Drama vietii si viata ca o drama

Viata este dura. Ea este o lupta de fiecare zi pentru acei care nu se resemneaza
mediocritatii sufletului, si cel mai des o lupta trista, fara maretie, fara fericire,
data in singuratate si tacere.
Ghita este unul din personajele principale ale nuvelei Moara cu noroc de
Ioan Slavici, este viabil si complex, un tip uman in care contradictiile se
manifesta puternic. La fel ca si Ion, personajul eponim al lui Rebreanu, Ghita e
sfisiat de dorinta de a avea bani, dar, in acelasi timp este ademenit de patima
dragostei, declansind astfel un major conflict launtric intre a ramine un om
cinstit si asezat si obsesia de inavutire.
Cele doua glasuri care il urmareau pe Ion, Glasul Pamintului si Glasul Iubirii, in
mod subtil deduc dubla drama a personajului patima ancestrala a tinarului
pentru pamint si erosul, dimensiune fundamentala a existentei umane.
Sfidand prevestirile, sfidand intelepciunea traditionala ca "linistea colibei te
face fericit, nu bogatia", asa cum il rugase soacra, Ghita a sfidat primejdia.
Universul nostalgic il cucereste definitiv. Raul il cuprinde impotriva vointei lui,
poate tocmai pentru ca a trecut granita binelui si a credintei, pentru ca a sfidat
regula unanim acceptata in lumea statului care oprea omul sa se apropie de
locuri rele.
Patimile lui Ion ridica o intreaga lume impotriva lui,astfel ca nu se confrunta
doar cu socrul care nu l-a dorit si care l-a umilit in fata satului si cu preotul
Belciug,are l-a rusinat in biserica,ci si cu Simion Lungu,caruia i-a taiat o brazda
de pamant,cu invatatorul Herdelea,care l-a ajutat,dar pe care l-a
tradat,extinzand conflictele in cercul cel mai indepartat al relatiilor sociale
pana la disensiunile cu autoritatile.
Ghita merge pe calea pacatului desi stie ca e pe calea pierzaniei. In tragedia
greaca, divinitatea pedepseste trufia omului. Si aici, divinitatea pedepseste raul
si pe cel care, aratandu-i-se ce e rau si ce e bine, alege totusi raul.
Naturii primare,tumultoase,a lui Ion i se opune cel din urma taran ,fire
histrionica si contemplativa,care nu mai lupta pentru a stapani spatiul,si pentru
a scapa de teroarea timpului.L.Rebreanu desfasoara in primul sau roman o
forta demiurgica nu numai pentru a infatisa cititorului o lume supusa

cauzalitatii,ci si un personaj a carui mecanica a existentei scapa logicii

perfecte,pentru ca inglobeaza factorul irational.
Sfirsitul tragic, autodevorator al acestor doua personaje ne subliniaza perfect
ideea ca banul este cea mai sigura piatra de cercare a firii omenesti, si ca
obsesia fata de inavutire inca nimanui nu ii adusese fiericire, avind dupa spate
doar suflete pagubite si incatusate.
Viata este un trandafir, la care fiecare petala este o iluzie si fiecare spin e
realitate. Destinul fiecaruia este o drama; ne nastem in chinuri, traim intr-o drama
si ne sfarsim in drama celor care ne iubesc.