Proiect la fizică

Elev:Pican Raul-Ștefan
Clasa:a IX-a A
 O scurta prezentare a Celui de Al Doilea
Război Mondial

https://www.youtube.com/watch?v=D4Q_XYVescc
• M1 Garand era o pușcă semiautomatică rotundă .30-06
care a fost lansată pentru prima dată de armata
SUA. Dezvoltat de John C. Garand, M1 a văzut un
serviciu extins în timpul 
celui de-al doilea război mondial și al războiului coreean
 . Deși afectat de problemele timpurii, M1 a devenit o
armă iubită de soldați și comandanți, care au
recunoscut avantajul puterii de foc pe care îl oferea față
de puștile mai vechi. M1 Garand a fost exportat pe
scară largă după cel de-al doilea război mondial.
• Dezvoltare
• Armata SUA și-a început interesul pentru puști
semiautomate în 1901. Acest lucru a fost continuat în
1911, când au fost efectuate testele folosind Bang și
Murphy-Manning. Experimentele au continuat în timpul 
primului război mondial, iar procesele au avut loc
în anii 1916-1918. Dezvoltarea unei puști semiautomate a
început serios în 1919, când armata SUA a ajuns la
concluzia că cartușul pentru pușca sa de serviciu actuală, 
Springfield M1903 , era mult mai puternic decât era
necesar pentru distanțele tipice de luptă.
• În același an, talentatul designer John C. Garand a fost
angajat la Springfield Armory. Făcând inginerul șef civil,
Garand a început să lucreze la o nouă pușcă. Primul său
design, M1922, a fost gata pentru testare în 1924. Acesta
avea un calibru de .30-06 și avea un pantalon acționat cu
grund. După teste neconcludente împotriva altor puști
semiautomate, Garand a îmbunătățit designul, producând
M1924. Alte studii din 1927 au produs un rezultat
indiferent, deși Garand a proiectat un model de
calibru .276, care funcționează pe bază de gaz pe baza
rezultatelor.
• În primăvara anului 1928, comisiile de infanterie și
cavalerie au efectuat probe care au dus la eliminarea
Garand .30-06 M1924 în favoarea modelului .276. Unul
dintre cei doi finaliști, pușca lui Garand a concurat cu T1
Pedersen în primăvara anului 1931. În plus, un singur
Garand .30-06 a fost testat, dar a fost retras când
șurubul său s-a spart. Învingând cu ușurință
Pedersen, .276 Garand a fost recomandat pentru
producție pe 4 ianuarie 1932. La scurt timp după aceea,
Garand a retestat cu succes modelul .30-06.
• La auzul rezultatelor, secretarul de război și șeful statului
major al armatei, generalul Douglas MacArthur , care nu a
favorizat reducerea calibrelor, a ordonat oprirea lucrărilor
la .276 și ca toate resursele să fie direcționate spre
îmbunătățirea modelului .30-06. La 3 august 1933, pușca lui
Garand a fost redenumită pușcă semi-automată, calibru 30,
M1. În luna mai a anului următor, 75 de puști noi au fost
lansate pentru testare. Deși au fost raportate numeroase
probleme cu noua armă, Garand a reușit să le corecteze, iar
pușca a putut fi standardizată la 9 ianuarie 1936, primul
model de producție fiind eliminat la 21 iulie 1937.
• M1 Garand
• Cartuș: .30-06 Springfield (7,62 x 63 mm), 7,62 x 51 mm NATO
• Capacitate: 8 rotunde bloc bloc introdus într-o magazie internă
• Viteza botului : 2750-2800 ft / sec.
• Gama eficientă: 500 de metri.
• Rata de foc: 16-24 runde / minut
• Greutate: 9,5 lbs.
• Lungime: 43,6 in.
• Lungime butoi: 24 in.
• Obiective turistice: lunetă de deschidere, lunetă de tip barleycorn
• Acțiune: Șurub rotativ acționat cu gaz
• Număr construit: aprox. 5,4 milioane
• Accesorii: baionetă M1905 sau M1942, lansator de grenade
• Revistă și acțiune
• În timp ce Garand proiecta M1, Army Ordnance a cerut ca
noua pușcă să dețină o magazie fixă, care nu iese în
evidență. Se temea că o revistă detașabilă ar fi pierdută
rapid de soldații americani în câmp și ar face arma mai
susceptibilă la blocare din cauza murdăriei și a
resturilor. Având în vedere această cerință, John Pedersen
a creat un sistem de blocare „în bloc” care a permis
încărcarea muniției în magazia fixă ​a puștii. Inițial, revista
trebuia să dețină zece .276 runde, totuși, când s-a făcut
schimbarea la .30-06, capacitatea a fost redusă la opt.
• M1 a folosit o acțiune alimentată cu gaz care a folosit
gazele în expansiune dintr-un cartuș tras în cameră în
următoarea rundă. Când pușca a fost trasă, gazele au
acționat asupra unui piston care, la rândul său, a împins tija
de acționare. Tija a cuplat un șurub rotativ care s-a rotit și
s-a deplasat în următoarea rundă. Când revista a fost golită,
clipul va fi expulzat cu un sunet distinctiv „ping” și șurubul
blocat deschis, gata să primească clipul următor. Contrar
credinței populare, M1 ar putea fi reîncărcat înainte ca un
clip să fie complet cheltuit. De asemenea, a fost posibil să
încărcați cartușe simple într-un clip încărcat parțial.
• Istoria operațională
• Când a fost introdus pentru prima dată, M1 a fost afectat
de probleme de producție care au întârziat livrările
inițiale până în septembrie 1937. Deși Springfield a reușit
să construiască 100 pe zi doi ani mai târziu, producția a
fost lentă din cauza schimbărilor în butoiul și cilindrul de
gaz al puștii. Până în ianuarie 1941, multe dintre
probleme au fost rezolvate, iar producția a crescut la 600
pe zi. Această creștere a condus la armata SUA să fie
complet echipată cu M1 până la sfârșitul anului.
• Arma a fost adoptată și de Corpul de Marină al SUA, dar cu câteva
rezerve inițiale. Abia la jumătatea celui de-al doilea război mondial
 USMC a fost complet schimbat. Pe teren, M1 a oferit infanteriei
americane un avantaj extraordinar al puterii de foc asupra trupelor
Axei care purtau încă puști cu acțiune, cum ar fi Karabiner 98k .
• Cu funcționarea sa semi-automată, M1 a permis forțelor SUA să
mențină rate de foc mult mai mari. În plus, cartușul greu .30-06 al
M1 oferea o putere de penetrare superioară. Pușca s-a dovedit
atât de eficientă încât liderii, cum ar fi generalul George S. Patton ,
au lăudat-o ca „cel mai mare instrument de luptă conceput
vreodată”. După război, M1-urile din arsenalul SUA au fost
recondiționate și ulterior au văzut acțiuni în războiul coreean .