Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Inselare
Inselare
În cele ce urmează, vom vorbi despre sfatul dracilor; cum îi învată dracii pe oameni sa
amâne pocainta.
Era un calugar pustnic, ascet mare în pustie în partile Alexandriei, cu numele Ilarion,
mare sihastru. Avea aproape o suta de ani.
S-a rugat lui Dumnezeu câtiva ani de zile: "Doamne, sa-mi arati mie care este sfatul
dracilor cu care ei câstiga cele mai multe suflete pentru împaratia iadului! Care-i
mestesugul lor si metoda de a-i întoarce pe oameni de la calea cea buna, pentru a-i
face robi pacatului, si a-i duce în iad. Cum câstiga ei mai multe suflete pentru iad,
decât îngerii pazitori pentru împaratia cerului?" S-a rugat parintele un an, doi, trei si
nu i-a raspuns Dumnezeu.
Într-o noapte, stând el la rugaciune, în puterea noptii fiind, afara era luna ca ziua, aude
un glas: "Avva Ilarioane!" "Ce este, Doamne?" "Ia Sfânta Cruce în mâna, ia toiagul
tau, fa semnul Sfintei Cruci, iesi din chilie si mergi pâna în poiana din apropiere si,
când vei ajunge în poiana, stai lânga un copac, acolo. Dar sa nu te temi de ce vei
vedea! Stai acolo si uita-te în mijlocul poienii pâna voi veni".
El, când a auzit ca l-a învatat sa se înarmeze cu semnul Sfintei Cruci, a cunoscut ca
este de la Dumnezeu chemarea. S-a dus batrânul, zicând în minte rugaciuni, si a ajuns
în poiana. Era liniste mare; nu batea vântul în noaptea aceea. Numai luna si stelele se
vedeau. S-a dus batrânul calugar lânga un copac si statea luând aminte.
Deodata, vede ca în mijlocul poienii apare un jilt, un tron împaratesc. Parca era de
fulgere, ca para focului. Întâi scaunul a aparut si s-a minunat. Dupa aceea vede ca vine
satana si se asaza pe scaun. Avea umerii ca nicovala. Pielea lui era ca cerneala, cu peri
ca de urs, cu gheare puternice. Avea o coroana facuta numai din serpi, si tinea în mâna
un toiag în chip de balaur.
Când l-a vazut, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci. Satana s-a asezat pe scaunul
acela si a batut de trei ori din palme. Când a batut, s-a umplut vazduhul de cete
dracesti. Polcuri de draci, mii si milioane. Unii, care pareau sa fie cei mai mari, boieri
de-ai iadului, stateau aproape de el. Altii, deasupra padurii si altii, prin vazduh; cât
vedeai, numai cete dracesti.
Când a vazut calugarul atâta amar de iad acolo si atâtia diavoli, si-a adus aminte de
cuvântul din chilie, care i-a zis "sa nu te temi", s-a înarmat cu semnul Sfintei Cruci si
statea atent.
Atunci, dupa ce s-au adunat cat nisipul marii, în toate partile nu se vedeau decât cete
de diavoli, s-a sculat satana în picioare si a zis:
- V-am adunat în noaptea asta, în miezul noptii aici, ca vreau sa fac un examen cu voi.
Trebuie sa dati un examen greu. Stiti voi de ce v-am chemat?
Si a zis unul:
- Stapâne, nu stim!
- Iata de ce v-am chemat aici. Sa iasa la raport fiecare din voi, care stie cel mai bun
mestesug de a însela oamenii si a-i aduce în împaratia mea. Si sa-mi arate cum înseala
el lumea si cum îl prosteste pe om si-l înseala de-l aduce la munca cea vesnica si la
împaratia noastra. Care-i metoda, care-i mestesugul vostru, ca voi în toata lumea,
aceasta treaba aveti, sa înselati sufletele oamenilor? Sa va vad cât de iscusiti sunteti
voi în a însela sufletele oamenilor!
Cel ce ma loveste în gândire, daca are sa-mi spuna un sfat cum înseala lumea asa cum
gândesc eu, iata îi voi da sa conduca trei minute iadul, îl voi pune împarat trei minute
în locul meu, si-l voi face mare general peste ceilalti.
Cu aceasta metoda am înselat pe foarte multi. Le dau în gând, ca alta putere n-am!
Din iad alta putere nu ni s-a dat noua. Îngerii din rai au putere de la Dumnezeu numai
sa-i dea în gând omului sa faca bine. Noi avem putere numai sa-i dam în gând omului
sa faca rau. Da ca sa-l silim, nu putem, ca omul are de sine stapânirea lui data de
Dumnezeu. Nu putem cu sila sa-l facem sa pacatuiasca; numai daca-i prost si ne
asculta ce-i dam în gând.
Si asa am amagit pe foarte multi. Când ies de la biserica, unii se opresc la cârciuma.
Acolo fiecare se întâneste cu neamuri, cu prieteni. Mai ia o tuica, mai ia un pahar;
unul mai ia o tigara, mai vine un lautar sa-i mai cânte. Din cauza asta omul s-a
împiedicat, nu i-a mai folosit nimic ca a fost dimineata la biserica, caci seara s-a întors
de la slujba noastra. Si tot asa fac cu fiecare.
Si a întrebat satana:
- Pe multi ai înselat?
- Sa traiesti, întunecimea ta, pe multi!
- Ai înselat pe cei mai prosti decât tine, dar n-ai facut nici o isprava.
- De ce, întunecimea ta? - Tu îi spui omului sa mai mearga si la biserica, sa mai
mearga si la cârciuma, sa mearga si la petreceri, sa se mai roage, pe urma sa mearga la
distractii nepermise, dar Hristos îi spune în Evanghelie: Nimeni nu poate sluji la doi
domni! adica si mie si Lui.
L-ai îndemnat tu, poate omul n-a fost pregatit sufleteste si se duce de câteva ori, dar
dupa o vreme vine îngerul si-i da în gând: "Mai omule, nu poti umbla pe doua carari;
ori cu dracul, ori cu Dumnezeu". Si omul, fiind certat de frica de Dumnezeu, se lasa.
"Mai, ma tin de una, ca nu este mântuire umblând pe doua cai!"
- Ai patit asa?
- Am patit si asa!
- Vezi! Ti-am spus eu ca tu ai înselat pe cei mai prosti decât tine. Deci sa stii ca n-ai
raspuns bine.
Ba si mai mult. Dumnezeu, când l-a sadit pe om a pus în sufletul si trupul lui simtirea
de Dumnezeu. Cât de pagân ar fi cineva, simte ca este o putere nevazuta în sufletul lui
si aceasta este constiinta. Constiinta îl mustra când face rau si-l bucura când face bine.
Si glasul constiintei nu poate fi un reflex al materiei, ceva material, ca-i de natura
nevazuta.
Constiinta este glasul lui Dumnezeu în om si, îndata ce a gretit, îl mustra: "De ce ai
facut asa? Poate sa nu-l mustre nimeni când face pacatul. Oricând greseste, aceasta
lege pusa de Dumnezeu lui Adam întâi, numita si legea firii sau a constiintei, îl mustra
imediat.
Uneori asa de tare în mustra, daca este pacatul mare, încât îl da aproape în
deznadejde. Se împlinelte atunci cuvântul care spune în psalmi: Întru mustrari pentru
faradelege ai pedepsit pe om si ai subtiat ca pânza de paianjen sufletul sau (Psalm 38,
14-15). Adica se subtie nadejdea ca pânza unui paianjen si, de mare mustrare de
cuget, mai ca-si pierde nadejdea.
Deci, degeaba îi spui tu ca nu-i Dumnezeu, caci constiinta îi spune si, dupa constiinta,
îi spune si Scriptura. Tu zici ca-l înveti pe om ca nu-i Dumnezeu, ca nu-i drac, ca nu-i
înger, ca nu-i iad, ca nu-i rai, dar constiinta îi spune ca este si Scriptura este plina de
marturii din care se arata ca exista Dumnezeu, ca este înger, este munca vesnica, este
slava vesnica. Deci si tu - i-a zis satana la acel cu raportul, care se lauda ca prin acest
sfat înseala multa lume - esti prost si nu aduci mare aport pentru împaratia iadului; nu
aduci mare folos!
Asa a patit si acest drac care a venit cu al doilea raport înaintea satanei, cum a patit si
cel dintâi care se lauda ca a facut mare isprava. Adica în loc sa-l laude, sa-l faca mai
mare peste multe cete de draci, l-a batut si cu rusine l-a trimis în fundul iadului, ca-i
prost si nu stie sa însele pe oameni.
A înselat, dar a înselat prea putin si prea putine suflete a dus la iad! A patit si acest
diavol ca si cel dintâi care învata pe om sa mearga si la biserica si la crâsma si sa faca
si de-ale lui Dumnezeu ti de-ale satanei. Deci si acesta a iesit rau.
Si acum dintre cetele dracilor care erau de fata a chemat pe altul la raport. Si era o
tacere între polcurile dracilor, ca erau milioane de demoni în jurul padurii si a poienii
aceleia, si nu iesea nici unul, ca se temeau ca vor pati ce au patit ceilalti, ca, în loc de
lauda, îi bate si îi trimite în fundul iadului.
Satana statea pe scaun si astepta sa mai iasa vreo unul la raport, zicând:
- Daca cel ce iese a treia oara, ma loveste în gândire, adica îmi spune un plan de a
câstiga suflete pentru împaratia iadului, mai bun decât al celor doi care mi-au dat
raportul mai înainte, atunci eu pe acela îl voi face general peste multe ostiri dracesti
si-l voi pune sa stea pe scaunul meu de împarat al iadului trei minute.
Dupa ce-a zis satana asa, din polcurile cele nenumarate de draci n-a vrut sa mai iasa
nimeni, pentru ca se temeau sa nu pateasca ce au patit ceilalti doi, care au raportat mai
înainte si nu i-a placut lui.
Totusi dupa un timp iese unul ghebos, cu patru rânduri de coarne, un picior de rata,
unul era de cal. Avea semnele iadului pe fruntea lui, coada era lunga, de nu stiu câti
metri în urma. Si când a iesit, s-a dus înaintea satanei, cum statea pe scaun acolo în
mijlocul poienii, si i-a spus:
- Sa traiesti, întunecimea ta! Satana îl întreaba:
- Cum te cheama?
- Sarsaila, ma cheama!
- Ehei, te vad batrân si grebanos. Mi se pare ca stii tu ceva mestesuguri de a însela
suflete, sa le aduci la împaratia mea. Sarsaila a spus:
- Nici întunecimea ta nu stii ce stiu eu!
- Sa te vad! Mi se pare ca esti mare mester de a câstiga suflete.
- Nici tu nu stii ce stiu eu! Eu am un mestesug, ca am îmbatrânit în lupta cu sufletele
oamenilor de atâtea mii de ani, prin care multe suflete duc la iad. Cum cad primavara
fulgii de zapada, asa cobor suflete în iad în fiecare zi.
- Si cum ai reusit sa aduci atâtea suflete la împaratia mea?
- Eu n-am sa spun nici ca diavolul cel dintâi, care a iesit la raport, pentru ca se
întâmpla cum ai zis întunecimea ta. Omul stie ca nu poate sluji la doi domni si îndata
îl câstiga îngerul de partea lui. Dar, nici n-am sa-i spun omului, ca celalalt prost, ca
nu-i Dumnezeu, nu-i drac, nu-i înger, nu-i iad, nu-i rai. Nu! Pentru ca Scriptura spune
ca este si Dumnezeu si drac si înger si iad.
Eu atât îi spun omului: "Mai omule, este Dumnezeu, este drac, este înger, este munca
vesnica pentru pacat si slava vesnica pentru fapta buna, dar mai ai vreme! Esti prost?
Chiar de azi începi fapta buna?"
Daca-i copil îi spun: "Mai baiete, tu de acum ai de trait! Vine tineretea, trebuie sa te
casatoresti, trebuie sa petreci în lume! Nu cumva sa-ti pierzi tineretea asa degeaba,
doar viata trebuie traita!"
Iar daca-i tânar îi spun: "Dupa ce te vei casatori si îti vei face o gospodarie, dupa
aceea ai sa începi fapta buna. Acum manânca, bea, distreaza-te, fa toate rautatile, ca
doar esti tânar. Te va ierta Dumnezeu, ca El stie neputinta omului. Pentru pocainta mai
lasa pe mâine, lasa pe poimâine, lasa pe la anul, mai încolo!"
Si-l încurc cu grijile vietii si tot îi spun: "Lasa pe alta data". Cand vine îngerul si-i
spune: "Mai, omule, fa un praznic pentru morti!" Eu îi spun: "Dar esti prost? Acum ai
de îmbracat copiii, ai de facut nunta, ai de facut cutare!" Îngerul vine si-i spune: "Mai,
omule, ia începe a posti posturile de peste an, miercurea si vinerea!" Eu îi spun: "Nu
posti ca îti pierzi sanatatea! Tu trebuie sa muncesti, sa aduni averi, ai de crescut
copii!"
Sau vine îngerul si-i spune: "Mai omule, spovedeste-te si lasa pacatul, lasa desfrâul,
lasa betia, lasa tutunul, lasa înjuraturile!" "Ei, dar de pe acum? Mai încolo, aproape de
moarte, m-oi spovedi la un preot, ma va dezlega si gata. Doar cartea spune sa te apuce
sfârsitul cel bun, dar pâna atunci poti petrece asa!"
Cu aceasta ma asculta toti, zice diavolul, si fapta buna tot o amâna de azi pe mâine.
Sfânta Scriptura spune altfel. Duhul Sfânt îi trezeste pe oameni, zicând: Astazi de veti
auzi glasul Lui, sa nu va învârtosati inimile voastre (Evrei 37,8). Si cum am spus,
glasul lui Dumnezeu în om este constiinta, care-l mustra pentru pacat si-i spune:
"Omule, paraseste pacatul! Lasa-te de furat, lasa-te de curvit, lasa-te de înjurat, lasa-te
de betie, lasa-te de fumat, lasa-te de lucruri rele, de zavistie, de pizma, de cearta".
Dumnezeu îi porunceste azi, iar noi îi spunem lui: "Nu astazi, ci mâine, poimâine, la
batrânete!"
Si-i zicem asa: "Da-mi mie ziua de azi si tu ia-o pe cea de mâine!" Si asa, zice, este
pacatul la om cum, ai lua un cui mare si cu o barda începi a-l bate într-un lemn de
stejar uscat. Daca-i dai un ciocan, dpua, trei, cuiul îl poti scoate usor. Daca-l bati pe
jumatate, este mai greu, iar daca îl bati de tot, trebuie sa crapi lemnul!
Asa-i si pacatul! Se bate în fire prin obisnuinta. Si daca omul nu lasa azi pacatul, când
este proaspat, cu cât se învecheste, cu atât mai greu se poate dezobisnui de dânsul.
Vazut-ai în arama rugina verde? Arama daca o curatai în fiecare zi, stralucea ca aurul!
Însa, daca s-a lasat ani de zile, a prins rugina verde, n-o mai poti spala cu nimic în
lume, numai daca o topesti. Asa-i sufletul când îmbatrâneste în pacat. Daca nu a lasat
azi pacatul, sa nu creada ca mâine sau poimâine îl lasa mai usor. Ca, pe masura ce
trece vremea, pacatul se învecheste, se bate în fire si obiceiul devine o a doua natura;
obisnuinta se face a doua fire si omul face pacatul vrând-nevrând, si cu mare nevoie
se mai dezbara omul de pacat, dupa ce s-a învechit în el!
Obisnuinta, dupa legile canonice ale Bisericii, este a zecea treapta a pacatului, ca de
aici urmeaza deznadejdea, penultima treapta. Si când l-am vazut pe om ca s-a obisnuit
cu pacatul, un an, doi, zece, nu stiu câti, este al meu pentru totdeauna! Si asa reusesc
eu sa-i însel, ca mii si milioane de oameni amâna pocainta de azi pe mâine, si toti se
robesc de pacat; caci pacatul care nu l-a lasat azi, mâine-poimâine tot prinde radacini
si este tot mai greu. Iar când vrea omul sa lase pacatul, pacatul se ridica cu mare
putere asupra lui: "Esti prost, mai? Cu mine ai trait! Cum sa te lasi de mine? Ce mai
este? Sa traiesti cum te învat eu si cum te-ai obisnuit cu mine!"
Asa, cum ti-am spus mai înainte, am învatat si înselat atâtea suflete, încât acestea cad
în iad cum cad fulgii când ninge, cu un singur sfat: "Oameni buni, pentru fapta buna
mai este vreme; nu fiti prosti sa începeti chiar de azi sau chiar din ceasul acesta!"
Deci, va spun întunecimea ta, acesta-i sfatul si mestesugul meu si am o ceata în iad de
mii si sute de mii de ucenici de-ai mei, pe care i-am învasat asa, si-i trimit în tot
pamântul sa sopteasca omului la ureche: "Omule, pentru fapta buna mai este vreme.
Mâine, poimâine, peste un an, peste doi, la batrânete". Si am reusit si reusesc. Du-te si
vezi în iad câti am pogorât si pogor cu acest sfat!
Acum, pentru ca m-ai lovit în gândire, îti voi da coroana si toiagul meu, sa stapânesti
trei minute iadul, si toti sa învatati de la el acest viclesug, ca sa aduceti cât mai multe
suflete în împaratia mea, ca sa se chinuiasca cu noi în vecii vecilor.
Calugarul, dupa ce-a vazut si auzit toate acestea, a vazut pe satana ca a batut de trei
ori din palme si ca o scânteie s-a stins în vazduh si n-a mai vazut nimic, nici nu s-a
mai auzit nimic. Si el a ramas uimit de cele ce a auzit, cum instruieste satana pe
ucenicii lui si pe cei fara numar draci în iad, ca sa-i învete pe oameni sa amâne
pocainta.
Du-te la chilia ta, ia un caiet, pune mâna pe condei si scrie tot ce-ai vazut, tot ce-ai
auzit cu urechile tale, sa ramâna pentru neamurile ce vor veni, pentru cele din urma,
acest mestesug al satanei. Caci trebuie sa stie toata lumea, ca cel mai bun sfat al
dracilor de-a câstiga suflete pentru împaratia iadului, este de a-l învata pe om sa
amâne fapta buna de azi pe mâine, de mâine pe poimâine, de la tinerete la batrânete,
pe patul mortii, si asa sa-i duca pe toti în iad! Amin!
CAPITOLUL I
Dumnezeu Creatorul a făcut mai întâi lumea îngerilor, a duhurilor slujitoare (Psalm
103,5), ca să slujească voii Sale Dumnezeiesti Prea Sfinte. Toti îngerii au fost creati
de Dumnezeu în acelasi timp.
Scopurile principale pentru care au fost creati îngerii care formează lumea nevăzută
sunt: pentru a-L slăvi pe Dumnezeu (Is. 6,3; Lc. 2,14); pentru a împlini voia lui
Dumnezeu cea Sfântă (Mt. 4,11; 25,31; 1 Tim. 3,16); pentru a vesti oamenilor tainele
si voia lui Dumnezeu (Mt. 1,20; 2,13; 28,2; Lc. 1,26); pentru a-i ajuta pe oameni să se
mântuiască (Ev. 1,14); pentru a ajuta sufletele oamenilor după moartea trupească si a
le duce în Rai (Lc. 16,22).
Sfânta Scriptură ne spune că sunt nouă cete îngeresti si trei ceruri (II Cor. 12,4),
conform cu descoperirea avută de Sfântul Apostol Pavel. Sfântul Dionisie
Areopagitul, în cartea sa "Despre ierarhia cerească" spune că cetele îngeresti se împart
în trei grupe triadice: 1. prima grupă triadică îngerească: serafimii, heruvimii si
tronurile; 2. a doua grupă triadică îngerească: domniile, stăpâniile si puterile; 3. a treia
grupă triadică îngerească: îngerii, arhanghelii si începătoriile.
Dumnezeu îsi descoperă vointa Sa la îngerii din ceata superioară, iar acestia, la rândul
lor, o comunică celorlalti îngeri. In felul acesta, tainele si puterile lui Dumnezeu
urmează în ordine descendentă, de la serafim la înger si fiecare ierarhie ulterioară este
consacrată numai cu acele cunostinte, pe care este capabilă să le cuprindă la nivelul
respectiv al dezvoltării spirituale.
Cuvântul "înger" înseamnă sol sau trimis. Ingerii au căpătat acest nume datorită
slujirii lor, îndreptată de la Atotmilostivul Dumnezeu către mântuirea oamenilor.
Sfântul Apostol Pavel ne spune: "Ingerii nu sunt, oare, toti duhuri slujitoare, trimise să
slujească pentr cei ce vor mosteni mântuirea?" (Evrei 1,14). Sfântul Grigorie Teologul
precizează: "Ingerii, fiind slujitori ai vointei dumnezeiesti, ei nu numai prin facultatea
firească, dar si în virtutea harului îmbelsugat se deplasează ca gândul peste tot. Si,
pretutindeni, sunt alături de fiecare, atât datorită iutimii cu care îsi îndeplinesc
slujirea, cât si datorită subtilitătii esentei lor. Crearea îngerilor a precedat crearea lumii
materiale a omului" (Iov 38,7). Sfânul Ierarh Dimitrie al Rostovului scrie: "Ingerii au
fost făcuti după chipul si asemănarea lui Dumnezeu, asa cum a fost creat mai târziu
omul". Iar Sfântul Ignatie Brianceaninov ne asigură că: "Chipul dumnezeiesc la îngeri
si la om, constă în întelegerea din care emană duhul, ce ajută gândul si-l însufleteste.
Acest chip este asemenea prototipului si este nevăzut, asa cum nevăzut este si la
oameni. El conduce întreaga făptură a îngerului si a omului. Ingerii sunt, deci, fiinte
vii, rationale, imateriale, nemuritoare, capabile să slăvească în imnuri pe Dumnezeu,
făpturi limitate în timp si în spatiu si ca urmare au o înfâtisare proprie".
Sfântul Apostol Pavel ne limpezeste scopul creatiei: "Pentru că întru El au fost făcute
toate, cele din ceruri si cele de pe pământ, cele văzute si cele nevăzute, fie tronuri, fie
domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El si pentru El" (1 Coloseni
1,16). Din Apocalipsă aflăm că nu putem cunoaste exact numărul îngerilor: "Si era
numărul îngerilor zeci de mii de zeci de mii si mii de mii" (Apoc. 5,11).
Fără a cunoste exact firea îngerilor, putem însă să fim siguri că, îngerii nu au trup
material ca oamenii, ci sunt duhuri de lumină, care răspândesc strălucirea
dumnezeiască. Când, însă, primesc porunca de la Dumnezeu, ei se pot arăta si
trupeste, pentru a fi perceputi de oameni, păstrându-si însusirile suprafiresti.
Lucifer, fiind înger de lumină si căpetenia celei de a doua trepte îngeresti, în loc să
progreseze în sfintenie, s-a mândrit, voind să fie asemenea cu Dumnezeu (Isaia
14,14). Dumnezeu l-a blestemat, i-a luat harul Duhului Sfânt si astfel s-a transformat
în diavol (Le.10,18). Impreună cu el au căzut si îngerii care i-au urmat lui, (diavolii)
care sunt supusi Satanei (Efes. 6,12).
Domnul nostru Iisus Hristos ne arată căderea îngerilor: "Am văzut pe satana, căzând
ca un fulger din Cer..." (Luca 10,18). Sfântul Apostol Pavel scrie că îngerii răzvrătiti
au fost aspru pedepsiti de Dumnezeu si trimisi în Iad, până în ziua în care vor fi
judecati pentru păcatele lor. Iar Sf. Apostol Petru ne spune: "Dumnezeu, n-a crutat pe
îngerii care au păcătuit, ci legându-i cu legăturile întunericului în Iad, i-a dat să fie
păziti, până la judecată" (2 Ptr. 2,4). Sfântul Apostol Iuda ne spune că răzvrătirea
acestor îngeri care nu au vrut să rămână în starea lor, ci au dorit să fie în locul lui
Dumnezeu, a fost pedepsită astfel: "pe îngerii care nu si-au păzit vrednicia, ci au
părăsit locasul lor,i-a pus la păstrare, în întuneric, în lanturile vesnice, spre ziua
judecătii celei mari" (Iuda 6).
Diavolii au însusirile îngerilor, cu diferenta că, desi au fost creati de Dumnezeu buni
si sfinti, ei n-au rămas în starea lor de sfintenie si bunătate, ci au căzut fără de
întoarcere, în întunericul mândriei si vicleniei. Asadar, întâiul vinovat de păcat si
întemeietor al răutătilor este diavolul: "...pentru că, de la început diavolul păcătuieste"
(1 loan 3,8). El a păcătuit, nu pentru că asa i-ar fi fost firea, sau că ar fi primit
înclinatia spre păcat, pentru că în acest caz, vina ar fi căzut pe Dumnezeu.
Dimpotrivă, fiind creat de Dumnezeu bun, el însusi, prin propria vointă, s-a făcut
diavol, adică clevetitor, vrăjmas, mincinos si defăimător.
Decisiv, răul nu ti-a fost dat tie din afară, ci tu însuti l-ai zămislit. Sfântul Antonie cel
Mare ne învată scopul principal al lucrării diavolesti pe pământ: "Diavolii se numesc
asa, nu pentru că asa s-au făcut sau pentru că Dumnezeu i-ar fi făcut răi, ci pentru că
au căzut din întelepciunea cerească, (mândrindu-se). De atunci ne ispitesc mereu,
încercând să împiedice urcarea noastră la Cer, locul de unde au căzut ei".
Oamenii, având trup si suflet, pot să treacă de la plăcerea trupească la cea sufletească.
Diavolii însă sunt lipsiti de această posibilitate, pentru că în ei binele firesc a fost
nimicit prin căderea si pierderea harului dumnezeiesc. La oameni, binele este
amestecat cu răul, dar la demoni, precumpăneste si actionează numai răul.
Păcatul lor cel mai mare este ura neînfricată fată de Dumnezeu. Ei au transformat
ascultarea fată de Dumnezeu, firească tuturor făpturilor, într-o împotrivire si într-o
vrajbă neîncetată. De aceea, căderea lor este fără de întoarcere.
Ei îsi găsesc plăcerea în tot felul de păcate, se complac mereu în rele, trecând de la un
păcat la altul. Neputând săvârsi păcate trupesti, ei păcătuiesc cu imaginatia si cu
simturile. Si-au obisnuit esenta lor cu viciile firesti ale cărnii. Aceste vicii sunt
dezvoltate la ei, mai mult decât la oameni.
Demonii nu pot face nimic rău Creatorului, Care fiind Dumnezeu Atotputernic, este
inaccesibil oricăror influente de afară, din partea făpturilor. De aceea, demonii si-au
îndreptat toată răutatea lor, împotriva oamenilor, care sunt chipul lui Dumnezeu,
creatura mâinilor Sale. Demonii, stiind că Dumnezeu îsi iubeste făptura sa, caută să
dăuneze cât mai mult obiectului iubirii Sale. Duhurile necurate, având în sine
principiul tuturor relelor, caută să-i atragă pe oameni, să-i facă robii lor, pentru a-i
duce le pierzarea vesnică răzbunându-se astfel, împotriva lui Dumnezeu. Diavolul este
duhul cel rău care desparte pe om de Dumnezeu si inspiră ură, perfidie si minciună
între oameni. Ispititor (Matei 4,3), stăpânitor al acestei lumi (Ioan 12,31; 14,30; 16,
11).
In Vechiul Testament, diavolul este duhul răutătii, de a cărui fiintă tine însăsi păcatul,
zavistia si minciuna. Pentru că El, de la început a fost ucigător de oameni si nu a stat
întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. "Când grăieste minciuna, grăieste
dintru ale sale, căci este mincinos si tată al minciunii" (Ioan 8,44).
Sfintii Părinti ai Bisericii Ortodoxe spun că locul diavolilor căzuti din ceata a doua
îngerească se va completa cu sfinti, preoti si călugări, după care lumea se va sfârsi,
datorită păcatelor oamenilor.
Dacă sufletul omului, după moartea trupului, ajunge în Rai, diavolul care l-a ispitit, va
fi trimis la Satana în Iad, deoarece nu si-a îndeplinit misiunea încredintată. Dacă
sufletul omului ajunge în Iad, diavolul care l-a ispitit va fi trimis de satana la alt om,
ca să-l ispitească. 0 altă cauză pentru care diavolul luptă asa de tare pe oameni este si
dorinta de răzbunare împotriva lui Dumnezeu, Care i-a blestemat si acest lucru îl
poate realiza, prin osândirea cât mai multor suflete în Iad.
Ingerii au chip si înfătisare, la fel ca si chipul sufletului omenesc. Iar acest aspect
exterior este constituit de chipul si înfătisarea omului exterior în trupul său.
Sfântul Ignatie Brianceaninov spune că sufletele îngerilor sunt niste corpuri subtile,
eterice, pe când trupurile oamenilor sunt materiale, pământesti. Ingerii, la fel ca si
sufletele omenesti, au membre, cap, ochi, gură, degete, mâini, picioare. Intr-un
cuvânt, o asemănare deplină cu a omului în trupul său. Frumusetea virtutilor, harul
dumnezeiesc strălucesc pe figurile sfintilor îngeri.
Chipul demonilor este întunecat si hidos, asa cum l-a văzut Iov pe diavol, ca un
monstru hidos. Demonii s-au desfigurat, prin distrugerea în ei a binelui, prin
zămislirea si dezvoltarea în ei a răutătilor. Aceasta a lăsat amprenta si pe aspectul
exterior.
De aceea Sfânta Scriptură îi numeste "fiare", iar pe căpetenia lor Lucifer - balaurul cel
mare (Apoc. 12,9).
Din Sfânta Scriptură aflăm că demonii au aceleasi puteri pe care le are si omul: văz,
auz, miros, pipăit, pot vorbi si pot fi muti si surzi. Insusi Domnul Iisus l-a numit pe
demon - mut si surd (Marcu 9,25).
In cartea Sfântului Prooroc Daniel aflăm cum îngerul l-a adus pe proorocul Avacum
într-un loc îndepărtat, ca acesta să dea hrană proorocului Daniel, care se afla în groapa
cu lei (Dan 4). Dar si diavolii au capacitatea de a se deplasa rapid în spatiu, de a
"teleporta" materia, cât si pe oameni.
Actiunea duhurilor asupra materiei, ca si alte multe însusiri ale îngerilor, sunt descrise
în Cartea Judecătorilor (6,21). Ingerul s-a arătat viitorului judecător izraelit Ghedeon
si când acesta i-a pregătit darul, "îngerul Domnului, întinzându-si vârful toiagului ce-l
avea în mână, s-a atins de carne si de azime si a iesit foc din piatră si a mistuit carnea
si azimile; îngerul Domnului s-a făcut nevăzut de la ochii lui" (Jud. 6,21).
Sfântul Apostol Pavel numeste pe demoni "duhurile răutătii, care sunt în văzduhuri"
(Efes 6,12), iar pe căpetenia lor "stăpânul văzduhului" (Efes. 2,2). Demonii pot
reprezenta sursa diferitelor boli si suferinte, deci pot intra în oameni si animale pentru
a le chinui (Luca 8,33; 13,16).
Demonii trăiesc în ape, iar acest lucru îl stim din învătătura Bisericii Ortodoxe, care în
rugăciunile sale de sfintire a apei roagă pe Dumnezeu să curete apa de posibila
prezentă acolo a duhurilor necurate.
Părintele Serafim Rose, vorbind despre locurile propriu-zise ale Raiului si ale Iadului,
spune că aceste locuri se găsesc în afara coordonatelor sistemului nostru spatio-
temporal. Deci sufletele oamenilor din Rai sau Iad se află într-un spatiu de o altă
natură, care începe nemijlocit de aici, dar se întinde ca si cum ar fi în altă dimensiune.
In timpurile noastre, satana, căpetenia demonilor, se află în Iad. Sf. Prooroc Isaia a
prevestit acest sălas al satanei: "Si acum tu cobori în Iad, în cele mai de jos ale
pământului"(Is. 4,15). Cele prezise s-au împlinit odată cu venirea Domnului nostru
Iisus Hristos pe pământ, care l-a legat pe satana pentru toată perioada dintre cele două
veniri pe pământ ale Sale: "l-a aruncat în adânc si l-a închis si a pecetluit deasupra lui"
(Apoc. 20,3). Inainte de cea de a doua venire a Domnului Iisus Hristos pe pământ:
"Satana va fi dezlegat din închisoarea lui (din lad) si va iesi să amăgească neamurile,
care sunt în cele 4 unghiuri ale pământului" (Apoc. 20,7).
Din vietile Sfintilor aflăm că mai marele demonilor se află în Iad, iar la suprafata
pământului si în văzduh se află diavolii condusi de căpeteniile lor, adică de duhurile
necurate, din clanurile superioare. Demonii coboară în Iad pentru a-l informa pe
satana asupra celor săvârsite de ei si asupra a tot ceea ce se petrece pe pământ si
pentru a primi noi porunci si instructiuni de la stăpânul lor.
După căderea lui Adam si a Evei din Rai, mintea omenească a pierdut harul lui
Dumnezeu, care o apăra de duhurile necurate. Diavolii au astfel puterea de a intra în
mintea omului si de a-i insufla gânduri păcătoase. Demonii pot să intre în oameni cu
toată esenta lor volatilă. Demonul care intră în acest fel în om nu se amestecă cu
sufletul, ci trăieste în trupul oamului, posedând în chip fortat sufletul si trupul.
Datorită imaterialitătii si subtilitătii lor, demonii pot intra într-un număr foarte mare în
om (Luca 8,30).
Sfântul Grigorie Teologul spune că: "Diavolul nu poate pune stăpânire pe noi în
întregime, prin nici un fel de mijloace. Dacă stăpâneste puternic unii oameni, acest
lucru se datorează faptului că acestia s-au lăsat stăpâniti de ei, de voie bună, fără să se
împotrivească" (Iacob 4,7). Deci instalarea directă a duhului necurat în om se face
numai cu îngăduinta lui Dumnezeu, constituind adesea urmarea vietii desfrânate si
usuratice a celui păcătos. Sunt însă si cazuri în care oamenii de bună voie se leapădă
de Hristos si în cadrul unor rituale demonice primesc pe diavoli (satanistii, masonii,
New Age...). In alte situatii, Dumnezeu îngăduie diavolilor să se sălăsluiască si să
lupte pe oameni, pentru ca acestia să se roage mai mult si din cauza suferintelor să nu
mai păcătuiască. De remarcat este si faptul că cel mai des se întâlneste nu instalarea
diavolului în om (îndrăcirea), ci posedarea omului de diavol, prin subordonarea
sufletului său vointei demonice. Drept exemplu ne poate servi Iuda. Cuvintele Sfintei
Evanghelii că a intrat satana în Iuda nu se interpretează că Iuda s-ar fi îndrăcit. Sfântul
Apostol Ioan spune că: 1. Satana a pătruns mai întâi în sufletul ucenicului, datorită
lăcomiei acestuia de bani (In. 12,6); 2. După aceasta a pus stăpânire pe inima lui (Ioan
13,2); 3. In cele din urmă a intrat satana desăvârsit în el (Ioan 13,27).
Aici avem un exemplu grăitor de posedare treptată de către diavol a sufletului păcătos,
datorită pasiunii crescânde a acestuia pentru bani, băutură, desfrânare si celelalte
păcate. Duhul necurat se poate înfătisa sub chip prefăcut, întinzând o cursă sau alta. El
reprezintă fie răul evident, fie că se transformă în înger luminos, luând chipul binelui
si cucerind astfel mintile noastre.
Prea bunul Dumnezeu nu îngăduie diavolilor ca să lupte pe oameni peste puterile lor,
ci în aceste lupte îi dă omului putere ca să poată birui. Dumnezeul si Mântuitorul
nostru Iisus Hristos, Care este întemeietorul virtutilor, dă putere crestinilor care se
luptă cu diavolii si în acelasi timp smereste mânia înversunată a duhurilor necurate,
care, fără îngăduinta lui Dumnezeu, nu pot ispiti pe oameni (Iov. 1,12). In lupta cu
oamenii, diavolul încearcă să influenteze trupul, simturile, vointa si imaginatia. Dar
cum actionează duhurile necurate asupra trupului omenesc? S-a văzut limpede că
demonii, cu îngăduinta lui Dumnezeu, pot să ucidă pe oameni sau să abată asupra lor
diferite boli si să intre în ei, adică să le stăpânească trupul (Iov 1,13-19).
1.5. Cum ispitesc diavolii pe oameni
Diavolii si-au dezlăntuit toată mânia lor asupra oamenilor care sunt creati după chipul
lui Dumnezeu, plămada mâinilor Sale. Toate eforturile lor sunt îndreptate pentru a
duce cât mai multe suflete omenesti în Iad. Iar pentru aceasta se folosesc de toate
experientele, cunostintele si fortele lor.
In momentul în care ne-am renăscut prin Sfântul Botez, diavolul lucrează din afară,
iar harul lui Dumnezeu, din inimă. In inima omului se săvârseste războiul satanei, care
fiind nevăzut nu-l simt cei mai multi crestini. Prin Sfântul Botez diavolul este scos
afară din suflet, dar i se îngăduie să lucreze asupra lui prin trup.
Când Harul Dumnezeiesc părăseste pe om, diavolii foiesc ca niste serpi în adâncul
inimii, neîngăduind deloc sufletului să caute spre dorinta binelui. Iar când, prin
rugăciune, Harul lui Dumnezeu pătrunde în minte, diavolii se strecoară ca niste nori
întunecosi prin portile inimii, spre patimile păcatului. Deci, după Botezul crestin,
diavolii petrec împrejurul inimii crestinului, lucru pe care vrăjmasii mântuirii noastre
nu vor să fie stiut de oameni, ca nu cumva să se întrarmeze împotriva lor cu postul,
rugăciunea si Sfintele Taine.
Există, în cei care se îndulcesc cu patimile, simtirea unei iubiri pătimase a trupurilor si
un duh necurat diavolesc sălăsluit în însăsi simtirea celui luptat de desfrânare. Acesta
simte arderea dureroasă a trupului, ca si cum ar fi într-un cuptor de foc. Acest lucru îl
face să nu se teamă de Dumnezeu, să dispretuiască aducerea aminte de chinurile
Iadului, să fie nepăsător fată de Biserică si rugăciune. Ajunge astfel ca un iesit din
minti si din sine si ametit de pofta desfrânării. Persoanele care îsi imaginează si
visează des că fac păcatul desfrânării pot ajunge după o perioadă de timp să
desfrâneze cu diavolii. Sunt si femei care trimit diavolii desfrânării la bărbati, în timp
ce acestia dorm, pentru a-i stârni spre desfrânare.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: "Când duhul necurat iese din om (prin
Sfântul Botfez, Sfânta Impărtăsanie si celelalte Sfinte Taine) umblă prin locuri fără de
apă, căutând odihnă... Dacă însă crestinul face din nou păcate de moarte, el răstigneste
a doua oară pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Evr. 6,4-6) care se află în inima sa de
la Dumnezeiescul Botez" (Galateni 3,27). Duhul necurat, neaflând odihnă, zice: "Mă
voi întoarce la casa mea (inima omului, de unde a fost izgonit). Si venind o află
măturată si împodobită. Atunci merge si ia cu el alte sapte duhuri, mai rele decât el si,
intrând, locuieste acolo. Si se fac cele de pe urmă ale omului acestuia, mai rele decât
cele dintâi" (Matei 12,45).
Si astfel devine crestinul îndrăcit, chinuit de diavoli, făcând păcate din ce în ce mai
mari (betie, desfrânare, hulă, avorturi...).
Toată lupta Bisericii si, deci, a crestinilor este lupta cu diavolii, fiindcă ei sunt izvorul
a toată răutatea si mai ales cei care fac răul. DiaVolul numai ne ispiteste, el nu are nici
o putere de a ne face rău, cât trăim în această viată pământească. Diavolii au atâta
putere asupra noastră, câtă le dăm noi.
După căderea lui Adam si a Evei din Rai si pierderea comuniunii harice cu
Dumnezeu, diavolii pot să vorbească sufletului omenesc prin gândurile păcătoase.
Demonii ne îndeamnă prin gânduri la păcate, dar nu ne pot obliga să păcătuim. Au
puterea de a ne însela, de a ne duce în eroare prin gândurile pe care ni le insuflă.
Toti diavolii se luptă să întunece mintea noastră prin pofte, mânie si mândrie si apoi
ne transmit gândurile cele rele si fac pe oameni să săvârsească lucruri pe care numai
cei iesiti din minti le-ar putea face.
Când mintea se luminează de darul Sfântului Duh, oamenii se rusinează de cele făcute
si de ei însisi. De aceea, Sfintii Părinti ne învată să nu actionăm niciodată când mintea
noastră este întunecată de pofte, mânie si mândrie.
Există diavoli necurati care ne sfătuiesc nu numai să facem păcate, ci să facem părtasi
si pe altii la săvârsirea răului, ca să ne pricinuiască o si mai mare osândă. Multi
oameni se bucură când îsi asociază si pe alti oameni la păcatele lor. Parcă le justifică,
le micsorează si le dă curaj.
Avem în noi puterea râvnitoare spre virtute, dar potrivnicul diavol ne îndeamnă să
râvnim păcatele. Avem în noi poftirea slavei ceresti, dar vrăjmasul diavol ne-o
schimbă spre poftirea acestei lumi păcătoase. Avem în noi bucuria pentru Domnul si
faptele cele mântuitoare, dar dusmanul diavol o transformă în bucuria si plăcerea
păcatelor.
Vicleanul diavol jubilează numai atunci când înseală pe cineva, când oamenii iau de
bun si adevărat ceea ce este fals si minciună. Multora, suprafata faptei li se pare bună.
Naivii se înduiosează. Face si bine, dar aranjează să iasă rău. Te îndeamnă să mănânci
peste măsură ca să te îmbolnăvesti, îti spune să bei ca să te îmbeti, îti atâtă drepturile
ca să-ti pierzi măsura si să te răzbuni, îti sopteste la ureche ce spun altii despre tine
pentru a-ti dezlăntui ura, te îmbie la logică pentru a-ti stimula încăpătânarea.
Ii place să convingă, când înseală. Din gura lui argumentele curg în cascadă. Când se
retrage, o face pentru a ne distrage atentia si a-si schimba tactica. Pe cel care trăieste
în robia păcatelor, vrăjmasul diavol se sileste să-i steargâ orice gând bun care l-ar
aduce la pocăintă. Cu uneltiri dinainte pregătite si cu prilejurile pe care le are, îl face
să cadă în aceleasi păcate sau în păca-te mai mari.
Pe cei care îsi dau seama de viata păcătoasă pe care o trăiesc si vor s-o schimbe,
demonul îi amăgeste cu această armă: "Nu te îndrepta astăzi, ci lasă pe mâine
spovedania. Ai să te spovedesti în postul celălalt. Doar nu ai să mori astăzi".
Nu lăsati pe mâine îndreptarea voastră, pentru că nu stiti clipa când veti pleca din
această lume. Pe cei care sunt râvnitori, diavolul îi pune să facă nevointă peste
măsură, aruncându-i în păcatul mândriei. Celui bolnav, care suferă cu multumire boala
lui, îi spune câte fapte bune ar fi putut face dacă ar fi fost sănătos si prin aceste cugete
îl face pe crestin să-si piardă răbdarea si chiar să cârtească împotriva lui Dumnezeu,
pentru boala sa.
De cele mai multe ori diavolul ne aduce argumente din Sfânta Scriptură pentru a
păcătui. Diavolul este cel care împarte, cel care dezbină, cel care pune să se lupte om
cu om, confesiuni religioase, grupări etnice, partide politice, armate cu armate.
Demonii sunt cei care organizează, prin gândurile insuflate, împotrivirea părtilor una
cu alta, din diferite motive. Acesta este rolul lui principal. Din dorintă de răzbunare
împotriva lui Dumnezeu, caută să ne piardă si pe noi oamenii. Pe cei ce sunt în lume
si sunt aproape de materiile patimilor, diavolii îi luptă cu războiul lucrurilor. Iar pe cei
aflati în pustie, datorită raritătii lucrurilor, diavolii caută să-i surpe cu gândurile.
Un alt scop al lor este să ne murdărească în stare de veghe, prin aducerea aminte de
visele desfrânate. De multe ori diavolii se asează în stomac si nu lasă pe om să se
sature, chiar dacă ar mânca tot Egiptul si ar bea tot Nilul (Sfântul Ioan Scărarul).
Cel mai mult se străduiesc diavolii, duminica si în timpul sărbătorilor religioase, să
facă pe crestini ca să nu meargă la Sfânta Biserică. De cu seară îi pune să meargă la
petreceri, să se uite la filme pornografice, să aibă legături trupesti, iar dimineata, când
se trezesc cu sufletul si trupul pline de desfrânare, le dă dureri de cap si oboseală ca să
nu poată merge la Biserică. Pe unii îi pune să facă mâncare, să plece la cumpărături, la
meci sau să se închine la televizor. Pe cei care prăznuiesc ziua onomastică îi conduce
la cârciumă, ca să se îmbete, apoi îi pune la ceartă si omor.
Diavolul sopteste la urechea bărbatilor să-si tundă părul si să-si radă barba, iar la
femei să se fardeze, să-si scurteze fustele, pentru a stâmi în lume putoarea desfrânării.
Femeilor pasionate de lux si de distractii le sopteste să se îmbrace după modă, mereu
cu altfel de haine, să-si cumpere altă mobilă, altă casă si altă masină. Tot diavolul
sopteste la ureche femeii ca să facă avorturi, spunându-le că fătul avortat nu este om si
deci nu au păcate de moarte.
Satana sopteste la urechile crestinilor să nu facă cruce când trec pe lângă Sfânta
Biserică. Vrajmasul mântuirii noastre ne dă griji si ocupatii ca să întârziem la slujbele
Sfintei Biserici, să plecăm mai devreme, să nu ne închinăm la Sfintele Icoane, la
Sfintele Moaste, să nu sărutăm mâna preotului, să nu plătim pomelnice pentru cei vii
si pentru cei mutati la cele vesnice, să stăm de vorbă cu alti credinciosi în timpul
slujbei, să vorbim de rău pe preoti, să clevetim pe aproapele. Blestematul diavol ne
împinge de la spate să facem păcatele, iar după ce le-am făcut, ne stă în fată cu
rusinea, ca să nu le mărturisim la duhovnic. Când păcatul este mare, ne transmite
gânduri de deznădejde si de sinucidere. Când ne spovedim, ne spune să ascundem
păcatele cele mari si să dăm vina pe altii.
Cel mai mult luptă diavolii pe crestini când se roagă. Orice crestin când se roagă poate
observa cu mintea pe diavol, care caută să-l întrerupă, rătăcindu-i gândurile în toate
colturile lumii si la toate păcatele pe care le-a făcut sau le-ar putea face. Iar altii din
cauza păcatelor nu pot spune nici măcar o scurtă rugăciune si nici să se însemneze cu
Sfânta Cruce. Când ne apropiem de Sfânta împărtăsanie, diavolul ne transmite
gânduri de necredintă, ne spune că ne putem îmbolnăvi împărtăsindu-ne cu aceeasi
lingurită. Dar oare s-a îmbolnăvit cineva când s-a împărtăsit sau a sărutat Sfintele
Icoane?
In afară de gândurile rele pe care le transmit omului demonii mai pot ataca partea
sensorială si vointa omului. Sfântul Nil Sinaitul ne spune: "Când demonul cel zavistic
nu izbuteste să pună în miscare mintea omului, el actionează atunci asupra sângelui si
a umorilor, pentru ca prin ele să aprindă atunci imaginatia si s-o umple de închipuiri
păcătoase".
Deci, diavolii ne insuflă diverse gânduri rele, pe care omul neduhovnicesc nu poate să
le deosebească si le ia ca gânduri proprii. Acceptând gândurile rele, omul devine un
promotor al vointei diavolesti, care încetul cu încetul va pune stăpânire pe el. Astfel
poate deveni omul inconstient, un slujitor al diavolilor. Iar acest lucru se întâmplă atât
la oamenii simpli, cât si la cei cu functii sociale sau politice.
Alteori, vointa unui astfel de om este atât de puternic unită cu diavolii, încât nu mai
ascultă de sfaturile duhovnicului. Demonii, în lupta pe care o duc împotriva crestinilor
nu cunosc asezarea inimilor lor, nu le pot cunoaste gândurile. Dar ei le deduc, după
cuvintele pe care le vorbim, după gesturile pe care le facem. (După cum mergem,
după cum privim, după cum vorbim, demonii pot să cunoască starea noastră
sufletească lăuntrică).
Sfântul Isidor Pelusiotul spune: "Diavolul nu stie care ne sunt gândurile noastre,
pentru că acest lucru tine exclusiv de puterea lui Dumnezeu. Insă el ne ghiceste
gândurile după gesturi si vorbe. Astfel, de exemplu, vede că cineva priveste cu patimă
la frumusetea cuiva. Profitând de înclinarea acestuia, de îndată îi transmite gânduri si
imagini desfrânate".
Războiul diavolilor cu gândurile este mai cumplit decât războiul cu lucrurile. Pentru
că războiul cu lucrurile are trebuintă de timp, loc si iscusintă. Ajutor împotriva acestor
lupte netrupesti ni s-a dat rugăciunea curată, din care pricină s-a rânduit să se facă
neîncetat (1 Tesalonicieni 5,17). Rugăciunea ajutată de harul lui Dumnezeu întăreste
mintea pentru luptă, ca una ce poate să lupte fără trup.
In afară de aceasta, diavolii pot transmite energie păcătoasă omului (de desfrânare,
mânie, betie, mândrie...). Dar îsi pot reface vigoarea pe seama energiei păcătoase a
omului, energie eliminată de om în procesul desfătării vicioase. Sfântul Ioan Scărarul
spune că diavolii nu se bucură de nimic mai mult, ca de putoarea (energia) desfrânării.
Sfântul Ioan Damaschinul spune că îngerii "contemplă pe Dumnezeu, atât cât este
posibil lor. Aceasta fiind hrana lor".
Demonii, pentru care contemplarea lui Dumnezeu în Duhul Sfânt nu este posibilă, pot
căpăta energie unii de la altii, dar si energie păcătoasă, de la omul păcătos. Pentru
aceasta, ei trebuie mai întâi să-l facă pe om asemenea lor, căpătând astfel acces în
sufletul lui. Un om pătimas si desfrânat este o sursă de energie păcătoasă importantă
pentru duhurile necurate. Diavolii aprind în el patimile, care îi vor devora toate fortele
vitale. In acelasi timp, diavolii se hrănesc cu această energie a păcatelor.
Iată, deci, încă o pricină pentru care diavolii se lipesc de omul păcătos din toate
părtile. De remarcat este si faptul că diavolii pot înzestra pe oamenii păcătosi cu
energie păcătoasă demonică deosebită, care le dă posibilitatea oamenilor supus vointei
diavolesti să trudească necontenit pe tărâmul înmultirii păcatelor în lume. In virtutea
esentei lor distructive, demonii, lipsiti de capacitatea de a crea, îsi nimicesc în cele din
urmă propriii lor discipoli.
Darul Duhului Sfânt curăteste si sfinteste atât trupul, cât si sufletul omului, iar energia
păcătoasă a diavolilor este distructivă si pentru trup si pentru suflet.
Deci numai cei credinciosi se pot izbăvi de diavoli, prin puterea lui Hristos, pe care o
primesc prin Sfintele Taine, prin rugăciune si prin celelalte fapte bune crestine. Cei
care se răstignesc în Hristos, cu patimile si păcatele lor, au putere de a birui pe diavoli.
Pentru că numai prin intermediul păcatelor si al slăbiciunilor demonii se lipsesc de
sufletul omului. Atâta timp cât omul trăieste în păcate, el este orb si surd fată de
Lumina Evangheliei.
Sfântul Grigorie de Nissa spune: "...Când fiinta noastră a căzut în păcat, Dumnezeu n-
a lăsat căderea noastră fără Providenta Sa, ci în ajutorul vietii fiecaruia pune un înger,
iar pe de altă parte Satana încearcă să facă acelasi lucru, prin mijlocirea unui demon
viclean care ar dăuna vietii omenesti".
Omul însă, aflându-se între înger si demon, prin el însusi îi dă putere mai mare unuia,
fată de celălalt, asupra sa. El îsi alege prin liberă vointa sa un învătător (sfătuitor) din
cei doi. Ingerul lui Dumnezeu îi îndreaptă gândurile către faptele virtuoase, iar
diavolul îl ispiteste cu plăcerile materiale, din care nu există nici o nădejde de
mântuire.
După cum aflăm din scrierile Sfintilor Părinti, omul este acela care, în cele din urmă,
face alegerea între bine si rău. Atunci când crestinul colaborează cu îngerul lui
Dumnezeu, cu ajutorul Duhului Sfânt va înfrunta usor pe demoni. Cuviosul Ioan din
Carnaf spune că atunci când crestinii rugându-se rezistă cu bărbătie ispitelor, se căiesc
pentru păcatele făcute, rabdă cu blândete ispitele, diavolii se chinuiesc si se ard, dar
crestinilor nu le este dat să vadă acest lucru, ca să nu se mândrească.
Rugăciunea, care face ca harul Duhului Sfânt să se reverse asupra omului, unindu-l cu
Dumnezeu, îi arde pe demoni, iar acestia nesuferind focul haric, fug cu vaiete. Iată de
ce, ori de câte ori necuratul duh ne ispiteste, trebuie să îngenunchiem la rugăciune,
care ne aduce harul lui Dumnezeu si cu care vom fi de nebiruit. In viata liturgică este
cunoscută puterea rugăciunii si a tămâiei de a lunga duhurile rele. de asemenea,
diavolii sunt arsi si alungati de Dumnezeu, care lucrează prin Icoanele Făcătoare de
Minuni si prin Moastele Sfintilor.
Un alt fel de hrană (energie) pentru demoni sunt jertfele. Iată ce spune Sfântul Vasile
cel Mare: "Demonii, ca unii ce sunt căzuti pradă voluptătii si patimilor, se desfătează
si se hrănesc cu ofrande. In timp ce jertfele se ard în foc, sângele lor se transformă
prin ardere în vapori si descompunându-se în felul acesta în particule fine, se prefac
într-o stare ce corespunde esentei demonilor. Ei se hranesc cu aceste emanatii, desigur
nu asa ca si cum le-ar mânca sau si-ar umple cu ele pântecele, ci asemenea unor
animale (stridii si alte făpturi de acest fel), care primesc hrana cu întreaga lor fiintă.
Din aceasta pricină demonii devorează cu lăcomie gazele ce se produc în urma
arderilor jertfelor si inhalează fumul aromatelor, ca substante pe care si le-au adaptat
pentru hrană. Iată cum se explică cultul jertfirilor în fata statuilor idolilor, la popoarele
păgâne".
Toti idolii la care se închină păgânii sunt înconjurati de diavoli, care îsi găsesc
plăcerea în jertfele care se fac. Iată de ce toate sectele satanice aduc jertfe de animale
si chiar umane demonilor la care se închină si slujesc. Când se aducea jertfă unui idol
(demon), o parte din ea era destinată demonului. De aceea, cel care bea din paharul
umplut pentru jertfele idolesti, bea din paharul demonului (1 Cor. 10,21).
Din iconomie dumnezeiască, diavolul n-a fost trimis în Gheena sortită lui, ci a fost
lăsat dezlegat pentru probarea si cercetarea omului si a voii lui libere, pentru ca fără
voia sa să-i facă pe sfinti mai încercati si mai drepti si să le fie pricină de si mai mare
slavă, iar siesi să-si adune osândă si mai îndreptătită, prin răul pe care îl face si cu
ispitele pe care le ridică împotriva oamenilor.
Căpetenie a veacului acestuia si stăpânitor al celor văzute a fost la început omul, fiind
rânduit la aceasta de Dumnezeu. Pentru că nici focul nu putea ceva asupra lui, nici
fiarele nu-l vătămau, nici otrava nu avea efect asupra lui. Dar odată ce a fost amăgit
de diavol, a pierdut harul Duhului Sfânt si stăpân al lumii a devenit diavolul. Din
această cauză, vrăjitorii si fermecătorii devin prin puterea diavolească făcători de
minuni diavolesti. Ei stăpânesc otrăvurile si apa si focul, după cum au arătat vrăjitorii
din Egipt, care s-au împotrivit lui Moise (lesirea 7, 8, 9, 10) si Simeon care s-a luptat
împotriva Sfântului Apostol Petru.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune exact motivele pentru care Dumnezeu îngăduie
existenta diavolului si nu-l împiedică să ne atace cu ispitele sale: "în primul rând ca să
cunosti că te-ai făcut mai puternic decât diavolul, însemnându-te, în numele lui
Hristos, cu Crucea dătătoare de viată; în al doilea rând, pentru trai în smerenie si a nu
te preamâri prin bogătia darurilor si să nu uiti neputinta ta si puterea celui care te
ajută; în al treilea rând pentru că acest duh necurat, văzându-ti răbdarea cu care rezisti
ispitelor, să se convingă că l-ai părăsit cu desăvârstre si te-ai depărtat de el; în al
patrulea rând, pentru a avea o cunostintă clară asupra comorilor ce îti sunt
încredintate, căci diavolui nici nu ar încerca să te atace dacă te-ar vedea pe treapta cea
mai de sus a neprihănirii".
CAPITOLUL II
Războiul duhovnicesc
Crestinul este un luptător duhovnicesc în fiecare clipă a vietii sale cu trupul, cu lumea
păcătoasă si cu diavolii.
Sfântul Prooroc David ne spune: "Călcatu-m-au vrajmasii mei toată ziua, că multi
sunt cei ce se luptă cu mine din înăltime" (Ps. 55,2).
Diavolii sunt supusi satanei, iar oamenii care se asează voluntar sub sfera lor de
influentă se numesc fii ai diavolilor (1 Ioan 3,8). Dumnezeu pune la încercare virtutile
oamenilor prin diavoli, cărora le dă voie limitată ca să-i ispitească (Iov 1,12; Zah.
3,1). Oamenii au fost ispititi si înselati de diavoli, chiar din Rai (Gen. 3,1).
După întruparea si învierea Domnului nostru Iisus Hristos, Satana a fost dezbrăcat de
putere (Ioan 2,13), dar el continuă să ispitească pe oameni (Ioan 5,15). Un om poate fi
luptat de unul sau mai multi diavoli (Marcu 5,9). De la dumnezeescul Botez, crestinul
primeste un înger păzitor, care îl ajută prin gânduri si har să facă faptele cele bune. In
acelasi timp un diavol îl ispiteste spre păcate si astfel îi încearcă virtutea (1 Petru 1,6-
7; Iov 7,18; Iacob 1,2).
Sfintele Puteri îngeresti ne îndeamnă spre faptele cele mântuitoare, iar puterile noastre
naturale, hotărârea cea bună si Harul lui Dumnezeu ne ajută. La rândul lor, atacurile
diavolilor sunt ajutate de patimi si de hotărârea cea rea. Asadar, mintea noastră este
lesne alunecătoare si usor se pogoară către cele veselitoare ale lumii acesteia, uitând
bunătătile cele vesnice. Pentru păzirea de ispitirile simturilor, când se adună gânduri
desarte si întunecate asupra mintii noastre, să ne rugăm, să mergem la Biserică, să ne
spovedim, să vorbim si să cerem binecuvântarea părintilor celor duhovnicesti.
Urâtorul de bine, diavolul, amestecă lucrurile, adică binele cu răul (Facerea 3,4-5), ca
să nu poată face mintea noastră păcătoasă deosebirea între bine si rău (Sfântul Efrem
Sirul, Proloage, p. 298). Sfântul Petre Damaschinul ne spune: "Toate le-a făcut
Dumnezeu spre folosul sufletului nostru. Ingerii care ne păzesc si ne învată, iar
diavolii ne ispitesc spre a ne smeri si a alerga la Dumnezeu. Prin frica de ispitele
duhurilor necurate ne izbăvim de înăltarea mintii si de nepăsare. Ingerii, fiind slujitorii
dragostei dumnezeiesti si ai păcii, se bucură de pocăinta si îndreptarea noastră si de
sporirea în virtute. De aceea se străduiesc să ne umple de vederi duhovnicesti si ne
ajută la tot lucrul mântuitor. Diavolii, dimpotrivă, fiind pricinuitorii răutătilor, se
bucură de scăderea noastră în virtute si se străduiesc să abată sufletele noastre spre
năluciri urâte".
Diavolii atunci ne luptă mai tare când postim, când ne rugăm, când ne smerim mai
mult. Pentru a iesi biruitori în aceste lupte cu diavolii, trebuie să mergem pe calea de
mijloc (împărătească), sub binecuvântarea unui duhovnic iscusit, să postim, să
priveghem si să ne rugăm după puterea si darurile pe care avem de la Dumnezeu. Cei
care se nevoiesc peste putere sunt biruiti de diavoli si cad în păcate mari: mândrie,
slavă desartă, mânie, ură, neascultare, sodomie, zavistie. Cei care din lenevie nu
îndeplinesc poruncile dumnezeiesti, cad în păcate: lene, desfrânare, iubirea pântecelui,
iubirea de arginti...
Pentru a cunoaste mai bine pe vrăjmasii nostri diavoli, iată câteva caracteristici ale
războiului nevăzut:
Sfântul Simeon, Noul Teolog zice: "Războiul este permanent si întotdeauna este
nevoie ca ostasii lui Hristos să aibă armele asupra lor. Nu este zi sau noapte, nici
măcar o clipă în care acest război să înceteze, ci fie că mâncăm, fie că dormim, fie că
lucrăm, fie că ne rugăm, în toiul luptei suntem".
2. Războiul diavolilor cu oamenii este necrutător. Sfântul Antonie cel Mare spune că:
"Diavolii sunt necrutători, îndrăzneti si nerusinati. Nu se dau înapoi de la nimic. Se
aruncă în luptă cu o furie nestăpânită si uzează fără scrupule de toată forta si viclenia
de care dispun".
Sfintii Părinti spun că diavolii sunt stăpânitorii întregului pământ si se află sub
conducerea satanei, lucrând la pierderea sufletelor omenesti. Trebuie să stim un lucru
important: diavolul poate să ne atace, dar nu ne poate birui. Intr-un citat al învătăturii
Bisericii noastre se spune că "Diavolul poate lupta împotriva omului, dar nu-l poate
birui. Acest lucru înseamnă că putem deveni biruitori asupra diavolilor". Iar Sfântul
Apostol Pavel scrie: "Dumnezeu nu va îngădui ca să fim ispititi peste puterile noastre,
ci odată cu ispita, ne va aduce si scăparea din ea" (1 Cor. 10,13). Niciodată Dumnezeu
nu ne va lăsa să fim ispititi peste puterile noastre, căci dacă s-ar întâmpla aceasta,
lupta ar fi inegală, iar Dumnezeu nedrept. "Dacă cineva nu se face de bună voie rob
diavolilor, nu va avea diavolul nici o putere asupra lui".
3. Din acest război cu diavolii ne putem încununa. Sfântul Ioan Scărarul zice:
"Inmultindu-se razboaiele se înmultesc si cununile. Astfel se întâmplă de multe ori ca
diavolii, fără să vrea, ne fac mai atenti, mai râvnitori". In vremea ispitelor simtim
nevoia arzătoare de a ne afla mereu mai aproape de Dumnezeu. Când vicleanul diavol
ne înfricosează si ne tulbură, atunci ne facem mai întelepti, atunci ne cunoastem pe
noi însine si atunci alergăm degrabă la Dumnezeu.
Scopul diavolului, spune Sfântul Antonie cel Mare, este să ne împiedice să urcăm în
locul de unde au căzut ei, adică la Cer. Lucrul cel mai de seamă este să zădărnicească
mântuirea noastră. Demonii se străduiesc în primul rând să îndepărteze pe om de
Dumnezeu, fiind plini de invidie si răutate fată de oameni. Prin urmare, diavolii sunt
gata spre vătămare, căci nu suferă să vadă că oamenii se mântuiesc cu darul lui
Dumnezeu (Sfântul Antonie cel Mare). Orice dorintă a noastră spre viata
duhovnicească face pe Sfintii îngeri să se bucure, iar pe diavoli să se întristeze.
Domnul nostru Iisus Hristos a numit pe diavoli "ucigasi de oameni", căci ce altceva
înseamnă săvârsirea păcatului, decât pierzarea omului si îndepărtarea de Dumnezeu.
Dumnezeu, Semănătorul cel Bun, seamănă în ogorul sufletului nostru semintele cele
bune, ale binelui, dar vine diavolul si seamănă zâzaniile sale, semintele răului. Si
astfel, fiecare om se face câmp de luptă aprins, între bine si rău. Scopul principal al
diavolului este de a strica chipul lui Dumnezeu din om si de a ne robi neîncetat, fără
de milă. "In sfârsit, fratilor, întăriti-vă în Domnul si întru puterea tăriei Lui. Imbrăcati-
vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteti sta împotriva uneltirilor diavolilor. Căci
lupta noastră nu este împotriva trupului si a sângelui, ci împotriva
începătoriilor,împotriva stăpânitorilor întunencului acestui veac,împotriva duhurilor
răutătii, care sunt în văzduh. Pentru aceea luati toate armele lui Dmnnezeu, ca să
puteti sta împotrivă în ziua cea rea si, toate biruindu-le, să rămâneti în picioare" (Efes
6,11-13). Iar Sfântul Apostol Iacob ne spune: "Dumnezeu, celor mândri le stă
împotrivă, iar celor smeriti le dă har. Supuneti-vă deci lui Dumnezeu. Stati împotriva
diavolului si el va fugi de la voi. Apropiati-vă de Dumnezeu si se va apropia si El de
voi" (Iacob 4,6-8).
Deoarece lupta noastră nu este împotriva sângelui si a trupului (Efes. 11,2; VI,12),
cum zice Sfântul Apostol Pavel, cei care ne războiesc puterile noastre în ascuns
trebuie să fie văzuti ca o altă lume nevăzută. Pentru că cele trei cete diavolesti luptă
pe crestinii care se nevoiesc, actionând asupra celor trei puteri sufletesti ale oamenilor
(puterea poftitoare, puterea mânioasă si puterea ratională).
Abisul nemăsurat al poftei este luptat de prima ceată diavolească, ce revarsă din
putoarea sa poftitoare în oameni. Mâniei sau iutimii îi corespunde a doua ceată
diavolească, ce injectează în om patimi de stăpânire lumească. Acesti diavoli pot să
fie biruiti de oamenii care întorc cu bărbătie puterea mânioasă asupra vrăjmasilor
nevăzuti. In sfârsit, stăpânitorii văzduhului, ceata diavolilor rationali (arhiconi) îsi
trimit atacurile împotriva mintilor oamenilor ce se îndeletnicesc cu stiinta cunoasterii
(filozofia, teologia, imaginatiile) si îi îndeamnă la făurirea de idei contrare lui
Dumnezeu. Pentru că însesi momelile lor, gândurile insuflate iau forma de gânduri
înalte sau de năluciri luminoase, în sensul material sau intelectual al cuvântului.
Astfel, aceste duhuri vor să stăpânească marea, pământul si văzduhul.
Diavolii, fiind mai înainte de cădere duhuri si căzând din imaterialitatea lor, au căpătat
o oarecare grosime (materialitate), după ispitele pe care le lucrează si de care sunt
îmbibati. "Pierzând diavolii bucuria duhovnicească-îngerească, pătimesc si ei
voluptatea pământească, la fel ca si oamenii, prin deprinderi si patimi trupesti"
(Sfântul Grigorie Sinaitul).
Din această cauză si sufletul omenesc, zidit după chipul si asemănarea lui Dumnezeu,
rational si gânditor, a devenit, din păcate, dobitocesc si nesimtitor duhovniceste si
aproape fără de minte, iar prin plăcerile de lucrurile materiale nu mai cunoaste pe
Dumnezeu. Pentru că deprinderile rele si păcatele prefac firea si schimbă lucrarea
firii. Astfel, s-au format si cele trei cete diavolesti:
I. Prima ceată diavolească este ceata duhurilor desfrânate si băloase, care actionează
ca niste lipitori asupra puterii poftitoare a oamenilor. Ei se hrănesc cu putoarea
plăcerilor desfrânate ale oamenilor. Acesti diavoli plutesc în puterea poftitoare a
oamenilor, în desfrânare, lăcomia pântecului, în lene, în oceanul băuturii, ca unele
care sunt lunecoase prin fire si se bucură de umezeala plăcerilor nerationale. Ele ridică
asupra omului valuri de gânduri de întinăciune.
II. A doua ceată diavolească o reprezintă ceata diavolilor mâniosi, care este mânioasă
si răzbunătoare, ca niste fiare mâncătoare de trupuri, ca niste câini care ling sânge si
se hrănesc cu putreziciuni. Ea are ca locuintă puterea mânioasă a oamenilor.
III. A treia ceată diavolească este ceata diavolilor rationali-arhiconi, care sunt cei mai
apropiati slujitori ai satanei si se ocupă în special cu interpretarea eretică a Sfintelor
Scripturi. Ele sunt duhuri usoare si subtiri, ca niste duhuri aeriene si actionează asupra
puterii rationale, contemplative a sufletelor omenesti, aducând în mintile oamenilor
ereziile, filozofiile înalte, nălucirile, vrăjitoriile... Uneori se arată în chipuri de păsări
si de îngeri (2 Corinteni 11,14) ca să amăgească pe crestini (Pilocalia VII, p. 143).
Diavolul din ceata diavolilor poftitori se ridică împotriva crestinului, care se roagă în
inimă, ca unul ce-si are puterea îndreptată spre pofta de la brâu la buric a omului. El
aruncă asupra crestinilor puterea arzătoare a săgetilor sale, având poftele din om ca pe
un adânc în care pătrunde, făcându-l să fiarbă si umplându-l de necurătii. Apoi îl
aprinde cu desfrânări si plăceri păcătoase.
Dar cum sunt războiti crestinii de acesti diavoli? Ei le insuflă oamenilor gânduri
necurate de desfrânare, de lene, de mâncare si băutură, de iubire de bani si somn peste
măsură, fiind ajutati în ispitele lor de poftele si păcatele oamenilor, de filme, de
muzică, de oameni desfrânati, betivi...
Slujitorii cei mai puternici ai acestor cete diavolesti sunt propovăduitorii patimilor
trupesti: regizori, actori, scriitori, cântăreti, care prin filme, cărti, reviste, casete si
videocasete ispitesc pe crestini ca să-i prindă în mrejele lor. Acest soi de diavoli pot fi
alungati cu ajutorul lui Dumnezeu, prin înfrânarea poftelor, post, rugăciune,
priveghere, spovedanie, Sfânta Impărtăsanie, participarea regulată la Sfânta Liturghie,
ascultare de duhovnic si muncă binecuvântată.
Puterea mânioasă pe care o are crestinul pentru a lucra fapta bună crestină si pentru a
se împotrivi diavolilor, această ceată diavolească o schimbă spre ura si distrugerea
aproapelui.Acesti diavoli sunt înaintemergătorii mâniei, urii, invidiei, pizmei,
zavistiei, uciderii, asupririi săracilor, sodomiei, păcatelor împotriva firii, răzbunării...
Când muncim fizic si efectuăm un efort mare, puterea mânioasă pe care o avem în
acele momente îi luptă si îndepărtează pe diavoli. De aceea, acesti diavoli aduc în
mintea noastră cuvinte de hulă împotriva lui Dumnezeu si a Bisericii si ne îndeamnă
la înjurături, ură, ceartă si agresiuni asupra aproapelui. Trebuie să ne rugăm cu
rugăciuni scurte când muncim, pentru ca puterea mânioasă pe care o avem în acele
momente si Harul lui Dumnezeu să izgonească pe diavoli de la noi si de la aproapele
nostru. Dacă nu ne vom ruga, diavolii vor transforma puterea mânioasă pe care o
avem în gânduri si cuvinte de hulă împotriva lui Dumnezeu si aproapelui.
Când suntem mâniosi, cineva (diavolul) ne îndeamnă să lovim. Când diavolul se
îndepărtează si mânia trece, ne pare rău de faptele rele pe care le-am făcut. Cel mai
tare luptă diavolii pe cei care construiesc biserici ortodoxe, aducând ispite mari asupra
preotilor, atât prin oamenii necredinciosi, cât si prin ceilalti. Acesti diavoli sunt
îndepărtati cu ajutorul Harului lui Dumnezeu prin rugăciune si muncă binecuvântată,
prin iertare si dragoste sfântă crestină, smerindu-ne în ispite.
Diavolii rationali au actionat asupra ierarhiei Bisericii Apusene, care a adăugat astfel
în Simbolul Credintei pe Filioque, învătătura gresită că Duhul Sfânt purcede si de la
Fiul lui Dumnezeu. Această adeziune a Bisericii Apusene la învătătura diavolilor
rationali a condus, în anul 1054, la despărtirea Bisericii Apusene (catolice) de
dumnezeiasca Biserică Ortodoxă (Răsăriteană), întemeiată de Mântuitorul nostru Iisus
Hristos. Minunea dumnezeiască a revenirii Bisericii Catolice la Biserica mamă -
dumnezeiasca Biserică Ortodoxă se va petrece atunci când, prin Harul lui Dumnezeu,
mintea catolicilor se va lumina si smeri si vor fi alungati diavolii rationali. Ca urmare
a acestei mari schisme, prin mândrie intelectuală si adeziune la cete de diavoli
arhiconi, au apărut până în zilele noastre mii de religii, ai căror reformatori, sub
inspiratie diavolească, au reinterpretat Sfânta Scriptură după dorintele si păcatele lor,
spre a lor pierzare (II Petru 3,16; 11 Tim. 3-5). Ca dovadă că acesti predicatori sunt
condusi de diavoli este si faptul că ei schimbă interpretarea Sfintelor Scripturi de la o
zi la alta. Orice modificare a învătăturii de credintă ortodoxă, descoperită de
Dumnezeu oamenilor, orice abatere de la adevărul absolut, dumnezeiesc, este datorată
diavolilor rationali, care lucrează asupra mintii oamenilor mândri.
Harul Duhului Sfânt, care vine numai prin ierarhia Bisericii Ortodoxe (episcopi,
preoti si diaconi) luminează prin învătătura de credintă ortodoxă mintile oamenilor si
alungă duhurile diavolesti ale necredintei si ale celorlalte păcate.
Duhul lui Antihrist, prezent în cărtile si Bibliile sectare, întunecă mintea credinciosilor
si strecoară în ea îndoiala de credintă, credinta eretică, credinta schismatică,
necredinta (ateismul), neasculatarea si nesupunerea fată de ierarhia bisericească
ortodoxă. Preotii si crestinii ortodocsi primesc binecuvântare de la arhiereu pentru a
propovădui Cuvântul lui Dumnezeu si astfel cuvintele lor sunt luminate de Harul
Duhului Sfânt. Sectarii, ereticii si schismaticii primesc putere de a propovădui de la
diavolii arhiconi. De aceea, Sfintii Părinti ai Bisericii Ortodoxe ne spun ca să nu
discutăm cu ereticii, pentru a nu primi în mintea noastră duhurile diavolesti ale lui
Antihrist.
Este dăunător să citim literatură scrisă de oameni păcătosi, pentru că ne putem molipsi
de păcatele lor. De fapt, o carte se alege si se cumpără după poftele sufletesti. De
exemplu, omul desfrânat va fi atras de literatură, muzică si filme desfrânate. Duhul
desfrânării actionează de la producător la distribuitor, la vânzător si apoi la
cumpărător (cititor). Astfel, dacă cititorul care caută să cumpere o carte se uită în
vitrină, iar vânzătorul îi arată sufleteste duhurile necurate pe care le au cărtile. Când
dorinta păcătoasă sau sfântă a omului se acordează cu duhul pe care îl transmite
vânzătorul, atunci cumpărătorul va dori să cumpere cartea, care va fi însotită de
duhurile ei. Tot astfel se petrec lucrurile la alegerea unei cărti eretice, atee, a unei
casete eretice, atee, sau a unei videocasete.
Or, demonii, pentru că au apartinut în trecut diferitelor ordine ale ierarhiei îngeresti,
sunt initiati, într-o măsură sau alta, în tainele existentei. Prin acestea ei încearcă să-i
supună pe oameni, atrăgându-le atentia si interesul pentru ei, prin dezvăluirea unor
taine "ale cunoasterii" si înzestrându-si discipolii cu capacităti supranaturale. Omul,
posedând aceste cunostinte magice, tainice, ajunge în stare să influenteze oamenii si
stihiile naturii, devenind însă astfel un rob al duhurilor necurate, care l-au înzestrat cu
această putere. Fortele demonice, în virtutea îndepărtării lor de Dumnezeu, nu pot
crea nimic, ci numai distrug. Tocmai de aceea, discipolii diavolilor aduc pe pământ
elementul distructiv, pricinuind rău oamenilor care îi înconjoară, ducând la distrugerea
lumii materiale. Acest lucru ni-l mărturiseste si Scriptura (Facerea 6,5-7).
Oamenii mândri sunt atrasi de duhul diavolesc al mândriei la secte, eretici, schismatici
si atei. Sufletul lor mândru nu poate primi darul smereniei si al dragostei
dumnezeiesti, ci duhul mândriei, al slavei desarte, al desfrânării, al iubirii de bani, al
mâniei... Tot diavolii rationali sunt cei care insuflă printre crestini si monahi duhul
neascultării, al cârtirii si al nesupunerii fată de ierarhia bisericească.
Conducătorul necredincios al unei tări se află sub dominatia unei căpetenii de diavoli
arhiconi si este un luptător împotriva dumnezeiestii Biserici Ortodoxe, a crestinilor
ortodocsiajutând pe cei care răspândesc în tară învătăturile diavolilor arhiconi (atei,
eretici, yoghini, masoni, vrăjitori). El dă libertate păcatelor (avorturile,
homosexualitatea, desfrânarea, vrăjitoriile...).
Cele trei mari puteri sufletesti ale omului (puterea poftitoare, puterea mânioasă si
puterea ratională), dacă sunt desfigurate prin păcate, devin slujitoare demonilor. Dar
tot prin aceste trei puteri sufletesti, sfintite si întărite de darul Duhului Sfânt, putem să
luptăm si să biruim pe demoni.
Avva Severin ne spune că diavolii nu pun în mintile oamenilor toate patimile deodată,
ci fiecare patimă îsi are duhurile ei deosebite, pe care diavolii le seamănă în gândurile
oamenilor. Ceata diavolilor poftitori se veseleste în necurătii si în dulceata
întinăciunilor. Ceata diavolilor mâniosi se bucură în defăimări, mânie, tulburare si
necaz, iar ceata diavolilor rationali se desfătează cu mândria, slava desartă, erezia,
filozofia. Deci, cele trei cete diavolesti nu-i luptă pe toti oamenii la fel, ci în functie de
vremuri, locuri si după om.
Diavolii se ajută si se schimbă între ei, pentru că nu păzesc o anumită rânduială între
ei. Oamenii care se luptă de exemplu să stăpânească puterea lor poftitoare si reusesc
să biruiască cu ajutorul lui Dumnezeu pe diavolii poftitori, vor fi luptati apoi de ceata
diavolilor mâniosi, adică vor trece de la pofte la mânie, ură, zavistie. Cei care se luptă
cu puterea mânioasă si cu diavolii mâniosi si biruiesc cu ajutorul harului
dumnezeiesc, vor fi luati în primire de diavolii rationali, având semănate în mintea lor
tot felul de gânduri eretice, filozofii si vedenii.
Djuna, "marea bioenergiticiană" din Rusia, este de origine asiriană, iar mama ei, tatăl
si bunica au practicat vrăjitoria.
Ce spun bioenergeticienii despre propria lor persoană? Iuri Tarasov afirmă: "Sunt
vrăjitor de generatia a patra". Intrebat fiind despre generatiile de vrăjitori, el a
răspuns: "Bioenergeticianul este un vrăjitor de generatia întâia. El nu poate face nici a
zecea parte din ceea ce face un vrăjitor de generatia a patra. La ultimul congres al
vrăjitorilor, care s-a tinut în Spania, la magia albă si magia neagră s-au mai adăugat
două culori, magia rosie si magia verde".
Sunt unii bioenergeticieni care merg la Biserică. Insă scopul lor principal este de a se
alimenta cu energiile divine dumnezeiesti. Ei stau cu ochii larg deschisi si mâinile
răschirate, străduindu-se să se alimenteze cu energia pe care o radiază Sfânta Icoană.
Dumnezeu însă binecuvântează pe cel ce se smereste si nu pe cel care vrea să-I "ia"
din energia Sa necreată.
"Nu dati loc diavolului", ne spune Sfântul Apostol Pavel (Efes. 4,27). Dar acest lucru
reuseste să-l facă numai cel care urăste din suflet păcatul si se împotriveste diavolului
de la primul atac. Sfânta Scriptură numeste păcatul "furnico-leu" (Iov. 4,11), deoarece
dacă la început diavolul seamănă gândul rău, care este cât o furnică, mai târziu, dacă
nu-l vom îndepărta prin împotrivire si rugăciune, el va ajunge la puterea leului. Pentru
aceasta trebuie să cunoastem care sunt treptele păcatului, de când ne ispiteste diavolul,
până când ne robeste desăvârsit, ducându-ne la pierzarea cea vesnică.
Primele trepte ale fiecărui păcat îsi au sediul în mintea, cugetarea si imaginatia
noastră. Sfântul Apostol Iacob ne spune: "Fiecare este ispitit când este tras si momit
de însăsi pofta sa. Apoi pofta zămislind naste păcatul" (Iacob 1,14-15). Păcatul îsi are
originea în gândurile viclene, pe care diavolul le strecoară în mintea noastră. Prin
ruperea legăturii harice cu Dumnezeu, datorită păcatului strămosesc, diavolul are
puterea de a intra în mintea noastră si de a strecura gânduri păcătoase si imagini
păcătoase. Pentru că, după căderea lui Adam si a Evei, diavolul are posibilitatea să
pătrundă în mintea omului, care nu este acoperită si întărită de darul Duhului Sfânt.
Lipsa noastră de atentie în ceea ce priveste gândurile necurate este întâia cedare
periculoasă în fata diavolilor. Iar acest lucru este putin cunoscut de cei mai multi
oameni.
1. Prima treaptă a păcatului este aceea în care crestinul face o faptă bună, dar
urmăreste un scop rău. "Să facem toate spre slava lui Dumnezeu" (Col. 3,17), ne
spune Sfântul Apostol Pavel. Dacă facem o faptă bună spre a fi lăudati de oameni,
vom pierde plata de la Dumnezeu.
2. A doua treaptă a păcatului este aceea în care crestinul nu lucrează desăvârsit fapta
bună. De exemplu: Când cineva se roagă lui Dumnezeu cu mândrie, cu mintea risipită
sau când dă milostenie din lucruri furate.
3. A treia treaptă a păcatului este momeala. Momeala este gândul simplu sau icoana a
ce va fi adus în inimă în chip lămurit de diavol.
Dar cum ne ispiteste diavolul prin gânduri? Mai întâi atacă mintea noastră cu diferite
gânduri, care aparent nu au nici o legătură cu păcatele. Aceste gânduri se pot grupa în
gânduri trupesti si gânduri viclene. Gândurile trupesti vor încerca să împingă omul
spre imoralitate. Iar gândurile viclene vor provoca tot felul de gânduri lipsite de
judecată.
Cei mai multi oameni cred că numai lucrarea cu fapta a păcatelor este oprită. Dar
înainte de a păcătui cu fapta, omul greseste de mai multe ori cu gândurile si
imaginatiile păcatului. Dar să cercetăm cu atentie această metodă a diavolului. Mai
întâi, gândurile urmăresc să îndepărteze pe om de la lucrarea virtutilor. Astfel,
diavolul vine în mintea noastră si ne aduce aminte de viata noastră din tinerete, ca
astfel să deznădajduim si râvna noastră spre cele sfinte să se ofilească. Asa l-a ispitit
diavolul pe Sfântul Antonie cel Mare, reamintindu-i bogătia, ocrotirea surorii sale,
datinile si păcatele neamului, iubirea de arginti, iubirea de slavă desartă, pofta multor
feluri de mâncăruri si celelalte desfătări ale tineretii sale. După aceasta i-a înfătisat
asprimea virtutilor si osteneala cerută de ea. Asadar, diavolul speculează toate cele de
care are lipsă cineva atunci când se luptă pentru virtutea sa.
Drumul virtutilor este greu si aspru, în timp ce drumulpăcatelor este usor si lipsit de
obstacole. Dacă aceste două metode nu reusesc, atunci diavolii seamănă în mintea
noastră gânduri spurcate si necurate. Când mintea noastră nu râvneste cele sfinte si
rămâne fără lucrare, ea va fi atacată de diavoli prin gânduri păcătoase si viclene. Te
întrebi cum de ti-au venit astfel de gânduri? Vrăjmasul nostru diavol le-a semănat cu
voia sau fără voia ta. Oricum, el este întotdeauna principalul autor. El deschide usa
cugetării tale si intră în mintea ta si seamăna neghina. Iar peste putin timp ea va
prinde rădăcină si va înăbusi toată curătenia noastră. Facem păcate atunci când
revenim adesea asupra gândurilor rele. Cum putem să rezistăm la aceste atacuri?
Pentru început trebuie să vedem dacă aceste atacuri cu gânduri viclene care vin asupra
noastră sunt sau nu din vina noastră. Pentru că nu păcătuim atâta vreme cât vom
izgoni repede gândurile rele din mintea noastră.
Sfântul Ioan Scărarul ne învată că ochiul veghetor curătă mintea. Este însă nevoie de
mare atentie la pricinile păcatelor în viata de zi cu zi, care este pricina gândurilor rele.
Este nevoie de atentie chiar si în timpul somnului si al linistii. Sfântul Ioan Scărarul
ne spune: "Este un diavol care, venind la noi când ne întindem în pat, ne săgetează cu
amintiri urâte si murdare, pentru ca neridicându-ne la rugăciune din trândăvie si
neîntrarmându-ne împotriva lui, să adormim în gânduri murdare si să avem vise
spurcate. Să fim atenti ca să nu ne înselăm. Metoda aceasta cu gânduri rele si
păcătoase este devastatoare si nenumărati oameni cad pradă si victime. Usa mintii
noastre, deschisă gândurilor rele, lasă să pătrundă în inimă germenii purtători de
păcate de moarte, care întunecă mintea si tulbură inima si face pe om pradă usoară
diavolilor. De aceea, când suntem invadati de cugete rele si viclene, să ne păzim
mintea rugându-ne si spovedindu-ne la duhovnic. Iar Dumnezeu ne va ajuta cu Harul
Său cel mântuitor, aducând pacea si sfintenia sufletelor noastre.
6. A sasea treaptă a păcatului este învoiala, care are loc atunci când sufletul din iubire
de sine si de păcate cedează gândului celui păcătos, învoindu-se cu diavolul si
primindu-l în mintea sa. El zice: "Da, am să fac păcatul".
7. A saptea treaptă a păcatului este păcatul cu mintea prin imaginatie. Mintea omului
are posibilitatea de a imagina. In această treaptă vezi în imaginatia ta păcatul.
Exemplu: Femeia cu care vrei să te desfrânezi, te certi cu cel care te-a ofensat...
8. A opta treaptă a păcatului este păcatul cu fapta (furi, lovesti, desfrânezi...). Când nu
ne luptăm cu putere pe treptele cele mai mici ale păcatului si păcătuim cu mintea de
mai multe ori, vom ajunge să păcătuim si cu fapta.
10. A zecea treaptă a păcatului este deprinderea cu păcatul sau viciul. Omul devine
astfel rob al păcatului si al diavolului, care-l conduce numai spre lucruri rele. "Cine
face păcatul este de la diavol, pentru că de la început diavolul a păcătuit" (1 In. 3,8).
In această treaptă păcatul devine a doua fire a omului.
Sunt copii mai putin credinciosi, pe care diavolul îi luptă să se sinucidă atunci când au
probleme la scoală (note rele, corigente) sau când părintii nu le îndeplinesc anumite
cerinte sau îi ceartă (se omoară, ca să le facă în necaz). Aceste gânduri rele sunt
semănate în mintea copiilor de diavoli. De asemenea, gândurile de sinucidere pe care
le au cei care au suferit deceptii sentimentale sau cei care au făcut împrumuturi mari
din bancă si nu le pot returna, sunt tot de la diavoli.
La fel si credintele satanice pe care le au cei care cred că dacă se sinucid se vor întâlni
cu anumite persoane mutate la viata cea vesnică sau cu Dumnezeu. In realitate, ei se
întâlnesc cu diavolii si cu iadul cel vesnic.
Pe alti oameni, diavolii îi pun să încerce să vadă cum este când se spânzură sau alte
forme de sinucidere. Cei care au încercat astfel de "experiente" si au scăpat, prin
minune dumnezeiască, au spus că, la un moment dat, cineva (diavolul) îi împingea
spre lat.
2.5. Cele opt atacuri ale diavolilor
1. Ispitirea de sus:
a) Nevointa fanatică, exagerată, peste puterea noastră (exemplu: post aspru). De multe
ori dracii ne împiedică să facem cele usoare si folositoare nouă si ne îndeamnă să ne
apucăm de cele peste puterile noastre, ca să ne îmbolnăvim trupeste si sufleteste.
a) Să lucrăm fapta cea bună, dar cu scop rău. Orice faptă bună are trup si suflet.
Trupul faptei este lucrarea ei, iar sufletul faptei este scopul pentru care se lucrează.
Vrăjmasul diavol ne îndeamnă să lucrăm din mândrie sau pentru a fi lăudati de
oameni si nu pentru slava lui Dumnezeu (Colos. 3,17).
4. Ispitirea din stânga: Este atunci când cunoastem păcatul, dar cu voia noastră ne
hotărâm să păcătuim. Vicleanul diavol din nou ne spune că Dumnezeu este bun si iartă
si că a gresi este omeneste.
5. Ispitirea din fată: Este atunci când diavolii ne transmit gânduri si imagini ale
lucrurilor pe care le socotim că se vor întâmpla în viitor.
6. Ispitirea din spate: Este atunci când dracii ne dau război cu gânduri, imagini si
locuri unde am păcătuit noi în trecut. Imaginatia este tabla mintii. Ea este hotar între
minte si simtire, pe care s-a întipărit tot ce-am văzut, auzit, mirosit, pipăit si gustat în
timpul vietii noastre. De aceea, când ne războiesc dracii ne răscolesc imaginatia si
memoria cu tot ce stiu că s-a întipărit acolo în chip pătimas, pentru a ne stârni spre
păcate. Sfintii Părinti numesc imaginatia pod al dracilor, pentru că păcatele trec de la
minte la trup, prin imaginatie.
7. Ispitirea cea dinlăuntru: Are loc prin pornirea patimilor ce ies din inima noastră:
"Din inima omului ies gândurile cele rele, uciderile, curviile, preacurviile,
furtisagurile, mărturiile mincinoase, hulele" (Mt. 15,19).
8. Ispitirea cea din afară: Se face prin patimile si răutătile pe care le toarnă dracii în
sufletele noastre, prin cele cinci simturi, care se mai numesc si ferestrele sufletului.
Sfântul Prooroc Eremia ne spune că "s-a suit moartea prin ferestrele noastre" (ler.
9,21).
1. Războiul cu inima
a) Prin mânie aprinsă: uciderea, sodomia, asuprirea săracilor. Aceste păcate împotriva
aproapelui sunt strigătoare la cer si împietresc inima.
b) Prin poftă: iubirea de arginti, lăcomia, lenea, desfrânarea. Acestea (a si b) sunt cele
sapte păcate de moarte si le facem împotriva noastră.
c) Prin iutime: zavistia, invidia, ura, pizma. Aceste păcate învârtosează inima si le
facem împotriva aproapelui.
2. Războiul cu mintea
Acesta este războiul cu diavolul, iar biruinta este a lui Iisus Hristos si a noastră.
Cunoscând aceste ispite: "...să nu vă lăsati covârsiti de satana, căci gândurile lui nu ne
sunt necunoscute" (11 Cor. 3-16).
Pe cei care sunt zămisliti în fărădelegi si în păcate născuti (Ps. 50,6), satana îi luptă
prin patimi. Adică nu se luptă cu ei câtă vreme trăiesc după chemările lumii acesteia,
ca după o lege, si o ascultă orbeste.
Războiul Se aprinde abia atunci când dorim să părăsim păcatele si să mergem pe calea
lui Dumnezeu. Atunci când vrem să dezrobim fiecare parte a sufletului nostru din
amăgirea diavolului si să le unim iarăsi precum le avea Adam în Rai si să vedem pe
Tatăl Nostru, atunci se stârnesc împotriva noastră toate urgiile iadului. Toată strădania
diavolului este să desfacă sufletul nostru de dragostea lui Dumnezeu si să-l lege de
orice altceva, în afară de Dumnezeu. De aceea întinde celor trei puteri ale sufletului
nostru (puterea ratională, puterea mânioasă si puterea poftitoare) ispite, aducând
momeli plăcute, potrivite cu fiecare putere sufletească în parte. In acelasi timp, trupul
este pus să împlinească lucrul si să le facă mereu. Vrea adică să iubim plăcerea, stiind
vrăjmasul că aceasta stinge iubirea de Dumnezeu. Pofta sau vointa o înconvoaie spre
trup si spre lume, întunecând mintea cu plăceri păcătoase.
Cugetarea, care după fire, se întinde ca un arc către dragostea dumnezeiască, diavolul
o aprinde ca o săgeată contra firii si o trimite, ca pe niste fulgere, în obrazul fratilor si
împotriva lui Dumnezeu, blestemând si înjurând si dându-le lui (dracului) pe toate si
pe sine însusi, chiar si moarte de om făcând. Iar pe sărmana minte care, după fire, este
oglindirea sau răsfrângerea lui Dumnezeu, tronul lui Dumnezeu în om, locul cel mai
sfânt al său, fie că o întunecă, fie că o aprinde, fie că o sfarmă, punând idolul
păcatului într-însa sau urâciunea pustiirii în locul cel sfânt (Mt. 24,15). In acest fel se
poate înscăuna vrăjmasul în minte si o poate schimba contra firii, încât zice răului
bine si binelui - rău; întunericului - lumină si luminii - întuneric; cuminteniei -
nebunie si nebuniei - întelepciune, din care cugetă că nu este Dumnezeu, ci numai
natura al cărui dumnezeu este omul. Iată ce este o minte îndrăcită, care socoate
minciuna - adevăr si adevărul - minciună (ateismul). 0 astfel de minte pierde si darul
libertătii vointei si ajunge în robia poftelor, contra firii, care spurcă sufletul, îi
tâlhăreste vlaga si-l strică prin boli, făcându-l neputincios spre osteneli si urcusul cel
duhovnicesc. Toate patimile si lucrările contra firii se ivesc mai întâi în minte, în
partea cea mai subtire a făpturii noastre cele nevăzute.
Aduce vrăjmasul diavol un gând cu chip lumesc si-l arată mintii ca pe o momeală. Iar
mintea neînvătată cu lucrarea diavolească, precum un miel nestiutor, vede lupul si se
duce la el crezând că este oaie. Si asa, ca un biet miel naiv, se duce drept în gura
lupului (diavol) flămând.
Prima linie a luptei pe care vrăjmasul o flutură în văzul mintii este momeala. A doua
este asupreala. Dacă a izbutit cel rău să fure mintea cu momeala, o îndeamnă să
vorbească împreună cu el. Urmează furarea mintii, care este treapta a treia din
lucrarea fărădelegii sau unirea.
Când mintea îsi dă seama de ea însăsi si de cele în care se află, avem lupta cea de
gând. Mintea noastră hotărăste dacă merge după momeală sau se întoarce de la dânsa.
Aici începe lupta. Dacă întârziem lupta, ne putem trezi învăluiti din partea poftei sau a
iutimii. Prin urmare, lupta trebuie dată grabnic.
Această luptă este, deci, hotărâtoare: dacă mintea încuviintează lucrarea diavolului,
această încuviintare o dă vointei, asupra căreia suflă vrăjmasul boarea ametelii. Vointa
ia hotărârea după sfatul mintii si nu înainte. De aceea se zice că avem în orice hotărâre
libertatea vointei, adică puterea de a alege ce vrem. Darul libertătii vointei ni l-a dat
Dumnezeu, ca pe o mare cinste si prin el trebuie să crestem până la măsura
îndumnezeirii.
Dragostea înclină vointa ca pe o cumpănă. Deci, dacă mintea iubeste momeala străină,
va înclina cumpăna liberei alegeri spre momeală sau sfat străin si asa se deschide
spărtura în cetatea sufletului si intră puhoiul de diavoli, care asteptau afară. Si
urmează repede pustiirea jalnică în cetatea sufletului, împlinirea cu lucrul sau
repetarea faptei, până se deprinde sau se obisnuieste.
Inrădăcinarea obiceiului păcătuirii duce până acolo încât nu ne mai putem împotrivi si
asa lucrarea contra firii se face omului a doua fire, firea fărădelegii sau a păcatului.
Dar acest lucru este totuna cu pierderea darului libertătii vointei si omul se trezeste
robind vrăjmasului din pricină că i-a slăbit puterea de împotrivire, din cauza multor
păcate ce le-a făcut.
Iată de ce omul face răul de acum înainte, cu toată voia. Acesta este motivul principal
pentru care patimile învechite, greu se vindecă. Mintea îsi dă seama unde a ajuns si nu
se poate lupta, ca să scape de robia păcatelor. Dar vrăjmasul care pustieste prin patimi,
când vede că mintea sau constiinta vrea să ducă război împotriva robiei lui, vine cu
asuprire, dovedind sufletului că nu poate să scape, iar ca pedeapsă că a îndrăznit una
ca aceasta, o dă legată la un chinuitor mai greu: duhul deznădejdii. Acum sufletul se
află între moarte si viată. Unii mai scapă, iar altii nemaiputând suferi li se întunecă
mintea si fac păcatul cel din urmă: sinuciderea. Iar altora li se rătăceste mintea cu
totul, dând în nebunie.
De fapt, trebuie să spunem că fiecare din patimile de moarte pot duce pe om până la
sinucidere, iar altii umflati fiind de duhul mândriei, cad în nebunie. Si de unde atâta
pustiire? De la primirea unei momeli a vrăjmasului, care ispiteste pe tot omul prin
patima spre care are înclinatie mai mare. Pe cel aplecat spre trup îl ispiteste prin
desfrânare; pe cel aplecat spre lumea gândurilor îi ispiteste cu întelepciunea veacului
acestuia; pe cei aplecati spre Cuvântul lui Dumnezeu îi ispiteste cu Biblia, astfel încât
în zilele noastre se văd multi călători spre iad cu Scriptura în mână (sectarii).
Dacă mintea nu încuviintează năluca momelii sau puiul de drac, sufletul nu va pătimi
o pustiire ca aceasta. Dar ca să se întâmple acest lucru, sufletul împreună cu puterile
sale trebuie să aibă o înclinatie către Dumnezeu, asa cum o are când lucrează după
fire. Sufletul trebuie să aibă pe Dumnezeu cu sine mereu.
In războiul nevăzut avem un mare ajutor, chiar pe Impăratul Cerurilor, Domnul nostru
Iisus Hristos si pe ucenicii Săi, care sunt preotii Bisericii. Pentru aceasta S-a arătat
Fiul lui Dumnezeu, ca să sfarme lucrările diavolilor si pentru aceasta ne împărtăsim si
El locuieste în noi de la Botez, ca să sfarme lucrările diavolilor, până la sfârsitul
veacurilor. Dar, cum s-a spus, Dumnezeu asteaptă si hotărârea noastră, nu numai
lucrarea harului dumnezeiesc. Hotărârea noastră constă în aceea că dacă doi dintre voi
se vor învoi pe pământ în privinta unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către
Dumnezeu, care este în ceruri. "Că unde sunt doi sau trei adunati întru numele Meu,
acolo sunt si Eu în mijlocul lor" (Matei 20,18).
Cei doi sau trei sunt puterile sufletului, care dacă se vor uni pe pământ, adică într-o
dragoste (căci inima este semnul dragostei), cerând ceva de la Dumnezeu, Tatăl
nostru, răspunzând dragostei celor doi sau trei de pe pământ, le dă dragostea Sa cea
din ceruri, care este însusi Fiul Său si asa vom avea pe Dumnezeu în mijlocul nostru.
Adunarea puterilor si învoirea lor într-o dragoste se poate face, după cum ne spune
Fiul lui Dumnezeu, numai întru numele Său. Aici avem o altă taină a lucrurilor si
anume rugăciunea neîncetată către Iisus: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieste-mă pe mine păcătosul". Sfântul Apostol Pavel ne spune "să ne
rugăm neîncetat" (Tes. 5,17), iar acest lucru va săvârsi minunea unirii puterilor
sufletesti învrăjbite. Minunea aceasta se petrece întru numele lui Iisus Hristos. Adică
puterile sufletului se întorc de la iubirea străină (de sine, de lume si de cele ce sunt în
acestea) iarăsi la Dumnezeu.
Deci, de îndată ce începătorul leapădă faptele omului celui vechi sau lucrurile contra
firii, dă de războiul gândurilor. Acesta caută să-i aducă aminte de cele vechi si să-i
întoarcă iarăsi dragostea spre acelea. Cel mai adesea dau război cu mintea gândurile si
chipurile cele de rusine. Năvala de gânduri să nu descurajeze pe începător. Toată grija
să-i fie doar aceasta: să nu primească cele ce i se nălucesc mintii, ci tinerea de minte
să-i fie Hristos, Maica Domnului si Sfânta Cruce.
Lupta începătorului este lupta izbăvirii de patimi, adică a nu lăsa pruncii babilonesti
(dracii) să intre si să se facă bărbati, căci mai greu îi va scoate atunci. Cum se arată,
trebuie să-i lovească de piatră (Hristos) pentru ca să nu ajungă cu dânsii până la luptă
(Ps. 136,9). A nu avea gânduri este cu neputintă, precum cu neputintă este a opri
vântul cu o bucată de pânză. Dacă sunt si vremi fără de furtună, aceasta este după
rânduiala Prea Induratului Dumnezeu.
Partea începătorilor este de a usca spinii patimilor din pământul inimii si de-a nu se
sui cu mintea în văzduhul părerilor, că acolo bat diavolii mari si-i rup aripile. Mintea
trebuie să fie de strajă la portile simturilor, ca să nu intre foc străin în cetatea
sufletului. Aceasta este partea ascetică sau nevoitoare. Pentru unii nevointa este mare,
pentru altii mai usoară, pentru altii tine toată viata, iar pentru cei ce nu judecă pe
nimeni Mântuitorul le spune că "fără de nevointă intră în împărătia lui Dumnezeu"
(Luca 6,37).
Ceata începătorilor stă sub fericirea sărăciei desăvârsite. Nu este nimic de care să le
fie inima împinsă, nici chiar de ei însisi. Cât despre patimi, singura avutie a lor au
risipit-o si au ajuns săraci de avutia aceea si s-au făcut ca un crin în pustie.
Ceata celor sporiti este sub semnul fecioriei, a celor care s-au întors la starea de copii
fără de patimă, căci prunc nou ni s-a arătat nouă: Iisus Hristos. "Iar copilul crestea si
se întărea cu duhul, umplându-se de întelepciune si harul lui Dumnezeu era în El.
Luceafărul de dimineată răsare în inimile noastre" (2 Petru 1,19), căci Dumnezeu este
lumină. "Atunci lumina ta va răsari ca zorile si tâmăduirea ta se va grăbi" (Is. 58,8).
Lumina creste tot mai tare, pruncul Iisus se face în ceata celor desăvârsiti, bărbat
desăvârsit si vine plecându-si capul sub mâna zidirii Sale, arătându-ne smerenia ca pe
un Botez. Acum vine satana pentru cea din urmă oară cu ispita plăcerii: Nu cumva
iubim darurile lui Dumnezeu? Nu cumva avem părere pentru îndrăznirea către
Dumnezeu? Cu un cuvânt, nu cădem în laudă străină?
Dar are si diavolul un duh, duhul minciunii (căci a lui Dumnezeu este Duhul
Adevărului). Si cu duhul minciunii, diavolul ispiteste pe cei desăvârsiti. Nu cumva îsi
iubesc viata viitoare? si vicleanul îi arată îngerii de lumină (2. Cor. 11,14). Aici este
bine stiută o deosebire sigură între cele două duhuri: ele au câte o lumină, însă
lucrarea lor este diferită.
Lumina Duhului Sfânt este Lumina lui Hristos, care luminează pe tot omul ce vine în
lume, pentm că ne luminează să ne cunoastem cu adevărat ce suntem, fată de
Sfintenia lui Dumnezeu. La Lumina adevărului ne vedem multimea păcatelor noastre.
Pe măsură ce sporeste Lumina lui Dumnezeu în noi, vedem câtă stricăciune am făcut
în vremea întunericului necunostintei si a păcatelor. Si astfel ne vedem cei mai mari
păcătosi. Sfintii sunt convinsi de păcatele lor, de aceea judecându-se pe ei însisi,
vrednici de iad se văd, dar mostenesc Raiul, primind în dar mântuirea.
Privind viata sfintilor, ei se cred niste păcătosi, convinsi de păcatele lor, chiar dacă
fata le străluceste ca soarele. Asa se întâmplă că pe unii nu îi lasă Dumnezeu fără de
cruce, să se zică că sunt păcătosi, dar si cei ce zic numai din buze, să vadă de ei însisi.
Cei desăvârsiti nu simt numai păcatele lor, ci că se află întrânsii toate păcatele
oamenilor (Gal. 6,2-10). In inima lor străbate durerea, suferă pentru durerea
oamenilor, vor să se jertfească pentru ei, vor să fie osânditi în locul lor. Aceasta este
iubirea de jertfă, pârjolul care aprinde lumea, care cutremură portile iadului si
stârneste împotrivă toată vâlvătaia de ură sau ispita a doua prin durere.
Când diavolii văd pe crestini, dar mai ales pe monahi nevoindu-se, încearcă să-i
ispitească, ridicând multe sminteli prin gândurile ce le insuflă. Aceste atacuri pot fi
doborâte prin smerenie, post si rugăciune, dar nici doborâti nu încetează, ci vin îndată
cu viclenii si mestesuguri noi. Atunci când nu pot să însele inima cu plăceri murdare,
se silesc să ne sperie, prefăcându-se în femei despuiate, fiare, reptile, trupuri uriase si
multime de ostasi. Să nu ne temem nici de nălucirile acestea, căci se mistuiesc îndată
dacă ne rugăm cu smerenie si ne însemnăm cu Sfânta Cruce.
Duhurile necurate sunt pline de îndrăzneală si nerusinare, pentru că desi sunt biruite,
ne atacă iarăsi în alt chip. Se prefac că ghicesc, spunându-ne că se vor întâmpla
diferite lucruri în viitor. Dacă vor găsi sufletul neclintit în credinta si cugetarea
nădejdii, aduc pe Satana, căpetenia lor. Acesta este asa cum îl descrie Iov: "Ochii lui
chip de luceafar, din gura lui ies parcă niste torte aprinse si izbucnesc valuri de
scântei. Din nările lui iese fum... Răsuflarea lui este de cărbuni aprinsi si din gura lui
tâsnesc flăcari" (Ion* 41,18-21). "Grăieste vicleanul lucruri mari. Incearcă să se
fălească si amăgeste pe crestini. Dar noi crestinii să nu ne speriem nici de nălucirile
acestea, nici să luăm aminte la cuvintele lui. Atât el, cât si slugile lui au fost doborâte
de Mântuitorul, ca niste scorpii si serpi, spre a fi călcati în picioare de crestini"
(Sfântul Ioan Scărarul).
Vederea sfintilor este linistită si blândă, aducând pacea, bucuria si puterea lui
Dumnezeu, iar sufletul priveste prin sine însusi pe cele ce se arată si este cuprins de
dorul de cele dumnezeiesti. Năvala si nălucirile pricinuite de diavoli sunt cu bătăi, cu
strigăte, ca dansul tinerilor celor fără de minte. Din acestea se naste frica sufletului,
tulburarea si neorânduiala sufletului si gândurilor, tristetea, ura de cei ce se nevoiesc,
plictiseala, supărarea, frica de moarte si apoi dorirea păcatelor, imoralitatea si lipsa
râvnei spre virtute. Când sufletul este cuprins si stăruie în frică, este semn al prezentei
diavolului. Când diavolii se apropie de noi suntem cuprinsi de o mare spaimă si frică,
inima tresaltă ca si când ar vrea să iasă din piept, iar de frică si spaimă nici nu putem
striga sau vorbi. Diavolii nu desfiintează frica, cum fac îngerii, ci când îi văd pe unii
înfricosati, le măresc si mai mult nălucirea si-i îngrozesc zicând: "Căzând, închinati-
vă!" (Matei 4,9). Asa i-a amăgit pe păgâni si au fost socotiti de ei zei.
Dacă diavolilor le-ar fi fost cu putintă să ne vatăme, n-ar mai fi venit cu zgomote si
năluciri, ci le-ar fi fost destul să vină si să ne facă tot ceea ce doresc. Insă neavând
putere, joacă si-si schimbă chipurile ca pe o scenă, speriind prin zgomote, dar prin
acestea se dovedesc mai cu seamă neputinciosi.
Este în firea mintii, mânia împotriva patimilor. Căci dacă nu se mânie omul împotriva
tuturor celor semănate de diavoli într-însul, nu va vedea nici o sfintenie într-însul. Iar
cel ce vrea să ajungă la mânia cea firească, taie toate voile sale, până când întăreste în
sine voia cea după fire a mintii. Când, împotrivindu-te, vei birui oastea vrăjmasilor
diavoli si o vei vedea că fuge de la tine slăbită, să nu ti se bucure inima. Căci răutatea
duhurilor este în urma lor. Diavolii pregătesc un război si mai rău decât cel dintâi,
adunându-si fortele. Dacă te vei împotrivi lor mai departe, luptându-te, vor fugi de la
fata ta întru slăbiciune. Dar dacă te vei înălta întru inima ta, pe motiv că i-ai izgonit,
se vor ridica unii de la spate, altii din fată, dacă vei părăsi cetatea.
Cetatea este rugăciunea, lupta este împotrivirea prin Iisus Hristos, iar baza de unde
pomim lupta noastră este mânia împotriva diavolilor. Dacă inima ta urăste păcatul
prin fire, va iesi biruitoare si se va îndepărta de la toate pricinile ce nasc păcatul.
Diavolii se învăluie si se acoperă pentru o vreme în viclesugul lor, că doar îsi va lăsa
omul slobodă inima, socotind că s-a izbăvit de luptă. Iar dacă se întâmplă aceasta, sar
dintr-o dată asupra bietului suflet si îl răpesc ca pe o vrabie.
Domnul nostru Iisus Hristos, învătătorul nostru, stiind vrăjmăsia lor si milostivindu-se
de neamul omenesc, ne-a poruncit să păzim inima cu strictete, zicând: "Fiti gata în tot
ceasul, cănu stiti în care ceas vine furul; deci nu cumva venind să vă găsească
dormind". Deci ia seama la inima ta, fiind cu luare aminte la simturile tale. Si dacă se
va însoti cu tine pomenirea lui Dumnezeu, vei prinde pe tâlharii care te pradă de ea.
Căci cel ce se deprinde să deosebească precis gândurile, recunoaste pe cel ce vreau să
intre si să-l spurce, fiindcă acestea tulbură mintea ca să se facă mândră si trândavă.
Dar cei ce cunosc răutătile lor, rămân netulburati, rugându-se Domnului.
Cum se pot izbăvi de diavoli si de patimi cei care sunt bolnavi cu trupul si
neputinciosi? Nu numai prin înfrânare de la mâncăruri, ci si prin strigarea din inimă
către Domnul putem izgoni gândurile rele si pe diavolii care ni le strecoară.
"Strigat-am către Domnul întru necazul meu si m-a auzit" (Iona 2,3). Si iarăsi: "Din
pântecele iadului ai auzit strigarea mea si glasul meu. De aceea: Până ce va trece
fărădelegea, adică tulburarea păcatului, striga-voi către Dumnezeul cel Prea Inalt (Ps.
56,2-3), ca dăruindu-mi cea mai mare binefacere, să nimiceascâ cu puterea Lui însăsi
momeala păcatului si să surpe idolii cugetării pătimase".
Deci, dacă nu ai primit darul înfrânării, cunoaste că Domnul vrea să te asculte prin
rugăciune si nădejde, când te rogi. Deci cunoscând judecata lui Dumnezeu, nu te
descuraja pentru neputinta nevointei si a înfrânării. Ci mai degrabă stăruieste în
lucrarea izbăvirii de vrăjmasi prin rugăciune si răbdare unită cu multumire. De vă vor
alunga gândurile neputintei si ale suferintei din cetatea postirii, fugiti în alta, adică în
rugăciune si în multumire.
1. Prima pricină este ca acei "care sunt încercati si se luptă, să ajungă să discearnă
virtutea de rău". Acest război ne aduce experientă, ajungând să deosebim binele de
viclesug, virtutea de păcat.
CAPITOLUL III
Diavolul cercetează ce fel de ispită este mai eficace si se potriveste mai bine fiecăruia
si pe aceasta o pune în lucrare. Nesuportând înfrângerea, îsi măsoară si cântăreste bine
fiecare lovitură. Asadar, într-un fel se luptă cu începătorii si în alt fel cu cei crescuti
duhovniceste, într-alt fel cu cei nepăsători si în alt fel cu cei care cred în Dumnezeu.
Altfel ispiteste diavolul pe cel bolnav si neputincios si altfel pe cei sănătosi. Altfel se
poartă cu cei cinstiti si altfel cu cei vicleni. El stie că ceea ce vatămă pe unul, poate fi
de folos pentru altul. Sfântul Atanasie cel Mare spune că "diavolii, după cum ne vor
afla, tot astfel se vor face si ei fată de noi".
Avva Isaac scrie: "Este un obicei al diavolului ca să împartă cu măiestrie atacurile sale
împotriva celor cu care se luptă, după felul armelor sale si să-si schimbe ispitele după
scopul urmărit cu fiecare în parte". Sfântul Isaac Sirul spune că diavolii luptă diferit
pe cei nepăsători si lenesi, fată de cei râvnitori si întăriti duhovniceste. Astfel, pe cei
nepăsători îi luptă de la început cu tărie, ca să-i cuprindă frica si să li se pară de la
început calea aspră si greu de străbătut. Pe cei râvnitori nu-i atacă de la început, când
râvna lor pentru cele duhovnicesti este mare. Iar cu cei evlaviosi amână lupta până
când vor cădea în lenevire si atunci îi atacă, micsorându-le râvna. Trebuie să luăm
aminte, căci altfel vom cădea sub loviturile nemiloase ale diavolilor.
Diavolul niciodată nu începe lupta cu păcatele cele mari. El încearcă la început să-l
păcălească pe om, ca să comită o cât mai mică greseală. Iuda nu a devenit trădător
dintr-o dată, ci a început cu furtul unor mici sume de bani, iar apoi dorind mai mult si
fiind ajutat de diavol s-a făcut rob al iubirii de bani. Apoi acest păcat a condus la
trădarea Mântuitorului Iisus Hristos.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că diavolul de la păcatele cele mici ajunge la
păcatele cele mari. Diavolului îi este suficientă o mică slăbiciune a noastră, iar apoi,
dacă cedăm ispitelor, îsi face sălas în sufletele noastre. Sfântul Ioan Scărarul, care a
descoperit acest viclesug al diavolilor, ne învată: "Multe chipuri are sarpele (diavolul)
desfrânării. Pe cei care nu au cunoscut păcatul le spune să facă numai o încercare, ca
să vadă cum este acest păcat si apoi să se pocăiască. Unii se lasă convinsi să încerce
numai o dată si apoi să se oprească. Ei gândesc: Ce voi păti dacă voi păcătui o singură
dată? Nimic. Nu mă voi pierde numai cu atât. Si astfel fac primul pas. Din nefedcire,
răul nu se opreste numai aici. Primul pas este astfel făcut. Cetatea sufletului este
distrusă si puhoi de diavoli pot intra acum si-l vor lupta pe om cu păcatul desfrânării".
Diavolul studiază cu atentie toate slăbiciunile oamenilor si după aceasta îsi alege
ispitele. Slăbiciunile diferă de la un om la altul: unul este înclinat spre lăcomia
pântecelui, altul spre desfrânare, altul spre iubirea de arginti, altul spre mândrie, altul
spre lene, altul spre băutură, altul spre nepăsare, altul spre necredintă, altul spre
mânie.
Sfântul Simeon Noul Teolog spune că "Avem vrăjmasi fără de trup, al căror scop
principal este aflarea slăbiciuailor noastre, asupra cărora să arunce săgetile sale, ca să
ne doboare în păcate". Iar Sfântul Apostol Pavel ne spune: "Nu dati loc diavolului"
(Efeseni 4,27).
Neîngrijindu-ne de slăbiciunile noastre vom lăsa deschisă poarta inimii, iar diavolii
vor veni să ne ispitească.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că "la început diavolul arată indulgentă si încearcă să-
si împlinească scopurile sale păcătoase cu blândete si se arată cu dragoste fată de
crestini". Din acest motiv, diavolul ne prezintă întunericul drept lumină, nefericirea ca
fericire, păcatul ca fapta bună.
Asadar, desi diavolul este fiintă personală, el se ascunde cu grijă, pentru ca oamenii să
nu dea importantă si să fie linistiti.
In viata duhovnicească, cea mai înfricosătoare armă a diavolului este atacul prin
surprindere. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a învătat cum să biruim această
puternică ispită: "Rugati-vă neîncetat, ca să nu cădeti în ispită" (Matei 26,41). Prin
rugăciune si priveghere, darul Duhului Sfânt va pătrunde în sufletul nostru si ne va
sfinti si astfel va alunga pe diavoli.
Viata duhovnicească este o luptă permanentă pentru sfin tirea noastră si orice clipă
care trece fără luptă este un pas înapoi. Toate eforturile noastre pentru curătire si
sfintire se pot pierde într-o clipă prin căderea în păcate.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne învată: "Diavolul, când află un suflet molesit si care nu
se îngrijeste de rănile păcatelor sale, nu încetează să-l lupte cu această armă".
"Antidotul nepăsării este împlinirea cu râvnă a datoriilor duhovnicesti".
Sufletul care nu-si simte căderea sa duhovnicească, fie că nu este interesat de viata
cea vesnică, fie că din cauza ostenelilor nechibzuite este căzut în această cursă a
diavolului. Să ne ostenim duhovniceste, ca să păzim cetatea sufletului de atacurile
satanei, ca să nu găsească la noi posibilitatea de a ne ispiti.
3.9. Amânarea pocăintei
Rănile sunt mai usor de vindecat la început decât atunci când s-au cronicizat. Trebuie
să punem de îndată în practică hotărârea noastră de a ne pocăi. Să facem să rodească
prezentul. Să ne închidem urechile la povetele viclenilor diavoli, care ne soptesc că
avem timp. Nu! Nu! Nu mai avem timp. Acesta este adevărul, pe care diavolul caută
să-l schimbe, pentru a ne însela.
Din Vietile Sfintilor aflăm că diavolii se arată trupeste. De aceea Duhul Sfânt ne
avertizează că "Satana se preface în înger de lumină" . Sfântul Antonie cel Mare ne
spune: "Diavolul stăruia ticălosul noaptea, lua chipul unei femei si o imita în tot felul,
numai ca să mă însele. Uneori mi se arăta ca un om evlavios. Adeseori se prefac a
cânta psalmi. Se întâmplă uneori ca atunci când citim să rostească după noi ca un ecou
cele ce au fost citite. Diavolii pot imita orice. Sunt vicleni si gata să se prefacă si să se
schimbe în toate înfătisările. Ei râd nebuneste si suieră, căci toate le fac si le grăiesc si
le tulbură si în toate se prefac si pe toate le amestecă, pentru a amăgi pe cei simpli".
Vietile Sfintilor prezintă nenumărate exemple despre aparitiile sensibile ale duhurilor
rele, care uneori vorbesc, alteori imită diferite animale, iar alteori fac să se audă
tropăituri, suierături, blasfemii si vorbe murdare. Si toate acestea cu scopul de a
înspăimânta si înfricosa pe cel credincios. Stiind toate aceste lucruri, trebuie să fim
foarte atenti si să nu ne temem.
Sfântul Antonie cel Mare ne sfătuieste să nu dăm nici o importantă unor astfel de
mestesuguri diavolesti. Pentru că diavolii, dacă ar putea ceva asupra celor credinciosi,
nu ar mai veni cu astfel de mestesuguri, ci i-ar doborî direct. Duhurile rele se
mistuiesc dacă ne rugăm cu credintă si smerenie si chemăm numele Domnului,
însemnându-ne cu Sfânta Cruce.
Diavolul ne înseală prin ghicit, prejudecăti, vise si superstitii, care la prima vedere par
nevinovate. Dumnezeu, cu multa Sa Intelepciune, a ascuns omului viitorul său. Iar
acest lucru l-a făcut pentru a-l feri de o înfricosată sursă de neliniste si nefericire. In
plus, i-a hărăzit speranta si l-a încredintat de iubitoarea Sa purtare de grijă, cerându-i
să se lase în grija Sa, cu încrederea copilului fată de Părintele Său.
Sfântul Antonie cel Mare spune că, de exemplu, diavolii văd cum plouă torential în
Muntii Etiopiei si, în acelasi timp, se pot arăta în Egipt, unde prin ghicit si prin vise
prevestesc celor creduli umflarea apelor Nilului. Dacă un frate de al tău, aflat într-o
localitate îndepărtată, se va porni să vină la tine, diavolii care văd si aud acest lucru se
vor arăta în vis tie si îti vor spune aceasta. Iar când se va întâmpla de mai multe ori
aceste lucruri, te vei încrede în visele si descoperirile tale. Astfel, diavolii, folosind
una din însusirile lor, se prefac că ghicesc si că spun mai înainte ce se va întâmpla
după mai multe zile.
Sfântul Atanasie cel Mare spune că diavolii "se prefac că ghicesc", căci în esentă ei nu
ghicesc nimic, ci înseală pe oameni cu falsele lor previziuni. Pe termen lung, ei se
dovedesc mincinosi, căci mint si nu spun nimic adevărat si sigur.
Hrana diavolilor este minciuna. Si chiar atunci când spun adevărul, o fac de nevoie, ca
să poată apoi să însele si să ne robească si să ne prindă în cursele sale.
Sfântul Didim Alexandrinul spune că "de multe ori diavolul ne înseală, amestecând
adevărul cu minciuna". De aceea, noi nu trebuie să ascultăm si să credem ce spune
diavolul si nici cuvintele rostite de cei demonizati. Să luăm pildă pe Domnul Iisus
Hristos si pe Sfintii Apostoli, care n-au primit cele ce diavolul le-a ghicit, ca fiind
adevărate. Domnul însusi i-a respins pe diavoli, cu toate că mărturiseau despre El un
adevăr, anume că este Fiul lui Dumnezeu (Matei 4,1-11).
La fel a făcut si Sfântul Apostol Pavel, cu duhul pitonicesc al tinerei din Filipi, care
aducea mult câstig stăpânilor ei, ghicind. Ea spunea adevărul când striga despre
Sfântul Apostol Pavel si Sila: "Acesti oameni sunt slujitorii Dumnezeului celui
Preaînalt" (Fapte 16,17). Sfântul Apostol Pavel nu a primit aceste adevăruri, care
proveneau de la diavoli. Astfel ne-a învătat să nu credem în ghicit si prevestiri, care
sunt lucrări diavolesti. Si acest lucru, pentru ca nu cumva în adevărul spus de diavol
să fie amestecată si minciuna sa si ca să ne deprindă pe noi să nu dăm niciodată
crezare. Pentru că nu se cuvine ca noi, având dumnezeiestile Scripturi si libertate de la
Mântuitorul, să ne lăsăm înselati de diavoli. Trebuie să fim foarte atenti, pentru că
multi vrăjitori si ghicitori fac aceste lucrâri, folosind cuvinte de evlavie si de
rugăciune.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Si lucrul cel mai mare al înselăciunii este că, atunci
când suntem preveniti asupra acestor înselăciuni, încercăm s-o apărăm pe femeia
ghicitoare spunând despre ea că este crestină si că nu spune nimic altceva decât
numele lui Dumnezeu. De aceea trebuie s-o urâm si mai tare, pentru că foloseste
numele lui Dumnezeu spre ocară".
Nici în vise nu trebuie să credem, pentru că visele sunt înselătoare. De foarte putine
ori ne vorbeste Dumnezeu prin ele. Diavolii însă ne pot vorbi de multe ori prin ele,
urmărind să ne murdărească sufletul si trupul. De aceea, Sfântul Ioan Scărarul ne zice:
"Nimeni să nu se învovoiască a se gândi ziua la năluciri visate în timpul noptii, căci si
acesta este un scop al diavolilor, ca să ne murdarească în timpul stării de veghe cu
spurcăciunile visate în timpul noptii". Deci, regula de aur pentru interpretarea viselor
este de a nu crede în vise.
Dacă Dumnezeu vrea să ne descopere voia Sa cea Sfântă prin vise, are puterea să ne-o
descopere, trecând peste cenzura noastră (de a nu crede în vise). Sfântul Ioan Scârarul
ne învată: "Cel ce crede în vise este asemenea celui care aleargă după umbra sa si
încearcă s-o prindă". Când începem să credem în vise, dăm dracilor dreptul de a ne
ispiti si când suntem treji. Atentie, de asemenea, si la superstitii si la prejudecăti.
Acestea sunt armele în mâinile diavolilor, prin care oamenii devin jucăriile lor. Sunt
oameni care consideră cifra 13 fatidică sau se nelinistesc la strigătul cucuvelei sau la
urletul câinilor, sau dacă le-a tăiat calea o pisică s.a.m.d. Toti acestia, fară să vrea sau
fără să înteleagă, îsi leagă viata, fericirea sau belsugul de anumite persoane sau
întâmplări, care nu au nici o legătură cu desfăsurarea firească a vietii. De cele mai
multe ori, diavolii aranjează astfel lucrurile ca oamenii să creadă în superstitii. Este
vorba aici de oameni necredinciosi sau mai putin credinciosi.
De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: "Văzând un om oarecare, repede îl poti
condamna, la îndemnul nefast al superstitiei, dar nu vezi cursa diavolească ce ti-a fost
întinsă. De ce te faci vrăjmas fratelui tău, fără nici un motiv justificat? Si nu întelegi
cât de mare este batjocura, cât de mare este rusinea si, mai mult, cât de mare este
primejdia. De multe ori omul are un cosmar sau vede o pisică neagră sau alte lucruri
si crede că acestea ar prevesti ceva ău. Aceasta este o lucrare diavolească, pentru că
nu ceea ce crede omul face ziua rea, ci petrecerea în păcate. Prin urmare, când iesi din
casâ, să te păzesti de a păcătui. Dacă vom păcătui, va veni si căderea noastră. Astfel,
diavolul nu ne poate vătăma. Dacă vom păcătui, vom fi sub influenta diavolilor, care
ne vor conduce la tot lucrul rău".
Desi Sfânta Scriptură condamnă orice fel de prezicere (III Regi 22-29) si este
cunoscut că diavolul este tatăl minciunii (Ioan 8,44), se găsesc destui crestini care se
ocupă cu ghicitul, cred în vise si prejudecăti, lăsând prin aceasta ca diavolul să le
conducă viata lor.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne învată: "Noi însă nu trebuie să cădem vicleniei diavolilor,
ci să ne îndepărtăm de orice unealtă satanică a vrăjitoriei, ghicitului, prezicerii sau a
superstitiilor. Căci pentru noi este mai de pret să credem în Domnul si Mântuitorul
nostru Iisus Hristos si în învătătura Sa, iar ca armă să avem Crucea Sa. Fericit este
însă si sufletul care cheamă numele lui Iisus Hristos în orice necaz, boală sau
trebuintă, pentru că se va îndepărta de la el orice lucrare satanică".
Trebuie să fim cu luare aminte pentru a înfrunta greutătile vietii, căci diavolul
pândeste tot timpul, ca să exploateze momentele grele ale vietii prin care trecem.
Diavolii ne atacă mai ales când Dumnezeu îngăduie să fim ispititi, pentru cresterea
noastră duhovnicească. Prin gândurile insuflate ne împinge la vrăjmăsie cu Dumnezeu
si urmăreste să ne îndepărteze de El, ca după aceasta să devenim pradă usoară pentru
ei.
Sunt boli care apar datorită firii noastre slăbite fată de microbi. Alte boli sunt datorate
păcatelor noastre. Alteori, diavolul intră în trupurile oamenilor si le suge puterea, din
sănătoase făcându-le bolnave si chircite.
Cuviosul Nil Ascetul Spune: "Sunt asadar diavoli care intră în trupul omului si în
toate mădularele lui si îi sug puterea, lăsându-le aproape fără vlagă. Si aceasta se
întâmplă cu toate că în trup nu se află nici o boală". De aceea, în orice boală trebuie să
alergăm în primul rând la Sfintele Taine si la rugăciunile Bisericii. Si nu numai la
Sfântul Maslu, ci si la rugăciunile speciale pentru vrăji, deochi, farmece, cosmaruri,
insomnii, precum si orice rele care îi bântuie pe oameni.
Puterea lui Dumnezeu este infinit mai mare decât a diavolilor, iar omul care se roagă
lui Dumnezeu va putea să scape prin puterea dumnezeiască de orice rău cu care satana
încearcă să ne chinuie.
3.13. Furnico-leul
Furnico-leul este tactica de actiune a diavolului. La început diavolul este mic si
neobservat, ca o furnică, iar după o perioadă de timp devine mare si înfricosător ca
leul (1 Petru 5 8).
Furnico-leul este, de fapt, păcatul, asa cum ni-l prezintă diavolul. La început, înainte
de a păcătui, diavolul ni-l prezintă mic, cât o furnică, fără însemnătate si fără
consecinte. Se străduieste, ajutat de patimile noastre, să ne prezinte păcatul ca fiind
mic si fără nici o gravitate. Iar după ce am păcătuit, ni-l arată ca un leu, mare si
înfricosător. Si acest lucru îl face pentru a ne arunca în deznădejde si a ne convinge că
nu mai este sansă de pocăintă si, deci, de mântuire. Toti am avut de suferit de pe urma
acestei arme diavolesti.
De aceea este nevoie de mare atentie. In esentă nu există păcate mari sau mici, usoare
sau grele. Toate păcatele sunt păcate. Cine a gresit într-o singură poruncă
dumnezeiască, s-a făcut vinovat de toate poruncile dumnezeiesti (Iacob 2,20). Deci,
nu trebuie să considerăm unele păcate mici si altele mai grele. Această metodă de
deosebire a pâcatelor este de la diavol. Orice călcare a poruncilor este de la diavol.
Orice călcare a poruncilor dumnezeiesti este păcat. Bine este să nu păcătuim, pentru
că orice păcat este urâciune înaintea lui Dumnezeu si mânie pe Dumnezeu. Iar dacă
am păcătuit, să ne ridicăm imediat, să ne rugăm, căci mila lui Dumnezeu este
nemăsurată.
Sfântul Atanasie cel Mare spune: "Diavolul, care în urâciunea răutătilor lui, a născocit
ereziile, se foloseste de cuvintele
Sfintelor Scripturi ca de un acoperământ, pentru amăgirea celor naivi, semănând îti
ele otrava sa sufletească". Ca urmare, credintele eretice si gresite, care se împotrivesc
învătăturii Bisericii Ortodoxe sunt piedici înfricosătoare pentru mântuirea sufletelor
noastre si arme putemice ale diavolilor. Prin necredintă, diavolul
întinde curse mai ales celor învătati, care se încred în ei însisi. Diavolul se prezintă în
fata lor cu stiinta si filozofia si le aduce necredinta.
Oare nu-i vedem pe astfel de oameni lângă noi? "Cine a văzut ceea ce spun Sfintele
Scripturi?" întreabă cei necredinciosi. Iată gânduri si întrebări insuflate de diavoli
oamenilor care au deja o înclinare spre necredintă.
Sfântul Apostol Pavel scrie: "Dunmezeul acestui veac (diavolul) a orbit mintea
necredinciosilor, ca să nu le lumineze lumina Sfintei Evanghelii slava lui Hristos".
Diavolul este împăratul acestei lumi a păcatelor. El are în această lume slujbasii săi
(Ioan 12,31). Vrăjmasul mântuirii noastre se luptă pentru pierderea sufletelor omenesti
si a avut întotdeauna ucenici, cu voia sau fără voia lor. Astfel de oameni, gata oricând
să facă voia diavolului, sunt nenumărati, atât tineri, cât si vârstnici, bărbati si femei.
Iată numai câteva exemple: sotul tiran, aspru, betiv si desfrânat, care alungă pacea si
dragostea din familia sa; o femeie ispititoare, care umblă sumar îmbrăcată pe stradă,
smintind pe oameni cu păcatul desfrânării; un om de stiintă sau de cultură,
necredincios sau eretic, care prin scrierile sale, prin cuvintele sale varsă otrava
necredintei si a ereziilor în sufletele cititorilor; omul bogat, care cu ajutorul banilor
corupe constiintele; tatăl si mama, care prin educatia atee, eretică si imorală pe care o
dau copiilor îi conduc pe acestia în mrejele păcatelor si spre pierderea sufletelor...
Să luăm aminte la noi însine, ca nu cumva să ajungem vreodată unelte ale diavolilor,
cu voia sau fără voia noastră si să contribuim astfel la pierderea sufletelor semenilor
nostri. Căci va veni într-o zi clipa în care vom da seama de sufletele care s-au pierdut
în iad din pricina noastră. Dumnezeu ne va spune atunci:
"Sângele lor din mâna ta se va cere" (lezec. 3,20).
Tot Mântuitorul nostru ne-a învătat: "Feriti-vă de proorocii mincinosi, care vin la voi
în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori" (Matei 7,15). Iar Sfintii Apostoli ne-
au învătat: "Nu dati crezare oricârui duh. Ci cercetati duhurile dacă sunt de la
Dumnezeu, fiindcă multi prooroci mincinosi au iesit în lume" (1
Ioan4,l).
Ca să păcătuiesti este cel mai usor. Rar si greu lucru este a te pocăi si a te mântui.
Multe pricini contribuie la aceasta: nepăsarea, rusinea, lipsa de interes. Si astfel omul
rămâne căzut în păcate, departe de mântuirea sa.
Pocăinta noastră se sprijină pe nădejdea ca Dumnezeu, prin marea Sa milostivire, îsi
va deschide cu dragoste bratele sale, primind pe fiul cel pierdut, care se întoarce din
tara păcatului, în casa Tatălui Său. Lipsit de această nădejde, omul păcătos se simte
parăsit de Dumnezeu si neputincios, renuntând la lupta de a se elibera de păcatele
sale, care îl apasă. lar greutatea păcatelor sale creste în fiecare zi si starea sa
sufletească se înrăutăteste. Odată cu pierderea nădejdii sale în Dumnezeu, omul îsi
pierde si mântuirea, pentru că rămâne încătusat păcatului, rob al satanei, care îl
conduce la tot lucrul rău si aceasta împotriva
bunăvointei lui Dumnezeu, care vrea ca toti oamenii să se mântuiască si la cunostinta
adevămlui să vină (1 Tim. 2,4).
Atitudinea noastră trebuie să fie alta. Ai păcătuit? Trebuie să-ti pară rău de păcatele
săvârsite si să te ridici si să te întorci la Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că
"diavolul are cea mai mare bucurie când omul cade în deznădejde, mai multă decât
atunci când păcătuieste".
Sfânta Scriptură si Sfintii Părinti ne arată cât de bun si iubitor de oameni este
Dumnezeu, ca să ne dea nădejde si curaj, să ne ridicăm din robia păcatelor. De fiecare
dată când sovăim să ne pocăim si rămânem în deznădejde, bucurăm pe diavoli si ne
facem robii lor. Trebuie să scăpăm de această cursă a diavolilor (II Tim. 2,26). Să nu
ne lăsăm stăpâniti de deznădejde, căci deznădejdea se naste din multimea păcatelor,
din îngreunarea constiintei si din nesuferita mâhnire sau din mândrie si din îngâmfare,
după cum ne spune Sfântul Ioan Scărarul.
Această stare de deznădejde nu este plăcută lui Dumnezeu, iar Sfânta Scriptură si
Sfintii Părinti ne-o prezintă ca pe o stare sufletească periculoasă. Numai diavolul se
bucură de deznădejdea omului. Orice gând de deznădejde este de la cel viclean.
Oamenii izolati, care se sprijină pe ei însisi, care nu se sfătuiesc cu alti oameni, sunt
cel mai usor de atacat si de doborât de diavoli. Întărirea reciprocă a doi sau mai multi
frati este o armă înfricosată împotriva diavolilor. Oamenii uniti duhovniceste, care se
ajută si se întăresc reciproc, cad foarte greu în cursele diavolilor. Vrajmasul mântuirii
noastre stie că "unde sunt doi sau trei adunati întru numele Domnului, acolo se află si
Hristos în mijlocul lor" (Matei 18,20) si de aceea îi urmăreste pe cei izolati, pentru a-i
ataca. Deci, trebuie să păstrăm în permanentă legătura duhovnicească cu Hristos, cu
Biserica si cu semenii nostri.
Crestinii, care sunt uniti duhovniceste cu Hristos si cu semenii lor când se roagă
împreună, se ajută unii pe altii si muncesc împreună, iar harul lui Dumnezeu îi păzeste
de săgetile diavolilor. Cele mai multe cazuri de sinucidere sunt semnalate la oamenii
care se despart de Biserică si trăiesc izolati. Datoria noastră este foarte clară: Nu vom
îngădui diavolului să ne piardă cu înselăciunea sa.
Dacă vede diavolul că armele sale pline de răutate si de păcate nu au reusit, atunci ne
atacă cu mândria. Omul care cedează acestui mare păcat este stâmit de orgoliu si,
astfel, din cel mai înalt om duhovnicesc va ajunge cel mai păcătos. Dacă, de exemplu,
ne luptăm cu diavolii si nu cedăm ispitelor lor, ei îsi schimbă metodele si ne atacă cu
cele de-a dreapta, cu mândria. Astfel, îti va sopti la ureche: "Bravo! Esti un luptător
virtuos. Meriti laude!" Este însă glasul diavolilor, care sunt învătătorii îngâmfării.
Pentru toate lucrurile este un timp, iar drumul virtutilor are si el anumite legi.
Diavolul ne îndeamnă să le călcăm, să urmăm, adică, cele mai presus de puterile
noastre. Iar rezultatele? Nereusind, ne îmbolnăvim, deznădăjduim, scade râvna spre
virtute si în cel mai rău caz ne putem îmbolnăvi psihic.
Alt mod în care se manifestă ispita diavolului de-a dreapta este lepădarea dojanei.
Vrajmasul nostru ne laudă pentru izbânzile noastre; ne înaltă pe culmile mândriei si ne
arată pe ceilalti oameni neînsemnati, păcătosi si prosti. Fariseul din noi va cugeta: "eu
nu sunt ca ceilalti oameni, răpitori, nedrepti, adulteri..." (Lc. 18,11). Si astfel se
întâmplă ceea ce spune Sfântul Ioan Scărarul: "Dracii ne silesc fie să păcătuim, fie,
dacă nu păcătuim, să judecăm pe cei ce păcătuiesc, pentm ca prin lucrul cel de-al
doilea să pătăm pe cel dintâi".
Prin judecarea aproapelui nostru ne îndepărtăm de Dumnezeu si pierdem astfel plata
pentru virtutile pe care le
avem. Aceste viclenii ale diavolilor sunt arme redutabile împotriva crestinilor si a
celor ce sporesc duhovniceste. Pe acestia, diavolul îi prinde în mrejele sale, fie prin
mândrie, fie prin judecarea aproapelui. Cu adevărat, vrăjmas înfricosător este
diavolul.
a) Primul atac al diavolilor este asupra credintei. Satana seamănă gânduri de îndoială
si de necredintă în mintea omului.
Crestinul trebuie să se însemne cu Sfânta Cruce, să se roage lui Dumnezeu cu
smerenie si să-i răspundă: "Mergi înapoia mea
Satană, tată al minciunii, pentru că eu cred ce spune Dumnezeu, iar nu ce spui tu si cei
asemeni tie";
c) Al treilea atac al diavolilor în preajma mortii omului este cu slava desartă. Prin
aceasta ne îndeamnă să avem încredere în faptele noastre. Noi să ne aducem aminte că
toate faptele bune le-am făcut numai cu ajutoml lui Dumnezeu;
Dumnezeu, care se află în noi de la Sfântul Botez, este mai putemic decât diavolul.
Când Domnul nostru Iisus Hristos a coborât la iad, El a desfiintat împărâtia iadului si
a eliberat pe cei detinuti acolo de diavoli. Sfântul Antonie cel Mare ne spune: "Se
cuvine să nu ne temem de atacurile lui si de săgetile lui arzătoare si de vicleniile lui
lucrate de mestesugita lui minte. Toate acestea nu sunt nimic înaintea puterii lui
Dumnezeu, Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care numai rostind numele Lui cu
credintă si cu evlavie, pune pe fugă toată ostirea diavolilor". Aceasta întrucât
Dumnezeu ne-a încredintat că "mai mare este Cel ce este în voi, decât cel din lume"
(1 Ioan 4,4). Alături de Dumnezeu cel Atotputemic ne facem si noi putemici. Si astfel
si noi smeritii si neputinciosii avem curajul să ne aruncăm în luptă si sa ne împotrivim
vrăjmasilor diavoli.
La Sfântul Botez am fost întrebati: "Te lepezi de satana si de toate lucrurile lui si de
toti îngerii lui? De toată slujirea lui?"
Iar noi am răspuns: "Mă lepăd!" Iar apoi: "Te unesti cu Hristos?" Si noi am răspuns:
"Mă unesc!" Cu cât vom fi mai sfinti, mai apropiati de Dumnezeu, mai uniti mistic cu
Hristos, cu atât diavolii vor fi mai departe de noi, iar atacurile lor vor fi mai
neputincioase. Iar cu cât vom fi mai uniti cu lumea si cu păcatele, cu atât diavolii vor
fi mai apropiati de noi si noi vom fi slujitorii lor. Sfântul Apostol Ioan ne spune: "Cel
ce s-a născut din Dunmezeu se păzeste pe sine si cel viclean nu se atinge de El" (1 In.
5,18).
Dintre aceste puteri îngeresti, înainte stătătorul cetei terestre, căruia Dumnezeu i-a
incredintat păzirea pământului, nu a fost rău prin natură, ci a fost bun, a fost făcut
pentru bine si nu avea în el de la Creator nici cea mai mică urmă de răutate; cu toate
acestea n-a suferit luminarea si cinstea, pe care Creatorul i-a dăruit-o, ci, prin vointa
lui liberă, s-a îndreptat de la starea sa naturală la o stare contra naturii sale si s-a
ridicat împotriva lui Dumnezeu Care l-a făcut, voind să se împotrivească Lui. El este
cel dintâi care s-a depărtat de bine si a căzut în rău. Rău nu este nimic altceva decât
lipsa binelui, după cum si intunericul este lipsa luminii.
Binele este lumina spirituală; în chip asemănător si răul este întuneric spiritual.
Lumina deci, fiind creată de Creator, a fost bună căci ''Dumnezeu a văzut toate câte a
făcut si iată erau bune foarte'', dar a ajuns întuneric prin vointa sa liberă. Multime
nenumărată de îngeri asezati sub el s-au dezlipit, i-au urmat lui si au căzut împreună
cu el. Asadar, cu toate că erau de aceiasi natură cu îngerii, totusi au devenit răi,
înclinându-si de bună voie vointa lor de la bine spre rău.
Demonii nu au stăpânire sau putere împotriva cuiva, decât numai dacă li se îngăduie
de Dumnezeu în sopul mântuirii, cum este cazul lui Iov si după cum este scris în
Evanghelii despre porci. Dar odată ce Dumnezeu le ingăduie, au putere, se schimbă si
iau forma pe care o vor după fantezia lor (2 Cor. 11,14).
Nici ingerii lui Dumnezeu. nici demonii nu cunosc cele viitoare si cu toate acestea
proorocesc. Ingerii proorocesc pentu că Dumnezeu le descoperă si le porunceste să
proorocească, împlinindu-se toate câte spun. Insă si demonii proorocesc: uneori
pentru că văd ce se întâmplă departe, alteori prin conjunctură. Pentru aceea de multe
ori mint si nu trebuiesc crezuti, chiar dacă uneori spun adevărul in chipul în care am
arătat. Ei cunosc si Scripturile.
Toată răutatea si patimile necurate au fost născocite de ei. Li s-a îngăduit să ispitească
pe om, dar nu au puterea să forteze pe cineva. Căci noi avem facultatea de a primi
ispita sau de a nu o primi. Pentru acest motiv Dumnezeu a pregătit diavolului si
demonilor lui si oamenilor care îl urmează, focul nestins si pedeapsa vesnică: ''Duceti-
vă de la Mine blestematilor, în focul cel vesnic, care este gătit diavolului si îngerilor
lui'' (Matei 25,41).
Iată ce spune si Sfântul Grigorie Palama despre mestesugul diavolului: ''Nu numai
răutătile sunt în apropierea virtutilor, ci si cuvintele nelegiuite stau atât de mult în
vecinătatea celor evlavioase, încât prmtr-un mic adaos sau omisiune se pot schimba
usor întreolaltă si întelesul unui cuvânt poate deveni tocmai contrariul. De aici vine
faptul că aproape orice părere rătăcită se înfătisează cu masca adevărului pentru cei ce
nu sunt în stare să vadă mica omisiune sau micul adaos. E si acesta un mestesug
grozav al diavolului viclean, atât de dibaci de a duce în rătăcire. Căci nefimd departe
minciuna de adevăr, diavolul si-a întocmit din aceasta o dublă putintă de rătăcire:
scăpându-le adică celor multi deosebirea, din cauză că e asa de mică, omul va fi usor
ispitit, sau să tină minciuna de adevăr, sau adevărul de minciună, ca fiind atât de
aproape de minciună. In amândouâ cazurile va cădea sigur din adevăr'' (Răspunsul al
treilea contra lui Varlaam).
Dar trebuie să se stie că ceea ce este moartea pentru oameni, aceea este căderea pentru
îngeri. După cădere ei nu mai au posibilitatea pocăintei, după cum nu o au nici
oamenii după moarte.
Insusi Dumnezeul nostru, proslăvit în Treime si unime ''a făcut cerul si pământul si
toate cele câte sunt în ele'', aducând pe toate de la neexistentă la existentă. Pe unele,
cum este cerul, pământul, aerul, focul si apa, nu le-a făcut dintr-o materie
preexistentă; pe altele, cum sunt vietuitoarele, plantele, semintele, le-a făcut din cele
care au fost create de El. Acestea s-au făcut la porunca Creatomlui, din pământ, apă,
aer si foc.
Dumnezeu l-a făcut pe om prin fire fără de păcat iar prin vointă, liber. Spun, fără de
păcat, nu pentru că ar fi incapabil de a păcătui, ci pentru că nu are în firea sa fa
cultatea de a păcătui, ci mai mult în libertatea vointei. Avea adică puterea să rămână si
să progreseze în bine ajutat fiind de darul Dumnezeiesc, după cum avea si puterea să
se întoarcă de la bine si să ajungă la rău lu cru pe care Dumnezeu îl ingăduia, pentru
motivul că omul era înzestrat cu liberul arbitru. Nu este virtute ceea ce se face prin
fortă (Sfântul Ioan Damaschin - Dogmatica).
Libertatea face din om înger sau demon, stăpân sau rob, geniu sau dobitoc. Răul prin
urmare este din lume din abuzul de libertate, nu de la Dumnezeu, El respecta
libertatea fiilor Săi si prin aceasta înseamnă că le asează pe umeri răspunderea tuturor
faptelor lor, ca apoi să le poată răsplăti (judeca). Fără libertate nu există răspundere
(judecată), fără răspundere nu poate fi nici răsplată: recompensă sau pedeapsă (Ilarion
V. Felea - Religia iubirii).
Pentru ce a voit Dumnezeu să zidească pe om din pământ? Pentru două pricini: prima,
spre ocara si rusinarea diavolului, văzând el atât de proastă si neputincioasă zidire
urcându-se în cereasca slava din care el a căzut, să se rupă de zavistie; iar a doua, ca
omul stiindu-si prostimea sa, să nu se înalte intru mândrie (Stantul Dimitrie al
RostovuluiHronograf).
Despre înviere
Sunt în zilele noastre oameni care grăiesc cele ''răzvrătite'' spunând că nu este învierea
mortilor. Uneori mărturisesc un Dumnezeu făcător a toate, însă zic că nu pedepseste
pe cei răi, fiind iubitor de oameni, nici celor buni nu le face bine, nici nu poartă grijă
de zidirile făcute. De unde, acest dumnezeu care este închipuit de imaginatia lor, ori
nu poate să poarte de grijă si prin urmare este neputincios; ori nu voieste, si după
urmare este sau zavistuitor sau vrăjmăsuitor, ori mândru si neprimitor, ori trândav si
lenes..
Si dacă îi vei întreba de ce atâta râvnă pentru pierderea credintei crestine, răspund că
vor să lumineze oamenii. Si ce luminare au ei din necredinta lor o dovedeste viata si
petrecerea lor. Ei ca niste mincinosi si vicleni fătarnici, făgăduiesc slobozenie
înselând pe multi.
Marturiseste ce fel este luminarea lor, starea cea nenorocită a tării lor (tara de unde au
venit aceste practici yoghineIndia). Mărturisesc relele pe care le pătimesc multi din
cei care ascultă învătătura lor.
Insă de le vom aduce mărturii din Sfânta Scriptură despre învierea mortilor, nu vor
crede, de vreme ce nu cred nici în celelalte învătături ale lui Iisus Hristos; încâ nici
mărturiile istoriei nu îi pleacă spre adevăr.
Dar pentru ce, o necredinciosilor; oameni fiind voi, cinstiti cu putere cuvântătoare, ''vă
alăturati cu dobitoa cele cele fără de minte si vă asemănati lor?'' (Psalmul 48, 12).
Dobitoacele, fiindcă nu au minte, se miscă si se trag si, ca să zic asa, se târăsc de
simtirile lor; iar voi, având minte, cugetând, judecând si deslusind, pentru ce folositi
doar simtirea si ei îi dati toată judecata voastră si hotărârea? Simtirea arată mintii pe
cele simtite, iar min tea le judecă si le desluseste. Oare nu cunoasteti amăgirile
simturilor? Credeti voi că atâta este mărimea soarelui cât se vede, sau nu? Voi sunteti
încredintati că de zece mii de ori este mai mare. Dar de unde aceasta? Din socoteala,
mintii. Vedeti că vă plecati cuvântului mintii mai mult decât arătării simtirilor? Si
pentru ce, la dovezile geometriei si aritmeticii nimeni nu se îndoieste? Pentru că se
îndepărtează de la ele arătarea vederii celei amăgitoare si slujeste numai cuvântul cel
ce pleacă mintea.
Dar dovada din Sfânta Scriptură a Sfântului Apostol Pavel (1 Corinteni cap. 15) că
Hristos a înviat, ziceti: ''nici cuvânt care să plece mintea nu are, nici Hristos a înviat
din morti!'' Vai! La aceasta prea arătat vă amăgiti. sau nedeslusind puterea cuvântului,
pentru împătimirea mintii voastre ori din neînvătătură necunoscând care sunt
cuvintele cele doveditoare ale învierii lui Hristos. Cea dintâi este din patimă născută
sau din mândrie, ori din alte multe patimi. Drept aceea, dacă nu veti scutura din
mintea voastră necurătia acestor patimi, niciodată nu veti putea să cunoasteti adevărul.
Iar cea de a doua este patimă usor de vindecat, căci după ce veti învâta cuvintele va
fugi de la voi întunericul neînvătăturii si va veni lumina adevărului.
De veti cerca cărtile Sfintilor Prooroci veti afla cuvintele care pleacă mintea nu numai
că Hristos a înviat din morti, ci si că adevărate sunt toate câte învată pentru El
Evangheliile.
Dar poate ziceti că ei nu au scris după dumnezeiasca descoperire, ci s-a alcătuit după
aflarea omenească. Dar cum s-au împlinit toate câte au spus ei? (vezi Daniil 9, 24;
Isaia 7, 14; 9, 6-7; 61, 1; Ieremia 31). Citeste'si Cartea Psalmilor lui David, mult mai
veche decât a proorocilor si vei găsi proorociile patimilor, ale îngropării, a învierii si a
înăltării la cer a lui Iisus Hristos (Ps. 68; 21; 87; 15;46).
Aceste proorocii s-au împlinit întocmai si sunt arătate de cei patru evanghelisti, Matei,
Marcu, Luca si Ioan.
Dar aduc mărturie despre învierea lui Iisus Hristos si cei ce au mărturisit după înviere.
Mai întâi întrebati-vâ dacă pentru o minciună ati răbda pătimire si muncă si la urmă
moartea? întreabă apoi si pe altii, câti voiesti, de suferă toate acestea pentru o
minciună cunoscută si desartă. Ce răspundeti? Vezi că abia suferă omul moartea
pentru un lucru drept, de folos si adevărat. Si câti crestini si-au dat viata pentru
mărturia învierii lui Hristos? Citeste ''Vietile Sfintilor'' si vei găsi milioane si milioane
de crestini care au mărturisit cu pretul vietii lor învierea lui Hristos. Si cum au putut
întoarce lumea de la închinarea păgână a zeilor către Hristos niste oameni simpli, cum
au fost Sfintii Apostoli, printr-o învătătură ca aceasta? Cu care putere? Cu care chip?
Cu care stăpânire?
De ce nu dati crezare nici lui Sundar Singh a cărui proorocii le folositi, dar nu credeti
în Cel care a crezut Sundar Singh, în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, si în învătătura
Sa?
Dacă necredinciosii depărtează de la ei patimile care întunecă mintea si dau loc puterii
cuvântului, Dumnezeu nu-i va părăsi, ci îi va trage cu puterea dunmezeiescului Său
dar si-i va întări pe piatra adevăratei credinte. (După Sfântul Ioan Gură de Aur-
Tâlcuire la apostolii de peste an).
Despre Judecată
''Multi dintre oameni zic că după moarte nu este judecată, nici plată, nici muncă, nici
pedeapsă vesnică, ci zic: ''Dumnezeu este iubitor de oameni si nu va munci pe cei râi
si păcătosi''. Desi Dumnezeu este iubitor de oameni, însă este si judecător drept. Si de
nu se vor munci oamenii răi, nici oamenii cei buni, nici sfintii nu se vor încununa.
Dar atunci unde este iubirea de oameni si judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu? De
vreme ce judecătorii si legiuitorii lumesti pe oamenii cei buni îi iubesc si cinstesc, iar
pe cei răi îi muncesc si-i omoară, Dumnezeu cum poate să nu facă si El unele ca
acestea, pentu dreptate? Dar când vor lăsa oamenii cei răi păcatele? Pentu că desi îi
asteaptă muncă vesnică si tot nu se lasă de păcat si de strâmbătate. Si dacă vor alunga
si această frică de la ei, si nu numai să primească muncă, ci să dobândească si
împărătia cerului, oare când vor părasi răutătile care le fac?
Spuneti voi, cei ce nu credeti să fie muncă, cine a făcut potopul ce a fost în zilele lui
Noe si s-a înnecat toată lumea de mânia lui Dumnezeu? Cine a trimis fulgere si foc
asupra Sodomei si Gomorei de au ars sapte cetăti împreună cu toti ucigasii si
sodomitii? Cine a înnecat pe Faraon cu toată oastea lui în Marea Rosie? Cine a pierdut
pe cei sase sute de mii de jidovi în pustiu? Nu vedem noi pnmejdiile prin care trecem
în fiecare zi? Ce cuvânt ai tu să răspunzi pentu toate acestea? Dacă nu credeti
cuvintele sfintei Scripturi, cel putin să credeti din lucuri înfricosata muncă si urgia lui
Dumnezeu pentru cei păcătosi. Deci, să nu ne arătăm necredinciosi zicând că nu este
muncă, pentru ca să nu cădem într-însa, pentru că moartea si aducerea aminte de
muncă este ca o iarbă amară care curăteste tot felul de răutate si viclesug când se dă
adeseori sufletului nostru.
Si în ziua dreptei judecăti unde vor fi cei ce zic că iu bitor de oameni este Dumnezeu
si nu pedepseste pe cei ce păcătuiesc? Cât se vor tângui atunci cei ce zic aces tea! Cât
vor suspina si nimeni nu-i va auzi! Atunci vor vorbi unii către altii, zicând: 0, cum am
gresit si ne-am pierdut noi! Ne învătau unii si altii si nu ascultam nici luam aminte. Ne
învăta si noi ne băteam joc. Ne mărturiseau nouă si nu credeam. Auzeam Scripturile si
tot ne rătăceam. Dreaptă este judecata lui Dumnezeu, cu adevărat prea drept; pentru
cele ce am făcut ne luăm plata. Vai, că pentru trecătoarea si necurata dulceată ne
muncim în veci. Pentru o slavă mică si de nimic, am căzut din slava cea adevărată.
Pentru putină desfătare ne-am lipsit de desfătarea Raiului. Acum, cei ce au crezut se
află în desfătare.
Drept aceea, ca să nu zicem si noi aceste cuvinte, împreună cu cei fără de minte,
veniti să ne apucăm mai înainte de a veni furul sufletelor noastre, până avem vreme,
să suspinăm, sâ plângem, să facem milostenii, să ne mărturisim păcatele, să ridicăm
mâinile către Cel ce poate să ne mântuiască si să zicem: Mântuieste-ne pe noi
Doamne că pierim''. (Sfântul Ioan Gură de Aur-Mărgăritare).
Împotriva Reîncarnării
Cea mai mare nebunie, păgânătate sî rătăcire de la adevăr este de a crede cineva că
după moarte sufletul omului intră în alte trupuri de oameni, dobitoace, etc. In toată
învătătura Dumnezeiestilor Scripturi si a Evangheliei lui Iisus Hristos, în invătăturile
Sfintilor Apostoli, ale Sfintilor Părinti, nu găsim vreo mărturie despre această rătăcire
si păgânătate. Mântuitorul nostm Iisus Hristos ne arată unde merg sufletele oamenilor
după moarte, zicând: ''Si a murit săracul si a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A
murit si bogatul si s-a înmormantat'' apoi arătând unde s-a dus, zice: ''Si în iad
ridicându-si ochii săi, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam si pe Lazăr în
sânul lui''(Luca).
Si în alt loc din Sfânta Scriptură se arată unde merg sufletele oamenilor după moarte:
atunci când tâlharul cel de-a dreapta Mântuitorului, fiind si el răstignit, îi zicea lui
Iisus: ''Pomeneste-mă Doamne, când vei veni întru împărătia Ta'', aude glasul
Mântuitorului: ''Adevărat grăiesc tie, astăzi vei fi cu mine în rai'' (Luca 23, 42-43).
Iată deci unde merg sufletele oamenilor drepti si păcătosi după moarte: în rai, în sânul
lui Avraam, acolo unde a mers Lazăr si tâlharul care s-a pocăit de păcatele sale, sau în
iad, unde a mers bogatul cel nemilostiv.
De unde a iesit această idee de a se crede că sufletele oamenilor după moarte se duc în
alte trupuri? De unde a iesit această rătăcire că omul moare de multe ori? Oare cei ce
gândesc această nebunie nu-l aud pe marele Apostol Pavel care zice că o dată este dat
oamenilor să moară, iar după aceea să fie judecata? (Evrei 9, 27). Oare nu aud acesti
rătăciti de la adevăr ce zice Sfânta Scriptură: ''...fiindcă omul merge la locasul său de
veci... si ca pul berea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcâ la
Dumnezeu, Care l-a dat?'' (Eclesiastul 12 5 si 7).
0 dată moare omul cu trupul său si o dată va fi învie rea mortilor. Auzi ce zice
Domnul: ''Nu vă mirati de aceasta, că vine ceasul în care toti cei din mormânturi vor
auzi glasul Lui. Si vor iesi cei ce au făcut cele bune întru învierea vietii, iar cei ce au
facut cele rele întru învierea osândirii'' (Ioan 5, 28-29).
Din toate acestea se vede destul de clar că în ziua judecătii de apoi toate trupurile vor
învia, unindu-se cu sufletele lor, pentru a primi răsplata după credinta si faptele pe
care le-au avut în timpul existentei lor pământesti. Si dacă în această existentă
pământească ar trece prin mai multe trupuri, începând cu această zi a învierii, în care
trup va rămâne sufletul? Oare va putea sufletul să fie în acelasi timp în mai multe
trupuri? Oare va putea sufletul să fie în acelasi timp si în rai si în iad? Dar ce se va
întâmpla cu trupurile rămase fară suflet, pentru că după învătătura voastră se intelege
a fi mai multe trupuri decât suflete?! Oare Dumnezeu creând pe om după chipul si
asemănarea Sa l-a creat ca să-l nimiceascâ, să-l distrugă, să-l piarda pe undeva prin
univers, ori să-i dăruiască viata vesnică, să-l mantuiască? Noi credem că l-a creat ca
să se bucure si el, omul, de bunătatea si dragostea dumnezeiască, numai ca omul să
dorească acest lucru si cât stă în puterea sa să se si nevoiască, căci Dumnezeu nu duce
cu forta pe om în rai.
''Dar va zice cineva: cum înviază mortii si cu ce trup au să vină? Nebun ce esti! Tu, ce
semeni, nu va da viată daca nu va muri. Si ceea ce semeni nu este trupul ce va să fie,
ci grăunte gol, poate de grâu, sau de altceva din celelalte; iar Dumnezeu îi dă un trup
precum a voit si fiecărei seminte un trup al său''. Nu pentru noi a venit Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, pe pământ si a pătimit si a înviat? ''Si dacă Hristos n-a înviat zadamică
este atunci propovăduirea noastră, zadamică si credinta voastră'' (1 Corinteni 15, 35-
38; 15, 14).
Iată ce zice si proorocul Iezechiel despre învierea mortilor: ''Fost-a mâna Domnului
peste mine si m-a dus Domnul cu Duhul si m-a asezat în mijlocul unui câmp plin de
oase omenesti, si m-a purtat împrejurul lor; dar iată, oasele acestea erau foarte multe
pe fata pământului si uscate de tot. Si mi-a zis Domnul: Fiul omului, vor învia oasele
acestea? Iar eu am zis: Dumnezeule, numai Tu stii acestea... Asa grăieste Domnul
Dumnezeu oaselor acestora: Iată Eu voi face să intre în voi duh si voi veti învia. Voi
pune pe voi vine si carne va creste pe voi; vă voi acoperi cu piele, voi face să intre în
voi duh si veti învia si veti sti că Eu sunt Domnul... Deci am proorocit eu, cum mi se
poruncise, si a intrat în ei duhul si au înviat si multime multă foarte de oameni s-au
ridicat pe picioarele lor'' (Cap. 37). Dreptul Iov zice: ''Dar eu stiu că Răscumpărătorul
meu este viu si că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele a
mea care se destramă'' (Cap. 19, 25); si iarăsi proorocul Isaia: ''Mortii Tăi vor trăi si
trupurile lor vor învia'' (26, 19).
Cu toate acestea, cei rătăciti de la adevăr, fortând întelesul unor texte biblice, sustin că
si Ilie s-a întrupat în persoana Sfântului Ioan Botezătorul: ''Si dacă voiti să întelegeti,
el este Ilie, cel ce va să vină'' (Matei 11, 14). Da, este adevărat că despre Sfântul Ioan
Botezătorul s-a scris că ''va merge inaintea Domnului cu duhul si cu puterea lui Ilie''
(Luca 1, 17) dar nu că se va incarna în el Ilie Proorocul, ci că Ioan Botezătorul a venit
cu râvna si credinta proorocului Ilie, fiindcă Ilie va veni înainte de venirea a doua a
Domnului: ''Ilie într-adevăr va veni si va aseza toate la loc'' (Matei 17.11). Va veni
marele prooroc Ilie mai înainte de sfârsitul lumii, în timpul lui Antihrist, dar nu cu alt
trup, ci cu trupul lui cu care a fost înăltat la cer în car si cu cai de foc asa cum l-a
văzut Elisei (4 Imp. 2, 11-12). Asadar si Sfantul Ioan Botezătorul a venit cu credinta si
cu'râvna lui Ilie, dar nu cu alt suflet si trup, ci cu al sau, cu care s-a născut din Sfânta
Elisabeta.
Incă mai aduc si acest citat din Evanghelia lui Ioan: ''Invătătorule, cine a păcătuit,
acesta sau părintii lui, de s-a născut orb?'', ceea ce ar fi însemnat. In primul caz, că a
avut si o altă viată sau vieti.
Deci, admitând că acest om a avut si altă viată, apar două nedumeriri; prima: Dacă s-a
reîncarnat înseanmă că a avut păcate în altă viată, ceea ce Mântuitorul nu a admis. A
doua: Dacă nu a avut păcate în altă viată, nu mai era nevoie de reîncarnare, el trebuind
să fie pe undeva prin Nirvana!
Intr-adevar, ideile despre reîncarnare existau si în timpul Mantuitorului, dar nicăieri în
Sfânta Scriptură nu întâlnim o aprobare a lor, ci doar adeverirea învierii si a judecătii
(Apoc. 20, 11-15; 22, 12; Matei 25, 3-46; 1 Cor. 15, 12-22; 2 Petru 3, 7 s.a.).
Pe lângă toate acestea mai sustin că Biserica a scos din Sfănta Scriptură citatele care
vorbesc despre reîncarnare si chiar Evanghelia lui Toma. Dacă Biserica ar fi scos
citatele care adeveresc reîncarnarea, atunci le-ar fi scos pe toate si nu ar fi lăsat nici
aceste texte pe care le aduc acesti ''lupi îmbrăcati în piei de oaie''. Cât priveste asa zisa
''evanghelie'' a lui Toma, faceti o comparatie între această evanghelie si celelalte
Evanghelii si cărti ale Noului Testament si singuri veti observa totala deosebire care
există între ele, pentru că nu sunt scrise în acelasi ''duh al adevărului''.
de carne si să-i spunem ora la care să o mănânce si vom vedea dacă are minte să ne
înteleagă! Dar cu acesti oa meni se întâmplă ceea ce zice Duhul Sfânt: ''Iar omul în
cinste fiind n-a priceput, alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte si s-a asemănat
lor'' (Psalmul 48, 12).
Care religie este mai veche si mai adevărată decât a Patriarhilor, a lui Adam, a lui Sit,
a lui Noe, a lui Avraam, care au fost sfinti văzători de Dumnezeu? Si care din acesti
mari si sfinti oameni ai lui Dumnezeu a lăsat vreo invătătură că sufletele oamenilor
după moarte vor intra în alte trupuri spre a se curăti de păcate? Câtă nebunie este
pentru un crestin să creadă în aceste învătâturi păgâne tocmai astăzi când Evanghelia
lui Hristos a ajuns la toate neamurile!
Noi stim din Sfânta Scriptură că toti vom sta înaintea divanului lui Iisus Hristos la
înfricosata judecată de apoi ca să dăm seama de ceea ce am lucrat prin trupul pe care
îl avem si nu prin alte trupuri cum hulesc cei înselati de diavol! (Romani 14, 10; 2
Cormteni 5, 10). Nu aflăm în toată Sfânta si dumnezeiasca Scriptură vreun loc în care
să se scrie că noi după moarte vom da seama de cele ce am făcut în mai multe vieti
prin care am trecut pe acest pământ, ci numai prin acest trup cu care ne-am născut si
am trăit în lume.
altul. Noi stim că toate popoarele lumii se vor judeca de Hristos, dar nicăieri în Sfânta
Scriptură nu scrie că ne va judeca Budha sau Krishna sau alti idoli si slujitori
demonici, si că vom fi întrebati de acestia pentru cele ce am gresit în aceastâ viată.
Acesti oameni au ajuns la atâta nebunie si împreună cu satana, în ziua judecătii celei
de apoi, vor merge în muncile cele vesnice, după cum zice Sfântul Apostol Iuda: ''Iar
pe îngerii care nu si-au păzit vrednicia, ci au părăsit locasul lor, i-a pus la păstrare sub
întuneric, în lanturi vesnice, spre judecata zilei celei mari... Acestia însa defaimă cele
ce nu cunosc, iar cele ce --ca dobitoacele necuvântâtoare-- stiu din fire, într-acestea îsi
găsesc pieirea... Valuri sălbatice ale mării, care îsi spumegă rusinea lor, stele
rătăcitoare, cărora întunericul întunericului li se păstrează în vesnicie... Iată a venit
Domnul cu zecile de sfinti ai Lui, ca să facă judecată împotriva tuturor si să mustre pe
toti nelegiuitii de toate faptele nelegiuirii lor, în care au făcut fărădelege si de toate
cuvintele de ocară pe care ei, păcătosi, netemători de Dumnezeu, le-au rostit
împotriva Lui''. Acestia cu nimic nu se deosebesc de păgâni, de atei si de diavol, care
se silesc să strice scripturile cele sfinte si adevârul din ele si să ducă la rătăcire pe cei
pe care îi pot însela cu minciunile lor.
Deci, tu care prin dunmezeiescul Botez ai devenit fiul lui Dumnezeu după dar si dai
crezare acestor păgânătăti, te mai poti numi crestin ? Iată cum prin ceea ce faci si
crezi, tăgăduiesti tocmai pe Creatorul tău. Acestora li se potrivesc cuvintele Sfântului
Apostol Petru: ''Acestia însă, ca niste dobitoace fară de minte, din fire făcute să
fie prinse si nimicite, hulind cele ce nu cunosc, vor pieri în stricăciunea lor... Părăsind
calea cea dreaptă, au rătăcit... Acestia sunt izvoare fără de apă si nori purtati fără de
furtună, cărora li se păstrează, în veac, întunericul cel de nepătruns''.