Litera E de mână

Povestea frunzei Ene

 A fost odată Ene, o frunză micuță, care ofta și plângea, iar
crenguța Eti a întrebat-o:
– Ce se întâmplă, Ene, de ce ești tristă?
Frunza a răspuns printre suspine:
– Vântul tocmai mi-a spus că într-o zi mă va smulge și mă
va arunca jos, pe pământul rece, și nu voi mai fi alături de voi.
Crenguța Eti i-a spus ramurii Edina, pe care a crescut, iar
Edina i-a spus-o copacului Emil. Și când copacul a auzit
despre asta, a foșnit cu blândețe și a șoptit tuturor frunzelor:
– Nu vă fie frică. Țineți-vă bine și nu veți cădea până nu
veți dori voi asta.
Și așa frunza noastră Ene a încetat să ofteze, dar a continuat să
vibreze, să cânte și să danseze veselă de sus în jos.
 Când au sosit zilele răcoroase ale toamnei, Ene a văzut că toate frunzele din jur s-au făcut foarte
frumoase. Unele erau galbene, altele stacojii, iar altele în dungi cu ambele culori. Atunci l-a întrebat pe
copacul Emil ce înseamnă. Și copacul i-a spus:
–Toate aceste frunze se pregătesc să zboare și au îmbrăcat aceste culori frumoase datorită bucuriei.
Ene a început să-și dorească și ea asta și a devenit foarte frumoasă , roșie ca focul, apoi stacojie și
frumos foșnitoare.
 Atunci a venit o pală de vânt, iar
frunza noastră s-a lăsat purtată de el în
aer și legănată lin pe deasupra
tufișurilor, gardurilor, florilor de
toamnă, merilor, perilor. A căzut într-
un somn. Ene visa că este un paltonaș
cald pentru un strat de ghiocei. Nici nu
a simțit când a venit viscolul și
zăpada.
Emil adună pere.