ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ

SUPORT DE CURS PEDAGOGIE

 TEME

1. Educația – generalități
2. Stadialitatea dezvoltării persoanei
3. Demersul educațional
4. Operaționalizarea obiectivelor pedagogice
5. Principiile didactice
6. Sisteme de educație și forme de comunicare
7. Educația adultului
8. Rolul educatorului
 1. Educația – generalități
• Educația este obiectul de studiu și analiză a pedagogiei. Se
referă la știința, arta și tehnica ce transformă omul în …om.
Etimologic, cuvântul provine din limba greacă:
- “pais”= copil, și
- ”agoghet”= conducere, formare, deci în sensul cel mai general,
educația este un proces de dezvoltare a personalității
copilului.
Educația este:
- o realitate complexă și dinamică;
- un proces social și un proces de transformare la nivel
individual.
Educația este un proces complex, organizat, planificat, de
modificare sau modelare a structurilor native sau dobândite ale
individului conform unui ideal și anumitor scopuri pedagogice
determinate.

FUNCȚIILE EDUCAȚIEI:
Obiectivul fundamental al educației este formarea omului în
vederea integrării lui sociale. Din acest obiectiv fundamental
decurg 4 principale funcții ale educației:
• Funcția cognitivă sau culturală – este cea de selectare și
transmitere a valorilor de la societate la individ.
• Funcția economică – de pregătire pentru integrarea omului în
viața activă
 FUNCȚIILE EDUCAȚIEI:

• Funcția axiologică – se formează omul pentru viața socială și

se formează atitudinea față de cei din jur și față de realitate.
- Prin educație se transmit nu numai cunoștințe, priceperi și
deprinderi, ci se formează și un anumit comportament al
omului, se însușesc idei, concepții și principii morale
- Prin educație se formează o atitudine corectă a omului față de
societate, față de cei din jurul lui, de el însuși și față de muncă.
• Funcția care privește dezvoltarea potențialului biopsihic al
omului – omul trebuie privit ca o ființă bio-psiho-socio-
culturală.
 AUTOEDUCAȚIA
• Autoeducația este în esență educația de sine sau educația pe
care o realizează subiectul asupra sa însăși.
• Este o activitate conștientă, orientată spre formarea sau
desăvârșirea propriei persoane, în conformitate cu aspirațiile,
idealurile și concepția despre rolul omului în societate.
• Forme de perfecționare:
- cursuri la distanță, cursuri de vară;
- stagii de perfecționare, cursuri postuniversitare;
- cursuri postuniversitare, doctorate, mastere;
- schimburi de experiență;
- studiul individual.
 EDUCAȚIA PERMANENTĂ
• Educația permanentă sau învățarea continuă a devenit o cerință
fundamentală a societății, determinată de mulți factori;
educația nu se termină la sfârșitul instrucției școlare, ci
constituie un proces permanent;
• “Întreaga viață este o școală”, afirma Comenius, personalitatea
care a elaborat primul sistem pedagogic închegat.
• Educația permanentă acoperă întreaga existență a unei
persoane;
• A învăța să înveți și a dori să te perfecționezi continuu sunt
cerințe ale educației permanente.
 2. Stadialitatea dezvoltării persoanei
I. Stadialitatea cognitivă – Jean Piaget
Dezvoltarea intelectuală este văzută ca o succesiune stadială a
evoluţiei gândirii
II. Stadialitatea morală – Lawrance Kohlberg
Kohlberg s-a interesat de etapele parcurse de copil în judecarea
unor dileme morale
III. Stadialitatea psihosocială- Erik Erikson
Teza centrală a teoriei sale este că potențialul de dezvoltare a individului
capătă împlinire pe tot parcursul existenței. Fiecare etapă a vieții este deschisă
unei noi achiziții psihosociale, ca urmare a unei noi crize de dezvoltare.
 I. Stadialitatea cognitivă – Jean Piaget
1. Stadiul gândirii (inteligenţei) senzorio-motorii (0- 2 ani)
• copilul organizează şi interpretează informaţiile din mediu prin
intermediul organelor de simţ
2. Stadiul gândirii preoperatorii (2- 7 ani)
• achiziţiile fundamentale ale acestui stadiu sunt capacitatea de a
utiliza limbajul, capacitatea de imitaţie şi de angajare în jocuri
simbolice
3. Stadiul operaţiilor concrete (7- 12 ani)
• copilul este capabil să efectueze operaţii reversibile, clasificări
4. Stadiul operaţiilor formale (12 – 17/18 ani)
• În acest stadiu, gândirea copilului este asemănătoare cu cea a unui
adult, în sensul în care este capabil să opereze cu logica abstractă,
să elaboreze raţionamente ipotetico-deductive, să utilizeze noţiuni
abstracte în gândire.
 II. Stadialitatea morală – Lawrance Kohlberg

I. Nivelul premoral sau preconvențional (4-10 ani)

• standardele de judecare sunt etichetele culturale ale
anturajului: bun/rău, are dreptate/se înșală, cuminte/obraznic,
iar faptele sunt judecate după consecințele lor.
II. Nivelul moralității convenționale (10-13 ani)
• este nivelul conformării la normele exterioare și al jucării
rolului de copil așa cum este acesta cerut de universal familiei
și de alte grupuri de apartenență. Conformarea are la bază
plăcerea de a-i recunoaște purtarea, de a avea un statut “bun”.
III. Nivelul autonomiei morale sau al interiorizării și
acceptării personale a principiilor morale (după 13 ani, la
tinerețe sau niciodată).
 III. Stadialitatea psihosocială- Erik Erikson
STADIUL PRINCIPALA FACTORI COROLARUL
ACHIZIȚIE SOCIALI AXIOLOGIC
DETERMINANȚ
I
Infantil (0-1an) Încredere vs Mama sau Speranța
neîncredere substitutul matern
Copilăria mică (1-3 ani) Autonomie vs Părinții Voința
dependență
Copilăria mijlocie (3-6 Inițiativă vs Mediul familial Finalitatea în acțiuni
ani) retragere
Copilărie mare (6-12 ani) Eficiență vs Școala și grupul de Competența
inferioritate joacă
Adolescența (12-18/20 Identitate vs Modelele și Unitate
ani) confuzie covârstnicii
Tânărul adult (20-30/35 Intimitate vs Prietenii, relația de Mutualitate afectivă
ani) izolare cuplu
Adultul (35-50/60 ani) Realizare vs rutină Familia, profesia Responsabilitatea,
creatoare devoțiunea
Bătrânețea (peste 60..) Integritate vs Pensionarea, Înțelepciunea
disperare apusul vieții
 3. Demersul educațional

• Idealul educativ reprezintă cea mai general categorie a

finalității educaționale care în materie de educație
întruchipează aspirațiile unei epoci, națiuni, generații.
• Idealul educațional este țelul suprem, concretizat în modelul
de personalitate ce trebuie format, în raport de cerințele
culturale și economice ale societății, într-o anumită etapă de
dezvoltare a acesteia.
• Idealul educațional al societății noastre democratice îl
constituie formarea integrală, autonomă și creativă a
personalității, așa cum rezultă din legea învățământului.
 Idealul educațional are trei dimensiuni:

 Dimensiunea socială, adică idealul educativ este subordonat

unui ideal social care are o sferă mai largă;
 Dimensiunea psihologică care exprimă aspirațiile, dorințele și
posibilitățile individului;
 Dimensiunea pedagogică care exprimă posibilitățile de care
dispune societatea respectivă pentru a organiza acțiunea
educativă în vederea realizării idealului propus.
 4. Operaționalizarea obiectivelor pedagogice
• Obiectivele procesului de învăţământ sunt „enunţuri cu
caracter intenţional care anticipează o modificare (schimbare)
în personalitatea educatului ca urmare a implicării acestuia
într-o activitate instructiv-educativă”.
• În sens larg, prin operaţionalizare înţelegem activitatea de
specificare sau de identificare a consecinţelor concrete /
practice ale unui concept / enunţ general şi abstract.
• Un obiectiv este operaţionalizat atunci când:
1. s-a delimitat o secvenţă comportamntală observabilă care
poate fi evaluată
2. s-a enunţat în mod comprehensiv respectiva sarcină
 Pentru a identifica şi formula corect obiectivele operaţionale
trebuie respectate următoarele reguli:
• obiectivul vizează activitatea elevului şi nu a profesorului;
• obiectivul să fie realizabil, conform cu particularităţile elevului şi
cu vărsta sa, experienţa anterioară, etc.;
• Obiectivul să descrie comportamente observabile şi nu procese
psihice interne;
• Obiectivul să descrie un rezultat imediat;
• Obiectivul să enunţe atât condiţiile cât şi criteriul performanţei, al
realizării acesteia;
• Enunţarea obiectivelor operaţionale se face prin apelul la verbe de
acţiune: a recunoaşte, a identifica, a defini, a utiliza, a aplica, a
distinge, a reda, a produce, a proiecta, a rezolva, a propune, etc.;
• Fiecare obiectiv să propună o acţiune singulară;
• Obiectivele să fie unice, logice şi valide axiologic.
 5. Principiile didactice
• Principiile procesului de învăţământ reprezintă norme
generale ce guvernează activitatea didactică în vederea
atingerii obiectivelor propuse, pornind de la legităţile
specifice predării-învăţării-evaluării.
• Principiile didacticii sunt adevăruri fundamentale cu
valoare normativă care stau la baza proiectării, organizării şi
desfăşurării activităţilor de predare-învăţare-evaluare, în
vederea realizării optime a obiectivelor educaţionale.
 Principiile didactice sunt:
1. Principiul accesibilităţii (cunoştinţelor, sarcinilor de
învăţare), al respectării particularităţilor de vârstă şi individuale;
2. Principiul intuiţiei, al unităţii dintre senzorial şi raţional, al
unităţii dintre concret şi abstract;
3. Principiul interacțiunii teoriei cu practica;
4. Principiul însuşirii conştiente şi active a cunoştinţelor;
5. Principiul sistematizării şi structurării cunoştinţelor;
6. Principiul însușirii temeinice a cunoștințelor;
7. Principiul autoreglării activităţii didactice sau principiul
conexiunii inverse.
 6. Sisteme de educație și forme de comunicare

• Influențele educative exercitate asupra unei persoane sunt de

tip formal, nonformal și informal, din care rezultă cele trei
dimensiuni ale educației:
• 1. Educația formală. Latină “formalis” – organizat, legal;
• 2. Educația nonformală. Latină “nonformalis” – în afara
formelor oficiale de organizare;
• 3. Educația incidentală sau informală. Latină “informalis”
– fără formă, involuntar, inconştient, neaşteptat.
 DIMENSIUNILE EDUCAȚIEI

• EDUCAȚIA FORMALĂ - este cea mai puternică și cea mai

importantă formă de educație ce cuprinde acțiunile educative
organizate, intenționate care se desfășoară planificat în
instituțiile de învățământ.
• EDUCAȚIA NONFORMALĂ – cuprinde ansamblul
acțiunilor educative care se desfășoară tot organizat într-un
cadru instituționalizat, dar în afara școlii. Este vorba de
activitățile extrașcolare desfășurate în biblioteci, teatre, muzee
și alte așezăminte culturale sau sportive.
• EDUCAȚIA INFORMALĂ – este forma de educație
spontană, difuză, fiind reprezentată de influențele educative
provenite din partea întregului mod de viață, din partea
familiei, prietenilor, străzii, mass-media (radio, TV, presă,)
 COMUNICAREA ȘI COMUNICAREA DIDACTICĂ

• Comunicarea este un proces de transmitere a unor informaţii;

• Orice schemă a comunicării cuprinde următoarele
componente:
Emițător, receptor/destinatar, canal de comunicare, cod, mesaj,
conexiune inversă/feed-back;
• Formele comunicării:
- verbală-7%,
- paraverbală-38% (expresivitate, accent, intonație, topică),
- nonverbală- 55% (mimica, gesturile, postura).
 COMUNICAREA DIDACTICĂ

• Comunicarea didactică este o formă de interacțiune profesor-

elev, prin care profesorul transmite mesajul său didactic,
folosind procesul de predare-învățare-evaluare, în scopul
realizării obiectivelor cadru și de referință, din programele
școlare.
• Din perspectiva educației formale, comunicarea didactică
constituie baza procesului de predare-asimilare a
cunoștințelor în cadrul instituționalizat al școlii și între
parteneri cu status-roluri determinate, profesor-elev.
 Comunicarea psihopedagogică este procesul de transmitere a
mesajului educațional, de la profesor la elev, cu scopul de a
produce influențe și schimbări asupra comportamentului acestuia,
din perspectiva obiectivelor pedagogice.

• În cadrul interacțiunii profesor-elev, comunicarea

psihopedagogică îndeplinește mai multe funcții:
1. funcția informativă - de transmitere a mesajului didactic;
2. funcția formativă - de stimulare a gândirii și a imaginației;
3. funcția educativă - de transmitere a influențelor educative, de
coeziune și afirmare a grupurilor școlare;
4. funcția de evaluare și reglare a procesului de predare-învățare;
5. funcția de rezolvare a problemelor educaționale și a
conflictelor școlare.
 7. Educația adultului

• Este procesul prin care orice persoană matură, individual

sau în grup, într-un cadru instituţionalizat sau în afara
acestuia, încearcă să-şi îmbogăţească cunoştinţele, să-şi
dezvolte abilităţile şi competenţele, să-şi însuşească procedee
acţionale şi modele comportamentale noi, necesare pentru a
face faţă cu succes cerinţelor sociale şi profesionale, pentru a
se îmbogăţi spiritual şi a dobândi sentimentul împlinirii
personale.
• Adultul învață experiențial; este în general binecunoscut
faptul că oamenii învață din propria experiență. Putem
înțelege mai ușor niște informații noi, dacă le raportăm la
ceea ce știm deja.
Cel care învață poate să facă legatura dintre teorie (generalizările produse prin
reflecție) și acțiune (schimbarea comportamentală o dată ce noile idei au fost
interiorizate).

• Învățarea prin aplicare practică înseamnă testarea unei idei,

punerea ei în practică, reflecția asupra ei și întoarcerea la teorie
prin relaționarea acesteia cu ceea ce se întamplă. Modelul folosit
pentru a ilustra acest lucru este CICLUL ÎNVĂȚĂRII
EXPERIENȚIALE AL LUI KOLB. Kolb a identificat un model
al acestei învățări și l-a transpus într-o diagramă simplă.
 Experiența concretă a evenimentelor în lumea reală – EU FAC -
ACTIVISTUL
 ocazii de a reflecta asupra acestor experiențe – EU SIMT -
GÂNDITORUL
 emiterea de generalizări și concluzii ca urmare a reflecției, și
exprimarea de idei și teorii de aplicat – EU GÂNDESC -
TEORETICIANUL
 pregătirea testării si înțelegerii cunoștințelor achiziționate – EU
ÎNCERC - PRAGMATICUL
 8. Rolul educatorului

I. Sistemul metodelor de instruire

Etimologic, termenul "metodă" provine din limba greacă
("metha" = "spre"; "odos" = "cale") şi desemnează o cale
eficientă de urmat pentru atingerea anumitor scopuri.
II. Evaluarea în procesul de învățământ
III. Proiectul de tehnologie didactică
 I. Sistemul metodelor de instruire
În funcție de sursa principală care generează învățarea școlară și
tipul de informație, a fost elaborată o clasificare a metodelor de
predare-învățare:
1. Metode de predare-învățare:
• metode de comunicare orală, scrisă, oral-vizuală;
• metode de explorare și descoperire a realității: directă
(observația organizată/sistematică, studiul de caz, lucrări
experimentale) și indirectă (demonstrația grafică, proiecții);
• metode bazate pe acțiunea practică: 1. reală: exercițiul,
algoritmizarea, lucrări practice 2. fictivă/simulată: jocuri
didactice, învățarea dramatizată,etc
2. Metode de verificare și evaluare a rezultatelor școlare
 II. Evaluarea în procesul de învățământ

• Constantin Cucoş defineste evaluarea ca fiind "activitatea prin

care profesorul verifică pregătirea elevilor şi o apreciază prin
note".
• Evaluarea are rolul de a măsura și aprecia în funcție de
obiective, eficiența procesului de predare-învățare.
• A evalua rezultatele școlare înseamnă a determina măsura în
care obiectivele programului de instruire au fost atinse, precum
și eficiența metodelor de predare-învățare folosite.
• După momentul evaluării, aceasta poate fi:
1. Evaluare iniţială
2. Evaluare continuă sau formativă
3. Evaluare sumativă sau cumulativă
 Tipuri de evaluare

• Evaluarea iniţială angajează operaţiile de măsurare-apreciere-

decizie, la începutul activităţii de instruire (lecţie, capitol, semestru, an
/ ciclul de învăţământ), în vederea cunoaşterii nivelului psihopedagogic
real al colectivului de elevi / elevului, exprimat în termeni de
performanţe şi competenţe actuale şi potenţiale.
• Evaluarea sumativă angajează operaţiile de măsurare-
apreciere-decizie în timpul sau la sfârşitul unei activităţi
didactice/educative în vederea cunoaşterii nivelului real de
stăpânire a materiei după parcurgerea anumitor perioade şi
secvenţe de instruire, conform obiectivelor programelor şcolare,
adaptate de profesor la condiţiile concrete ale clasei de elevi.
• Evaluarea continuă/formativă/permanentă se realizează pe
tot parcursul activităţii de instruire. Ea stimulează participarea
întregului colectiv al clasei prin proiectarea unor sarcini de
învăţare diferenţiate, evaluabile imediat în vederea adoptării
unor măsuri corective, ameliorative sau de ajustare structurală
adecvate situaţiei constatate şi apreciate cu mijloace
pedagogice eficiente.
Metode și tehnici de verificare și evaluare a rezultatelor școlare
• Chestionarea orală
• Examinarea și evaluarea prin probe scrise
• Examinarea prin probe practice utilizată mai ales la chimie, fizică,
biologie, educație fizică
• Evaluarea prin procedee alternative proiecte, portofolii
 III. Proiectul de tehnologie didactică
Proiectarea este acțiunea de anticipare a demersurilor educaționale,
necesare planificării, organizării și desfășurării procesului de
învățământ.
Proiectarea poate fi:
 proiectarea globală ce acoperă întreg sistemul şi se face pentru o
perioadă mai mare de instruire, concretizându-se în:
 planurile de învăţământ;
 programele şcolare;
 proiectarea eşalonată, structurată la diverse subniveluri şi
concretizată în:
 proiectarea/planificarea anuală;
 proiectarea/planificarea semestrială;
 proiectarea unităţilor de învăţare;
 proiectarea lecţiei/sistemului de lecţii specifice unităţilor de învăţare
Proiectul de lecție se compune dintr-o parte introductivă, care
fixează un număr de elemente comune oricărei lecții:

• Clasa
• Data
• Durata
• Obiectul
• Subiectul lecției/tema
• Tipul lecției
• Competențele generale
• Competențele specifice sau obiectivele operaționale
• Metode și strategii/procedee didactice
• Material didactic
• Material bibliografic
 PROIECTUL DIDACTIC/PLAN DE LECȚIE

• Partea a doua a proiectului didactic cuprinde desfășurarea

propriu-zisă a lecției, în care se indică momentele lecției, se
prezintă detaliat secvențele de conținut, se descriu acțiunile
întreprinse de profesor și elevi, se precizează mai atent metodele,
procedeele și mijloacele, și se stabilesc elementele de feed-back
care intervin pe parcursul lecției.
EVENIMENTUL COMPETENTE UNITATEA DE STRATEGII EVALUARE TIMP
DIDACTIC SPECIFICE CONTINUT DIDACTICE
 EVENIMETUL DIDACTIC
1. Moment organizatoric – pregătirea clasei pentru lecție
2. Reactualizarea celor învățate anterior (ideile ancoră, conceptele
cheie)
3. Captarea atenției
4. Enunțarea obiectivelor lecției
5. Prezentarea noului conținut și a sarcinilor de învățare. Dirijarea
învățării
6. Obținerea performanței; fixarea și consolidarea cunoștințelor
predate
7. Asigurarea feed-back-ului (conexiunea inversă)
8. Asigurarea retenției și a transferului de cunoștinte (tema pentru
acasă)