Sunteți pe pagina 1din 5

4 METODE DE DETERMINARE A COMPOZIŢIEI

ŞI CARACTERISTICILOR DEŞEURILOR

Asociaţia internaţională pentru deşeuri solide şi salubritate (ISWA) a


propus o sistematizare a metodelor spre a se putea compara mai bine
rezultatele, aşa cum s-a reuşit să se realizeze în domeniul analizelor pentru
apa potabilă şi apele uzate, [1].
Pentru determinarea compoziţiei deşeurilor menajere se face mai întâi o
prelevare a probelor brute – medii – din deşeurile ce se analizează. Dacă
deşeurile sunt depozitate la diferite rampe (depozite) probele se prelevă de la
diferite distanţe şi adâncimi, în funcţie de succesiunea şi stratificaţia deşeurilor.
Unitatea de bază pentru o probă este de 100…200 kg deşeu brut. În
funcţie de natura analizelor de efectuat, se pregătesc 2 - 4 astfel de probe de
bază din deşeuri brute.
După omogenizare şi reducere, proba brută se usucă în etuvă la 105°C.
Se formează cca 10 - 20 grămezi mai mici şi din acestea se iau cca 1-2 kg
probă care se introduc în pungi de plastic etanşe. Probele brute nu au în
această stare încă toate calităţile cerute pentru determinările ulterioare. După
determinarea umidităţii, acestea se usucă, se mărunţesc şi se omogenizează
din nou, până se obţine o pulbere, aceasta fiind proba pregătită pentru
determinările analitice.
Pentru deşeurile care sunt în curs de colectare (nedepozitate şi
stratificate) prelevarea probelor medii se face astfel:
• Se fixează itinerariile pentru colectarea deşeurilor astfel încât proba
să fie reprezentativă pentru o anumită categorie de clădiri sau zone
de locuinţe, pieţe, etc.;
• Cantitatea deşeurilor colectată pentru probele medii, trebuie să fie de
cca 2-4% din cantitatea zilnică produsă în zona respectivă;

18
• Deşeurile menajere ce se vor colecta pentru probele medii vor fi din
cele produse în ultimele 24 ore pentru a preîntâmpina intrarea în
fermentaţie a acestora şi deci a nu deforma rezultatul analizei;
• Colectarea se face de regulă în vehicule compactoare, pentru a
păstra pe cât posibil greutatea specifică iniţială stabilită în stare
afânată. În aceste condiţii greutatea specifică a probei de deşeu (γ)
se poate determina cu relaţia:
G1 − G2
γ = , [t/m3], unde:
V
G1 = greutatea vehiculului plin, [t];
G2 = greutatea vehiculului gol, [t];
V = volumul ocupat de deşeuri în vehicul, [m3].

Determinarea compoziţiei deşeurilor menajere: se face de regulă, la


rampa de depozitare controlată, pe o platformă special amenajată, într-un loc
protejat de intemperii.
După descărcarea deşeurilor din vehiculele de transfer pe platforma
exterioară, se face sortarea probei pe elemente componente. Deşeurile sunt
trecute mai întâi prin ciurul cu ochiuri de 25 mm şi apoi prin cel cu ochiuri de 5
mm. Fracţiunea rămasă pe sita cu ochiurile de 25 mm se separă manual în
elemente componente.
În continuare se cântăresc separat fiecare din componentele deşeurilor
menajere rămase de la ambele ciururi.
Se compară greutatea totală a probei cu suma componentelor, astfel:
G1 – G2 ≈ g1 + g2 +…+ gn (t)
în care: G1 şi G2 – sunt greutăţile vehiculului plin, respectiv gol, (t);
g1 , g2 ,…, gn în tone – greutăţile parţiale ale componenţilor deşeului.
Procentul cu care intervine fiecare component în cadrul probei se
determină astfel:
g1 g2 gn
∗ 100 = P1 (% ); ∗ 100 = P2 (% ); ∗ 100 = Pn (% );
G1 − G2 G1 − G2 G1 − G2

19
în care P1, P2, …, Pn – sunt procentele din totalul probei medii ale
componenţilor g1 , g2 ,…, gn.
Ponderea elementelor ce compun deşeul menajer se prezintă într-un
tabel, de următoarea formă (tabelul 4.1):
Tabelul 4.1.
GRUPA DE COMPONENTE % în greutate din total
Clasa granulometrică - 5 mm P1
Clasa granulometrică 5 – 25 mm P2
Materii vegetale şi zootehnice fermentabile P3
Hârtie, carton P4
Textile P5
Metale P6
Oase P7
Piele P8
Cauciuc P9
Materiale plastice P10
Sticlă P11
Diverse (altele) P12

După determinarea compoziţiei tuturor probelor medii se face media pe


categoriile de deşeuri menajere stabilite iniţial şi pe localitate sau regiune.

Metode de determinare a caracteristicilor deşeurilor:


A. Determinarea substanţei organice în procente de greutate (Determinarea
pierderii la roşu - PR);
Partea componentă volatilă a unei probe de Mg arsă la 600°C timp de
trei ore până la greutatea constantă este denumită pierdere la roşu.
Aceasta este o măsură pentru substanţa organică totală a unei probe.
Pierderea prin ardere a substanţei uscate este dată de diferenţa între
greutatea iniţială a probei de 4 gr. şi greutatea netă după ardere a aceleaşi
probe brute. Din cenuşa rezultată prin titrare cu acid clorhidric se pot
determina: Na, K, Ca, Mg, etc.

B. Determinarea substanţei organice degradabile (SOD);


Prin substanţe organice degradabile se înţeleg acele substanţe
organice din deşeuri care sunt degradate relativ uşor de microorganisme şi
20
sunt importante pentru fertilizarea terenurilor agricole cu humus, polizaharide,
albumine, etc.
Substanţa organică degradabilă este determinată prin oxidare cu
bicromat de potasiu.

C. Determinarea substanţei organice rezistente (SOR);


Acest tip este reprezentat de substanţele care sunt foarte greu de
descompus de microorganisme, ca: PVC, polietilenă, cauciuc, etc.
SOD – SOR = PR

D. Determinarea celulozei şi a substanţelor similare;


Mărimea descompunerii substanţelor organice prin fermentare este
caracteristică pentru gradul de fermentare (coacere) a compostului.
Desfăşurarea procesului de fermentare se poate urmării cu ajutorul metodei
SOD.

E. Determinarea numărului lui Chaetonium (testul de creştere a ciupercilor


chaetonium gracile);
Metoda constă în luarea unei probe fin macerate de deşeu şi
depozitarea ei pe o placă de agat (substanţă gelatinoasă extrasă din anumite
alge marine, folosită al culturile de bacterii). Dacă deşeul este proaspăt şi
compostul nu este fermentat apare colonia unei culturi cu un număr mare de
Chaetonium gracile (mai mare de 2000) care trebuie numai evaluat (dacă
deşeul este fermentar acest număr scade sub 300).

F. Proba de autoîncălzire (încingere);


Constă în măsurarea temperaturii care apare în mijlocul depozitului
de deşeuri, după cca 3 – 5 zile, ca urmare a activităţii microorganismelor din
materialul ce fermentează şi în funcţie de temperatură se apreciază gradul de
fermentare.

G. Proba de compostare;
21
Se utilizează pentru verificarea fermentării deşeurilor sau
composturilor, astfel:
- la scară mică: se folosesc pungi de plastic găurite şi ventilate sau
coşuri (de rufe) de 50 – 60 litrii, în care conţinutul poate fermenta 3 –
5 săptămâni la temperatura de 50 – 70°C;
- la scară mai mare: se formează depozite de 2 – 9m3 (L=3 – 4m, l=2 –
3m, h=1 – 1,5m). La fiecare 14 zile materialul se întoarce cu lopata şi
se prelevă probe pentru analize chimice şi încercarea cu plante.
Imaginea desfăşurării intensităţii fermentării la scară redusă sau mai
mare este dată de curba temperaturii. Când temperatura scade la nivelul
temperaturii exterioare se poate considera că a fermentat compostul (adică
C/N ≤19, numărul Chaetonium ≤ 300).

H. Proba cu plante
Se foloseşte pentru determinarea proprietăţilor unui compost
fermentat complet, rezultat din reziduuri industriale. Se utilizează seminţe de
plante cu o creştere rapidă (orz de vară) şi sunt semănate într-un amestec
format din compostul de încercat cu pământ normal, în proporţii volumice de
25, 50, 75 şi 100%.
După trecerea a cca 2 săptămâni se determină următoarele valori
care se compară cu proba 100% pământ normal: desfăşurarea încălzirii,
lungimea mlădiţei, greutatea probei proaspete, greutatea probei uscate şi
greutatea cenuşii.
Cu ajutorul acestei metode pot fi stabilite influenţa diferitelor
amestecuri de compost, durata de fermentare a compostului şi care este
amestecul optim pentru dezvoltarea plantelor, important pentru agricultură.

22