 Crăciunul sau Naşterea

Domnului este o sărbătoare

creştină celebrată la 25
decembrie (după calendarul
gregorian) sau 7 ianuarie
(după calendarul iulian) în
fiecare an. Ea face parte din
cele 12 sărbători domneşti
(praznice împărăteşti) ale
Bisericilor bizantine, a treia
mare sărbătoare după cea de
Paşti şi de Rusalii. În
anumite ţări unde creştinii
sunt majoritari, e de
asemenea sărbătoare legală,
şi se prelungeşte în ziua
următoare, 26 decembrie: a
doua zi de Crăciun. De la
debutul secolului al XX-lea,
Crăciunul devine şi o
sărbătoare laică, celebrată
atât de către creştini cât şi
de către cei necredincioşi,
centrul de greutate al
celebrării deplasându-se de
la participarea în biserică la
rit spre aspectul familial al
schimbului de cadouri sau,
pentru copii, "darurilor de
la Moş Crăciun".
 Peste tot unde există suflare
românească cu simţământ creştin,
Crăciunul este una din cele mai
importante sărbători religioase, este
sărbătoarea Naşterii Domnului, prilej
de bucurie, pace şi linişte spirituală.
Este o zi în care dăruim şi primim
multă iubire şi căldură sufletească.
Acest lucru se remarcă în
entuziasmul cu care se fac pregătirile
pentru Crăciun. Pentru lingvişti,
cuvântul "Crăciun" este un cuvânt
ciudat. Unii susţin că ar proveni din
limba latină, şi anume din "creatio",
care înseamnă creaţie, naştere. În
folclor se spune că Fecioara Maria,
când trebuia să nască pe fiul lui
Dumnezeu, umbla, însoţită de
dreptul Iosif, din casă în casă,
rugându-i pe oameni să-i ofere
adăpost. Ajungând la casa unui
anume Crăciun, este dusă de soţia
acestuia în grajd, unde dă naştere lui
Iisus. De asemenea, se spune că în
noaptea sfântă a naşterii lui Hristos
s-au deschis cerurile şi Duhul Sfânt a
coborât deasupra Fiului lui
Dumnezeu, luminând grajdul în care
domnea întunericul. Deci Crăciunul
este o sărbătoare sfântă care aduce
lumină în sufletele oamenilor.
 Sărbătoarea Crăciunului este anunţată prin
obiceiul copiilor de a merge cu colindul,
pentru a vesti Naşterea Mântuitorului. De
asemenea, o veche tradiţie este "mersul cu
icoana", un fel de colindat care se face de
către preoţii comunităţii locale cu icoana
Naşterii Domnului, binecuvântându-se
casele şi creştinii. Colindele de iarnă sunt
texte rituale cântate, închinate Crăciunului
şi Anului Nou. Originea lor se pierde în
vechimile istoriei poporului român.
Evocând momentul când, la naşterea lui
Iisus, s-a ivit pe cer steaua care i-a călăuzit
pe cei trei regi magi la locul naşterii, copiii
- câte trei, ca cei trei magi - merg din casă
în casă cântând colindul "Steaua sus
răsare...", purtând cu ei o stea. Ajunul
Crăciunului începe cu colindul "Bună
dimineaţa la Moş Ajun!", casele frumos
împodobite îşi primesc colindătorii.
Aceştia sunt răsplătiţi de gazde cu fructe,
covrigi, dulciuri şi chiar bani. Unele
cântece de colindat au fost realizate de
compozitori de muzică cultă, cum ar fi:
"Iată vin colindătorii" de Tiberiu
Brediceanu, "O, ce veste minunată" de
D.G. Kiriac, "Domnuleţ şi Domn în cer"
de Gheorghe Cucu. Scriitorul Ion Creangă
descrie în "Amintiri din copilărie"
aventurile mersului cu colindele.
 Crăciunul este serbat de către creştini pe 25 decembrie după
cel puţin trei secole de la moartea personajului principal al
evangheliilor, anume începând cu secolul al IV-lea în Vest şi
începând cu cel de-al V-lea secol în Est. Iniţial, sărbătoarea
naşterii lui Hristos era ţinută pe 6 ianuarie, istoricii ştiind azi
că ea se celebra deja în 336 e.n. la Roma. (în Est,
"Boboteaza", serbată la data de 6 ianuarie începând cu
secolul al IV-lea, celebra pe atunci naşterea, botezul şi
primul miracol al lui Iisus, în timp ce gnosticii (sectă
creştină considerată eretică de către creştinismul canonic)
serbau aceeaşi "Epifanie" în Egipt, încă din secolul al II-lea,
tot la data de 6 ianuarie, când, în viziunea lor, "Iisus s-a
arătat ca Fiul lui Dumnezeu la botez" .Sextus Julius
Africanus, un creştin din secolul al III-lea, este primul care
alege în 221 e.n. această dată pentru naşterea lui Iisus, care
însă nu va fi celebrată încă multă vreme de către ceilalţi
creştini, care preferau 6 ianuarie.
 În primele două secole creştine, a existat o puternică opoziţie
la celebrarea zilelor de naştere a martirilor şi a lui Iisus.
Numeroşi Părinţi ai bisericii au emis comentarii sarcastice
privitoare la obiceiul păgân de a celebra zile de naştere,
când, de fapt, sfinţii şi martirii trebuiau, în viziunea lor, să
fie celebraţi la data matririului lor, adica la "data adevăratei
lor naşteri" din prespectiva bisericii. Mulţi creştini ai
primelor secole erau scandalizaţi şi de veselia şi festivismul
celebrării, pe care îl vedeau ca fiind o reminiscenţă a
păgânismului, în special al Saturnaliilor romane. Ei aveau
dreptate să afirme asta: plasarea sărbătorii naşterii lui Iisus
Hristos din momentul în care aceasta a început să fie
celebrată de creştini, exact la finele lui decembrie sau
începutul lui ianuarie (adică 25 decembrie sau 6 ianuarie), se
datora copierii tradiţiilor păgâne, căci Evanghelia nu dă nici
un detaliu despre data naşterii lui Iisus
 O sărbătoare populară la Roma celebra pe 25 decembrie naşterea Soarelui neînvins
(Dies Solis Invicti Nati, Deus Sol Invictus), ca simbol al renaşterii soarelui şi
alungării iernii (ca şi Saturnaliile). Odată ce creştinii au abandonat celebrarea
naşterii zeului lor pe 6 ianuarie optând pentru data de 25 decembrie, scriitorii
creştini fac frecvente legături între renaşterea soarelui şi naşterea lui Hristos.
Triburile nordeuropene (germanice) celebrau şi ei la aceeaşi dată "Iule", pentru a
comemora "renaşterea soarelui dătător de lumină şi căldură", de maniera în care şi
creştinii spuneau despre zeul lor născut tot atunci, că este "Lumina lumii".
Reprezentările numismatice romane ale lui Sol invictus prezintă adesea un chip cu
o coroană de raze, aşa cum în primele reprezentări creştine Iisus avea şi el o
coroană de spini. Astfel că, în secolul al V-lea chiar, în vremea papei Leon întâi,
erau creştini care afirmau că serbează nu atât naşterea lui Hristos, cât a zeului-
soare, fapt care l-a determinat pe acest papă să-i mustre pe rătăciţi, însă nu negând
cumva că trebuie cinstit zeul-soare, ci doar că nu trebuie cinstit mai mult decât
Hristos (Sermo XXII)
 Unul dintre zeii cei mai populari la Roma în perioada ridicării creştinismului,
anume Mitra, avea şi el ziua de naştere serbată pe 25 decembrie. Mitra era un zeu
persan al cărui cult şi rit era şi foarte asemănător creştinismului, aşa cum constata
scriitorul creştin Iustin Matir în Apologia sa prin secolul al II-lea, aşa cum va
remarca mai târziu şi Tertulian la debutul secolului III. (De praescritione
haereticorum) Pe la mijlocul secolului al III-lea, Sfântul Ciprian cartaginezul,
clama extaziat: Oh, ce magică lucrare a Providenţei că ziua în care Soarele s-a
născut … Hristos şi el se naşte! [Creştinii secolului al III-lea credeau că creaţia
lumii a avut loc la echinocţiul de primăvară, pe atunci plasat pe 25 martie; prin
urmare, noua creaţie prin "întruparea lui Hristos" (concepţia), trebuia, în viziunea
lor, să aibă loc tot pe 25 martie, moment de la care numărându-se 9 luni (sarcina,
gestaţia) se obţinea data de 25 decembrie.
Sărbătorile din jurul solstiţiului de iarnă au, după cum se vede, o origine
precreştină. Ele sunt legate în mod indisolubil de evenimentele astronomice care au
loc în acea perioadă.
 Moş Crăciun este versiunea mai nouă a Sfântului
Nicolae (în engleză: Santa Claus) care şi-a făcut apariţia
în secolul I. El împarte cadouri tuturor copiilor în
noaptea de Crăciun (de 24 spre 25 decembrie)
 Chiar dacă mitul poate varia de la zonă la zonă, în
special în funcţie de clima în perioada Crăciunului (care
pleacă de la o iarnă îngheţată în emisfera nordică şi
ajunge la o vară călduroasă în emisfera sudică), în
general ni-l imaginăm pe Moş Crăciun ca fiind îmbrăcat
într-un costum roşu, având o barbă lungă şi albă şi
locuind într-o ţară nordică ( mai frecvent în Finlanda sau
în Canada). Spiriduşii îl ajută la pregătirea cadourilor. El
împarte cadourile cu ajutorul unei sănii zburătoare, ce
este trasă de reni (sau pe o planşă de surf în Australia).
Moş Crăciun intră în case prin horn (dacă există unul) şi
pune cadourile sub pomul de Crăciun sau în cismele
pregătite special pentru aceasta.
 Nu este clar când şi pe ce cale a pătruns mitul lui Moş
Crăciun în obiceiurile româneşti. În orice caz, Moş
Crăciunul românesc, cu plete dalbe, nu are alura unui
yankeu publicitar, sania lui nu este trasă de reni, în cel
mai bun caz de cerbi. Astăzi nu poate fi despărţit - nici în
imaginaţia copiilor, nici în pregătirile părinţilor - de
sărbătoarea Ajunului (seara de 24 decembrie). În timpul
regimului comunist ateist, i s-a schimbat numele după
modelul rusesc în "Moş Gerilă", ceea ce a provocat
riposta promptă a lui Al.O.Teodoreanu-Păstorel într-un
distih celebru care, din motive de purism academic, nu
poate fi redat aici.
 Nu este clar când şi pe ce cale a pătruns
mitul lui Moş Crăciun în obiceiurile
româneşti. În orice caz, Moş Crăciunul
românesc, cu plete dalbe, nu are alura
unui yankeu publicitar, sania lui nu este
trasă de reni, în cel mai bun caz de
cerbi. Astăzi nu poate fi despărţit - nici
în imaginaţia copiilor, nici în
pregătirile părinţilor - de sărbătoarea
Ajunului (seara de 24 decembrie). În
timpul regimului comunist ateist, i s-a
schimbat numele după modelul rusesc
în "Moş Gerilă", ceea ce a provocat
riposta promptă a lui
Al.O.Teodoreanu-Păstorel într-un
distih celebru care, din motive de
purism academic, nu poate fi redat aici.
 Un rol important în crearea mitului l-a
avut pastorul american Clement Clarke
Moore, autor al unui poem care îl
prezenta pe Sfântul Nicolae ca şi un
personaj simpatic, dolofan şi zâmbitor,
care împarte cadourile din sania sa
trasă de reni. Publicat pentru prima dată
în ziarul Sentinel din New York pe 23
septembrie 1823, poemul a devenit
în anii următori foarte căutat,
ajungând în mai multe cotidiane
din Statele Unite, dar fiind şi tradus
şi publicat în întreaga lume.
 Împodobirea pomului de Crăciun este un
obicei, venit din Occident, cel mai probabil
de la popoarele germanice. Încetul cu
încetul, acesta a intrat în tradiţia creştină. În
Evul Mediu, case împodobite cu pomi de
Crăciun apar în provincile Alsacia şi
Lorena, dar nu cu ocazia Crăciunului, ci
mai degrabă ca cea a Anului Nou. De aici
tradiţia se extinde în întreaga Franţă,
Spania, Italia şi Elveţia.
 De asemenea, este posibil ca pomul de
Crăciun să provină de la nordici, care
obişnuiau să-şi împodobească casele cu
ramuri de brad şi de vâsc. Pomul de
Crăciun a pătruns mai târziu şi în Orient,
prin intermediul catolicismului. În Rusia
europeană Ajunul Crăciunului era sărbătorit
în pădurile de brazi, unde era ales unul ca
cel mai frumos dintre toate şi împodobit cu
lumânări aprinse, bomboane, jucării etc.
 Bradul împodobit se întâlnea ca pom de
Crăciun doar în oraşele din Germania
sfârşitului de secol XIX, dar odată cu
Primul Război Mondial s-a răspândit pe
întreg teritoriul acestei ţări.
 În tradiţia românească de la sat,
regăsim acest obicei al împodobirii
bradului la nunţi şi la moartea
tinerilor, femei şi bărbaţi. Obiceiul
există din vremea dacilor şi semnifică
o nuntă rituală între persoana
decedată şi natura reprezentată prin
brad. El a rămas în tradiţia unor
comunităţi locale din regiunile Banat
şi Oltenia. Bradul astfel împodobit se
numeşte Pomul vieţii, care se
regăseşte drept motiv natural în arta
populară.
 Odată cu evoluţia etnografică a
poporului rămân, bradul a căpătat din
ce în ce mai multe înţelesuri, precum
cel de "arbore de judecată", "arbore
de pomană", "arbore fertilizator" sau
"stâlp de arminden".
 În zilele noastre, împodobirea
bradului de Crăciun a devenit unul
dintre cele mai iubite datini atât în
mediul urban cât şi în mediul rural,
odată cu aşteptarea, în seara de Ajun,
a unui personaj nou, Moş Crăciun, o
variantă americanizată a Sfântului
Nicolae.
 Colindele (sau colindurile) sunt nişte cântece
tradiţionale româneşti, anume felicitări (urări) de
tip epico-liric, având în general între 20 şi 60 de
versuri. Colindele sunt legate de obiceiul
colindatului, datină perpetuată din perioada
precreştină. Colindele nu trebuie confundate cu
cântecele de stea, specifice sărbătorilor creştine de
iarnă, şi nici colindatul cu umblatul cu steaua.
Colindele se cântă în preajma Crăciunului. Unele
dintre ele au o sumedenie de variante şi versiuni,
potrivit diferitelor regiuni şi graiuri.
 Iniţial, colindele aveau o funcţiune rituală, anume
aceea de urare pentru fertilitate, rodire şi belşug.
Acest obicei era legat fie de începutul anului agrar
(adică de venirea primăverii), fie de sfârşitul său
(toamna, la culegerea recoltei). Pe de altă parte, un
scop des întâlnit al colindelor era acela de alungare
a spiritelor rele şi de reîntâlnire cu cei plecaţi pe
tărâmul celălalt. În acest sens, ele moştenesc
funcţiunea sărbătorilor păgâne ale Saturnaliilor,
Calendelor lui Ianuarie şi a Dies natalia Solis
Invicti. Peste timp, din semnificaţia iniţială a
colindelor s-a păstrat doar atmosfera sărbătorească,
de ceremonie, petreceri şi urări].
 Anul Nou este prima zi dintr-un an
calendaristic.
 Stabilirea religioasă a datei de 1 ianuarie ca
început de an a avut loc pentru prima dată în
1691 prin papa Inocenţiu al XII-lea. Înainte
Crăciunul avea rolul începutului de an nou.
În liturghia romano-catolică 1 ianuarie
repezintă o octavă de la Crăciun, astfel
această zi este dedicată Fecioarei Maria. În
acelaşi timp în a opta zi de la naştere sunt
amintite în Evanghelie (Luca 2,21)
Circumcizia şi denumirea pruncului Isus- la
fel şi în bisericile evanghelice. În biserica
ortodoxă la 1 ianuarie este şi ziua Sfântului
Vasile, episcop de Cesarea.
 În zilele noastre, Anul Nou este întâmpinat în
noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie -
noaptea de Revelion (din limba franceză:
Réveillon, ceea ce înseamnă aproximativ
"veghe", aici cu sensul de ospăţ la miezul
nopţii) - cu petarde şi artificii; la rude,
prieteni şi cunoştinţe se fac urări de noroc şi
sănătate, se urează "La mulţi ani!"