Pușca-mitralieră CSRG Md.

1915 și armata română de Baity Pera

*Pentru o notă de parfum de epocă,

între ghilimele vor sta termenii din
instrucțiunile p.m.-ului din 1917 sau
mărturiile din cărți vechi în grafia
originală.

MMN Bucuresti, expo permanenta, Bucharest National Army Museum, uniform exhibit

Elaborarea armelor automate și drumul spre mitraliere portabile

12 arme Gatling, cumparate privat de comandanți unionisti trag pentru prima dată în timpul asediului orașului Petersburg,
Virginia 1864. Până la sfârșitul secolului XIX, mitraliere sistem Gatling sau Nordenfelt acționate manual participă sporadic în
conflicte coloniale sau în razboaiele mecanizate între marile puteri. Rusia Țaristă adunase în ajunul războiului ruso-turc din
1877-1878, 400 exemplare Gatling în 8 baterii atașate artileriei. Exemplare rusești fabricate de Colt tronează astăzi în
memorialul din Plevna. Gatling din dotarea turcă apară cu succes pasul Shipka în primele lupte din 1877. La distanță de
angajare mică, în fața unor mase compacte de atacatori, mitraliere grele cu afet, tractate, sunt foarte eficiente. De dimensiunea
unei piese de artilerie si scoțând fum intens de la pulberea neagră, erau ținte ușoare pentru tunuri pe care nu le puteau
ajunge sau țintașii experimentați pe care nu ii vedeau. Mascarea și protejarea cuiburilor de mitralieră proprii va fi, de atunci, tot
atât de importantă ca și descoperirea celor ale adversarului înaintea unui atac.
Existând unii precursori, americanul Hiram Maxim este cel care fabrică în 1884 prima mitralieră automată practică ce
recuperează energia de recul a glonțului tras pentru alimentarea cu un nou cartuș. Încingerea armei în operare este abordată
de Maxim printr-un radiator de apă montat in jurul țevii. Toate țările bogate se grăbesc să adopte mitraliere Maxim, cumpără
licențe și dezvoltă varinte proprii adaptate cartușelor moderne cu pulbere nitrocelulozică de calibru redus ale diverselor puști cu
repetiție. Mitraliere încadrate în clasa grea și medie purtând numele Maxim sau nu, dar derivate, precum Vickers, MG 08 sunt
foarte fiabile și robuste și luptă încrucișat în dotarea tuturor armatelor angajate în Prima Conflagrație Mondială, cu excepții
precum cea austro-ungară cu Schwarzlose și armata franceză.
Creditată cu primul cartuș modern Md. 86 8x51R (8mm Lebel), Franța îl va folosi în mitraliera St. Etienne Mle 1907 și în mai
fiabila Hotchkiss M1897, evoluată în Mitrailleuse Automatique modele 1914 cu împrumut de gaze.
Efective uriașe de tineri se găsesc împotmolite în propriile tranșee și sunt secerate de baraje de foc la fiecare asalt prin rețele
de sârmă ghimpată către tranșee în zigzag. Aproape de liniile înaintate mitraliere inamice execută foc în anfiladă (de flanc).
Supraviețuitorii fie așteaptă venirea lentă a mitralierelor medii și grele (până la 60 kg cu afet) cu servanți sau încearcă să mute,
“să pună în bătaie”, mitraliere capturate improvizând o aparare împotriva contraatacului inamic ce vine din tranșeele sale de
adâncime.
Mitraliera ușoară daneză Madsen model 1902 cu pat, încărcătoare detașabile și bipod poate fi considerată prima pușcă-
mitraliera produsă în număr mare înaintea războiului mondial. Preluată in 1904 de armata rusă, dotează unele unități de
cavalerie, servanții descălecând pentru o instalare rapidă în poziție acolo unde era necesară acoperirea cu foc automat.
Încă din 1903 taticieni francezi relevă slabele posibilități în ofensivă cu mitralierele contemporane și concluzionează că
mitralierele „trebuie să învețe să se deplaseze”.

Dezvoltarea p.m. CSRG Mle.1915 Chauchat și producția modelului

Un comitet de artilerie din cadrul armatei franceze demarează în 1903 un îndelungat proces de prototipare pentru crearea de
armament de infanterie semiautomat si automat la Atelierul de Construcții Puteaux. Din colaborarea căpitanului Jacques Louis
Henri Chauchat, inginer al Școlii Politehnicie, și a maistrului armurier Charles Sutter, la arsenal sunt concepute 7 prototipuri de
puști semiautomate si 6 puști-mitralieră calibrate pentru un nou cartuș 7x59mm de viteza inițială mare, proiectat de Chauchat.
Cartușul Md. 86 Lebel aflat in dotare standard determină realizarea modelului 1911 de pușcă-mitralieră Chauchat-Sutter. Arma
funcționează automat cu reculul lung al țevii, sistem inspirat de patentul inginerului maghiar R. Frommer și de J. M. Browning
cu pușca semiautomată civilă Remington Model 8.
Denumita oficial Fusil-Mitrailleurs C7 de Puteaux System C.S., la testele oficiale din noiembrie 1911 cepurile de închidere ale
capului mobil se rup. La al doilea test din aprilie 1912, după tragerea a 1500 cartușe, uzura pieselor duce la cedare printr-o
percuție cu inchizătorul neîncuiat.

Numit comandant adjunct al Arsenalului MAS St-Etienne, alături de controlorul de arme Sutter, îmbunătățește proiectul. 2
modele din ianuarie 1913 trag intensiv 2500 cartușe fără defecte majore. Riscul mare de deformare a încărcătorului din tablă
ambutisată nu îngrijorează întrucât rolul scontat de armata franceză rămâne deocamdată unul static de defensivă și nu de
suport al infanteriei în mișcare. Neavând potențialul defensiv al mitralierelor medii-grele se comandă doar o preserie de 188
de C7 Md.1913. Acestea vor fi utilizate abia spre sfarșitul lui 1914 la înarmarea escadrilelor aviației franceze pentru primele
lupte aeriene din istorie. Greutatea mult mai mică a armei C7 scuza cadența mică și precizia inferioară mitralierelor medii-
grele.
Departe de entuziasmul inițial, în august 1914, statul major francez are probleme în gestionarea ofensivei germane prin
Ardeni. Francezii foloseau un sistem de comandă rigid și centralizat unde comandanții de plutoane și companii așteptau
curierul pentru ordine ce nu se adaptau rapid cu situația tactică. Comandantul șef, generalul Joseph Joffre, ordonă ofensive
locale în cadrul “Bătăliei Frontierelor” dar nu are o imagine bună asupra dinamicii trupelor inamice. Lângă satul Rossignol
francezii în marș sunt surprinsi de o poziție întărită germană si valuri successive de asalt la baionetă se consumă în fața
mitralierelor și tunurilor cu tragere rapidă apoi artileria anihilează francezii refugiați în sat, unitățile suferind mortalitate de
până la 70% - 22 august 1914 ziua cea mai sângeroasă din istoria armatei franceze.
Stabilizându-se frontul nu departe de Paris, aliații constată că se pot face doar cuceriri vremelnice de ordinul kilometrilor cu
mari pierderi de vieți și armament individual. Mitraliera principală franceză, St-Etienne Mle 1907, este complicată și se
blochează mai des decât “Spandau” Mg 08 germană pe care germanii o concentrează în număr mai mare. Hotchkiss Mle
1914 este o arma de calitate însă are dezavantajul de a fi produsă privat și se va impune numeric abia din 1916. Sub focul
inamic, mitralierele grele îndeplinesc cu dificultate dezideratul tacticienilor francezi care afirmă acum: „(...)la section de
mitrailleuse, à laquelle manque la capacité offensive résultant du mouvement en avant, ne peut agir qu'en liaison intime avec
l'infanterie dont elle est l'auxiliaire". "L'infanterie doit marcher et tirera pour marcher, la mitrailleuse doit tirer et marchera pour
tirer" (Secția de mitraliere, căreia-i lipsește capacitatea ofensivă rezultată din avansare, nu poate acționa decât în directă
legătură cu infanteria căreia-i este auxiliară. Infanteria trebuie să avanseze și va trage pentru a avansa, mitraliera trebuie să
tragă și va avansa pentru a trage” Mitraliera ușoară Hotchkiss Mle. 1909 (mitrailleuse portative modele 1908/13 în
nomenclatorul francez) este fiabilă, cântărește 13 kg dar puține exemplare ajung în dotare și firma privată va fabrica
majoritar în Marea Britanie.
Pentru a oferi armatei franceze superioritatea unui foc automat mobil, generalul Joffre are la îndemână mitraliera C7
Chauchat-Sutter proiectată și realizată în sistemul de stat, astfel ca programul “fusil mitrailleur” demarează.
Pentru a ajunge în dotare urgent și a evita un eventual cost mare de fabricație precum la Madsen sau Lewis Md.1912 (mai
scumpă decât mitraliera medie Vickers) C7 este total reproiectat. Controversată, după cum vom vedea, se naște o pușcă-
mitralieră revoluționară, avangardistă prin procedeele de fabricație iar în materie de mânuire și tactică a fost o pușcă de
asalt avant-la-letre.
Cu industria angrenată în efortul de război doar piesele esențiale (culată, țeavă ș.a.) se uzinează prin metodele tradiționale
(strunjire, frezare etc.) din oțeluri de calitate, restul trebuie să se integreze în unități industriale mai slab dotate tehnic și fără
experiența preciziei din industria civilă.
Condusă de Paul Ribeyrolles, firma de biciclete Gladiator, cu ai săi subcontractori, are know-how pentru ambutisare,
ștanțare, sudură și nituire, procedee inedite în fabricarea armelor. Înțelegerea dintre stat și fabricantul contractat Gladiator
presupune livrarea de către stat de țevi pentru prima comandă de 50
000 de arme. Cele 103000 țevi (2 de fiecare automat +3%) trebuie
să fie uzinate la MAS și arsenalul Chatellerault. Țeava este calculată
la lungimea țevii muschetonului Berthier dar din rațiuni de economie,
cu prioritate, s-au scurtat țevi de pușcă Berthier 07/15 rebutate și țevi
de pușcă Lebel recuperate dar umflate la gură prin tragerea cu țeava
obstrucționată. Organizată în timp record de Ribeyrolles, producția la
Gladiator folosește mână de lucru feminină și uzinează din oțeluri
slab tratate și metale mai slabe piese cu control dimensional și
toleranțe sub standardul tradițional. Conceptul era și el nou, această
pușca-mitralieră nu era proiectată să reziste un ciclu de viață de 50
de ani precum pușca Lebel sau revolverul model 1892 (vezi
anca.com.ro iulie 2017).
Arma este adoptată oficial sub denumirea de “le Fusil Mitrailleur
1915 C.S.R.G.”unde “C.S.R.G.” sunt acronimele celor implicați:
domnii Chauchat, Sutter, Ribeyrolles și firma Gladiator. Producția va
atinge un record de 13500 ex. intr-o lună, media lunară pe durata
intregii fabricații a fost de 6100 bucăți și încă 2 firme franceze o
asimilează și o produc în serie mare. P.m. CSRG md.1915 este cea
mai fabricată arma automată a primei conflagrații mondiale, cifra
totală variază de la 225 000 la 400 000 bucăți din noiembrie 1915
până în noiembrie 1918, când războiul va fi adus puști mitralieră mai
performante precum Browning BAR M1918 și inaugurat pistoalele
mitralieră Villar-Perosa sau Bergmann MP18. P.m.-ul CSRG
echipează numeroase armate în cursul războiului și în conflicte
succesoare spre exemplu Belgia, Finlanda, Grecia, Italia, Polonia,

România, Rusia, Serbia, Spania SUA folosite sporadic

până în deceniul 6 al secolului trecut. În 1918 arma este
prevăzută cu un ascunzător de flăcări la gura țevii și
primește o miră de vizare specială pentru angajari
antiaeriene, modelele fabricate anterior fiind modificate
conform. În anul 1920 se prevăd piese suplimentarea
pentru protecție: un capac pentru locașul încărcătorului,
un manșon mobil pentru găurile de răcire și un capac
pentru fereastra de evacuarea a tuburilor trase.
Arma va fi folosită vreme îndelungată în armata
franceză, deși depășită odata cu intrarea în dotare a
p.m.-ului Chatellerault M24/29, rămâne a fi utilizată cu
miile și în cel de-al Doilea Război Mondial.
Dotarea unităților și organizare tactică

În decembrie 1915 la școala de mitraliori de la Maisons-Lafitte ajung primele p.m.-uri și infanteriștii “fantasines” selectați.
Sub supravegherea generalului Joffre se pun la punct echipele formate din 2 servanți și echipamentul: trăgătorul cară într-o
raniță specială 16 încărcătoare și la brâu în 2 patrontașe semilună câte 2 incărcătoare plus arma scurtă secundară în toc.
Servantul improspător îl urmează cu un număr mare de cartușe împachetate. Împreună trebuie să care 40 kg de echipament
ceea ce se dovedește prea mult. În ianuarie 1916, la școală, se reduce numărul încărcătoarelor purtate de trăgător la 16 și
se statutează în primul document de familiarizare a trupelor: “Instruction provisoire sur le fusil mitrailleur modèle 1915” din 1
februarie 1916, document ce va fi amendat periodic.
Arma este disponibilă de la 1 martie 1916 în unitățile franceze și participă activ la gigantica bătălie de la Verdun.
Concentrația scontată este de 8 arme per companie (2 pentru fiecare secție- pluton) și 4 de escadron de cavalerie și
procesul se realizează integral pentru toate unitățile combatante până în noiembrie 1917. La finalul războiului dotarea ajunge
la 3 p.m.uri de secție- 12 de companie.
În ceea ce privește componența echipelor de foc acestea evoluează numeric pentru a distribui mai bine greutatea muniției,
astfel: în vara lui 1916 la Somme echipa crește la 3 oameni adăugând al 2-lea servant împrospător. În septembrie 1917
echipa primește un caporal coordonator iar in octombrie 1918 echipa crește la 5: caporalul și tragătorul cu pistoale și 3
împrospători din care primul poarta mai multe încărcătoare și la centura pistol iar ceilalți 2 sunt înarmați cu
carabine/muschetoane, trăgătorul nemaipurtând asupra sa decât 3 încărcătoare. În toate configurațiile teoretice muniția
purtată este de aproximativ 1000 cartușe din care peste jumătate erau gata de tragere introduse în încărcătoare.
Toate acestea, susținute de o școlarizare și un antrenament repetat, formau veritabile echipe de șoc indispensabile
companiilor. Coordonarea și colaborarea asigurau succesul, dar și unul singur din echipă rămas în luptă trebuia să
continue tragerea. Pe cât posibil trupa primea și ea instrucție cu noua armă avându-se în vedere mortalitatea mare în special
în atacul pe batalioane de asalt.
Servanții desemnați se selectau dintre cei mai buni în companii și purtau semne brodate distinctive de „fusillier mitrailleur”
sau chiar și insigne „brevet de tir”.

Arma în luptă, neajunsuri

Armă inovativă ce necesita o deservire

atentă, după cum vom vedea, cu destule
compromisuri constructive și unele
defecte de design, p.m. CSRG Md1915
își intră în pâine repede și tranșeele
frontului de Vest scot la suprafață
neajunsurile armei. Spre sfârșitul lui
1916, Generalul Petain primește de la
regimentele combatante rapoarte. Reiese că 2/3 blocaje se datorază încărcătoarelor.
Din tablă ambutisată subțire, încărcătoarele se deformează și în pumnul strâns darmite lovite la aruncarea pe burtă.
Pentru că servantul împrospător nr.1 trebuie să știe câtă muniție mai are încărcătororul, pentru a-i oferi trăgătorului
rapid un încărcător plin, acestea sunt prevăzute cu mari decupări prin care mizeria întră ușor. Instrucțiunea scrisă în
multe limbi, inclusiv română, spune că în poziția culcat servanții trebuie să ferească încărcătoarele de sol, așezându-le
peste rucsaci. La fel, odată golite, încărcătoarele nu ar
trebui scăpate ci așezate grijuliu pe saci – greu de aplicat
pe câmpul de luptă. Marea conicitate și rama cartușului
Md.86 ce impun forma incomfundabilă dar incomodă a
încărcătoarelor-semilună aduce și ea poticneli în
alimentare, de aceea soldații gresează ridicătorul și arcul
din încărcătoare, în instrucțiuni se va prevedea ungerea
“potrivită și peste tot” (i). Arcul lung din încărcător se
decălește și deformează necesitând înlocuire. Preventiv
soldații nu încarcă la maximul de 20.
Arma funcționează pe baza reculului lung al țevii și
închizătorului, altfel un sistem fiabil, înseamnă mase în
mișcare ce induc trepidații. Coroborat cu muniția
puternică, în foc automat avem un recul simțit vârtos.
Cutia închizătorului se prelungește mult în partea posterioară conținând arcurile reducătoare și acoperă patul ce practic
nu are obrăzar. O eroare pe care soldații o fac la început este de a-și sprijini obrazul într-o poziție obișnuită în
prelungirea țevii ceea ce poate fi rău pentru măsele. Nu, în instrucțiuni și la școală se stabilește o poziție aparte: “El ia
o poziție care să ușureze punerea în bătae, cu corpul cu totul oblic față de axul puștei, sprijinindu-se pe ambele
coate”(i) astfel evitând contactul cu capătul cutiei închizător.
Evacuarea spre dreapta sus a tuburilor trase a impus deplasarea aparatelor de ochire decalat pe stânga armei.
Bipodul (crăcanul) armei a fost criticat pentru că nu oferea stabilitatea unei mitraliere. Instrucțiunile explică “Pușca-
mitralieră este o armă care nu are aceiași fixitate ca și mitraliera, deoarece în timpul tragerei se întâmplă ca să se
deplaseze puțin linia de ochire, ceiace necesită din partea trăgătorului readucerea acestei linii asupra obiectivului vizat”.
Cadența nu foarte mare de tragere, în ciuda greutății mari a armei (raportata la p.m.ul de azi) face totuși ca la tragerea
automată să se poată păstra focul în obiectiv. De altfel efectul produs de glonțul 8mm Lebel nimerind în țintă este mai
mare decât al unui pistol-mitralieră, un plus deloc neglijabil.
Un defect, exagerat în povestiri de-a lungul timpului, este legat de tragerea susținută la foc automat atunci când arma
se încinge prea mult. În jurul și de-a lungul țevii mobile de oțel este montată o cămașă de aluminiu cu striații- un radiator
de răcire pentru această țeava proiectată inițial pentru pușcă cu repetiție. Țeava cu manșonul de aluminiu cu un
coeficient de dilatare mare se va gripa după o anumită temperatură în interiorul carcasei de oțel în care oscilează.
Aceasta aduce blocarea armei până la răcire-contractarea sub diamentrul interior al carcasei țevii. După cum explică
video cu un exemplar în mână dl. Ian McCollum de la Forgotten Weapons, astfel de situație nu este una obișnuită,
pentru a se produce probabil trebuie trase sute de cartușe consecutiv.
„Tragerea fără întrerupere se execută numai în momente de criză și asupra obiectivelor cari sunt foarte vulnerabile
(…)În rezumat pușca-mitralieră nu este o mitralieră și nici nu trebuie întrebuințată ca atare: ea este o armă cu tragere
extra-rapidă, foarte ușoară, foarte mobilă, foarte ușor de ascuns, putând fi întrebuințată mai ales ziua, pentru a trage la
distanțe eficace pentru lupta infanteriei.” (i).

Caracteristici tehnice ale p.m. CSRG Md.1915

denumire oficială în Franța și România: pușca mitralieră model 1915 (C.S.R.G.)
calibru: 8mm, 4 ghinturi cu înfășurare spre dreapta cu pas de 24 cm
muniție: primul cartuș “fără fum” model 8x50mmR (8x51R clasificare C.I.P.) cunoscut și ca 8mm Lebel, în broșura
românească 1917 este cartușul francez 86 D, glonț de 12,8 g (198 grains) vârf spitzer ascuțit alamă, 3 g (46 grains)
nitroceluloză BN3FD
încărcător: detașabil, tablă ambutisată de 0,6 mm, capacitate 20 cartușe
lungime: totală 1070 mm (1170mm pentru modelele modificate din 1918 cu frână la gura țevii), țeavă 450 mm, linie de
miră 570 mm
greutate: fără încărcător 8,870 kg / 9,100 kg cu tocul de transport , 9,800 kg cu încărcătorul plin montat fără toc
înălțător: cu reglaj cursor de la 200m la 2000m, bătaie maximă 2000m, distanța eficace 200m
cadență teoretică: 250 lovituri/min, cadență practică (“iuțeala de tragere” (i)) cu schimbare de încărcătoare funcție de
antrenament 140– 180 lovituri / min
viteză inițială cartuș 630 m/s energie inițială 225 kgf
penetrare/perforare: 50 cm în pământ, 40 cm scândură de brad de la 400m, 1 mm de placă oțel crom la 400m.
Din completul p.m. fac parte accesoriile așezate într-o trusă:
sacul-etui din doc cu piele, 1 vargă (vergea) din 3 bucăți, 1 pensulă de curățire înșurubabilă pe vergea, 1 pensulă
curățire manșon țeavă și închizător, 1 vargă cu urechi pentru cârpă (câlți) înșurubabilă, 1 “trăgător”(extractor) de tuburi,
1 cârlig-șurubelniță Hotchkiss, 1 “pompă” sticluță cu ulei și una cu petrol, 1 răzătoare a piuliței țevii.

Caracteristici generale constructive ale p.m. CSRG Md.1915

“Armă cu încărcare și tragere automată sau cu foc continuu” / pușcă mitralieră funcționând după reculul lung al țevii are
o pârghie selectoare cu 3 poziții: siguranțare, “lovitură cu lovitură” și foc continuu.
Răcirea este cu aer, țeava inconjurată de un radiator concentric de aluminiu striat-cu aripioare de răcire acoperite de un
tub de oțel prevăzut cu găuri “ tubul țevii al manșonului călăuză”(i)
Manșonul călăuză se continuă spre spate prin tubul închizător ce are montat lateral stanga sus înălțătorul și decupat
lateral dreapta sus o fereastră de aruncare a tuburilor cartuș. Jos tubul închizător prezintă “șanțul de alunecare”
permițând alimentarea. La partea posterioara în tub se înșrubează dopul de sprijin pentru arcuri.
Montura este o parte fixă a armei peste care se așează manșonul călăuză și de care se prinde patul. Între cei 2 pereți
ai săi robuști se prinde montura-mecanism de dare a focului și suportul și piedica încărcătorului, este lagăr pentru axe și
suport pentru crăcană și pentru mânerul - ulucul de mânuire față. De montură se prinde și cureaua armei.
Mecanismul de dare a focului este și el cuprins într-o montură ce are rol si de maner de pistol cu gardă trăgaci. Țeava
este fixată de cutia închizătorului prin “ghivint” - filet. La partea anterioară se află piulița țevii cu interior convergent
pentru creșterea. Cutia inchizătorului prezinta frezări pentru umerii de sprijin ai cepilor capului mobil atunci când sunt
zăvorâți. Închizătorul conține capul mobil format din cepurile de zăvorâre, aruncătorul cu arc, extractorul și cepurile de
manevră și este găurit longitudinal pentru instalarea percutorului. Arcul reducător al închizătorului este și arc de
percuție.
Cu excepția țevii, închizătorului și manșonului se observă economia de piese uzinate prin frezări multiple din
prefabricate mari. Piesele sunt in general de mici dimensiuni prinse cu organe de asamblare și fără rol multiplu.
Datorită construcției, orificiile prin care mizeria poate intra în armă sunt numeroase:
în montură la partea inferioara, prin decupările mari ale încărcătorului, prin găurile
manșonului călăuza spre țeavă.
Aspectul exterior al armei este brut chiar în comparație cu arme automate grele
contemporane și va fi fost frustrant pentru trupe născute în “la belle Epoque”
obișnuite cu produse industriale cizelate estetic și nu doar funcționale. Patul de
lemn nu are talpă și este de multe ori nefinisat în zona de sprijin spate. Crosele
pistoletului si rama trăgaciului nu sunt nici ele elegante. După un secol, brunajul
exemplarelor rămase este de multe ori șters integral și scoate în evidență urme de
prelucrări. Toate ne aduc aminte de Stenul britanic sau variantele de
Volkssturmgewehr.
Forma pistoletului spate, al ulucului față pentru mâna stângă și piedica
încărcătorului ce poate fi acționata de mâna stângă fără a lua mâna de sprijin de
pe uluc arată o bună intuiție a proiectanților despre dispunerea bună pentru
tragerea din mers de la șold. În dotarea trăgătorului intra și un toc de arma pentru
transport atunci când nu se preconiza tragerea și un pistol semiautomat ținut în toc
la centură. În dotarea franceză, adiacent CSRG, era excelentul pistol semiautomat
Ruby, dar alte armate au folosit alte arme inclusive revolverele lor din dotare –
Marea Britanie sau SUA.
Românii în conflictul mondial, armamentul automat și pușca-mitraliera model 1915 CSRG
După ce rușii încheie ofensiva victorioasă Brusilov in mai-iunie, România va începe războiul printr-o mobilizare,
apreciată ca eficace, chemând sub drapel între 27 și 28 august 1916, 658 088 oameni ce ajungeau la 833 601
împreună cu părți sedentare și întreprinderi militare.
La o populație a României Mici de aprox. 7,9 milioane, gradul de mobilizare a fost foarte mare, de 10,56%. Infanteria
dispunea de 413 mitraliere de camp si 161 de poziție pentru cele 365 batalioane pe când cavaleria avea în dotare doar
40 mitraliere pentru cele 104 escadroane. Mitralierele erau in majoritatea lor Maxim Md.1910 românesc pt cartușul
puștii principale 6,5x53R. Pentru nivelul anului 1916, având în vedere oponenții, cu toate eforturile reale depuse pentru
achiziții, concentrarea de armament automat era total insuficientă. Cauza principală era dependența totală de importuri -
greu de obținut în moment de conflict în lipsa unei industrii locale care să fi asimilat în producție mitraliere. Din
nefericire, situația era similară în cazul majorității categoriilor de armament iar structura de comandă era afectată de
insuficiența mijloacelor radio.
În Transilvania inamicul dislocase încă din octombrie 1914 trupe ce aveau 1379 mitraliere. Armatele române trebuiau
sa avanseze sau să apere 1500 km de graniță, cel mai lung front al Europei. În scurt timp Puterile Centrale reușesc să
opună armatei române o forță dublă militară.
Înfrângerii suferită din partea bulgarilor ajutați de germani și turci în Cadrilater, coordonați de von Mackensen I se
adaugă dislocarea rapidă cu ajutorul căii ferate de întăriri în Transilvania pentru contraofensiva lui Falkenhayn. Întreaga
armată română se pregătește de o retragere metodică ce ar fi trebuit să macine inamicul până la venirea iernii
stabilizând frontul pe crestele carpatine.
În lupte grele precum la Brașov avem exemple dureroas: flancarea unei companii a Reg. 24 infanterie ce rezistase de-a
lungul căii ferate de lângă gara Bartolomeu. In zorii zilei 2 mitraliere austro-ungare infiltrate în gară reusesc foc de flanc
în timp ce soldați germană arunca din spate grenade masacrând întreaga trupă.
“Diviziile inamice erau mai mobile ca cele românești fiind constituite numai pe 3 regimente. Deși cu efective mai mici,
ele erau dotate cu o putere de foc mult superioară, (…) 54 mitraliere de regiment” (iv)– câte 6 mitraliere aveau cele
mai dotate regimente române, câte 2 de batalion.
Cu grenade puține, în fața unor unități bine dotate (mai ales vânători de munte), românii rezistă in pasul Oituz, pe Valea
Prahovei, Rucăr-Bran și Valea Oltului, armamentul automat capturat fiind folosit cu succes . Însă trupe germane
proaspete reușesc să învingă pe Valea Jiului și trec Carpații ceea ce face ca trupe române instalate în alte culoare
carpatine să trebuiască să apere Oltenia și Muntenia. Avantajul tehnic se dovedește hotărâtor în luptele în camp
desfășurat.
“Cu ce voinicie a luptat Divizia I de cavalere dincolo de Olt, în zilele de 6,7,8 și 9 Noembrie (…)Escadroanele noastre s-
au aruncat în foc cu o frenezie extraordinară. Au șarjat ca pe vremea lui Murat! Dar Nemții luptau altfel. Cavaleria lor
avea tunuri blindate, mitraliere, puști mitraliere și soldații descălicau, luptând ca infanteria, neaventurându-se nici odată
în șarje inutile. Vă închipuiți ce surpriză a fost pentru noi, când cavaleria lor rămânea instalată după orice obstacol și
secera cu mitraliere lor, escadroanele noastre, care luptau încă ca pe vremea lui Napoleon”(vii), autorul pomenind mai
departe memorabila șarjă de la Robănești.
Un ajutor important începe să vină în octombrie prin Misiunea Militară Franceză, printre primele categorii întărite fiind
aviația cu 100 de aparate moderne cu mitraliere și instructori și piloți pentru escadrile mixte româno-franceze. La
sfârșitul lui noiembrie se desfășoară marea bătălie de la Neajlov, demarată cu succes sub comanda generalului
Prezan însă nefericita capturare a planurilor românești restabilește situația în favoarea mai puternicelor trupe inamice.
Trupele române evită încercuirea, Bucureștiul este evacuat însă toata retragerea din Carpații Meridonali până spre
Moldova aduce pierderi importante omenești și de material. O cauză contributivă la dezastrul anului 1916 este ajutorul
insuficient rusesc, de multe ori refuzându-se sprijinul, alteori unitățile ajunse fiind inferioare tactic precum unități
căzăcești fără artilerie și chiar mai prost echipate cu armament automat.
După lupte grele în zona Mizilului, trupele româno-ruse se retrag pe liniile întărite din pasul Oituz și din munții Vrancei
de-a lungul râului Putna până la Siret, apărând ceea ce mai rămăsese sub guvernare românească, 1/3 din teritoriul
României Mici, o poziție de pe care nu vor da înapoi. Anotimpul rece, supraaglomerarea, igiena si lipsuri în
aprovizionare favorizează răspândirea tifosului exantematic și a febrei recurente afectând o armată ce pierduse deja
250 000 soldați. Programe de igienizare și spitale unde doctorii și asistentele franceze mor alături de bolnavi reduc
epidemia. Concomitent prin porturile țariste de la Oceanul Înghețat venea armament cumpărat preponderent din Franța.
Din dotarea inițială, exceptând capturile, armata pierduse 364 mitraliere. Pe parcursul primelor luni de război, prin
Vladivostok au sosit lent 266 mitraliere franceze Chattellerault (St-Etienne) Mle.1907 și Hotchkiss Mle.1914, alături de
alte categorii de armament stringente ritmul este departe de promisiunile premergătoare angajării în conflict. Eforturi
mari se depun pentru recepționarea de echipament cumpărat de la ruși și aliații vestici variind de la batiste, săpun și
bare pline de oțel la baloane întrucât în “Triunghiul morții” lipseau până și materiile prime. Din documentele generalului
Coandă reiese încetineala cu care Rusia Țaristă a livrat efectele complete pentru 200 000 trupă contractate și blocajele
survenite pe cale ferată pentru armamentul vestic. Vintila Brătianu înființează un minister al materialului de război și cu
sosirea iernii tot mai mult armament modern sosește pe calea lungă din Arhanghelsk, Antanta apreciind la justa valoare
importanța frontului de pe Siret. Armata a 2-a ține frontul cu câte 3 mitraliere de batalion concentrația dublându-se spre
sfârșitul lui martie. In acest timp Armata I se reface.
Misiunea Militara Franceza condusa de Generalul Henri Mathias Berthelot cu până la 1500 ofițeri, armurieri și
specialisti are meritul de a școlariza ostașii cu noul armament și tacticile aferente. “În fiecare regiment s-au înființat
toate școlile trebuincioase sub conducerea ofițerilor francez, dar sub ordinele și supraveghierea comandantului roman.
S’au înființat școli de mitraliere,de puști-mitraliere, de granate, școli de semnalizare, de telefoane, de cadre, de patrule,
de tragere, de cercetași, de observatori.” (v)

Probabil istoria m.m. CSRG Md.1915 în

armata română începe cu o adresa din 7
martie 1917 de la Berthelot către șeful
statului major C-tin Prezan, anunțând
apropiata sosire a unui prim lot de 500
puști-mitraliere franceze.
Lotul sosit în România era însoţit de patru
militari francezi cu rol de instructori,
conduşi de locotenentul Felix Boyet.
Aceştia şi-au desfăşurat activitatea, într-o
primă fază, în perioada 5 mai - 31 iulie
1917, în şcoala de instrucţie înfiinţată în
localitatea Sodomeni, lîngă Paşcani, unde
se efectuau cursuri de instruire cu o durată
de 15 zile. Primele trei serii trebuiau să
pregătească instructori pentru şcolile
divizionare. După formarea acestora,
iniţierea în folosirea puştii-mitralieră se
făcea la şcolile din cadrul diviziilor şi regimentelor, şcoala centrală organizând doar cursuri de perfecţionare în domeniu,
cu o durată de trei zile pentru comandanţii de regimente, batalioane şi companii. O mărturie privind zelul militarilor
români de a deprinde mânuirea acestei arme o avem de la generalul Constantin Dragu. Un căpitan francez, instructor
la şcoala de pe lângă Divizia 13 infanterie, fiind întrebat cât timp este necesar pentru un ciclu de instrucţie, a răspuns că
minim 20 de zile deşi, oficial, se acordaseră 15 zile. După numai 10 zile, ofiţerul francez le-a spus, cu mare bucurie,
camarazilor români:„Misiunea mea este îndeplinită, soldaţii dumneavoastră se aseamănă de minune cu ai noştri şi sunt
mai îndrăciţi poate în a prinde instrucţia”. (ii)
Trupa și ofițerii este probabil încântată: “S’a început tragerea cu arma, cu mitraliera, cu pușca-mitralieră, cu grenadele,
tragerile cu artileria, dându-se alocații de cartușe peste suficient (..)Fiecare regiment de infanterie are cel puțin de 6 ori
mai multe mitraliere azi, decât a avut la începutul campaniei; are aproape o sută de puști-mitraliere, de unde la început
nu avea nici una” (v)
Practic se tinde spre o dotare de 96 p.m. de regiment câte 8 pentru fiecare companie, câte 2 de pluton.
La Tipografia Serviciului Geografic al Armatei Iași se tipărește broșura “Instrucțiuni provizorii asupra descrierei Puștei-
mitralieră Model 1915 (C.S.R.G.) și mitralierei portativă Hotchkiss / Întrebuințarea tactică a puștilor-mitraliere”. Broșura
traduce metodologia de utilizare a p.m.-ului din versiunea franceză de până în septembrie 1917 cu trăgătorul și 2
servanți-împrospători. Alături de p.m. se pare că nu au sosit pistoale semiautomate Ruby, trăgătorul și primul
împrospător având în tocuri arme secundare scurte din dotare obișnuită și al doilea împrospător pușca sau carabina
regimentului. “Pușca mitralieră este servită de 2 oameni: 1 trăgător și 2 împrospători. Acești oameni trebuesc aleși din
cei mai voinici, mai deștepți cu vederea foarte bună și buni trăgători. Trăgătorul și cei 2 împrospători primesc aceiași
instrucție. La nevoie unul singur trebue să poate întrebuința arma” (i)
Broșura și instrucția primită au în vedere 2 situații, tragere în defensivă și în ofensivă.
În ofensivă “primul val de trupe de atac fiind însărcinat în principiu cu luarea în stăpânire a terenului răsturnat de
artilerie, pușcașii-mitraliori vor merge cu acest val. De îndată ce primele valuri sunt oprite, pușcașii-mitraliori asigură
posesiunea liniei înaintate.” Se crează mici unități de șoc pentru care se insistă cu instrucția “Colonelul (..) veghează
deci ca pușcașii să se exerciteze în timpul perioadelor de liniște si că atunci să se procedeze la tragerea câtorva
cartușe. Exercițiile de tragere se fac în prezența tuturor(..) este inadmisibil ca dispariția unui pușcaș, să atragă după
sine neîntrebuințarea armei ; toți gradații și cel mai mare număr de oameni trebuie să fie exercitați la întrebuințarea
puștei-mitraliere ; orice armă neîntrebuințată prin scoaterea din luptă a servantului ei, trebuie îndată luată și servită din
nou ; portul puștei-mitraliere trebuie să fie considerat ca o cinste, după care fiecare trebuie să alerge.” (i)
După modelul francez, pușcașilor-mitraliori li se brodează ca semn distinctiv un p.m. C.S.R.G. însă fără ghiuleaua de
grenadier a infanteriei franceze.

Anticipând faptul că și în regimentele române, p.m.-ul va fi o armă râvnită, broșura spune că “ pușcașul trebuie să știe
că încredințându-i-se o armă nouă, deosebit de puternică, este considerat ca un soldat de frunte” cerându-i-se
“inițiativă, o activitate și la nevoie mult devotament și sacrificiu.” (i)
Referințe despre utilizare în luptele armatei române, folosire ulterioară
Memorialistica de război arată impresiile ostașului român echipat acum unitar cu mască de gaze, cască M15, grenade
și sprijinit de armament automat și noi piese de artilerie.“Eram cu toții plini de speranțe, că de astă dată la chemarea ce
se va face, soldatul român va arăta ce poate și că nenorocirele ce s’au abătut asupra noastră în partea I-a a campaniei,
nu erau din pricina soldatului și a ofițerului, ci a lipsei de pregătire în tunuri, mitraliere, munițiuni și mașini de război” (v)
Speranța eliberării regatului este știrbită de evenimentele din Rusia începute în februarie 1917 ce culmină cu abdicarea
țarului, la nord de frontul românesc apărând primele fraternizări speculate de trupele germane. Guvernul socialist rus
depune eforturi pentru păstrarea coeziunii și pregătește o nouă ofensivă cu ministrul Kerensky. O mare concentrare de
trupe există și pe frontul românesc. În iulie, după ce rușii lansează costisitoarea ofensivă în Galiția, trupe româno-ruse
preiau inițiativa la Mărăști, ofensiva este un succes în special în sctorul Armatei a 2-a române însă aproape
concomitent germanii reușesc să spargă frontul în Galiția. Predările în masă de către soldații bolșevizați fac ca germanii
să avanseze rapid 240 km până la râul Nistru amenințând Cernăuțiul. Aceast context și defecțiuni ruse majore care
riscau flancarea trupelor române opresc ofensiva de-a lungul râului Putna.
Până în 9 septembrie se desfășoară defensiva de la Mărășești și Oituz. Pe măsură ce trupele imperiale se
bolșevizează și se retrag sau se predau inamicului, armata I și a 2-a română preia întregul efort împotriva celor 2
ofensive ce împreună de la S și de la V încercau să prindă românii în clește. După împrăștierea unor unități rusești în
urma unui greu bombardament de pregatire, divizia a 5-a română opune prima rezistență la Cosmești la începutul a 29
de zile de luptă în zona Mărășești.
“În ziua de 6 August ora 5.30 dimineața
inamicul deschide un violent bombardament de
artilerie, bătând sectorul companiei în spate și
șoseaua Panciu ocupată de noi (…)Las ca
primul val să se apropie de poziția companiei
mele până la 100 m, când îi văd bine. Hotărăsc mitralierele și toate puștile mitraliere cari să tragă (..)Deschid un foc cu
toată linia, ce durează cam 5 minute. În acest moment aud vaete a inamic, ceeace însemnează că focurile au nemerit
bine(..)cer ca să plec la contraatac, pentru ca inamicul să nu aibă timp să fortifice poziția.(..)Pleacă primele valuri din
batalioanele 1 și 2, având fiecare val câte 2 puști mitraliere și 1 piesă mitralieră pentru a avea cât mai multe focuri.
Urmează valul al doilea, apoi la 50 de pași valurile de întărire. Înainte de a pleca ultimul val de întărire din poziție au
început să sosească prizonierii” lt. A Teodorescu comandant compania 3 din Reg. 39 infanterie, lupta de la Panciu,(vi)
“Bombardamentul a durat peste 3 ore și a rupt toate rățelele de sârmă, a astupat șanțurile, a retezat copacii, iar la ora
11 când infanteria dușmană pornea la atac, cam în fugă, crezând că nu va găsi nici un apărător în față-li, e retezată de
focul secerător al mitralierelor noastre, al puștilor mitraliere și al armelor voinicilor noștri”(v)
“Apropiindu-mă de parapet și privind în direcțiunea
inamicului, văd destul de bine cum valurile lui de asalt
escaladau rânduri după rânduri parapetele și se formau
pentru a începe înaintarea la atac. Artileria noastră, atât
cea din sector, cât și cea din sectoarele vecine, începe
tragerea de contrabaraj. Puștile, puștile mitraliere și
mitralierele noastre trăgeau la disperare, încât nu se
mai auzea nimic. Era un adevărat infern.” (vi)
“Deodată, la un semn dat, valurile porniseră la
atac(..)valuri după valuri, cât vezi cu zarea, pe întreg
frontul, înaintau fără a ține seama de nici o pedecă.
După câteva clipe, strecurați printr’un potop de plumbi,
ne văzurăm aproape de creastă. La 20-30 de pași de
vârful cotei fu o mică zăbavă. Inamicul făcea un baraj
de granate, înspăimântător(..)câteva mitraliere deale lor,
flancate, făceau mari ravagii (..)încă un iureș, atât de
scump și greu, și-a noastră fu poziția! (..)Câteva
mitraliere deale noastre, ajunse deasupra îi puse pe
goană. (..)Fuse un vaier și un carnaj pe care nici o pană nu le-ar putea reda(..) Și-acum îl văd pe soldatul Furtună,
sdrobit de o granată, cum cade și acărui vorbă, cea din urma, fuse: “ eu mor frate Dumitrașcu, na pușca-mitralieră în
seama ta.” slt. Ion Spiridon Reg.1 Roșiori pe Jos , Grozești 13 august 1917 (iii)
Problemele rezultate din utilizarea puştii-mitralieră în timpul bătăliilor din vara anului 1917 sunt prezentate în Ordinul
Circular al M.C.G din 18/31 august 1917 în care este semnalată pierderea, în timpul luptelor, a 387 de astfel de arme.
Se opina că numărul mare de pierderi se datora în parte neglijenţei, precum şi faptului că nu soldaţii nu înţeleseseră
înţeles îndeajuns utilizarea puştii-mitralieră:
„Într-adevăr puşca-mitralieră pare a fi considerată mai mult ca o armă individuală pe care cel ce o poartă se crede
îndreptăţit să o arunce în toiul luptei, ţinând seamă numai de comoditatea lui personală şi nu ca o armă a unităţii,
folositoare tuturor şi, prin urmare, de care toţi la rigoare trebuiau să răspundă şi să se îngrijească […]. Se va atrage în
special atenţia asupra faptului că puşca - mitralieră este în realitate arma companiei căreia îi este afectată şi nu a
individului ce o poartă şi că, prin urmare, toţi sunt datori să o salveze la ocazie, aşa cum servanţii unui tun sau ai unei
mitraliere sunt obligaţi să salveze piesele pe care le deservesc. Este inadmisibil ca dispariţia unui puşcaş-mitralior să
atragă după sine neîntrebuinţarea armei sale. Orice armă al cărei puşcaş-mitralior fost scos din luptă va fi deîndată
ridicată şi utilizată din nou. Portul puştii-mitraliere trebuie să fie râvnit de oameni şi considerat o onoare”. (ii)
În ciuda unei ponderi mai mari numerice a unităților combatante ruse, armata română este pusă de multe ori în
dificultate de aliați cuprinși de “morbul revoluției”. Excepții notabile fac unitățile basarabene: divizii precum a 15-a la
Momâia- Mărăști a 14-a și a 15-a ruse la Muncel-Mărășești ce luptă hotărât.
În bătălia de la Oituz, în munte, armata a 2-a apără pentru a 3-a oara culoarul de trecere. De aici avem această
mărturie:” Vânătorii de munte se desfășoară pentru atac, pe malul stâng al Trotușului, apoi intră în râu, cu apa până la
piept, ofițerii în frunte, și într-o tăcere de mormânt, în șiruri strânse, ca pentru parada, trec cu toții despicând apa, pe
malul drept și înaintează la luptă aprigă. Apa rece a Trotușului le-a luat și ultimele resturi de oboseală. Deodată peste
30 puști mitraliere, 10 mitraliere și mii de grenade trag din mers, din fugă, asupra dușmanului îngrozit (..)fuge o
întreagă divizie inamică, între care o brigadă bavareză, în fața acestui atac care curăță și mătură totul în calea sa. Urcă
vânătorii munții în fuga mare, și atât de repede au ajuns la Cireșoaia, aproape cinci km dela șosea, încât artileria
dușmană nici nu a avut timpul să deschidă focul asupra lor.” (v)
Un referat al Secţiei Operaţii din cadrul M.C.G,din septembrie 1917 menţiona faptul că personalul instruit în mânuirea
puştii- mitraliere „a dispărut în lupte sau s-a redus cu desăvârşire”, astfel că se impunea reluarea activităţii Şcolii
centrale de la Sodomeni prin instruirea urgentă a două serii de militari. (ii) Nu este de mirare ținând cont că p.m.urile
erau destinate atât valurilor de asalt cât și liniilor defensive înaintate supuse artileriei grele. Cea mai favorabilă situație
pentru secțiile de pușcașii mitraliori era să ajungă la parapetul inamic și din flanc să “măture” apărătorii din tranșeu.
„Un pușcaș instruit și curajos, mergând pe parapet, paralel cu tranșea sau șanțul de comunicație, ajută mult la curățirea
șanțului, ținând sub focul său inamicul cari ar mai vrea să reziste” (i)
Cu această armă, în vara lui 1917 soldații români au avut un avantaj față de inamic, regimentele germane încep doar
spre mijlocul lui 1917 să fie dotate cu până la 36 de puști-mitralieră MG 08/15 de regiment. Aceasta reprezenta un
compromis, ușurând mitraliera medie MG 08 până la aprox.20 kg, fiind simțitor mai grea și fără ergonomia armei
C.S.R.G.
Până în noiembrie 1917 armata română a primit 4495
p.m.-uri CSRG; alături de ele s-au mai recepționat
cateva sute de Hotchkiss Mle.1909 din Marea Britanie -
numite când puști mitraliere, când mitraliere portative,
fiind rare în fotografii. Astfel instrucțiunea românească
are și un capitol în care trateaza Hotchkiss-ul.
Octombrie roșu aduce preluarea puterii de către
bolșevici, nerecunoscută de comandantul rus de pe
frontul românesc, generalul Șcerbaciov, ce ordonă ca
niciun soldat rus să nu părăsească frontul înarmat.
Aprovizionarea prin întinderea rusă este întreruptă,
trupele roșii devin bande în căutare de alimente. Ciotul
românesc este amenințat și din nord în timp ce
majoritatea trupelor ruse fac agitație și fie vor să se
întoarcă înarmate în Rusia sovietelor sau așteaptă de
la comisari ordine pentru bolșevizarea României. Pe
fondul întreruperii ostilităților în urma armistițiului rus
urmat de armistițiul românesc de la Focșani 9 dec.
1917, în acord cu generalul Șcerbaciov, armata română procedează la dezarmarea și evacuarea roșiilor peste Prut, de
multe ori prin lupte violente. Se obțin astfel un număr redus de puști mitraliere CSRG din dotarea ex-țaristă.
Un număr foarte mare de români (aprox 700 000), disproporționat, fuseseră recrutați în teritoriile supuse Imperiului
Dualist și peste o zecime căzuți în lupte pentru o cauză pe care dânșii, animați de o eficace culturalizare românească
ardeleană, nu o susțineau. Astfel în lagărele țariste, prizonierii se organizeaza în corpuri voluntare.
„Noi, ofiţerii, gradaţii şi soldaţii români de neam, jurăm pe onoare şi conştiinţă că voim să luptăm în armata română
pentru dezrobirea ţinuturilor noastre româneşti de sub dominaţia Austro-Ungariei şi pentru alipirea lor la România”
memoriul-manifest de la Darnița (lângă Kiev) la 5 martie 1917
Din iunie 1917 până în octombrie până la 8500 de voluntari ardeleni vin pe frontul românesc din Kiev echipați
românește de către guvernul rus. După armistițiul rus activitatea de recrutare continuă pe teritoriul in degringoladă și
voluntarii români continuă să se adune în timp ce guvernul român caută o ieșire din conflict. În această vreme între Prut
și Nistru, în recent declarata Republică Democrată Moldovenească, trupele bolșevizate nu pot fi stăpânite. Voluntari
ardeleni sunt aduși din Kiev de menșevici, într-o operațiune gândită de statul major român pentru a stabili un cap de
pod, dar la Chișinău trupele bolșevizate îi dezarmează. La cererea Sfatului Țării armata română trece Prutul și poartă
lupte dar rezistența sovietică este slabă, în 2 luni trupele române controlează teritoriul până la Nistru și organismul
Rumcerod din Odesa nu are cum înfrâna dorințele reciproce de unire. Reîntregirea Moldovei a fost urmată de un
dureros tratat de pace la Buftea-București cu Puterile Centrale.
În Siberia, numeroși foști prizonieri români transilvăneni și bucovineni nu mai putuseră ajunge pe frontul românesc și
acum formau o forță militară de până la 5000 trupă având un escadron de lăncieri și o școală de ofițeri. După pacea
negociată de bolșevici, voluntarii români decid să continue lupta și se pun la dispoziția aliaților și albilor. Își croiesc
ținute românești și depun jurământ regelui dar arma trupei este pușca Md.1891 și au secții de pușcași mitraliori precum
colegii din Legiunea Cehă. Apară sectoare de transsiberian și operează 2 trenuri blindate, disciplina și rezultatele în
lupta cu roșii le aduc respectul tuturor aliaților și le permit o retragere onorabilă în mai 1920 prin Vladivostok către țara
lor întregită. Aduc cu ei un număr de p.m.-uri CSRG.
La mobilizarea din noiembrie 1918 pentru eliberarea regatului, în războiul româno-ungar, în campania de eliberare a
Transilvaniei și răsturnare a guvernului bolșevic, armata română bine instruită și dotată se desfășoară și acționează
remarcabil. Cu implicarea și legitimitatea oferită de românii locului ce s-au constituit în regimente naționale de la Viena
spre Alba Iulia, România Mare se asamblează firesc bucată cu bucată.
Pușca-mitralieră CSRG Md. 1915 este o nelipsită parte a echipării armatei române interbelice. După 1920, compania
de infanterie se va organiza din nou. Plutonul va avea 3 grupe, iar fiecare grupă va avea o pușcă-mitralieră. De atunci și
până în ziua de astăzi la o grupă de infanterie se găsește o pușcă-mitralieră.
În ciuda reducerii numărului de CSRG-ului ca urmare a consumului din razboi, armata la timp de pace permite o mai
mare concentrare de p.m.-uri. Afectată de reduceri bugetare și de criza economică, armata are în interbelic o dotare
insuficientă și pestriță cu arme (5 tipuri de puști-mitralieră în 1931). Alocarile de fonduri pentru achiziții de armament
sunt semnificativ mai mic decât statele europene, fără nicio raportare la gigantesca înarmare a puterii sovietelor! Se
pare ca România își permite să renunțe prin trimiterea în războiul civil spaniol a 3600 de p.m.-uri CSRG Md.1915 ce
ajung în mainile trupelor franchiste. Însă destinația lor inițială poate să fi fost Spania Republicană ținând cont de
orientari politice precum ale lui Nicolae Titulescu și livrări secrete similare trimise de Cehoslovacia și Polonia.
Aproape de cel de-al 2-lea Război Mondial, armata română se vede nevoită să conceapă modificarea puștilor-
mitraliera CSRG rămase în calibrul 7.92x57mm Mauser – al armei noi standard Vz.24, existând un proiect al
căpitanului Marin Orița de la arsenalul armatei. În fine, cu mari eforturi până la momentul 22 iunie 1941, momentul
angajării armatei române în Războiul al 2-lea Mondial, s-a reușit o nouă dotare cu excelente puști-mitralieră ZB Vz.30
cât și asimilarea în producție la Cugir. Aceasta după vara lui 1940 cu cedări teritoriale dureroase justificate și de slabul
potențial al armatei române.

Vorbe în încheiere
La 100 ani distanță, parcurgem comunele țării și remarcăm pretutindeni frumoase monumente pline cu nume, sunt
drame petrecute în sânul majorității familiilor Regatului Român. Astfel ca aprecierile laudative la adresa curajului,
sacrificiului de sine și vigorii țăranului român ce “mergea la baionetă” au fost într-o oarecare masură pansament literar
pentru felul în care lipsa armamentului modern a fost suplinită cu vieți de tineri recruți. Din multe memorii ale ofițerilor
superiori remarcăm obsesiva dojană la adresa dotării inițiale și mulțumirea recepționării unui armament modern,
aproape sufficient, ceea ce a schimbat șansele de reușită în luptă.
Concluziile specialiștilor militari, în urma marelui consum de vieți de cetățeni români, au dus la apariția unui complex
industrial-militar românesc pentru dotare proprie.
Pușca mitralieră CSRG Md.1915 “Chauchat” a reprezentat un mijloc de a “întări puterea de foc și prin conlucrarea
intima între infanterist și pușcașul mitralior, cel din urmă îl va economisi pe cel dintâi” (i).
Astfel p.m.-ul C.S.R.G., o armă de asalt avant-la-letre, a înlesnit obținerea victoriilor din 1917-1919, temelie pentru
Marea Unire. Arma a economisit numărul eroilor adormiți, din care România a avut oricum prea mulți (335000
căzuți+populația civilă rezultând o zecime din populația României Mici din 1916 de 7,2 milioane). Atipica și brut, așa
cum se vede ea în vitrina Muzeului Militar National sau în expoziția temporară din Muzeul Național de Istorie, p.m.-ul
CSRG a fost, pentru câțiva ani grei, o armă ultramodernă mânuită de soldații români.

Bibliografie:

- Istoria Militară a Poporului Român vol.V și VI, Ed. Militară 1988

- Istoria războiului pentru întregirea României.1916-1919, vol.II, C-tin Kirițescu 1928
-(i) Instrucțiuni provizorii asupra descrierei Puștei-mitralieră Model 1915 (C.S.R.G.) și mitralierei portativă Hotchkiss /
Întrebuințarea tactică a puștilor-mitraliere, Tipografia Serviciului Geografic al Armatei Iași 1917
- Pușca-mitralieră C.S.R.G. MD.1915 în Buletinul M.M.N., Ioan. Scafeș, Silviu. E. Angheloiu
- O armă controversată pușca-mitralieră CSRG, model 1915, Ioan I Scafeș , Magazin Istoric sept 2016
- Misiunea generalului Coandă la Stavka 1916-1917, Ed. Militară 2010
- Factorul Tehnic în Războaiele României Moderne, gen. ing. T. Urdăreanu, Ed. Militara 1994
- (ii) http://e-istorie.blogspot.com - Introducerea pustii-mitraliere in dotarea armatei romane, Lucian Drăghici
- În ploaia de gloanțe, general A.I. Stoenescu, Ed. Cartea Românească 1919, arhi digi Cluj
- (iii) Însemnări din Răsboiul României Mari vol.I și II, dr. V. Bianu, Cluj 1926, dacoromanica
- (iv) Răsboiul pentru Întregirea Neamului, M. Vulcănescu, 1938, arhi digi Cluj
- (v) Răsboiul nostru pentru Întregirea Neamului, generalul C. Găvănescul, Iași 1918, arhi digi Cluj
- (vi)Amintiri și Învățăminte din Războiul de Întregire a Neamului 1916-1919, gen. N. Mihăiescu, 1938, dacoromanica
- (vii)Note din Resboiul pentru Întregirea Neamului, Dr. George Miron , Adeverul 1923, arhi digi Cluj
- Fotografii din Războiul pentru Întregirea Neamului 1916-1919, Muzeul Militar Național
- imagini realizate de Serviciul Fotografic al Armatei, Ministerul Culturii din Franța
- armesfrancaises.free.fr, www.mitrailleuse.fr, lagrandeguerre.1fr1.net, en.wikipedia.org
- Centenaire de Chauchat, Henri Vuillemin , Marc de Fromont
– Romania at War – ww1 and ww2, Facebook group, N.A.Alexe despre p.m.
-Carbine Mosin Nagant M91 with bayonet scabbard, Karl-Heinz Wrobel
Mulțumiri pentru informații primite de la E. Boboescu, S. Angheloiu.