Sunteți pe pagina 1din 73

Legea şi Făgăduinţa

Legea şi Făgăduinţa G. & J. PUBLISHING CO. Los Angeles, California. 1961 Neville Goddard

G. & J. PUBLISHING CO. Los Angeles, California. 1961

Neville Goddard

Legea şi Făgăduinţa

de Neville Goddard

Acum, du-te, scrie acestea pe o tablă şi trece-le într-o carte, ca să fie pentru mai târziu mărturie veşnică. ISAIA 30:8

Vreau să-mi exprim sincera apreciere sutelor de bărbaţi şi femei care mi-au scris, spunându-mi despre cum şi-au folosit ei imaginaţia pentru a crea un mai mare bine atât altora cât şi lor înşişi; pentru a ne putea încuraja reciproc de credinţa celuilalt.

O credinţă ce a rămas loială realităţii nevăzute a faptelor lor imaginare.

Limita spaţiului nu ne îngăduie publicarea tuturor povestirilor în acest volum. În dificila sarcină de a selecta şi organiza acest material, Ruth Messenger şi Juleene Brainard au fost de un ajutor de nepreţuit.

NEVILLE

Legea şi Făgăduinţa

de Neville Goddard CUPRINS

Capitolul

1 - LEGEA: IMAGINAREA CREEAZĂ REALITATEA

4

 

Capitolul

2 - LOCUIEŞTE ACOLO

8

 

Capitolul

3 - DĂ ROATA ÎNAPOI

14

 

Capitolul

4 - NU EXISTĂ FICȚIUNE

20

 

Capitolul

5 - IȚE ISCUSITE

26

 

Capitolul

6 - FANTEZIE VIZIONARĂ

29

 

Capitolul

 

7 - STĂRI

34

 

Capitolul

8 - PRIN OGLINDĂ

38

 

Capitolul

9 - PĂTRUNDE ÎN

44

 

Capitolul

10 - LUCRURI CARE NU SE VĂD

48

 
 

Capitolul

11

- OLARUL

50

 

Capitolul

12 - ATITUDINI

 

55

Capitolul

13 - LUCRURI MĂRUNTE

59

 

Capitolul

14 - MOMENTUL CREATIV

63

 

Capitolul

15 - FĂGĂDUINȚA: PATRU EXPERIENȚE MISTICE

66

CAPITOLUL 1

„LEGEA” IMAGINAREA CREEAZĂ REALITATEA

„Omul e în întregime Imaginaţie. Dumnezeu e Om şi există în noi şi noi în El Trupul etern al Omului este Imaginaţia, anume, Dumnezeu Însuşi.Blake

Scopul acestei prime părţi a acestei cărţi este de a arăta, prin povestiri într-adevăr reale, cum imaginarea creează realitatea. Ştiinţa progresează prin intermediul ipotezelor testate experimental şi apoi acceptate sau respinse în funcţie de rezultatele experienţei. Afirmaţia că imaginarea creează realitatea nu are nevoie de mai multă analiză decât permite ştiinţa. Se dovedeşte singură în acţiune.

Lumea în care trăim este o lume a imaginaţiei. De fapt, viaţa însăşi este o activitate de imaginare; „Pentru Blake”, scria profesorul Morrison de la Universitatea din St. Andrews, „lumea îşi are originea într-o activitate divină identică cu ceea ce cunoaştem noi ca activitatea de a imagina”, sarcina lui fiind „de a deschide ochii nemuritori ai omului în interior, spre lumile gândului, spre eternitatea mereu lărgindu-se în sânul lui Dumnezeu, Imaginaţia Omenească”. Nimic nu apare sau continuă să fiinţeze prin putere de la sine. Evenimentele se produc pentru că au fost create constant de activităţi imaginative similare şi vor continua să fiinţeze numai atâta vreme cât primesc un asemenea suport. „Secretul imaginării”, scrie Douglas Fawcett, „este cea mai mare dintre probleme, spre a cărei soluţionare aspiră misticul. Putere supremă, înţelepciune supremă, încântare supremă – toate se găsesc în soluţia îndepărtată a acestui mister”.

Când omul rezolvă misterul imaginării, el va fi descoperit secretul cauzării, adică:

Imaginarea creează realitatea. Aşadar, omul care e conştient de ce îşi imaginează ştie ce creează; realizează tot mai mult că drama vieţii este imaginară – nu fizică. Toată activitatea este, la bază, imaginară. O Imaginaţie trezită funcţionează cu un scop. Creează şi conservă dezirabilul şi transformă sau distruge indezirabilul.

Imaginarea divină şi imaginarea omenească nu sunt defel două puteri, ci mai degrabă una. Diferenţa autentică ce există între cele numai aparent două stă nu în substanţa cu care ele operează, ci în gradul de intensitate al operatorului însuşi. Jucat la tensiune înaltă, rolul imaginar este un fapt concret imediat. Temperat, un rol imaginar se realizează într-un

fie că imaginaţia este susţinută sau domoală, este „ Realitatea

proces temporal. Dar

supremă, esenţialmente non-concretă, din care obiectele dau buzna ca-ntr-o neaşteptată extravaganţă” [Hermann Keyserling, Conte, „Jurnalul de călătorie al unui filosof”]. Niciun obiect nu e independent de imaginare la vreun nivel sau altul.

Totul pe lume îşi datorează caracterul imaginaţiei la vreunul din variatele sale niveluri.

„Realitatea concretă”, scrie Fichte, „este produsă numai prin imaginaţie”. Obiectele par atât de independente de percepţia noastră asupra lor încât înclinăm să uităm că ele îşi datorează originea imaginaţiei noastre. Lumea în care trăim este o lume a imaginaţiei, iar omul – prin activităţile lui imaginative – îşi creează realităţile şi împrejurările vieţile sale; face asta fie ştiind, fie fără ca să ştie.

Oamenii dau prea puţină atenţie acestui dar nepreţuit – Imaginaţia Omenească – şi un dar este practic non-existent până ce nu există o posesie conştientă a lui şi o determinare de a-l folosi. Toţi oamenii au puterea de a crea realitatea, dar această putere doarme ca şi cum ar fi moartă atunci când nu e practicată. Oamenii trăiesc în însăşi inima creaţiei – Imaginaţia Omenească – şi totuşi n-au înţelepciunea de a observa ce se petrece înăuntru.

Viitorul nu va fi fundamental diferit de activităţile imaginative ale omului; aşadar, cel

căruia viziunile

care

poate

chema

la dorinţă

orice

activitate

imaginativă

doreşte

şi

imaginaţiei sale sunt la fel de reale precum formele naturii, este stăpânul destinului său.

Viitorul este activitatea imaginativă a omului în evoluţia ei creativă. Imaginarea este puterea creativă nu numai a poetului, artistului, actorului şi oratorului, dar şi a omului de ştiinţă, inventatorului, negustorului şi meşteşugarului. Abuzul ei în închipuiri neplăcute nestrunite este evidentă; dar abuzul ei în reprimări nejustificate duce la sterilitatea care privează omul de adevărata bogăţie a experienţei. Imaginând soluţii inedite la tot mai complexe probleme este mult mai nobil decât a fugi de probleme. Viaţa este soluţia continuă a unei succint continue probleme.

Imaginarea creează evenimente. Lumea, creată din imaginarea omului, cuprinde nenumărate credinţe contradictorii; aşadar, niciodată nu poate exista o stare perfect statică ori stabilă. Evenimentele de azi sunt obligate să perturbe ordinea stabilită ieri. Bărbaţii şi femeile imaginativi tulbură invariabil pacea pre-existenţială a minţii.

Nu te supune dictaturii faptelor şi nu accepta viaţa pe baza lumii exterioare. Impune-ţi supremaţia actelor tale imaginare asupra faptelor şi supune-le lor toate lucrurile. Menţine-ţi idealul în imaginaţie. Nimic nu ţi-l poate lua în afara nereuşitei tale de a persista în imaginarea idealului realizat. Imaginează numai asemenea stări ce au valoare sau o bună perspectivă.

A încerca să schimbi împrejurările înainte de a-ţi schimba activitatea imaginativă înseamnă a te lupta cu însăşi natura lucrurilor. Nu poate exista o schimbare exterioară până ce nu se produce o schimbare imaginară. Tot ceea ce faci, neînsoţit de o schimbare imaginativă, este numai o cosmetizare inutilă a suprafeţei. Imaginarea dorinţei împlinite aduce o contopire cu starea respectivă, iar în timpul acelei contopiri te comporţi în conformitate cu schimbarea ta imaginată. Aceasta îţi arată că o schimbare imaginară va duce la o schimbare de comportament.

Totuşi, alterările tale imaginare obişnuite, pe măsură ce treci de la o stare la alta, nu sunt transformări, deoarece fiecare dintre ele este foarte repede succedată de alta în direcţie inversă. Dar ori de câte ori o stare devine atât de stabilă încât devine starea ta

constantă, atitudinea ta obişnuită, atunci acea stare devenită obicei îţi defineşte caracterul

şi este o transformare adevărată.

Cum faci asta? Lepădarea de sine! Acesta este secretul. Trebuie să te abandonezi mental dorinţei tale împlinite, în adorare pentru acea stare şi, făcând asta, trăieşti în noua stare şi nu în cea veche. Nu te poţi dedica la ceva ce nu iubești, aşadar secretul auto- încredinţării este credinţa – plus iubirea. Credinţa înseamnă a crede ce e de necrezut. Încredinţează-te pe tine însuţi sentimentului dorinţei împlinite, cu credinţa că acest act de auto-încredinţare va deveni realitate. Şi trebuie să devină realitate, fiindcă imaginarea creează realitatea.

Imaginaţia este atât conservativă 1 cât şi transformatoare. Este conservativă atunci când îşi construieşte lumea din imagini oferite de memorie şi de evidenţa simţurilor. Este creativ transformatoare atunci când imaginează lucrurile aşa cum ar trebui să fie, construindu-şi lumea din vise generos de extravagante. În procesarea imaginilor, cele care au prioritate firesc – sunt cele ale simţurilor. Cu toate acestea, o impresie vizuală curentă este numai o imagine. Nu diferă ca natură de o imagine din memorie sau o imagine dintr-o dorinţă. Ceea ce face o impresie vizuală actuală atât de real concretă este imaginaţia individului care funcţionează în ea şi gândeşte din ea; pe când, într-o imagine din memorie sau dintr-o dorinţă, imaginaţia individului nu funcţionează în ea şi nici nu gândeşte din ea, ci funcţionează în afara ei şi gândeşte la ea.

Dacă ai intra într-o imagine în imaginaţia ta, ai înţelege ce înseamnă a fi creativ transformator: atunci ţi-ai realiza dorinţa; şi atunci ai fi fericit. Fiecare imagine poate fi întrupată. Dar dacă tu, tu însuţi, nu intri în imagine şi nu gândeşti din ea, este incapabilă de

a se naşte. Aşadar, e culmea nebuniei să aştepţi ca dorinţa să se realizeze prin simpla

trecere a timpului. Ceea ce necesită ocupare imaginativă pentru a-şi produce efectul, evident, nu poate fi îndeplinit fără o asemenea ocupare. Nu poţi fi într-o imagine şi să nu suferi consecinţele de a nu fi în alta.

Imaginaţia este senzaţie spirituală. Intră în imaginea dorinţei împlinite, apoi dă-i dinamism senzorial şi tone de realitate purtându-te mental aşa cum te-ai purta de ar fi o realitate fizică. Iată, deci, ce vreau să spun prin senzaţie spirituală. Imaginează-ţi că ţii un trandafir în mână. Miroase-l. Remarci fragranţa trandafirului? Ei bine, dacă trandafirul nu e acolo, de ce simţi mirosul lui în aer? Prin senzaţie spirituală – adică prin vedere, auz, miros, gust şi pipăit imaginare – poţi da imaginii dinamism senzorial.

1 (Fizică; despre câmpuri de forţă) În care se conservă energie (n. tr.)

Dacă faci asta, toate lucrurile vor contribui pentru a te ajuta să culegi roadele şi, reflectând, vei vedea cât de iscusite au fost iţele care au dus spre scopul tău. N-ai fi putut niciodată născoci mijloacele pe care activitatea ta imaginativă le-a utilizat pentru a se împlini pe sine.

Dacă tânjești să scapi din fixaţia simţurilor tale curente, să-ţi transformi viaţa actuală într-un vis a ceea ce ar putea cu uşurinţă fi, trebuie numai să-ţi imaginezi că eşti deja ceea ce vrei să fii şi să te simţi aşa cum te -ai aştepta să te simţi în astfel de împrejurări . Precum „joaca de-a” a unui copil care reclădeşte lumea după gustul lui, creează-ţi lumea din vise pur şi simplu fabuloase. Intră mental în visul tău; fă mental ce ai face în realitate dacă ar fi deja împlinit fizic. Vei descoperi că visele sunt realizate nu de către cei bogaţi, ci de către cei imaginativi. Nimic nu stă între tine şi împlinirea viselor tale în afara faptelor – şi faptele sunt creaţiile imaginării. Dacă îţi schimbi imaginarea, vei schimba faptele.

Omul şi trecutul lui sunt o structură continuă. Această structură conţine toate faptele care au fost conservate şi încă operează sub pragul minţii sale de suprafaţă. Pentru el, e numai istorie. Pentru el pare de neschimbat – un trecut mort şi ferm înţepenit. Dar pentru sine, trecutul e viu – este parte a duratei de viaţă. Nu poate lăsa în urma sa greşelile trecutului, fiindcă nimic nu dispare. Tot ce a fost încă există. Trecutul încă există, şi dă – şi încă dă – rezultate. Omul trebuie să se întoarcă în memorie, să caute şi să distrugă cauzele răului, oricât de departe ar fi ele. Această întoarcere în trecut şi rejucare în imaginaţie a unei scene din trecut aşa cum ar fi trebuit să fie jucată de prima dată eu o numesc revizuire – şi revizuirea duce la anulare.

A-ţi schimba viaţa înseamnă a-ţi schimba trecutul. Cauzele oricărui rău actual sunt scenele nerevizuite ale trecutului. Trecutul şi prezentul formează întreaga structură a omului; ele poartă tot conţinutul ei. Orice alterare a conţinutului va rezulta în o alterare în prezent şi în viitor.

Trăieşte nobil – astfel încât mintea să poată păstra un trecut ce merită amintit. De vei rata să faci astfel, aminteşte-ţi, primul pas în corectare sau vindecare este întotdeauna – „revizuirea”. Dacă trecutul e recreat în prezent, la fel va fi şi un trecut revizuit recreat în prezent, ori afirmaţia… „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi” [Isaia 1:18]… e o minciună. Şi nu e o minciună.

Scopul comentariilor la povestirile care urmează este de a îmbina pe cât de clar posibil temele distincte dar nicidecum fără legătură ale celor paisprezece capitole în care am împărţit prima parte a acestei cărţi. Vor servi, sper, ca fir al gândirii coerente ce uneşte întregul în demonstraţia afirmaţiei sale – Imaginarea creează realitatea.

Să faci o astfel de afirmaţie este uşor. A o dovedi în experienţa altora e mult mai serios. Să te provoace să foloseşti constructiv „Legea” în viaţa ta – iată scopul acestei cărţi.

CAPITOLUL 2

LOCUIEŞTE ACOLO

„Dumnezeul meu, am auzit azi că nimeni n-a zidit o locuinţă măreaţă în afara celui care a hotărât să locuiască acolo. Ce locuinţă mai măreaţă decât omul, fără de a cărui creaţie, toate lucrurile sunt putreziciune?” George Herbert

Aş vrea să fi fost adevărat în privinţa viselor nobile ale omului, dar, din nefericire – zidirea continuă, amânarea mutării – este cusurul obişnuit al omului. De ce „ai zidi o locuinţă măreaţă” dacă nu ai intenţiona „să locuieşti acolo”? De ce zideşti o casă de vis şi nu „locuieşti acolo”?

Acesta este secretul celor ce stau treji în pat în timp ce visează lucruri înspre realitate. Ei ştiu cum să trăiască în visul lor până ce, de fapt, chiar asta fac. Omul, prin intermediul visului controlat, treaz, îşi poate predetermina viitorul. Acea activitate imaginativă, de a trăi în sentimentul dorinţei împlinite, îl duce pe om peste podul de întâmplări spre împlinirea visului său. Dacă trăim în vis – gândind din el, şi nu la el atunci puterea creativă a imaginaţiei va răspunde fanteziei noastre aventuroase şi dorinţa împlinită va da buzna peste noi şi ne va lua ca şi prin surprindere parcă.

Omul este imaginaţie în întregime; prin urmare, omul trebuie să fie acolo unde este el în imaginaţie, căci imaginaţia lui este el însuşi. A realiza că imaginaţia nu e ceva legat de simţuri sau ferecată în limitele spaţiale ale trupului este de cea mai mare importanţă. Deşi omul se mişcă prin spaţiu prin mişcarea trupului său fizic, el nu trebuie să fie atât de limitat. El se poate mişca printr-o schimbare în ceea ce e el conştient a fi. Oricât de reală ar fi scena asupra căreia se opreşte privirea, omul poate privi asupra celor niciodată înainte privite. Poate oricând muta muntele dacă îi deranjează conceptul despre cum ar trebui viaţa lui să fie. Această abilitate de a se depărta mental de lucruri, aşa cum e el faţă de lucruri, spre lucruri aşa cum ar trebui să fie lucrurile este una dintre cele mai importante descoperiri pe care le poate face omul. Descoperim omul ca centru al imaginării cu putere de intervenţie care îi îngăduie să altereze cursul evenimentelor observate, mutându-se de la succes la succes printr-o serie de transformări mentale ale naturii, ale altora şi ale lui însuşi.

Timp de mai mulţi ani, un doctor şi soţia lui „au visat la„locuinţa lor măreaţă”, dar, până ce nu au locuit în ea imaginar, ei nu au manifestat-o. Iată povestea lor:

„Cu vreo cincisprezece ani în urmă, dna M. şi cu mine am cumpărat un teren pe care am construit o clădire cu două etaje ce găzduia cabinetul nostru şi spaţiul de locuit. Am lăsat spaţii largi în ideea unui bloc – dacă şi când ne permiteau banii. În toţi aceşti ani am fost ocupaţi plătind ipoteca, iar într-un final ne-am trezit fără posibilităţi pentru blocul pe care încă îl doream tare mult. Era adevărat că aveam un cont bunicel pentru siguranţa afacerii noastre, dar nu puteam pune în pericol această siguranţă construind blocuri.

Dar acum, învăţăturile tale au trezit un nou concept, spunându-ne îndrăzneţ că putem avea ce doream mai mult şi mai mult prin utilizarea controlată a imaginaţiei noastre şi realizarea dorinţei devenise mai convingătoare şi ‚fără bani’. Am decis să punem asta la încercare, să uităm de ‚bani’ şi să ne concentrăm atenţia asupra lucrului pe care-l doream cel mai mult pe lumea asta un nou bloc de apartamente. Cu acest principiu în minte, am construit noua clădire aşa cum o voiam, schiţând planuri pentru a ne putea formula mai uşor imaginea mentală a structurii finisate. Neuitând niciodată să gândim din final (în cazul nostru, clădirea finisată şi ocupată), am făcut multe excursii imaginare prin blocul nostru, închiriind apartamentele chiriaşilor imaginari, examinând în detaliu fiecare cameră şi bucurându-ne de sentimentul de mândrie pe măsură ce primeam felicitări de la prieteni pentru realizarea excepţională. Am adus în imaginaţie în special o amică (îi voi spune dna X.), o doamnă pe care nu o văzuserăm de mult timp şi care ‚renunţase’ la noi socialmente, considerându-ne puţin ciudaţi în noul nostru mod de gândire. În scena noastră imaginară, o duceam prin clădire şi o întrebam cum îi place. Auzindu-i distinct vocea, o făceam să răspundă, ‚Doctore, cred că e minunat!’.

Într-una din zile, pe când vorbeam unul cu celălalt despre clădirea noastră, soţia mea a menţionat un antreprenor care construise câteva case prin vecinătate. Îl ştiam numai după numele care apărea pe indicatoarele din faţa clădirilor în construcţie. Dar realizând că, de era să trăim finalul, nu am fi căutat un antreprenor, am renunţat imediat la unghiul acesta de abordare. Continuând să ne imaginăm zilnic, după câteva săptămâni am simţit amândoi că eram de-acum ‚contopiţi’ cu dorinţa noastră şi trăiam în finalitate cu succes. Într-o zi, în cabinetul nostru a intrat un străin care s-a recomandat ca fiind antreprenorul al cărui nume soţia mea îl menţionase cu câteva săptămâni în urmă. Într-o manieră oarecum smerită, a spus, ‚Habar n-am de ce am venit aici. În mod normal nu merg eu la oameni, ci ei vin la mine’. A explicat că trecea adesea pe lângă cabinetul nostru şi se tot întreba de ce nu era oare un bloc de locuinţe pe terenul din colţ. L-am asigurat că ne-ar fi plăcut tare mult să avem o asemenea clădire acolo, dar nu aveam banii pentru proiect, nici măcar cei câteva sute de dolari necesari pentru schiţe.

Răspunsul nostru negativ nu l-a derutat ci, din câte se părea, oarecum obligat, a început să schiţeze şi să plănuiască mijloace pentru a duce treaba la bun sfârşit, fără ca noi să-i fi cerut sau să-l fi încurajat. Uitând de incident, am fost chiar surprinşi când, câteva zile mai târziu, omul ne-a sunat şi ne-a adus la cunoştinţă că devizul era gata şi oferta de construcţie era de treizeci de mii de dolari! I -am mulţumit politicos şi nu am făcut absolut nimic. Ştiam că ‚trăiserăm imaginar în finalul’ unei clădiri finisate şi că Imaginaţia va ridica perfect clădirea fără niciun ajutor ‚exterior’ din partea noastră. Aşa că, nu am mai fost surprinşi când constructorul a sunat din nou a doua zi pentru a ne spune că a găsit nişte proiecte prin arhiva lui care se potriveau nevoilor noastre, cu ceva mici modificări. Asta, ni s-a spus, ne-ar scuti de onorariul arhitectului pentru a ne desena proiecte noi. I -am mulţumit din nou şi tot n-am mişcat vreun deget.

Unii cu gândirea sănătoasă ar insista că un astfel de răspuns negativ din perspectiva clientului ar pune definitiv capăt afacerii. În schimb, două zile mai târziu, constructorul a sunat din nou pentru a ne informa că a găsit o companie finanţatoare ce era dispusă a acoperi împrumutul necesar cu excepţia a câteva mii de dolari. Suna incredibil, dar noi tot n-am făcut nimic. Pentru că, repet, pentru noi, clădirea era finisată şi închiriată, iar în imaginaţia noastră nu am băgat nici cinci bani în construirea ei.

Punctul culminant al acestei poveşti sună ca o secvenţă din ‚Alice în Țara Minunilor’, fiindcă antreprenorul a venit la cabinetul nostru ziua următoare şi a spus, de parcă ne oferea un cadou, ‚Oameni buni, voi tot o să aveţi clădirea aia. Am hotărât să finanţez împrumutul eu însumi. Dacă vă convine, îmi pun avocatul să întocmească hârtiile şi îmi veţi da banii înapoi din profitul net de pe închirieri’.

De data asta am făcut ceva! Am semnat documentele şi construcţia a început imediat. Mare parte din apartamente s-au închiriat înainte de a fi blocul gata şi toate, cu excepţia unuia, erau contractate în ziua când ni s-a dat ‚la cheie’. Eram atât de încântaţi de evenimentele aparent miraculoase din ultimele câteva luni încât nu ne-am dat seama pe moment de această ‚scăpare’ din decorul nostru imaginar. Dar ştiind ce am reuşit deja prin puterea imaginaţiei, am încropit imediat o altă scenă imaginară şi în aceasta, de data asta, în loc să ne plimbăm potenţialii clienţi prin clădire şi să auzim cuvintele ‚îl luăm’, am vizitat, în imaginaţie, noi înşine chiriaşii care deja s-au mutat în acel apartament. I-am lăsat să ne arate camerele şi le-am ascultat comentariile de încântare şi satisfacţie. Trei zile mai târziu era închiriat şi acel apartament.

Scenariul nostru imaginar s-a concretizat în fiecare detaliu, mai puţin unul, iar acela a devenit realitate când, o lună mai târziu, amica noastră, dna X., ne-a surprins cu o îndelung întârziată vizită, exprimându-și dorinţa de a ne vedea noua construcţie. Am condus-o cu drag, iar la finalul turului am auzit-o rostind propoziţia pe care o auzisem în imaginarea noastră cu atâtea săptămâni înainte, când, cu aceeași emfază a fiecărui cuvânt, a spus, ‚Doctore, cred că e minunat!’

Visul nostru de cincisprezece ani era realizat. Și știm, acum, că putea fi realizat ori când de-a lungul acestor cincisprezece ani de știam secretul imaginării și cum ‚să trăim din finalul dorinţei’. Dar acum era împlinită – marea noastră dorinţă se concretizase. Și nu am contribuit nici cu cinci bani la realizarea ei.” — Dr. M.

Prin intermediul unui vis un vis treaz, controlat – doctorul și soţia lui au creat realitatea. Au învăţat cum să trăiască în casa lor de vis așa cum, de fapt, trăiesc în prezent. Deși ajutorul a venit aparent din afară, cursul evenimentelor fusese determinat, în definitiv, de activitatea imaginativă a celor doi. Participanţii au fost atrași în scenariul lor imaginar deoarece acest lucru fusese strict necesar. Structura lor imaginară a solicitat-o.

„Toate cele, prin lege divină, În fiinţa altuia contopite.” [Percy Bysshe Shelley, „Love's Philosophy]

Povestioara următoare ilustrează modul în care și-a pregătit o doamnă „măreaţa locuinţă” dormind imaginar în ea – sau „locuind acolo”.

Acum câteva luni, soţul meu a hotărât să ne scoată casa pe piaţă. Principalul motiv, pe care îl discutaserăm de multe ori, era acela de a găsi o casă destul de mare pentru noi doi, mama și mătușa, împreună cu zece pisici, trei câini și un papagal. Mă crezi sau nu, mutatul era ideea soţului meu, care îmi iubea mama și mătușa și spunea că eu oricum eram la ele acasă mai tot timpul, așa că ,de ce nu am locui toţi împreună și plăti numai un rând de facturi?Mi-a plăcut ideea teribil, dar știam că acest nou cămin va trebui să fie cu adevărat special în privinţa mărimii, locaţiei și aranjamentului, căci insistam asupra intimităţii din toate punctele de vedere.

Astfel că, pe moment, eram indecisă în privinţa vânzării sau nu a casei pe care o aveam, dar nu comentam nimic, știind foarte bine din experienţe imaginative anterioare că nu se va vinde până ce nu voi fi încetat ‚să dorm în ea’. Două luni și patru sau cinci agenţi imobiliari mai târziu, soţul meu ‚s-a dat bătut’ în privinţa vânzării și la fel au făcut și agenţii. În clipa aceasta mă convinsesem pe mine însămi că de-acum doream schimbarea, astfel că, timp de patru nopţi, în imaginaţia mea, am mers să dorm într-un tip de casă pe care mi-ar plăcea să o am. În cea de-a cincea zi, soţul meu avea o întâlnire de afaceri acasă la un prieten și, acolo, a întâlnit un străin care ‚din întâmplare’ căuta o casă pe dealuri. A fost adus imediat, desigur, să vadă casa noastră. De cum a pășit înăuntru, a și spus, ‚o cumpăr’. Asta nu prea a fost pe placul agenţilor, dar mie nu prea mi-a păsat, fiindcă m-am bucurat că păstrez comisionul lor în familie! Ne-am mutat în zece zile și am stat cu mama în timp ce căutam noua noastră casă.

Ne-am comunicat cerinţele fiecărui agent de pe Sunset Strip exclusiv (fiindcă nu aș pleca din zona aceea) și fiecare, fără excepţie, ne-a spus că eram nebuni amândoi. Era absolut imposibil, spuneau ei, să găsești o casă în vechiul stil englezesc cu două camere de zi separate, apartamente separate, o bibliotecă și construită pe o colină domoală cu suficient teren pentru a adăposti câini mari — și situată într-o anumită zonă. Când le-am spus și ce preţ am fi dispuși să plătim pentru o asemenea casă, i-am întristat de tot.

Am spus că nu era tot ceea ce voiam. Voiam lambriuri din lemn prin toată casa, un cămin uriaș, o panoramă magnifică și solitudine – mulţumesc, dar fără vecini pe-aproape. Când ajungeam la asta, doamna agent de regulă chicotea și îmi amintea că nu exista o asemenea casă, și că, de ar fi existat, ar fi costat de vreo cinci ori preţul pe care eram noi dispuși să-l plătim. Dar eu știam că exista o astfel de casă – fiindcă imaginaţia mea a dormit în ea, iar dacă eu sunt imaginaţie, atunci eu dormisem în ea.

Până-ntr-a doua săptămână exasperasem cinci agenţii imobiliare iar domnul de la a șasea păru puţin iritat când unul dintre partenerii care până atunci nu deschise gura spus e, ‚De ce nu le arăţi locul ăla de pe Kings Road? ’. Un al treilea partener din birou râse amar și zise, ‚Proprietatea aia nici măcar nu e pusă în vânzare. Și-apoi, baba v-ar goni imediat. Are doi acri acolo și știi că n-ar împărţi’.

Ei bine, nu știam ce nu ar împărţi, dar interesul îmi fusese stârnit de numele străzii, căci zona aceea îmi plăcea mai mult decât toate celelalte. Așa că am întrebat de ce nu am merge să aruncăm o privire, oricum. Cum conduceam pe stradă în sus și o coteam pe un drum privat, se ivi o casă de două etaje din lemn roșu de sequoia și cărămidă, englezească după înfăţișare, înconjurată de copaci înalţi și solitară cumva, pe propria ei colină, cu vedere prin multele sale ferestre spre orașul din vale. Am simţit o încântare aparte pășind spre ușa de la intrare și fiind întâmpinaţi de o femeie adorabilă ce ne pofti cu graţie înăuntru.

Nu cred că am respirat vreme de un minut sau două apoi, căci am pătruns în cea mai desăvârșită încăpere pe care am văzut-o vreodată. Pereţii din lemn roșu masiv și cărămizile unui cămin impresionant se înălţau cam vreo nouă metri, terminându-se într-un tavan boltit, uniţi de grinzi solide de sequoia. Camera izvora direct din Dickens și aproape auzeam colindători de Crăciun intonând pe balconul sufrageriei de sus ce dădea spre camera de zi. O măreaţă fereastră de catedrală dădea o vedere asupra cerului, munţilor și orașului până departe, departe, iar frumoșii pereţi de lemn roșu bătrân sclipeau în lumina zilei. Eram duși printr-un apartament spaţios de la parter cu legătură spre bibliotecă, intrări separate și curte adiacentă. Două scări duceau în sus spre un hol ce dădea spre două dormitoare și băi separate, iar la capătul holului era, da, o a doua cameră de zi cu ieșire spre o a doua curte străjuită de copaci și gard de lemn roșu.

Construcţia fiind ridicată pe doi acri de teren minunat panoramat, am început să înţeleg ce voia să spună agentul prin ‚n-ar împărţi’, căci pe un acru se afla o piscină mare și o căsuţă de serviciu complet separate de casa principală, dar aparţinând de ea, fără îndoială. Părea, într-adevăr, o situaţie imposibilă, din moment ce noi nu voiam doi acri de proprietate scump taxabilă plus o piscină la un cvartal distanţă de casă.

Înainte de a pleca, am pășit de-a lungul acelei camere de zi magnifice, urcând încă o dată scările spre balconul din sufragerie. M-am întors și, privind în jos, mi-am văzut soţul stând lângă cămin, cu pipa în mână și o expresie de perfectă satisfacţie pe chip. Mi-am pus mâinile pe balustrada balconului și l-am privit pentru o clipă.

Când ne-am întors în biroul agenţiei imobiliare, cei trei erau gata să închidă, dar soţul meu i-a reţinut spunând, ‚Hai să-i facem o ofertă, oricum. Poate că va împărţi terenul. Ce avem de pierdut?’. Unul dintre agenţi ieși din birou fără a spune un cuvânt. Altul a spus, ‚Ideea este ridicolă’. Cel cu care vorbisem de la bun-început spuse, Las-o baltă. Ăsta-i vis de opioman.

Soţul meu nu se enervează cu ușurinţă, dar atunci când o face, nu e fiinţă mai încăpăţânată ca el pe tot pământul. Nu s-a enervat. S-a așezat, a lovit cu mâna peste masă și a răcnit, ‚E datoria voastră să faceţi oferte, nu-i așa?’. Au admis acest lucru și au promis, în sfârșit, că vor înainta oferta noastră asupra proprietăţii.

Am plecat și, în acea noapte – în imaginaţia mea – am stat în balconul acelei sufragerii și mi-am privit soţul stând lângă cămin. Și-a ridicat privirea spre mine și a spus, ‚Ei, scumpo, cum îţi place noua noastră casă?’, la care am replicat, O ador’. Am continuat să văd acea minunată încăpere și pe soţul meu înăuntru și ‚am simţit’ balustrada pe care îmi încleștasem mâinile până ce am adormit.

A doua zi, pe când luam cina în casa mamei mele, a sunat telefonul și agentul, cu o voce care îi trăda perplexitatea, ne-a informat că tocmai am achiziţionat o casă. Proprietarul a împărţit terenul fix în două, dându-ne nouă casa și acrul pe care era înălţată la preţul pe

care îl oferisem.”

J.R.B.

„ visătorii zac treji ades în pat, visând vise întru adeverire.” [aprox., William Shakespeare, „Romeo și Julieta"]

Oricine trebuie să adopte fie calea Imaginaţiei fie pe cea a simţurilor. Nu e posibil compromis. Nici neutralitate. Cine nu este cu Mine este împotriva Mea *şi cine nu adună cu Mine risipeşte, Matei 12:30, Luca 11:23]. Când omul se identifică până la urmă pe sine cu Imaginaţia sa mai degrabă decât cu simţurile sale, el va fi descoperit în sfârșit miezul realităţii.

Am fost adesea atenţionat de către realiștii de profesie că omul nu-și va realiza visul numai imaginându-și că e deja aici, deja împlinit. Totuși, omul își poate realiza visul numai imaginându-și că e deja aici, deja împlinit. Asta e exact ceea ce dovedește această colecţie de povestiri; de ar fi numai oamenii gata să trăiască imaginativ în sentimentul dorinţei împlinite, avansând încrezători în visul lor treaz controlat, atunci puterea imaginării ar răspunde fanteziei lor aventuroase și visul împlinit ar da buzna peste ei, luându-i prin surprindere.

Nimic nu e mai continuu minunat decât lucrurile care i se petrec în fiecare zi omului cu imaginaţia suficient trezită pentru a le realiza miracolul. Observă-ţi activităţile imaginare. Imaginează mai bine decât crezi că ar fi posibil și creează o lume mai bună pentru tine și pentru alţii. Trăiește ca și când dorinţa s-a-mplinit, deși e încă pe cale să se împlinească și vei scurta perioada de așteptare. Lumea este imaginară, nu mecanică. Faptele imaginare – nu credinţa oarbă – determină cursul istoriei.

CAPITOLUL 3

DĂ ROATA ÎNAPOI

O, lasă-ţi puternica imaginaţie să dea marea roată înapoi, până ce Troia dezarde.[(Sir) John Collings Squire, The Birds]

„Întreaga viaţă este, de-a lungul veacurilor, nimic altceva decât soluţia continuă a unei probleme artificiale continue.H. G. Wells

Starea perfect stabilă sau statică e mereu de neatins. Finalul atins în mod concret e întotdeauna ceva mai mult decât finalul pe care l-a avut individul în vedere la început. Acesta, la rândul său, creează o nouă situaţie de conflict interior, necesitând soluţii inovative pentru a-l împinge pe om pe calea evoluţiei creative. „Atingerea lui e infinită și dă cuprins tuturor sfârşiturilor.” *George Meredith, „Hymn to Colour]

Evenimentele de azi sunt menite să tulbure ordinea stabilită ieri. Imaginaţia creativ activă tulbură invariabil pacea anterioară a minţii. Se poate ridica întrebarea referitoare la cum, reprezentându-ni-i pe alţii ca fiind mai buni decât sunt ei de fapt, sau rescriind mental o misivă pentru a o face conformă dorinţei noastre, sau revizuind scena unui accident, a interviului cu angajatorul și așa mai departe, se pot schimba cele ce par a fi fapte de neschimbat ale trecutului , dar adu-ţi aminte cele afirmate de mine în privinţa imaginării: Imaginarea creează realitatea. Ce face, poate desface. Nu e numai conservativă, construind o viaţă din imagini furnizate de memorie este, de asemenea, creativ transformativă, alterând o temă deja existentă.

Parabola ispravnicului nedrept [Luca 16:1-8] oferă răspunsul la această întrebare. Ne putem altera lumea prin intermediul anumitor practici imaginative „ilegale”, prin intermediul unei falsificări mentale a faptelor – anume, prin intermediul unei alterări imaginative intenţionate a ceea ce am experimentat. Aceasta se face în propria imaginaţie. Este o formă de fals calificat care nu numai că nu e condamnat, dar e chiar aprobat în învăţăturile evanghelice. Prin intermediul unei asemenea falsificări, un om distruge cauzele răului și dobândește prieteni, și prin tăria acestei revizuiri dovedește, judecând după multele laude pe care ispravnicul nedrept le-a primit de la stăpânul său, că e demn de încredere. Deoarece imaginarea creează realitatea, putem duce revizuirea până la extrem și revizui o scenă ce ar fi altfel de neiertat. Învăţăm să deosebim între om – care este întrutotul imaginaţie – și acele stări în care poate el intra. Un ispravnic nedrept, privind la necazul altuia, și-l va reprezenta pe acest „altul” sieși așa cum ar trebui să fie văzut. De-ar fi fost el însuși la ananghie – ar fi intrat în propriul vis în imaginaţia lui și și-ar fi imaginat ce ar vedea și cum ar părea lucrurile și cum s-ar purta oamenii de-ar fi toate așa cum ar trebui să fie. Apoi, în această stare, el ar adormi, simţindu-se așa cum ar fi de așteptat să se simtă în asemenea împrejurări.

De-ar fi toţi oamenii Domnului ispravnici nedrepţi — falsificând mental faptele vieţii pentru a se izbăvi fiecare pentru totdeauna. Fiindcă schimbarea imaginară merge înainte, până ce tiparul alterat se îndeplinește pe de-a-ntregul pe culmile reușitei. Viitorul nostru e activitatea noastră imaginativă în marșul său creativ. Imaginează mai bine decât crezi cu putinţă.

A revizui trecutul înseamnă a-l reconstrui cu nou conţinut. Omul ar trebui să retrăiască

zilnic ziua așa cum ar fi dorit să o fi trăit, revizuind scenele pentru a o face conformă idealurilor sale. De exemplu, să zicem că poșta de azi a adus vești dezamăgitoare. Revizuiește scrisoarea. Rescri-o mental și fă-o să se conformeze veștilor pe care ai fi vrut să le primești. Apoi, în imaginaţie, citește scrisoarea revizuită din nou și din nou, iar acest lucru îţi va stârni sentimentul de naturaleţe; şi faptele imaginate devin fapte fizice de îndată ce ne

simţim natural înfăptuindu-le. Aceasta este esenţa revizuirii și revizuirea duce la anulare.

Asta este exact ceea ce a făcut F.B.:

„La sfârșitul lui iulie am scris unui agent imobiliar despre intenţia mea de a vinde o bucată de pământ care devenise o povară financiară pentru mine. Răspunsul său negativ a enumerat toate motivele pentru care vânzările erau în declin în zona aceea și a prezis o perioadă cenușie de așteptare până după prima parte a anului viitor. Am primit scrisoarea lui într-o marţi și – în imaginaţia mea – am rescris-o cu vorbe care indicau nerăbdarea agentului de a-mi prelua tranzacţia. Am citit această scrisoare revizuită iar și iar, extinzându-mi scenariul imaginar cu elemente din tema Celor Patru Mari ai Imaginaţiei din cartea ta, Săditul și Culesul – Producătorul, Autorul, Regizorul și Actorul.

În scena mea imaginativă ca Producător, am sugerat tema Parcela e vândută profitabil.

Ca Autor, am scris această scenă simplă care, pentru mine, implica îndeplinirea: stând în biroul agenţiei imobiliare, îmi întindeam braţul spre agent spunându-i, Mulţumesc, domnule, la care el răspundea, A fost o plăcere să fac afaceri cu dvs. Ca Regizor, am repetat cu mine ca Actor până ce scena a devenit atât de vie încât am simţit ușurarea ce m-ar fi cuprins dacă această greutate mi-ar fi fost cu adevărat ridicată. Trei zile mai târziu, agentul căruia îi scrisesem iniţial m-a sunat să-mi spună că a încasat un depozit pentru parcela mea la preţul pe care l-am specificat. Am semnat hârtiile în biroul lui a doua zi, i-am întins mâna și i-am spus, Mulţumesc, domnule. Agentul a răspuns, A fost o plăcere să fac afaceri cu dvs. La cinci zile după ce am construit și pus în scenă piesa imaginară, a devenit o realitate fizică și a fost interpretată cuvânt cu cuvânt după cum am auzit-o în imaginaţia mea.

Sentimentul de ușurare și bucurie s-a născut – nu atât din faptul că am vândut proprietatea

– cât din dovada indiscutabilă că scenariul meu imaginat a funcţionat.”

F.B.

Dacă lucrul obţinut ar fi fost totul, ce irosire! Dar F.B. a descoperit o putere în sine ce poate crea conștient împrejurări.

Falsificând mental faptele vieţii, omul se deplasează dinspre reacţie pasivă spre creaţie activă; aceasta frânge cercul recurenţei și construiește un viitor cumulativ expansiv. Dacă omul nu creează întotdeauna în întregul sens al cuvântului e numai pentru că nu e credincios viziunii sale ori gândește la ceea ce vrea în loc să gândească din dorinţa sa împlinită. Omul e o atât de extraordinară sinteză, parte legat de simţuri și parte liber să viseze încât conflictele lui interioare sunt perpetue. Starea conflictuală din individ este exprimată în societate.

Viaţa este o aventură romantică. A trăi creativ, imaginând soluţii inovative la tot mai complexe probleme, e mult mai nobil decât să te înfrânezi ori să-ţi înăbuși dorinţa. Orice este dorit poate fi adus prin imaginaţie în existenţă.

„Să fii oare într-un vis,

fără ca totuși să dormi?” [John Bunyan, „The Pilgrim's

Progress”]. Încearcă să îţi revizuiești ziua în fiecare seară înainte de a adormi. Încearcă să vizualizezi limpede și intră în scena revizuită, care ar fi soluţia imaginată a problemei tale.

Structura imaginară revizuită poate avea o mare influenţă asupra celorlalţi, dar asta nu trebuie să te preocupe. „Celălalt”, cel influenţat în povestirea următoare, e profund recunoscător pentru acea influenţă. L.S.E. scrie:

„În august trecut, mergând la o întâlnire pe nevăzute, am întâlnit bărbatul cu care voiam să mă mărit. Se întâmplă uneori, și mi s-a întâmplat și mie. El era întruchiparea a tot ceea ce gândisem vreodată ca fiind ideal într-un soţ. La două zile după acea seară magică, am fost nevoită să-mi schimb locul de domiciliu din cauza serviciului și, în aceeași săptămână, prietenul comun care ne-a făcut cunoștinţă s-a mutat din oraș. Am realizat că bărbatul pe care-l întâlnisem nu-mi cunoștea probabil noua adresă și, ca s -o spun pe-a dreaptă, nu eram sigură că-mi reţinuse numele măcar. După ultima ta prelegere, ţi-am vorbit despre situaţie. Deși aveam destule alte întâlniri, nu-mi puteam lua gândul de la acest anume bărbat. Discursul tău se centra pe revizuirea zilei; și după ce am vorbit cu tine, am hotărât să-mi revizuiesc ziua, în fiecare zi. Înainte de a adormi în seara aceea, am simţit că eram într-un pat diferit, în propria mea casă, ca femeie măritată – iar nu ca tânără muncitoare ce împărţea un apartament cu alte trei fete. Mi-am trecut o bentiţă din acelea de cununie imaginară peste mâna mea stângă imaginară, spunându-mi iar și iar, E minunat! Chiar sunt doamna J.E.! și am adormit în ceea ce era – cu numai o clipă mai devreme – un vis în stare de trezie. Am repetat această scenă imaginară timp de o lună, noapte după noapte. În prima săptămână din octombrie, m-a găsit. La a doua noastră întâlnire, știam deja că visele mele erau îndreptăţite. Învăţăturile tale ne spun să trăim în finalul dorinţei până ce acea dorinţă devine fapt, astfel că, deși nu știam cum simte el faţă de mine, am continuat, noapte după noapte, să trăiesc sentimentul visului meu împlinit.

Rezultatul?

În noiembrie, m-a cerut. În ianuarie ne-am anunţat logodna, iar în mai următor eram

căsătoriţi. Cel mai drăguţ dintre toate e, însă, faptul că sunt chiar mai fericită decât visam

posibil; și știu în inima mea că așa e și el.”

Dna J.E.

Folosindu-și imaginaţia într-o manieră radicală, în loc de cea conservativă construindu-și complet lumea din vise fanteziste, nu folosind imagini furnizate de memorie – a adus întru fiinţă împlinirea visului său. Simţul comun ar fi utilizat imagini oferite de memorie și ar fi perpetuat astfel realitatea lipsei în viaţa ei. Imaginaţia a creat ceea ce ea a dorit dintr-un vis fantezist. Toţi trebuie să trăim complet la nivel imaginativ și trebuie să ne dedicăm acestui mod de a crea conștient și deliberat.

„ Îndrăgostiţii

și nebunii au asemenea creiere înfierbântate, asemenea fantezii

măiestrite că trebuie mai mult decât rece raţiune pentru a-i înţelege.

[William Shakespeare, Visul unei nopţi de vară”]

De ne-am petrece timpul revizuirii așa cum trebuie, n-am avea a ne face griji în privinţa rezultatelor – speranţele noastre cele mai de preţ ar fi realizate.

„Ești tu, Pământ, aievea? Sunt eu? În al cui vis existăm noi amândoi? [aprox., Frank Kendon, The Time Piece]

Nu există permanenţă inevitabilă în nimic. Atât trecutul cât și prezentul continuă să existe numai pentru că sunt susţinute de „imaginare” la un nivel sau altul; și o transformare radicală a vieţii e mereu posibilă omului ce-și revizuiește partea ei nedorită.

În scrisoarea lui, dl R.S. pune în discuţie acest subiect al influenţării:

„În timpul seriei tale actuale de prelegeri, au apărut complicaţii în privinţa colectărilor la unul dintre fondurile mele mutuale de investiţii. Garanţia, o casă și terenul aferent, au început a fi neglijate și se ruinau. Proprietarii își cheltuiau aparent banii prin baruri în timp ce, cele două fetiţe ale lor, de nouă și unsprezece ani, erau vizibil lăsate în voia sorţii. Totuși, dincolo de aparenţe, am început să revizuiesc situaţia. În imaginaţia mea, îmi conduceam soţia prin dreptul proprietăţii și-i spuneam, ‚Așa-i că-i frumoasă curtea? E atât de curată și îngrijită. Oamenii ăștia chiar își arată dragostea pentru căminul lor. Asta e o investiţie în privinţa căreia nu trebuie să ne facem vreodată griji’. Vedeam casa și terenul așa cum voiam să le văd – un loc atât de drăguţ că-mi dădea un fior cald de plăcere. De fiecare dată când îmi zbura gândul la acea proprietate, îmi repetam scena imaginară. După ce am practicat revizuirea ceva vreme, femeia care trăia în casă a avut un accident de automobil; cât a stat prin spital, soţul ei a dispărut. Copiilor le purtau de grijă vecinii; eram tentat s-o vizitez pe mamă la spital și s-o reasigur de asistenţă, în caz de nevoie. Dar cum aș fi putut, din moment ce scena mea imaginară implica faptul că ea și familia ei erau fericiţi, prosperi și mulţumiţi, în mod evident? Așa că n-am făcut nimic altceva decât reviziunea mea zilnică.

La scurt timp după ce a ieșit din spital, femeia și cele două fete ale ei au dispărut și ele. Plăţile erau trimise mai departe în contul proprietăţii și, după câteva luni, ea a reapărut cu un certificat de căsătorie și un soţ nou. Când îţi scriu, toate plăţile sunt la zi. Cele două fetiţe sunt evident fericite și îngrijite, iar o cameră a fost adăugată proprietăţii de către titulari, oferind fondului nostru garanţii suplimentare. A fost grozav să-mi rezolv problema fără ameninţări, vorbe proaste, evacuări sau griji pentru cele două fetiţe; dar a fost ceva din imaginarea mea cea care a trimis-o pe

femeie în spital?”

R.S.

Orice activitate imaginativă ce dobândește intensitate prin atenţia noastră concentrată asupra clarităţii finalului dorit tinde să se reverse în zone dincolo de cea în care ne situăm noi; dar trebuie s-o lăsăm să se regularizeze de la sine. Este minunat de bogat echipată pentru a se adapta și a-și ajusta mijloacele de a se realiza pe sine. Odată ce începem să gândim în termeni de influenţă în loc de claritate a finalului dorit, efortul imaginării devine un efort al voinţei și măreaţa artă a imaginării este pervertită în tiranie.

Trecutul îngropat se află de obicei mai adânc decât mintea noastră de suprafaţă poate fora. Dar din fericire pentru doamna din cele ce urmează, ea și-a amintit și dovedit că trecutul „făcut” poate fi și „desfăcut” prin intermediul revizuirii.

„Timp de treizeci și nouă de ani am suferit de dureri de spate. Acestea creșteau și slăbeau, dar nu mă părăseau complet niciodată. Condiţia a progresat spre punctul în care foloseam tratament medical aproape constant; doctorul îmi lecuia șoldul pe moment, dar durerea pur și simplu nu dispărea. Într-o seară te-am auzit vorbind despre revizuire și m-am întrebat dacă era posibil să revizuiești o condiţie veche de aproape patruzeci de ani. Îmi amintisem că la vârsta de trei sau patru ani am căzut pe spate dintr -un scrânciob foarte înalt și am cam fost bolnavă de atunci înainte din cauza unei răni serioase la șold. Din acel moment nu m-am mai eliberat niciodată de dureri și am cheltuit o avere pentru a-mi alina condiţia, dar în zadar. Anul acesta, prin august, durerea a devenit mai intensă și într-o noapte am hotărât să mă pun la încercare și să încerc să revizuiesc acel accident antic ce fusese cauza atâtor dureroase neplăceri și costisitoare facturi mare parte din viaţa mea de adult. Au trecut multe nopţi până ce m-am putut simţi înapoi la vârsta jocurilor copilăriei. Dar am reușit. Într-o noapte m-am simţit chiar în scrânciobul acela, am simţit goana vântului în timp ce mă legănam mai sus și mai în sus. Pe măsură ce scrânciobul încetinea, am sărit înainte, aterizând hotărât și cu ușurinţă pe picioarele mele. În acţiunea imaginară, fugeam spre mama și insistam să vină să vadă ce puteam eu face. Și am făcut-o din nou, sărind din scrânciob și aterizând în siguranţă pe cele două picioare. Am repetat această scenă imaginară din nou și din nou până ce am adormit făcând-o.

În două zile, durerea din spate și șold au început să dea-napoi și în două luni nu mai exista durere în ceea ce mă privește. O condiţie ce m-a terorizat timp de peste treizeci și nouă de ani, care m-a costat o mică avere în încercarea de a o elimina – nu mai era.” …L.H.

Emondorului 2 revizuirii îi datorăm cele mai bune roade. Omul și trecutul lui sunt o structură continuă. Această structură conţine toate cele ale trecutului ce au fost conservate și încă operează sub limita simţurilor pentru a influenţa prezentul și viitorul acestei vieţi. Întregul își duce cu sine tot conţinutul; orice alterare a conţinutului va duce într-o alterare a prezentului și a viitorului. Primul act de corecţie sau vindecare este întotdeauna:

„Revizuiește!”. Dacă trecutul poate fi recreat în prezent, la fel poate fi și trecutul revizuit. Și astfel trecutul revizuit apare în chiar inima vieţii sale actuale; nu Soarta, ci un trecut revizuit i-a adus ei înapoi norocul.

Fă din rezultate și reușite testul crucial al adevăratei imaginaţii și încrederea ta în puterea imaginaţiei de a crea realitatea va crește treptat în urma experimentelor tale cu revizuirea, pe măsură ce vor fi confirmate în experienţa reală. Numai prin acest proces de experimentare îţi poţi conștientiza potenţialul forţei imaginaţiei tale trezite și controlate.

„,Cât eşti dator stăpânului meu?’ Iar el a zis, , O sută de măsuri de untdelemn. Iar el i-a zis, ,Ia-ţi zapisul şi, şezând, scrie degrabă cincizeci!’” [Luca 16:5,6]. Această parabolă a ispravnicului nedrept ne îndeamnă să falsificăm mental faptele vieţii, să alterăm o temă deja existentă. Prin intermediul unor asemenea falsificări, un om „îşi face prieteni” [Luca 16:9]. Cum se încheie fiecare zi, revizuiește întâmplările vieţii și fă-le să se conformeze unor evenimente demne de a fi amintite; ziua de mâine va continua pe tiparul alterat și se va duce mai departe până ce se va fi realizat pe de-a-ntregul.

Cititorul va găsi că merită să urmeze aceste indicii – construirea imaginară a scenelor ce implică dorinţa împlinită și participarea imaginară în aceste scene până ce se ating tone de realism. Avem de-a face cu secretul imaginării, în care omul e văzut trezindu-se într-o lume complet supusă puterii lui imaginative.

Omul poate înţelege destul de bine recurenţa evenimentelor (construirea lumii din imagini furnizate de memorie) – lucrurile rămânând așa cum sunt. Aceasta îi dă un sens al siguranţei în stabilitatea lucrurilor. Totuși, prezenţa înlăuntrul lui a unei puteri ce se trezește și devine ceea ce voiește, schimbând radical forma, mediul și împrejurările vieţii, inspiră în el un sentiment de insecuritate, o teamă teribilă de viitor.

Acum „este chiar ceasul să vă treziţi în sfârșit din somn[Romani 13:11] și să puneţi capăt tuturor creaţiilor omului adormit.

Revizuiește zilnic.

„Lasă-ţi puternica imaginaţie să dea marea roată înapoi, până ce Troia dezarde.” [— (Sir) John Collings Squire, „The Birds]

2 Foarfece de grădinar; unealtă folosită la emondaj (emondaj: operaţie de tăiere a ramurilor de pe trunchiurile arborilor în perioada de creştere, pentru a stimula dezvoltarea lor în înălţime; emondare, emondaţie)

CAPITOLUL 4

NU EXISTĂ FICȚIUNE

„Diferenţa dintre ce e real și ce e imaginar nu e una ce poate fi pururi păstrată lucrurile existente sunt, într-un sens inteligibil, imaginare."

toate

John S. MacKenzie

Nu există ficţiune. Dacă o activitate imaginară poate produce un efect fizic, lumea noastră fizică trebuie că e, în esenţă, imaginară. Pentru a dovedi asta, trebuie numai să ne observăm activităţile imaginare și să vedem dacă acestea produc sau nu efecte externe corespondente. Dacă o fac, atunci trebuie să concluzionăm că nu există ficţiune.

Scenariul imaginar de azi – ficţiunea – devine realitatea de mâine.

De-am avea perspectiva asta mai deschisă asupra cauzalităţii – cea conform căreia cauzalitatea e mentală, nu fizică –, că stările noastre mentale sunt cauzele efectelor fizice, atunci ne-am realiza responsabilitatea ca și creatori și am imagina numai idealul imaginabil.

Închipuirea jucată ca un soi de scenetă în minte este ceea ce cauzează întâmplările fizice ale vieţii. Omul crede că realitatea constă în obiectele solide pe care le vede în jurul său, că în lumea asta își are originea piesa vieţii, că evenimentele ţâșnesc brusc în existenţă, create clipă după clipă de fapte fizice anterioare. Dar cauzalitatea nu se află în lumea exterioară a faptelor. Piesa vieţii își are originea în imaginaţia omului. Adevăratul act al devenirii are loc în imaginaţia omului, iar nu în afară.

Povestirile ce urmează ar putea defini „cauzalitatea” ca ansamblul stărilor mentale care, perindându-se, creează ceea ce implică ansamblul.

Cuvântul-înainte la „A Night To Remember” *O noapte memorabilă+ a lui Walter Lord ilustrează afirmaţia mea, „Imaginarea Creează Realitatea”.

„În 1898, un autor obscur pe nume Morgan Robertson a născocit un roman despre un transatlantic fabulos, mult mai mare decât tot ce se construise vreodată. Robertson și-a umplut vasul cu bogătași și jerpeliţi și apoi l-a trântit de-un aisberg într-o noapte rece de aprilie. Asta arăta oarecum zădărnicia tuturor lucrurilor și, de fapt, cartea era intitulată „Zădărnicie” când a apărut în acel an, publicată de organizaţia lui M. F. Mansfield. Paisprezece ani mai târziu, o companie navală britanică numită White Star Line construia un vapor cu aburi remarcabil de asemănător celui din romanul lui Robertson. Noul transatlantic avea o greutate de 66 000 de tone; cel al lui Robertson era de 70 000 de tone. Vasul real era lung de 882,5 picioare; cel fictiv, de 800. Ambele puteau duce vreo 3 000 de persoane și amândouă aveau bărci de salvare pentru numai o fracţiune din acest număr. Dar, atunci, asta părea lipsit de importanţă, fiindcă ambele fuseseră clasificate ca fiind „de nescufundat”!

Pe 19 aprilie, vasul real părăsea Southampton pentru călătoria sa inaugurală spre New York. Încărcătura sa includea o copie de nepreţuit a Rubáiyát 3 -ului lui Omar Khayyam și o listă de pasageri ce valorau colectiv 250 de milioane de dolari. De-a lungul rutei, și acesta s- a lovit de un aisberg și s-a scufundat într-o noapte rece de aprilie.

Robertson și-a botezat nava Titanul; White Star Line și-a numit vasul Titanicul. De știa Morgan Robertson Imaginarea Creează Realitatea, că ficţiunea de azi e actualitatea de mâine, ar mai fi scris el romanul Zădărnicie? „În clipa tragicei catastrofe”, scrie Schopenhauer, „ne devine mai clară ca niciodată convingerea că viaţa e un vis urât din care trebuie să ne trezim”. Și visul acesta urât este cauzat de activitatea imaginativă a omenirii adormite.

Activităţile imaginative pot fi departe de manifestarea lor și evenimentele neobservate sunt numai aparenţe. Cauzarea așa cum e văzută în această tragedie este altundeva în spaţiu-timp. Departe de scena de acţiune, invizibilă tuturor, era activitatea imaginativă a lui Robertson, ca un savant într-o cameră de control dirijându-și rachetele teleghidate prin spaţiu-timp.

Cine pictează un tablou, scrie o piesă ori o carte Pe care alţii le citesc în timp ce el doarme în patul lui De cealaltă parte a lumii – când ei nu văd

Pagina lui; adormitul ar putea fi și mort; Ce știe el despre viaţa lui depărtată simţurilor? Ce știe el despre gândurile pe care gândurile lui le croiesc, Viaţa pe care viaţa lui o dă, sau lupta Din el fleacuri uneori, alteori exaltare?

Și care-i totuși mai viu, cel ce doarme Ori spiritul lui vioi de-aiurea, Ori realitatea altor locuri, cele care ţin Atenţia fixată și ascunsă de goana altora?

Cine e „el” – „el”, cel ce doarme, sau „el” Cel pe care propriul său „el” nu-l poate nici simţi, nici auzi? Samuel Butler

Scriitorii imaginativi își comunică nu viziunea asupra lumii, ci atitudinea lor ce rezultă din această viziune. La numai puţin timp înainte de a muri, Katherine Mansfield îi spunea amicului său Orage:

3 Poem lung în catrene (rimând cu aaba), scris de Omar Khayyam, poet și matematician persan din sec. XI -XII. Eti mologie, arabă, lit., catrenele < ruba`yat, pl. al ruba`ya, catren, fem. al ruba`, compus din patru < arba`a, patru.

„În viaţă sunt tot atâtea aspecte câte atitudini asupra ei; și aspectele se schimbă odată cu atitudinile… De ne-am putea schimba atitudinea, nu numai că am vedea diferit viaţa, dar viaţa însăși va deveni altfel. Viaţa ar trece printr -o schimbare a înfăţișării pentru că noi înșine am trecut printr-o schimbare în atitudine… Percepţia unui nou tipar este ceea ce numesc eu o atitudine creativă asupra vieţii.”

„Prorocii”, scria Blake, „în înţelesul modern al cuvântului, nu au existat niciodată. Iona nu a fost proroc în sensul modern, căci profeţia lui pentru Ninive a eșuat. Orice om cinstit e un profet; el își exprimă opiniile atât asupra problemelor personale cât și a celor publice. Astfel: dacă vei continua Așa, rezultatul va fi Așa. El nu spune vreodată, un astfel de lucru se va întâmpla de nu vei face ce voiești. Un profet este un Vizionar, nu un dictator arbitrar. Funcţia prorocului nu este de a ne spune ce este inevitabil, ci de a ne spune ce putem clădi din activităţi imaginative. Viitorul este determinat de activităţile imaginative ale omenirii, activităţi în marș creativ, activităţi ce pot fi văzute în „visul şi vedenia pe care le-ai avut când erai culcat în patul tău” [Daniel 2:28]. „O, de ar fi toţi prooroci în poporul Domnului” [Numeri 11:29] în adevăratul înţeles al cuvântului, precum acest dansator care, acum, de la înălţimea idealului său realizat, zărește piscuri încă și mai semeţe ce vor fi escaladate. După ce îi vei fi citit povestirea, vei fi înţeles de ce este el atât de încrezător că își poate predetermina orice viitor material dorește și de ce este la fel de sigur că şi alţii dau realitate la ceea ce altfel ar fi fost o biată nălucă a imaginaţiei sale, că totul există în imaginaţie și nimic nu există în afara ei la un nivel sau altul. Nimic nu continuă să fie dacă nu e susţinut imaginativ. „Mintea poate face Substanţă și popula planete de sine stătătoare cu fiinţe mai luminate decât înainte, și da suflu la forme ce pot transcende carnea…” [Lord G. Byron]

„Povestea mea începe la vârsta de nouăsprezece ani; eram profesor de dans cu un oarecare succes și am continuat în starea asta statică timp de încă cinci ani. La capătul acestei perioade am întâlnit o tânără doamnă care m-a convins să particip la prelegerile tale. Părerea mea, când te-am auzit spunând Imaginarea creează realitatea a fost că întreaga idee era ridicolă. Totuși, am hotărât să îţi accept provocarea și să-ţi demontez teoria. Ți-am cumpărat cartea ,Out of This World’ și am citit-o de mai multe ori. Încă neîncrezător, mi-am fixat un scop ambiţios. Poziţia mea curentă era de instructor al unui studio de dans de-ale lui Arthur Murray și scopul meu era să deţin o franciză și să fiu șeful unui studio Arthur Murray eu însumi! Ăsta părea a fi cel mai puţin probabil lucru din lume, căci francizele se obţineau extrem de greu și, pe deasupra, eram întrutotul lipsit de fondurile necesare pentru a demara o asemenea operaţiune. Cu toate acestea, mi-am însușit sentimentul dorinţei împlinite, adormind noapte după noapte imaginându-mi că îmi conduceam propriul studio. Trei săptămâni mai târziu, mă sună un prieten din Reno, Nevada. Avea un studio Murray acolo și zicea că era prea mult pentru un singur om. Mi-a oferit un parteneriat și eu eram încântat; atât de încântat, de fapt, că am gonit spre Reno cu bani de împrumut și am uitat imediat de tine și de versiunea ta asupra Imaginaţiei!

Partenerul meu și cu mine am muncit din greu și am avut un mare succes, dar după un an tot nu eram satisfăcut, voiam mai mult. Am început să mă gândesc la modalităţi de a prelua un nou studio. Toate eforturile mele au fost zadarnice. Într-o seară, pe când mă retrăgeam, simţindu-mă cam fără stare, am hotărât să citesc. Cum mă uitam prin colecţia mea de cărţi, am observat subţirelul tău volum, ,Out of This World’. Mi-am amintit de ,aiureala’ la care m-am pretat în urmă cu un an, cică să am propriul meu studio. PROPRIUL MEU STUDIO! Vorbele din minte m-au electrocutat! Am recitit cartea în seara aceea și mai târziu, în imaginaţia mea, mi-am auzit superiorul lăudându-mi munca pe care o făcusem în Reno și sugerând să achiziţionăm un al doilea studio, căci această a doua locaţie era gata pentru noi, dacă doream să ne extindem. Am rejucat scena asta imaginară în fiecare noapte, negreșit. La trei săptămâni după prima noapte a piesei mele imaginare, s-a materializat – aproape cuvânt cu cuvânt. Partenerul meu a acceptat noul studio din Bakersfield iar eu am rămas singur cu cel din Reno. Acum eram convins de adevărul învăţăturilor tale și nu le voi mai uita vreodată. Acum voiam să împărtășesc această minunată cunoaștere – despre puterea imaginativă – colectivului meu. Am încercat să le spun despre minunile pe care le-ar putea înfăptui, dar n-am reușit să conving pe prea mulţi. Totuși, un incident fantastic a rezultat din eforturile mele de a spune această poveste. Un tânăr profesor mi-a spus că el mă credea, dar că probabil se întâmpla de la sine oricum, în timp. Insista că întreaga teză era o prostie dar a afirmat că, de îi puteam spune ceva de natură incredibilă și s-ar întâmpla mai apoi în realitate și el ar putea fi martor, atunci ar crede într-adevăr. Am acceptat provocarea lui și am pus la cale un test cu adevărat fantastic. Studioul din Reno e cel mai neînsemnat din întregul sistem Murray din cauza numărului mic al populaţiei din orașul în sine. Sunt peste trei sute de studiouri Murray în ţară cu populaţii mult mai mari, oferind astfel mai mari posibilităţi de afaceri. Deci, testul meu a fost acesta: i-am spus profesorului că în următoarele trei luni, la convenţia naţională a dansului, micul studio din Reno va fi principalul subiect de discuţie. Mi-a replicat senin că așa ceva era de-a dreptul imposibil. Când m-am retras în seara aceea, m-am simţit stând în faţa unei uriașe audienţe. Vorbeam despre imaginare creativă și simţeam nervozitatea de a vorbi unui public atât de numeros; dar am simţit și senzaţia minunată de a fi acceptat de către acel public. Am auzit vuietul de aplauze și, pe când părăseam scena, l-am văzut pe dl Murray însuși venind spre mine și strângându-mi mâna. Am rejucat acest întreg scenariu noapte după noapte. A început să dobândească tone de realism și știam că îmi reușise din nou!

Piesa mea imaginară s-a materializat până în cel mai mic detaliu.

Micul meu studio din Reno a fost senzaţia convenţiei și eu am apărut pe scenă exact așa cum făcusem în imaginaţia mea. Dar chiar și după această incredibilă dar reală întâmplare, tânărul instructor de dans care mi-a aruncat provocarea a rămas neconvins. Spunea că se întâmplase prea natural! Și era convins că s -ar fi întâmplat oricum!

Nu m-a mai deranjat atitudinea lui, fiindcă provocarea aceasta mi-a oferit o nouă ocazie de a dovedi, cel puţin mie însumi, că Imaginarea chiar creează realitatea. Din acel moment, am continuat cu ambiţia mea de a deţine cel mai mare studio de dans Arthur Murray din lume! Noapte după noapte, în imaginaţia mea, m-am auzit acceptând o franciză pentru un mare oraș. În trei săptămâni, dl Murray m-a sunat și mi-a oferit un studio într-un oraș de un milion și jumătate de suflete! Acum, scopul meu e să fac din studioul meu cel mai mare și mai măreţ din întregul sistem. Și, bineînţeles, știu că așa va fi – datorită

imaginaţiei mele!”

E.O.L., Jr.

„Imaginarea”, scrie Douglas Fawcett, „poate fi greu de cuprins, fiind ca argintul-viu și pierzându-se în fiecare dintre metamorfozele sale și numai așa arătându-și magia transformativă”. Trebuie să privim dincolo de faptele fizice, după imaginarea care le-a cauzat. Timp de un an, E.O.L., Jr. s-a pierdut pe sine în metamorfoza sa dar, din fericire, și-a amintit de „aiureala” prin care a trecut înainte de a dobândi propriul său studio… și a recitit cartea.

Faptele imaginare la nivel uman au nevoie de un anumit interval de timp pentru a se dezvolta, dar faptele imaginare, fie că sunt încredinţate tiparului, fie că sunt zăvorâte la pieptul pustnicului, se vor realiza de la sine în timp. Testează-te, fie și numai din curiozitate. Vei descoperi că „Prorocul” e propria ta imaginare și vei ști că „nu există ficţiune”.

„Nu vom şti niciodată dacă nu cumva a fost vreo femeie ce călca prin teasc cea care a pornit acea schimbare subtilă din minţile oamenilor, ori dacă patima nu s-o fi născut în mintea vreunui ciobănaş ai cărui ochi s -au luminat pentru o clipă înainte ca s -o fi pornit la drum.” — William Butler Yeats

Nu-i ficţiune. Imaginarea se auto-împlinește în cele ce devin vieţile noastre. „Şi acum v-am spus acestea înainte de a se întâmpla, ca să credeţi când se vor întâmpla.[Ioan 14:29]

Elinii aveau dreptate: „Zeii, asemănându-se oamenilor, s-au coborât la noi![Fapte 14:11]. Dar au adormit și nu realizează puterea pe care o mânuiesc prin activităţile lor imaginative.

Reale sunt visurile zeilor, și lin le trec Savoarea-ntr-un lung vis nemuritor.[John Keats]

E.B., o autoare, e deplin conștientă că „ficţiunea de azi poate deveni realitatea de mâine”. Ea ne scrie:

„Într-o primăvară am terminat un mic roman, l-am vândut și am uitat de el. Multe luni lungi mai târziu abia, m-am așezat și-am început să compar cu nervozitate unele întâmplări din ficţiunea aceea cu întâmplări din viaţa mea! Citește, te rog, un scurt contur al poveștii pe care am creat-o. Apoi compar-o cu experienţa mea personală.

Eroina poveștii mele a plecat în vacanţă în Vermont. În micul oraș Stowe, Vermont, ca să fim preciși. Când a ajuns la destinaţie a avut parte de un comportament atât de neplăcut din partea tovarășului său încât avea de ales între a-și continua întreaga viaţă după tiparul supunerii voinţei egoiste a unui tip dominator sau să rupă tiparul și să plece. L-a rupt și s-a întors la New York. La revenire (și povestea continuă), evenimentele au luat o turnură neașteptată în forma unei cereri în căsătorie pe care ea a acceptat-o bucuroasă.

Cât despre legătura cu mine… în urma unor împrejurări… am început să-mi amintesc cele menite de propriul meu stilou și încă într-o măsură semnificativă! Iată ce mi s-a întâmplat: am primit o invitaţie din partea unei prietene de a-mi petrece vacanţa la casa ei de vară din Vermont. Am acceptat și nu m-am mirat, la început, când am aflat că acea „casă de vară” se afla în orașul Stowe. Când am ajuns, mi-am găsit gazda într-o stare atât de nervoasă încât mi-am dat seama că fie petreceam o vară mizerabilă ori mă lepădam de ea și plecam. Niciodată în viaţa mea nu am fost suficient de puternică pentru a ignora ceea ce credeam a fi cerinţe ale responsabilităţii și prieteniei – dar de data asta am făcut-o și m-am

întors în New York cât ai bate din palme. La câteva zile după ce am revenit acasă, și eu am primit o cerere în căsătorie. Dar în acest punct realitatea și ficţiunea se separă. Am refuzat

oferta! Știu, Neville, că nu există așa-zisa ficţiune!”

E.B.

„Uituc e verdele pământ, zeii numai ţin veșnic minte… după măreţele lor aduceri- aminte se cunosc zeii.” *George Meredith, „Ballads And Poems Of Tragic Life”+

Finalurile curg firesc spre originile lor imaginare – culegem roadele uitatei pârguiri. În viaţă evenimentele nu apar întotdeauna unde am aruncat sămânţa; așa că s-ar putea să nu ne recunoaștem propria recoltă. Evenimentele sunt devenirea unei activităţi imaginative. Omul e liber să-și imagineze orice dorește. Iată de ce, în ciuda tuturor fataliștilor și profeţilor apocaliptici, toţi oamenii treji cunosc că ei sunt liberi. Ei știu că ei creează realitatea. Există oare vreun pasaj biblic în sprijinul acestei afirmaţii?

Da:

„Şi cum ne-a tâlcuit el, aşa s-a şi întâmplat.[Geneza 41:13]

W. B. Yeats trebuie să fi descoperit că „nu există ficţiune”, căci după ce și-a descris unele experienţe în utilizarea conștientă a imaginaţiei, scrie: „Dacă toţi cei care au descris evenimente ca acestea nu au visat, ar trebui să rescriem istoriile noastre, fiindcă toţi oamenii, cu siguranţă oamenii imaginativi, trebuie că ţes veşnic farmece, străluciri, iluzii; iar toţi oamenii, în special cei liniştiţi, care nu au vieţi puternic egoiste, trebuie că trec continuu sub puterea lor. Gândurile noastre cele mai elaborate, obiectivele elaborate, emoţii precise, nu sunt adesea, așa cum cred eu, cu adevărat ale noastre, ci au apărut dintr-odată, ca și când ar fi fost, fie de jos din iad, fie de sus din Ceruri…” *„Ideas of Good and Evil]

„Nu există ficţiune. Imaginează mai abitir decât crezi a fi cu putinţă.”

„ luaţi

CAPITOLUL 5

IȚE ISCUSITE

cu toţii seama; căci deși pare Afară, e Înlăuntru; în Imaginaţia voastră, a cărei această lume a morţii îi este umbră numai.” Blake

Nimic nu apare ori continuă să existe prin forţă proprie. Evenimentele se petrec fiindcă activităţi imaginare constant asemănătoare le-au creat și vor continua să existe în virtutea sprijinului pe care-l primesc de la astfel de activităţi imaginative. Rolul pe care îl joacă imaginarea dorinţei împlinite în crearea conștientă a împrejurărilor e evident în această serie de povestiri.

Vei vedea cum relatarea unei povestiri despre folosirea cu succes a imaginaţiei poate servi ca îndemn și provocare pentru ca și alţii „să încerce și să se convingă”.

Un domn s-a ridicat într-o seară din rândul auditoriului. A spus că nu are nicio întrebare de pus, dar că ar dori să-mi spună ceva. Iată povestirea lui:

Când s-a liberat din Forţele Armate după Al Doilea Război Mondial, a primit un serviciu care-i aducea 25 de dolari pe săptămână. După zece ani, câștiga 600$ pe lună. Cam în vremea aceea a cumpărat cartea mea, „Imaginaţie trezită” și a citit capitolul „Emondorul revizuirii”. Prin practica zilnică a „revizuirii”, așa cum era descrisă acolo, a putut spune auditoriului meu, doi ani mai târziu, că venitul său era egal cu cel al președintelui Statelor Unite.

În auditoriul meu stătea un om care, după cum singur mărturisea, era falit. Citise aceeași carte, dar brusc realizase că nu făcuse nimic în privinţa utilizării imaginaţiei pentru a-și rezolva problema financiară.

A decis că va încerca să se imagineze ca fiind câștigătorul sesiunii de pariuri 5-10 pe cursa hipică de la Caliente. În cuvintele lui, „la cursa asta, fiecare încearcă să numească învingătorii din a cincea până-ntr-a zecea tură. Așa că iată ce am făcut eu: în imaginaţia

mea, stăteam, îmi sortam biletele și simţeam, făcând asta, că aveam fiecare din cei șase învingători. Am interpretat scena asta de nenumărate ori în imaginaţie, până ce am simţit că ‚mi se face pielea de găină’ de-a dreptul. Apoi ‚am văzut’ casierul dându-mi o sumă mare de bani pe care o puneam sub cămașa mea imaginară. Aceasta a fost toată piesa mea imaginară; și timp de trei săptămâni, noapte după noapte, am interpretat scena asta până adormeam imaginându-mi-o. După trei săptămâni, am călătorit în realitate spre hipodromul din Caliente și în acea zi, fiecare detaliu al piesei mele imaginare a fost realizat. Singura diferenţă a fost că am primit

de la casier un cec pentru suma de 84.000$ în loc de numerar.”

T.K.

După prelegerea din seara în care s-a relatat această povestire, un bărbat din auditoriu m-a întrebat de credeam că ar putea repeta experienţa lui T.K. I-am răspuns că el singur trebuie să-și stabilească împrejurările scenei sale imaginare, dar indiferent de scenă, trebuie să creeze un scenariu ce i s -ar părea lui firesc și să-și imagineze hotărât finalul, cu toată trăirea pe care o poate aduna; nu trebuie să insiste asupra mijloacelor ce duc la îndeplinirea finalului, ci să trăiască imaginativ cu sentimentul că dorinţa i s-a îndeplinit.

O lună mai târziu, îmi arăta un cec pentru 16.000$ pe care-i câștigase într-o nouă sesiune la aceeași cursă din Caliente, cu o zi înainte. Acest bărbat avea și o continuare a foarte interesantei sale repetări a norocului lui T.K. Primul său câștig i-a fost suficient pentru a-i rezolva dificultăţile financiare imediate, dar voia mai mulţi bani pentru un viitor sigur al familiei sale. De asemenea, și chiar mai important pentru el, voia să-și dovedească că acesta nu fusese „un accident. S-a gândit că, de l-ar lovi de două ori norocul una după alta, așa-zisa lege a șanselor” ar fi infirmată și își va dovedi că structurile sale imaginare produceau într-adevăr această „realitate miraculoasă”. Astfel că a îndrăznit și și-a pus imaginaţia la o a doua probă. Continuă el:

„Voiam un cont bancar consistent și asta, pentru mine, însemna ‚să văd’ un sold considerabil pe fișa mea bancară. Așadar, în imaginaţia mea, am montat o scenă ce mă purta prin două bănci diferite. În fiecare dintre acestea ‚vedeam’ un zâmbet amabil destinat mie pe faţa managerului de îndată ce pășeam înăuntru și ‚auzeam’ salutul cordial al funcţionarului de la ghișeu. Ceream să-mi văd situaţia. Într-una din bănci ‚vedeam’ un sold de 10.000$. În cealaltă ‚vedeam’ unul de 15.000$. Scena mea imaginară nu se încheia aici. Imediat după ce-mi vedeam situaţia bancară, îmi întorceam atenţia spre sistemul meu de pariuri la cursele de cai care, printr -o suită de zece pași, îmi vor crește câștigurile la 11.533$, pornind de la un capital de 200$.

Împărţeam câștigurile în douăsprezece grămezi pe biroul meu. Numărând banii în mâinile mele imaginare, puneam câte 1.000$ în fiecare dintre cele unsprezece grămezi și restul de cinci sute treizeci și trei dolari în ultima grămadă. ‚Totalul meu imaginar’ se ridica la 36.533$ cu tot cu soldurile bancare. Am repetat această întreagă scenă imaginativă în fiecare dimineaţă, prânz și seară timp de aproape o lună și, pe doi martie, m-am dus în Caliente din nou. Mi-am completat biletele dar, ciudat, fără să îmi dau seama, am duplicat încă șase bilete exact după cele pe care deja le completasem, dar în a zecea rubrică am făcut ‚o greșeală’ și am copiat două bilete de două ori. Pe măsură ce se omologau învingătorii, aveam doi dintre ei – fiecare aducându-mi 16.423$. Mai aveam șase bilete de consolare, fiecare valorând 656,80$. Totalul urca la 36.788$. Suma pe care o numărasem timp de o lună înainte era de 36.533$. Două lucruri ce m-a uimit într-un mod deosebit au fost că, printr-un aparent accident, am marcat identic două bilete câștigătoare și astfel, la capătul celei de-a noua runde, care fusese una dintre victoriile principale, jocheul a vrut să-și retragă calul, dar stewarzii i-au

respins solicitarea.”

A.J.F.

Cât de iscusite au fost iţele care au dus la atingerea acestui obiectiv? Rezultatele trebuie să stea mărturie imaginării noastre, ori altfel înseamnă că nu imaginăm finaluri defel. A.J.F. a imaginat credincios finalul și toate lucrurile au conspirat întru ajutorul culegerii roadelor sale. ‚Greșeala’ lui în copierea biletului câștigător de două ori, la fel, refuzul stewardului de a da curs solicitării jocheului au fost evenimente create de piesa imaginată pentru a mișca planul lucrurilor înspre atingerea scopului său.

„Șansa”, scria Belfort Bax, „poate fi definită ca fiind acel element în schimbarea realităţii – anume, în sinteza curgătoare a evenimentelor – care este ireductibilă legii sau categoriei cauzale”.

Pentru a trăi înţelept, trebuie să fim conștienţi de activităţile noastre imaginative sau, în orice caz, de finalul spre care acestea tind. Trebuie să ne asigurăm că este finalul pe care îl dorim. Imaginarea înţeleaptă se identifică pe sine numai cu activităţi de valoare, ori ce sunt promiţătoare. Oricât de mult pare a avea de-a face omul cu lumea materială, el trăiește de fapt într-o lume a imaginaţiei. Când descoperă că nu lumea fizică a faptelor, ci activităţile imaginative sunt cele care îi conturează viaţa, atunci lumea fizică nu va mai fi realitatea, iar lumea imaginaţiei nu va mai fi vis.

„Cotește drumul mereu spre vârf? Da, chiar până în vârf. Va dura călătoria zilei întreaga zi? Din zori și până-n asfinţit, prietene.” [Christina Georgina Rossetti, „Uphill]

CAPITOLUL 6

FANTEZIE VIZIONARĂ

Natura Fanteziei Vizionare, ori Imaginaţiei, este foarte puţin cunoscută, și natura externă, permanenţa imaginilor sale mereu prezente, este considerată ca fiind mai puţin permanentă decât lucrurile Naturii Vegetative și Generative; și totuși, stejarul moare la fel ca lăptuca, dar imaginea și individualitatea sale eterne nu mor niciodată, ci se înnoiesc prin sămânţa lui; la fel, și imaginea imaginativă se-ntoarce prin sămânţa gândului contemplativ.” Blake

Imaginile imaginaţiei noastre sunt realităţi ale căror orice manifestare fizică e numai o umbră. Dacă suntem fideli viziunii, imaginea va crea pentru sine unica manifestare fizică de sine pe care are drept să o creeze. Vorbim despre „realitatea” unui lucru atunci când vrem să spunem „substanţa lui materială”. Asta e exact ceea ce un imaginator vrea să spună prin „irealitatesau „umbră”.

Imaginarea e senzaţie spirituală. Intră în sentimentul dorinţei tale împlinite. Prin senzaţie spirituală – prin folosirea imaginară a văzului, auzului, mirosului, gustului și atingerii tale vei da imaginii tale vitalitatea senzorială necesară pentru a produce acea imagine în lumea ta exterioară, sau „a umbrelor.

Iată povestea unuia ce a fost fidel viziunii sale. F.B., fiind un imaginator autentic, și-a amintit ce a auzit în imaginaţia sa. Astfel, el scrie:

„Un prieten ce-mi cunoaște gustul aprins pentru operă a încercat să procure pentru mine, de Crăciun, înregistrările complete de Kirsten Flagstad ale lui Tristan și Isolda. I s-a spus același lucru în peste o duzină de magazine: ‚RCA Victor nu reeditează această înregistrare și nu mai sunt cópii disponibile de prin iunie’. Pe 27 decembrie eram hotărât să-

ţi dovedesc din nou principiul obţinând albumul pe care îl doream atât de intens. Întins în

propria mea cameră de zi, am pășit mental într-un magazin de discuri muzicale al cărui client mai fusesem și am întrebat pe singurul vânzător ale cărui chip și voce le mai ţineam minte, ‚Aveţi Isolda completă de Flagstad?’, la care el a răspuns, ‚Da, avem’. Cu asta se încheia scena și am repetat-o până ce devenise ‚reală’ pentru mine. Puţin mai târziu în acea după-amiază am mers la acel magazin de discuri pentru a interpreta fizic scena. Nici un singur detaliu oferit de simţuri nu mă încuraja să cred că aș putea ieși din magazin cu discurile alea. Mi se spusese încă din septembrie, de către același vânzător, în același loc, aceeași poveste care i se servise prietenului meu înainte de Crăciun. Abordându-l pe vânzătorul pe care-l văzusem în imaginaţie în acea dimineaţă, am repetat, ‚Aveţi Isolda completă de Flagstad?’, la care el a răspuns, ‚Nu, nu avem’. Fără a rosti ceva audibil de către el, am murmurat mai mult, ‚Păi, eu nu asta te-am auzit spunând’. Întorcându-mă să ies din magazin, am observat pe un raft de sus ceea ce am crezut a fi

o reclamă a acestui set de discuri și am aruncat vânzătorului, ‚Dacă nu aveţi marfa, n-ar trebui s-o promovaţi’.

‚Așa e’, a răspuns el și, întinzându-se s-o dea jos, a descoperit că era de fapt albumul

complet, cu toate cele cinci discuri! Scena nu a fost jucată exact așa cum o construisem, dar

rezultatul a confirmat ceea ce implica scena mea imaginată. Cum să-ţi mulţumesc?”

F.B.

Citind scrisoarea lui F.B., trebuie să ne punem de acord cu Anthony Eden O asumpţie, deși falsă, dacă se persistă în ea, se va concretiza faptic.Fantezia lui F.B., contopindu-se cu atmosfera oferită simţurilor de magazinul de discuri real, și-a îmbogăţit aspectele și a devenit „a lui” – ceea ce a perceput ulterior fizic. Viitorul nostru este imaginarea noastră în marșul său creativ. F.B. și-a folosit imaginaţia

pentru un scop conștient, reprezentând viaţa așa cum își dorea el să fie și afectând astfel viaţa în loc de a o reflecta numai. Atât de sigur fusese el că scena lui imaginară era de fapt realitatea – și gestul fizic numai o umbră – încât, atunci când vânzătorul i-a spus, „Nu, nu avem”, F.B. a zis, mental, „Păi, eu nu asta te-am auzit spunând”. Nu numai că și-a amintit ce

a auzit, dar auzea același lucru încă! Imaginând dorinţa împlinită e căutarea ce găsește,

cererea ce primește, baterea la care se deschide. A văzut și a auzit ceea ce dorea el să vadă

și să audă; și nu a acceptat „Nu, nu avem” în ruptul capului.

Imaginatorul visează în stare de trezie . El nu e sclavul Viziunii sale, ci stăpânul direcţiei atenţiei sale. Statornicia imaginativă controlează percepţia evenimentelor în spaţiu-timp. Din păcate, cei mai mulţi oameni sunt

„Veșnic schimbători, ca un ochi lipsit de bucurie ”

Ce nu află nimic vrednic de abătut [Percy Bysshe Shelley, To the Moon]

Dna G.R., și ea, a auzit imaginar ceea ce voia să audă fizic și a știut că lumea exterioară trebuie să i-o confirme. Iată povestirea ei:

„Cu ceva vreme în urmă am dat un anunţ publicitar pentru vânzarea casei noastre, ceea ce ne era necesar pentru a ne cumpăra o proprietate mai mare, pentru care

depuseserăm deja o ofertă. Mai mulţi oameni ar fi cumpărat-o imediat, dar eram nevoiţi să

le explicăm că nu puteam încheia nicio înţelegere până ce nu eram siguri că oferta noastră

pentru noua locuinţă fusese acceptată. În timpul acesta, ne sună un agent și practic ne imploră să-i permitem să ne arate casa unui client de-ai săi care era extrem de interesat de locaţia asta și era dispus să plătească chiar mai mult decât ceream noi. Le-am explicat situaţia noastră atât agentului cât și clientului său; amândoi au spus că nu-i deranja să aștepte până ce vom perfecta noua noastră tranzacţie. Agentul ne-a cerut să semnăm o hârtie despre care spunea că nu ne obligă la nimic, doar îi va oferi lui prima șansă de a cumpăra imediat ce noi ne vom fi luat noua casă. Am semnat și ulterior am aflat că, potrivit Legii Imobiliarelor din California, nici că se putea ceva mai constrângător. Câteva zile mai târziu, afacerea cu noua casă a picat, așa că l-am anunţat pe agent și răspunsul lui verbal a fost ‚Eh, asta e’.

Două săptămâni mai târziu însă a intentat proces împotriva noastră pentru o mie cinci sute de dolari, valoarea comisionului său. S-a stabilit data înfăţișării și am cerut un proces cu juriu. Avocatul nostru ne-a asigurat că va face tot ce va putea, dar, legea în această privinţă fiind foarte strictă, nu prea vedea cum am fi putut câștiga. Când a sosit data procesului, soţul meu era în spital și nu se putea înfăţișa alături de mine. Nu aveam nici un martor; dar agentul își adusese trei avocaţi și un număr de martori împotriva noastră în sală. Avocatul nostru îmi spunea acum că n-aveam nicio șansă. M-am întors spre imaginaţia mea și iată ce am făcut. Neţinând defel seama de cele ce spuneau avocaţii, martorii și judecătorul care părea a-l favoriza pe reclamant, gândeam numai cuvintele pe care voiam să le aud. În imaginaţia mea, ascultam anume și auzeam președintele juriului spunând, ‚Găsim pârâtul nevinovat’. Am ascultat până ce am crezut că era adevărat. Mi-am închis urechea minţii la tot ce se spusese în sala aia de judecată și auzeam numai acele cuvinte, ‚Găsim pârâtul nevinovat’. Juriul a deliberat de la pauza de prânz până la patru și jumătate după-amiază și pe tot parcursul acelor ore am stat în sala de judecată și am auzit acele cuvinte din nou și din nou în imaginaţia mea. Când juraţii s-au întors, judecătorul i-a cerut președintelui să se ridice și

să dea verdictul. Președintele s-a ridicat și a spus, ‚Găsim pârâtul nevinovat’.”

Dna G.R.

„De-ar fi vise de vânzare, Ce ai cumpăra?[Thomas Lovell Beddoes, Dream-Pedlary]

Nu ţi-ai cumpăra dorinţa împlinită? Visele tale sunt fără preţ și fără bani. Asigurându-și sprijinul juriului în imaginaţia ei – auzind numai ce voia să audă, a adus juriul la unanimitate în favoarea ei. Imaginarea fiind realitatea a tot ce există, prin ea și-a obţinut doamna respectivă împlinirea dorinţei.

Afirmaţia lui Hebbel conform căreia „poetul creează din contemplare” este valabilă și în privinţa imaginatorilor. Ei știu cum să își utilizeze halucinaţiile audio-video pentru a-și crea realitatea.

Nimic nu e mai fatal decât conformarea. Nu trebuie să ne îngăduim a ne supune fixaţiei circulare a faptelor. Schimbă imaginea și astfel schimbi faptele. R.O. a aplicat arta vederii și a simţirii pentru a-și crea viziunea în imaginaţie.

Acum un an mi-am luat copiii în Europa, lăsându-mi apartamentul în grija servitoarei. Când ne-am întors în State câteva luni mai târziu, servitoarea și mobila dispăruseră. Intendentul clădirii spunea că servitoarea îmi mutase mobila ‚la cererea mea’. Nu puteam face nimic pe moment, așa că mi-am luat copiii și ne-am cazat la un hotel. Am reclamat, desigur, incidentul la poliţie și am angajat și detectivi particulari pentru caz. Ambele organizaţii au investigat fiecare companie de mutări și fiecare depozit din New York City, dar în zadar. Părea că nu rămăsese nicio urmă, atât în cazul mobilei cât și al servitoarei.

Epuizând toate resursele externe, mi-am amintit învăţăturile tale și am hotărât să- ncerc să-mi folosesc imaginaţia în această problemă. Șezând în camera mea de hotel așadar, mi-am închis ochii și m-am imaginat în propriul meu apartament, așezată în fotoliul meu preferat și înconjurată de toate piesele mele de mobilier. Am privit spre pianul pe care îmi ţineam fotografiile copiilor. Continuam să-mi ţin privirea aţintită asupra pianului până ce întreaga cameră îmi devenea cu adevărat reală. Îmi puteam vedea fotografiile copiilor și simţi tapiţeria fotoliului pe care stăteam în imaginaţia mea. A doua zi, ieșind de la bancă, am cotit în direcţia apartamentului meu gol în loc să o iau spre hotel. Când am ajuns la colţ, am realizat ‚greșeala’ și tocmai eram pe punctul de a mă întoarce, când, atenţia mi-a fost atrasă de o pereche foarte familiară de glezne. Da, gleznele aparţineau servitoarei mele. Am pășit spre ea și am apucat-o de braţ. Era speriată de-a binelea, dar am asigurat-o că tot ceea ce voiam de la ea era mobila mea. Am chemat un taxi

și ea m-a condus spre locul în care prietenii ei îmi depozitaseră mobilierul. Într-o singură zi, imaginaţia mea găsise ceea ce forţele de poliţie ale întregului ditamai oraș și investigatori

particulari n-au putut afla timp de săptămâni.”

R.O.

Această doamnă cunoștea secretul imaginării înainte de a apela la poliţie, dar imaginarea – în ciuda importanţei sale – a fost uitată, dat fiind faptul că atenţia era fixată asupra faptelor. Totuși, ceea ce raţiunea a eşuat în a găsi prin forţă, imaginarea a găsit fără efort. Nimic nu persistă – inclusiv simţul lipsei – fără suportul său imaginar. Imaginându-şi că stătea în propriul ei scaun, în propria ei cameră, înconjurată de tot mobilierul ei, ea a retras suportul imaginar pe care-l dăduse simţului pierderii sale; iar prin această schimbare, şi-a recuperat mobila pierdută şi a revenit acasă.

Imaginaţia ta este cel mai creativă când îţi imaginezi lucrurile aşa cum le doreşti a fi, construind o experienţă nouă dintr-un vis fantastic. Pentru a construi un asemenea vis fantastic în imaginaţia sa, F.G. şi-a adus în scenă toate simţurile – văzul, auzul, atingerea, mirosul, chiar şi gustul. Iată povestirea ei:

„Încă din copilărie am visat să vizitez locuri îndepărtate. Indiile de Vest îmi aprindeau fantezia mai cu seamă şi mă desfătam în sentimentul de a fi într-adevăr acolo. Visele sunt minunat de necostisitoare şi, ca adult, am continuat să-mi visez visele, căci n-aveam bani ori timp să le fac ‚să se adeverească’. Anul trecut am ajuns la spital, necesitând o operaţie. Auzisem învăţăturile tale şi, în perioada de recuperare, am hotărât să-mi intensific visul treaz favorit, din moment ce aveam atâta timp liber. Am scris chiar companiei Alcoa Steamship Line, solicitându-le pliante gratuite de călătorie şi m-am adâncit în studierea amănunţită a lor cu ceasurile, alegându-mi vasul şi cabina şi cele şapte porturi pe care doream cel mai mult să le vizitez. Îmi închideam ochii şi, în imaginaţie, păşeam pe pasarela navei şi simţeam mişcarea apelor în timp ce marele pachebot îşi făcea drum prin oceanul liber.

Auzeam zgomotul surd al valurilor lovindu-se de marginile vaporului, simţeam căldura aburindă a soarelui tropical pe faţă şi miroseam şi gustam aerul sărat în timp ce navigam prin apele albastre. Preţ de o săptămână întreagă, reţinută pe patul de spital, am trăit libera şi fericita experienţă de a fi de fapt pe acel vas. Apoi, cu o zi înainte de a mă externa, am împachetat pliantele alea colorate şi am uitat de ele. Două luni mai târziu, am primit o telegramă de la o agenţie de publicitate ce-mi spunea că eram câştigătoarea unui concurs. Mi-am amintit vag că pusesem un cupon de concurs cu câteva luni mai devreme la supermarketul de lângă mine, dar uitasem complet de asta. Câştigasem marele premiu, care – minunea minunilor – mă făcea beneficiara unei croaziere prin Caraibe sponsorizată de Alcoa Steamship Line. Dar minunea nu se oprea acolo. Tocmai cabina în care am locuit şi prin care m-am

plimbat imaginar cât zăcusem pe patul de spital îmi fusese repartizată mie. Şi, pentru a face o poveste incredibilă şi mai greu de crezut, am navigat exact pe nava pe care o alesesem –

care a oprit nu în unul, ci în toate cele şapte porturi pe care doream să le vizitez!”

F.G.

„A călători e privilegiul, nu al celor bogaţi, ci, al celor cu imaginaţie.[Stephen Berrien Stanton, „The Essential Life”, 1908+

CAPITOLUL 7

STĂRI

„Aceasta e o epocă în care starea hotărăşte norocul oamenilor, nu norocul hotărăşte starea.” Sir Winston Churchill

Oamenii îşi privesc stările mult prea mult ca efecte şi nu suficient drept cauze. Stările sunt activităţi imaginative fără de care nicio creaţie nu e posibilă. Spunem că suntem fericiţi pentru că ne-am atins scopul; nu realizăm că procesul funcţionează la fel de bine în direcţie inversă – că ne atingem scopul tocmai fiindcă ne-am asumat sentimentul fericit al dorinţei împlinite.

Stările nu sunt numai rezultate ale împrejurărilor vieţii noastre; ele sunt şi cauzele acelor împrejurări. În „Psihologia emoţiilor”, prof. Ribot scrie, „O idee care e numai o idee nu produce şi nu face nimic; ea acţionează numai dacă e simţită, dacă e însoţită de o stare eficace, dacă trezeşte tendinţe, adică, elemente motrice”.

Doamna din povestirea următoare a trăit atât de eficient sentimentul dorinţei sale împlinite, încât şi-a transformat starea într-un atribut al nopţii – prins într-un vis delicios.

„Cei mai mulţi dintre noi citesc poveşti cu zâne, dar cu toţii ştim că fanteziile alea despre bogăţii şi noroace nemăsurate sunt numai pentru cei foarte tineri. Dar aşa să fie, oare? Vreau să-ţi vorbesc despre ceva incredibil de minunat ce mi s-a întâmplat prin puterea imaginaţiei mele – şi eu nu sunt ‚tânără’ în ani. Trăim într-o epocă ce nu crede în născociri ori magii, şi totuşi, tot ce aş fi putut vrea în cele mai fantastice vise ale mele mi s-a dat prin simpla utilizare a cele ce propovăduieşti tu – că ‚imaginarea creează realitatea’ şi că ‚trăirea’ *‚simţirea’+ e secretul imaginării. În perioada în care mi s-a întâmplat acest minunat lucru, eram fără serviciu şi nu aveam o familie la care să apelez pentru suport. Aveam nevoie cam de toate cele. Pentru a găsi un job decent aveam nevoie de o maşină de alergat şi, deşi aveam o maşină, era atât de prăpădită încât era gata să se desfacă în bucăţi. Întârziasem cu chiria; nu aveam haine potrivite pentru a merge la interviuri, iar în ziua de azi nu e defel amuzant pentru o femeie de 55 de ani să-şi caute de lucru de orice fel. Contul meu bancar era aproape epuizat şi nu aveam nici un prieten spre care să mă întorc. Dar participasem la întrunirile tale de aproape un an şi disperarea m-a silit să-mi pun imaginaţia la încercare. Într-adevăr, nu aveam nimic de pierdut. A fost firesc, cred, să încep prin a mă imagina având tot ce îmi trebuia. Dar îmi trebuiau atât de multe lucruri şi într -o asemenea scurtă măsură încât m-am trezit gata-obosită întocmind lista şi, când am terminat, eram atât de nervoasă că nici nu puteam să dorm. Într-o seară, te-am auzit povestind despre un artist care a prins ‚sentimentul’, sau ‚cuvântul’, cum îi spuneai tu, de ‚aşa-i că-i minunat?’ în experienţa sa personală.

Am început să aplic această idee în cazul meu. În loc să mă gândesc la şi să-mi imaginez fiecare articol care-mi trebuia, am încercat să captez ‚sentimentul’ că ceva minunat mi se întâmplase – nu mâine, nu săptămâna viitoare – ci chiar acum. Îmi spuneam iar şi iar, în timp ce adormeam, ‚Nu-i aşa că-i minunat? Ceva fantastic mi se întâmplă chiar acum!’. Şi, adormind, simţeam aşa cum m-aş fi simţit într-o astfel de împrejurare. Am repetat acea acţiune imaginară însoţită de trăirea ei timp de două luni, noapte de noapte şi, într-o zi de început de octombrie am întâlnit un amic pe care nu-l văzusem de luni bune şi care mi-a spus că urma să plece într-o călătorie spre New York. Trăisem în New York cu mulţi ani înainte şi am vorbit despre oraş preţ de câteva minute, după care ne-am separat. Am uitat complet de incident. O lună mai târziu, bărbatul ăsta îmi sună la uşă şi pur şi simplu îmi pune în mână un cec de două mii cinci sute de dolari pe numele meu. După ce mi-am revenit din şocul iniţial de a-mi fi văzut numele pe un cec cu atât de mulţi bani, povestea care începea să se desfăşoare îmi părea un vis. Avea legătură cu un prieten pe care nu-l văzusem şi de care nu mai auzisem de peste 25 de ani. Prietenul ăsta din trecutul meu, aflam acum, a devenit foarte bogat în aceşti douăzeci şi cinci de ani. Cunoştinţa

noastră comună, cea care-mi adusese cecul, îl întâlnise din întâmplare în timpul vizitei sale în New York cu o lună în urmă. În timpul discuţiei, a pomenit de mine şi, din motive pe care n-aveam să le cunosc (căci nici până în zi de azi nu m-a căutat personal şi nici eu n-am încercat să-l contactez), acest vechi prieten a hotărât să împartă cu mine un strop din marele lui avut. Pe parcursul următorilor doi ani, am primit lunar, de la biroul avocatului său, cecuri atât de generoase încât nu numai că mi-au acoperit fiecare necesitate a traiului zilnic, dar a mai şi rămas din plin pentru toate celelalte drăgălăşenii ale vieţii: o maşină, haine, un apartament spaţios – şi, cel mai frumos dintre toate lucrurile, faptul că nu mai eram nevoită să-mi câștig pâinea de zi cu zi. Luna trecută am primit o scrisoare şi câteva hârtii notariale ce trebuiau semnate, care

certificau continuarea acestui venit lunar până la sfârşitul vieţii mele!”

T.K.

„Dacă nebunul se încăpăţânează în nebunia lui, El devine înţelept.William Blake

Sir Winston ne îndeamnă să acţionăm în asumpţia că deja avem ceea ce căutăm, „să ne însuşim o calitate, dacă nu o avem” *William Shakespeare, „Hamlet”+ . Nu e aces ta oare secretul „miracolelor”?

Astfel, slăbănogului i s-a spus să se ridice, să-şi ia patul şi să umble – să acţioneze mental ca şi când ar fi fost vindecat [Matei 9:1-8; Marcu 2:1-13; Luca 5:18-25; Ioan 5:1-17]; iar când acţiunile imaginaţiei sale au corespuns acţiunilor pe care le-ar fi făcut fizic de ar fi fost vindecat el s-a vindecat.

„Aceasta este o povestire despre care unii ar spune că ‚s-ar fi întâmplat de la sine, oricum’, dar cei ce o vor citi cu atenţie vor afla motive de a cădea pe gânduri.

Începe cu un an în urmă, când plecam din Los Angeles pentru a-mi vizita fiica în San Francisco. În locul fetei mereu fericite pe care o ştiam, am găsit una într-o suferinţă profundă. Necunoscând cauza durerii sale şi nedorind să întreb, am aşteptat până ce mi-a spus că e într-un mare necaz financiar şi îi trebuiau trei mii de dolari imediat. Nu sunt o femeie sărmană, dar nu puteam face rost de atâta numerar foarte repede. Cunoscându-mi fata, ştiam şi că nu ar fi acceptat, oricum. M-am oferit să împrumut suma asta pentru ea,

dar a refuzat şi, în schimb, mi-a cerut să o ajut ‚aşa cum ştiam eu’… se referea la utilizarea imaginaţiei mele, fiindcă i-am spus adesea despre învăţăturile tale şi unele dintre cuvintele mele au atins-o acolo unde trebuia. Ne-am pus imediat de acord asupra acestui plan, convenind că mă va ajuta să o ajut. Am hotărât asupra unei scene imaginare pe care o puteam practica amândouă şi care implica ‚să vedem’ bani venind spre ea din toate direcţiile. Am simţit bani curgând spre ea din fiecare colţişor, până ce ea era în mijlocul unei ‚mări’ de bani, dar am făcut asta numai cu senzaţia de ‚bucurie’ pentru toată lumea şi nu ne-am gândit defel la ‚cum’, numai şi numai la fericirea tuturor. Ideea părea că a însufleţit-o şi sunt sigură că ea e responsabilă pentru ceea ce s-a întâmplat câteva zile mai târziu. Categoric, revenise la starea fericită şi plină de încredere care îi era naturală, deşi nu exista nicio dovadă că ar veni deocamdată vreo lăscaie spre ea. Apoi eu am plecat înapoi, spre Est. Când am ajuns acasă, mi-am sunat mama (o ‚tânără’ adorabilă de nouăzeci şi unu de ani), care mi-a cerut să vin să o văd imediat. Voiam o zi de odihnă, dar ea nu mai putea să aştepte; trebuia să vin imediat. Fireşte că m-am dus şi, după ce m-a salutat, mi-a pus în mână un cec de trei mii de dolari pe numele fetei mele! Înainte de a putea deschide gura, mi-a dat încă trei cecuri ce totalizau o mie cinci sute de dolari pentru copiii fiicei mele. Motivaţia ei? Mi-a explicat că a hotărât brusc, numai cu o zi înainte, să dea ce avea lichid celor pe care îi iubea cât încă mai era ‚aici’, să cunoască bucuria lor când vor primi! S-ar fi întâmplat oricum? Nu – nu în felul acesta. Nu la câteva zile după nevoia disperată a fiicei mele şi apoi a transformării sale bruşte. Ştiu că gestul ei imaginar a declanşat această schimbare minunată – aducând nu numai o mare bucurie celui care primeşte, dar şi celui care dă. P.S. …Aproape că am uitat să adaug că, printre cecurile cu atâta generozitate oferite,

unul era pentru mine, în sumă de trei mii de dolari!”

Posibilităţile nemărginite ce se deschid prin recunoaşterea schimbării direcţiei imaginaţiei sunt cu adevărat fără măsură. Nu sunt limite. Piesa vieţii este o activitate imaginară în care aducem lucruri spre fiinţă prin stările noastre, mai degrabă decât prin acţiunile noastre fizice. Stările atât de iscusit călăuzesc toate cele spre cele pe care le afirmă, încât se poate spune că ele creează împrejurările vieţii şi dictează evenimentele. Starea dorinţei împlinite este mareea ce ne înalţă cu uşurinţă de pe ţărmul simţurilor, unde suntem de obicei ancoraţi. Dacă suntem conştienţi de stare şi cunoaştem acest secret al imaginării, putem declara că tot ceea ce starea noastră afirmă se va adeveri.

M.B.

Povestirea ce urmează este a unei mame ce a reuşit să menţină o stare aparent „jucăuşă”, ce a dus la rezultate uluitoare.

„Sigur ai auzit de ‚leacul băbesc’ al negilor. Anume, dacă un neg e cumpărat, va dispărea. Ştiam povestea asta din copilărie, dar abia când am ascultat predicile tale am realizat adevărul ascuns în superstiţia aia. Băiatul meu, un flăcău de zece ani, avea mulţi negi mari şi urâţi pe picioare ce-i provocau iritaţii care l-au chinuit ani de zile. Am hotărât că noua mea ‚perspectivă’ ar putea fi folosită în ajutorul lui. Un fiu are multă încredere în mama lui din principiu, aşa că l-am întrebat dacă i-ar plăcea să scape de negi. A zis repede că ‚da’, dar nu voia să meargă la doctor. I -am cerut să joace un mic joc cu mine, adică, eu îi voi plăti o sumă de bani pentru fiecare neg. I -a convenit de minune; a spus că ‚nu vedea cum ar putea pierde la jocul ăsta’. Am ajuns la un preţ convenabil, a crezut el, şi apoi i-am

spus, ‚Acuma, vezi că-ţi dau bani buni pentru negii ăia; nu mai sunt ai tăi. Nu ţii ce nu-i al tău, aşa că nu mai poţi păstra negii. Vor dispărea. Poate lua o zi, două, ori o lună; dar ţine minte că i-am cumpărat şi acum îmi aparţin mie’. Băiatul meu a fost încântat de jocul nostru şi rezultatele par a fi ceva ce citeşti în cărţi de vrăji prăfuite. Dar, crede-mă, în zece zile, negii au început să cadă şi, la capătul lunii, toţi negii de pe corpul lui au dispărut complet! E şi o continuare a acestei povestiri, fiindcă am cumpărat negi de la mulţi oameni. Şi ei au crezut că-i amuzant şi mi-au acceptat cei cinci sau zece cenţi pentru un neg. În fiecare caz, negul a dispărut – dar, în realitate – numai un singur om mă crede când îi spun că

numai şi numai imaginaţia lui a îndepărtat negii. Acel om e tânărul meu fiu.”

J.R.

Omul, imaginându-se pe sine într-o stare, ia asupra sa roadele acelei stări. Dacă nu se imaginează în acea stare, va fi veşnic lipsit de roade.

Marele mistic irlandez A.E. [George William Russell] a scris în „The Candle of Vision[„Flacăra viziunii”]: „Am devenit conştient de un grabnic ecou, ori răspuns, al propriilor mele stări în împrejurări ce păreau de aici înainte de neschimbat în statornicia lor… Puteam profeţi după apariţia unei noi stări înlăuntrul meu că, fără să caut, aveam să-ntâlnesc curând oameni de un anumit caracter – şi apoi îi întâlneam. Chiar şi lucrurile neînsufleţite erau în puterea potrivirilor acestora”.

Dar omul nu trebuie să aştepte ca să apară noi stări înlăuntrul lui; el poate crea stări fericite la comandă.

CAPITOLUL 8

PRIN OGLINDĂ

„Un om ce pe sticlă priveşte, Pe ea îşi poate ochiul ostoi; Ori dacă vrea, prin ea păşeşte, Şi-apoi spre paradis poate privi.George Herbert [The Elixir]

Obiectele, pentru a fi percepute, trebuie mai întâi ca ele să pătrundă într -un fel în creierul nostru; dar noi nu suntem din cauza asta – împreunaţi cu mediul nostru. Deşi conştienţa e firesc centrată asupra simţurilor şi de obicei e limitată de acestea, omului îi este cu putinţă să treacă de fixaţia simţurilor sale într-o structură imaginară pe care el o închipuie şi pe care o ocupă în totalitate, astfel încât e mai vie şi mai receptivă decât cea asupra căreia simţurile sale „stau aţintite”. Dacă acest lucru nu ar fi adevărat, omul ar fi un simplu automat ce reflectă viaţa, fără a o influenţa vreodată. Omul, care este în totalitate imaginaţie, nu e chiriaşul creierului, ci proprietarul ; el nu trebuie să se resemneze în faţa aparenţei lucrurilor; el poate trece de la conştienţa perceptivă la cea conceptivă.

Această abilitate, de a trece de structura reflectivă mecanică a simţurilor, este cea mai mare descoperire pe care o poate face omul. Dezvăluie omul ca centru al imaginării cu puteri de intervenţie ce-i îngăduie să modifice cursul evenimentelor observate, mergând din succes în succes printr-o serie de transformări mentale în sine însuşi.

Atenţia, vârful de lance al imaginării, poate fi ori atrasă din afară, unde simţurile stau aţintite, ori direcţionată voit dinlăuntru şi, prin simţuri, să ajungă spre dorinţa împlinită.

Pentru a trece de la conştienţa perceptivă, sau lucrurile aşa cum par, la conştienţa conceptivă, sau lucrurile aşa cum ar trebui să fie, imaginăm cât mai viu şi mai aidoma-vieţii posibil ce am vedea, auzi şi face dacă am fi prezenţi fizic şi dacă lucrurile aşa cum ar trebui ele să fie ar fi experimentate fizic şi participăm imaginativ la acea scenă.

Povestirea următoare vorbeşte despre cineva care „a trecut prin oglindă” şi a rupt lanţurile care o ţintuiau.

„Acum doi ani am fost dusă la spital, în situaţia în care cheaguri de sânge mi-au afectat sever întregul sistem vascular, provocând întărirea arterelor şi artrită. Se întâmplase ceva cu un nerv din capul meu şi aveam şi tiroida mărită. Doctorii nu se puteau pune de acord asupra cauzelor acestei condiţii şi toate tratamentelor lor erau complet neeficiente. Am fost silită să renunţ la activităţile mele obişnuite şi să rămân în pat cea mai mare parte a timpului. Îmi simţeam corpul, de la şolduri la degete, ca şi când era strâns legat cu sârme; nu-mi puteam pune picioarele pe podea fără a purta ciorapi elastici grei, până la şold.

Ştiam câte ceva despre învăţăturile tale şi încercam din greu să aplic din cele ce auzisem, dar, pe măsură ce condiţia mea se agrava şi nu mai puteam participa la conferenţierile tale, mohoreala mea s-a adâncit. Într-o zi, un prieten mi-a trimis o vedere ce înfăţişa o plajă adorabilă a oceanului. Imaginea era atât de frumoasă încât am privit şi am privit până ce am început să-mi aduc aminte de zilele de vară din trecut, petrecute cu părinţii la mare. Pentru o clipă, ilustrata păru a se an ima şi un şuvoi de amintiri cu mine

însămi mi-au năvălit prin minte. Am simţit atingerea tălpilor mele goale pe nisipul ud şi tare; am simţit apa rece trecându-mi printre degete şi am auzit ciocnirea valurilor ce se izbeau de ţărm. Această activitate imaginară a fost atât de plină de satisfacţii pentru mine încât am continuat, lungită în pat, să-mi imaginez scena asta minunată zi după zi, cam o săptămână. Într-o dimineaţă, am vrut să mă mut de pe pat pe o canapea şi am dat să mă ridic, când, am fost cuprinsă de o durere atât de cruntă că mi-a paralizat întregul corp. Nu puteam nici să mă aşez, nici să mă întind. Durerea asta teribilă a durat mai bine de un minut, dar când a încetat – eram liberă! Părea ca şi când toate sârmele ce-mi sugrumau picioarele fuseseră tăiate. Într-o clipă eram înlănţuită; în clipa următoare eram liberă. Nu

gradual, ci instantaneu.”

V.H.

„Căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere.2Corinteni 5:7

Când umblăm prin vedere, ne cunoaştem drumul după obiectele pe care le văd ochii noştri. Când umblăm prin credinţă, ne ordonăm viaţa după scenele şi acţiunile pe care numai imaginaţia le vede.

Omul percepe prin Ochiul Imaginaţiei sau prin Simţ. Dar sunt posibile două atitudini mentale asupra percepţiei, efortul imaginativ creativ, care se întâlneşte cu un răspuns imaginativ, sau „fixarea” neimaginativă a ochiului, care doar reflectă.

Omul are înlăuntrul său principiul vieţii şi principiul morţii. Unul este imaginaţia

construindu-și structurile sale imaginare din vise generos

Celălalt este

de fanteziste.

imaginaţia construindu-şi structurile imaginare din imagini reflectate de vântul rece al faptelor. Unul creează. Celălalt perpetuează.

Omul trebuie să adopte fie calea credinţei, fie calea vederii. În măsura în care omul construieşte din vise fanteziste, el e viu; şi, astfel, dezvoltarea abilităţii de a trece prin oglinda reflexivă a simţurilor este îmbogăţirea vieţii. Înseamnă că, limitând imaginaţia la „fixaţia ochiului” asupra oglinzii reflexive a simţurilor e sărăcire a vieţii.

Suprafaţa amăgitoare a faptelor reflectă mai degrabă, nu dezvăluie, deviind sau blocând „Ochiul Imaginaţiei” de la adevărul care-l eliberează pe om [Ioan 8:32]. „Ochiul Imaginaţiei”, de nu e învăluit, priveşte spre ceea ce trebuie să fie, nu spre ceea ce este. Oricât de familiară ar fi scena asupra căreia se opreşte privirea, „Ochiul Imaginaţiei” poate zări ceva nemaivăzut.

Numai şi numai acest „Ochi al Imaginaţiei” este cel care ne poate elibera de fixaţia simţurilor asupra lucrurilor din afară care ne domină complet existenţa obişnuită şi ne menţine aţintiţi asupra oglinzii reflexive a lucrurilor.

Este posibil să trecem de la gândirea la la gândirea din; dar problema crucială rămâne gândirea din, adică, experimentarea stării, căci acea experimentare înseamnă unificare; în timp ce gândirea la este mereu subiect şi obiect – individul ce gândeşte şi lucrul la care se gândeşte.

Abandonarea

sinelui;

lepădarea

de

sine. Acesta este

secretul .

Trebuie

ne

abandonăm pe sine stării, în dragostea noastră pentru stare şi, făcând asta, să trăim viaţa stării şi nu în continuare starea noastră prezentă. Imaginarea pune stăpânire pe viaţa stării şi se oferă pe sine expresiei vieţii acelei stări.

Credinţă plus Iubire înseamnă dăruire de sine. Auto-împuternicire. Nu ne putem dărui pe noi înşine la ce nu iubim. „Nu ai fi făcut nimic dacă nu l-ai fi iubit” *„Pentru că iubeşti toate cele ce sunt şi nimic nu urgiseşti din cele ce ai făcut, că dacă ai fi urât un lucru, nu l-ai

fi plăsmuit”, Cartea înţelepciunii lui Solomon 11:24+. Şi pentru a face vie o stare, trebuie să

devenim acea stare. „Trăiesc, dar nu eu, ci Dumnezeu trăieşte în mine: şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credinţa lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” *„M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m -

a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine”. Galateni 2:20+.

Dumnezeu l-a iubit pe om, creaţia Sa, şi a devenit om în credinţa că acest act de dăruire de sine va transforma creatul în creator. Trebuie să fim „pastişori 4 ai lui Dumnezeu, ca nişte copii dragi” *„următori ai lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi, Efeseni 5:1+ şi să ne dăruim la ceea ce iubim, aşa cum Dumnezeu Care ne-a iubit S-a dăruit pe Sine nouă. Trebuie SĂ FIM starea pentru a experimenta starea.

Centrul imaginării conştiente poate fi mutat şi cele ce sunt acum simple dorinţe – activităţi imaginare discrete – pot fi aduse astfel în atenţia focalizatoare şi pătrunse. Pătrunderea ne încredinţează acelei stări. Posibilităţile unor asemenea schimbări ale centrului imaginării sunt uluitoare. Activităţile implicite sunt pe de-a-ntregul fizice. Mutarea centrului imaginării nu se produce prin mişcare în spaţiu, ci printr-o schimbare a lucrului de care suntem conștienţi. Limitele lumii simţurilor reprezintă o barieră subiectivă. Atâta vreme cât simţurile observă, Ochiul Imaginaţiei este deviat de la adevăr.

4 (Rar; depr.) Persoană care pastișează. Din fr. pasticheur; PASTIȘÁ, pastișez, vb. I. Tranz. (Depr.) A realiza o pastișă; a imita, a copia. Din fr. pasticher; PASTÍȘ//Ă ~e f. Creaţie artistică, în special literară, în care se imită tematic a, stilul și maniera unui autor

(cu renume), copie, imitaţie. *G.-D. pastișei+ /<fr. pastiche.

Nu ajungem departe dacă nu „lăsăm să treacă”. Doamna din cele ce urmează „a lăsat să treacă” şi rezultatele au fost imediate şi miraculoase.

„Îţi mulţumesc pentru ‚cheia de aur’. Mi-a scos fratele din spital, din suferinţă şi probabil de la moarte. Fiindcă era în faţa unei a patra operaţii, cu slabe şanse de recuperare, eram foarte îngrijorată şi încercam să folosesc ce am învăţat despre Imaginaţia mea, mai întâi m-am întrebat ce voia fratele meu cu adevărat: ‚Vrea să continue în acest trup sau doreşte să se elibereze de el?’, iar întrebarea s -a tot răsucit în mintea mea şi deodată am simţit că ar dori să continue să-şi remodeleze bucătăria, ceea ce şi făcea înainte

de a ajunge în spital. Ştiam că întrebării mele i se răspunsese, aşa că am început să imaginez din acel punct. Încercând să-mi ‚văd’ fratele ocupat cu remodelarea, m-am trezit deodată, ţinând de spătarul unui scaun de bucătărie pe care îl folosisem de multe ori, că ‚ceva’ s -a întâmplat, apoi eram lângă patul de spital al fratelui meu. Acesta era ultimul loc în care voiam să fiu, fizic sau mental, dar acolo eram şi mâna fratelui meu s-a mişcat, a prins strâns de a mea şi l-am auzit spunând, ‚Ştiam că vei veni, Jo’. Era o mână sănătoasă cea care mă strângea, fermă şi sigură şi m-am simţit inundată de bucurie când m-am auzit spunând, ‚Totul e-n regulă acum. Ştii asta’. Fratele meu nu a răspuns, dar am auzit clar o voce care-mi spunea, ‚Aminteşte-ţi această clipă’. Apoi părea că m-am trezit, înapoi la mine acasă. Asta s-a întâmplat în noaptea după ce a intrat în spital. A doua zi m-a sunat soţia lui zicând, ‚E incredibil! Doctorul nu poate explica, Jo, dar nu mai e nevoie de operaţie. E atât de refăcut că îl vor externa mâine’. Lunea următoare fratele meu se întorcea la lucru şi e

perfect sănătos şi în zi de astăzi.”

J.S.

Nu faptele ci visele fanteziste ne modelează vieţile. Ea n-a avut nevoie de busolă pentru a-şi găsi fratele, nici de unelte pe care să le mânuiască, ci numai de „Ochiul Imaginaţiei”. În lumea simţurilor vedem ceea ce trebuie să vedem; în lumea Imaginaţiei vedem ceea ce vrem să vedem; şi văzând acel lucru, îl creăm pentru ca lumea simţurilor să-l vadă. Vedem lumea exterioară automat. A vedea ceea ce vrem să vedem necesită efort imaginativ voit şi conştient. Viitorul nostru este activitatea noastră imaginară în marşul său creativ.

Simţul comun ne asigură că trăim într-o lume solidă şi sensibilă, dar această lume aparent solidă este – de fapt – imaginară de-a lungul şi de-a latul.

Povestirea următoare dovedeşte că este posibil ca cineva să transfere centrul imaginării, într-un grad mai mic sau mai mare, la mari distanţe, şi nu numai să facă asta fără a se deplasa fizic, dar şi să fie vizibil pentru alţii care sunt prezenţi în acel punct în spaţiu - timp. Şi, de-ar fi acesta un vis, atunci,

„E oare tot ce vedem sau ni se pare Doar un vis într-un alt vis?[Edgar Allan Poe]

„Aşezată în camera mea de zi din San Francisco, mi-am imaginat că sunt în camera de

zi a fiicei mele din Londra, Anglia. M-am înconjurat atât de complet cu acea cameră pe care

o cunoşteam în amănunt, încât m-am trezit că sunt fizic acolo. Fiica mea stătea lângă

şemineul ei, cu faţa în altă parte. O clipă mai târziu s-a întors şi ochii noştri s-au întâlnit. Am văzut o expresie atât de uluită şi înfricoşată pe chipul ei că şi eu m-am tulburat şi imediat m-am regăsit în propria mea cameră din San Francisco.

Cinci zile mai târziu, am primit o scrisoare par avion de la fiica mea, care-mi scrisese în ziua experimentului meu al călătoriei imaginare. Îmi scria acolo că ‚mă văzuse’ aievea în camera ei de zi, ca şi când aş fi fost acolo în carne şi oase. Îmi mărturisea că fusese foarte speriată şi că, înainte de a putea vorbi, dispărusem. Ceasul ‚vizitei’, aşa cum îl indica ea în scrisoare, fusese exact acela la care mi-am început acţiunea imaginară, ţinând seama de fusul orar. Îmi scria că îi spusese soţului ei despre această experienţă uimitoare şi că el o ţinea una şi bună să-mi scrie imediat, fiindcă, spunea el, ‚Mama ta trebuie să fi murit sau e pe moarte’. Dar eu nu murisem, nici nu mă pregăteam de asta, ci eram cât se poate de vie şi

foarte încântată de această experienţă incredibilă.”

M.L.J.

„Nimic nu se poate făptui decât acolo unde deja este, pe legea mea; unde este, însă?” Thomas Carlyle

Omul este în întregime Imaginaţie. Astfel, omul trebuie să fie acolo unde este el în imaginaţia lui, fiindcă Imaginaţia lui este el însuşi. Imaginaţia este activă în şi prin orice stare de care e conştientă. Dacă luăm schimbarea de conştienţă în serios, posibilităţile sunt incredibile. Simţurile însoţesc omul într-o silită şi nesfântă cununie în ceea ce, de s -ar trezi imaginativ, el ar lăsa deoparte. Nu trebuie să ne înfruptăm din datele oferite de simţuri. Schimbă-ţi focarul conştienţei şi vezi ce se-ntâmplă. Oricât de puţin ne urnim mental, vom percepe lumea într-un aspect uşor schimbat. Conştiinţa e de obicei mutată în spaţiu prin mişcările organismului fizic, dar nu trebuie să fie restricţionată de acestea. Poate fi mutată printr-o schimbare a ceea de care suntem conştienţi.

Omul manifestă puterea Imaginării, ale cărei limite nu pot fi definite. A realiza că Adevăratul Sine – Imaginaţia – nu este ceva îngrădit de limitele spaţiale ale trupului e de cea mai mare importanţă. Povestirea precedentă dovedeşte că, atunci când întâlnim pe cineva

în persoană, Adevăratul Sine nu trebuie să fie neapărat prezent în spaţiu acolo unde este

corpul său. Arată, de asemenea, că percepţia senzorială poate fi pusă în aplicare şi dincolo de mijloacele fizice şi că datele oferite de simţuri ce rezultă sunt de aceeaşi natură ca şi cele care se produc în timpul percepţiei obişnuite. Ideea din mintea mamei care a iniţiat întregul proces era una clară, aceea de a fi în locul unde trăia fiica sa. Şi dacă mama a fost într - adevăr în acel loc, şi dacă fiica a fost de faţă, atunci ea trebuia să fie perceptibilă fiicei.

Putem spera să înţelegem această experienţă numai în termeni imaginativi, nu şi în cei mecanici sau materiali. Mama a imaginat altundevaca fiind aici. Londra era la fel de ‚aici’ pentru fiica ce trăia ‚acolo’ la fel cum San Francisco era ‚aici’ pentru mama de ‚acolo’.

Abia dacă ne trece prin minte că această lume ar putea fi diferită în esenţă de ceea ce simţul comun ne spune că e atât de evident. Blake scrie, „Nu îmi consider Ochiul Corporal sau Vegetativ mai mult decât o Fereastră atunci când vine vorba de Vedere. Privesc prin ea, iar nu cu ea”. Această privire prin ochi nu numai că mută conştienţa spre alte părţi ale „acestei lumi”, dar la fel de bine şi spre „alte lumi”. Astronomii trebuie că ar fi vrut să ştie mai multe despre această „privire prin ochi”, această călătorie mentală pe care misticii o practică atât de uşor…

Am trecut printr-un ţinut al oamenilor, Un ţinut al bărbaţilor şi al femeilor, Şi am auzit şi am văzut lucruri atât de cumplite, Cum călătorii de pe pământul ăsta rece n-au mai cunoscut. [William Blake, The Mental Traveller” („Călătorul cu mintea”)]

Călătoria mentală a fost practicată de bărbaţi şi femei treziţi încă din cele mai vechi timpuri. Pavel mărturiseşte, „Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. *Şi-l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie, că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască”+ 2Corinteni 12:2-4 ş.u.

Pavel ne spune că el era acel om şi că el a călătorit prin puterea imaginaţiei sau Hristos. În această scrisoare a lui către corinteni, le spune: „Cercetaţi-vă pe voi înşivă dacă sunteţi în credinţă; încercaţi-vă pe voi înşivă. Sau nu vă cunoaşteţi voi singuri bine că Hristos Iisus este întru voi?” [2Corinteni 13:5]. Nu trebuie să fim „morţi” pentru a ne bucura de darurile spirituale. „Omul este Imaginaţie pe de-a-ntregul şi Dumnezeu este Om” [William Blake, Annotations to Berkeley]. Cercetaţi-vă aşa cum a făcut această mamă.

Sir Arthur Eddington spunea că tot ce avem dreptul de a spune despre lumea exterioară este că e „o experienţă comună” *pe care o împărţim cu alţii+. Lucrurile sunt mai mult sau mai puţin „reale” în funcţie de măsura în care se pot împărţi cu alţii ori cu noi înşine cu o altă ocazie. Dar nu e nimic bătut în cuie.

Acceptând definiţia realităţii dată de Eddington, de „experienţă comună”, povestirea de mai sus e la fel de reală ca pământul ori ca o culoare, fiindcă a fost împărţită atât de mamă cât şi de fiică. Raza imaginării e în aşa fel încât trebuie să mărturisesc că nu cunosc limite, de-ar fi, în privinţa abilităţii sale de a crea „realităţi”.

Toate aceste povestiri ne arată un singur lucru – că o activitate imaginară ce implică dorinţa împlinită trebuie să înceapă în imaginaţie, dincolo de evidenţa simţurilor, în acea Călătorie ce duce spre îndeplinirea dorinţei .

CAPITOLUL 9

PĂTRUNDE ÎN

„Dacă Spectatorul ar pătrunde în cadrul acestor imagini în Imaginaţia lui, abordându-le din Caleaşca de Foc a gândului său contemplativ, de ar putea… face prieten şi însoţitor dintr - una din aceste imagini ale minunii, care întotdeauna îi cer să părăsească lucrurile pieritoare (după cum prea-bine ştie), atunci el s-ar ridica din Mormântul său, atunci ar întâlni el Mântuitorul în văzduh şi atunci ar fi fericit.” BLAKE

Imaginaţia se pare că nu va face nimic din ceea ce vrem până ce nu pătrundem în imaginea dorinţei împlinite. Oare nu seamănă această „pătrundere” în imaginea dorinţei împlinite cu „Vidul de dincolo de Existenţă în care, dacă se intră, se încorporează în sine şi devine Pântec” despre care vorbeşte Blake? Nu e oare aceasta adevărata interpretare a poveştii mitice a lui Adam şi a Evei? Omul şi emanaţia sa? Oare nu sunt visele fanteziste ale omului Emanaţia lui, Eva lui în care „se însămânţează pe sine în toţi Nervii ei, aşa cum se toarnă un Soţ; iar ea devine locul lui de sălășluire şi grădina de şaptezeci de ori roditoare”? [William Blake, The Mental Traveller] Secretul creaţiei este secretul imaginării – mai întâi dorind şi apoi însuşindu-ţi sentimentul dorinţei împlinite până ce visul fantezist, „Vidul de dincolo de Existenţă”, este pătruns şi „se încorporează în sine şi devine pântec, un loc de sălăşluire şi o grădină de şaptezeci de ori roditoare”. Observă bine cum Blake ne îndeamnă să pătrundem în aceste imagini. Această pătrundere în imagine o face să „se încorporeze în sine şi să devină pântec”. Omul, pătrunzând *în+ o stare, o însămânţează şi o face să creeze ceea ce implică uniunea. Blake ne spune că aceste imagini sunt „Ceţoase acelora care nu sălăşluiesc în ele, biete posibilităţi; dar acelora care le pătrund, par singura substanţă…”.

În drum spre Coasta de Vest, m-am oprit în Chicago pentru a-mi petrece ziua cu ceva prieteni. Gazda mea se recupera dintr-o boală severă şi doctorul său îl sfătuise să se mute într-o casă cu un singur etaj. Ascultându-l, a cumpărat o casă cu un singur nivel pentru noile sale nevoi; dar acum se confrunta cu faptul că se părea că nu existau cumpărători pentru uriaşa sa casă cu trei etaje. Când am sosit, era foarte descurajat. Încercând să-i explic legea imaginării constructive gazdei mele şi soţiei sale, le-am spus povestea unei newyorkeze de vază care venise să mă vadă în legătură cu închirierea apartamentului său. Întreţinea un apartament cochet în oraş dar şi o casă la ţară, dar era absolut esenţial pentru ea să-şi închirieze apartamentul de era să-şi petreacă vara împreună cu familia la ţară. [Neville Goddard, „Puterea Conştiinţei”, Cap. 23, „Studii de caz - 5”+. În anii anteriori, apartamentul fusese închiriat fără nicio dificultate încă de primăvara, devreme, dar la vremea când venise să mă consulte, sezonul subînchirierilor era aparent încheiat. Deşi apartamentul trecuse prin mâinile unor agenţi imobiliari pricepuţi, nimeni nu părea interesat în a-l ocupa. I-am spus ce să facă în imaginaţia ei. A făcut, şi în mai puţin de douăzeci şi patru de ore, apartamentul era închiriat.

Am explicat cum, prin folosirea constructivă a imaginaţiei sale, îşi închiriase apartamentul. La sugestia mea, înainte de a merge la culcare în acea seară în apartamentul ei din oraş, şi-a imaginat că era întinsă în patul din casa ei de la ţară. În imaginaţia ei, a văzut lumea din casa de la ţară, şi nu din apartamentul ei de la oraş. A mirosit aerul rural curat. A dat atâta realism acestei experienţe încât a adormit simţind că era la ţară de fapt. Asta a fost într-o joi-seara. La ora nouă dimineaţa în sâmbăta ce a urmat, îmi telefona de la casa ei de la ţară şi îmi povestea cum un chiriaş ideal, care îi îndeplinea toate cerinţele, nu numai că îi închiriase apartamentul, dar îl închiriase cu condiţia de a se putea muta chiar în ziua aceea. Am sugerat prietenilor mei să-şi construiască o structură imaginară, aşa cum făcuse acea femeie, şi anume, să adoarmă imaginându-şi că erau fizic în noua lor casă, simţind că-şi vânduseră vechiul cămin. Le-am explicat uriaşa diferenţă dintre a gândi la imaginea noii lor case şi a gândi din imaginea noii lor case. A gândi la este o mărturisire că nu sunt în ea; a gândi din ea este dovada că sunt în ea. Pătrunderea în imagine dă substanţă imaginii. Mutatul lor fizic în noua casă va urma automat. Am explicat că felul în care arată lumea depinde numai de locul din care priveşte omul. Şi omul, fiind „Imaginaţie în întregime”, trebuie să fie acolo unde este el în imaginaţie. Acest concept al cauzării nu le-a picat prea bine, căci le mirosea a magie ori superstiţii, dar au promis că vor încerca. Am plecat spre California chiar în acea noapte şi seara următoare, conductorul trenului în care călătoream mi-a înmânat o telegramă. Zicea, „Vândut casa astă-noapte”. O săptămână mai târziu, îmi scriau că în chiar seara în care eu părăseam Chicago, s -au culcat fizic în vechea lor casă, dar mental, în cea nouă, văzând lumea din aceasta din urmă, imaginându-şi cum ar „arăta” lucrurile dacă asta ar fi fost real. Au fost treziţi chiar în noaptea aceea din somn ca să li se spună că se vânduse.

Abia când se pătrunde în această imagine, când Eva „este cunoscută”, abia atunci evenimentul dă buzna în lume.

Dorinţa împlinită trebuie plămădită în imaginaţia omului înainte ca evenimentul să poată evolua din ceea ce Blake numeşte „Vidul”.

Povestirea următoare dovedeşte că, prin mutarea focarului imaginării sale, dra M.F. a pătruns fizic acolo unde stăruise în a fi imaginativ.

„La scurt timp după căsătorie, soţul meu şi cu mine am convenit că cea mai mare dorinţă comună amândurora era un an în Europa. Acest obiectiv poate părea rezonabil multora, dar nouă – constrânşi unei sfere de finanţe limitată – părea nu numai nerezonabil, dar complet ridicol. Europa putea la fel de bine fi pe altă planetă. Dar auzisem învăţăturile tale, aşa că am stăruit în a adormi în Anglia! De ce Anglia în mod special, nu pot spune, poate numai fiindcă văzusem un film ce prezenta zona din jurul palatului Buckingham şi m-am îndrăgostit pe loc de acea scenă.

Tot ce am făcut în imaginaţia mea a fost să stau tăcută lângă marile porţi de fier şi să simt barele reci de metal prinse strâns în mâinile mele în timp ce admiram palatul. Timp de multe nopţi la rând am simţit o bucurie intensă de ‚a fi acolo’ şi adormeam în această fericită stare. La scurt timp, soţul meu a întâlnit un străin la o petrecere care, o lună mai târziu, îi intermedia o bursă didactică la o mare universitate. Imaginează-ţi entuziasmul meu când am aflat că universitatea era în Anglia! Constrânşi unei sfere limitate? După încă o lună traversam Atlanticul şi dificultăţile noastre presupus insurmontabile s-au topit de parcă n-au existat niciodată. Am avut anul

nostru în Europa, unul dintre cei mai fericiţi din viaţa mea.”

Felul în care arată lumea depinde în întregime de locul în care stă omul când priveşte. Şi omul, fiind „Imaginaţie în întregime”, trebuie să fie acolo unde este el în imaginaţie.

M.F.

„Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului.” [Psalm 117:22]

Piatra este Imaginarea. Îţi fac cunoscut acest secret şi te las să Acţionezi sau să Re-Acţionezi.

Asta-i vestita piatră Ce-a transformat în aur totul:

Căci ce a atins şi a trecut pe la Dumnezeu Nu poate fi mai prejos descris. George Herbert [The Elixir]

„Casa mea e veche, dar e a mea. Voiam exteriorul vopsit şi interiorul redecorat, deşi nu aveam bani pentru a îndeplini vreunul din obiective. Ne-ai spus să ‚trăim’ ca şi când dorinţa noastră e deja realitate, şi asta este exact ceea ce am început să fac – imaginându-mi vechea mea casă într-o zugrăveală nouă, nou-mobilată, nou-decorată şi tot restul. Am păşit, în imaginaţia mea, prin camerele nou-redecorate. Am păşit pe-afară, admirând

zugrăveala proaspătă; şi, la capătul actului meu imaginar, am înmânat contractorului un cec pentru plata imediată. Am pătruns cu credinţă în această scenă imaginară ori de câte ori puteam în timpul zilei şi în fiecare seară înainte de a adormi. În două săptămâni, am primit o scrisoare recomandată de la Lloyd's of London, care mă anunţa că moştenisem şapte mii de dolari de la o femeie pe care nu am întâlnit-o niciodată! Îi cunoscusem vag fratele cu aproape patruzeci de ani în urmă şi îi făcusem un mic serviciu acum vreo cincisprezece ani, când acest frate îi murise la noi în ţară şi ea îmi scrisese cerându-mi s-o ajut cu nişte formalităţi, ceea ce am făcut pe atunci. N-am mai auzit de atunci de ea. Acum, iată-mă cu un cec pentru şapte mii de dolari – mai mult decât suficient pentru a acoperi costul restaurării casei mele, plus multe, multe alte lucruşoare pe care mi le

doream.”

E.C.A.

„Cel ce nu imaginează în trăsături mai puternice şi mai bune, şi în lumină mai puternică şi mai bună decât poate vedea ochiul său trecător şi muritor, nu imaginează defel.” Blake

Dacă individul nu se imaginează ca fiind altul, sau altundeva, condiţiile şi împrejurările prezente ale vieţii sale vor continua să fie aceleaşi şi problemele lui se vor perpetua, căci toate evenimentele se reînnoiesc singure din imaginile constante ale sale. De el au fost făcute; prin el vor continua să fie; şi prin el pot înceta a fi.

Secretul cauzării stă în montajul imaginilor — dar, un cuvânt de atenţionare — montajul trebuie să aibă înţeles; trebuie să implice ceva ori nu va duce la actul creativ — Cuvântul.

CAPITOLUL 10

LUCRURI CARE NU SE VĂD

„ tot

ce se vede a fost făcut din lucruri care nu se văd.Evrei 11:3

„Istoria umanităţii, cu formele ei de guvernare, revoluţiile, războaiele sale şi, de fapt, ridicarea şi declinul naţiunilor, poate fi scrisă în termeni de ridicare şi declin ale ideilor sădite în minţile oamenilor.Herbert Hoover

„Secretul imaginării este cea mai mare dintre problemele spre ale căror soluţii aspiră misticul. Puterea supremă, înţelepciunea supremă, extazul suprem stau în depărtata soluţie a acestui mister." Douglas Fawcett

A refuza să recunoşti puterea creativă a activităţii imaginare, invizibile a omului, e

peste poate de a se comenta. Omul, prin activitatea sa imaginară, literalmente „cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt” [Romani 4:17]. Prin activitatea imaginară a omului, toate lucrurile s-au făcut, şi fără această activitate, „nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” [Ioan 1:3].

O asemenea activitate cauzală poate fi definită ca un montaj imaginar al imaginilor

care, odată producându-se, unele evenimente fizice invariabil apar. E rostul nostru să montăm imaginile unui rezultat fericit şi apoi să ne înfrânăm de la a ne mai amesteca. Evenimentul nu trebuie forţat, ci trebuie să i se îngăduie să se producă. Dacă imaginaţia este singurul lucru care acţionează sau care „este” în fiinţele omeneşti (aşa cum credea Blake), atunci „nu vom şti niciodată dacă nu cumva a fost vreo femeie ce călca prin teasc cea care a pornit acea schimbare subtilă din minţile oamenilor” [William Butler Yeats].

Această bunicuţă calcă zilnic prin teasc pentru nepoţica ei. Ne scrie:

„Ăsta e unul din acele lucruri care îmi determină familia şi prietenii să spună, ‚pur şi simplu nu înţelegem’. Kim are acum doi ani şi jumătate. A fost în grija mea timp de o lună după ce s-a născut şi nu am mai văzut-o apoi până anul trecut, şi atunci, numai timp de două săptămâni. Totuşi, de-a lungul acestui ultim an, în fiecare zi o luam în poală – în imaginaţia mea – şi îi vorbeam şi o dezmierdam. În aceste acţiuni imaginare, treceam peste toate lucrurile minunate despre Kim:

‚Dumnezeu creşte prin mine; Dumnezeu iubeşte prin mine’ etc. La început, primeam răspuns ca de la un bebeluş. Când am început cu ‚Dumnezeu creşte prin mine’ – ea răspundea, ‚Eu’. Acum – eu încep şi ea completează întreaga propoziţie. Un alt lucru care s- a întâmplat, pe măsură ce treceau lunile, cum o luam – în imaginaţia mea – în poală, a tot crescut, mai mare şi mai grea. Kim n-a văzut nici măcar vreo poză cu mine în tot acest timp. Cel mult, puteam fi numai un nume pentru ea. Acum, la o anumită oră în fiecare zi, după cum îmi spun ai ei, ea începe să vorbească despre mine – nu cuiva în special – doar vorbeşte. Uneori o dă înainte timp de vreun ceas; ori merge la telefon şi se face că sună. În monologul său sunt chestii de genul: ‚Dida mea mă iubeşte. Dida mea vine să mă vadă în fiecare zi’.

Deşi eu ştiu ce am făcut în imaginaţie, mă pune şi pe mine mult pe gânduri.”

U.K.

Toţi oamenii imaginativi ţes pururi farmece, iar toţi oamenii pasivi, care nu au vieţi puternic imaginative, cad pradă continuu vrăjilor puterii primilor.

Nu e vreo formă în întreaga natură care să nu fi fost produsă şi să nu fie susţinută de vreo activitate imaginară. Aşadar, orice schimbare în activitatea imaginară trebuie să rezulte într-o schimbare de formă corespunzătoare. A imagina o imagine supleantă pentru un conţinut nedorit ori insuficient înseamnă a o crea. De-am stărui numai în activitatea noastră imaginară ideală şi de nu am capitula insuficienţei, a noastră ar fi victoria.

„Când am citit în ‚Seedtime and Harvest’ *‚Săditul şi culesul’, de acelaşi autor+ povestea profesoarei care, prin imaginaţia ei, în revizuirea zilnică, a transformat o elevă dintr -o

delincventă într-o fetiţă adorabilă, am hotărât să ‚fac’ ceva în privinţa unui băiat de la şcoala soţului meu. A înşira toate problemele mi-ar lua pagini, căci soţul meu nu s-a mai confruntat niciodată cu un copil atât de dificil, cu o situaţie familială atât de complicată. Flăcăul era prea tânăr pentru a fi exmatriculat, iar ceilalţi profesori refuzau să-l aibă la orele lor. Şi ca să se pună la toate capac, mama şi bunica acestuia practic ‚au campat’ pe terenul şcolii, căutând tuturor numai harţă. Voiam să-l ajut pe băiat, dar, în acelaşi timp, voiam să-mi ajut soţul. Aşa că, în fiecare noapte, am construit două scene în imaginaţia mea: în una din ele, ‚vedeam’ un copil perfect normal şi fericit; în cea de-a doua, îmi ‚auzeam’ soţul spunând, ‚Nu-mi vine-a crede, dragă, dar ştii, R. se comportă ca un băiat normal acum, şi e ca-n paradis fără femeile alea două prin preajmă’. După două luni de stăruit în jocul meu imaginar, noapte după noapte, soţul meu a venit acasă şi a spus, ‚E ca-n paradis pe la şcoală’ – nu chiar aceleaşi cuvinte, dar suficient de pe-aproape pentru mine. Bunica se implicase în ceva ce o purtase departe de oraş, iar mama o însoţise. În acelaşi timp, un profesor nou a acceptat provocarea pe care o reprezenta R. şi, sub

supravegherea lui, acesta progresa minunat spre toate pe care i le imaginasem.”

E inutil să ne agăţăm de standarde pe care noi înşine nu le aplicăm. Spre deosebire de Portia, care spunea, „Pot mai uşor să învăţ pe douăzeci ce e bine să facă decât să fiu unul din cei douăzeci şi să-mi urmez propriile mele învăţături” [William Shakespeare, „Neguţătorul din Veneţia”].

G.B. şi-a urmat propriile ei învăţături. E incredibil de uşor să iei act de imaginea- substitut dezirabilă şi să o accepţi, trăind în asemănarea ei.

G.B.

„…M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi slobozire şi celor prinşi în război libertate…” Isaia 61:1

CAPITOLUL 11

OLARUL

„‚Scoală şi intră în casa olarului şi acolo îţi voi vesti cuvintele Mele!’. Şi am intrat eu în casa olarului şi iată, acesta lucra cu roata şi vasul pe care-l făcea olarul din lut s-a stricat în mâna lui; dar olarul a făcut dintr-însul alt vas, cum a crezut că-i mai bine să-l facă." Ieremia 18:2-3

Cuvântul tradus prin „Olar” înseamnă Imaginaţie. Din materialul pe care alţii l-ar fi aruncat ca nemaifiind bun de nimic, o imaginaţie trezită remodelează lucrul aşa cum ar trebui să fie. „Şi acum, Doamne, Tu eşti Tatăl nostru, noi suntem lutul şi Tu olarul, toţi lucrul mâinilor Tale suntem!”, Isaia 64:8. Această concepţie a creaţiei ca lucrare a imaginaţiei, iar Domnul, Tatăl nostru, ca imaginaţia noastră, ne va duce mai departe în adâncul misterului creaţiei mai iscusit decât orice altă călăuză.

Singurul motiv pentru care oamenii nu cred în această identitate a lui Dumnezeu drept imaginaţie omenească este acela că nu vor să-şi asume responsabilitatea pentru teribil de greşita lor folosire a imaginaţiei. Imaginaţia Divină s-a pogorât la nivelul imaginaţiei omeneşti, pentru ca imaginaţia omenească să se înalţe la Imaginaţia Divină.

Psalmul 8 spune că omul a fost „micşorat cu puţin faţă de Dumnezeu” – nu cu puţin faţă de îngeri, aşa cum greşit traduce versiunea Regelui James *şi cele româneşti+. Îngerii sunt dispoziţiile emoţionale ale omului şi astfel, servitorii lui – iar nu superiorii săi, după cum ne lămureşte autorul Epistolei către evrei *„Îngerii oare nu sunt toţi duhuri slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii?”+ (Evrei 1:14).

Imaginaţia este Omul Adevărat şi e una cu Dumnezeu.

Imaginaţia creează, conservă şi transformă. Imaginaţia este radical creativă când toată activitatea imaginativă bazată pe memorie dispare.

Imaginaţia este conservativă când activitatea ei imaginară este alimentată cu imagini furnizate în principal de memorie. Imaginaţia este transformativă când procedează la variaţii ale unei teme deja în desfăşurare; când alterează mental un fapt al vieţii; când lasă fapte înafara experienţei amintite ori adaugă ceva în locul lor, dacă tulbură armonia dorită.

Prin folosirea imaginaţiei sale, această tânără artistă şi-a făcut visul realitate.

„Încă de când am intrat în domeniul artistic, mi-a plăcut să fac schiţe şi picturi pentru camere de copii. Totuşi, fusesem descurajată de sfătuitori şi prieteni care erau mult mai experimentaţi ‚în domeniu’ decât mine. Le plăcea munca mea, îmi admirau talentul, dar spuneau că nu-mi voi face nici renume nici avere prin genul ăsta de artă.

Într-un fel, mereu simţisem că le voi dobândi pe ambele dar cum? Apoi, toamna trecută am auzit de prelegerile tale şi ţi-am citit cărţile, după care am hotărât să-mi las imaginaţia să creeze realitatea pe care o doream. Iată ce am făcut zilnic: îmi imaginam că eram într-o galerie – era o mare doză de entuziasm în ceea ce mă privea – iar pe pereţi atârna ‚arta’ mea – numai a mea (un vernisaj exclusiv) – şi vedeam steluţe roşii pe multe dintre picturi. Asta indica faptul că fuseseră vândute. Iată ce s-a întâmplat: chiar înainte de Crăciun, am realizat un pliant pentru o prietenă, care, în schimb, i l-a arătat unui prieten de-ai ei care patrona o galerie în Pasadena. Acesta şi-a exprimat dorinţa de a mă întâlni – aşa că am luat câteva mostre din lucrările mele cu mine. De îndată ce s-a uitat la prima pictură a spus că i-ar plăcea să-mi ofere ‚un vernisaj exclusiv’ în primăvară. În seara de deschidere, pe 17 aprilie, a apărut un decorator de interioare căruia i-a plăcut ce a văzut şi mi-a comandat un colaj pentru camera unui băieţel – care va apărea şi în numărul din septembrie al revistei Good Housekeeping în ciclul ‚Casa Anului’ pe 1961.

Mai târziu, în timpul vernisajului, a venit un alt decorator care mi-a admirat munca atât de mult încât m-a întrebat dacă îmi poate aranja întâlniri cu decoratorii de interioare ‚care trebuie’ şi cu patronii de galerii ‚care trebuie’, oameni care mi-ar cumpăra şi prezenta lucrările la un nivel superior. Apropo, vernisajul a fost un succes financiar atât pentru proprietarul galeriei cât şi pentru mine. Lucrul interesant în legătură cu asta este că aceşti trei oameni au venit la mine ‚din senin’. Categoric, n-am făcut nici un efort în timpul ‚imaginării’ mele de a contacta pe nimeni; dar, acum, am parte de o bună recunoaştere şi o piaţă pentru lucrările mele. Şi ştiu de-acum fără umbră de îndoială că nu există ‚nu’ atunci când aplici serios acest principiu

conform căruia ‚imaginarea creează realitatea’.”

G.L.

A pus Olarul la încercare şi i-a dovedit creativitatea în execuţie. Numai mintea leneşă va eşua să se ridice la această provocare. Pavel afirmă, „Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi” [1Corinteni 3:16, Romani 8:9, 8:11, Iacov 4:5], acum, „Cercetaţi-vă pe voi înşivă dacă sunteţi în credinţă; încercaţi-vă pe voi înşivă. Sau nu vă cunoaşteţi voi singuri bine că Hristos Iisus este întru voi? Afară numai dacă nu sunteţi netrebnici. Nădăjduiesc însă că veţi cunoaşte că noi nu suntem netrebnici.” 2Corinteni 13:5,6

Dacă „Toate prin El s