ÎNCRENGĂTURA MOLUŞTE

-simetrie bilaterală; corpul prezintă 3 regiuni: cap, masă viscerală, picior;

-corp moale înveli de manta; la multe specii mantaua secretă cochila;
-între manta şi corp – cavitatea paleală;
-corpul este bine dezvoltat la gasteropode şi cefalopode, mai redus la amfineurieni şi scafopode, iar
la bivalve a dispărut;
-picior – talpă la gasteropode şi amfineurieni; lamă de topor – bivalve; cefalopode – braţe bucale;
-în structura cochiliei 3 straturi: periostracum, ostracum, hipostracum;;
-Sistematică: 7 clase: POLIPLACOFORE, MONOPLACOFORE, APLACOFORE, GASTROPODE,
SCAFOPODE, LEMELIBRANHIATE, CEFALOPODE
-CLASA POLIPLACOFORE
- marine, corp mic, lipsit de tentacule şi ochi, trăiesc pe ţărm;

Lepidochiton marginata- Marea Neagră

CLASA MONOPLACOFORE
-moluşte primitive; o singură placă cochilieră;
-Multe specii bentonice – ex. Neopilina –fosilă vie; Oc. Pacific – 5600-6300 m.

Neopilina

CLASA GASTROPODE - melci

-corp secundar asimetric; cap, tentacule – cu ochi, picior, cavitate viscerală;
-în cavitatea bucală – radulă – aspect de limbă cu numeroşi dinţi;
-Întâlnite în toate mediile de viaţă; iarna hibernează; în regiunile secetoase culoarea cochiliei – deschisă; la
altitudine cochilia – mai mică, alungită
 Melcii sensibili la uscăciune; în funcţie de preferinţa faţă de umiditate:
Melci de apă pulmonaţi - la suprafaţa sau aproape de suprafaţa apei
Melci branhiaţi – la adâncimi mari
Melci hidrofili – preferă locuri umede
Melci mezofili – livezi, tufişuri, păduri
Melci xerofili - locuri secetoase, stânci, garduri.
IMPORTANŢĂ – biomasa pe care o pun la dispoziţia organismelor acvatice, filtrează apele, multe
specii sunt gazde intermediare pentru paraziţi, unele specii – comestibile, unele specii produc
pagube însemnate legumiculturii – ex. Helix
MELCI BRANHIAŢI
Murex

Murex – Marea Mediterană, Atlantic Littorina littorea Pattela pontica – Marea Neagră
– folosită pt extragerea purpurei
MELCI PULMONAŢI
-Adaptate la viaţa terestră, cavitatea paleală – transformată în plămân, capul – o pereche de tentacule
la formele acvatice şi 2 perechi la formele terestre;
Răspândite din regiunea Saharei până la limita zăpezilor polare; majoritatea ierbivore, unele carnivore –
se hrănesc cu râme; au nevoie de foarte multă apă, se pot usca uşor,; formele nude la cald şi soare se usucă
şi mor;

Helix pomatia Planorbis - eleştee

Lymnaea stagnalis - bălţi
- 1 pereche de tentacule
LAMELIBRANHIATE – bivalve – scoici
-specii exclusiv acvatice
-corp format din picior, masă viscerală acoperită de manta şi cochilie;
- prin cavitatea paleală circulă apa încărcată cu s. organice, oxigen;
-cochilia are grosime constantă, formată din 2 valve unite între ele prin ţâţâni unite între ele prin
ligamente putenice;
– o deschidere între valve – sifon bucal – în dreptul său – orificiul bucal - în partea inferioară– sifonul cloacal-
iese apa;
-în camera mantalei – branhiile scăldate de apa oxigenată ce pătrunde prin sifonul bucal şi iese prin
sifonul cloacal;
-hrana – formată din particule de substanţe organice din mâluri;
-deplasarea – picior – formă de lamă de topor;
-Sunt foarte prolifice – depun un nr mare de ouă,
-Filtrează o cantitate mare de apă;
-Lipsa lor indică gradul de poluare a apei;
-În iazuri şi bazine multe specii – hrana peştilor;
-Importanţă în alimentaţie: Ostrea, Mytilus, Cardium,
-Unele produc perle;
-Specia Toredo sfredeleşte lemnul din care sunt construite vasele;
- în apele dulci cele mai frecvente specii

Ostrea Mytilus edulis – midia (scoica neagră)

 Specii invazive
Definitie
Speciile invazive sunt specii ale caror populatii au capacitatea de a patrunde masiv in areale intinse, prin
cresterea exagerata a numarului de indivizi. Ele produc dezechilibre ecologice in ecosistemele invadate,
fiind favorizate printre altele si de absenta unor paraziti, daunatori sau pradatori capabili sa le limiteze
rata de inmultire. Cele mai periculoase sunt speciile cu capacitate mare de adaptare, cicluri reproductive
scurte si frecvente, cu numar mare de descendenti la fiecare reproducere.
O astfel de specie, relativ putin cunoscuta la noi, dar in raspandirea careia pescarii sportivi pot avea un
rol nefast, este Dreissena polymorpha denumita la noi Draisena, „scoica fixa” sau „scoica zebra”.

Dreissena polymorpha
Draisena, a fost identificata si descrisa pt. prima data, in diferite zone ale Rusiei, ulterior fiind gasita in numar
mare in Marea Caspica. Odata identificata si descrisa de zoologii rusi, incepe urmarirea si semnalarea raspandirii
sale invazive in diverse zone ale Europei: 1794 in Ungaria; in Anglia (1820 Cambridge, 1824 Londra, 1834
Edinburgh); 1827 Olanda; 1893 Bohemia; 1920 Suedia; Italia (1973 lacul Garda; 2003 Toscana); 2002 Spania;
etc.
Deoarece formele adulte ale speciei, in conditii de temperatura scazuta si umiditate ridicata, pot rezista in afara
apei zile si chiar saptamani, fixandu-se pe lanturile de ancora sau prin intermediul apei de balast al navelor
transoceanice, Dreissena a ajuns si in SUA, fiind semnalata pentru prima oara in Marile Lacuri in 1988. Aici
presiunea pradatorilor in ecosistemele naturale fiind extrem de redusa, Dreissenia polymorpha inregistreaza o
raspandire ingrijoratoare, cu efecte diverse: eliminarea prin concurenta la hrana a speciilor de scoici autohtone,
deteriorare sau disfunctionalitati la centrale electro-energetice, uzine de apa, debarcadere, ambarcatiuni, etc.,
pagubele fiind evaluate la miliarde dolari / an.
Raspandire geografica in Romania
Dreissenia polymorpha se gaseste in toate lacurile si baltile din lungul tarmului Marii Negre; Mangalia; Razelm;
Histria si mai ales in Delta si in zona inundabila a Dunarii.
Metode de control a invaziei
Odata ce a patruns intr-un ecosistem, prea putine masuri de control ale raspandirii sale sunt disponibile. Nu
exista nici o metoda selectiva de control, aplicabila in mediul natural, care sa nu dauneze speciilor asociate din
ecosistem. Speciile de rate si unele specii de pesti consuma stadiile tinere ale scoicii, dar fara un control eficient
al populatiilor. Crapul chinezesc, conoscut sub denumirea de Scoicar (Mylopharyngodon piceus), cu regim de
hranire moluscofag este singura specie de interes pentru combaterea scoicii fixe Dreissena polymorpha, in
Europa si SUA. Temperaturile joase si inghietul pot de asemenea distruge coloniile aflate in zona de formare a
ghetii, sau in cazul evacuarii apei din lacuri.
Prin urmare, masurile menite sa impiedice raspandirea acestei scoici in noi habitate sunt extrem de importante,
fiind singurele masuri prin care pescarii sportivi pot intervenii in mod direct. Aceste masuri pot imbraca diverse
forme, pornind de la distrugerea mecanica a unor colonii, nearuncarea in apa a scoicilor neutilizate ca momeala,
curatarea de scoici a ambarcatiunilor, a motoarelor, a trailerelor si spalarea atenta, pt. indepartarea larvelor, a
tuturor echipamentelor folosite in timpul pescuitului in apele infestate.
Trebuie stiut si tinut minte ca Dreissenia polymorpha este inclusa printre primele 100 „cele mai
daunatoare” specii invazive din lume.
Pinctada maxima
Pinctada margaritifera-
Scoica cu buze negre
Scoicile sunt crescute in adevarate "crescatorii" aranjate cu grija, astfel incat ele sa fie ferite, si in
acelasi timp sa nu poata fi transportate departe de curentii maritimi. Daca la inceput ele sunt mici
ca dimensiuni, la maturitate ajung sa aibe un diametru de 30 de cm si o greutate de 5 kg (desi nu
sunt foarte rar intalnite si scoici de 9 kg). Pot trai si pana la 20 de ani. De la varsta de 2-3 ani sunt
capabile sa se reproduca.

Introducerea nucleului in scoica,

nucleu in jurul caruia se va forma perla
Cand scoica ajunge la maturitate (dupa aproximativ 2 ani), ea este scoasa din apa, si ii este
introdus un mic nucleu, rotund, format din o alta cochilie de scoica, de apa dulce (se foloseste
in special o scoica din Mississippi), slefuită. O manta se introduce de asemenea, pentru a
marca locul (si a stabi astfel aproximativ culoarea viitoarei perle) de unde scoica o sa inceapa
sa depuna sidef pentru a se auto-proteja de corpul strain.

Doar 10% din scoici suporta insa nucleul introdus. O parte din ele mor din cauza corpului strain,
iar altele il rejecteaza pur si simplu. O parte din cele care il rejecteaza incep insa sa depuna
sidef pe manta, formand astfel asa-numitele "keshi", perle naturale fara nucleu, de forme
neregulate, care insa sunt foarte apreciate de asemenea, si pot fi folosite pentru crearea de
bijuterii fanteziste deosebite.

Spre deosebire de cele cateva luni necesare formarii unei perle albe de apa dulce, cativa ani
sunt necesari pentru ca scoica Pinctada Margaritifera sa depuna suficient sidef pe nucleu,
pentru a crea o perla calitativa.
Dintre perlele formate, marea majoritate vor avea la recoltare un diametru de 9-11mm, peste
aceasta dimensiune fiind foarte rare, si cu un pret pe masura.
Din aceasta cauza, nu trebuie sa ne mire pretul ridicat.

In prezent, aproape 100% din perlele vandute sunt perle de cultura, singura deosebire fata de
perlele descoperite accidental (si extrem, extrem de rar) este faptul ca acestea din urma nu
contin nucleu adaugat de om, ci se formeaza de exemplu in jurul unui bob de nisip intrat in
scoica. Insa amandoua tipurile de perle sunt perle naturale, si nu artificiale, formate in urma
unui proces al scoicii de a se auto-apara.
În zona de câmpie cele mai frecvente – Anodonta cygnea şi Unio crasus

Unio crasus – scoica de râu

Anodonta cygnea –scoica de baltă
 CLASA CEFALOPODE
-Bine dezvoltată regiunea cefalică şi masa viscerală, piciorul este transformat într-un sifon ce acoperă
deschiderea cavităţii paleale;
-La cap prezintă 8-10 sau mai multe braţeaşezate în jurul orificiului bucal; ele pot prezenta sau nu ventuze;
-Nautilus- fosilă vie – mantaua secretă cochilia

Nautilus
- la sepii peretele corpului prezintă la exterior câte un pliu asemănător cu aripioarele care ajută la înot;
-animale de pradă, trăiesc în cârduri în mări cu salinitate mare; animale nocturne; ziua stau ascunse fiind
ajutate şi de bicromie, policromie;
- atacate şi mâncate de peşti, balene, păsări;
-valoare alimentară pt om; din cochilii aruncate pe ţărm – praf de dinţi
 Octopus vulgaris - caracatiţa

Sepia officinalis - sepia

- In lumea nevertebratelor marine, caracatita ocupa un loc aparte datorita capacitatilor de adaptare la mediu,
sistemului nervos si a ochiului , ce amintesc de conformatiile intalnite la vertebrate.Daca mai adaugam
modul de deplasare , unic in intregul regn animal , posibilitatea de a-si acoperi retragerea prin lansarea unui
nor de “cerneala” ,multitudinea de reactii surprinzatoare si posobilitatile ei de a invata , intelegem de ce
oamenii de stiinta au fost uimiti si fascinate de acest animal.
-Daca sepiile evolueaza in apropierea fundului marin ,iar calmarii traiesc in masa apei, caracatitele sunt
animale strict bentonice, parasind solul submarin doar rareori.
Pol fi intalnite din apele litorale pana la adancimi 150 m, dar pe coastele Irlandei fost pescuite exemplare si
de la 400 m.au
- Caracatita este un animal solitar, foarte atasat teritoriului sau, pe care vaneaza si pe care-l apara cu
indarjire de intrusi. Prada sa preferata o formeaza crustaceele - crabi si languste, uneori scoici, cateodata
pesti si chiar alte cefalopode.
- Are totdeauna un adapost, o cavitate in malul stancos , o gropita acoperita cu pietre sau interiorul unei
amfore din incarcatura vreunei nave antice scufundate.In jurul adapostului sunt, adesea, resturi din
carapacea cranbior sau fragmente din cochilii ramase de la mesele caracatitei , care isi consuma victimele
retrasa inauntru.
- De altfel ,isi paraseste ascunzatoarea doar cand porneste in cautarea hranei sau cand incearca sa gaseasca
un loc mai sigur si cat mai izolat, mai departe de adaposturile altor indivizi, pentru a evita contactele.
Acestea se produc numai in perioada de perechere ,femela revenind apoi repede la viata singuratica, pentru
a depune si ingriji ouale.
- Expeditiile de vanatoare au loc la ceasul inserarii sau in zori, deplasarile din cursul zilei fiind mult mai
scurte. Pentru prinderea prazilor sunt folosite cele opt brate, fiecare prevazut cu doua randuri de ventuze
puternice si unite la baza printr-o membrana.
- Animalul capturat este paralizat cu o muscatura care introduce in corp o otrava secretata de glandele
salivare, dupa care este sfasiat cu cele doua falci cornoase. Cochilia scoicilor este strapunsa in mai multe
locuri , cu ajutorul unei radule , care are rol de pila , aspirarea carnii fiind astfel usurata.Digestia este lunga ,
durand aproximativ 12 ore.
 Caracatita si omul

- In multe locuri din lume , caracatita este prinsa de pescari , in diverse moduri , si vanduta ca
aliment.Traditia s-a perpetuat fara intrerupere din Grecia arhaica si Egiptul faraonic pana in zilele
noastre.Grecii, turcii, italienii sunt mari consumatori de cefalopode.La fel si populatii de pe tarmurile nord-
africane.
- In afara de procedeul traditional de prindere , ce foloseste o oala de pamant, in care caracatita, totdeauna
dornica de un adapost , intra si este trasa apoi la suprafata , sunt si alte metode , bazate pe momeli si carlige.
Animal curios ,caracatita se arunca asupra a tot ce misca. Pe coastele Africii , pescarii scufunda ramuri de
palmier , acoperite de alge , de care caracatitele se agata. In sudul Frantei , in Provence , se foloseste
procedeul numit „al femelei”. O femela capturata este legata cu o sfoara si coborata in mare , ca momeala ,
pentru masculii care se agata ea.
- Caracatitele sunt capturate , de asemenea , in Polinezia si in Extremul Orient , in Vietnam , Indonezia ,
Filipine , Japonia. Mai ales locuitorii arhipelagului nipon sunt mari amatori de caracatite , in fata cerintelor
pietei, japonezii au pus la punct metode de crestere in custi scufundate la 2 metri adancime , fiecare
adapostind doar o caracatita.
- In general , pescarii considera caracatitele drept rivale care le fura pestii din plase si , mai ales , langustele
din capcane.Furtisagurile acestea sunt reale , dar , tinand seama de metabolismul deficitar , care le limiteaza
activitatile si de scurtimea vietii , caracatitele au un impact minor asupra pescuitului.
Un calamar gigant, de opt metri lungime, a fost fotografiat pentru prima oara in Pacificul de Nord, in
insulele Ogasawara, de catre oamenii de stiinta japonezi. Calamarul a fost observat la o adancime de
900 de metri in zona platoului continental, la zece kilometri de insula Chichijima, si a fost filmat de
echipa doctorului Tsunemi Kubodera, de la Muzeul National de Stiinta din Tokyo, si de profesorul
Kyoichi Mori, de la Asociatia de observare a balenelor, din Ogasawara.
Cel mai mare calamar cunoscut, din specia Mesonychoteuthis, a fost capturat in apropiere de
Antarctica de catre un vas de pescuit neo-zeelandez, in februarie 2007. Desi era un exemplar tanar,
acesta cantarea in jur de 450 de kilograme, iar martorii evenimentului declara ca ochii animalului
erau atat de mari incat semanau mai degraba cu o placa de patefon.

Cercetarile asupra modului de viata al uriasilor misteriosi sunt insa ingreunate de adancimile la care
traiesc astfel de specimene, peste 2000 de metri, fapt ce face aproape imposibila studierea lor. Cu
atat mai mult cu cat calamarii si caracatitele sunt niste veritabili maestri a camuflajului, putand sa
isi schimbe culoarea si textura pielii sau sa imite aproape orice forma de viata marina.