CURS 3 CS ITS

PROTOCOALE DE
COMUNICAŢIE ÎN REŢELE ITS
 Protocoale


Pe măsură ce rețelele devin mai complexe şi de arie tot mai largă, cerinţele pentru
legarea dispozitivelor în rețea și pentru interconectarea reţelelor între ele continua să
crească.

Astfel, necesitatea unor norme, reglementări şi standarde pentru conexiuni de succes

creşte proporţional. Acest lucru duce la reguli şi standarde care să fie acceptate şi
practicate la nivel naţional şi internaţional.

Un protocol este un set de reguli, care sunt agreate de către autorităţile relevante
pentru a permite comunicarea cu succes între dispozitive.

În cazul cel mai simplu de două dispozitive care comunică între ele, acestea trebuie să
împartă un set comun de norme şi proceduri cu privire la modul de comunicare şi de
schimb de informaţii.

La acest nivel minim, aceste norme pot include, modul de interpretare al semnalelor,
cum să se identifice pe sine și alte elemente din reţea, cum să iniţieze şi să termine
comunicația, cum să administreze schimbul de informaţii în prin mediul reţelei, şi aşa mai
departe.
 Rolul protocolului de comunicatie

 Rolurile protocoalelor de transmisie sunt diverse, variind de la un

protocol la altul, însă se pot încadra în categorii tipice:
 fragmentarea blocurilor de datele în unităţi standard (pachete);
 completarea pachetelor cu informaţii de adresare;
 pregătirea datelor pentru a putea fi transmise prin reţea;
 criptarea / decriptarea datelor vehiculate prin reţea
 Identificarea si eventual corecţia erorilor de transmisie.
 Protocoalele trebuie să fie suficient de cuprinzătoare pentru a
reglementa toate cerinţele esenţiale ale unui sistem de comunicare.
Unele dintre aceste cerinţe esenţiale sunt:

 topologia de rețea: star, ring, bus, tree, sau o combinaţie de acestea.

 modelul de referință ISO al straturilor: fizic, legătura de date, reţeaua,
transportul, sesiunea, prezentarea, şi aplicația.
 modurile de comunicaţie de date: simplex, half duplex sau full duplex.
 tipul de semnal: digital, analog, sau o combinaţie a celor două.
 modul de transmisie de date: sincron, asincron, etc
 rata de date acceptată: de la câțiva biţi pe secundă până la câțiva gigabiţi
pe secundă, în funcţie de frecvenţa de operare şi de mediul de transport.
 mediul de transport acceptat: cu fir, RF, optice, microunde, etc
 metodele de control al accesului la mediu: carrier sense multiple access
with collision detection (CSMA/CD), control token etc.
 formatul datelor: bazat pe modurile de transmitere a datelor şispecificațiile
individuale de protocol.
 metodele de detectare a erorilor: de paritate, verificarea sumei de date,
CRC, etc
 metodele de control de eroare:controlul ecoului , ARQ, etc
 metodele de control al debitului: X-ON/X-OFF, mecanisme de fereastra,
secvențe, etc
În sistemele de comunicatii, există multe tipuri diferite de protocoale
abordând caracteristici particulare ale procesului de comunicare.

 Unele protocoale pot fi dezvoltate numai pentru conexiuni, unele

doar pentru transferul de mesajele, şi aşa mai departe.

Cea mai mare parte din protocoale sunt dezvoltate într-o ierarhie de
nivele sau straturi în modelul de referinţă OSI. Stabilirea unei legături
între două terminale poate fi realizată prin respectarea cel mai mic
dintre nivelurile modelului OSI.

Transferul unui fişier de informaţii pentru a rezolva o problemă

specifică urmează niveluri mai ridicate din ierarhie.

In cadrul unei reţele se impune operarea cu mai multe protocoale

pentru a asigura pregătirea, transferul, recepţionarea si procesarea
datelor. Acţiunile diferitelor protocoale trebuie sa fie coordonate, astfel
încât să nu apară conflicte sau operaţii incomplete.
Problema coordonării protocoalelor si a eliminării suprapunerilor se
rezolvă prin stratificarea protocoalelor, în conformitate cu standarde
general acceptate.
a) protocoale de aplicaţie - funcţionează la nivelurile superioare ale
modelului OSI. Ele asigură interacţiunea aplicaţiilor si posibilitatea
schimbului de date. Cele mai cunoscute protocoale de aplicaţie
sunt:

 APPC - (Advanced Program-to-Program Communication);

 FTAM - (File Transfer Acces and Management) - protocol OSI
de acces la fişiere;
 X.400 - protocol CCITT pentru transmisii internaţionale de posta
electronica;
 X.500 - protocol CCITT pentru servicii de directoare si fişiere
intre diferite si sisteme;
 SMTP - (Simple Mail Transfer Protocol) - un protocol Internet
transferul mesajelor e-mail
 FTP - (File Transfer Protocol) - protocol Internet pentru
transferul de fişiere;
 SNMP - (Simple Network Management Protocol - protocol
simplu de administrare a reţelei) - protocol Internet pentru
monitorizarea reţelelor si a componentelor acestora;
 Telnet - un protocol Internet pentru conectarea la calculatoare
gazda aflate la distanta si prelucrarea locala a datelor.
b) protocoale de transport - permit realizarea unor sesiuni de
comunicaţie intre calculatoare si transferul în siguranţă a datelor.
Cele mai cunoscute protocoale sunt:

 TCP - (Transmission Control Protocol) - protocolul TCP/IP

pentru transferul garantat al secvenţelor de date; este un
protocol orientat pe conexiuni si a fost proiectat pentru a
asigura un flux sigur de octeţi de la un capăt la celalalt al
conexiunii intr-o inter-reţea nesigură;
 UDP - (User Data Protocol - protocol pentru informaţia
utilizator) - protocol Internet de transport fără conexiune;
 SPX - componenta a suitei de protocoale Novell IPX/SPX
pentru secvenţe de date;
 NetBEUI [NetBIOS (Network Basic Input/Output System)
Estended User Interface] - stabileşte sesiuni de comunicaţie
intre calculatoare (NetBIOS) si, asigura servicii de transport
de date (NetBEUI).
c) protocoale de reţea - asigura servicii de conectare (link
services). Aceste protocoale se ocupa cu informaţiile
de adresare si de routare, cu verificarea erorilor si cu
cererile de retransmisie. Cele mai cunoscute sunt:
 IP - (Internet Protocol) - protocolul TCP/IP responsabil cu
dirijarea (routarea) pachetelor;
 IPX - (Internetwork Packet eXchange) - protocolul Netware
pentru retransmiterea si dirijarea pachetelor;

d) protocoale ale legăturii de date - asigura servicii de

control al comunicaţiei de date. Exemple de astfel de
protocoale:
 HDLC - (High-Level Data Link Control - control de nivel înalt al
legăturii de date) - este un protocol orientat pe biţi si foloseşte
inserarea de biţi pentru transparenta datelor;
 SLIP - (Serial Line IP - a fost proiectat pentru a conecta staţiile
de lucru Sun în Internet;
 PPP - (Point-to-Point Protocol - protocol punct la punct) -
protocol pentru liniile punct-la-punct
e) protocoalele pentru nivelul fizic sunt:

 802.3 - (Ethernet) - este o reţea magistrală care poate transmite

date la 10Mbps. Datele sunt transmise prin fir fiecărui calculator,
insă numai cele indreptătite să le recepţioneze confirma primirea.
Protocolul CSMA/CD regularizează traficul prin reţea, permitand
transmisia doar atunci când cablul este liber si nici un alt
calculator nu transmite;
 802.4 - (Transferul jetonului) - este o reţea inel care se bazează
pe o schema de transfer al jetonului. Fiecare calculator
recepţionează toate datele, insă răspunde numai cel a cărui
adresa este menţionată explicit. Jetonul care, circula pe cablu
determina calculatorul care poate emite;
 802.5 - (Token Ring) - este o reţea inel care poate transmite date
la 4 sau la 16Mbps, chiar dacă în denumire apare cuvântul inel,
aceasta topologie are forma de stea, fiecare calculator fiind
conectat la un concentrator (hub) central. Inelul (închiderea
buclei) se realizează în cadrul concentratorului. Jetonul care
circula în inel determina calculatorul care poate transmite date.
 Modelul OSI

Comunicarea dispozitivelor într-o reţea necesită mai multe activități și procese gestionate
cu atenție pentru a asigura transferul cu succes al informației de la transmițător la
receptor.

Conceptul de activităţi şi procese în reţea, este la fel de important ca şi de configurarea

dispozitivelor în reţea.

Au fost propuse mai multe modele pentru a crea un cadru intelectual în care să se
clarifice conceptele şi activităţile de reţea.

Un avantaj al acestui model este că se fac de multe activităţi de comunicare explicite

relativ la privind activităţile şi procesele de discrete.
Structura modelului de referință OSI

Figura 2.1.Standardul OSI

Structura modelului de referință OSI – transmiterea datelor
Relația între straturile modelului OSI
 Nivelurile modelului OSI

7. Nivelul "Aplicatie" ofera servicii de retea pentru aplicatiile utilizatorilor. Avand in vedere ca
se afla in varful stivei, nu ofera sevicii pentru alte nivele ci pentru aplicatiile exterioare. Nivelul
de aplicatii verifica partenerii de comunicare, integritatea si sincronizarea datele. Exemplu:
la ceea ce fac browserele.

6. Nivelul "Prezentare" ofera date pentru nivelul de aplicatii. Se ocupa cu "prezentarea

datelor ". Cu alte cuvinte, verifica daca datele sunt intr-un format care poate fi inteles de
ambele parti implicate in comunicare. Daca nu, le converteste la un format comun. De
asemenea, negociaza pentru acest format comun. Este ca un translator intr-o conversatie.

5. Nivelul "Sesiune" stabileste, administreaza si termina sesiunile dintre partile implicate in

comunicare. Dupa cum probabil ati ghicit, ofera date nivelului de prezentare. Ajuta doua
gazde sa isi sincronizeze dialogul si administreaza schimbul de date. Ofera resursele pentru
un transfer de date eficient, raportarea erorilor proprii sau ale nivelelor superioare.

4. Nivelul "Transport" se ocupa cu segmentarea datelor. Intai segmenteaza datele din

sistemul gazdei care transmite si apoi le reasambleaza la destinatie si le transmite sistemului.
Nivelul de transport poate fi perceput ca un nivel de granita intre nivelele "gazda" si asa
numitele nivele media. Nivelele de transport incearca sa asigure cea mai buna comunicare
utilizand tehnici de depistare a erorilor de transmisie si de recuperare si control al fluxului.
Mentine nivelele superioare departe de problemele de implementare.
 Nivelurile modelului OSI (2)

3. Nivelul "Retea" este cel mai complex nivel care conecteaza si asigura ruta
potrivita dintre doua gazde aflate pe doua retele total diferite. Nivelul 3 se ocupa
cu selectarea rutelor, rutarea si adresarea.

2. Nivelul "Legatura" transmite datele printr-o legatura fizica. Aceasta este

partea fizica a unei retele care se ocupa cu adresarea "fizica", topologia retelei,
accesul la retea, sesizarea erorilor, transportul cadrelor cerute si controlul
fluxului.

1. Nivelul "Fizic" este nivelul de baza care asigura serviciile fizice. Nivelul fizic
defineste specificatiile electrice, mecanice, procedurale si functionale pentru
activarea, mentinerea si dezactivarea legaturii fizice intre sistemele finale. Este
cel mai aproape de media si semnale. Totodata el controleaza specificatiile
mediului de transmisie, controleaza tensiunea, semnalele, viteza de transmisie,
distantele, conectorii. Figura 2.1.Standardul OSI
 Abstractizarea și încapsularea datelor

Încapsularea datelor (ascunderea informaţiei) este definită ca fiind

ascunderea detaliilor de implementare ale unui obiect faţă de lumea exterioară
(aplicaţiile care îl folosesc).

Abstractizarea datelor este separarea între specificarea unui obiect de

date şi implementarea lui.

Un tip de date putem să îl definim ca fiind o colecţie de obiecte care reprezintă

domeniul său şi o mulţime de operaţii pe acele obiecte.

Un Tip Abstract de Date (TAD) este un tip de date cu următoarele

proprietăţi:
specificarea obiectelor din domeniu este independentă de reprezentarea lor;
specificarea operaţiilor este independentă de implementarea lor.
 Modelul de referinta TCP/IP

Standardul TCP/IP este folosit in acest moment pentru transmisiile de date din cea
mai mare retea existenta - Internetul.

Internetul - doua gazde pot comunica chiar daca aproape toate serverele dintre ele
nu au putut sa le raspunda cererii; sunt disponibile cai redundante.

Atentie: Modelul de referinta TCP/IP are patru nivele si, desi exista doua nivele cu
acelasi nume ca la modelul OSI, nu trebuie confundate cu acelea pentru ca fiecare
nivel are functii total diferite.
Modelul de referinta TCP/IP
 Modelul de referinta TCP/IP

4. Nivelul "Aplicatie" - Include primele trei nivele aflate in varful modelului OSI: de
Aplicatie, Prezentare si Sesiune. Se ocupa cu procesarea logica ca reprezentarea, codarea,
dialogul. La fel ca in modelul OSI nivelul pentru aplicatii pregateste datele pentru nivelul
urmator.

3. Nivelul "Transport" - Este proiectat astfel incat sa permita dialogul intre entitatile
pereche din gazdele sursa si destinatie, pentru aceasta fiind definite doua protocoale capat-
la-capat: TCP si UDP. Protocolul de control al transmisiei (TCP) permite ca un flux de octeti
emis de un nod sa fie receptionat fara erori pe orice alt nod (vehicul, senzor, calculator) din
retea. TCP fragmenteaza fluxul de octeti in mesaje discrete pe care le paseaza nivelului
internet. La destinatie, procesul TCP receptor reasambleaza mesajele primite, reconstituind
datele initiale.

UDP ( User Datagram Protocol- protocolul datagramelor utilizator) este un protocol nesigur,
fara conexiuni, destinat aplicatiilor care doresc sa utilizeze propria secventiere si control al
fluxului si nu mecanismele asigurate de TCP. Este un protocol folosit in aplicatii pentru care
comunicarea rapida este mai importanta decat acuratetea transmisiei, asa cum sunt
aplicatiile de transmitere a sunetului si imaginilor video.
 Modelul de referinta TCP/IP - nivele

2. Nivelul "Internet" - Acest nivel este axul pe care se centreaza intreaga arhitectura, rolul sau
fiind acela de a permite gazdelor sa emita pachete in retea si de a asigura transferul lor intre
sursa si destinatie. Se defineste un format de pachet si un protocol (IP), nivelul trebuind sa
furnizeze pachete IP la destinatie, sa rezolve problema dirijarii pachetelor si sa evite congestiile
(lucreaza asemanator cu nivelui retea din modelul OSI).

1. Nivelul "Acces la Retea" - La fel ca Nivelul de Legatura a Datelor si ca cel Fizic din modelul OSI
se ocupa in principal cu toate aspectele legaturilor fizice.
 Modelul de referinta TCP/IP

 Nivelul rețea decide câte mesaje sunt împachetate pentru a fi transportate de-a lungul
rețelei TCP/IP. Nivelul rețea foloseste protocolul Internet (IP) pentru a îndeplini această
sarcină. Nivelul rețea este inima oricărei rețele bazate pe TCP/IP.

 Nivelul rețea include IP (Internet Protocol), ICMP (Internet Control Message Protocol) si
IGMP (Internet Group Management Protocol).

 Cea mai mare parte a sarcinii o preia IP, ICMP si IGMP fiind protocoale suport pentru IP, cu
rolul de a dirija mesaje speciale ale rețelei, cum ar fi erorile sau mesajele trimise la două sau
mai multe rețele, ‘multicast messages’.

 Transmission Control Protocol (TCP)

 Internet Protocol (IP)
 User Datagram Protocol (UDP)
 Internet Control Message Protocol (ICMP)
 Internet Group Management Protocol (IGMP)
 Address Resolution Protocol (ARP)
 Reverse Address Resolution Protocol (RARP)
  3.4.6. Modelul de rețea IEEE 802

Modelul de rețea IEEE 802 se bazează pe modelul de referinţă OSI, dar este perceput ca un
accesoriu al modelului OSI.

IEEE 802 stabileşte o serie de specificaţii pentru diferite tipuri de reţele, prin urmare, există mai
multe protocoale şi standarde în cadrul acestui model.

Specificațiile protocoalelor şi standardelor trebuie să cuprindă şi să îndeplinească cerinţele unei

game diverse de reţelele existente şi acestea sunt concepute să fie deschise, permiţând astfel
dezvoltarea de noi tipuri de reţele.

Standardele IEEE 802 sunt cele mai influente standarde de reţea la nivel internaţional.

IEEE 802 extinde modelul de referinţă OSI, la straturile fizic şi legătura de date.

La nivelul de legătura de date sunt adăugate două sub-layere suplimentare: link-ul de control
logic (LLC) şi media access control (MAC).
 3.4.6. Modelul de rețea IEEE 802
 Modelul de rețea IEEE 802

Sublayerul LLC controlează legătura de comunicaţii de date şi defineşte

utilizarea punctelor de interfață logică puncte de acces de servicii (service
access points SAP).

LLC este, de asemenea, responsabil cu refacerea erorii în unele aplicaţii

Sublayerul MAC oferă acces partajat al mai multor dispozitive în stratul

fizic. MAC comunică direct cu operatiunile interne ale unui anumit dispozitiv,
cum ar fi calculatoarele echipate cu carduri de interfaţă de reţea (NIC-uri), şi
este responsabil pentru asigurarea transmisiei de date fără erori între dispozitiv
şi reţea.
Standarde
 Standardul IEEE802.16

“Air Interface for Fixed Broadband Wireless Access Systems” este cunoscut şi ca interfaţă
aeriană IEEE WirelessMAN.

Această tehnologie a fost proiectată să ofere access fară fir de bandă largă în reţele metro-
politane cu performanţe comparabile cu cablul tradiţional, DSL, şi T1.

Avantajele sistemelor bazate pe 802.16 sunt multiple:

• abilitatea de a porni rapid acest serviciu chiar şi în zone unde ar fi greu de ajuns cu
interfeţe pe bază de cablu,
• evitarea costurilor mari de instalare
• posibilitatea de a depaşi limitările fizice ale infrastructu-rilor tradiţionale cu conexiune
prin fir.

Instalarea unei conexiuni prin fir cu bandă largă pe baza de cablu sau DSL poate fi un
process consumator de timp, avînd ca rezultat faptul că un mare număr de zone din toată
lumea nu are acces la conexiuni de bandă largă. Tehnologia fară fir 802.16 oferă o
modalitate flexibilă, eficientă din punct de vedere al costurilor, bazată pe standarde, de a
umple aceste lipsuri în acoperirea de bandă largă.
 Standardul IEEE 1451 pentru senzori inteligenți

Configurarea unui sistem de achiziție de date implică specificarea manual a parametrilor senzorilor
(interval de măsurare, sensibilitate, factori de scară etc.) ce sunt utilizați ulterior de către software.

Familia de standarde IEEE 1451 definește specificații prin care această etapă de configurare
poate fi efectuată în mod automat, mult mai rapid, obținându-se de asemenea automatizarea
calibrării.
Îmbunătățirea diagnosticului, reducerea timpilor de reparare sau înlocuire a senzorilor și sporirea
eficienței managementului datelor.
Standardul IEEE 1451.1-1999 definește modelul (NCAP) tip obiect, cu specificații privind interfața,
al unui senzor inteligent integrabil într-o rețea, pe când IEEE 1451.2-1997 (primul care a introdus
popularul concept TEDS) definește o interfață digitală punct-cu-punct ce permite conectarea unui
senzor cu ieșire digitală la un adaptor de rețea pe bază de microprocesor.

Standardul IEEE P1451.4 definește de asemenea mecanisme prin care senzorilor cu ieșiri
analogice le poate fi adăugat un comportament de autodescriere. Mai curând decât să definească
o nouă magistrală sau o nouă specificație de rețea pentru aceștia, standardul definește o interfață
a senzorului și o structură a informației ce permit efectiv lucrul cu orice tip de interfață de măsurare
.
Grupul de lucru pentru dezvoltarea standardului IEEE P1451.4 a reușit definirea unei interfețe
mixte (figura), care păstrează semnalul analogic furnizat de senzor și îi adaugă o componentă
digitală pentru accesarea unui "tabel electronic al senzorului" (TEDS – transducer electronic
datasheet), componentă integrată în senzor pentru a permite identificarea și autodescrierea
acestuia.
Standardul IEEE 1451 pentru senzori inteligenți
Senzor Plug and Play cu informatie TEDS integrată
 Alte standarde
 Code Division Multiple Access-Based
 Time Division Multiple Access-Based Standards
 GSM and GPRS

Rețele wireless
Transmisiile de date şi reţelele wireless este în special atrăgătoare pentru
mulţi utilizatori pentru că elimină firele, reduce costurile de instalare şi
mentenanță, și furnizează mobilitate. În ultimii ani tehnologia wireless a
atras un interes comercial și de cercetare-dezvoltare deosebit.

Reţelele fără fir şi tehnologiile legate de acestea furnizează următoarele:

Integrarea uşoară a dispozitivelor compatibile existente în reţelele fără fir.
Conexiunea la internet.
Mobilitatea utilizatorilor şi dispozitivelor.
Interoperabilitatea şi integrarea sistemelor.
 Rețele wireless

Astăzi, tehnologiile și rețelele fără fir sunt aplicate în numeroase domenii:

• realizarea de reţele de instrumente din uzine şi fabrici.
• controlul și instrumentația wireless în procesele industriale.
• realizarea de rețele wireless în medii care sunt în continuă schimbare, cum ar fi în fauna
sălbatică şi monitorizarea habitatului.
• schimbul simplu de mesaje între dispozitive fixe şi mobile.
• conexiunea la Internet a dispozitivelor sau utilizatorilor mobili.
• tehnici de acces avansat wireless la internet.
• furnizarea de acces la reţea în zonele izolate.
• îmbunătăţirea serviciilor pentru clienți în zone publice aglomerate (ex. restaurante).
• realizarea de rețele în zonele unde cablarea ar fi prohibitivă şi costisitoare.
• realizarea de rețele de domiciliu unde instalarea cablurilor este incomodă şi scumpă.
• rețele de comunicație sigure, cum ar fi LAN-uri de corporații.
• supravegherea mediului.
• industria sănătăți şi monitorizarea pacientului.
• monitorizarea și diagnosticarea mașinilor.

Tehnologiile wireless curente și rețelele asociate constau dintr-o combinație stratificată a

diferitelor tehnologii de acces, incluzând aici:
• LAN wireless (de exemplu, IEEE 802.11a, 802.11b, HiperLAN, etc.)
• LAN personale pentru rază scurtă de acţiune şi aplicaţii de mică mobilitate (de exemplu,
Bluetooth, infraroşu [IrDA]).
• sisteme celulare.
 Standardele IEEE 802.11 WLAN

Wi-Fi este numele comercial pentru tehnologiile construite pe baza standardelor

de comunicaţie din familia IEEE 802.11 utilizate pentru realizarea de reţele
locale de comunicaţie fără fir la viteze echivalente cu cele ale reţelelor Ethernet.

Suportul pentru Wi-Fi este furnizat de diferite dispozitive hardware, şi de

aproape toate sistemele de operare moderne pentru calculatoarele personale,
routere, telefoane mobile şi cele mai avansate console de jocuri.

Standardul IEEE 802.11 descrie protocoale de comunicaţie aflate la nivelul

gazdă-reţea al Modelului TCP/IP, respectiv la nivelurile fizic şi legătură de date
ale Modelului OSI.

Aceasta înseamnă că implementările IEEE 802.11 trebuie să primească

pachete de la protocoalele de la nivelul reţea (IP) şi să se ocupe cu transmiterea
lor, evitând eventualele coliziuni cu alte staţii care doresc să transmită.
Standardele IEEE 802.11 WLAN

Standardul a fost elaborat de IEEE în anii 1990, prima versiune a lui fiind definitivată în
1997.

Acea versiune nu mai este folosită de implementatori, versiunile mai noi şi îmbunătăţite
802.11a/b/g fiind publicate între 1999 şi 2001.

Din 2004, se lucrează la o nouă versiune, intitulată 802.11n şi care, deşi nu a fost
definitivată, este deja implementată de unii furnizori de echipamente.

Din punct de vedere al securităţii, IEEE şi Wi-Fi Alliance recomandă utilizarea

standardului de securitate 802.11i, respectiv a schemei WPA2.

Alte tehnici simple de control al accesului la o reţea 802.11 sunt considerate nesigure,
cum este şi schema WEP.
Limitările standardului provin din mediul fără fir folosit, care face reţelele IEEE 802.11 să
fie mai lente decât cele cablate, de exemplu Ethernet, dar şi din folosirea benzii de
frecvenţă de 2,4 GHz, împărţită în 12 canale care se suprapun parţial două câte două.
Limitările date de consumul mare de energie, precum şi de reglementările privind puterea
electromagnetică emisă, nu permit arii de acoperire mai mari de câteva sute de
metri, mobilitatea în cadrul acestor reţele fiind restrânsă. Cu toate acestea, au apărut
unele tehnologii care permit legături fără fir bazate pe standardul 802.11 între două
puncte fixe aflate la distanţe de ordinul sutelor de kilometri
 Standardele IEEE 802.11 WLAN

Ratele de transfer

Ratele de transfer ale standardului 802.11 au fost, la început (anii 1997-1999), de ordinul
megabiţilor pe secundă, într-o perioadă în care reţelele Ethernet, cablate, ofereau rate de
ordinul zecilor şi sutelor de megabiţi pe secundă.

În anul 2009, sunt disponibile pe scară largă echipamente Ethernet Gigabit, apărând chiar
şi echipamente ce transferă date prin cablu la 10 Gbps, în timp ce reţelele 802.11g ating
rate de transfer de 56 Mbps, iar noul standard 802.11n îşi propune să atingă 270 Mbps.

Din punctul de vedere al ratei de transfer, din cauza caracteristicilor adesea imprevizibile
ale mediului, cum ar fi zgomote electromagnetice provenite din diverse surse (alte
dispozitive ce folosesc aceeaşi bandă, cum ar fi Bluetooth sau microunde) sau fenomene
atmosferice (ceaţă, fenomene electrice şi electrostatice), reţelele Wi-Fi rămân în urma
celor cablate.

Totuşi, reţelele 802.11 sunt cele mai rapide reţele fără fir, singurele care se pot compara ca
rată de transfer cu reţelele locale cablate.
 Standardele IEEE 802.11 WLAN
Limitări

O limitare importantă a reţelelor Wi-Fi o constituie aria de acoperire.

Ea depinde mult de capabilităţile antenelor dispozitivelor şi de topografia particulară a zonei

pe care urmăreşte reţeaua să o acopere.

Plantele absorb radiaţiile electromagnetice, şi astfel instalarea unei reţele într-o zonă
împădurită (cum ar fi un parc) limitează aria de acoperire a acesteia.

Pereţii de beton reflectă puternic undele radio, instalarea unei reţele într-o clădire aducând
astfel limitarea numărului de camere ce poate fi acoperit de o singură celulă.

În interiorul clădirilor, un punct de acces cu o antenă de dimensiuni mici şi un preţ accesibil

poate acoperi o arie de aproximativ 32 m, iar în exterior, acelaşi punct de acces poate ajunge
la 95 m.

Aria de acoperire poate fi şi mai restrânsă în cazul folosirii benzii de 5 GHz în locul celei de
2,4 GHz (mai zgomotoasă, dar în care se poate acoperi o arie mai mare). Transmisiunea la
cea mai mare distanţă cu ajutorul unor dispozitive Wi-Fi a fost realizată, folosind antene
puternice şi semnale direcţionate, de Ermanno Pietrosemoli de la Escuela Latinoamerica de
Redes, care a transferat 3 MB de date între vârfurile El Aguila şi Platillon din Venezuela,
aflate la o distanţă de 382 km.[
 Standardele IEEE 802.11 WLAN

Securitatea

1. configurarea punctului de acces aşa încât să nu-şi transmită public SSID-ul.

SSID-ul (din engleză Service Set IDentifier) reprezintă un nume pe care un
punct de acces îl transmite periodic pentru a îşi face cunoscută prezenţa
staţiilor ce doresc să intre în reţea. Oprirea transmiterii acestui semnal
ascunde prezenţa reţelei faţă de un potenţial atacator superficial, permiţând
totuşi staţiilor care cunosc SSID-ul punctului de acces să se conecteze la
reţea

2. filtrarea adreselor MAC Un punct de acces poate fi configurat să nu permită

accesul în reţea decât staţiilor care au una dintr-o listă finită de adrese MAC.
Prin aceeaşi tehnică de ascultare a traficului legitim din reţea, însă, un intrus
poate afla adresa MAC a unei staţii legitime, falsificând apoi această adresă şi
obţinând accesul, pretinzând că este respectiva staţie

3. tehnică de criptare a cadrelor la nivelul legătură de date a fost WEP (Wired

Equivalent Privacy), numele sugerând că a fost gândită cu scopul de a obţine
o securitate a legăturii de date echivalentă cu cea a unei reţele Ethernet.
 Standardele IEEE 802.11 WLAN

Securitatea
WPA și WPA2

Ca răspuns la spargerea WEP, Wi-Fi Alliance a produs în 2003 specificaţia WPA

(Wi-Fi Protected Access), în care a adresat problemele primare ale WEP.

În WPA, s-a păstrat algoritmul de criptare simetrică RC4, dar s-a introdus în
schimb TKIP (Temporary Key Integrity Protocol), o tehnică de schimbare a cheii
de criptare pe parcursul sesiunii de lucru şi s-a înlocuit suma de control CRC-32
din WEP cu algoritmul Michael, deoarece cu CRC recalcularea sumei de control
unui cadru alterat nu necesita cunoaşterea cheii de criptare.

IEEE a preluat specificaţia WPA şi a elaborat în 2004 pe baza ei standardul

IEEE 802.11i, standard care stabileşte o politică de criptare cunoscută sub
numele de WPA2.
 Bluetooth
Bluetooth-ul este un set de specificaţii bazate pe undele radio,
pentru o reţea wireless personală (PAN - personal area network).

Bluetooth-ul creează o cale prin care se poate face schimb de

informaţii între aparate precum telefoane mobile, laptop-uri,
calculatoare personale, imprimante, camere digitale şi console video
printr-o frecvenţă radio sigură şi de rază mică.

Aparatele bluetooth comunică între ele atunci când acestea se află

în aceeaşi rază de acţiune.

Ele folosesc un sistem de comunicaţii radio aşa că nu este nevoie

să fie aliniate faţă în faţă pentru a transmite, pot fi chiar în camere
diferite dacă transmisia este suficient de puternică.
Bluetooth

Versiunea Viteza

1.0, 1.1, 1.2 1 Mbit/s (721 kbit/s)

2.0+EDR, 2.1+EDR 3 Mbit/s

3.0 24 Mb/s