Geomorfologie

Introducere
1. Denumirea obiectului de studiu
Definiţia “ştiinţifică” geomorfologiei:
 Geomorfologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul sistematic al reliefului scoarţei

terestre (în prezent şi a celui de pe alte planete), din punct de vedere al originii şi al
evoluţiei acestuia în timp şi spaţiu, al caracteristicilor sale interne şi externe.
2. STRUCTURA PĂMÂNTULUI
2.2. Elemente topografice majore ale Pământului
Elemente topografice
majore
Bazine oceanice
Şelf, taluz şi piemont
Dorsale oceanice sau
continental
Câmpii abisale
Gropi abisale
sau Bazinele mărilor
Arcuri insulare
fose marginale
Platforme
Munţi cutaţi
continentale
Dorsalele oceanice
 reprezintă lanţuri muntoase de mari proporţii, situate de obicei în
zonele centrale ale oceanelor.
 ele totalizează o lungime de circa 80 000 km, cu lăţimi cuprinse
între 1000 şi 4000 km şi înălţimi ce pot depăşi 2000 m. Suprafaţa
acoperită de către dorsalele oceanice este mult mai mare decât a
continentelor socotite împreună.
Dorsalele sunt de două tipuri:

(a) tipul atlantic sau cu rift, având creasta despicată de un şanţ adânc
numit rift, cu flancuri abrupte simetrice şi cu lăţime de până la 50 km;
(b) tipul pacific (rise), a cărui creastă este fără rift.
 Dorsalele oceanice sunt intersectate de falii transversale, numite
falii de transformare şi care pot deplasa tronsoane cu axa dorsalei pe
orizontală la zeci sau sute de kilometri faţă de poziţia primară.
Bazinele oceanice sau câmpiile abisale
 reprezintă fundul plat al oceanelor,

situat la - 3 000, - 4 000 şi până la -
6000 m (sub nivelul mării).
 Acestea deţin circa 30% din
suprafaţa globului şi 41,8% din relieful
submers.
 Netezimea este dată de
sedimentele depuse peste
neregularităţile crustei magmatice
primare.
Platoul sau platforma continentală (şelful)
 mărgineşte continentele acolo
unde acestea nu vin în contact
direct cu gropile abisale, cum ar fi
coastele estice ale Americii de
Nord.
 se extinde de la aproximativ 20
m la circa 200 m sub nivelul mării
(adâncimea medie este de 133 m)
Povârnişul sau taluzul
continental
 reprezintă panta care face
legătura între şelf şi câmpia
abisală.
 Partea terminală a povârnişului

este denumită piemontul oceanic.
 Acesta este format dintr-o serie

de conuri şi glacisuri rezultate prin
acumularea sedimentelor prin
intermediul curenţilor de turbiditate
şi a alunecărilor submarine.
Taluzul continental şi
piemontul oceanic
Gropile abisale sau fosele
 Au aspect de groapă sau de şanţ, în general
arcuite şi cu un profil transversal în V, care au
lăţimi de 30 - 100 km la partea superioară şi de
circa 10 km la fund.
 Fosele pot avea lungimi cuprinse între 300

şi 5 000 km şi adâncimi de 2 500 - 11 000 m
(Fosa Marianelor - 11 022 m)
 În mod obişnuit, fosele sunt însoţite de

arcuri insulare, de munţi vulcanici tineri.
 Oceanul Pacific conţine cele mai

numeroase şi dezvoltate fose; acestea
delimitează cadrul tectonic major al oceanului.
 Oceanul Atlantic are numai două fose
(Puerto Rico şi Sandwich de Sud);
 Oceanul Indian trei (Djawa, Ob-Diamandina

şi Amirante )
Arcurile insulare
 Arcurile insulare sunt asociaţii de insule cu dimensiuni foarte variabile (de la

mai puţin de 1 km2 până la dimensiunea insulelor Noua Guinee, Luzon sau
Hokkaido), dispuse în ghirlande arcuite ce se extind pe mii de kilometri, fiind
alcătuite în cea mai mare parte din roci magmatice.
 Se formează în zonele de subducţie ale plăcilor şi din această cauză sunt
paralele cu fosele oceanice.
 Aceste fâşii de insule sunt seismic active şi prezintă anomalii gravimetrice

puternic negative.
Bazinele mărilor marginale
 sunt situate fie între arcuri insulare şi
continente (cum ar fi Marea Japoniei, Marea
Ohotsk), fie între arcuri insulare (de
exemplu, Marea Filipinelor).
 Aceste mări au lăţimi cuprinse între 500
- 1000 km şi uneori pot include câmpii
abisale, situate la 5 000 m adâncime sub
nivelul mării.
 Unele dintre aceste mări sunt active din
punct de vedere tectonic, altele nu.
Mări marginale
 Platforme continentale sunt porţiuni extinse ale scoarţei
continentale, opuse unităţilor de orogen, care s-au format prin
consolidarea şi rigidizarea soclurilor muntoase vechi peneplenizate.
 Ele sunt tectonic stabile şi prezintă anomalii gravimetrice pozitive
(de exemplu, nordul Canadei).
2.3. Structura internă a Pământului
Structura geologică a Pământului

este formată din:
 litosferă;
 manta;
 nucleu
(i) Litosfera
 Litosfera, geosfera solidă externă
care interesează cel mai mult din punct
de vedere geologic şi geomorfologic, are
o grosime variabilă, între 8 şi 80 km ,
litosfera are o grosime finită în jur de 125
km determinată de cauze termice) şi
poate fi subdivizată de suprafaţa
Mohorovičič (sau Moho) în două:
 litosfera superioară (crusta sau
scoarţa terestră);
 litosfera inferioară, care înglobează
o parte din mantaua superioară.
 Scoarţa sau crusta este cuprinsă
între suprafaţa reliefului continental,
respectiv suprafaţa fundului oceanic, şi
discontinuitatea Mohorovičič. Scoarţa are
grosimi de 20 - 80 km în regiunile
continentale şi de 5 - 15 km în cele
oceanice.
 Cercetările seismice au confirmat
existenţa a două tipuri majore de scoarţă:
 continentală;
 oceanică.
Litosfera – Scoarţa continentală
 A) Scoarţa continentală are grosimi mai reduse
(30 - 40 km) în zonele continentale stabile, fără relief
important (scuturi şi platforme continentale), pentru
ca în regiunile cu catene montane tinere (de
exemplu, Himalaya) să ajungă la 60 - 80 km. De sus
în jos, în cadrul crustei continentale se pot stabili
următoarele subdiviziuni sau pături principale:
 Cuvertura sedimentară,
 Pătura granitică sau SAIL
 Pătura bazaltică ( Sima )
 Pătura gabrou - serpentinitică sau stratul
gabroic
Litosfera – Scoarţa oceanică
B) Scoarţa oceanică are grosimi mai
reduse şi se remarcă prin lipsa păturii
granitice.
 Scoarţa oceanică acoperă
aproximativ 2/3 din suprafaţa terestră
şi participă la formarea elementelor
structurale majore ale fundului
Oceanului Planetar: dorsalele, fosele,
platourile abisale
 Grosimea scoarţei oceanice variază

între 5 - 15 km şi i se admite
următoarea alcătuire:
 pătura sedimentară
 pătura bazaltică
 Pătura serpentinitica
(ii) Mantaua
 (ii) Mantaua este delimitată la
exterior de discontinuitatea Moho, iar
spre interior de discontinuitatea
Gutenberg, situată la 2 900 km
adâncime. Mantaua este învelişul care
deţine cel mai mare volum (circa 82%)
şi masă (circa 69%) din globul
terestru. Din punct de vedere
structural mantaua este subdivizată în
trei învelişuri:
 mantaua superioară, mantaua de
tranziţie şi mantaua inferioară. ".
(ii) Mantaua
 mantaua de tranziţie se află între suprafeţele seismice situate la adâncimi medii de 400
km şi 1 000 km. În acest înveliş au loc schimbări majore de faze chimice şi mineralogice
ale materiei. După unii cercetători, starea materiei ar fi amorfă, probabil cu o vâscozitate
mare.
 mantaua inferioară se află situată între suprafaţa seismică de la adâncimea medie de 1
000 km şi discontinuitatea Gutenberg, situată la o adâncime de aproximativ 2 900 km.
Din analiza valorilor vitezelor undelor seismice, respectiv a densităţii, rezultă că materia
din mantaua inferioară are o compoziţie chimică uniformă, bogată în fier şi magneziu,
probabil solidă.
(iii) Nucleul
 Nucleul este situat sub
discontinuitatea Gutenberg
deţinând 16% din volumul total al
planetei şi 31% din masa ei. Din
punct de vedere structural nucleul
este subdivizat în trei învelişuri:
 nucleul exterior
 nucleul de tranzitie
 nucleul interior
Tipuri principale de munţi
Tipuri principale
de munţi
Clasificarea după origine:

Clasificare după vârstă:
Tectonici (munţi de
caledonici
cutare, bloc, vulcanici,
hercinici
cu structura mixtă)
alpini
 de denudaţie
(i) Munţii tectonici
a) Munţii de cutare
 Aceştia mai sunt
cunoscuţi sub
denumirea de munţi de
încreţire sau plicativi.
Munţii de cutare (care
sunt cei mai răspândiţi
de pe glob) se
caracterizează prin
existenţa anticlinalelor
şi sinclinalelor de
diferite forme şi
dimensiuni, însoţite şi
de alte structuri
secundare.
b) Munţii bloc (de faliere).
Morfologia regiunilor faliate nu este
reprezentată întotdeauna prin unităţi
muntoase dintre cele mai
impunătoare, dar caracterizează multe
orogene vechi, străbătute de linii
tectonice, în lungul cărora blocurile au
fost înălţate sau coborâte.
Este vorba de munţii sub formă de
horsturi, separaţi de depresiuni
denumite grabene.
Aşa este cazul munţilor hercinici din
Europa, al munţilor Africii de Sud, al
Gaţilor de Est şi de Vest (din India), al
catenelor de coastă din California etc.
c) Munţii vulcanici
Caracteristicile structurale
şi morfologice ale acestora
sunt legate de magmatismul
intrusiv şi efuziv. În funcţie
de vechimea manifestărilor
vulcanice aceşti munţi pot fi
astăzi în diferite stadii de
evoluţie.
d) Munţii cu structură mixtă
Aceştia reprezintă o asociere
de forme cutate, faliate şi
chiar vulcanice, aşa cum sunt
multe sectoare ale orogenului
alpin.
Astfel, Munţii Apuseni
înglobează atât unităţi sub
formă de blocuri încadrate de
falii (Gilău, Zarand, Codru
Moma etc.), zone de fliş cutat
(M. Trascăului), cât şi forme
vulcanice (M. Metaliferi,
Vlădeasa).
Morfogeneza şi morfostructura regiunilor de orogen
Munţii de denudaţie
(ii) Munţii de denudaţie

munţii reziduali (de tip inselberg)
 munţii de eroziune glaciară de tip selka
 munţii de eroziune
Regiunile de platformă – caractere morfostructurale
Platformele
Acestea ocupă teritorii mult mai vaste decât zonele de
orogen. S-au format prin consolidarea soclurilor lanţurilor
muntoase, care au fost peneplenate şi - care s-au adăugat,
etapă după etapă, la primele scuturi precambriene.
Platformele au următoarele caracteristici principale:
mobilitate redusă a mişcărilor verticale (0,1 - 0,01 mm pe an);
relief redus, monoton, cu aspect de câmpie sau de podiş;
vulcanism redus;
existenţa a două etaje strcturale distincte: unul inferior (soclul
sau fundamentul) şi etajul superior dispus discordant pe primul
(cuvertura).
6.2. Regiunile de platformă – caractere
morfostructurale
 Anteclizele sunt nişte boltiri pozitive ale unor întinse zone de

platformă, care s-au format prin mişcări de înălţare. Ele au aspectul
unor domuri uriaşe sau chiar al unor anticlinale enorme cu flancurile
extrem de line. Din punct de vedere morfologic, anteclizele cuprind
porţiunile cele mai înalte ale platformelor, un fel de masive sau
platouri.
 Sineclizele sunt opusul anteclizelor, adică nişte zone de lăsare largi

ale platformelor. Ele mai sunt cunoscute şi sub denumirea de bazine
de subsidenţă sau chiar depresiuni tectonice.
Podişurile
 Podişurile (platourile) reprezintă trepte de relief cu altitudini variate (obişnuit

peste 200 m), cu suprafaţă plană sau vălurată şi care ocupă o poziţie
intermediară între unităţile de câmpie şi cele montane.
 Ele pot fi delimitate de versanţi exteriori abrupţi (Podişul Dobrogei), pot
prezenta tranziţii domoale spre zonele de câmpie (Podişul Covurluiului) sau
pot fi încadrate de munţi (Podişul Cehiei Centrale sau Podişul Transilvaniei -
care aparţin însă geosinclinalului alpin).
 Podişurile suprapuse regiunilor vechi, consolidate ale scoarţei pot fi separate

în:
 podişuri structurale, constituite din pături orizontale sau suborizontale, a
căror înălţime se datoreşte unor mişcări epirogenetice pozitive sau prezenţei
unor horsturi (Podişul Sucevei, Podişul Dobrogei, Podişul Colorado);
 podişuri sculpturale (peneplene înălţate) - Podişul Podolic, Podişul Ardenilor.
Câmpiile de platformă
 Câmpiile de platformă au întinderi impresionante, de dimensiuni continentale,

înglobând sectoare cu trăsături genetice diferite. Criteriile de clasificare sunt
numeroase.
 Din punct de vedere genetic se pot distinge trei mari tipuri de câmpii: de
acumulare, structurale şi sculpturale.
Tipuri de
câmpii
după geneză
Câmpii de Câmpii Câmpii

acumulare structurale sculpturale
6.2. Regiunile de platformă – caractere morfostructurale
6.2.2. Principalele tipuri de câmpii
Câmpiile de acumulare
 Câmpiile de acumulare ocupă suprafeţele joase ale uscatului, în cadrul cărora
condiţiile tectonice şi fizico-geografice dar mai ales activitatea factorilor
externi favorizează procesele de sedimentare. Ele sunt cele mai tinere unităţi
de relief, de obicei cuaternare sau pliocene, au suprafeţe tabulare sau slab
înclinate şi fragmentare redusă. După poziţia lor în cadrul continentelor, după
modul de formare şi natura depozitelor cuverturii, ele se subîmpart în câmpii
litorale (maritime) şi continentale.
Câmpii de
acumulare
Câmpii litorale Câmpii

(maritime) continentale
Câmpiile de acumulare – Câmpii litorale
 Câmpiile litorale de origine
maritimă (de nivel de bază)
sunt constituite din pături
sedimentare nederanjate
tectonic, a căror slabă
înclinare spre exterior, ca
şi vârsta din ce în ce mai
tânără pe măsură ce ne
apropiem de ţărm, ori
modelarea sculpturală mai
intensă spre interiorul
continentului, indică
geneza lor. Ele se continuă
adesea cu câmpiile
submarine ale şelfului.
 În această categorie se
încadrează cele mai mari
câmpii de pe glob, cum
este cea din jurul Golfului
Mexic, Marea Câmpie
Chineză etc. Local ele pot
căpăta caracteristici fluvio-
maritime, eoliene, glaciare
etc.
Câmpiile de acumulare continentale
Câmpiile continentale reprezintă vechi zone maritime şi lacustre colmatate, suprafeţe plane
puternic aluvionate, unităţi constituite din formaţiuni proluviale ori acoperite de
acumulări glaciare, eoliene etc.
 câmpiile maritime interne şi cele lacustre
 câmpiile aluviale
 câmpiile proluviale (piemontane)
Pe fondul unor câmpii mai vechi, în raport de condiţiile climatice şi de specificul

acumulărilor, se suprapun:
 câmpii glaciare
 câmpii eoliene, alcătuite din nisipuri şi praf, cum sunt cele formate în zonele deşertice
şi semideşertice. Nisipurile pot fi dunificate - ca în Marele Erg Saharian sau în kum-urile
Asiei Centrale - iar praful, uşor consolidat, generează întinsele câmpii de loess, cum
sunt multe sectoare din Câmpia Rusă, Câmpia Chineză etc.
Câmpii continentale – structurale şi sculpturale
 Câmpiile structurale sunt protejate, în partea superioară, de strate de roci mai

rezistente la eroziune, iar suprafaţa lor topografică corespunde, în general, cu cea a
paturilor geologice. Ele se confundă adesea cu podişurile joase şi pot avea forme
tabulare (câmpii-platou) cum este cazul Dobrogei de Sud, monoclinale şi colinare - cum
sunt unele sectoare ale Piemontului Getic sau ale Moldovei extracarpatice.
 Câmpiile sculpturale au un relief ceva mai accidentat, colinar sau deluros, cu o energie
care se menţine de obicei sub 200 m. După factorii morfogenetici ele sunt fluviale şi
deluviale (Câmpia Moldovei), de abraziune, de eroziune glaciară etc.
 Vulcanismul include totalitatea fenomenelor şi
manifestaţiilor rezultate în urma străpungerii scoarţei de
către topiturile magmatice sau gazele provenite din zone
profunde.
2. FENOMENE ŞI CORPURI
INTRUSIVE
A.CORPURI
PLUTONICE
(DE ADÂNCIME) B. CORPURI
SUBVULCANICE
LACOLITE NECK-uri DYKE-uri SILL-uri
BATOLITE STOCK-uri
2. FENOMENE ŞI CORPURI INTRUSIVE
A. CORPURI PLUTONICE (DE ADÂNCIME) - BATOLITELE
BATOLITE
corpuri intruzive, de mari
dimensiuni, formate prin răcirea şi
consolidarea magmei în interiorul
scoarţei. Prin eroziune pot fi scoase,
total sau parţial, la zi.
A. CORPURI PLUTONICE (DE ADÂNCIME) – STOCK-urile
STOCK-urile
sunt legate şi
alimentate de batolite,
asigurând tranziţia spre
corpurile subvulcanice din
etajul superior.
B. CORPURI SUBVULCANICE – LACOLITE
LACOLITE
masă de roci intrusive de Munţii Henry
formă lenticulară, intercalată
între stratele scoarţei terestre.
Sunt legate de rezervor. Stratele
de deasupra au fost boltite sub
presiunea magmei.
B. CORPURI SUBVULCANICE – Neck-urile
NECK-urile
reprezintă umplutura
coşului vulcanic care,
datorită durităţii mai mari,
se impune în relief
generînd forme pozitive.
Reprezintă un caz de
inversiune de relief.
B. CORPURI SUBVULCANICE – Dyke-urile
DYKE- uri
forme de relief cu aspect de
zid, create prin scoaterea la zi a
unor intruziuni lamelare.
B. CORPURI SUBVULCANICE – Sill-urile
SILL-urile
reprezintă corpuri vulcanice
orizontale pătrunse printre pachetele
de roci.
7.1. Produsele activităţii vulcanice
1. CURGERI DE LAVE (MAGMA SĂRĂCITĂ ÎN GAZE)
 Sunt topituri de silicaţi cu temperaturi de peste

1200°C a căror fluiditate este determinată de
compoziţia chimică. Din acest punct de vedere se
deosebesc lave bazice şi lave acide.
LAVELE BAZICE LAVELE ACIDE

Au un conţinut mic de SiO2 (40-50%), Sunt bogate în SiO2 (peste 70%) şi
sunt fluide, deoarece se degazeifică gaze, sunt vâscoase, se deplasează
uşor, şi curg sub formă de torenţi sau încet solidificându-se în apropierea
în pânze cu viteze până la câţiva punctului de emisie sau chiar în
km/oră. Erupţiile sunt liniştite, lavele interiorul coşului. Acestea sunt
ajungând la distanţe mari faţă de locul caracteristice vulcanilor cu erupţie
de emisie. Se formează conuri scut, explozivă (conuri proeminente).
platouri etc.
Produsele activităţii vulcanice
2. PRODUSE SOLIDE (PIROCLASTITE)

 cenuşa vulcanică – materiale foarte fine;
 lapilii – 2 mm – 2 cm – rupte din lava consolidată;
 piatra ponce – lava incandescentă răcită în
atmosferă;
 scoriile sau zgura;
 bombele vulcanice.
Produsele activităţii vulcanice
PRODUSE GAZOASE
 Sunt formate din vapori de apă, bioxid
de carbon, oxid de carbon, azotat,
hidrogen, hidrogen sulfurat, acid
clorhidric etc. În funcţie de procentajul
acestora pot fi împărţite în: fumarole,
sulfatare, mofete etc.
7.1. Produsele activităţii vulcanice
PRODUSE POSTVULCANICE
 Gheizerii - care se formează pe seama apelor
vadoase, infiltrate pe fisuri până la anumite
adâncimi unde sunt încălzite până la fierbere.
Când presiunea depăşeşte presiunea exercitată de
către coloana de apă, aceasta este expulzată cu
putere spre exterior (precipitat - gheizerit) Ex.:
Parcul Yellowstone - SUA, Noua Zeelandă,
Kamceatka, Islanda etc;
 Izvoarele termale – apa încălzită de către gazele şi
vaporii fierbinţi (precipitare - travertin).
Tipuri de erupţii vulcanice
TIPURI DE ERUPŢII
1. ÎN FUNCŢIE DE MODUL DE
APARIŢIE LA 2. ÎN FUNCŢIE DE MODUL DE
SUPRAFAŢĂ A PRODUSELOR DESFĂŞURARE
VULCANICE
ERUPŢII SUBMARINE
 ERUPŢII LINIŞTITE
 ERUPŢII CENTRALE
 ERUPŢII LINIARE  ERUPŢII EXPLOZIVE
 ERUPŢII AREALE
1. ÎN FUNCŢIE DE MODUL DE APARIŢIE LA SUPRAFAŢĂ A PRODUSELOR VULCANICE:
 ERUPŢII CENTRALE
 ERUPŢII LINIARE
 ERUPŢII AREALE SAU ÎN SUPRAFAŢĂ
ERUPŢIILE CENTRALE. Eliberarea ERUPŢIILE LINIARE. Revărsarea

produselor vulcanice se realizează lavei se face de-a lungul unor falii
la intersecţia unor linii de falii, pe sau fracturi. Ex.- Linia Laky din
un singur coş sau pe un coş Islanda -25 km; Tarawera – Noua
principal, în jurul căruia pot fi Zeelandă – 14,5 km etc.
grupate câteva coşuri secundare
(adventive)
ERUPŢIILE AREALE. Se produc pe o reţea

complicată de fracturi, răspândite pe o suprafaţă
vastă. Ex.: Podişul Columbiei - Parcul Yellowstone
(10 000 km2), Podişul Deccan (600 000 km2 – 3000 m
grosime), Siberia Centrală, Etiopia, Patagonia,
Groenlanda –Scoţia.
Trapp-uri – pânze de lave bazaltice suprapuse, pe
seama cărora se formează platouri în trepte.
Tipuri de erupţii vulcanice
2. ÎN FUNCŢIE DE MODUL DE DESFĂŞURARE:
ERUPŢII LINIŞTITE (lave bazice) ERUPŢII EXPLOZIVE (lave acide)

TIPUL STROMBOLIAN
TIPUL ISLANDIC TIPUL VULCANIAN
TIPUL HAWAIAN (VEZUVIAN)
TIPUL PELEEAN
TIPUL BANDAI-SAN
TIPUL MAAR
Relieful structurilor orizontale
 Dacă sub stratele dure
există altele moi, de grosimi
importante, stratul dur lasă o
frunte avansată, denumită
cornişă; ea se retrage treptat
datorită subminării prin
eroziunea rapidă a stratelor moi
subiacente.
 Pe marginile platformelor
structurale, în stratele groase
de roci moi, apar fâşii de pante
înclinate relativ puternic, dar
destul de uniforme, cunoscute
sub numele de coaste. Cele mai
tipice se dezvoltă pe stratele a
căror grosime trece de 100 m.
 Când stratul moale este
subţire, panta coastei devine tot
mai lină, căpătând formă de
glacis.
Suprafeţele structurale
 Secţionarea ori distrugerea parţială a suprafeţei platformelor conduc la apariţia:
 depresiuni ;
 înşeuări substructurale;
 mesas (mesetas)
 martori structurali (butte).
Văile
 b) Văile - sunt totdeauna
simetrice.
 Forma lor este foarte variată
în profil transversal, în funcţie de
duritatea rocilor secţionate, de
numărul şi grosimea stratelor
retezate în adâncime:
 când talvegul este în rocă
moale, valea se lărgeşte mult;
 în strate dure se
încătuşează, căpătând aspect de
cheie, defilee, canioane.
Tipuri de relief
 Se disting următoarele tipuri de relief al structurilor
orizontale: colorado, hamada
2. Relieful structurilor monoclinale
 Are ca trăsătură definitorie o pronunţată asimetrie a formelor de relief.
 Factorii denudaţiei acţionează selectiv, înlocuind treptat formele primare, de tipul unor
câmpii monoclinale, printr-un relief derivat, puternic influenţat de alternanţa stratelor de roci
dure şi moi.
 Suprafeţele exhumate cu înclinare redusă, constituite de obicei din roci mai dure,
corespund unor platforme structurale, asemănătoare celor formate pe strate orizontale.
 În structurile monoclinale cu alternanţă de strate dure şi moi, formele de relief
specifice sunt: interfluviile asimetrice sau cuestele, depresiunile subsecvente şi văile
structurale; la acestea se adaugă şi unele forme incipiente.
RELIEFUL STRUCTURILOR
MONOCLINALE
VĂI STRUCTURALE
INTERFLUVII ASIMETRICE CONSECVENTE
SAU SUBSECVENTE DEPRESIUNI SUBSECVENTE
CUESTE OBSECVENTE
RECONSECVENTE
Relieful structurilor monoclinale
Cuesta
 este un interfluviu asimetric a cărei
pantă lină se grefează aproximativ pe un
strat dur, înclinând la fel cu el, iar
versantul abrupt retează un număr de
cel puţin două strate.
 La o cuestă deosebim două
elemente:
 fruntea sau coasta
 spinarea sau reversul.
 La acestea se adaugă linia ce uneşte
cele două planuri numită creasta cuestei şi
cornişa.
Cele mai tipice cueste se dezvoltă la
înclinări ale stratelor de 4 – 20°;
 peste 25°, înclinarea reversului se
apropie de cea a frunţii, forma devine
simetrică şi se numeşte hogback.
Cuesta
Tipuri regionale
 tipul loren
 tipul englez
 tipul suabo-francon
Relieful structurilor monoclinale
Văile structurale
 Văile consecvente (cataclinale) sunt cele
care încep să se formeze pe suprafeţele iniţiale
ale câmpiilor emerse şi au o orientare
conformă cu înclinarea stratelor.
 Văile subsecvente (ortoclinale) sunt cele
mai tipice pentru structura monoclinală, având
o orientare perpendiculară pe înclinarea
stratelor.
 Văile obsecvente sunt cele care curg în
sens invers înclinării stratelor
 Văile resecvente (reconsecvente) urmăresc
înclinarea stratelor geologice, dar s-au format
recent, ulterior celor subsecvente, pe
suprafeţele conforme din spatele unor cueste.
Depresiunile subsecvente
 Depresiunile subsecvente se formează atunci când spaţiul

dintre două şiruri de cueste devine foarte larg şi capătă
aspect de depresiune.
Horstul
 Horstul reprezintă un bloc înălţat faţă de zonele din jur, mărginit de abrupturi de falie,
unitare sau în trepte. Ele se asociază adesea cu grabene deşi rămân specifice în relief prin
dominarea lor cu precădere în zonele masivelor hercinice.
 Aşa sunt de exemplu masivele hercinice europene, din care cităm Vosgii şi Pădurea
Neagră, între care se află grabenul Rhinului.
 Pentru România se citează adesea horstul dobrogean, care este mai mult un rest de
orogen, tipice fiind horsturile din Carpaţii Occidentali: Apuseni, Codru-Moma, Poiana
Ruscăi, Almăj ş.a.
Grabenul
 Grabenul reprezintă o fâşie, uneori foarte alungită, scufundată pe aliniamente de falii ale căror
abrupturi, dispuse obişnuit în trepte, o mărginesc. Poartă şi numele de culoar tectonic, uluc tectonic sau
rift.
 Riftul est-african este cel mai lung de pe uscat; pe unele din porţiunile sale sunt instalate lacurile
Tanganika, Malawi, Albert ş.a.
 În aceeaşi categorie intră grabenul Mării Moarte (cu nivelul la –395 m şi fundul până la –794 m),
continuată cu depresiunea Iordanului (pe care se află lacul Tiberiada a cărui fund atinge –254 m) şi
prelungită în sud până în Sinai;
 Grabenul Rhinului, între Munţii Vosgi şi ădurea Neagră etc.
 În România: grabenele Cerna-Timiş, Nera, Bistra, Mureş
 Acest tip de relief apare pe
granite şi, cu aspecte similare, pe 1. RELIEFUL PE GRANITE
unele roci, care se comportã
asemãnãtor fatã de agenţii modelatori,
cum sunt, granodioritele, dioritele,
sienitele.
 În general granitul, fiind o rocã
eruptivã de adâncime, holocristalinã,
este dur şi compact, cu o rezistenţă
foarte mare la acţiunea de eroziune
exercitată de către apele curgătoare.
Însă, în modelarea granitului apar
câteva situaţii distincte date de
prezenţa fisurilor, de compoziţia
chimică a rocii şi de climatul în care
are loc acest proces.
În general, trăsăturile reliefului modelat pe acest tip de rocă sunt marcate de forme masive, greoaie,
cu contururi larg rotunjite, văi adânci şi versanţi convecşi.
De asemenea, forme de relief distincte pentru terenurile granitice sunt:
 a) Îngrămădirile de blocuri de diferite dimensiuni se formează, uneori, înainte de apariţia arenei
granitice propriu-zise. Acestea fi întîlnite nu numai la baza versanţilor, dar şi la partea superioară a
culmilor, aşa cum se constatã în Dobrogea, în Munţii Pricopanului. Prezenţa lor este legată de fisuri care
au facilitat sculptarea mai accentuată şi individualizarea blocurilor respective.
 b) Arena graniticã apare, de
obicei, în climatele calde şi în
cele temperate.
 Este constituitã dintr-o
pãturã groasã de materiale
colţuroase şi în general
mãrunte, care acoperã baza
versanţilor, protejând roca din
bazã.
 c) Blocurile sferice sunt Regiunea Sidobre
deosebit de tipice pentru
regiunile granitice, dispuse
sub forma unor aglomerãri,
blocuri izolate şi blocuri
balansoare.
 Desfacerea în blocuri
sferice este favorizatã de
existenta reţelei de fisuri şi
diaclaze ortogonale, mai ales
în masa granitelor cu granule
grosiere.
 Imagini caracteristice de
acest gen oferã regiunile
montane situate la sud de
Masivul Central Francez
(regiunea Sidobre) şi regiunea
Huelgoat din Bretania. Huelgoat
 d) Cãpãţânile de zahãr (pains de sucre, sugar
loaf) se dezvoltã în condiţiile climatului
intertropical, cald şi umed, cu un anotimp ploios.
 Au formã de monticuli, cu aspect de cupole
relativ conice, ale cãror înãlţimi ajung pînã la câteva
sute metri (100-300 m).
 Aspectul lor ovoidal sau rotunjit este
detererminat de procesul descuamãrii sferice.
 Ex: Guyana Francezã, Sudan, India,
Madagascar, Brazilia (Masivul Corcovado, în
împrejurimile golfului Rio de Janeiro).
 e) Taffonii sunt excavaţii semisferice,
cu diametre ce ating uneori câţiva metri,
care se întîlnesc pe pantele accentuate,
acolo unde roca este dezvelitã.
 Golurile cresc în volum, prin
dizolvare sau alterare chimicã.
 Taffonii sunt caracteristici pentru
regiunile climatelor intertropicale,
semiaride şi moderat aride.
 Ex.: Portugalia, Spania, Corsica,
Sardinia, Hong-Kong, Antile etc.
 Taffonii apar, de obicei, în cadrul
arealelor de litoral.
RELIEFUL PETROGRAFIC
2. RELIEFUL DEZVOLTAT PE GRESII
În funcţie de natura cimentului putem avea
următoarele situaţii :
 atunci cînd gresia este durã, cu ciment
silicios, pe ea se dezvoltã un relief masiv, care se
apropie ca înfãţişare de cel granitic, evoluînd în
urma dezagregãrii fizice. La baza versantilor are
loc o acumulare de depozite nisipo-argiloase,
alcãtuind o trenã sau un tãpşan. În alte condiţii se
depun grohotişuri. Gresiile silicioase, cum sunt
cele de Kliwa din Carpaţii Orientali, determinã vãi
cu aspect de chei.
 gresiile cu ciment de naturã calcaroasã duc
la apariţia fie a unor forme pseudocarstice
(lapiezuri slab dezvoltate, doline, chei, grote etc.),
 iar pe cele cu ciment de natură argiloasă,
mai uşor de modelat, se dezvoltă alunecãri de
teren, organisme torenţiale etc.
 Alternanţa gresiilor cu alte tipuri de roci, ca
de exemplu cu marne sau diferite intercalaţii de
formaţiuni carbonatice, genereazã modelarea
umerilor petrografici, pereţilor, arcadelor,
turnurilor, ciupercilor ş.a., forme de relief
condiţionate de eroziunea diferenţialã.
Exemple clasice cu relief dezvoltat pe
gresii : SAXONIA ELVEŢIANĂ - GERMANIA
RELIEFUL PE GRESII
 bazinul superior al fluviului Elba
(Elveţia Saxonă) – Germania;
 Boemia (« Elveţia Boemă ») Cehia;
 regiunea Meteora – Grecia;
 Australia – Uluru;
 Colorado, Dakota, Arizona, Utah –
S.U.A.;
 munţii flişului din România etc.
3. RELIEFUL DEZVOLTAT PE CONGLOMERATE
 Gradul ridicat de coerenţã al particulelor din conglomerate favorizeazã

un relief de tipul abrupturilor, sectoarelor de chei, vãilor de decolare, care
rezultã în urma procesului de lãrgire puternicã a diaclazelor mari existente
în masa rocii, turnurilor etc.
 Asemenea forme sunt prezente în mai multe masive montane din ţara
noastrã (Ceahlãu, Ciucaş-Zãganu, Bucegi etc.).
 De asemenea, conglomeratele care au un ciment calcaros genereazã
forme de eroziune diferenţialã (coloane, sfincşi, babe, ciuperci, hornuri,
poliţe, pseudolapiezuri, alveole de dizolvare etc.).
 Dacã conglomeratele conţin şi argilã, datoritã şiroirii apar badlands-uri.
 Când un bloc de rocã mai durã protejeazã masa de materiale mai
friabile de dedesubt se individualizeazã coloane, stâlpi, forme denumite şi
piramide de pãmînt sau coafate.
4. RELIEFUL DEZVOLTAT PE ARGILE ŞI MARNE
 Una din trãsãturile de bazã ale acestui tip de relief este datã de reţeaua hidrograficã,
care prezintã vãi largi, cu frecvente mlaştini ce întrerup firul apei.
 Versanţii prezintã pante mici şi foarte mici, interfluviile avînd predominant aspect
rotunjit şi plat.
 Energia reliefului este redusã, fapt determinat de rezistenta micã a argilelor faţã de
eroziune.
 Scurgerea apei provenitã din precipitaţiile atmosferice se face repede, datoritã
comportãrii argilelor ca roci impermeabile, atunci când ele ajung la saturaţie. Se dezvoltã
intens eroziunea liniarã, în primul rînd acolo unde lipseşte covorul vegetal.
 În zonele cu climat subdeşertic şi mediteraneean, şiroirea şi ravenele sunt foarte
intense, formând excavaţii în labirint, dese şi destul de adînci, de la câtiva metri pînã la
câteva zeci de metri şi separate între ele prin creste înguste. Aceste forme de relief sunt
cunoscute prin termenul de bad-lands-uri (pãmînturi rele), tipic dezvoltate în statul Dakota
(S.U.A.), de unde au primit şi denumirea.
 Trãsãtura cea mai caracteristicã a morfologiei dezvoltatã pe argile este datã de
alunecãrile de teren şi curgerile noroioase.
 În România, morfologia dezvoltatã pe argile este prezentã în numeroase unitãţi, cum
sunt: Podişul Sucevei şi Podişul Central Moldovenesc, Cîmpia Moldovei, Colinele Tutovei,
Cîmpia Transilvaniei şi Podişul Târnavelor, zona montanã a flişului, zona subcarpaticã (în
special în Subcarpaţii de Curburã) ş.a.
5. RELIEFUL DEZVOLTAT PE NISIPURI
 Nisipul este o rocã detriticã, necimentatã, avînd ca proprietãţi specifice marea

mobilitate şi permeabilitate.
 Apa din precipitaţiile atmosferice se infiltreazã repede în masa nisipurilor, pãtrunzând
pînã la stratele de roci impermeabile. De aceea, modelarea reliefului se face într-o mãsurã
micã prin intermediul apelor curgãtoare.
 Pe nisipuri se dezvoltã un relief, în general, instabil, cu linii şterse sau estompate,
energie micã, forme plate, cu pante mult reduse.
 In profil transversal, vãile sunt foarte mult lãrgite, iar versanţii sunt lini. Dacã fundul
vãilor atinge, datoritã adâncirii râurilor, o rocã impermeabilã, atunci reţinerea apei în albii
este de duratã sau devine chiar permanentã.
 Infiltraţia apelor în nisipuri condiţioneazã uneori formarea, prin cimentare, a unor
concreţiuni, proces frecvent în vecinãtatea pînzelor freatice. Concreţionarea poate merge
pînã la crearea unor orizonturi cu duritate mai mare, datoritã cãrora versanţii prezintã
pante mai accentuate, protejând în acelaşi timp şi nisipurile de dedesubt faţã de eroziune.
 Concretiunile cu formã sfericã sunt denumite trovanţi, iar popular bãlãtruci,
Dimensiunile lor ajungând, uneori, la peste un metru în diametru.
 Asemenea forme sunt întâlnite în ţara noastrã la nord de Pucioasa (la Bela şi
Miculeşti), Costeşti – Vâlcea, Dealul Feleacului – în apropiere de Cluj Napoca, în Colinele
Tutovei, pe valea Timişului în Banat etc.
6. RELIEFUL DEZVOLTAT PE LOESS
 Loessul constituie o rocã detriticã, alcãtuitã din particule foarte fine, cu dimensiuni de
ordinul zecimilor şi sutimilor de milimetru (0,05-0,005 mm), prezentându-se în stare
uscatã, sub aspectul unei roci prãfoase, uşor cimentatã, cu structurã afânatã.
 Datoritã culorii sale brun-roşcat-gãlbuie, loessul a primit şi denumirea de "pãmînt
galben". Termenul de loess sau loss este german (lose), însemnînd material sfãrîmicios şi
afânat, ce se desface uşor.
 Loessul nu are stratificaţie ca celelalte roci sedimentare, în schimb prezintã o mare
omogenitate. În alcãtuirea loessului intrã particule de cuarţ, argilã, calcar, o serie de
minerale grele şi uşoare, unele fosile şi resturi organice. În ansamblul lor, loessurile sunt
depozite cuaternare.
 Aproape fiecare din tipurile genetice de loess prezintã caractere proprii. Deşi prezintã
o serie de varietãţi (loessul primar sau propriu-zis, loessul secundar sau remaniat, loessul
degradat sau levigat, depozitele loessoide, lehmuri, luturi loessoide etc.) ca rocã, se
comportă destul de asemãnãtor de la un loc la altul, în ceea ce priveşte trãsãturile şi
formele pe care le îmbracã relieful.
 Porozitatea şi structura prãfoasã sunt caracteristice pentru aproape toate tipurile de
loessuri şi depozite loessoide.
6. RELIEFUL DEZVOLTAT PE LOESS
 În geneza şi evoluţia reliefului dezvoltat pe loess, sufoziunea şi tasarea prezintã
importanţã deosebitã.
 Relieful dezvoltat pe loess prezintã forme destul de variate, dar de dimensiuni reduse
şi puţin rezistente în timp.
 Apele curgãtoare se adâncesc repede, excavând vãi strâmte şi adânci de tipul cheilor,
ai cãror versanţi se prãbuşesc şi se surpã; în regiunile unde loessul prezintã grosimi mari,
cheile devin foarte adînci. Asemenea vãi se întîlnesc frecvent în China, iar la noi în ţarã, în
Dobrogea.
 Ca rezultat al sufoziunii urmatã de tasare, pe loess iau naştere mici excavaţii închise,
având contururi circulare sau ovale, denumite crovuri sau gãvane. Aceste forme sunt
frecvente pe interfluviile acoperite cu loess din Câmpia Românã, Dobrogea şi Banat.
 Lãrgirea şi adâncirea continuã a crovurilor sau gãvanelor conduce la formarea unor
spaţii depresionare cu dimensiuni mari, denumite padine.
 Procesul de sufoziune creeazã la suprafaţã o pâlnie de sufoziune, continuatã în adânc
cu un canal vertical şi îngust (aven sau horn), care strãbate depozitul de loess pe toatã
grosimea lui.
 Datoritã îngemãnãrii pâlniilor se formeazã râpe de sufoziune, delimitate de versanti
abrupţi şi închise la cele douã extremitãţi. Cãtre obârşiile lor, râpele de sufoziune au
legãturi prin hrube subterane cu alte pîlnii de sufoziune.
7. RELIEFUL CARSTIC
 Termenul de carst provine din cuvintul slav kras prin care este denumit
platoul calcaros situat între golful Trieste, peninsula Istria, şi terminaţiile
vestice ale Alpilor Iulieni, unde grosimea calcarului pur depăşeşte 4000 m.
Italienii au numit acest teritoriu Carso, iar germanii Karst.
 Se pare că acest termen provine, de fapt, din limba celtă. Cuvântul pre-
indo-european kar înseamnă piatră, ceea ce a dus în limba celtă la sensul
de „deşert, câmp de piatră” denumire foarte potrivită pentru Platoul Kras
(Bleahu, 1974).
 Iniţial s-a constatat că înfăţişarea acestui platou se datorează
substratului calcaros, apoi că procesul modelator esenţial este dizolvarea,
fapt pentru care relieful specific datorat proceselor de dizolvare a fost
denumit, după numele regiunii în care se găseşte cel mai bine reprezentat
şi unde a fost studiat pentru prima dată, relief carstic.
 Cel care a ridicat carstologia la rangul de ştiinţă a fost Jovan Cvijić (a
se citi Ţviici), profesor la Universitatea din Belgrad. Acesta publică în 1893
sinteza intitulată „Das Karstphänomen,” considerată de mulţi actul de
naştere al acestei ştiinţe.
EXOCARSTUL ŞI ENDOCARSTUL Vale seacă
Izbuc
Zonă cu roci necarstificabile
Ponor
Captare subterană
Câmp de lapiezuri
Dolină Canion
Aven
Polie
Falie
Peşteră
Râu subteran Izvor temporar
Izvor vocluzian
Nivel de bază
Aluviuni
Calcare
Roci impermeabile
MORFOLOGIA EXOCARSTICĂ SAU DE SUPRAFAŢĂ –
FORME DEPRESIONARE SAU NEGATIVE
EXOCARSTUL
FORME
NEGATIVE
VĂI
LAPIEZURI DOLINE POLII UVALE
CARSTICE
 lapiezurile- sunt forme de ordin minor, constituite dintr-o alternanţã de excavaţii, cu
aspect de şanţuri superficiale, late de câţiva centimetri şi adânci de câţiva decimetri, şi
mici creste plate sau ascuţite.
 dolinele - sunt microdepresiuni carstice, adesea cu aspect de pâlnie, cu
diametre de la câţiva metri la peste 1 km, adâncimi până la 100 m şi suprafeţe
de la 0,20 la 150 000 m2.
 uvalele - sunt depresiuni carstice închise, de
dimensiuni mai mari decât dolinele, de formă
neregulată şi cu fundul inegal
 poliile – sunt depresiuni carstice endoreice de mari
dimensiuni, sculptate până la nivelul substratului
necalcaros. Ele pot proveni atât din extinderea şi
adâncirea uvalelor, cât şi în urma creşterii unor întinse
goluri subterane însoţite de prăbuşiri tectonice sau
gravitaţionale.
MORFOLOGIA EXOCARSTICĂ SAU DE SUPRAFAŢĂ –
FORME DEPRESIONARE SAU NEGATIVE
VĂILE CARSTICE
 văi transversale se prezintă sub formă de chei, canioane sau defilee;
 văi oarbe a căror apă este alohtonă însă aceasta nu reuşeşte să
străbată întreaga zonă calcaroasă, ci este captată subteran, forma de vale
terminându-se brusc în faţa unui perete de calcar;
 văile în fund de sac sau văile cu recul reprezintă inversul văilor oarbe,
în sensul că aici apa apare brusc din subteran la capătul dinspre amonte al
unei văi, care nu există dincolo de izvor;
 văile cu trepte antitetice sunt cele pe cale să se transforme în văi
oarbe. Acestea apar datorită captării subterane a unui râu în mijlocul albiei
văii;
 văile seci sau sohodoluri sunt văile pe care nu mai curge apă deoarece
aceasta a fost captată în amonte. Văile seci se găsesc întotdeauna aval de
o treaptă antitetică activă, unde este captată întreaga apă a văii;
 văile de doline au o formă generală de vale însă în realitate sunt doar o
înlănţuire de doline.
EXOCARSTUL – FORME POZITIVE
 Pereţii verticali.
 Crestele calcaroase rezultă din intersectarea
planurilor de ruptură (diaclaze sau falii) aflate pe
doi versanţi opuşi a unui masiv. Exemplele clasice
din ţara noastră sunt reprezentate de creasta Pietrii
Craiului (cu o lungime de 22 km), creasta Buila-
Vânturariţa din Munţii Căpăţânii, creasta Bedeleu-
Trascău din Munţii Trascăului etc.
 Pilonii, turnurile şi acele reprezintă fie vârfuri
izolate în cuprinsul unei creste, fie complet
independente de masa de calcar din care au făcut
odată parte. De exemplu, Piatra Altarului din Cheile
Bicazului este separată complet de peretele de
calcar de alături.
 Martorii de eroziune, denumiţi hum (termen de
origine anglo-saxonă), mogot (termen din I-le
Antile) sau cornet (termen din Oltenia propus
pentru utilizare generală de către Em. De Martonne)
reprezintă masive de calcar rămase în interiorul
unei polii sau depresiuni carstice.
ENDOCARSTUL - CARSTUL SUBTERAN
 Denumit şi carst subteran sau endocarst,
acest subtip de relief petrografic este reprezentat,
în ansamblul sãu, prin avene şi peşteri, în
interiorul cãrora se individualizeazã o gamã de alte
forme minore, generate prin procese de disoluţie,
coroziune, eroziune, precipitare chimicã şi
acumulare.
 Canalele verticale sau subverticale sunt
denumite în mod diferit, după locul ocupat faţă de
suprafaţă pământului şi faţă de galeriile din
peşteră.
 Galeriile naturale care au deschidere la
suprafaţă şi se adâncesc vertical sau în pantă mare
(peste 50°), în masivele de calcar poartă denumirea
de avene.
 Un canal vertical sau puternic înclinat din
interiorul unei peşteri poartă denumirea de puţ,
dacă este descendent adică se deschide în podea,
sau horn, dacă se ridică deasupra galeriei de
acces, în tavan.
 Dacă este de dimensiuni mari, sub formă de
sală, poartă denumirea de dom.
 Totuşi, denumirile sunt destul de arbitrare,
deoarece la un sistem etajat, hornul poate fi
considerat, de exemplu, aven (dacă acesta
reprezintă singura posibilitate de pătrundere) sau
puţ, pentru cei din etajul superior.
 Avenul din Grind sau Avenul de
sub Coltii Grindului a fost descoperit
în anul 1985 de o echipa de speologi
din Câmpulung Muscel, fiind o vreme
confundat cu Avenul din Funduri.
 Situat în bazinul Vaii Grindu, la
circa 200m sub Creasta Pietrei
Craiului, intrarea în aven se afla la
altitudinea de 2020 m.
 Are o denivelare de - 540m, fapt
ce-l situeaza pe primul loc în
România, fiind inclus si în catalogul
mondial al golurilor subterane.
PEŞTERILE
 Dacă prin peşteră curge o apă, atunci

acestea se numesc peşteri active, iar dacă Peştera Cioclovina – Munţii Şureanu
sunt părăsite de cursul subteran, poartă
denumirea de peşteri fosile sau inactive.
 Cele străbătute de apă numai
ocazional sunt peşteri semiactive,
semifosile sau subfosile.
 În peşteri se pot distinge două grupe
de elemente:
 primul cuprinde pe cele care ţin de
roca in situ (forme de coroziune, eroziune
şi incaziune);
 iar al doilea toate elementele apărute
în peşteră după săparea ei şi care formează
umplutura (depuneri chimice şi clastice).
FORME COROZIUNE,
EROZIUNE ŞI INCAZIUNE
 LAPIEZURI
SUBTERANE
 LINGURIŢE
 SEPTE
 MARMITE
 ARCURI
Definiţia versanţilor
 Exceptând câmpiile, peste

95% din suprafaţa uscatului o
reprezintă forma de relief
cunoscută sub denumirea de
versant.
 Un versant reprezintă o
suprafaţă cu o înclinare > 2 – 3° şi
care face racordul între interfluvii
sau creste şi liniile de drenaj
adiacente.
 În raport cu poziţia ce o
ocupă într-un bazin hidrografic se
disting trei principale categorii de
versanţi:
 versanţi de obârşie (I);
 versanţi - pinten sau de
terminare a unui interfluviu (II);
 versanţi de vale (III).
Procesele de versant şi morfologia indusă de
acestea
Procese de
versant
Deplasări Procese erozionale

gravitaţionale (fluvio-
(mişcări în masă) denudaţionale)
Deplasările gravitaţionale sau mişcările în masă
Clasificarea deplasărilor în masă
Clasificarea Tufescu (1966)
 Din multitudinea clasificărilor noi ne-am oprit (din raţiuni didactice) la cea elaborată de Tufescu
(1966) care distinge două grupe mari de deplasări:
 (i) deplasări provocate de distrugerea suportului sau a unităţii masei (rostogoliri, surpări,
sufoziune, tasare, creep, încovoierea capetelor de strat);
 (ii) deplasări umede (nisipuri curgătoare, curgeri noroioase, solifluxiuni, alunecări de teren).
Deplasările provocate de distrugerea suportului sau a unităţii

 A) Rostogolirile reprezintă cele mai simple procese gravitaţionale care se realizează
prin antrenarea pe pante a unor fragmente de roci de dimensiuni variate ca urmare a
distrugerii unităţii masei. Ca rezultat al acestui proces sunt trenele şi conurile de grohotiş,
râurilor de pietre şi gheţarii de pietre.
 B) Surpările (prăbuşirile) sunt procese gravitaţionale care se produc în lungul unor
abrupturi sau versanţi cu pante mai mari de 40-50°, cu energie şi constituţie diferită, ca
urmare a distrugerii sau slăbirii suportului unor mase de roci. Distrugerea suportului unor
depozite se poate datora mai multor cauze, între care: eroziunea laterală, creşterile şi
descreşterile repetate de nivel etc.
(i) Deplasările provocate de distrugerea suportului sau a unităţii
masei
Sufoziunea
 C) Sufoziunea se datorează circulaţiei
apelor subterane şi contribuie la formarea
unor surpări sau prăbuşiri. Condiţiile
procesului sufozional sunt:
 existenţa unor roci poroase, permeabile
(depozite loessoide, nisipuri argiloase etc.);
 existenţa unui climat cu alternanţe de
perioade umede şi secetoase care să
favorizeze un drenaj subteran discontinuu ş.a.
 Existenţa unor procese hidrochimice şi
chimice care au loc pe verticală poate avea ca
efect apariţia la suprafaţă a unor pâlnii de
sufoziune, când grosimea depozitelor
depăşeşte 2 m, şi mici hornuri când depozitele
afectate sunt mai subţiri. Scurgerea mai mult
sau mai puţin paralelă cu baza formaţiunilor
supuse sufoziunii poate genera canale şi
hrube subterane cărora, uneori, le corespund,
la suprafaţă, şiruri de pâlnii sufozionale. Când
pâlniile de sufoziune se unesc sau când
hrubele subterane se dezvoltă şi plafonul lor
se prăbuşeşte iau naştere văi oarbe.
masei
Tasările
 D) Tasările sunt lăsări lente, de mică

amploare, ale suprafeţei unor terenuri
datorită comprimărilor impuse de propria Crov – Great Plain - SUA
greutate a rocilor sau de către alte
suprasarcini.
 Rocile care favorizează procesul de
tasare sunt cele friabile, poroase, afânate
(loessurile, nisipurile, argilele, marnele
nisipoase, depozite aluviale şi deluviale).
 Acest proces este strâns legat de
sufoziunea hidrodinamică şi chimică, însă se
pot produce şi datorită unor construcţii
grele, micşorării volumului prin uscare (de
exemplu, la argile) ori prin bătătorirea
biogenă a solului.
 Aceste procese se înscriu în relief prin
mici depresiuni de tipul crovurilor, prin
crăpături, denivelări, mici trepte. Uneori
crovurile pot să se lărgească foarte mult şi,
prin, îngemănare, să atingă dimensiuni de
0,5-3 km. Ele poartă denumirea de găvane şi
padine.
masei
Creep-ul
 E) Creep-ul este o mişcare foarte lentă (cu o rată anuală de
2 - 5 cm), dar continuă, de rearanjare a particulelor componente
ale scoarţei de alterare. Această deplasare se generalizează pe
toată suprafaţa versantului cu pantă mai mare de 3 - 5 grade.
Creep-ul este adesea un precursor al mişcărilor de alunecare.
După viteza mişcării şi tipul de material deplasat se disting
următoarele tipuri de tranziţie:
 creep de sol (soil creep), o deplasare lentă în josul pantei a
părţii superioare a solului pe o grosime de 70 - 80 cm. Terasetele
de câţiva centimetri înălţime şi care se desfăşoară paralel cu
versantul sunt formate de creep-ul de sol. Ele sunt adesea
folosite de turmele de oi - aşa numitele “cărări de oi” - ceea ce
face ca mişcarea depozitelor să se accelereze pe versant;
 rock creep, mişcare lentă piatră pe piatră. Caracterizează
materialele lipsite de coezivitate în care are loc o rearanjare a
particulelor. Se includ aici şi pietrele glisante. Caracterul de
mişcare a acestor pietre este evidenţiat de un “guler” de sol
vegetal ridicat mult peste suprafaţa versantului datorită
fenomenului de împingere.
 talus creep, proces de rearanjare a materialelor ce
alcătuiesc taluzurile de grohotiş. Aceste forme de relief se
întâlnesc cel mai adesea în regiunile reci unde alternarea
contractării şi dilatării consecutive, a îngheţ-dezgheţului
determină deplasarea pe pantă a grohotişului.
 încovoierea de strate (deraziune) este un tip special de
creep, care apare datorită solicitării gravitaţionale asupra
capetelor de strate conform cu înclinarea versanţilor. Pe anumite
direcţii, unde procesul este mai intens faţă de sectoarele
învecinate, se pot forma văi de deraziune cu profil transversal
larg-concav, destul de greu de delimitat şi cu pantă longitudinală
redusă.
(ii) Deplasările umede
Curgerile
 Deplasările umede
 În această categorie sunt incluse curgerile, solifluxiunile şi alunecările de teren.
 A) Curgerile apar atunci când materialele (şi în special cele argiloase) sunt suprasaturate cu apă şi se
depăşeşte limita superioară a plasticităţii (care se manifestă prin alunecări) şi încep să curgă.
 Curgerile noroioase (denumite şi torenţi noroioşi) apar în următoarele condiţii: existenţa rocilor argiloase
sau marnoase dispuse la suprafaţă; umezeală abundentă timp de mai multe zile pentru a se realiza îmbibarea la
maxim a rocii; despăduriri şi păşunat intensiv şi bazine torenţiale prealabile, care să canalizeze umezeala către
linia talvegului. La noi în ţară curgerile noroioase apar cu precădere în Subcarpaţi (mai ales pe valea Buzăului şi
în Vrancea), în Podişul Moldovei etc. Un tip aparte îl formează curgerea de cenuşă vulcanică din timpul sau după
erupţiile vulcanice. Aceşti torenţi noroioşi (denumiţi şi lahari) în care cenuşa poate ocupa până la 80% din
volumul total al curgerilor se produc în timpul erupţiilor datorită expulzării în exterior a apelor cantonate în crater,
iar după erupţii una dintre cauze o poate constitui precipitaţiile locale torenţiale datorate vaporilor emanaţi în
cantităţi foarte mari.
 Spre deosebire de argilă - care se înmoaie la maximum, dând o masă noroioasă unitară - la curgerile
nisipoase avem de a face cu o infinitate de curgeri individuale de particule fine, învăluite în "picături" de apă.
 În curgeri, mişcarea masei deplasate se aseamănă cu aceea a unui fluid vâscos, în care viteza este mai
mare la suprafaţă şi descreşte spre partea bazală a masei curgătoare. În multe cazuri, curgerile sunt evenimente
finale într-o mişcare începută ca o alunecare şi distincţia între cele două procese este nedefinită.
 O clasificare mai exhaustivă a curgerilor ar fi:
 curgeri de pământ;
 curgerile de debris;
 avalanşe de debris;

Curgeri de pământ
 Curgerile de pământ pot fi uscate sau noroioase. Acestea din urmă sunt
deplasări areale sau cu aspect de torenţi noroioşi ale unor mase de roci
puternic îmbibate cu apă (peste limita superioară a plasticităţii). Ele se
caracterizează prin plastificarea întregului material care se deplasează cu o
viteză mai mare şi pe un substrat impermeabil umezit. Aceste procese iau
naştere în condiţiile unor versanţi cu panta destul de accentuată (10 – 20°),
constituiţi în general din roci argiloase, avide de apă.
Solifluxiunea
 B) Solifluxiunea se înscrie ca
proces de tranziţie între procesele
de curgere şi cele de alunecare,
însă apare în condiţiile regimului de
îngheţ continuu. Este un proces de
mişcare lentă a solului în care
alunecarea se combină cu curgerea
pe un substrat îngheţat.
 În condiţiile climatului temperat
se foloseşte termenul de
pseudosolifluxiune, deoarece
mişcarea nu se face pe un substrat
îngheţat ci pe unul îmbibat cu apă.
 În morfologia versantului apar
o serie de discontinuităţi ale
învelişului ierbos sub forma de
brazde. Ele sunt desfăcute în
fragmente cu contur neregulat şi
izolate prin spaţii de sol nud cu
lăţimi de ordinul decimetrilor.
Alunecările de teren
 C) Alunecările de teren sunt despinderi de

pe versant de materiale (roci sau depozite de
versant) care se deplasează de-a lungul unei
suprafeţe planare. Masa de alunecare este
nedeformată sau se deformează uşor în timpul
deplasării. Coborârea materialului din partea
superioară spre partea inferioară se face în
lungul unui plan de alunecare. Astfel,
alunecările pot fi :
 alunecările de translaţie se produc când
planul de alunecare este paralel cu versantul şi
aproape de suprafaţă. Sunt alunecări de mică
adâncime cu rate de deplasare a deluviilor de la
mm/sec până la câţiva m/sec.
 alunecările rotaţionale se produc când
planul de alunecare este concav. Aceste
alunecări sunt mai adânci, comparativ cu
lungimea lor, materialul fragmentat rămâne
aproximativ intact, sub forma unor felii sau
blocuri. Ratele de mişcare în cadrul acestor
alunecări variază între câţiva mm/an până la
ordinul metrilor/zi.
Alunecările de teren
Elemenele morfologice ale unei alunecări de teren
 Zona de desprindere este situată la partea superioară a alunecării, uneori chiar la

partea superioară a versantului şi se caracterizează prin existenţa unui abrupt,
cornişă sau râpă de desprindere din care se alimentează cu materiale deluviul de
alunecare.
 Corpul alunecării este format din suprafaţa de alunecare şi masa alunecată
(deluviul). Este delimitat în partea inferioară de patul, planul sau oglinda de
alunecare, acea suprafaţă nederanjată pe care se deplasează cuvertura deluvială.
Grosimea deluviului de alunecare oscilează de la 0,5 – 1 m până la 30 – 40 m.
 Baza alunecării este partea terminală a masei deluviale. Ea poate să corespundă
cu baza versantului, poate rămâne mai sus decât aceasta şi atunci procesul este
foarte susceptibil de reactivare, ori poate coborî sub nivelul acumulărilor aluviale sau
coluviale din lunci şi depresiuni.
 Piciorul alunecării este locul din partea inferioară a versantului unde talpa de
alunecare intersectează suprafaţa iniţială, nederanjată. El poate corespunde cu baza
alunecării sau poate fi diferit de aceasta atunci când masa deluvială a coborât mai
jos.
Sistemul geomorfologic fluvial
Formele de relief fluvial
 Principalele forme de relief rezultate din activitatea predominantă a râurilor sunt văile,
definite ca forme negative, înguste şi prelungi, cu profil longitudinal domol, înclinat într-o
singură direcţie şi cu aspect general liniar sinuos.
 La rândul lor văile cuprind albia minoră, albia majoră (element morfologic care uneori
poate lipsi) şi versanţii.
 Noţiunea de interfluviu se referă la spaţiul dintre două râuri, inclusiv la versanţi şi chiar o
parte din albie, de aceea cei mai mulţi autori sunt de părere că acest termen trebuie să-şi
reducă sfera de cuprindere doar la spaţiul dintre versanţii celor două văi; adică la suprafeţele
dintre inflexiunile de la partea superioară a versanţilor sau dintre terasele superioare.
 În mod obişnuit, la un râu pot fi distinse următoarele debite şi nivele: de etiaj (media
nivelelor minime), medii şi maxime sau de viitură.
 Fiecăruia dintre ele, îi corespunde câte un tip de albie, cele mai mici fiind încorporate
celor mai mari.
 Canalul de etiaj oscilează în cadrul albiei minore, mersul său coincizând de obicei cu firul
apei sau talvegul (linia celor mai mari adâncimi şi viteze sau linia care uneşte punctele cele mai
coborâte din lungul patului râului).
 Albia minoră ia naştere prin oscilările laterale ale canalului de etiaj, dar mai ales prin
eroziunea apelor din timpul nivelelor mari.
 Albia majoră rezultă din meandrările şi deplasările laterale ale albiei propriu-zise
(minore).
Albiile minore şi microrelieful lor
Clasificarea albiilor de râu
B) După forma în plan
 Clasificarea cea mai larg utilizată
atât în geomorfologie, cât şi în ingineria
albiilor a fost propusă de Schumm
(1985). Autorul respectiv distinge 5
grupe de râuri care ilustreazã
schimbãri ce s-ar putea produce în
configuraţia albiilor dacã unul dintre
factorii de control (tipul de debit solid,
viteza curgerii, puterea râului) ar suferi
schimbãri. Acestor schimbãri le
corespund modificãri în morfologie, în
special în ce priveşte raportul
adâncime/lãţime, gradientul ş.a.
 În concluzie, aproape fãrã
excepţie clasificãrile albiilor au ca
referinţã configuraţia lor în plan, alte
aspecte fiind subsecvente acesteia.
Aceste cazuri de bazã sunt:
 albii drepte (rectiliniare),
 albii sinuoase (meandrate) şi
 albii împletite.
(i)Albii rectilinii
 Leopold şi Wolman (1957)

spuneau cã asemenea albii în
naturã sunt atât de rare încât
aproape cã nici nu existã.
 Convenţional se considerã
albii rectilinii albiile cu indice de
sinuozitate (raportul dintre
lungimea desfăşurată a râului,
între două puncte, şi distanţa
liniară dintre acestea) < 1,1
(Schumm, 1977; Richards, 1982).
 Se apreciazã cã în albiile
rectilinii nu existã energie în plus
peste cea care este necesarã
transportului debitului lichid şi
frecãrii, energie care sã fie
folositã pentru a schimba direcţia
curgerii prin eroziunea malurilor
şi migrarea albiilor.
(ii) Albii meandrate sau sinuoase
 Denumirea de meandru este

folositã pentru denumirea
sectoarelor de râuri sinuoase, cel
puţin din sec. XVII de cãtre Targiani-
Toyzette (cf. Hickin, 1977) şi provine
de la hidronimul grecesc -
maiandros, care în traducere liberã
înseamnã fluviu din Caris celebru
prin sinuozitãţile sale.
 Un râu este considerat
meandrat dacã indicele de
sinuozitate este mai mare de 1,5
(Leopold şi Wolman, 1957) sau 1,3
(Chang, 1979). De aceea noţiunea
mai comprehensivã este de albii
sinuoase şi nu cea de albii
meandrate. Totuşi aceasta din urmã
este preferatã.
Williams River - Alaska
(ii) Albii meandrate sau sinuoase
(ii)2 Tipuri de meandre
În raport cu morfologia de ansamblu a văilor şi fundului vãilor se disting:
 meandre de râu (sunt de regulã adâncite în aluvionar sau complexul teraselor inferioare, considerate sub
20 m înãlţime);
 meandre de vale, considerate a fi cele ale albiei majore, având un traseu mai mult sau mai puţin sinuos,
însã cu o surprinzãtoare regularitate a sinuozitãţii. Este o meandrare care se continuã din perioade geologice ale
formãrii vãilor (meandrele Bistriţei, Prutului, Colorado etc).
În raport cu litologia în care se formeazã meandrele se pot identifica cel puţin 4 categorii sau tipuri de
meandre:
 meandre libere (aluviale), modelate în depozitele aluvionare sunt cele mai frecvente şi se finalizeazã în
formarea de albii majore;
 meandre încãtuşate, cu o rãspândire nu prea mare, se formeazã datoritã unui regim de eroziune
preferenţialã, influenţate de anumite condiţii geologice (de exemplu ridicãri accelerate ale terenului, ceea ce nu
permite acumularea de pânze aluviale, prezenţa în calea râului a unor bare de roci dure ş.a).
 meandre pe calcare în a cãror formare eroziunea se combinã cu dizolvarea, fapt pentru care ele pot apare
şi pe pereţi verticali şi contribuie la evoluţia regiunilor carstice;
 meandre pe gheaţã sau în gheaţã formate prin combinarea eroziunii mecanice cu eroziunea termicã,
procesul are extindere şi rol foarte important şi pentru rocile îngheţate (ex. câmpiile Siberiei).
În raport cu modul de evoluţie a meandrării pot fi:
 Meandrarea liberã este caracteristicã albiilor aluviale în cursurile inferioare, dar mai ales albiilor marilor
râuri, care parcurg toate fazele de evoluţie, de la iniţierea meandrãrii pânã la autocaptare, trecându-se prin faza
meandrelor prezente de tip gât de lebãdã.
 Meandrarea limitatã este asemãnãtoare precedentei dar din cauza lãţimii reduse a vãii procesul nu se
poate dezvolta în toatã amploarea sa. Limitarea poate fi de la neregularitãţile unui mal, la o distorsiune aproape
integralã a unei bucle, dar poate fi şi din cauza faptului cã lungimea medie a meandrului liber este mai micã decât
amplitudinea acestuia; este cazul albiilor subadaptate.
 Meandrarea forţatã este determinatã de situaţii când malurile albiei nu sunt uşor erodate iar procesele
geomorfologice se dezvoltã preponderent pe adâncime.
Albiile minore şi microrelieful lor
(iii) Albii împletite şi anastomozate
 Denumirea de albii despletite care circulã în literatura de la noi este improprie. Corect
este albie împletitã, ceea ce, aşa cum se aratã în dicţionarul geologic (1962, cf. Smith, 1973)
înseamnã un râu care curge prin mai multe albii care se despart şi se reunesc, asemãnându-se
cu şuviţele unei funii, cauza diviziunii fiind obstrucţia prin depunerea de aluviuni de cãtre râu.
 Un tip special de albii împletite, deosebite însã prin caracteristicile morfodinamice îl
constituie albiile anastomozate, care se remarcã prin pante mai mici, o mai mare stabilitate,
coezivitatea malurilor, transport predominant în suspensie şi braţe divizate de insule acoperite
cu vegetaţie. De regulã cele douã tipuri de albii sunt analizate împreunã.
 În formarea albiilor împletite sunt necesare următoarele condiţii (cf. Fahnestack,1963):
maluri uşor erodabile; variaţie rapidã şi mare a debitului lichid; creşterea pantei; debit solid
abundent; incompetenţa localã a curgerii.
 Din punct de vedere morfologic albiile împletite sunt dominate de formaţiunile cunoscute
sub numele de ostroave. Acestea sunt forme de pat de albie ce au lungime de acelaşi ordin de
mărime cu lăţimea albiei şi înălţimi de acelaşi ordin cu adâncimea medie a scurgerii ce le
generează.
 În ce priveşte depozitele de albie, râurile împletite sunt mari depozite de aluviuni cu
structuri rudimentare, cu puternice variaţii granulometrice de la praf - argilã la bolovãnişuri.
Ostroavele formate din nisipuri sunt caracteristice unor râuri ca Brahmaputra, Huanhe ş.a.
Morfologia şi dinamica malurilor unei albii
a) Maluri concave
 Aşa cum aratã şi
denumirea, la aceste maluri,
suprafaţa morfologicã
expusã spre râu, descrie o
concavitate care se mãsoarã
în grade ale arcului de cerc.
De asemenea, prin definiţie
sunt maluri de eroziune, Blackfoot River - Montana
ceea ce nu înseamnã cã
procesele de acumulare
lipsesc cu desãvârşire.
 Formarea malurilor
concave se face în douã
moduri: prin eroziune în
sensul strict al definiţiei
procesului şi prin cedarea Garcia River - California
malurilor.
Morfologia şi dinamica malurilor unei albii
b) Maluri convexe
 Malurile convexe se mai numesc şi maluri
de acumulare sau maluri de acreţie lateralã.
 în geomorfologie se foloseşte termenul
renie. În dicţionarul geomorfologic (Bãcãuanu,
Donisã, Hârjoabã, 1974) renia este definitã ca
fiind porţiunea convexã din meandrul unui râu,
joasã, acoperitã cu nisip, reprezintã o zonã de
acumulare a aluviunilor.
 Pentru stadii avansate de evoluţie, când
acestea se integrează şesului sau câmpiei Renie
aluvionare se foloseşte denumirea de scroll, pe
care noi am preluat-o în limba românã în forma
renii involute, pentru stadiul incipient am reţinut
denumirea de renie simplã.
Wildhorse – Idaho - SUA

(II) Geneza şi morfologia albiilor majore
Definiţii
 Albia majorã reprezintã "un teren relativ neted ce mãrgineşte un râu şi care este inundat
în timpul apelor mari" (Wolman, Leopold, 1957),
 "o suprafaţã aluvialã adiacentã la o albie, care este frecvent inundatã" – o «câmpie de
inundaţie » (flood plain). (Chorley, Schumm şi Suggden, 1984).
 Vâlsan (1915) aratã cã în limba românã existã un cuvînt precis care se referã la acest tip
de câmpie şi anume lunca, al cãrei înţeles este mai vast decât cel al câmpiei inundabile,
deoarece cuprinde şi zone neinundabile.
 Coteţ (1957) defineşte lunca, "o vale majorã care, în funcţie de lãţimea ei, cuprinde
terase locale cu înãlţimi de la 3 la 5 m, bãlţi, meandre pãrãsite, belciuge ş.a.", şi se
individualizeazã prin douã principale forme de relief: albia minorã şi albia majorã.
 Posea et al. (1976) aratã cã albia majorã este mai mult o noţiune hidrologicã, şi anume,
"acea porţiune a vãii care este afectatã de apa curgãtoare numai la viituri", pe când "lunca
cuprinde şi porţiuni neinundabile şi se dezvoltã odatã cu profilul de echilibru al râului".
 (Martiniuc et al., 1962): “albia majorã este limitatã de abruptul teraselor de 1 - 2 m, în
timp ce lunca (sau şesul) cuprinde şi terasele mai înalte de 3-5 m, pînã la contactul cu
versanţii sau abruptul teraselor înalte Aceastã delimitare este valabilã pentru vãile în care s-au
detaşat aşa-numitele terase de luncã sau terase holocene”.
 În concluzie, albia majorã reprezintă zona relativ netedã, adiacentã albiei minore,
formatã în ultima perioadã a timpului geologic (ultimul Glaciar - Holocen) prin dominarea
proceselor de acreţie verticalã şi acreţie lateralã, delimitatã de abrupturi marginale (uneori
chiar direct de versanţi de regulã frunţi de terasã, ce se dezvoltã de o parte şi de alta a vãii şi
care reprezintã "obstacole" în calea migrãrii laterale a râului .
(II) Geneza şi morfologia albiilor majore
Depozitele de albie majoră
 Analizele depozitelor de albie majorã ale râurilor din mediul temperat permit gruparea acestora în douã
mari complexe:
 - un complex de pietrişuri cu bolovãniş, situat în general în patul vãii aluviale;
 - un complex de depozite mai fine, situate în partea superioarã a albiei majore.

Deoarece intensitatea şi durata apelor revărsate precum şi debitul solid sunt diferite, şi structura depozitelor
aluvionare va fi destul de heterogenă (din punct de vedere petrografic, granulometric etc.).
 În general, aceasta este încrucişată, cu strate lentiliforme mai fine, dispuse peste altele mai grosiere sau
invers. În ansamblu, spre baza aluviului de albie majoră predomină materialele mai grosiere, în comparaţie cu
cele de suprafaţă.
 Ca şi în cazul depozitelor de albie minoră şi aici micşorarea calibrului aluviunilor spre suprafaţă se
datoreşte atenuării şi echilibrării treptate a profilului longitudinal al râurilor.
 La râurile de munte aluviunile fine pot să lipsească, întreaga suprafaţă fiind constituită aproape numai din
pietrişuri şi bolovănişuri.
(III) Văile râurilor
Clasificarea văilor
 Una dintre cele mai importante clasificări ale văilor este cea
după forma profilului transversal. Astfel, văile sunt:
 simetrice – adică cu versanţi înclinaţi aproximativ la fel faţă
de o perpendiculară ce ar cădea pe axul lor;
 asimetrice.
 a) Văile simetrice se caracterizează printr-un profil
transversal îngust, aşa cum sunt cele în chei, în canion şi
defileele, sau printr-un profil transversal larg.
 Văile simetrice cu profil transversal larg sunt văi modelate în
roci moi, relativ omogene sau sub formă de pături orizontale.
Ele se dezvoltă îndeosebi în regiunile de podişuri şi câmpii
caracterizate de condiţii uniforme de modelare a versanţilor.
(III) Văile râurilor
Clasificarea văilor
 b) Văile asimetrice sunt cele mai numeroase şi se caracterizează prin înclinarea
diferită a versanţilor. Cauzele asimetriei sunt de natură geologică, climatică, datorată
eroziunii laterale ale râurilor în buclele de meandru ce vin în contact direct cu
versantul ş.a.
 Văile asimetrice de natură structurală sunt cele mai cunoscute. Acestea sunt
văile subsecvente în regiunile cu strate monoclinale.
 După raporturile cu structura geologică se pot deosebi văile tipice structurilor
monoclinale şi anume: consecvente (cataclinale), subsecvente (ortoclinale),
obsecvente (anaclinale) şi reconsecvente (resecvente).
 În regiunile de orogen văile se pot clasifica după direcţia lor faţă de structurile
geologice şi geomorfologice principale, în:
 longitudinale (Valea Cernei, Tarcăului);
 transversale (defileele Dunării, Oltului, Bistriţei etc.);
 diagonale (valea Bistriţei în aval de Toance).
 Adaptările sau neadaptările la structură includ, de asemenea, văile sinclinale,
anticlinale, de butonieră, iar structurilor faliate le sunt proprii văile de falii şi cele de
graben.
 Tot în legătură cu structura şi mişcările scoarţei sunt definite văile epigenetice
(supraimpuse) şi cele antecedente.
(IV) Captările fluviale
Elementele morfologice ale unei captări
 Captările fluviale sunt procese de remaniere a reţelei hidrografice, caracterizate prin
pătrunderea unui râu în albia altei ape curgătoare vecine, decapitarea de partea din
amonte şi includerea acesteia în propriul bazin hidrografic.
 Existã diferite moduri de a clasifica aceste fenomene. Aşa, de exemplu, după
perspectiva de a se produce sau după vechimea lor, captările pot fi previzibile (se vor
produce într-un viitor depărtat), iminente, în curs de producere (o parte din ape se
scurg deja prin pânze subterane), recente, vechi, demonstrabile (se păstreazã bine
cursurile abandonate), sugerate de modul de dispunere al văilor sau de unele aluviuni
vechi.
 Clasificarea cea mai obişnuitã se face dupa forma de producere a captării şi
cauzele ce o provoacă. Pe aceastã linie o primă împărţire este aceea în:
 captări de suprafaţă;
 captări subterane (carstice).
 Captãrile de suprafaţă sunt de trei feluri: laterale, frontale şi prin deversare.
(IV) Captările fluviale
Tipuri de captări
 Captarea laterală formează tipul cel mai specific. Între
două râuri vecine, unul din ele, datorită unor condiţii favorabile, se
adânceşte mai repede. Afluenţii săi, încep să exercite, spre
izvoare, o acţiune de eroziune regresivă mai puternică, ceea ce
duce la înaintarea acestora, peste cumpăna de ape, în bazinul
vecin. Captarea se produce în momentul când râul care înaintează
regresiv, a pătruns chiar în albia râului alăturat.
 a) Elementele morfologice ale unei captări fluviale sunt:
 râul captator - râul agresiv care reuşeşte să pătrundă într-un
bazin vecin şi să-i răpească o parte din cursul şi din afluenţii săi;
 râu captat – cel detaşat de sistemul din care a făcut parte şi
încorporat la bazinul captatorului;
 râul decapitat – parte dintr-o arteră hidrografică (vale), situată
în aval de locul captării, căreia i s-a răpit o parte din bazin.
 Cotul de captare este specific doar captărilor laterale şi apare
în punctul unde râul captator a pătruns în albia celui ce a fost
decapitat, schimbându-i direcţia.
 Defileul de captare reprezintă un sector de vale cu albia
adâncită, care începe din punctul în care s-a produs captarea, marcat
printr-un prag (rupere de profil) şi se extinde treptat către amonte.
 Şaua (înşeuarea) de captare este o formă concavă de relief,
situată în faţa cotului şi a defileului, respectiv la obârşia actuală a văii
decapitate. Ea reprezintă locul pe unde trecea râul captat înainte de
remanierea reţelei hidrografice.
 Valea decapitată este situată în prelungirea celei captate,
legătura dintre acestea făcându-se prin înşeuarea amintită. Se constată
o disproporţie accentuată între cursul actual de apă şi lărgimea văii.
Spre şaua de captare, valea este adesea lipsită de scurgere,
prezentând caracteristicile unei văi relicte (moartă, abandonată,
subadaptată).
(V) Terasele fluviale
Elemente morfologice ale teraselor
 Definitã mai riguros, terasa este o
formã de relief cu aspect de treaptã, foarte
alungitã, desfãşuratã fragmentar în lungul
unei vãi şi care la origine a funcţionat ca
una din albiile majore ale râului.
Elementele morfologice
 Terasa se compune din douã elemente
principale: podul şi fruntea.
 Podul are aspect general plat şi este
un rest al albiei majore;
 Fruntea reprezintã planul înclinat care
face racordul între pod şi albia majorã
recentã sau cu podul altei terase inferioare.
 Afarã de aceste elemente principale, la
o terasă se mai gãsesc şi douã linii
caracteristice:
 muchea terasei, linia de-a lungul
căreia se face unirea dintre pod şi frunte;
 ţâţâna, linia prin care podul se leagã
cu forma imediat superioarã .
Elemente structurale ale teraselor
 Din punct de vedere structural există trei tipuri
de terase:
 Terase aluviate;
 Terase în rocă;
 Terase în aluviuni
 La o terasă aluviată podul este format din:
 un pat de roci in situ, retezat aproape orizontal;
 un strat de aluviuni care conţine mult pietriş
rulat şi care în mod obişnuit poartã numele de pietriş
de terasă;
 deasupra, se separã uneori un orizont de luturi
fine aluviale;
 afarã de aceste orizonturi specifice, peste podul
de terasã şi în mod special la ţâţână, se suprapun
ulterior materialele provenite de pe pantã, coluvii sau
conuri aluviale; în acest caz se spune cã podul terasei
este parazitat;
 peste acest complex se aflã solul actual;
 În anumite regiuni stratul aluvial, caracteristic,
mai suportã şi orizonturi de soluri fosile, alternând cu
loessuri, lehmuri, sau chiar cu un alt orizont aluvial.
Numãrul acestora, luate pentru fiecare terasã, poate fi
de la unu pînã la 4-5 şi chiar mai multe.
Formarea teraselor
 În mod obişnuit terasa se
formeazã prin douã faze:
 în prima se dezvoltã albia
majorã care va deveni terasã;
 în a doua râul se adânceşte,
retezând lunca, sub formã de
treaptã.
 Rezultã cã cea mai importantã,
pentru formarea treptei, este faza a
doua. De asemenea, reiese cã prima
fazã nu trebuie sã se caracterizeze
prin acumulare, ci numai prin
condiţiile necesare formãrii unei
albii majore. Terasa este deci,
înainte de toate, o formã rezultatã
din dominarea ritmicã a eroziunii
laterale cu cea în adâncime şi nu o
formã de acumulare.
Altitudinea şi numerotarea teraselor
 Altitudinea teraselor. Aceasta se indicã atît prin cifre absolute, dar mai ales
relative. Altitudinea relativã se mãsoarã de la nivelul luncii actuale pînã la partea
superioarã a pietrişului de terasã. În mod obişnuit, aceastã altitudine variază în lungul
vãii, putând merge de la câţiva metri pânã la zeci de metri, pentru o aceeaşi terasã.
Cel mai des, se fixeazã ca altitudine a terasei porţiunile unde ea are maximum de
dezvoltare şi unde, de obicei are şi cele mai mari înãlţimi relative medii.
 Prima scarã de altitudini a fost conceputã de Depéret: 90-100 m, 55-60 m, 35-40
m, 15-20 m. El lega aceastã scarã de cele patru glaciaţiuni.
 Ulterior, cercetãrile, pe diferite râuri, au indicat şi alte altitudini, dintre care
menţionãm, mai frecvente, pentru ţara noastrã: 5-7 m, 8-15 m, 20 m, 30-35 m, 50-55 m,
75-80 m, 90-110 m, 150 m, 210 m, 260 m; ultimele trei nivele sunt mai rar întîlnite.
 Numerotarea şi dispunerea teraselor
 Din cauza slabei pãstrãri a teraselor mai vechi, pânã la dispariţia lor totalã, se
obişnuieşte ca numerotarea acestor forme sã se facã în ordine inversã apariţiei lor.
Astfel, se noteazã cu T1 terasa care este cea nouă şi în general şi cea mai joasã.
Încercãrile de a aplica o numerotare inversã au întâmpinat greutãţi atunci când
cercetãrile au depistat urme şi mai vechi decât terasa ce fusese definitã ca T1 (cea
mai veche).
(VI) Sistemul geomorfologic de acumulare fluvială. Depuneri terminale
 Există o mare diversitate de forme de acest tip, de la micile

conuri aluviale create la gurile văilor de ordinul I şi II (sistem
Strahler), piemonturi, fan-delte şi până la deltele clasice ale
fluviilor mari, acestea din urmă alcătuite în special din
materiale fine şi foarte fine.
 De fapt, punctul terminus al sistemului fluvial de eroziune
– transport – sedimentare este conul submarin, dezvoltat la
baza taluzurilor continentale unde se mai resimte încă
influenţa fluvială din momentele de viitură, prin sedimentarea
curenţilor turbiditici şi a materialelor hemipelagice.
(VI) Depuneri terminale
Conurile aluviale
 Conul aluvial sau de dejecţie este o acumulare

de aluviuni a cărei suprafaţă formează un evantai, iar
în secţiune transversală un con a cărui vârf (apex) se
află înspre zona de munte, de obicei acolo unde iese
râul.
 Prin unirea acestor conuri se formează
acumulări întinse, dezvoltate la baza ariilor montane
cunoscute sub numele de piemonturi.
 Un alt tip de conuri aluviale sunt aşa-numitele
“delte continentale”, conuri de dimensiuni
impresionante formate şi alimentate de râuri perene,
cum ar fi marele con al fluviului Kosi din India, pe
flancul sudic al Himalaiei.
 Deltă continentală a fost numit şi conul depus
de râul Putna la ieşirea din aria carpatică şi care se
extinde până în albia majoră a Siretului (Grumăzescu,
1973). Pe suprafaţa acestor mari conuri, râul îşi
schimbă poziţia deseori prin fenomenul de avulzie.
 Cursul râului Kosi s-a deplasat cu mai mult de
100 km la vest în ultimii 250 ani. Materialul grosier
este transportat pe o mică distanţă pe suprafaţa
conului, cea mai mare parte a depozitelor fiind mediu
şi fin granulate.
Badwater alluvial fan - Bad Canyon

Piemonturile
 Piemonturile reprezintã suprafeţe plane, cu înclinare 1 – 7°, situate la periferia

muntelui şi formate prin acumularea de depozite aluviale. Este specific regiunii
temperate şi mediteraneene.
 Noţiunea are înţeles morfologic, cât şi genetic.
 Primul sens se referã la "poala" sau "piciorul" muntelui (piedmont) sau la zona
situatã imediat în faţa sa, cu condiţia ca aceasta sã fie o unitate joasã de tranziţie
cãtre câmpie propriu-zisã.
 Sensul genetic are în vedere şi procesul dominant acumulativ, prin care s-a creat
aceastã formã de relief, respectiv depunerile masive de aluviuni la contactul brusc
dintre un lanţ muntos în ridicare şi unitatea netedã din faţã;
 piemontul nu constituie o unitate sau tip de relief "iniţial" (cum e muntele şi
câmpia), ci este o formă construită ulterior din necesitatea unei tranziţii a profilului de
scurgere peste asemenea contacte bruşte. Construirea sa se face atât în detrimentul
unei pãrţi din câmpie, pe care o fosilizeazã, dar mai ales în detrimentul muntelui de
unde sunt erodate aluviunile şi pe rama cãruia piemontul înainteazã uneori,
reducându-i spaţiul.
Piemonturile
 Piemontul nu se se substituie noţiunilor de pediment şi glacis.
 Pedimentul este o noţiune introdusă de Mc Gee (1897) care înseamnă o
suprafaţă plană stâncoasă cu roca la zi, cu inclinare de 1 – 7°, situată la periferia ariei
montane, din zonele aride şi semi-aride, modelată pe roci dure (granite, sisturi
cristaline etc). El se poate extinde pe mai multi kilometri lăţime între bordura montană
şi periferia câmpiei de acumulare (denumita “bajada”), formată la rândul ei din
acumularea materialelor spălate prin “sheet flood” (scurgere în pânză) de pe
pediment. Este specific zonei morfogenetice aride şi semiaride. În acest caz, aşa cum
a aratat Johnson (1932), pedimentul plus bajada formeaza pediplena.
 Glacis este o notiune preluată de francezi din limbajul militar, folosit pentru a
denumi parte din faţa uşor înclinată a bermei unui tranşeu. A fost consacrată în
geomorfologie de Dresch (1957) pentru suprafeţele plane cu înclinare 1 – 7°,
distingând glacisuri de eroziune, care spre deosebire de pedimente se formează pe
roci sedimentare, şi glacis de acumulare, se formează la contactul unghiurilor
colinare cu câmpia sau la contactul versanţilor cu terasele şi fundul văilor.
Sistemul geomorfologic glaciar
Clasificarea gheţarilor
Clasificarea gheţarilor pe baza criteriului morfologic
Clasificarea gheţarilor este recunoscută de majoritatea glaciologilor ca fiind o problemă foarte

dificilă. Ahlmann (1948) propune o clasificare a gheţarilor având la bază trei tipuri de criterii: morfologic,
dinamic şi termic.
 Criteriul morfologic pune accentul pe condiţiile fizico-geografice în care se dezvoltă gheţarul şi pe
dimensiunile acestuia.
 Această clasificare este cea mai utilizată şi cuprinde două tipuri principale de gheţari:
 gheţarii de vale;
 calotele glaciare.
 În afară de aceste două categorii, foarte familiare, s-au separat şi câteva forme intermediare (după
Asociaţia Internaţională a Ştiinţelor Hidrologice, 1995, din Urdea, 2005):
 (i) calote glaciare (continental ice sheet);
 (ii) câmpuri glaciare sau câmpuri de gheaţă (icefield);
 (iii) cupole glaciare sau bonetă de gheaţă (ice cap);
 (iv) gheţari de evacuare sau gheţari de ieşire (outlet glaciers);
 (v) gheţari de vale (valley glaciers);
 (vi) gheţari de circ sau montani (mountain glaciers);
 (vii) câmpuri de zăpadă (snowfield);
 (vii) gheţari de şelf (ice shelf);
 (ix) gheţar de pietre (rock glacier).
(i) Calotele glaciare
 Cunoscute şi sub denumirea de inlandsis (care, în

traducere, înseamnă "gheaţă din interiorul continentului")
acestea constituie o masă imensă de gheaţă, de talie
continentală (convenţional depãşesc 50.000 km2) , care
acoperă aproape în întregime relieful subglaciar. În
prezent există două calote glaciare - în Antarctica şi
Groenlanda - dar, în trecutul geologic, calote
asemănătoare acopereau nordul Europei, Asiei şi Americii
de Nord.
 a) Calota antarctică constituie cel mai mare gheţar
existent pe planeta noastră, acoperind în proporţie de 80
% continentul sudic (suprafaţa totală fiind apreciată la 13
975 000 km2). Calota de gheaţă prezintă mai multe boltiri
sub forma unor domuri uriaşe, mai înalte în estul
continentului şi mai coborâte în vest. Grosimea medie a
gheţii este de 200 - 300 m, iar cea maximă atinge 4 200 m.
Volumul acestei mase uriaşe de gheaţă este evaluat a fi
între 24 000 000 - 28 000 000 km3, ceea ce reprezintă circa
90 % din volumul total al gheţii existente pe Terra.
 b) Calota groelandeză ocupă o suprafaţă de
1726400 km2 (ceea ce face să se situeze pe locul doi,
după mărime) reprezentând 4/5 din suprafaţa celei mai
mari insule a planetei noastre. Aceasta este formată din
două boltiri uriaşe de gheaţă, sub forma unor domuri
aplatizate, care ajung în nord la 3 200 m, iar în sud la
2 760 m.
(v) Gheţarii de vale (valley glaciers)
(vi) Gheţarii de circ
Sunt larg răspândiţi în cadrul principalelelor lanţuri montane şi depind direct de
conformaţia reliefului şi de modul în care se desfăşoară transformarea zăpezii în gheaţă.
 (v) În cazul gheţarilor de vale, gheaţa formată în circurile glaciare se scurge în lungul unor
văi şi exercită o acţiune puternică de eroziune şi şlefuiere a rocilor. Gheţarii de vale cei mai
bine studiaţi sunt în Munţii Alpi (printre cei mai cunoscuţi fiind Mer de Glace, Hintereisferner,
Aletsch ş.a.) care se formează în mai multe circuri alăturate şi poartă denumirea de gheţari de
tip alpin. O altă caracteristică a gheţarilor de vale este lipsa de aderenţă la versanţii stâncoşi
din jur unde, datorită şi diferenţelor termice, rămâne o zonă de separaţie între gheaţă şi rocă ce
poartă numele de rimaye.
 Gheţarii din Himalaya se aseamănă cu cei din Alpi, dar ei sunt compuşi din mai mulţi
gheţari secundari care confluează într-unul principal (gheţari de tip himalayan). Dimensiunile
gheţarilor himalayeni sunt mult mai impresionante decât ale gheţarilor alpini, limba lor
depăşind uneori 50 km. Cei mai mari gheţari din aceşti munţi sunt Zemu, a cărui limbă măsoară
31 km, şi Rangbu, de 19 km. Gheţari de tip himalayan se întâlnesc şi în Pamir (Fedcenko, lung
de 71 km), în Munţii Karakorum (Baltura, 58 km şi Biafo, 68 km) ale căror limbi coboară până la
2 800 - 3 500 m, mult sub limita zăpezilor perene.
 În Scandinavia sunt localizaţi circa 1 500 de gheţari de circ şi de vale cu dimensiuni
variate, de la câteva sute de km2 la mai puţin de 1 km2. Studiile întreprinse pe aceşti gheţari au
scos în evidenţă o tendinţă actuală de retragere.
 (vi) Gheţarii de circ includ gheţarii dezvoltaţi în cadrul căldărilor glaciare, în craterele
vulcanilor stinşi sau în nişele sculptate în versanţii munţilor. Aceşti gheţari sunt bine
reprezentaţi în Pirinei, la altitudini de peste 3 000 m, fiind numiţi şi gheţari de tip pirineian.
Procesele de eroziune glaciară
 Eroziunea glaciară este realizată prin intermediul următoarelor procese:

 Exaraţia implică scrijelirea, scobirea rocii patului de către gheaţa curată sau de către
materialele incorporate pe marginile şi la baza gheţarului (aceste materiale pot avea
diferite dimensiuni, de la blocuri până la particule fine, de obicei sub 0,1 mm, acestea din
urmă fiind cunoscute sub denumirea de făină de gheţar). Atunci când acţiunea de exaraţie
este exercitată de către gheaţa curată sau care conţine numai particule fine, pe suprafaţa
rocilor substratului apar areale cu zgârieturi denumite striaţii, care urmează sensul
general al mişcării gheţii (în unele cazuri prezintă intersecţii datorate schimbărilor de
direcţie).
 Detracţia – dislocarea, ruperea şi mutarea din loc a unor bucăţi de rocă din patul (mai
ales din spatele pragurilor), din pereţii văilor glaciare şi din circuri, datorită gheţii ce
pătrunde pe fisuri şi care se deplasează odată cu gheţarul.
 Detersie – acţiunea de şlefuire exercitată de către gheaţă asupra substratului.
(I) Relieful gheţarilor montani
Formele de eroziune glaciară montană
Circurile glaciare
 Circurile glaciare (căldare sau zănoagă - română; cirque - franceză, corries - scoţiană, kar
- germană, botn - norvegiană, nish - suedeză, cwms - galeză, hoyo sau circo - spaniolă) =
depresiuni semicirculare sau semieliptice formate pe versanţi sau la obârşia văilor montane, ca
un rezultat al interacţiunii dintre procesele periglaciare şi cele glaciare
 Dimensiunile şi aspectul circurilor reflectă tipul de rocă în care au fost săpate, poziţia şi
structura stratelor, relieful preexistent, condiţiile climatice care condiţionează la rândul lor
numărul şi intensitatea fazelor glaciare succedate etc.
 Astfel, în funcţie de structura geologică se pot deosebi circuri consecvente, subsecvente,
obsecvente etc. (de exemplu, acolo unde au fost atacate capetele de strate ale unei structuri
monoclinale, circurile sunt asimetrice, cu pereţi foarte abrupţi şi înalţi).
 De asemenea, s-a observat că cele mai numeroase şi mai bine dezvoltate circuri glaciare
apar fie pe versanţii umbriţi, cu expunere nordică şi nord-vestică în munţii din emisfera nordică
şi pe versanţii orientaţi spre sud, în emisfera sudică, fie acolo unde vânturile contribuie la
acumularea unor mari cantităţi de zăpadă în aceste depresiuni (de obicei cele două situaţii se
suprapun).
 În regiunile în care s-au succedat mai multe faze glaciare de intensităţi diferite, se
dezvoltă circurile în trepte, cu umeri bine marcaţi pe pereţi încât dau impresia unor circuri
îmbucate.
 Un rol important în dezvoltarea circurilor precum şi în deplasarea gheţii în interiorul
acestora îi este atribuit acelei deschideri verticale interpuse, în partea din amonte, între
peretele de rocă şi masa de gheaţă, cunoscută sub denumirea de rimaye (sau bergschrund).
Circurile glaciare
Zăvor (verrou, rock-bar)
Lacul Capra - Făgăraş
 Dupã topirea gheţii circurile pot fi ocupate de lacuri sau tãuri cum sunt de exemplu Podragu, Capra,
Bâlea din Munţii Fãgãraş, Iezerul din Parâng, Bucura şi Zãnoaga din Retezat.
 Partea dinspre aval a circurilor este închisã şi separatã de valea glaciarã printr-un prag sculptat în
rocile in situ, numit zãvor (verrou, rock- bar). Pe aceastã spinare transversalã, care asigurã acumularea
apei în spatele sãu, se pot suprapune şi alte materiale morenaice. Când zãvorul este secţionat, apele din
circ şi din sectoarele adiacente se scurg, formând repezişuri şi cascade.
Relieful gheţarilor montani
Crestele alpine
 Crestele alpine, înguste şi zimţate, din
regiunile montane afectate de gheţarii actuali
sau pleistoceni, se datoresc extinderii
continue a eroziunii regresive din circurile de
pe versanţii opuşi, pânã la intersecţia lor.
 Într-un stadiu de evoluţie mai avansat,
prin intersecţia a doi pereţi de circ se
formează o custură (arête sau karling)
reprezentând o creastă alpină ascuţită şi
fierăstruită. Custurile se pot forma şi în lungul
culmilor care despart două văi glaciare.
 Prin acţiunea proceselor crionivale, în
cadrul custurilor sunt sculptate ace, vârfuri cu
aspect piramidal, lame sau muchii ascuţite şi
zimţate etc.
 La intersecţia foarte apropiată a două
circuri opuse, masa de gheaţă din interiorul
circului situat la o altitudine mai mare poate
să treacă în celălalt formându-se o şa de
transfluenţă (col).
 Acolo unde se intersectează mai multe
creste alpine apar piscuri piramidale denumite
horn-uri, cum ar fi, de exemplu, Matterhorn (în
Munţii Făgăraş deseori poartă numele de
strungă).
Relieful gheţarilor montani
Văile glaciare sau trogh-urile
 Vãile glaciare, numite şi trogh-uri, sunt sculptate de limbile de gheaţã şi au aspectul unor
adâncituri rotunde şi alungite, cu profile transversale în formã de "U" şi cu profile longitudinale cu
praguri şi chiuvete de subsãpare. Astfel, adâncirea cuvetelor din spatele pragurilor glaciare se
datorează unui mecanism de feedback pozitiv: pe măsura adâncirii are loc o creştere a grosimii
masei de gheaţă ceea ce favorizează o mai intensă acţiune de eroziune în contrapantă (această
situaţie este în contrast cu cea întâlnită în sistemele fluviale, la care ajustarea formelor de albie în
condiţiile schimbărilor de pantă, viteză, adâncime are loc printr-un mecanism de feedback negativ).
 Se mai întâlnesc şi "vãi glaciare compuse", care indicã prezenţa a douã sau mai multe
generaţii suprapuse, de dimensiuni tot mai reduse. Cu alte cuvinte. într-o vale glaciarã largã s-a
instalat o limbã de gheaţã mai îngustã ce şi-a adâncit o nouã albie. Contactul dintre acestea este
marcat printr-o serie de umeri care ne amintesc de terasele în rocã ale vãilor fluviale numite chiar
"umeri glaciari" (replata).
 O altã caracteristicã importantã a vãilor glaciare este aceea cã vãile secundare, modelate de
limbi mici de gheaţã, rãmân suspendate cu zeci şi chiar sute de metri faţã de albiile gheţarilor
principali. Ca urmare a profilului longitudinal ondulat, dupã topirea limbilor de gheaţã, în unele
excavaţii se formeazã lacuri de vale glaciarã (de exemplu, Florica, Viorica, Ana, Lia - din Munţii
Retezat ş.a.). Cu timpul chiuvetele de subsãpare se colmateazã, vãile capãtã albii în trepte, iar
râurile care le dreneazã prezintã frecvente cascade şi repezişuri situate în dreptul fostelor praguri.
 Dacã arterele hidrografice instalate în vãile glaciare sunt suficient de puternice şi durata
activitãţii lor destul de mare, prin modelarea fluvialã vãile pot cãpãta albii înguste cu aspect de chei.
(I) Relieful gheţarilor montani
Formele de acumulare glaciară
 Formele de relief rezultate în urma depunerii acestor materiale poartă denumirea de

morene;
 Tipuri de morene: morene laterale, mediane, interne, de fund, frontale etc.
 Cele mai impunãtoare şi mai expresive forme de relief morenic sunt valurile
semicirculare sau amfiteatrele morenice de la partea terminalã a limbilor de gheaţã
(morenele frontale). În spatele lor, dupã topirea gheţii, se contureazã importante
depresiuni terminale. Imediat ce s-au stabilizat şi chiar concomitent cu formarea lor, au loc
şi procese de modelare periglaciarã şi fluvialã care le transformã treptat în complexe de
relief fluvio-glaciar. În faţa unor asemenea aliniamente de coline semicirculare se dezvoltã
importante glacisuri piemontane cum sunt cele din nordul Italiei sau din Bavaria, iar
depresiunile terminale se pot transforma în lacuri (ex. Maggiore, Como, Garda, Geneva).
 Si asociaţiile secundare, reprezentate prin înaintãri şi retrageri care au loc pe fondul
general al restrângerii gheţarilor, pot genera diferite valuri de morene, situate de-a lungul
unor vãi glaciare pleistocene sau actuale. În acelaşi timp morenele marginale mobile de
suprafaţã se pot transforma în mici forme de relief, cu aspect de diguri sau de ramblee
orientate în sensul deplasãrii limbii gheţarului (morene laterale), iar cele mediane interne
şi de fund se pot opri, în parte, în unele nişe secundare de pe fundul vãii glaciare sau
acolo unde le-a surprins procesul de ablaţie.
(II) Gheţarii de calotă şi activitatea lor morfogenetică
Formele sculpturale
Fjeld-urile
 Formele sculpturale sunt reprezentate prin: fjeld-uri, fiorduri, nunatak-uri, roches

moutonnees, trepte si praguri striate, bazine de subsăpare etc.
 Fjeld-urile (sau fjell-uri, fjäll - uri) sunt create prin procesele de exaraţie ale
gheţarilor de calotă sau de platou.
 Ele se prezintă sub forma unor suprafeţe înalte, slab accidentate, situate la partea
superioară a unor masive muntoase. În cuprinsul lor apar alternanţe de forme
subordonate pozitive sau negative, precum: roches moutonnees; spate de balenă
(whalebacks); drumlinuri în rocă (rockdrumlin); mici depresiuni ocupate de lacuri,
mlaştini si turbării formate prin procese de tasare si subsăpare; martori proeminenţi
de eroziune glaciară de tipul nunatak-urilor în jurul cărora se formează, uneori, si
trepte de exaraţie care reflectă variaţia masei de gheaţă, respectiv, a condiţiilor
climatice.
 Pe suprafaţa stâncilor şlefuite sau a paturilor relicte de roci dure se pot
recunoaşte diverse striaţii si alveole din care au fost desprinse si antrenate blocuri de
diferite mărimi, la care se asociază procese şi forme periglaciare sau de altă natură,
impuse de modelarea actuală.
 Fjeld-uri întinse, însoţite de întregul ansamblu de microforme relicte de exaraţie
se întâlnesc în ţările scandinave, Pensinsula Kola, nordul Canadei, nordul Siberiei de
Est.
Gheţarii de calotă şi activitatea lor morfogenetică
Formele sculpturale
Fiordurile
 Fiordurile reprezintă vechi văi glaciare fasonate de limbile de gheaţă (icestream-

uri) ce se desprindeau si coborau din calotele dezvoltate pe suprafeţele înalte, văi
care după topirea gheţarilor au fost invadate de apele marine.
 În consecinţă fiodurile au profile transversale cu pereţi abrupţi si fundurile
rotunjite, iar în lungul lor se găsesc numeroase praguri care alternează cu chiuvete
adânci de subsăpare.
 La partea terminală a acestor golfuri sinuoase, uneori ramificate, cu lungimi de
sute de kilometri s-au format importante acumulări de morene. În postglaciar, odată
cu ridicarea generală a mărilor si oceanelor, acestea au fost acoperite de apă, fiind
puse totuşi în evidenţă de ghirlande si aliniamente de mici insule. În faţa fiordurilor
norvegiene, aceste amfiteatre morenaice, acum submerse, formează nişte praguri
care permit pătrunderea în interior doar a apelor superficiale mai calde aduse se
Curentul Atlanticului de Nord.
 Fiordurile pot să pătrundă adânc în interiorul uscaturilor (de exemplu, Sognefjord
are 160 km) având numeroase ramificaţii, după cum în unele cazuri pot avea forma
unei cuvete adânci de subsăpare (peste 1200 m la Sognefjord), închisă la contactul cu
marea de un prag submers.
 Fiordurile sunt răspândite pe coastele de vest ale celor două Americi, în
Peninsula Labrador, în Groenlanda, Islanda, Norvegia, în Noua Zeelandă (Insula de
Sud), între 50° - 70° latitudine nordică şi sudică;
Formele de acumulare
Relieful morenelor de fund - Blocurile eratice
 Sunt reprezentate de relieful

morenelor de fund şi al morenelor
frontale.
 Relieful de acumulare al morenele
de fund, este reprezentat de blocuri
eratice, drumlin-uri, kames-uri, esker-uri.
 Blocurile eratice sunt fragmente
mari de roci dure desprinse, transportate
şi depuse de gheţari în regiuni cu alte
particularităţi geologice decât ale celor
de origine.
 Ex. blocuri granitice (granitul de
Rapakivi) aduse de gheţarii pleistoceni
din regiunile feno-scandice si depuse pe
suprafeţele Câmpiei Germano-Polone.
 Cel mai mare bloc eratic cunoscut
până în prezent se află în localitatea
Stiemitten – Germania şi are o lungime de
cca 4 km, lăţimea de 2 km şi o grosime de
7-20 m.
Relieful morenelor de fund - Drumlin-urile
 Drumlin -urile sunt nişte coline morenaice paralele, alungite pe direcţia de

curgere a gheţii, rotunjite şi netede, semănând cu cupa unei linguri răsturnate. Apar
de regulă în grupuri până la câteva sute, formând aşa-numitele câmpuri de drumlinuri,
în spatele morenelor terminale. Au între 1 - 2 km lungime, 400 - 600 m lăţime şi 5 - 50
m înălţime. Sunt separate de culoare şi cuvete ocupate de lacuri şi mlaştini.
 Unele sunt formate în întregime din till glaciar în care predomină argila, iar altele
conţin şi "sâmburi" de rocă sau drift-uri mai vechi stratificate sau nu.
 În ciuda faptului că drumlinurile au fost intens cercetate, până în prezent nu s-a
ajuns la o explicaţie unanim recunoscută în privinţa formării acestora. Existenţa
sâmburilor de rocă in situ la un număr mare de drumlinuri a condus la ideea că
acestea s-ar fi format în jurul obstacolelor. Însă nu toate drumlinurile au în
componenţa lor fragmente de roca in situ, ceea ce face ca ipoteza anterioară să nu fie
pe deplin plauzibilă. Concentrarea drumlinurilor în anumite zone confirmă faptul că
acumularea iniţială a materialelor este influenţaţă de anumite condiţii locale. Dintre
aceste condiţii se pare că variaţiile locale în rugozitatea patului de alunecare sunt
printre cele mai semnificative. Unde apar anumite neregularităţi ale patului, materialul
morenaic subglaciar începe să se depună. De asemenea, existenţa unor blocuri de
rocă sau a unor protuziuni ale patului favorizează colectarea materialelor în partea din
amonte după care acestea vor fi transportat şi depuse în partea dinspre avale unde
presiunile sunt mai reduse.
Relieful morenelor de fund - Eskers-urile
 Eskers-urile (öesar-urile, åsar, ås, ös,

harju) sunt forme înguste, sinuoase, de Finlanda
acumulare fluvio-glaciară, cu aspectul unui
rambleu, uneori cu ramificaţii (biöesar-uri),
a căror orientare este conformă cu
deplasarea gheţarilor
 Ele sunt alcătuite din nisipuri,
pietrişuri, blocuri, argile, ajungând până la
200 m în înălţime, 3 km lăţime şi la peste
100 km lungime. Eskers-urile s-au format
prin umplerea cu materiale morenaice a
canalelor şi tunelelor sub şi intraglaciare,
sau prin umplerea unor canale de
suprafaţă, care prin topirea masei de
gheaţă s-au aşezat pe suprafaţa terestră,
indiferent de morfologia ei. Din această
cauză, acestea intersectează interfluvii,
lacuri, văi etc.
Relieful morenelor de fund - Kames-urile
 Kames-urile reprezintă forme pozitive de

relief, alungite şi plate la partea superioară sau
cu aspect de movile care au înălţimi obişnuite
până la 5 - 60 m, diametre ce rar depăşesc 1
km şi versanţi cu pante de 25 - 35 grade.
 Acestea s-au format prin acumularea
materialelor în cuvete lacustre cantonate pe
suprafaţa gheţarilor sau între două mase de
gheaţă, în mod obişnuit în apropierea morenei
frontale.
 Prin topirea gheţii aceste depozite fluvio-
lacustre s-au suprapus reliefului subglaciar
reprezentat în primul rând de morenele de
fund. Terase de kame
 Sunt alcătuite din nisipuri, argile, pietriş
rulat şi chiar materiale mai grosiere cu o kames
stratificaţie torenţială.
 Deltele construite de către cursurile de
apă care debuşau în lacurile supraglaciare sau
marginale, prezentau iniţial la partea
superioară un aspect neted corespunzător
nivelului fostului lac, iar acum apar ca nişte
forme curioase, izolate, denumite kame
deltaice.
Relieful morenelor de fund - Kames-urile şi kettle
 Depunerile rămase între o masă de gheaţă stagnantă şi versantul unei văi constituie terase de kame, ale
căror frunţi abrupte sunt versanţii de contact cu gheaţa.
 La partea superioară a kames-urilor sau chiar pe versanţii acestora pot să apară mici depresiuni (kettle-
holes) produse prin topirea blocurilor reziduale de gheaţă. În mod obişnuit, aceste depresiuni au o formă
circulară, lăţimi de până la 2 km şi adâncimi mai mici de 8 m (sunt şi cazuri când ajung la 50 m adâncime şi 13 km
în diametru).
 Un astfel de peisaj este cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de kettle-and-kame topography
(asocierea micilor depresiuni cu formele pozitive - kames).
Kettle-holes
Bering Glacier - Alaska

Relieful morenelor frontale
 Cele mai spectaculoase sunt morenele terminale sau frontale (terminal sau end moraine =
border moraine) care marchează maximul extensiunii gheţarilor dintr-o anumită regiune.
 De obicei, după dispariţia gheţii, morena terminală apare ca un aliniament de coline vălurite şi
mici depresiuni = sölle (acestea din urmă cantonând adesea lacuri) creându-se o morfologie
specifică cunoscută sub denumirea de knob and kettle topography (topografie de coline şi
depresiuni).
 Morenele terminale tind să aibă o configuraţie arcuită, convexitatea curburii fiind îndreptată în
sensul de deplasare al gheţii, ceea ce indică faptul că aceasta a înaintat sub forma unor lobi, fiecare
cu un front curb.
 Referitor la relieful morenei frontale trebuie menţionat faptul că în morfologia actuală a
Finlandei acesta se păstrează destul de bine, lanţurile de morene fiind denumite aici Salpausselka.
Mai evidente sunt Salpausselka I şi II, iar cel de-al treilea val, care apare mai la nord, apare mai puţin
pregnant în morfologia actuală.
 Şirul de Salpauselka apare astăzi sub forma unor dealuri şi coline izolate, dispuse unele în
continuarea celorlalte. Aceste culmi deluroase au înălţimi medii de 60-80 m, lăţimi de câţiva
kilometri şi lungimi de ordinul sutelor de kilometri. Profilul transversal al acestora este asimetric, în
sensul că versantul dispre gheţar este mai abrupt, iar cel opus mai prelung şi mai domol.
 Între Salpausselka se dezvoltă culoare depresionare cunoscute sub denumirea de pradoline (în
poloneză - pradoliny; în germană - urstromtäler). Pradolinele au fundul plat, străbătute iniţial de
râuri orientate perpendicular pe direcţia de deplasare a gheţii care apoi au fost captate parţial sau
integral astfel încât numai local, cursurile de apă se dezvoltă pe traiectul depresiunii.
Câmpiile fluvio-glaciare
 Acumularea fluvio-glaciară este mai
puternică în zona proglaciară ca urmare a
reducerii puterii de transport a cursurilor de apă
şi datorită prezenţei într-un număr mult mai
mare a lacurilor la marginea maselor de gheaţă.
 La periferia morenei terminale cursurile de
apă construiesc succesiv conuri aluviale,
glacisuri proluviale şi chiar câmpii piemontane,
denumite sandur, sandre (plural, sandar) sau
câmpii fluvio-glaciare (uneori se face distincţia
între sandre-le care iau naştere la periferia
gheţarilor de vale = valley sandar şi cele de la
marginea marilor calote = plain sandar sau
outwash plaine).
 Pe suprafaţa acestor câmpii, râurile îşi
construiesc terase, coborând nivelul pânzei
freatice, contribuind astfel la antrenarea de
către vânt a particulelelor fine, uscate care sunt
depuse la mari distanţe, formând câmpiile de
loess.
 În cadrul câmpiilor de sandre apar adesea
forme depresionare, de formă circulară, ovală
sau neregulată, cu diametre până la 200-300 m
şi adâncimi până la 20 m, cunoscute sub
denumirea de sölle sau zolii.
Rendu Glacier - Alaska
Sistemul morfogenetic periglaciar
Permafrostul
 În limba română, expresia de îngheţ veşnic este

o traducere a cuvântului din limba engleză permafrost
pe care Muller l-a introdus în 1943 ca o abreviere
pentru expresia permanently frozen; de asemenea
poate fi considerat o preluare a termenului francez
pergélisol care, tradus cuvânt cu cuvânt, înseamnă sol
îngheţat permanent.
 Termenul consacrat de literatura ştiinţifică este
însă cel de permafrost, pe care îl vom utiliza şi noi,
referindu-ne la îngheţul veşnic sau solul îngheţat
peren.
 Sinonime: merzlotă (slavă), tjäle (Suedia)
 Prin urmare, permafrostul, aşa cum rezultă din
dicţionarul termenilor consacraţi, este definit pur şi
simplu ca o condiţie termică a solului, a depozitelor în
general, după cum urmează: “o apariţie naturală de
material care are o temperatură medie anuală mai mică
de 0° C cel puţin doi ani consecutiv" (Brown şi Kupsch,
1974). Parţial sau în întregime, conţinutul de umezeală
al solului poate fi îngheţat, ceea ce depinde însă şi de
natura chimică a apei, de presiune, de forţa capilară a
rocilor etc.
 Se consideră că baza permafrostului este
adâncimea la care temperatura creşte (datorită căldurii
interne a Pământului) până la depăşirea punctului de
îngheţ de la suprafaţă.
Permafrostul
 Partea superioară a permafrostului

supusă anual fenomenelor de îngheţ-dezgheţ,
cunoscută sub denumirea de strat activ sau
molisol (sol moale), are o grosime de 1 – 3 m
sau mai mult.
 În masa permafrostului pot apărea
areale neîngheţate denumite zone talik.
Aceste "buzunare" cu apă neîngheţată apar
fie datorită căldurii latente rezultate în urma
trecerii apei din stare lichidă în stare solidă,
fie presiunii criostatice provenită ca efect al
creşterii volumului apei îngheţate.
 Regimul termic, corelat cu alţi factori,
introduce o diferenţiere pregnantă în
răspândirea permafrostului. Astfel s-a stabilit
că:
 la temperaturi medii anuale sub  7° C,
– 8° C este localizată zona permafrostului
continuu;
 între – 3° C şi – 2°C şi – 7° C, – 8°C
este zona permafrostului discontinuu;
 iar la temperaturi mai ridicate, până la –
1°C, – 2°C permafrostul are un caracter
sporadic.
Forme de relief periglaciare
(i) Desenele periglaciare (patterned ground)
Poligoanele
Desene periglaciare (patterned ground)
 Regiunile periglaciare sunt adesea caracterizate de
prezenţa aranjamentelor specifice a materialelor la
suprafaţa terenurilor sub forme geometrice distincte.
Acestea sunt cunoscute, în general, sub denumirea de
desene sau figuri periglaciare (patterned ground) şi includ
forme de tipul poligoanelor, cercurilor, benzilor etc. În
literatura geomorfologică românească toate aceste forme
sunt reunite sub denumirea de soluri poligonale.
 Poligoanele. Se dezvoltă, în general, pe suprafeţe
netede, aproape orizontale.
 Poligoanele sortate sunt conturate de segmente
drepte, alcătuite din pietre, care înconjoară partea centrală
formată din materiale mai fine. Diametrul poligoanelor
variază de la câţiva centimetri până la peste 10 m şi apar
mai mult grupate decât individuale.
 Poligoanele nesortate se diferenţiază de cele sortate
prin următoarele elemente: (i) acestea nu mai sunt
delimitate de fragmente de rocă, ci de o reţea de fisuri care
împrejmuiesc o zonă centrală bombată.; (ii) dimensiunile
sunt considerabil mai mari decât a tipurilor sortate, adesea
depăşind 100 m în diametru; (iii) pot să apară şi pe versanţi
cu o înclinare de până la 31°. Poligoanele nesortate sunt
adesea asociate cu reţelele de pene de gheaţă.
Cercurile
Cercurile.
 Cercurile sortate au o bordură din pietre de formă circulară, iar diametrul acestora poate fi
de la câţiva centimetri până la mai mulţi metri. Ca şi în cazul poligoanelor, mărimea
fragmentelor de rocă este în strânsă corelaţie cu dimensiunea cercului şi descreşte cu
adâncimea. Spre deosebire de poligoane, cercurile pot apărea grupate sau singulare.
 Cercurile nesortate se caracterizează prin absenţa de la periferie a materialelor grosiere,
acestea fiind delimitate, adesea, de vegetaţie care înconjoară partea centrală, alcătuită din
materiale mai fine. Apar izolate sau grupate şi au dimensiuni tipice între 0,5 - 3 m. Se
întâlnesc atât în zonele polare cât şi în cele alpine, prezenţa acestora nefiind limitată doar la
arealul permafrostului.
(Teritoriile de Nord-Vest-Canada)
Forme de relief periglaciare
Reţelele periglaciare (nets)
 Reţele periglaciare (nets). Termenul de Yukon - Canada
"reţea" (nets) a fost introdus de Washburn
(1956) pentru a denumi acele grupuri de
desene priglaciare ale căror "ochiuri" nu
sunt nici circulare, nici poligonale.
 Apar, în general, pe suprafeţe aproape
orizontale. Reţelele sortate constituie tipuri
intermediare ale cercurilor şi poligoanelor
sortate şi au o bordură formată din
elemente mai grosiere care înconjoară
materiale mai fine.
 De asemenea, reţelele nesortate apar
ca forme intermediare între cercurile şi
poligoanele nesortate (nu au periferia
alcătuită din pietre).
 Un tip particular de reţea nesortată cu
"ochiuri" sub forma unor movile acoperite
de vegetaţie îl constituie muşuroaiele
înierbate (earth hummocks – engleză; thufur
– islandeză, marghile – română).
Terasetele (steps)
 Terasetele sortate (terasete
împrejmuite de pietre - stone-
banked terraces; ghirlande de
pietre – stone garlands) au forma
unor trepte, cu o sortare
crescândă a pietrelor care
înconjoară materialele mai fine,
înspre marginea din avale.
Acestea apar, de regulă, grupate.
De obicei, au lăţimi de 1 – 3 m, cu
contururi paralele între ele, iar
lungimea înspre avale în jur de
10 m. În partea dinspre avale a Marion Island
acestor terasete grosimea
materialelor grosiere de la
periferie este mult mai mare Serra da Estrela - Portugalia
formând adevărate taluzuri de
formă convexă.
 Terasetele nesortate (turf-
banked terraces) sunt, de
asemenea, de forma unor trepte,
însă nu mai au marginile
înconjurate de pietre ci de
vegetaţie
Benzile (stripes)
 Benzile (stripes). Sunt aliniamente de
pietre, vegetaţie sau soluri pe versanţi cu o
înclinare mai mare decât în cazul celorlalte
forme.
 Tipurile sortate (solurile striate) sunt
de forma unor benzi de pietre separate de
fâşii cu materiale mai fine sau de vegetaţie
 În general, desenele periglaciare trec
de la una la alta odată cu creşterea pantei,
de la poligoane la reţele sortate sau de la
terasete la benzi.
 Benzile au, de obicei, lăţimi de la
câţiva centimetri la mai mulţi metri.
Lungimea acestora poate să depăşească
uneori 100 m. Ca şi la celelalte tipuri
sortate, pietrele de dimensiuni mari sunt
asociate benzilor cu lungimi şi lăţimi
apreciabile.
 Benzile nesortate constau dintr-o
alternanţă de linii paralele acoperite cu
vegetaţie, separate de unele nude.
(ii) Forme periglaciare asociate permafrostului
(A) Penele de gheaţă
 Originea penelor de gheaţă este foarte controversată, dar se pare că cei mai mulţi adepţi îi are teoria
contracţiei termice.
 Pe scurt, potrivit acestei teorii procesul se desfăşoară astfel: în zona permafrostului, în iernile reci
când şi stratul activ îngheaţă, datorită contracţiei provocate de ger se formează fisuri (crăpături) cu lărgimi
până la 2 – 3 cm şi pe o adâncime, de asemenea, nu prea mare, de câţiva cm; acestea sunt fisuri de
tensiune.
 În timpul dezgheţului stratului activ, aceste fisuri din permafrost sunt umplute cu apă, care la ivirea
gerului îngheaţă, iar solul îngheţat, contractat, nu mai revine la loc, spaţiul respectiv fiind ocupat de
gheaţă. Mai mult, iarna următoare se reînnoieşte tensiunea provocată de îngheţ, fisurile din iarna
precedentă se "redeschid" şi se creează astfel condiţiile pentru mărirea volumului "vânei" de gheaţă ce a
umplut fisura primară, căci la noul dezgheţ al stratului activ (molisolului) se adaugă apă în crăpătura deja
mărită datorită forţelor tensionale ale contracţiei; procesul continuă atâta timp cât permafrostul este în
echilibru.
 Penele de gheaţă nu apar izolat. De regulă se formează reţele de poligoane de pene de gheaţă (ice-
wedge polygons) cu diametrul de la câţiva cm (când dimensiunile penelor sunt mici) la câţiva zeci de
metri; în Canada, Alaska şi Iakuţia s-au întâlnit poligoane cu diametrul de peste 40 m.
 Când permafrostul intră în dezechilibru, respectiv când începe degradarea lui, gheaţa se topeşte şi
crăpătura este umplută cu material mineral (ice-wedge casts).
 La Costineşti, se poate observa în faleză o reţea de micropoligoane formată din depozite ce au mulat
vechile pene de gheaţă. Din cauză că dimensiunile penelor de gheaţă sunt mici, ele au fost denumite şi
franjuri periglaciare.
 Regiunile cele mai propice formării penelor de gheaţă la noi în ţară au fost depresiunile
intracarpatice (îndeosebi cele datorate lanţului vulcanic Căliman–Harghita, Depresiunea Maramureş,
Depresiunea Braşov etc.), unde inversiunile de temperatură au determinat ierni foarte geroase şi în
condiţiile climatului periglaciar, când întreg teritoriul României era inclus în arealul izotermelor anuale
negative.
(B) Pingo
 Pingo sunt movile de formă conică, mai
mult sau mai puţin asimetrice, cu o baza
circulară sau ovală, având diametrul de mai
multe sute de metri şi o înălţime ce ajunge la 50
- 60 m, uneori chiar mai mult.
 Termenul de pingo (ceea ce în limba
eschimoşilor înseamnă formă conică) a fost
introdus pentru prima dată de Porsild în 1938,
după care a fost larg utilizat în literatura
occidentală.
 În literatura rusă se utilizează mai des
termeni precum naledii, bugors, bolguniak sau
hidrolacoliţi (cu dimensiuni mult mai reduse).
 Din punct de vedere genetic se deosebesc
două tipuri de pingo:
 în sistem închis sau tip Mackenzie,
corespund zonelor de agradare a
permafrostului continuu, slab drenate şi deci cu
un exces de umiditate;
 în sistem deschis sau est-groelandez
asociat cu degradarea permafrostului
discontinuu.
(C) Palsas-urile
 Termenul de palsas a fost

introdus în literatura ştiinţifică
după 1910 pentru a indica
formele pozitive (sub formă de
movile circulare sau alungite)
apărute în turbării, ca urmare a
dezvoltării în sol a gheţii de
segregaţie.
 Însă, asemenea forme au
fost observate şi în regiunile
lipsite de un strat de turbă sau
cu unul foarte subţire, de aceea
se pot deosebi palsas minerale
şi organice.
 În concluzie, palsas-urile,
care apar îndeosebi în regiunile
cu permafrost discontinuu, se
diferenţiază de pingo prin
prezenţa cuverturii organice şi
a gheţii de segregaţie în sol.
(D) Termocarstul
 Prin noţiunea de termocarst, introdusă în 1932 de Ermolaev, se înţeleg acele procese de formare,
prin surpare sau coborârea suprafeţei terenului, în general, a unor excavaţii, ca efect al schimbărilor
termice din sol sau al topirii gheţii de la partea superioară a permafrostului. În linii mari, este vorba de
depresiunile ce se formează prin topirea gheţii din sol.
 Pe suprafeţele relativ plane se formează uneori depresiuni denumite termodepresiuni, umplute, în
marea lor majoritate, cu apă în acest caz purtând numele de termolacuri sau lacurile de topire (thaw
lakes). Acestea sunt cele mai răspândite "rezultate" ale termocarstului şi unele dintre cele mai
caracteristice forme din mediul periglaciar. Cele mai multe au mai puţin de 5 m adîncime şi o lăţime care
depăşeşte rar 2 km.
 Termodepresiunile de dimensiuni mai mari (3 - 40 m adâncime şi 100 m - 150 km lăţime) sunt
denumite alas-uri.
 Într-o fază incipientă a degradării permafrostului apar o serie de movile acoperite cu vegetaţie
denumite baidjarakh-uri, înconjurate de porţiuni mai joase care corespund penelor de gheaţă din sol. O
eventuală fuzionare a alas-urilor individuale duce la formarea văilor tip alas care pot să atingă mai mulţi
kilometri lungime. Formele de acest tip sunt caracteristice, mai ales, pentru Iakuţia centrală unde
condiţiile particulare sunt foarte favorabile dezvoltării alas-urilor. Se estimează că în Pleistocen pe circa 40
- 50 % din suprafaţa acestei regiuni peisajul cu alas-urile era predominant.
 Termonişele (thaw slumps) reprezintă cavităţi de formă semicirculară (pe versanţi sunt orientate spre
avale), apărute ca urmare a dezvelirii maselor de gheaţă care sunt supuse apoi dezgheţului.
 Termocircurile (thermocirques) sunt forme la scară mare ale termonişelor care apar atunci când în
procesul de retragere a versanţilor sunt intersectate pene de gheaţă. Prin topirea poligoanelor de pene de
gheaţă poate apărea o reţea de canale liniare sau poligonale (văi) care înconjoară o înălţime centrală.
(iii) Forme periglaciare asociate proceselor de versant
(A) Forme datorate gelifluxiunilor
 Includ terasetele, lobii, "râurile" şi pânzele de solifluxiune. Această mare varietate
de forme, rezultate în urma proceselor de gelifluxiune, se datorează diferenţelor
texturale, umezeală şi de pantă ale versaţilor pe care apar.
 Pânzele de gelifluxiune (gelifluction sheets) apar sub forma unor suprafeţe
aproape netede, cu o pantă redusă (sub 10°), având fruntea sub forma unei trepte mai
puţin evidente decât în cazul teraselor de solifluxiune (gelifluction benches) la care
atinge 20 – 100 cm înălţime.
 Terasetele se prezintă ca trepte cu lungimi de câţiva zeci de metri şi lăţimi de 1 –
1,5 m, rezultate în urma proceselor de gelifluxiune pe versanţi cu o înclinare sub 15°.
 Pe versanţii cu o pantă mai mare (10° – 20°) caracteristici sunt lobii de
gelifluxiune (gelifluction lobes), sub aspectul unor limbi alungite de materiale, cu o
lăţime cuprinsă între 30 – 50 m.
 Pentru formele mult mai alungite se utilizează denumirea de "râuri" de
gelifluxiune (gelifluction streams) a căror frunte, ca şi în cazul lobilor, au o înălţime
cuprinsă între 1 – 6 m, fiind supusă adesea proceselor de eroziune.
 Depozitele de gelifluxiune sunt, în general, slab sortate, însă în anumite situaţii se
poate observa şi o stratificaţie incipientă. Clastele angulare sunt, în mod obişnuit,
orientate cu axa mare paralel cu direcţia mişcării.
(B) Câmpurile de blocuri
 În majoritatea tratatelor de specialitate, formele de acumulare ale gelifractelor sunt reunite sub denumirea
de câmpuri de blocuri (blockfields, în engleză; felsenmeer, în germană), cu toate că termenul original se referă
strict la suprafeţele slab înclinate pentru care mişcările în masă sunt nesemnificative. Washburn, 1973; Ritter,
1982, Summerfield, 1997, consideră că indiferent de poziţia acestor depozite (pe versanţi, la baza acestora sau pe
suprafeţele relativ plane) sau de faptul că sunt ori nu afectate de procesele de mişcare în masă se poate utiliza
denumirea generică de câmpuri de blocuri.
 Gelifractele rezultate prin dezagregarea rocilor în urma acţiunii îngheţ-dezgheţului sunt antrenate în
mişcare, cu viteze diferite, în funcţie de panta terenurilor.
 Astfel, deplasările pot fi lente, "piatră cu piatră", fenomen cunoscut sub denumirea de rock-creep;
 sau pot fi violente, prin rostogolire, însă tot "piatră cu piatră". Rezultatul final al acestor procese de
deplasare se concretizează printr-o mare varietate de forme de acumulare pe versanţi sau la baza acestora,
cunoscute sub denumirea de versanţi de blocuri, râuri de pietre, câmpuri de blocuri, conuri sau trene de
grohotiş, pânze de grohotiş etc.
 Atunci când versanţii sunt acoperiţi în proporţie de cel puţin 50 % cu blocuri colţuroase cu dimensiuni
cuprinse între 1 şi 3 m (sau chiar mai mari), se vorbeşte de aşa-numiţii versanţi de blocuri (block slopes).
 În cazul râurilor sau torenţilor de pietre, materialele dezagregate se concentrează de-a lungul unor
aliniamente longitudinale sau jgheaburi umplute în totalitate, fiind caracteristice, la fel ca şi prima categorie,
versanţilor mai puţin înclinaţi (5° – 6°).
 În unele situaţii, ca urmarea a densităţii crescute a râurilor de pietre, versantul capătă aspectul unor
panglici de gelifracte, dispuse aproape paralel.
 Fragmentele de rocă, de mari dimensiuni, care se deplasează lent şi intermitent pe versanţii cu o înclinare
redusă, poartă denumirea de blocuri glisante.
 Acumulările de fragmente colţuroase de roci de la baza versanţilor poartă denumirea de grohotişuri. De
regulă, blocurile cele mai mari sunt dispuse la partea inferioară a acumulărilor, iar cele mai fine spre partea
superioară şi mai ales către partea centrală ca urmare a proceselor de fragmentare şi resortare ulterioare.
(C) Gheţarii de pietre (rock glaciers)
 Reprezintă acumulări de fragmente de rocă colţuroasă
(care pot depăşi diametre de 3 m), în amestec cu gheaţă şi
zăpadă şi se aseamănă ca formă cu gheţarii de mici
dimensiuni.
 În mod obişnuit, gheţarii de pietre se pot clasifica în
funcţie de două criterii:
 după aspectul în plan se disting gheţari de pietre sub
formă de limbă şi de tip lobat;
 prezenţa sau absenţa gheţii în interiorul masei de
gelifracte permite separarea în două grupe: gheţari de pietre
activi şi inactivi (fosili).
 Gheţarii de pietre sub formă de limbă sunt dispuşi pe
văi, ale căror obârşii sunt reprezentate de fostele circuri
glaciare, de unde şi forma externă asemănătoare cu a
gheţarilor de vale propriu-zişi.
 În schimb, cei de formă lobată sunt mult mai scurţi, dar
cu o extindere mai mare în suprafaţă şi se dezvoltă pe
versanţii care prezintă abrupturi furnizoare de materiale în
partea superioară.
 Gheţarii de pietre din prima categorie au lungimi de la
câteva sute de metri până la peste 1 km, iar lăţimile variază în
funcţie de cele ale văii pe care se canalizează (mai ales în
partea superioară, pentru că în partea inferioară se răsfiră pe
mai multe zeci de metri).
 Gheţarii de pietre activi se întâlnesc în regiunile polare
şi subpolare precum şi în munţii înalţi de la latitudini medii.
 Gheţarii de pietre inactivi sau fosili au o răspândire
mare în actualele regiuni temperate care au funcţionat în
trecut ca zone periglaciare (de exemplu, în Carpaţi au
funcţionat în Pleistocen între 1500 - 1800 m altitudine).
(D) Depozitele de versant stratificate
Sunt rezultatul conjugării acţiunii proceselor de gelifracţie, gelifluxiune, fluvio-denudaţionale (curgere în
suprafaţă, şiroire) şi uneori a celor eoliene. În această categorie se includ grézes-litées-urile şi depozitele de versant
ritmic stratificate (litage periodique).
 Grézes-litées-urile sau rostogolirile ordonate apar la baza versanţilor cu înclinare mică, fiind formate dintr-o
succesiune de strate mai fine cu unele mai grosiere, cel mai adesea cimentate (pentru stratele mai grosiere fracţiunile
mai mici de 0,5 mm deţin o pondere foarte mică). Grosimea unui astfel de strat variază de la câţiva centimetri la 20 - 25
cm, variaţiile apărând dinspre partea din amonte înspre cea din aval. Aria sursă a materialelor componente ale grézes-
litées-urilor o constituie, în majoritatea cazurilor, substraturile calcaroase (de aceea, cele mai tipice forme sunt alcătuite
din nisipuri calcaroase), însă şi o întreagă altă gamă de roci pot sta la originea particulelor care alcătuiesc aceste
depozite, În ceea ce priveşte geneza acestor depozite, cel mai adesea, sunt invocate două ipoteze: (i) ipoteza crionivală
- conform căreia punerea în loc a stratelor succesive (cicloteme) se datorează şiroirilor pe un substrat îngheţat care apar
după topirea zăpezii. Alternanţa de strate cu granulometrie mai fină sau mai grosieră constituie rezultatul aportului
diferenţiat; (ii) ipoteza acţiunii conjugate a proceselor de gelifluxiune şi a celor de scurgere - benzile cu materiale mai
fine sunt opera gelifluxiunilor care apar după dezgheţul părţii superficiale ale solului. Partea superioară a stratelor cu o
granulometrie mai fină poate fi îmbogăţită cu materiale argiloase prin şiroire. Stratele mai grosiere se formează prin
spălarea şi evacuarea de către apele de şiroire a particulelor cele mai mici de la partea superioară a benzilor mai fine.
 Depozitele de versant ritmic stratificate (litage periodique) se deosebesc de grézes-litées- uri prin faptul că sunt
mult mai grosiere şi necimentate. Iau naştere la baza versanţilor văilor în condiţiile unui permafrost foarte aproape de
suprafaţă, situaţie în care materialele recent acumulate sunt protejate împotriva îndepărtării totale prin ablaţie. Formarea
acestor depozite este pusă pe seama gelifluxiunilor, a scurgerilor în suprafaţă şi a vântului. În multe cazuri apar ca
adevărate glacisuri de acumulare, alcătuite din strate etajate cu o regularitate mai mare sau mai mică.
(E) Forme crionivale
 La baza abrupturilor se acumulează
întotdeauna mai multă zăpadă care se menţine un
timp mai îndelungat;
 aceasta, prin îngheţare, se comportă ca o
suprafaţă de gheaţă veritabilă care înlesneşte
alunecarea gelifractelor care se desprind din abrupt
ca urmare a variaţiilor de temperatură.
 Gelifractele se acumulează la prima schimbare
de pantă unde covorul de zăpadă este discontinuu şi
se formează un "val" de depozite, asemenea unor
morene glaciare. Suprafaţa aflată sub zăpadă rămâne
practic neutră din punct de vedere al dinamicii şi
între abruptul de gelifracţie şi acumularea de
grohotişuri se formează o excavaţie asimetrică
(versantul dinspre abrupt este mai lung), constituind
o formă denumită nişă de nivaţie (scochină).
 Grohotişurile acumulate la partea inferioară a
nişei nivale au forma unor adevărate arcuri de cerc,
care, văzute în plan, se aseamănă cu nişte potcoave,
de unde şi denumirea de potcoave nivale (morene
nivale).
 Într-o fază avansată de evoluţie a acumulărilor
de grohotiş şi de stagnare multianuală a zăpezii, are
loc şi o deplasare a masei depozitelor sub efectul
mişcării zăpezii prin aşa-numitul fenomen de
deplasare lentă sau snow-creep.
(iv) Forme periglaciare poligenetice
Terasele de crioplanaţie şi criopedimentele
 Terasele de crioplanaţie (cunoscute sub denumirea de terase de altiplanaţie sau terase goletz) sunt
suprafeţe cu înclinări mici (câteva grade) care apar pe culmile montane sau la partea superioară a
versanţilor ca urmare a retragerii abrupturilor, în principal, datorită proceselor de îngheţ-dezgheţ.
 Criopedimentele sunt forme similare dar, care se dezvoltă la baza versanţilor.
 În apariţia acestor forme un rol de bază îl joacă petrografia şi structura depozitelor constituiente ale
versanţilor, prin faptul că cele mai tipice terase se dezvoltă acolo unde apar alternanţe de roci cu grad de
gelivitate diferit sau în zonele în care stratele sunt aproape orizontale. Podurile acestor terase pot avea
lăţimi de la 10 m la 2 km, în unele cazuri chiar peste 10 km.
 Frontul sau taluzul are înălţimi de până la peste 70 m şi o înclinare de 30° sau mai mult acolo unde
sunt acoperite cu gelifracte şi aproape de 90° unde este expusă roca in situ. Terasele pot fi acoperite de o
cuvertură groasă de gelifracte sau pe suprafaţa lor pot să apară cercuri, poligoane de pietre etc.
 În evoluţia acestor forme se pot distinge mai multe stadii (fig.): conform modelului prezentat în
această figură, dezvoltarea teraselor de crioplanaţie începe prin apariţia unor nişe de nivaţie sau a unor
mici trepte asociate zonelor de acumulare a zăpezii. Procesele de nivaţie în combinaţie cu cele de îngheţ-
dezgheţ contribuie la retragerea abrupturilor nişelor, materialele rezultate fiind transportate de la baza
acestora prin intermediul gelifluxiunilor şi a scurgerilor în suprafaţă. Retragerea continuă a abrupturilor pe
toate laturile va duce la detaşarea unor martori de eroziune, pe fondul unor suprafeţe slab înclinate.
 Criopedimentele se dezvoltă, probabil, prin aceleaşi mecanisme, cu excepţia că în acest caz
scurgerea în suprafaţă deţine un rol mult mai mare în transportul gelifractelor decât gelifluxiunile.
 Un model asemănător prezintă şi Ichim (1973) în Munţii Călimani, în zona platourilor Rătitiş şi
Drăguş.
(iv) Forme periglaciare poligenetice
Terasele de crioplanaţie şi criopedimentele
 Stadiile de dezvoltare a teraselor
de crioplanaţie în roci rezistente la
eroziune: (A) - suprafaţa iniţială;
(B) - formarea nişelor de nivaţie;
(C) - iniţierea formării teraselor de
crioplanaţie; (D) - stadiul de
maturitate în dezvolarea teraselor
de crioplanaţie; (E) - stadiul iniţial
de formare a suprafeţelor de
crioplanaţie; (F) - martori de
eroziune pe suprafeţele de
crioplanaţie. Săgeţile indică
sensul de modificare al
suprafeţelor (Summerfield, 1997).
SISTEMUL MORFOGENETIC EOLIAN
Noţiuni generale
 Totalitatea proceselor şi formelor de relief determinate de către vânt constituie sistemul morfogenetic eolian.
 Deşi acţiunea vântului este mai puţin importantă decât apa pentru modelarea reliefului, iar în unele regiuni ale
globului vântul este un agent geomorfologic abia perceptibil, în zonele lipsite de vegetaţie el are efecte semnificative.
 Cele mai importante asemenea zone sunt regiunile aride ale lumii, dar şi zonele de ţărmuri, terenurile nude (în
special unde măsurile de protecţie a solului sunt slabe) şi în câmpiile fluviale cu albii în migrare, în special în jurul
marginilor gheţarilor şi calotelor glaciare. În asemenea medii procesele eoliane pot juca un rol important în evoluţia
reliefului, iar în marile deşerturi ale lumii vântul este cel mai important agent geomorfologic.
 Deoarece cea mai importantă parte a reliefului creat de vânt se află în deşerturile fierbinţi ale lumii, ne vom ocupa
în mod special de acestea.
Relieful de eroziune eoliană
Eroziunea eoliană – deflaţia şi coraziunea
 Eroziunea eoliană se caracterizează prin
două principale procese: deflaţia şi coraziunea. Furtuni de praf – Arabia Saudită
 Deflaţia este acţiunea de spulberare şi
sortare a particulelor de la suprafaţa terenurilor
cauzată de vânt. Deşerturile fierbinţi ale lumii sunt
o sursă majoră de praf atmosferic. Se estimează că
între 130 şi 800 megatone de material este
spulberat anual de pe continente prin deflaţie, iar
Sahara contribuie singură cu 60 - 200 megatone de
praf. Deflaţia este un proces concentrat spaţial şi
temporar. Chiar în regiunile aride el este restrâns
la zone de favorabilitate. O mare parte din
materialul deflat în fiecare an este transportat în
timpul marilor furtuni de praf care de obicei ţin
câteva zile.
 Coraziunea sau abraziunea eoliană este
acţiunea de lovire a rocilor sau ale altor suprafeţe
de particulele transportate de vânt. Ea se resimte
mai ales în vecinătatea solului, deoarece
încărcătura de nisip este aici maximă. La peste 2 m
de suprafaţă coraziunea devenind aproape nulă.
(A) Forme de eroziune datorate deflaţiei – Pavajul de deflaţie
 O mare parte a deşerturilor este acoperită de aşa-numitul

pavaj de deflaţie, format din elemente de rocă mai grosiere care
depăşesc competenţa vântului şi rămân astfel pe loc.
(A) Forme de eroziune datorate deflaţiei – Pavajul de deflaţie
 Asemenea întinderi spulberate de vânt poartă
în Sahara numele de reg;
 în Australia numele de giber plains. Cele mai
tipice ocupă vechi câmpii fluviale acoperite cu o
pătură subţire de nisipuri grosiere sau pietrişuri,
care cu timpul sunt lustruite şi acoperite de o
pojghiţă superficială de oxizi de fier sau magneziu
(patină deşertică).
 Tot în categoria pavajelor de deflaţie pot fi
încadrate şi unele forme oarecum asemănătoare
reg-urilor, cum ar fi:
 sai-urile din deşertul Tarin, care corespund
unor câmpii piemontane formate din pietrişuri
grosiere, lustruite de vânt şi din care materialul fin
a fost spulberat; Patina deşertului
 hamadele din Sahara, vechi suprafeţe de
eroziune sau platouri structurale de pe care
deflaţia spulberă cuvertura de sfărâmături fine,
rămănând doar un pavaj de pietriş grosier;
 serir - urile din platourile calcaroare ale
deşertului Libiei.
(B) Forme de eroziune datorate coraziunii – Microforme
 O trăsătură caracteristică suprafeţei deşerturilor

de piatră este prezenţa unor pietre numite ventifacte, care
variază în dimensiune de la pietriş la blocuri.
 Ventifactele au două caracteristici comune: prima,
suprafaţa lor este faţetată şi, a doua, acestea sunt
şlefuite. Bucăţile de rocă, prea grele pentru a fi mişcate
de vânt, sunt polizate pe direcţia vântului în unghiuri de
30 – 60°.
 Ventifactele pot avea o faţetă, două sau mai multe.
O categorie obişnuită în Sahara are trei faţete şi se
numeşte dreikanter (din cuvîntul german: trei feţe).
Coraziunea a mai multor faţete ar indica faptul că au
existat mai multe direcţii ale vântului. Or, studiile
experimentale au arătat că ventifactele pot fi formate în
principal de vânturile unidirecţionale. În acest caz
coraziunea are loc simultan pe toate feţele, pe măsură ce Formarea
ventifactelor
particulele de praf sunt transportate în vârtejuri în direcţia
curgerii. Ventifactele sunt apoi rostogolite într-o nouă
poziţie şi procesul de şlefuire are loc pe altă faţetă.
 Eroziunea eoliană selectivă produce şi o altă gamă
de microforme. Pe suprafeţele de rocă expusă se pot
forma mici scobituri, caneluri, unele în formă de fagure
etc; asemenea microforme se produc printr-un fel de
sfredelire, executată de vârtejurile de aer încărcat cu
material abraziv dur. Pe de altă parte este dificil de a fi
puse numai pe seama eroziunii eoliene, deoarece şi apa
curgătoare sau meteorizarea chimică pot produce
asemenea forme.
(B) Forme de eroziune datorate coraziunii şi deflaţiei – Mezoforme
 În această categorie sunt o varietate de forme Mojave - SUA

canelurate şi microdepresiuni cu dimensiuni de zeci până
Yardanguri
la sute de metri.
 Cele mai caracteristice sunt yardangurile, nişte
şănţuleţe alungite în direcţia vântului, cu curbe
aerodinamice, despărţite de creste instabile. Adâncimea
acestora este sub 10 m, de regulă, 2 - 3 m, iar lungimea
lor de 100 m şi chiar peste. Păstrarea în relief a crestelor
se datoreşte mai ales fixării argilei de către smocurile de
iarbă şi tufele rare. Yardangurile sunt frecvente în argilele
uscate, deoarece rezistenţa lor la acţiunea abrazivă a
grăunţelor de nisip este mică. Sunt tipice în pustiurile din
Asia Centrală.
 Asemenea şănţuleţe se întâlnesc şi pe crestele din
gips din deşertul Libiei (unde se numesc djef-djef) sau în
vestul Egiptului în granite şi cuarţite extrem de rezistente.
 Similare yardangurilor ca scară de mărime sunt o Depresiunea Turpan - China
serie de microdepresiuni, formate în regiuni deşertice cu
relief de mică altitudine. Acestea au o varietate de nume
locale dar toate s-au format ca microdepresiuni de
deflaţie. Ele variază de la mai puţin de 1 m adîncime şi
câţiva metri lăţime, până la forme mari care gradat trec
spre macroforme de eroziune eoliană.
 Coraziunea şi deflaţia în asociaţie cu dezagregarea
atacă cu precădere straturile de roci friabile, formaţiunile
mai dure rămânând tot mai proeminente. Apar astfel
creste, ciuperci eoliene, stâlpi. Când baza ciupercilor este
subţiată şi apoi ruptă, partea superioară rămâne câtva
timp sub forma unor pietre oscilante.
(B) Forme de eroziune datorate coraziunii şi deflaţiei – Macroforme
 Bazinele sunt forme de relief de la câţiva metri adâncime şi
peste 100 m lăţime. Exemple sunt pans-urile din Africa de Sud, Fuldji între dune parabolice - Namib
forme depresionare mari, cu adâncimi de peste 100 m şi lăţimi de
peste 100 km.
 Depresiunile mai mici sunt formate datorită deflaţiei locale,
orientată în lungul liniilor de drenaj, în timp ce altele sunt localizate
între dune. Cele mai cunoscute forme de acest tip sunt fuldji, vadi
şi depresiunile de coraziune şi deflaţie.
 Fuldji sunt adâncituri de formă ovală ce seamănă cu urma
uriaşă a unei copite de cal. În pustiul Arabiei aceste excavaţii sunt
mai adâncite în partea frontală (concavă), situată în direcţia
vântului.
 Vadi sunt culoare alungite care se întind pe o lungime de
câţiva kilometri, amintind albiile unor râuri. Prin acţiunea de
coraziune şi deflaţie, versantul care stă în calea vînturilor
dominante este mai abrupt, în timp ce în partea opusă are o pantă
domoală, permiţând chiar unele acumulări incipiente de nisip.
 Depresiunile de coraziune şi deflaţie sunt bazine
depresionare foarte mari mult mai complexe ca origine. Unele par
să fie de origine tectonică, dar deflaţia este cea care le menţine ca
formă depresionară. Cea mai remarcabilă concentrare de mari
bazine depresionare se află în Egipt unde acoperă mai mult de 70
000 km2 şi au o adâncime medie de 250 m. Aici se află depresiunea
Qattara, cel mai adânc bazin, care atinge o adâncime de 134 m sub
nivelul mării şi un volum de 3200 km3.
Relieful de acumulare eoliană
Ridurile
 Cele mai importante forme de relief asociate cu
procesele eoliene sunt cele de acumulare. Majoritatea
acumulărilor eoliene se suprapun pe amplasamentul unor
pânze aluviale depuse în perioadele pluviale ale
Cuaternarului.
 Ele ocupă mari zone numite mări de nisip (sau erg-
uri în Sahara), caracterizate prin asamblaje de forme care
dau suprafeţei terenului aspectul asemănător undelor.
 Cercetările au arătat că există o ierarhie a formelor
de acumulare eoliană pe clase de dimeniuni ce constă din
riduri, dune şi megadune sau draa. Ierarhizarea este în
relaţie strânsă cu granulometria nisipului care intră în
componenţa formelor de acumulare eoliană, nisipurile
grosiere dau cele mai mari forme de acumulare din
fiecare categorie. Nu există limite clare de separare
dimensională a tipurilor geometrice, în special pentru cele
de dimensiuni mici.
 Ridurile
 Ridurile variază în amplitudine de la 0,1 cm la 100
cm şi sunt spaţiate de regulă la 20 m. Ele sunt asimetrice
în secţiune transversală, cu pante în jur de 10° pe faţa
expusă vântului şi de 30 – 35° pe faţa de sub vânt. După
modelul lui Bagnold (1941), ele se dezvoltă pornind de la
neregularităţi foarte mici pe suprafaţa nisipului printr-o
combinaţie de creep de suprafaţă (târâre) şi saltaţie
Dunele
 Dintre toate formele de relief caracteristice

deşerturilor, dunele au primit cea mai importantă atenţie
din partea oamenilor de ştiinţă.
 Pentru ca o dună să se formeze trebuie mai întâi să
se acumuleze o cantitate de nisip.
 Aceasta se adună acolo unde viteza vântului se
reduce, fie datorită neregularităţii terenului, fie
instabilităţii primare a dinamicii aerului.
 Dunele ating un profil caracteristic de echilibru care
poate fi împărţit în trei componente: panta de eroziune
sau panta dinspre vânt, creasta şi panta de acumulare
sau panta de sub vânt. Măsurătorile au arătat că panta de
eroziune variază între 10 şi 15° şi este în contrast cu
panta de acumulare unde nisipul se află în apropierea
unghiului de repaus, între 30 – 35°.
 Creasta, zona de separare între eroziune şi
depunere pe o dună, este de obicei convexă, dar pe
dunele foarte mari convexitatea poate dispare.
 Nisipul erodat de pe panta dinspre vânt se
acumulează pe panta de sub vânt, astfel că dunele se
mişcă în direcţia vînturilor dominante.
 Ratele de deplasare a dunelor depind de tipul şi
dimensiunea dunelor şi de frecvenţa şi forţa vînturilor.
Tipice sunt rate de 10 - 20 m/an.
Dunele – (A) Dunele libere
 Dunele se împart în două mari categorii: dunele
libere, care sunt în funcţie directă de viteza vânturilor
şi dunele constrânse, care sunt împiedicate de diferite
obstacole să se dezvolte (vegetaţie, bariere
topografice etc).
 (A) Dunele libere
 Cuprind: dune transversale, dune liniare, dune
răsturnate.
 (i) Dunele cu o singură orientare a pantei de
acumulare (panta de sub vânt) sunt asociate cu
vânturile unidirecţionale. Axele lor sunt orientate
normal faţă de vântul dominant, de aceea sunt grupate
în categoria formelor transversale În această categorie Dune transversale
intră:
 dunele transversale simple, dunele cu creste
barcanoide, alcătuite din dune asemănătoare
barcanelor, unite de-a lungul unor aliniamente şi
barcanele simple.
 (ii) Formele extrem de alungite cu două, mai
multe sau mai puţine pante de acumulare aflate în
sensuri opuse sunt numite dune liniare (sau
longitudinale). În contrast cu dunele transversale,
transportul de nisip este paralel la linia de creastă. Nu
există o unitate de opinii privind originea dunelor
liniare, dar cei mai mulţi cercetători consideră că ele se
dezvoltă acolo unde există două vânturi dominante
convergente oblic. Dunele liniare pot atinge lungimi de
zeci de kilometri şi ele se pot uni formând joncţiuni în
formă de Y. Dune longitudinale
Dunele – (A) Dunele libere
 (iii) Dunele sub formă de

stea sunt atribuite vânturilor
puternice ce bat din mai multe
direcţii diferite în timpul unui
ciclu anual
 au o varietate de nume, dar
de obicei ele sunt numite dune
sub formă de stea.
Dunele – (B) Dunele constrânse
 O altă varietate de dune sunt în relaţie cu
vegetaţia, barierele topografice sau localizarea surselor
de nisip.
 În acumulările de nisip care au fost stabilizate de
vegetaţie, dacă apar o serie de perturbări care
îndepărtează vegetaţia atunci se pot forma
microdepresiuni de tip crater (blowout). Acestea au
formă circulară sau eliptică, de obicei de numai câţiva
metri şi s-au format prin deflaţia nisipului.
 Dacă deflaţia este intensă, depresiunile devin mai
mari, asemănătoare dunelor parabolice, dar cu orientare
inversă faţă de vântul dominant.
 Lunetele se formează pe suprafaţa pans-urilor,
depresiunilor lacustre sărăturate şi de-a lungul lagunelor
mareice şi sunt alcătuite din particule de argilă şi sare.
Periodic sărurile şi argilele uscate sunt transportate
până întâlnesc vegetaţie.
 Tufişurile izolate şi pâlcuri de vegetaţie în deşert
generează acumulări de nisip care sunt cunoscute sub
numele de dune - crâng sau nebka.
 Topografia poate afecta curgerea aerului prin
reducerea vitezei vântului şi crearea de vârtejuri.
formându-se dune în faţa obstacolului sau dune sub
vânt.
 Când vântul întâlneşte o pantă abruptă, înaltă se
poate forma un mare şi puternic vârtej, care generează
aşa-numitele dune ecou, adiacente abruptului. Ele se
extind uneori pe mai mulţi kilometri. Forme uriaşe de
peste 400 m înălţime au fost întâlnite în Algeria.
SISTEMUL MORFOGENETIC MARIN
Mediul costier
 În cadrul bazinelor oceanice şi marine se pot distinge mai multe regiuni

morfohidrografice:
 regiunea litorală (sau costieră);
 platforma continentală;
 povârnişul continental;
 regiunea abisală.
Mediul costier
 Regiunea litorală constituie limita dintre uscat şi mare, supusă în general acţiunii valurilor şi curenţilor marini, reprezentând circa
0,4 % din suprafaţa totală a oceanului.
 Datorită imensei energii pe care o posedă apa Oceanului Planetar, relieful regiunilor costiere se află într-o rapidă şi spectaculoasă
modificare.
 Regiunea litorală include atât zona cu ape puţin adânci, unde prin intermediul valurilor sunt transportate cantităţi importante de
sedimente, cât şi zona dinspre uscat (plajele, falezele şi cordoanele litorale) care este afectată direct sau indirect de acţiunea valurilor,
mareelor şi curenţilor.
 În timp ce termenul de ţărm sau zonă litorală se referă la zona aflată, permanent sau ocazional, sub acţiunea valurilor, cel de mediu
costier înglobează şi o fâşie de uscat de mai mulţi kilometri, asupra căreia se exercită indirect influenţa mării prin: brize, umiditate mai
ridicată, amplitudine termică mai redusă, ionizarea aerului, activizarea scurgerilor subterane etc.
Agenţi şi procese de modelare a regiunilor costiere
Valurile
 Principalul agent de
modelare a regiunilor
costiere este reprezentat de
apa mărilor şi oceanelor,
prin formele specifice de
mişcare: valuri, maree şi
curenţi. În afara acestora, în
schimbarea fizionomiei
zonelor litorale contribuie şi
unele procese fizice,
chimice şi biologice,
determinate de alţi agenţi,
dar care au însă un rol
secundar.
Agenţi şi procese de modelare a regiunilor costiere
Procese de eroziune (abraziune)
 Eroziunea rocilor in situ care intră în alcătuirea
regiunilor costiere este provocată, în principal, de acţiunea
combinată a trei tipuri de procese, şi anume: procese
mecanice datorate valurilor şi curenţilor, fizico-chimice (de
meteorizaţie) şi procese determinate de acţiuni biologice.
Acestora li se adaugă, în funcţie de climatul specific
anumitor regiuni costiere şi procese de deplasare în masă,
fluviale, glaciare şi eoliene etc.
Procese mecanice datorate valurilor şi curenţilor
 Pentru cea mai mare parte dintre zonele litorale,
valurile constituie principalul agent de eroziune însă,
rezultatul acţiunii lor este diferit, în funcţie de:
 caracteristicile şi energia acestora;
 de natura rocilor asupra cărora acţionează;
 intensitatea procesele de eroziune exercitate de către
valuri şi curenţi este în relaţie directă cu adâncimea apei de
la baza falezelor;
 acţiunea mecanică a valurilor este mult mai eficace în
zonele în care acumulările de materiale de la baza falezelor
sunt reduse şi acolo unde promontoriile, în jurul cărora se
concentrează energia cea mai mare, deţin o pondere mare.
 Modul de acţiune al valurilor şi curenţilor asupra
ţărmului se realizează sub diverse forme: şocul (izbirea),
compresia aerului din cavităţi cu dezvoltarea unei anumite
presiuni hidrostatice, aspirarea, "bombardarea" cu pietriş şi
nisip etc., rezultatul final constituindu-l eroziunea zonei
litorale, fenomen cunoscut sub denumirea de abraziune
marină. Eficacitatea erozivă a valurilor este sporită prin
antrenarea nisipului şi a pietrişului care sunt aruncate cu
putere asupra ţărmurilor exercitând un fel de "mitraliere" a
rocilor (Tufescu, 1966).
Relieful de abraziune
Falezele
 Falezele reprezintă abrupturi care marchează contactul între uscat
şi mare, fiind create de acţiunea mării în asociaţie cu procesele
subaeriene. În cazul falezelor, procesele de eroziune le predomină pe
cele de acumulare iar capacitatea de transport a valurilor şi curenţilor
depăşeşte aportul de materiale. Înălţimea (de la câţiva metri până la
sute de metri) şi înclinarea acestora variază în funcţie de relieful
major pe seama căruia se dezvoltă şi de natura rocilor constituiente.
Falezele
 La baza falezelor propriu-zise, apa are

adâncimi mici care favorizează spargerea valurilor,
rezultatul fiind apariţia firidelor, mai mult sau mai
puţin dezvoltate, (surplombe, nişe de abraziune)
datorate eroziunii bazale şi care conduc la
prăbuşirea stratelor de deasupra.
 Firide bine dezvoltate sunt caracteristice
regiunilor costiere situate în zona tropicelor,
acestea datorându-se mai degrabă meteorizaţiei la
nivelul stratului de apă, decât abraziunii marine.
 Slaba dezvoltare a firidelor de la baza
falezelor situate dincolo de tropice este pusă pe
seama ecartului mare de înălţime al mareelor
datorită căruia atacul valurilor nu este concentrat
pe o suprafaţă restrânsă.
 Etapele de evoluţie a falezelor (şi de
extindere a platformelor de abraziune) pot fi
sintetizate astfel:
 adâncire la bază;
 prăbuşire;
 transferul materialelor;
 adâncirea în noul abrupt al falezei.
Falezele
 Forma falezelor grefate pe roci rezistente depinde de prezenţa aşa-numitor "planuri de

slăbiciune" (stratificaţie, sisteme de fisuri şi fracturi) care sunt "exploatate" de către procesele de
eroziune conducând la apariţia unor cavităţi, arcuri naturale (portaluri), grote de vânt (blowholes)
etc.
 Prin retragerea falezelor înalte se ajunge la decapitarea liniilor de drenaj fluviale, formându-se
văile suspendate (hanging valley).
Platformele de abraziune
 Platformele de abraziune reprezintă părţi ale platformelor continentale modelate de apele
marine, a căror dezvoltare este direct legată de retragerea falezelor.
 Acestea au o suprafaţă aproape netedă, uşor convexă, slab înclinată (în mod obişnuit în jur de
1°) având limita dinspre mare fie tranşantă (taluz abrupt în apa adâncă), fie se continuă lin până la
aproximativ 10 m sub nivelul apei.
 Pe întinsul lor se suprapun adesea resturi ale falezei aflate în retragere (arcuri, coloane, martori
mai duri scoşi în evidenţă prin eroziune selectivă etc.) sau acumulări de materiale (fie din faleze, fie
aduse de râuri).
 La ţărmurile cu maree mici, platformele cu o pantă mică nu se pot lărgi mai mult de aproximativ
500 m, din cauză că partea submersă poate fi sub baza valurilor, astfel încât abraziunea nu se mai
produce.
 Acolo unde ecartul de variaţie al mareelor este de cca. 5 m, platformele nu pot să se extindă
mai mult de 800 m.
 Platforme cu au o lăţime mai mare decât aceasta pot apărea numai printr-o submersie
progresivă sau au o istorie foarte complexă a eroziunii, mai multe procese aducându-şi aportul la
formarea lor.
 În această categorie se încadrează strandflat-urile de pe coastele Norvegiei, Groenlandei,
Insulei Spitzbergen. Strandflat-urile depăşesc uneori 64 km lăţime, în condiţiile în care multe zone în
care se dezvoltă acestea suferă încă ridicări izostatice. Este clar că ele nu s-au format numai în
perioada actuală (postglaciar). Ipoteza formării acestora include eroziunea glaciară, meteorizaţia
periglaciară puternică, abraziunea marină şi transportul de către valuri şi curenţi a materialelor, pe
parcursul mai multor perioade glaciare cu creşteri şi descreşteri ale nivelului mării.
(A) Plajele
 Plajele reprezintă acumulări de nisip şi/sau pietriş amestecate cu resturi de cochilii, care însoţesc
îndeosebi ţărmurile joase, cu ape puţin adânci, având o dezvoltare mai mare în zonele adăpostite.
 Se pot forma şi la baza unor faleze continuate cu platforme de abraziune slab înclinate însă, în acest caz
având aspectul unor fâşii înguste şi paralele cu ţărmul.
 Din punct de vedere granulometric, în compoziţia plajelor pot intra materiale de diferite dimensiuni - de la
nisip fin la blocuri - însă, marea majoritate sunt alcătuite din nisip sau pietriş, celelalte clase fiind destul de slab
reprezentate. Parţial, se poate face o analogie între litologia locală şi granulometria depozitelor de plajă însă, mai
greu de explicat ar fi prezenţa într-un număr mai mare a celor alcătuite din pietrişuri la latitudini medii şi mari şi a
celor din nisipuri formate de-a lungul coastelor cuprinse între tropice.
 Sub aspect mineralogic s-a constatat, de asemenea, că factorul de control primordial este reprezentat tot
de aria sursă a materialelor de plajă. Cu toate că la marea majoritate a plajelor în alcătuirea depozitelor
predomină particulele de cuarţ, în unele zone, unde nisipul derivă din roci vulcanice (de exemplu, Hawai, Noua
Zeelandă etc.) ponderea principală o deţin minerale feromagneziene. Ca urmare, materialele de plajă vor avea o
culoare gri spre negru acolo unde predomină mineralele feromagneziene şi galbenă spre alb, unde cuarţul,
debrisul organic (cochilii, corali etc.) au o proporţie mare.
 În consecinţă putem întâlni:
 Plaje din nisip;
 Plaje din pietrişuri;
 În anumite condiţii sedimentele se pot cimenta prin precipitarea carbonatului de calciu, dând naştere la
plaje în rocă (beach-rock). Acest tip de plajă este întâlnit adesea în zonele tropicale, unde carbonatul de calciu (în
principal din pânza freatică) precipită ca urmare a ratei înalte a evaporaţiei.
(A) Plajele – Forma profilului
 Forma profilului plajei este determinată, în primul rând, de granulometria materialelor
constituiente, de tipul mareelor şi de caracteristicile valurilor.
 Profilul plajei nu este static, ci suferă anumite schimbări în timp, cele mai
semnificative dintre acestea fiind înregistrate pe ţărmurile situate la latitudini medii, acolo
unde valurile de furtună au o frecvenţă mai mare, înregistrându-se un ciclu anual de
eroziune şi unul de acumulare.
 Astfel, în sezonul de vară, datorită predominării valurilor de hulă (swell waves) are loc
o fază de construcţie a plajei, cu dezvoltarea bermei aproape de nivelul maxim al jetului de
resacă. Materialele folosite la construcţia bermei provin, în mare parte, din distrugerea
barelor submerse (profil de vară sau al valurilor de hulă- summer sau swell profile,
caracterizat prin absenţa barelor submerse şi prezenţa unor berme extinse).
 În timpul iernii, pe de o parte, valurile de furtună retează sau distrug complet berma,
materialele erodate fiind transportate şi depozitate în bare submerse spre larg, de unde
vor fi returnate părţii înalte a plajei vara viitoare (profil de iarnă sau al valurilor de furtună -
winter sau storm profile-, la care bermele dispar sau sunt puternic erodate, în schimb
apărând o serie de bare submerse).
 De aici să nu se înţelegă că profilele de vară sau de iarnă apar strict în sezoanele
respective.
(A) Plajele – Microforme
 Acestea se remarcă printr-o mare mobilitate, o anumită ritmicitate pe suprafaţa

plajei şi au, în general, înălţimi de până la 1 m iar lungimile pot depăşi, în unele cazuri,
100 km.
 Între aceste microforme se pot enumera:
 festoanele (crescent-shape identations). Reprezintă mici ondulări (până la câţiva
decimetri), simetrice (la adâncimi mari) sau asimetrice (la adâncimi reduse);
 cornurile de plajă (beach cusps). Sunt festoane de dimensiuni mult mai mari, sub
formă de cupă de lingură răsturnată, dezvoltate la partea superioară a feţei plajei. Cel
mai adesea se dezvoltă în cazul prezenţei mixturii pietriş-nisip. Cornurile sunt iniţiate
datorită eroziunii exercitate de jetul de resacă asupra feţei plajei, curentul de
contraspălare având rolul transportului şi depozitării materialelor înspre mare. ;
 ripplemark-urile de valuri (wave ripple) şi brazdele litorale (sand waves) (acestea
din urmă cu dimensiuni mai mari) sunt ondulări sau riduri submerse, create fie
datorită oscilaţiilor valurilor, fie curenţilor litorali.
(B) Cordoanele litorale – Insulele barieră
 Cordoanele litorale reprezintă forme de acumulare, cu aspect foarte

variat, desfăşurate în cadrul plajelor submarine.
 După formă şi poziţie, se deosebesc: insule-barieră sau cordoane
litorale libere, săgeţi, perisipuri, tombolo, bare etc.
(i). Insulele-barieră
 Insulele barieră (denumite şi plaje barieră - barrier beach; cordoane
barieră - barrier bar; cordon litoral liber - offshore bar; lido* - Lido
reprezintă termenul italian pentru cordoane de nisip, având corespondent
poulier – franceză; nehrung – germană; barrier beach sau barrier island -
engleză) sunt acumulări de nisip alungite, nealipite la uscat, separate de
acesta, pe aproape toată lungimea, de o lagună (lagoon).
 O largă răspândire a insulelor-barieră se întâlneşte în regiunile costiere
ale S.U.A. de la Oceanul Atlantic şi Golful Mexic (unde după Dolan et al.,
1980, ar exista circa 282 de astfel de forme), pe ţărmurile sudice ale Mării
Baltice, pe cele sud-estice ale Australiei, în nord-vestul Mării Adriatice,
estul Indiei etc.
(B) Cordoanele litorale – Săgeţile litorale
 Săgeţile litorale (spits, barrier spits -

engleză; fléche, épi = franceză; haken =
germană) sunt forme de acumulare marină,
înguste şi foarte alungite, care au unul din
capete fixat de ţărm sau de o insulă.
 Săgeţile litorale apar acolo unde
deriva litorală joacă rolul predominant în
sistem, aceasta asigurând intrările de
materiale în zonele cu ape liniştite în care
acumularea poate avea loc. Ca urmare a
acestui fapt, săgeţile se extind continuu în
direcţia derivei litorale, cu excepţia
cazurilor când alte mişcări ale apei se
interferează proceselor de construcţie. În
această situaţie săgeţile sunt de obicei
arcuite spre uscat la extremităţile lor, caz în
care poartă numele de săgeţi litorale
recurbate (recurved spits sau hook).
(B) Cordoanele litorale – Perisipurile
 Prin unirea săgeţilor situate de o parte şi de alta
a unui golf sau prin dezvoltarea continuă într-un Liman Portiţă Perisip sau grind
singur sens se formează un cordon litoral cunoscut
sub numele de perisip sau grind (baymouth bar).
 Diferenţa dintre săgeţi şi perisipuri constă în
faptul că primele au posibilitatea să se extindă în
larg, în timp ce ultimele închid spaţiul dintre două
promontorii, transformându-l în lagună.
 Unele lagune păstrează încă legătura cu marea
prin intermediul portiţelor (de exemplu, Gura Portiţei
dintre grindurile Chituc şi Perişoru care închid laguna
Razim), iar altele sunt barate complet.
 În ultimul caz, laguna va evolua trecând
succesiv prin mai multe faze: lac cu plaje; mlaştină;
câmpie joasă.
 Prin bararea gurii de vărsare a unui râu se
formează un liman (de exemplu, Techirghiol,
Tatlageac, Mangalia, complet izolate de mare, şi
limanurile Nistrului şi Niprului care, uneori, poate
comunica cu marea printr-o portiţă. Această portiţă
este de dimensiuni mai mari atunci când râul are un
debit semnificativ. Sunt şi situaţii în care golful este
transformat în lagună, iar văile râurilor care se varsă
în el se termină prin limanuri. Un astfel de caz apare şi
la complexul Razim, care se prelungeşte spre interior
prin câteva limanuri mici: Agighiol, Babadag şi
Ceamurlia.
(B) Cordoanele litorale – Tombolo
 Cordoanele care fac legătura între ţărm şi o
insulă din apropiere acestea se numesc tombolo şi Ins. Shetland - UK
pot fi simple, duble, triple.
 Acestea sunt construite prin refracţia valurilor
în spatele insulei, sau difracţia lor de fiecare latură
a ei şi depunerea materialelor în punctele de
întâlnire a undelor, în mediile caracterizate printr-o
adâncime mică a apei şi lipsa curenţilor între insulă
şi ţărm.
Frost Island - Washington

(B) Cordoanele litorale
Cordoane litorale în vârf de lance şi promontoriile lobate
 Când există două direcţii de
deplasare a nisipului şi are loc
creşterea în acelaşi timp a două săgeţi
oblice, ia naştere un cordon litoral în
vârf de lance (cuspate bar), ce închide
în interior o lagună de formă
triunghiulară.
 Dacă depunerea nisipului
continuă, construind noi porţiuni de
plaje, se formează un mare
promontoriu lobat (cuspate foreland),
cu o formă triunghiulară în plan şi al
cărui apex se află în larg.
 Promontoriile lobate se prezintă
sub forma unor succesiuni de creste
de plajă (beach ridges), separate de
zone mai joase mlăştinoase. Prin
acţiunea vântului, crestele de plajă se
pot transforma în dune de nisip.
(C) Câmpiile litorale tidale, marşele şi mangrovele
 Câmpiile tidale mlăştinoase (mud flats sau tidal flats) reprezintă mari forme de acumulare,
alcătuite din materiale fine (nisip fin, argilă, mâl), care apar, de obicei, prin colmatarea
lagunelor sau a estuarelor.
 La formarea câmpiilor tidale rolul principal este jucat, firesc, de către curenţii mareici:
 Materialele fine sunt purtate în suspensie de către curenţii mareici. În momentul
amestecării apei dulci cu apa sărată, particulele coloidale se aglomerează în mici agregate
(prin procesul de floculaţie), după care se depun pe fundul golfurilor, lagunelor şi estuarelor,
provocând prin acumularea lor treptată colmatarea acestora. În mod obişnuit, aceste depozite
conţin mari cantităţi de materie organică. Prin colmatarea totală a ariilor de acumulare se
formează o câmpie tidală mlăştinoasă, care în timpul refluxului apare ca o întindere nudă de
argilă şi mâl, fiind reinundată la flux.
 Plantele tolerante la sare (halofite - de exemplu, Spartina) se aliniază iniţial pe locul unor
colonii, cum ar fi cele de alge, şi prin sistemul de rădăcini fixează mâlul şi înlesnesc
acumulările viitoare, astfel încât anumite părţi ale câmpiei litorale se pot ridica până
aproximativ la nivelul mareei înalte. În acest fel ia naştere o câmpie litorală mlăştinoasă sărată
sau marshă sărată (saltmarsh), iar în regiunile tropicale, mangrovele mlăştinoase (mangrove
swamp).
 În cazul în care apar amândouă, mangrovele sunt, de obicei, concentrate pe marginea mai
joasă dinspre mare a câmpiilor tidale de maree înalte.
 Marşele sărate pot fi îndiguite, drenate şi utilizate pentru agricultură, asemenea terenuri
întâlnindu-se frecvent în Olanda (poldere) sau în sud-estul Angliei (fenlands).
(C) Recifii coraligeni
 Recifii constituie formaţiuni calcaroase, emerse sau submerse, de natură biogenă,

construite de organisme bentonice care trăiesc obişnuit în colonii şi care secretă un
schelet realizat din carbonatul de calciu extras din apa mării.
 Deoarece dezvoltarea coralilor se face numai în anumite condiţii de mediu,
distribuţia recifilor coraligeni este limitată la zona cuprinsă între cele două tropice, sau
mai precis între 30° latitudine nordică şi 25° latitudine sudică.
(C) Recifii coraligeni
 În funcţie de formă şi poziţie

pot fi identificate trei tipuri majore
de recifi coraligeni: (i) recifi franj
sau litorali (fringing reefs); (ii) recifi
barieră (barrier reefs); (iii) atoli
(atolls).
 Recifii franj sau litorali, care
sunt şi cei mai răspândiţi, se
dezvoltă direct pe platforma
continentală, atingând lăţimea
maximă în faţa promontoriilor,
unde acţiunea valurilor este foarte
intensă, apa curată şi bine aerisită.
De obicei, recifii litorali nu se
dezvoltă în zonele de vărsare ale
fluviilor, din cauza marii încărcături
de materiale deversate în mare.
Aceştia pot atinge lăţimi cuprinse
între 0,4 - 2,5 km, în funcţie de
perioada de dezvoltare precedentă.
(C) Recifii coraligeni – Recifii barieră
 Recifi barieră sunt separaţi de ţărmul

propriu-zis printr-o lagună cu lăţimi
variabile, obişnuit între 2,5 km şi 20 km,
însă pot să ajungă până la 100 km (de
exemplu, în cazul Marii Bariere din NE
Australiei).
 Laguna are fundul plat şi este puţin
adâncă (20 - 80 m), unele prezentând
numeroase construcţii coraligene de forma
unor coloane, create de coralii adaptaţi la
condiţiile oferite de aceste medii adăpostite.
Reciful poate avea lăţimi cuprinse între 5 -
1000 m, în timp ce lungimile pot ajunge la
sute de km (de exemplu, Marele Recif din
NE Australiei are o lungime de 2 400 km).
Uneori în recifii barieră apar deschideri
(portiţe; pass, în engleză) înguste prin care
surplusul de apă rezultat din deferlarea
valurilor se reîntoarce în mare. Adesea
portiţele apar în faţa deltelor ca un rezultat
al influenţei aluviunilor asupra dezvoltării
coralilor.

(C) Recifii coraligeni – Atolii
 Atolii sunt recifi coraligeni de
formă aproape circulară, care închid în
interior o lagună (lagoon).
 În cazul atolilor mari, unele
sectoare au fost clădite prin acţiunea
valurilor şi a vântului, formându-se
lanţuri de insule scunde, legate prin
recifi.
 O secţiune transversală printr-un
atol arată că laguna este puţin adâncă,
iar pantele exterioare ale acestuia sunt
abrupte, coborând adesea până la sute
şi chiar mii de metri adâncime

Geomorfologie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Geomorfologie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Introducere

1. Denumirea obiectului de studiu

Definiţia “ştiinţifică” geomorfologiei:

 Geomorfologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul sistematic al reliefului scoarţei

Dorsalele sunt de două tipuri:

 reprezintă fundul plat al oceanelor,

 Partea terminală a povârnişului

 Acesta este format dintr-o serie

 Fosele pot avea lungimi cuprinse între 300

 În mod obişnuit, fosele sunt însoţite de

 Oceanul Pacific conţine cele mai

 Oceanul Indian trei (Djawa, Ob-Diamandina

 Arcurile insulare sunt asociaţii de insule cu dimensiuni foarte variabile (de la

 Aceste fâşii de insule sunt seismic active şi prezintă anomalii gravimetrice

Structura geologică a Pământului

 Grosimea scoarţei oceanice variază

Clasificarea după origine:

(ii) Munţii de denudaţie

 Anteclizele sunt nişte boltiri pozitive ale unor întinse zone de

 Sineclizele sunt opusul anteclizelor, adică nişte zone de lăsare largi

 Podişurile (platourile) reprezintă trepte de relief cu altitudini variate (obişnuit

 Podişurile suprapuse regiunilor vechi, consolidate ale scoarţei pot fi separate

 Câmpiile de platformă au întinderi impresionante, de dimensiuni continentale,

Câmpii de Câmpii Câmpii

Câmpii litorale Câmpii

Pe fondul unor câmpii mai vechi, în raport de condiţiile climatice şi de specificul

 Câmpiile structurale sunt protejate, în partea superioară, de strate de roci mai

LACOLITE NECK-uri DYKE-uri SILL-uri

 Sunt topituri de silicaţi cu temperaturi de peste

LAVELE BAZICE LAVELE ACIDE

2. PRODUSE SOLIDE (PIROCLASTITE)

ERUPŢIILE CENTRALE. Eliberarea ERUPŢIILE LINIARE. Revărsarea

ERUPŢIILE AREALE. Se produc pe o reţea

ERUPŢII LINIŞTITE (lave bazice) ERUPŢII EXPLOZIVE (lave acide)

 Depresiunile subsecvente se formează atunci când spaţiul

 Gradul ridicat de coerenţã al particulelor din conglomerate favorizeazã

 Nisipul este o rocã detriticã, necimentatã, avînd ca proprietãţi specifice marea

Râu subteran Izvor temporar

 Dacă prin peşteră curge o apă, atunci

 Exceptând câmpiile, peste

Deplasări Procese erozionale

Deplasările provocate de distrugerea suportului sau a unităţii

 D) Tasările sunt lăsări lente, de mică

 C) Alunecările de teren sunt despinderi de

 Zona de desprindere este situată la partea superioară a alunecării, uneori chiar la

 Leopold şi Wolman (1957)

 Denumirea de meandru este

Wildhorse – Idaho - SUA

 Există o mare diversitate de forme de acest tip, de la micile

 Conul aluvial sau de dejecţie este o acumulare

Badwater alluvial fan - Bad Canyon

 Piemonturile reprezintã suprafeţe plane, cu înclinare 1 – 7°, situate la periferia

Clasificarea gheţarilor este recunoscută de majoritatea glaciologilor ca fiind o problemă foarte

 Cunoscute şi sub denumirea de inlandsis (care, în

 Eroziunea glaciară este realizată prin intermediul următoarelor procese:

Zăvor (verrou, rock-bar)

Lacul Capra - Făgăraş

 Formele de relief rezultate în urma depunerii acestor materiale poartă denumirea de

 Formele sculpturale sunt reprezentate prin: fjeld-uri, fiorduri, nunatak-uri, roches

 Fiordurile reprezintă vechi văi glaciare fasonate de limbile de gheaţă (icestream-

 Sunt reprezentate de relieful

 Drumlin -urile sunt nişte coline morenaice paralele, alungite pe direcţia de

 Eskers-urile (öesar-urile, åsar, ås, ös,