal prin utilizarea idiomului nativ. Un mod de
rezistenţă care s-a dovedit însă ineficient, pentru că
stereotipurile colonialiste au fost menţinute, iar identitatea
culturală nu reprezintă doar o chestiune de fiinţare, ci şi
una de devenire, astfel încât reîntoarcerea la trecut nu este
niciodată suficientă pentru afirmarea ei.
Cealaltă direcţie s-a materializat în rezistenţa la
monopolul colonial în două moduri: prin apropriere şi prin
imitaţie. Pentru că era produsă în interiorul structurilor
coloniale, aproprierea acestor mecanisme s-a dovedit mai
eficace decât simpla reinversare nati- vistă. Antagonismul
era cel puţin neproductiv, dacă nu un risc. Tocmai pentru
că nu puteau fi suficient de albi sau suficient de europeni,
ei au reuşit să transforme acea condiţie de simpli imitatori

7
într-o strategie de rezistenţă. A fost nevoie de noţiunile
iluministe occidentale de egalitate şi drepturi ale omului
pentru ca nativii din colonii să-şi formuleze revendicările
şi să-şi ceară dreptul la independenţă. A fost nevoie de
limba engleză pentru ca scriitorii coloniali să-şi facă
publică istoria şi să dea glas propriei lor experienţe.
Homi Bhabha3 demonstrează că discursul colonial
produce moduri de rezistenţă şi subminare dinăuntrul
propriei sale logici, deoarece aceste atitudini ambivalenţe
faţă de nativii din colonii au condus la o imitaţie care
devine mai degrabă „ameninţare" decât „asemănare", şi
care naşte mai curând o ruptură decât o consolidare. Şi
asta pentru că procesul replicării nu este niciodată perfect
sau complet, iar produsul final nu este imaginea fidelă a
originalului, ci o distorsiune a lui, datorată contextului
diferit în care se manifestă.
El sugerează că autoritatea colonială devine hibridă şi
ambivalenţă prin acest proces de replicare şi, ca atare, îi
dă ea însăşi supusului posibilitatea de a submina discursul
stăpânului său.
Scriitorii postcoloniali au utilizat astfel ideile şi
modurile de expresie fabricate şi impuse de Occident, au
hibridizat ceea ce au împrumutat, le-au juxtapus alături de
ideile indigene, le-au reinvestit cu sens prin propriile filtre
interpretative şi, uneori, le-au folosit pentru a-şi afirma şi
susţine alteritatea, dar de pe poziţiile alese de ei. Toate
aceste teme transpar în romanele şi în cărţile de călătorie
ale lui Naipaul. Formal, el poate fi considerat un scriitor
postcolonial, deşi, după cum el însuşi afirmă, categoriile
sunt foarte rar funcţionale într-o mişcare culturală de o
asemenea complexitate şi atât de amalgamată. Autorul se
distinge însă prin perspectiva complet diferită asupra
propriei culturi.
Literatura postcolonială a fost nevoită să se distanţeze
faţă de culturile indigene pentru a le putea reconfigura
retrospectiv. Lucru pe care îl face şi Naipaul, însă, în timp
ce majoritatea scriitorilor produc o reconstrucţie
afirmativă, întrevăzând posibilitatea regenerării, el
practică disecţia laborioasă a unui tablou cultural, în care
3 Homi Bhabha, în Colonial Discourse and Postcolonial
Theory, Columbia Univ. Press, New York, 1994.

8
optimismul pare o invenţie, iar diagnosticul pare să fie cel
al unui complex de dependenţă niciodată recunoscut şi
asumat şi, ca atare, fără nici o şansă de ameliorare.
Această lume haotică şi în derivă, fizic fragmentată şi
cultural schizofrenică, este universul pe care ni-1
înfăţişează Măscăricii.
Şi aici apare prototipul colonialului dezrădăcinat,
pendulând între lumea din insulă, paralizată de prejudecăţi
dobândite şi interiorizate, şi Londra, „oraşul luminilor
magice", unde speră să dea, ca prin farmec, constanţă şi
sens acelei lumi pe care a lăsat-o în urmă. întregul text se
construieşte pe câteva concepte-cheie, traduse narativ prin
prezenţa unor termeni recurenţi. Un asemenea nucleu
semantic este contaminare. El apare pretutindeni în
roman, prin cuvinte din aceeaşi arie: „pângărit", „corupt",
„infestat", „pervertit", „fraudă", „contrafăcut". Acestea
sunt semnele lumii pe fundalul căreia se mişcă
protagonistul. Insula este pervertită încă dinainte de
colonizarea britanică — pângărirea ultimă - prin istoria ei,
care este una a sclavilor şi a incongruenţelor rasiale.
Succesul lui Ralph Singh în afaceri este şi el un dar
„întinat", care nu poate da naştere decât unui orăşel
artificial şi efemer numit simbolic Crippleville, căsătoria
sa poartă însemnele fraudei chiar şi după ce se sfârşeşte,
Londra însăşi devine „mată", hotelurile prin care trece
sunt „sordide", iar barurile „soioase". Naratorul se
confruntă cu un univers care nu este unul de sine stătător,
pentru că singurul lucru care îl validează este conta-
minarea care l-a generat. O lume care nu există decât prin
contactul devastator cu o alta.
Iar efectul imediat este condensat într-un al doilea
cuvânt-cheie, şi anume dezordine. Protagonistul ana-
lizează cu meticulozitate toate locurile, oamenii şi
fenomenele cu care se vede pus faţă în faţă şi încearcă să-
şi reinventeze retrospectiv insula. Insă aceste tentative se
soldează doar cu stupefianta constatare că lumea îi este
guvernată de haos şi, ulterior, cu o căutare obsesivă a
ordinii restauratoare. Suprapunerea unei civilizaţii peste o
alta, acceptarea acestei intruziuni - prin mijloace
complexe de adoptare şi adaptare - şi interiorizarea unor
valori şi atitudini importate creează un anumit tip de

9
dezordine, pe care însă naratorul îl identifică lucid ca
venind din „interior". Societatea din Isabella - modelată
îndeaproape după Trinidad - este deja una fracturată şi
eterogenă sub aspect rasial, caracterizată de acceptare
sterilă şi conflicte latente. Paradoxal, pentru o astfel de
societate, colonizarea britanică devine sinonimă cu un
prilej şi o modalitate de a scăpa de responsabilitatea
propriei istorii. Principalul cap de acuzare a acestor
oameni, punctează Naipaul prin personajul său, este
făţărnicia. Nativii din Isabella se folosesc de dominaţia
britanică în două feluri: în primul rând, ea le oferă
mecanismele sociale şi culturale prin care, îmbrăţişându-
le, se pot descotorosi de propriile eşecuri şi nelinişti. In al
doilea rând, reprezentând un instrument al puterii, ea le
ordonează acest univers, devenind unica răspunzătoare
pentru orice tip de control şi de represiune. Dar, în acelaşi
timp, recunoscând-o ca străină, ei îşi arogă dreptul de a se
simţi nedreptăţiţi şi deposedaţi, se revoltă împotriva unei
dependenţe în care, în fapt, se simt confortabil.
Acest tip de atitudine se va menţine şi va căpăta noi
valenţe şi în perioada decolonizării. De data aceasta însă,
singurii deţinători ai ordinii au plecat, iar lumea nativilor,
în sfârşit „liberă", ameninţă să se prăbuşească. Ei şi-au
însuşit nişte forme — după cum se va dovedi, fără fond -
şi nişte concepte pe care le vehiculează ca dovezi ale
progresului cultural. Naşterea şi declinul rapid al mişcării
„socialiste" din insulă este poate cel mai ilustrativ
exemplu în acest sens. Politicienii din colonii funcţionează
după principii împrumutate şi golite de sens, iar măsurile-
surogat pe care încearcă să le adopte sunt ale altor popoare
şi, ca atare, lipsite de eficacitate. Ei îşi privesc teritoriul ca
pe o ţară abstractă şi, cu toate acestea, în luptele acerbe şi
fără noimă pe care le dau pentru supremaţie fac apel la
conştiinţa etnică şi la trecutul comun. Ceea ce le lipseşte
este asumarea conştientă a specificităţii locului. Să fie
oare doar o reminiscenţă a modului în care au fost
stereotipizaţi de către cei care i-au colonizat?
Acesta este haosul interior despre care vorbeşte Singh.
Acestea sunt mecanismele acelei lumi căreia nu îi poate
aparţine. Identitatea sa nu mai este scindată între
monolitul cultural indigen şi modelul alb superior şi

10
interzis. Dislocarea sa nu se mai poate face decât în raport
cu un loc pe care nu l-a simţit niciodată al lui şi cu un
altul, îndepărtat, privit drept loc de refugiu, dar care, o
dată cunoscut, i se relevă a fi la fel de contrafăcut. Viaţa
din insulă nu are nimic din aura magică, puţin dulceagă,
din alte texte coloniale. Isabella nu este tărâmul unei
copilării cufundate în mit şi datini fermecate, nu este
spaţiul iubirii şi nici al confortului oferit de spaţiul
familiar, de sentimentul complicităţii inocente născut din
împărtăşirea unor tradiţii pe care cei din afară nu le pot
înţelege. Insula este aceea a unei copilării marcate de
artefacte şi de sentimente importate. Pe de o parte, ele vin,
în mod firesc, din Imperiu: povestea unchiului lui Singh,
Cecil, care creşte adulând imperiul Coca-Cola, superba
imagine a copilului care îşi aminteşte că în prima zi de
şcoală i-a dăruit profesoarei un măr, deşi în insulă nu cresc
decât portocale, nesfârşitele peisaje şi lumi îndepărtate
descrise în cărţi, întâlniri cu personaje la fel de tipice din
Europa sau Canada, care îi dezvăluie alte şi alte privelişti
şi istorii pe care şi le asumă fără să le fi trăit vreodată.
Paradoxal însă, propria-i cultură îi pare şi ea
importată. Tradiţia este practic inexistentă, căci a fost
redusă la o serie de ritualuri domestice ale căror
semnificaţii nu mai sunt cunoscute nici măcar de cei care
le practică. Singura relaţie afectivă pe care o are cu cultura
indiană şi cu strămoşii săi „arieni" este construită, ironic,
tot din cărţi. Copilul şi, mai târziu, tânărul Singh nu se
poate visa „căpetenie printre călăreţi arieni înaintând spre
capătul unei lumi necunoscute" decât după ce descoperă
această imagine studiind textele antice şi „prăfuite" din
biblioteca colegiului, mai degrabă cu interesul unui
student occidental.
Rezultatul îl constituie senzaţia acută de vid sufletesc,
omniprezentă în text. O consecinţă a acestui sine amorf
este că personajul îşi caută împlinirea identitară creându-şi
şi interpretând o serie de roluri sociale. O altă noţiune
recurentă în roman este tocmai aceasta a rolului, însoţită
de explicaţia - şi ea repetată - oferită de personaj, conform
căreia „omul nu este decât reflexia pe care şi-o distinge în
ochii celorlalţi". Singh îşi asumă aceste roluri cu ironie şi
autoironie, iar eşecul este de fiecare dată previzibil, pentru

11
că proiectarea conştientă în rol e întotdeauna însoţită de
conştiinţa faptului că rolul nu îi aparţine şi, ca atare, nu-1
poate reprezenta decât temporar şi imperfect. Astfel că nu
va reuşi nici ca soţ, nici ca politician şi nici ca prieten. Dar
rolul asupra căruia protagonistul insistă cel mai des este
cel al dandy-ului, al personajului extravagant şi exotic din
colonii. Şi acesta este un dublu eşec. El nu izbuteşte să fie
suficient de colonial nici pentru cei din Anglia, dar nici
pentru cei din insulă. Fapt ce aduce cu sine un sentiment
copleşitor al impropriului, al inadecvării în orice context.
Ralph Singh se transformă dintr-un sceptic într-un cinic,
căci îndoielile lui devin certitudini.
In consecinţă, relaţiile pe care le dezvoltă cu cei care
îi ies în cale iau forma unor oglinzi sfărâmate. Intimitatea
pare imposibilă şi singurele momente de apropiere
autentică sunt de fapt revelaţiile unor angoase comune. Şi,
bineînţeles, purtând cu toate stigma întinării.
O altă noţiune-nucleu este cea a peisajului. Aproape
toate momentele de analiză şi introspecţie ale naratorului
pornesc dinspre sau se întorc către decodificarea unei
privelişti. Ea nu este doar fundal sau pretext, ci un scop în
sine, căci spaţiul este şi el o marcă a identităţii. In cazul
lui Singh, toate locurile poartă însemnele naufragiului, iar
naufragiul presupune existenţa unei înfrângeri iniţiale,
imposibilitatea alegerii, iluzia apartenenţei,
improbabilitatea statornicirii, credinţa (hrănită de
autosugestie) în existenţa unor alte locuri mai bune, dar
intangibile, şi, în consecinţă, conştiinţa captivităţii într-un
spaţiu imperfect. Aceste privelişti „mai bune“, mai
spectaculoase, mai „simbolice" se schimbă succesiv.
Protagonistul simte încă din copilărie că insula nu îi
aparţine şi tânjeşte după munţi şi zăpadă. Le va cunoaşte
mai întâi indirect, din poveştile altor oameni, din
descrierile altor cărţi. Apoi pleacă în Anglia, pe care nu a
idealizat-o niciodată, dar care a întrunit calităţile
refugiului pe care îl caută. Cartea se deschide şi se închide
cu amintirea primei ninsori din Londra. însă chiar şi în
acel moment, la care a visat să fie martor întreaga sa
copilărie, Singh se gândeşte la alte locuri şi la un alt
anotimp, pe care le găseşte din întâmplare într-o fotografie
veche: este în inima metropolei, dar gândurile i se

12
îndreaptă spre provincie, în sfârşit ninge, dar el meditează
la primăvară şi soare. Căutarea febrilă a mereu altor şi
altor peisaje este întotdeauna suprapusă locurilor în care
se află, iar sentimentul dislocării şi alienării culminează cu
acela al intruziunii. O modalitate, chiar şi efemeră, de a
înţelege şi de a manevra cu mai mare uşurinţă aceste spaţii
este jocul numelor. El nu inventează denumiri, nu încearcă
luarea în posesie prin redefinire, ci se rezumă la reiterarea
toponimelor consacrate. Jocul numelor, rostirea lor cu
obstinaţie îi reconfirmă propria lui existenţă în acel spaţiu
pe care îl poate astfel revendica. El fiinţează ca parte a
acestor locuri chiar şi atunci când este vorba de peisajele
altora, când un dascăl îl transpune în tabloul prăfuit şi
supraaglomerat din Liege, când un altul îl poartă prin
munţii înzăpeziţi din Canada sau când oamenii din jur îi
descriu nordul Spaniei sau fermele normande. Pentru că
nu aparţine în fapt nici unui loc, el poate exista autentic în
orice ficţiune.
Confruntarea cu toate aceste locuri, cu oamenii şi
întâmplările care le populează poartă amprenta dramei.
Drama are pentru Naipaul şi pentru naratorul lui conotaţii
polivalente. Ea reprezintă, pe de o parte, un conflict. Unul
interior, izbucnit şi hrănit din exterior şi din nou
internalizat. Ea aduce cu sine o acuitate a percepţiei, iar
finul observator al acestei lumi în descompunere îşi
preţuieşte simţul dramatic ca pe unul dătător de luciditate
şi obiectivitate. Dar, în acelaşi timp, drama, aşa cum este
ea înţeleasă de cei din afară, implică şi un anumit tip de
spectacol. Aşa cum oamenii din insulă valorizează
suferinţa, ea necesită o etalare publică, durerea trebuie
declamată pentru a putea fi împărtăşită. Această
reprezentaţie este însă una grotescă, pentru că afirmarea
ostentativă a suferinţei o goleşte de sens, devenind
redundantă prin reiterare. Oamenii din insulă se
proiectează ca marionete într-un spectacol care le scapă de
sub control. Tensiunile rasiale din Isabella degenerează în
violenţă, însă acestor violenţe deschise li se răspunde
printr-o agresiune şi mai mare. Ele nu sunt neutralizate
prin forţă, ci prin manipularea acelor oameni deja înfrânţi
prin promisiunea unui viitor improbabil, enunţat în
slogane împrumutate. Abuzul nu este îndreptat doar

13
împotriva celor care s-au revoltat făţiş, ci împotriva
oricărui element care ameninţă să pună sub semnul
întrebării haosul ordonat pe care l-au confecţionat.
Măsurile lor de represiune funcţionează pe alte coordonate
şi cu o altă eficienţă decât cele ale autorităţii coloniale,
pentru că unor intruşi li se iartă mai uşor trădarea unei ţări
care, până la urmă, nu le aparţine, pe când trădarea
propriilor tradiţii este impar- donabilă. Tentativele politice
anemice de a funcţiona ca un stat independent sunt
denunţate ca încercări de creare a noi diviziuni rasiale,
prin exploatarea şi acutizarea celor vechi în vederea
dobândirii sau consolidării unei puteri personale care
oricum nu-şi justifică scopul. Dată fiind circularitatea
hidoasă a acestui spectacol, înfierarea acestor elemente
deviante se va face, din nou, în numele rasei şi al
trecutului comun. Iar condamnarea lor va fi cu atât mai
convingătoare, cu cât ea va fi articulată în sintagmele
lăsate moştenire de sistemul colonialist.
Lumea analizată de Naipaul cu atâta minuţiozitate şi
luciditate este una a derizoriului, incapabilă de a se rupe
de ilar şi grotesc şi sortită nu renaşterii miraculoase, ci
stagnării şi extincţiei în acest amalgam cultural pe care nu
îl poate pricepe şi, în consecinţă, nu-1 poate interpreta şi
utiliza. In viziunea lui, naţiunile Lumii a Treia nu sunt şi
nu pot deveni contestatarii culturali ai Occidentului,
pentru că, din acest contact vremelnic, tot ceea ce şi-au
însuşit aceşti oameni au fost nişte formule de reprezentare
fixe din care nu pot sau nu vor să se smulgă. Eroii lui
Naipaul nu sunt capabili de acel joc al semnificaţiilor şi al
subminării prin imitare. Acesta este amendamentul pe care
scriitorul îl adaugă teoriei postcoloniale. Imitaţia poate
deveni o armă doar în mâinile unor oameni care sunt
conştienţi de istoricitatea lumii şi de ei înşişi. Altminteri,
„maimuţăreala" lor poartă doar inflexiunile ridicolului,
pentru că ei rămân captivi statutului lor de imitatori, sunt
bufonii ne-înţelepţi, nebunii de curte care nu au nici un
adevăr camuflat de rostit - simpli măscărici.
Ana-Maria Baciu

14