Planul unui discurs OK: - Dragi profesori, parinti, colegi si distinsi invitati (sau ceva asemanator), - Ma bucur sa vad

ca ne aflam intr-un numar asa de mara aici pentru a sarbatori acest eveniment deosebit si important pentru noi toti, in special pentru noi, studentii. Este poate clipa pe care toti am asteptat-o timp de 3 ani de zile si este cea in care un vis al parintilor nostri se implineste. - In cei trei ani de studiu, am muncit cot la cot, alaturi de profeosorii nostri care nu ne-au indrumat pasii si care ne-au fost alaturi atat ca dascali, cat si ca prieteni. Am invatat nu doar carte, dar si ce inseamna viata, asa ca multumita experientei din facultate, pasim in viata cu pasi mai siguri. - Multumirile sunt cele mai importante la acest eveniment. In numele colegilor mei vreau sa le multumesc in primul rand parintilor nostri care au facut sacrificii pentru ca noi sa ne aflam astazi aici. Ei sunt cei care astazi merita aplauze (pauza pentru aplauze). - Profesorilor nostri le multumim ca ne-au oferit ocazia sa descoperim lucruri noi, ca nu au ezitat sa ne traga de urechi cand a fost cazul (a se vedea restantele cu care unii din noi au avut de furca), dar si sa ne bata prieteneste pe umar si sa ne zambeasca aprobator, lucruri mici, dar care ne-au ajutat enorm. Le multumim si lor! (pauza...) - Nu in ultimul rand, le multumesc colegilor mei de an alaturi de care am trait si bune chefuri si cabane, si rele - sesiuni si drame personale si cu care am reusit sa leg prietenii ce sunt convinsa ca vor rezista in timp. Consider ca dupa cei 3 ani, toti meritam sa absolvim si le urez succes la licenta ce se apropie. Dupa acest ultim hop, vom intra cu drepturi depline in tagma (ce sunteti voi) si ne vom putea bucura de toate lucrurile minunate pe care, cu siguranta, viata ni le-a pregatit. Mult bafta si sper sa ne vedem aici peste zece ani, la fel de frumosi, de zambitori si de veseli. - Va multumesc!

Recunostinta

Motto: "Si, cateodata, Ma cuprinde-o dorinta nebuna Sa fiu recunoscatoare cuiva, Sa ma tarasc in genunchi multumind, Sa strig: Nu sunt vrednica Nici dandu-mi viata sa inapoiez bunatate atata! Dar in urma mea totu-i platit." Restul pe masa - Ana Blandiana Stimate domnule rector, Stimate domnule prorector, Distinsi profesori, Iubiti parinti, Dragi absolventi, Sunt deosebit de onorat pentru faptul ca astazi am posibilitatea sa va transmit cateva ganduri in calitate de decan de suflet. In acelasi timp ma simt indatorat celor care astazi vor absolvi Facultatea de Matematica si Informatica pentru ca au dorit ca aceasta zi deosebita si minunata a vietii lor sa fie in acelasi timp o zi speciala si pentru mine. Probabil ca indatorat nu vi se pare a fi cel mai potrivit cuvant. S-ar cuveni, cu siguranta, sa aduc multumiri. M-am gandit insa ca pentru panica si emotiile puternice care m-au invadat si coplesit in ultimele zile si care nu m-au parasit nici chiar in aceste momente nu le voi putea spune multumesc, dar cu siguranta le raman dator. Panica si emotiile au fost generate de incertitudinea pe care o aveam asupra continutului mesajului pe care trebuie sa-l transmit cu o astfel de ocazie, nedorind sa dezamagesc in vre-un fel. Pentru mai multa siguranta am conceput cu meticulozitate trei strategii, sau mai bine zis 3 planuri de abordare a discursului. Planul A, care mi se parea cel mai convenabil din punctul meu de vedere deoarece imi conferea o oarecare siguranta, era acela de a vorbi despre lucruri care imi sunt familiare si pe care le cunosc cel mai bine. Cum insa nu ma puteam decide intre care din urmatorele teme sa aleg Modelarea comportamentului obiectelor active folosind diagrame de stari sau Generatoare grafice de interogari in limbaj SQL, am trecut cu regret la planul B. Planul B era sa realizez un discurs nostim. Am pregatit mai multe anecdote extrem de amuzante, pe care le-am testat initial pe prietenii si colegii mei sau le-am inclus subtil in cursurile anilor mai mici. Reactia prompta a acestora m-a determinat sa recurg de urgenta la Planul C! Acest plan presupunea analiza asteptarilor tuturor celor prezenti aici in aceasta zi, si contruirea unui discurs conform acestor asteptari. Cu siguranta, mi-am zis, parintii si cei dragi prezenti in sala vor dori sa auda un discurs emotionant, sentimental; cadrele didactice se vor asteapta la un discurs despre aspecte fundamentale ale vietii sau societatii, iar absolventii ei bine, absolventii vor spera sa fie un discurs cat mai scurt. In

consecinta m-am decis sa vorbesc pe scurt despre un sentiment fundamental, care cu siguranta ne anima pe toti intr-o astfel de zi: recunostinta. Dragi absolventi, cei mai buni colegi sunt cei care fac din tine o persoana mai buna, si colegii mei au facut acest lucru. De aceea stiu ca in acest moment, prin simpla mea prezenta aici, eu accept in mod simbolic intreaga voastra apreciere pentru excelenta tuturor colegilor mei de la facultate si pentru contributia lor in educarea voastra. De aceea, in numele vostru, le multumesc si le sunt recunoscator. Multumirile reprezinta insa, dragi absolventi, o obligatie sacra pe care o aveti VOI in acest moment. Va rog, ca fiecare dintre voi sa va ganditi acum (chiar si pentru un minut) la cel sau cei care au facut ca voi sa fiti acum pe aceasta scena, la cel sau cei care v-au ajutat sau au contribuit intr-o masura hotaratoare ca voi sa va aflati, iata, la cateva zile (saptamani) distanta de incheierea unei perioade atat de importante a vietii voastre. Va rog sa va ganditi cui anume trebuie sa multumiti. Unii dintre voi va ganditi cu siguranta la o putere suprema a carei interventie divina a pavat drumul vostru pana aici. Altii va ganditi probabil la parinti, pe care chiar daca nu reusiti sa ii localizati cu precizie in acesta sala, ii simtiti acum atat de aproape. Ochii lor nu sunt indreptati spre mine in aceste momente, ci spre voi, asa cum au fost indreptati intotdeauna, si cu certitudine ca simtiti mandria si caldura privirii lor. Cu siguranta ca sunt printre voi si persoane care se gandesc acum la un profesor. Nu neaparat un profesor din facultate. Acesta este profesorul care a reusit la un moment dat sa va deschida mintea sau care v-a incurajat, care a avut incredere in voi sau care a reusit sa descatuseze in voi energii pe care nu le banuiati. De asemenea, pentru unii dintre voi hotaratoare au fost, probabil, sfaturile sau sprijinul unui prieten drag, care v-a ajutat sa deveniti o persoana mai buna. Oricare ar fi cei spre care va poarta gandul in aceste momente, nu uitati ca aveti obligatia sa le spuneti multumesc. Nu un multumesc ocazional, sec, nici acel multumesc pe care oamenii il adreseaza de obicei pentru a fii politicosi. Priviti-i in ochi si spuneti-le motivul pentru care le multumiti. Este o datorie de onoare sa le multumesc la randul meu pentru ca mi-au facut extraordinara favoare si mi-au dat ocazia sa va cunosc ca oameni si ca studenti, si in incheiere, sa ii aplaud, prin voi, cu recunostinta. Va multumesc!

Distinsi profesori, Iubiti parinti, Dragi absolventi, Sunt foarte emotionat si bucuros in acelasi timp pentru faptul ca va pot adresa cateva ganduri in aceasta zi atat de deosebita pentru o noua generatie de absolventi ai Facultatii noastre. Dupa cum presedintele Basescu spunea cabinetului Tariceanu: Nu va voi retine prea mult. As dori sa incep cu o marturisire. Momentul in care am aflat ca trebuie sa sustin un discurs din postura de decan de suflet a reprezentat pentru mine startul unei lungi cautari. Imi doream sa gasesc un mesaj potrivit pentru un curs festiv si, pe cat posibil, original. Dar care ar fi putut fi acesta? In urma cautarii mele m-am oprit la cateva idei care mi s-au parut foarte atragatoare, ca de exemplu: o discutie despre granita dintre matematica si informatica, sublinierea contrastului dintre bucuria implinirii si tristetea despartirii sau copierea discursurilor din anii trecuti. Intr-un final insa nu am gasit nimic care sa-mi fie pe plac. M-am intrebat atunci daca voi gasi pana la urma o solutie satisfacatoare sau va trebui cu regret sa renunt din lipsa de inspiratie. Nu ma incanta deloc o atare finalitate, dar ma gandeam oare cat va trebui sa mai caut pana cand, intr-un cotlon al mintii, voi gasi o idee salvatoare? Cine cauta gaseste spune un proverb.... Oare este intodeauna asa? Cele doua cuvinte, sau mai precis cele doua verbe - a cauta si a gasi - au inceput sa-mi revina obsesiv in minte. Daca ne gandim bine, viata oamenilor este plina de cautari si contine mai rar gasiri sau re-gasiri. Probabil ca cea mai mare parte a vietii o petrecem cautand, cautand fara incetare. Cautam un obiect pe care l-am pierdut, o solutie pentru o problema interesanta, un raspuns la o intrebare chinuitoare sau un prieten pentru a merge la o bere. Cautam febril ceasuri, umbrele, batiste, taxiuri, bilete, valize, nasturi sau cuvinte. Cautam bani, modalitati de a face bani sau modalitati de a face mai multi bani. Ne cautam jumatatea, ne cautam locul nostru in lume, cautam sensul vietii sau elixirul tineretii. Verbul a cauta e prezent intr-o sumedenie de expresii din cele mai diverse: cand vrem ca cineva sa ne vada spunem ca ii cautam privirea, cand rasfatam pe cineva spunem ca ii cautam in coarne, cand vrem sa ne amintim ceva cautam cu gandul sau cand mergem la doctor spunem ca mergem sa ne cautam. De gasit, spuneam, gasim mai rar. Poate de aceea cea mai uzuala expresie cu acest verb este ti-ai gasit, in sensul ca nici vorba. De fiecare data insa ne imaginam ca, dupa ce am gasit ceva important viata ne va fi mai lina, mai buna. Adica atunci incepe de fapt adevarata viata. Dar nu se intampla asa ! Imediat pornim intr-o alta cautare, de multe ori mai nebuneasca. Mereu cu acelasi gand: sa gasim cat mai repede ceea ce cautam pentru a ne putea incepe odata viata. Dar oare nu cautarea insasi este viata aceea adevarata dupa care tanjim? Oare nu e mai importanta cautarea decat ceea ce vrei sa gasesti? La urma urmei de ce nu: ne petrecem viata intr-o continua cautare, nu-i asa? Imi aduc aminte de o anecdota care descrie o situatie petrecuta la un examen oral. Un student intra in examen, alege un subiect de pe masa, il citeste si se ingalbeneste. Apoi, il roaga pe profesor sa il lase sa aleaga un alt bilet. Cu greu profesorul accepta, insa situatia

se repeta iar... Si iar... Si iar... Intr-un final profesorul ii cere carnetul de note, ii trece nota 5 si il lasa sa plece. Contrariati, ceilalti studenti din sala ii cer explicatii profesorului pentru acest gest, dar profesorul raspunde senin: Dupa cum cauta, ceva stie. Iata prin urmare ca sunt situatii in care simpla cautare conteaza foarte mult fara a fi neaparat necesar sa gasesti ceea ce cauti. De aceea dragi absolventi, nu va sfiiti sa cautati lucruri pe care acum vi se par mult prea greu de gasit. Cu cat pare mai imposibil de gasit un lucru cu atat cautarea sa asidua va poate schimba mai mult viata. Cautati bunatatea chiar daca nu o gasiti puteti deveni voi mai buni, cautati intelepciunea chiar daca nu o gasiti mereu, veti deveni voi mai intelepti, cautati dragostea chiar daca e atat de greu de gasit veti invata sa iubiti. Tintiti mereu spre luna! - spunea scriitorul Les Brown Chiar daca nu o nimeriti, va veti afla printre stele. Tot despre cautare au fost si cei patru ani de facultate, in care ati invatat cum sa invatati ! Cu alte cuvinte NU ati invatat cum sa gasiti ci cum sa cautati lucruri. Indiferent de locul in care veti merge dupa absolvire, in invatamant sau intr-o firma privata, veti folosi metodele de cautare aflate in facultate. Exista si o parte dintre voi care vor lucra in cercetare, ceea ce nu inseamna altceva decat ca vor ridica activitatea de cautare la rang de profesie. Nu voi rata aceasta ocazie de a va spune o alta anecdota foarte draga mie si cu o oarecare legatura cu cele discutate pana acum. Se zice ca doua cupluri de oameni in etate se intalnesc intr-un parc. Barbatii incep o discutie despre scleroza. Am un doctor foarte bun - zice unul dintre ei. Pe langa medicamentele care mi le-a prescris, m-a invatat o metoda foarte eficienta de a cauta lucruri pe care nu mi le amintesc. Cum il cheama pe doctor? - intreaba cel de-al doilea. Aaaa... nu-mi aduc aminte exact... E o floare cu petale albe si centrul galben.. . Margareta - ghiceste al doilea. Exact ! , dupa care se intoarce spre sotie si o intreaba Margareto ! Cum il cheama pe doctorul care ma trateaza pe mine de scleroza? . Intr-un fel noi profesorii v-am invatat acelasi lucru : metode eficiente prentru a cauta lucruri. In mod simbolic, noi v-am oferit in acesti patru ani de facultate margarete de cunoastere. Folositi-le in cautarile voastre ori de cate ori aveti nevoie! Raspunsurile pot fi mai aproape de voi decat credeti ! As dori sa inchei discursul meu cu un citat dintr-o carte atat de frumos intitulata Declaratie de iubire a filozofului Gabriel Liiceanu : Fiecare om isi alcatuieste de-alungul vietii un edificiu afectiv. Masura in care el este e data de consistenta acestui edificiu, de mana aceea de oameni pe care i-a preluat in el si pe care i-a iubit fara rest, fara umbra si impotriva carora spiritul critic, chiar daca a fost prezent, a ramas neputincios. Acesti oameni putini care ne fac pe fiecare in parte sa nu regretam ca suntem, reprezinta stratul de protectie care ne ajuta sa trecem prin viata. Fara acest zid de fiinte iubite care ne inconjoara, noi nu am fi buni de nimic. ... ne-am pierde, ne-am rataci pur si simplu in

viata. Daca ura celorlalti covarsitoare uneori invidia lor, mirsavia lor sunt neputincioase este pentru ca exista cativa oameni pe care ii iubim pana la capat. Dragi absolventi, cu siguranta ca cea mai importanta cautare in via este cea a oamenilor care compun si consolideaz acest edificiu afectiv. Pe noi, cei care suntem acum in aceast sala, parini, prieteni sau profesori, ne-ati gasit deja. Dar nu uitati, cautarea continua! Va multumesc !

Distinsi profesori, Iubiti printi, Dragi absolventi, A devenit deja o placuta dar, in acelasi timp, apasatoare obisnuita ca sfarsitul unui an universitar sa ma gaseasca treaz, in miez de noapte, in fata unei foi albe de hartie incercand sa punctez succint, intr-un discurs de cateva minute, aspecte emotionale si afective generate de absolvirea unei noi generatii de studenti a facultatii noastre. Dar atunci cand stii ca asupra ta sunt atintiti zeci de perechi de ochi, unii nerabdatori, altii mirati, unii senini altii, poate, in lacrimi, cuvintele iti vin greu. Mereu m-am intrebat oare ce ar putea fi spus intr-un astfel de moment care sa poata merge direct la sufletul fiecaruia dintre cei prezenti, fie ei studenti, parinti sau profesori? Cum sa potrivesti cuvintele astfel incat sa poti exprima cel mai bine si clar ceea ce simti, sa impartasesti cu ceilalti aceste simtiri? Se spune, sugestiv, ca o imagine face cat o mie de cuvinte (ba chiar mai mult de-atat: noi cei care avem de atata vreme tangenta cu domeniul IT stim ca, mai ales daca ai conexiune dial-up, o imagine poate face mult, mult mai mult decat o mie de cuvinte :) ). Urmand aceasta idee, ce simplu ar fi fost, ma gandeam uneori, sa pot gasi o imagine care sa redea ce simt cu un astfel de prilej. Pur si simplu! Ar fi extraordinar, nu-i asa? Ar intelege mult mai repede oricine ceea ce vreau sa transmit si as fi si eu eliberat de emotiile sustinerii unui discurs in fata unei sali arhipline. As proiecta imaginea respectiva pe un ecran si, cu o voce solemna, as spune "Distins auditoriu, acesta este, in esenta, discursul meu. Punct! Va multumesc pentru atentie..." si gata! Cat de usor ar fi! Sau nu? Oare chiar ar fi simplu? Hmmm... Ia sa vedem, oare ce imagine as putea folosi? Evident, mi-am zis, o astfel de imagine ar trebui sa surprinda momentele cele mai importante din viata celor care astazi incheie un nou ciclu de studii... Un moment de referinta ar fi, de pilda, insasi cursul festiv. Foarte probabil, parintii si cei apropiati il clasifica printre cele mai importante momente, din punctul lor de vedere: este un moment sarbatoresc, unic. Ca profesor as fi de parere ca un moment de referinta este, nu-i asa, licenta, pentru ca reprezinta un jalon final de evaluare a unei curse cu obstacole de 4 ani de zile. Bineinteles, sa nu uitam momentul de maine: banchetul! Este probabil momentul de referinta final cel mai apreciat de catre absolventi.... Si cate si mai cate astfel de momente ar putea fi amintite aici... poate nu atat de importante, poate nu atat de direct conectate cu facultatea sau poate cu un caracter mult mai personal.

Dar ce sa facem cu aceasta colectie de momente? Am putea, de exemplu, sa le desenam pe o foaie de hartie ca puncte! De culori si marimi diferite, dupa natura si importanta lor. Cursul festiv de astazi, de exemplu, l-am putea reprezenta printru punct mare, rosu, undeva in partea superioara a paginii. Licenta, la fel, dar putin mai sus... Sesiunile vor fi puncte gri, mari, cu contur negru si tepi. Primul examen picat va fi un punct mic, negru, aproape de marginea de jos a foii... Primul examen picat de care au aflat parintii e un punct mare negru pus peste cel mic. Prima mare iubire o reprezentam, desigur, cu un punct mare albastru... Prima deceptie un punct mic albastru, pus in continuare... Urmatoarea prima mare iubire va fi tot un punct mare albastru... Si asa mai departe... Daca nu ne ajunge foaia, putem continua pe o a doua foaie (de preferinta albastra)... Si exercitiul continua... Intr-un final, foaia noastra arata ca un joc dintr-o revista de copii in care sunt puncte numerotate si dispersate pe suprafata unei foi. La o prima privire de ansamblu, punctele respective nu ne spun nimic. Pentru un astfel de joc, daca vrei sa intelegi, daca vrei sa vezi ce se ascunde in spatele acestor puncte trebuie sa iei un creion si sa unesti frumos, in ordinea numerelor, punctele cu linii. Dupa ce ai terminat ti se descopera in fata ochilor un desen... Sensul existentei acelor puncte este, de fapt, acest desen... Acesta este sensul PUNCTELOR, dar el nu poate fi descoperit decat unindu-le prin LINII... Imi imaginez viata (in general, nu doar cea de student) ca fiind un astfel de desen.... Imi inchipui punctele ca fiind momentele de referinta, importante prin care am trecut. Dar ea, viata, nu ar exista, nu am percepe-o doar prin intermediul acestor puncte. De fapt adevarata viata este intre acele puncte, este ceea ce gandim, simtim sau traim intre momentele care noua ni se par a fi de referinta. Dragi absolventi, incercati de fiecare data sa trasati cat mai simplu si mai gratios aceste linii dintre puncte: ele fac desenul vietii voastre frumos! Dar, nu uitati un aspect deosebit de important: fara puncte nu veti sti cum si de unde pana unde sa trasati liniile! Evident, nu m-am putut abtine si am incercat un experiment pe propria piele, urmand indicatiile de mai sus. Si iata ce a iesit:

Acesta este desenul obtinut de mine in urma evaluarii momentelor de referinta prin care am trecut de cand predau in Facultatea noastra. El, evident, este inca neterminat, si va fi completat in anii ce urmeaza, dar a inceput s capete deja o oarecare form. Timpul scurs de cand eu si absolventii de azi ai sectiei Informatica Engleza ne cunoastem este reprezentat in imagine de linia curba din partea sus, usor stanga, ce uneste un punct mare/verde (primul curs predat la sectia voastra) si unul rosu (cursul festiv de azi) si care trece prin doua sesiuni (nimic nu e perfect!).

...iar intregul desen, in esenta sa, distins auditoriu, reprezinta de fapt discursul meu de astazi! V multumesc !

Distinsi profesori, Iubiti printi, Dragi absolventi, Iata-ne prezenti astazi aici pentru a sarbatori absolvirea unei noi generatii de informaticieni a Facultatii noastre. Este o zi deosebita, este un moment de viata deosebit. Daca ar trebuie sa caracterizam o astfel de zi intr-o singura expresie, eu cred ca aceasta ar fi amalgam de contraste. intradevar, este o zi caracterizata de multe sentimente, reactii si evenimente contradictorii. Putem spune fara a gresi ca este o zi a contrastelor, chiar a paradoxurilor. Am sa incerc sa enumar doar cateva: ... in aceasta zi se celebreaza simbolic, in acelasi timp, un sfarsit si un inceput de drum... ... este ziua in care se plange de bucurie ... ... ziua in care se rade cu o oarecare tristete ... ... este o zi a chiotelor vesele lansate intr-un cadru solemn... ... este o zi in care se spun glume despre lucruri serioase ... .... sau in care se cauta formulari complicate si pretentioase pentru exprimarea unor emotii simple si naturale... .... este ziua cand absolventii se straduiesc sa se imbrace in haine deosebite pentru a le ascunde apoi pe toata perioada festivitatii... ... ziua in care ne amintim cu aceeasi intensitate atat de lucruri remarcabile cat si de stangacii nostime... Dar mai presus de toate am putea spune ca aceasta zi reprezinta un melanj al premierelor si al ultimelor ocazii, al primelor si ultimelor sanse in acelasi timp. Sunt lucruri care astazi au loc pentru prima data, si altele care azi au o ultima ocazie de a se (mai) intampla. si acest melanj da un farmec aparte cursurilor festive. De exemplu, acesta este primul curs care nu se cere la vre-un examen. Dar si ultimul. Apoi, multi constientizeaza acum, pentru prima data mai serios, ca se apropie un final si acum se cristalizeaza tot mai febril intrebarea Cum va fi dupa?. Pentru parinti este poate una dintre ultimele ocazii in care ei se asteapta sa inteleaga ce anume exact au studiat copiii lor de-a lungul a patru ani de zile. Tin minte ca mama, atunci cand eu eram student al acestei facultati, isi dorea mult sa inteleaga ceea ce eu invatam aici. Si pentru a intelege mai bine, si-a dorit sa poata cunoaste si stapani un calculator in acelasi fel cum o face cu un telefon. Evident ca acest lucru nu s-a intamplat la cursul festiv, dar acest vis al sau e pe cale sa se implineasca mai repede decat si-a imaginat, deoarece telefoanele au devenit intre timp foarte complicate. Ziua de azi mai ofera o prima ocazie, si anume aceea ca atunci cand absolventii fac fotografii alaturi de parinti si li se cere sa pozeze natural, ei sa tina instinctiv bratele in jurul umerilor si nu in buzunarele acestora. Dar in acelasi timp reprezinta, nu-i asa, si o buna ocazie pierduta. Tot astazi, pentru unii dintre absolventi este una din ultimele ocazii sa exclame surprinsi uitandu-se unul la celalalt: Ah... Noi doi suntem colegi? Nu radeti, este vorba de informaticieni aici.... Desi pare incredibil, exista in anii trecuti un mesaj afisat pe una din usile facultatii noastre pe care scria: Studentii anului 4 sa se inscrie in cutare grup pe Yahoo pentru a stabili detalii legate de cursul festiv si banchet. Cat de bine credeti ca

se cunosc si cat des credeti ca se intalnesc colegii unei promotii intre ei de este nevoie de un astfel de mesaj? imi pot imagina o posibila conversatie la intalnirea de 10 ani : il mai stii pe colegul nostru X ? Mmmm ... aminteste-mi, ce ID de Messenger avea ? . In alta ordine de idei, pentru multi dintre absolventii de azi este prima data cand imbraca o rochie. Iar pentru multi dintre parinti este prima data cand isi vad copilul pe o scena... intr-o rochie... In fine, pentru noi profesorii este prima ocazie sa vedem atatia studenti din aceasta sectie stransi in acelasi loc. Ei, asta da premiera! Si exemplele ar putea continua... Dar, daca ne gandim bine, putem privi chiar ultimii patru ani ca fiind caracterizati de secvente de prime experiente si ultime sanse. Acestea sunt si cele care raman cel mai viu in memorie. Acestea sunt cele care probabil reprezinta esenta anilor de studentie pentru fiecare dintre absolventi. Pentru a va explica mai bine la ce ma refer, va voi povesti o experienta personala. Intr-una din zilele trecute frunzaream impreuna cu mai multi prieteni vechi un album de fotografii. In acest album am descoperit o fotografie de-a mea facuta in urma cu 6 ani, fotografie ce a starnit uimire si hohote de ras. A fost un consens general ca in ultimii 6 ani ma schimbasera atat de mult incat aproape ca nu-i venea nimanui sa creada ca eu eram cel din fotografie. Consensul a fost, evident, pigmentat cu remarci ironice la adresa constitutiei mult mai voluminoase acum, a parului mai rar, a cheliei mai dese, a minei mult mai serioase. In acelasi album, insa, am descoperit si un portret-caricatura. De data aceasta toti au exclamat : Esti, evident, tu ! Seamana atat de bine incat nu exista posibilitatea unei confunzii ! Ce este foarte interesant e faptul ca acel portret fusese facut de catre un student la Arte Plastice tot in urma cu 6 ani. Mi-am pus atunci, pe buna dreptate, intrebarea : oare ce face aceasta diferenta ? Cum se poate ca o fotografie, care este exact proiectia mea pe un plan din urma cu 6 ani sa nu ma mai reprezinte aproape deloc si un desen din aceeasi perioada sa o faca fara nici o umbra de indoiala ? Raspunsul este, fara doar si poate, surprinderea esentei. Intre o prima linie si o ultima sansa de retus. Intorcandu-ma la esenta anilor de studentie, eu sunt convins ca in timp nici voi, absolventii de azi, nu va veti recunoaste acesti ultimi 4 ani frumosi in foaia matricola de exemplu, chiar daca ea reprezinta proiectia in numere, in note, a eforturilor voastre intelectuale. Mai degraba va veti caracteriza studentia printr-o serie de premiere remarcabile cum ar fi, de exemplu, prima zi in camin, prima ora de curs, primul chef de sudare a grupei, prima iubire adevarata, primul curs xeroxat, prima noapte alba in sesiune, primul examen, primul examen luat, primele zile de dupa o despartire dureroasa si din nou prima iubire adevarata ... In acelasi timp raman de neuitat ultimele ore de laborator ale fiecarui semestru, ultimele 5 minute dintr-un examen scris, ultima noapte dinaintea predarii unui proiect,

ultima sesiune de restante, ultima piesa dintr-un concert in care ati strigat Bis! cat v-au tinut plamanii sau cautarea ultimilor lei rataciti undeva intr-o pereche de blugi. Pur si simplu asta este esenta acestor ani. Pur si simplu in asta va veti regasi. Asa va veti aminti de voi, impreuna cu cei apropiati voua. Dragi absolventi, am in incheiere sa va dau doua, clasice, vesti: o veste buna si una proasta. Voi incepe cu cea buna: Un proverb chinezesc spune ca atunci cand ai de facut 10 pasi, 9 pasi reprezinta doar jumatatea drumului. Iata un alt paradox astazi! Voi, stiti bine, mai aveti de facut un pas... Deci bucurati-va: vestea buna e ca practic va aflati doar la jumatatea drumului vostru pana la absolvire. Prin urmare uscati-va lacrimile ce plang despartirea de colegi, alungati tristetea incheierii studentiei! inca nu s-a terminat ! Mai este un pas, de-a lungul caruia veti rememora, va asigur, mai mult sau mai putin induiosati, dar la o intesitate mai mare,toti cei patru ani care au trecut. Vestea proasta e ca nu e vorba de Banchet. Va urez MULT succes!

Distinsi profesori, Stimati parinti, Dragi absolventi, Va marturisesc ca sunt deosebit de emotionat si bucuros deopotriva pentru faptul ca va pot adresa cateva cuvinte din aceasta postura de decan de an. Sunt emotionat deoarece este pentru prima data cand ma aflu in situatia de a tine un curs sau, daca doriti un discurs, in fata atator perechi de ochi si a unui auditoriu atat de distins, iar subiectul despre care trebuie sa vorbesc nu este unul abstract, si prin urmare nu imi este la indemana. As vrea sa cred ca, mai presus de cuvinte, care uneori nu pot exprima totul, sunt sentimentele si prin urmare va rog sa-mi acordati circumstante atenuante. Emotiile sunt cruda depravare sau exteriorizarea fara pudoare - a unor sentimente puternice care nu pot fi controlate, sentimente pe care, sunt sigur, le traim cu totii astazi. Spuneam ca sunt in acelasi timp bucuros, iar aceasta bucurie deriva si din faptul ca, avand in vedere evenimentele petrecute la sfarsitul semestrului trecut, si cred ca stiti la ce ma refer..., prezenta mea aici demostreaza ca absolventii promotiei 2002 a sectiei de Matematica si Informatica sunt buni crestini: mi-au intors si celalalt obraz! Din momentul in care am aflat ca am fost ales decan de an am fost cuprins de o febrila panica !!!. Ce mesaj va trebui sa transmit? - ma intrebam. Ce lucruri ar fi mai potrivite sa fie spuse? Sa vorbesc despre imbinarea dintre matematica si informatica sau despre sansa pe care o au absolventii acestei facultati in obtinerea unui loc de munca bine platit? Sa vorbesc despre realizare profesionala? Despre relatia student-profesor? Despre bucuria implinirii sau despre tristetea despartirii? Sau poate despre faptul ca orice sfarsit inseamna un nou inceput? Am incercat din rasputeri sa raspund concret, pe o bucata de hartie, la aceste intrebari, dar nu am reusit. Am continuat insa prin a-mi readuce in memorie lucruri si intamplari petrecute pe parcursul ultimului an si jumatate ce s-a scurs de cand am pasit pentru prima data in sala de curs. Am constatat astfel, cu placuta surprindere, cat de multe amintiri am in comun cu cei care astazi finalizeaza un nou ciclu de studii. Si mai ales am constientizat ce multe transformari au avut loc in mentalitatea, modul de gandire si luciditatea acestora intr-o perioada atat de scurta de timp. Am decis atunci sa vorbesc despre amintiri. Nu sa relatez niste amintiri anume, ci pur si simplu despre amintiri. Iar pentru a reusi sa va explic mai bine despre ce este vorba datimi voie sa va rapesc cateva momente cu o scurta si banala istorioara. In urma cu multi ani, aveam o teorie proprie asupra gandirii, a functionarii mintii omenesti. Nu eram preocupat de motivul pentru care oamenii gandesc ci de mecanismul prin care acestia reusesc sa gandeasca. Imi imaginam atunci ca ideile sunt entitati concrete ce plutesc in jurul nostru, in diverse forme, asa cum apa, pamantul sau aerul imbraca tot ceea ce ne inconjoara. In teoria mea, de care eram foarte mandru, am definit creierul ca fiind un organ ce are capacitatea de a absorbii idei din exterior, de a le prelucra si de a-l face constient pe om,

intr-un fel sau altul, de prezenta lor. Expresia Mi-a venit o idee capata astfel un alt sens pentru mine. O vreme am renuntat la a dezvolta aceste ganduri si cu timpul le-am uitat. Dupa o perioada insa, in timp ce ascultam o piesa a formatiei Enigma, numita Odiseea mintii am retinut un fragment ce spunea urmatoarele: Nu exista profesori care sa ne invete ceva nou. Ei doar ne ajuta sa ne amintim lucruri pe care le stiam dintotdeauna. Am simtit atunci ca greseam enorm in naiva mea teorie. Nu am constientizat, ci am simtit pur si simplu. Mi-am dat seama ca toate ideile, toate informatiile, toata stiinta lumii se afla de fapt in interiorul si nu in exteriorul nostru. Se stie ca folosim doar o mica parte a creierului. De ce? Iata o intrebare la care oamenii de stiinta nu au un raspuns ferm. Eu cred ca toate informatiile exista deja, dar ele nu pot iesi la lumina daca nu se creeaza treptat, prin munca si exercitiu, punti spre aceste informatii. Acest exercitiu poarta numele de efort intelectual. Sunt convins ca in ultimii patru ani ati reusit sa creati multe astfel de punti. Unele datorita profesorilor, altele datorita unui efort intelectual individual. Practic, in facultate ati invatat CUM sa invatati. De fapt sa invatati cum sa va amintiti noi si noi lucruri, noi si noi informatii care se transforma pe nesimtite in idei. Si iata, din nou expresia Mi-a venit o idee! capata un alt sens. Ca in realitate este sau nu asa e mai putin important. Cred ca nimeni in prezent nu poate dovedi contrariul, iar fiecare bucurie ce ne anima atunci cand ne vine o idee buna ne face sa ne simtim, chiar si pentru cateva clipe, stapanii lumii. Dragi absolventi, in urma absolvirii acestei facultati veti primi o diploma. Aceasta diploma este certificatul vostru formal ca sunteti potentiali generatori de idei. Depinde de voi, DOAR DE VOI, sa scoateti la lumina sau, mai bine zis, sa va amintiti aceste idei, si am convingerea ca o veti face. Esenta exista in voi, in visele si imaginatia voastra. Urmati cu hotarare directia visurilor voastre! Traiti viata pe care v-o imaginati! Deveniti stapanii lumii! Pana la urma, diferenta dintre oameni este data de amintiri, de ceea ce fiecare dintre ei reuseste sa-si reaminteasca. Mereu purtam cu noi amintirile: amintiri care induioseaza sau ne sfasie, amintiri care ne calauzesc sau ne bantuie, amintiri care ne inalta sau ne coplesesc. Cursul festiv de azi se va adauga cu siguranta la sirul de amintiri frumoase, ce nu vor fi date uitarii nici de catre voi si nici de catre parintii si profesorii vostri. As dori sa inchei scurta mea interventie cu un citat al poetului Nichita Stanescu, care a reusit sa sintetizeze in cateva fraze toate aceste lucruri. Nichita Stanescu spunea, citez: "Eu cred ca un om este ceea ce isi aduce aminte despre sine insusi. Bunaoara, eu ma consider pe mine ceea ce imi aduc aminte ca sunt. De asta uneori oamenii sunt in

aparenta schimbatori sau au umori diferite. De fiecare data iti aduci aminte alte lucruri despre tine insuti." am incheiat citatul. Va doresc ca mereu, de aici inainte, in viata voastra ce va urma, sa va aduceti aminte despre voi asa cum ati fost in acesti frumosi ani de facultate; si in acelasi timp vreau sa va multumesc pentru faptul ca prin voi am descoperit amintiri pe care as fi dorit sa le am despre mine insumi. Va multumesc!

Stimate domnule rector, Stimate domnule prorector, Distinsi profesori, Iubiti parinti, Dragi absolventi, Sunt deosebit de onorat pentru faptul ca astazi am posibilitatea sa va transmit cateva ganduri in calitate de decan de suflet. In acelasi timp ma simt indatorat celor care astazi vor absolvi Facultatea de Matematica si Informatica pentru ca au dorit ca aceasta zi deosebita si minunata a vietii lor sa fie in acelasi timp o zi speciala si pentru mine. Probabil ca indatorat nu vi se pare a fi cel mai potrivit cuvant. S-ar cuveni, cu siguranta, sa aduc multumiri. M-am gandit insa ca pentru panica si emotiile puternice care m-au invadat si coplesit in ultimele zile si care nu m-au parasit nici chiar in aceste momente nu le voi putea spune multumesc, dar cu siguranta le raman dator. Panica si emotiile au fost generate de incertitudinea pe care o aveam asupra continutului mesajului pe care trebuie sa-l transmit cu o astfel de ocazie, nedorind sa dezamagesc in vre-un fel. Pentru mai multa siguranta am conceput cu meticulozitate trei strategii, sau mai bine zis 3 planuri de abordare a discursului. Planul A, care mi se parea cel mai convenabil din punctul meu de vedere deoarece imi conferea o oarecare siguranta, era acela de a vorbi despre lucruri care imi sunt familiare si pe care le cunosc cel mai bine. Cum insa nu ma puteam decide intre care din urmatorele teme sa aleg Modelarea comportamentului obiectelor active folosind diagrame de stari sau Generatoare grafice de interogari in limbaj SQL, am trecut cu regret la planul B. Planul B era sa realizez un discurs nostim. Am pregatit mai multe anecdote extrem de amuzante, pe care le-am testat initial pe prietenii si colegii mei sau le-am inclus subtil in cursurile anilor mai mici. Reactia prompta a acestora m-a determinat sa recurg de urgenta la Planul C! Acest plan presupunea analiza asteptarilor tuturor celor prezenti aici in aceasta zi, si contruirea unui discurs conform acestor asteptari. Cu siguranta, mi-am zis, parintii si cei dragi prezenti in sala vor dori sa auda un discurs emotionant, sentimental; cadrele didactice se vor asteapta la un discurs despre aspecte fundamentale ale vietii sau societatii, iar absolventii ei bine, absolventii vor spera sa fie un discurs cat mai scurt. In consecinta m-am decis sa vorbesc pe scurt despre un sentiment fundamental, care cu siguranta ne anima pe toti intr-o astfel de zi: recunostinta. Dragi absolventi, cei mai buni colegi sunt cei care fac din tine o persoana mai buna, si colegii mei au facut acest lucru. De aceea stiu ca in acest moment, prin simpla mea prezenta aici, eu accept in mod simbolic intreaga voastra apreciere pentru excelenta tuturor colegilor mei de la facultate si pentru contributia lor in educarea voastra. De aceea, in numele vostru, le multumesc si le sunt recunoscator. Multumirile reprezinta insa, dragi absolventi, o obligatie sacra pe care o aveti VOI in acest moment.

Va rog, ca fiecare dintre voi sa va ganditi acum (chiar si pentru un minut) la cel sau cei care au facut ca voi sa fiti acum pe aceasta scena, la cel sau cei care v-au ajutat sau au contribuit intr-o masura hotaratoare ca voi sa va aflati, iata, la cateva zile (saptamani) distanta de incheierea unei perioade atat de importante a vietii voastre. Va rog sa va ganditi cui anume trebuie sa multumiti. Unii dintre voi va ganditi cu siguranta la o putere suprema a carei interventie divina a pavat drumul vostru pana aici. Altii va ganditi probabil la parinti, pe care chiar daca nu reusiti sa ii localizati cu precizie in acesta sala, ii simtiti acum atat de aproape. Ochii lor nu sunt indreptati spre mine in aceste momente, ci spre voi, asa cum au fost indreptati intotdeauna, si cu certitudine ca simtiti mandria si caldura privirii lor. Cu siguranta ca sunt printre voi si persoane care se gandesc acum la un profesor. Nu neaparat un profesor din facultate. Acesta este profesorul care a reusit la un moment dat sa va deschida mintea sau care v-a incurajat, care a avut incredere in voi sau care a reusit sa descatuseze in voi energii pe care nu le banuiati. De asemenea, pentru unii dintre voi hotaratoare au fost, probabil, sfaturile sau sprijinul unui prieten drag, care v-a ajutat sa deveniti o persoana mai buna. Oricare ar fi cei spre care va poarta gandul in aceste momente, nu uitati ca aveti obligatia sa le spuneti multumesc. Nu un multumesc ocazional, sec, nici acel multumesc pe care oamenii il adreseaza de obicei pentru a fii politicosi. Priviti-i in ochi si spuneti-le motivul pentru care le multumiti. Este o datorie de onoare sa le multumesc la randul meu pentru ca mi-au facut extraordinara favoare si mi-au dat ocazia sa va cunosc ca oameni si ca studenti, si in incheiere, sa ii aplaud, prin voi, cu recunostinta. Va multumesc!