Evenimentul, petrecut la 12 martie 1938, a insemnat culminarea unei dorinte de veacuri,

aceea de a reuni populatiile germane si austriece intr-o singura natiune. Evenimentul din
1938 a fost legiferat de Germania fara a tine seama depopulatia Austriei. Mai
devreme, Germania hitlerista furnizase sprijin pentruPartidul National-Socialist
Austriac, pentru ca acesta sa creasca puterea liderului austrofascist al Austriei.
In perioada 1937-1938 situatia politica a Europei se afla intr-o criza si intr-un impas destul
de mare, crizele erau provocate de contradictiile si disputele dintre statele totalitarrevizioniste cu cele democratice, dar si de crizele politice interne care au dus la o absenta
externa a statului respectiv. Franta se confrunta cu o grava criza politica, in trei ani
schimbase 4 guverne, foarte multi demnitari si oameni de stat, si lucrul cel mai important ca
acestia erau intr-o permanenta divergenta de idei. Situatia in cauza a facut ca prestigiul
extern al Frantei sa scada enorm, si in unele cazuri sa nici nu fie luata in seama. Anglia, de
departe cea mai activa dintre democratii, era statul care cauta aliante si colaborari cu toata
lumea, dar era practic blocata din moment ce nu avea partener comun de actiune (Spania
era in razboi civil, Franta era paralizata politic, iar U.R.S.S. pentru un moment era exclus
din
calcul).
Vezi
si Mussolini
era
rasist
din
1921
Cele 2 state cu regim fascist(Italia si Germania) aveau relatii de cooperare si prietenie din
ce in ce mai bune, lucru evidentiat de viitoarele aliante si intelegeri. U.R.S.S. prin regimul
comunist si prin practicile extreme ale lui Stalin reusea sa atraga antipatia tuturor statelor,
practic fiind exclus de la vreo alianta.
La 6 noiembrie 1937 Italia adera la pactul Anticomintern, acest lucru insemna practic un
parteneriat germano-italian si in ce priveste politica relatiilor internationale un accept
reciproc al actiunilor intreprinse de fiecare stat. Pentru consolidarea raporturilor celor doua
state anumiti oficiali au intreprins vizite in celalalt stat, astfel Italia a primit vizita lui
Konstantin von Neurath, Hermann Gring si Werner von Blomberg in timp ce dupa dese
invitatii venite de la Hitler,Mussolini a fost primit cu mare fast la Berlin in toamna anului
1937. Oricum dupa semnarea acordului si constituirea Axei, politica externa a Germaniei si
Italiei era un act de vointa proprie intrucat cele 2 state fasciste isi recunosteau reciproc
actele, indiferent de insemnatatea sau intensitatea acestora. Acest lucru reiese, foarte clar
din declaratia lui Mussolini facuta lui Ribbentrop la 6 noiembrie si anume ca : era satul sa
serveasca de santinela independentei Austriei, ca mai buna metoda in acesta chestiune era
de a lasa evenimentele sa-si urmeze cursul lor firesc. In ce priveste situatia germanopolona Hitler l-a asigurat pe ministrul de externe polonez ca el nu intentiona sa schimbe
statutul Danzigului, in plus la 20 februarie Hitler a reluat asigurarile date lui Beck, spunand
ca pactul cu Polonia este in continuare valabil. Tot pe aceeasi linie se inscriu si afirmatiile lui
Goering din 11 martie 1938, data la care participa la o receptie cu ministrul Cehoslovaciei la
Berlin . Asadar Goering a afirmat domnului Vojtech Mastany ca Hitler respecta valabilitatea
tratatului germano-cehoslovac din 1920 si ca Germania nu avea nici un fel de pretentii
asupra Cehoslovaciei. Acesta a spus ca vorbeste nu numai in numele sau, ci si in

numele Fuhrerului, care, absentand de la Berlin pentru ceva timp ii transmisese lui
intreaga
putere.
Vezi si CUMPLITA razbunare a lui Stalin
Asa cum arata lumea in 1938, era foarte bine stiut ca statele totalitare sunt in de ceva timp
pe un trend ascendent (economic, militar, social-demografic) si ca in Europa se vor produce
schimbari mari, mai ales datorita Germaniei care afirma deschis acest lucru. Pentru primul
ministru britanic Neville Chamberlain, actiunea inseamna doar discutii si negocieri,
problema esentiala era daca aceste schimbarii se pot face fara razboi si care ar fi rolul Marii
Britanii. Politicianul englez detesta razboiul care: nu aduce nici un castig, nu vindeca nimic
si nu pune nimic la capat, el fiind mai mult dispus sa faca eforturi pentru pace. Nu se
poate spune ca era un pacifist. Daca interesele vitale ale Marii Britanii (ca de pilda
integritatea ei teritoriala si a imperiului ei ) ar fi fost amenintate, el era gata sa lupte . A
sperat insa ca va putea face in asa fel, facand apel la ratiune si intelegere, incat aceste
interese vitale sa nu fie puse in pericol.
Pentru Chamberlain lucrurile erau mai grele decat se pare, pentru ca el trebuia sa
ghiceasca, sa judece si sa analizeze intelesul fiecarei declaratii facute de Hitler, pentru a
avea o situatie exacta a evenimentelor, datorita faptului ca orice vorba spusa de Fuhrer lasa
intotdeauna loc de o interpretare favorabila Germaniei. La actiunile sale de conciliere a
contribuit si stabilitatea militara fragila a Marii Britanii, primul ministru era constient ca
Germania era mai bine pregatita si inarmata in acest sens el afirmand ca: nu trebuie sa
treci la amenintari pana nu esti sigur ca poti duce la bun sfarsit aceasta amenintare, iar
pana cand Marea Britanie va fi inarmata corespunzator, trebuie sa adaptam politica
noastra externa mijloacelor de care dispunem si uneori chiar sa suportam cu rabdare si simt
al umorului lucruri pe care ne-ar place sa le tratam cu totul altfel.
Vezi si Detalii nestiute din viata liderului nazist Adolf Hitler
Un alt pont il reprezenta Liga Natiunilor, dar el era sceptic in aceasta privinta, intelesese
limitele si cat de putin putea duce la o rezolvare a acestei crize. La propunerea lui
Roosevelt pentru organizarea unei conferinte mondiale in care sa se dezbata crizele si
problemele mondiale Neville Chamberlain a catalogat ideea presedintelui american drept o
trancaneala. Se poate spune ca ideea lui Chamberlain era de a continua calea
pacificatoare intrucat intuia foarte bine pregatirea militara inferioara a Angliei fata de cea a
statelor fasciste.
In orice caz, premierul britanic mai intampina si dificultatile Foreign Office-uli, care este clar
ca nu avea aceleasi intentii ca cele ale lui Chamberlain, intr-o nota acesta spunea: Cred ca
o politica dubla de reinarmare si de imbunatatire a relatiilor cu Germania si Italia ne va ajuta
sa trecem cu bine de aceasta perioada dificila, sa speram insa ca nu se va supara Foreign
Office-ul.

Chamberlain crede ca vizita lui Henderson, a constituit un mare succes, pentru ca ea a

creat atmosfera in care se va putea discuta cu Germania probleme practice. In realitate, ea
asigura institutiilor lui Hitler certitudinea ca Marea Britanie nu se va bate pentru Austria sau
pentru Cehoslovacia. Ambasadorul Henderson, a carui parere conteaza mult in ochii lui
Chamberlain nu se indoieste ca Hitler nu vrea sa incorporeze la Germania regiunea sudata,
Cehia si Austria, in numele dreptului de libera dispozitie a popoarelor si are in vedere
posibile aranjamente negociate acestui subiect. In acest sens, este foarte probabil, ca
politica de conciliere, a contribuit considerabil la inceputul razboiului, victoriile deja obtinute
fara varsare de sange de catre Hitler, il face pe acesta sa creada ca puterile occidentale nu
vor reusi sa se opuna prin forta armata actiunilor sale. Lucrurile se inrautatesc pe zi ce
trece. Daca era de asteptat ca incorporare Austriei sa se produca, nu se stia insa cand si
cum se va produce acest lucru, nimeni nu se gandea la o astfel de rapiditate a
evenimentelor, dar mai ales la o acceptare si o lipsa de reactie din partea Marilor Puteri.
Dupa intrevederea de pa Berchtesgaden nazistii austrieci exploateaza imediat, cu armele
specifice drepturile proaspat obtinute. Hitler se proclama pe 20 februarie protector al
tuturor germanilor, acesta declara in fata Reichstagului: mai bine de 10 milioane de
germani traiesc in 2 state vecine si nu voi tolera niciodata ca acestia sa fie oprimati. Noul
Sef al Foreign Office-ului facuse deja pasi importanti spre realizarea unei intelegeri cu
Germania.
Chestiunea coloniala a fost abordata: guvernul britanic este in totalitate de acord sa discute
acesta problema. Insa Hitler estima, ca acest subiect trebuie sa astepte putin. Germania
vrea colonii numai din motive economice, ea poate sa o pretinde fostelor sale colonii,
daca din motive strategice Anglia nu considera sa dea altele sau pe aceleasi, Anglia poate
oferi alte teritorii in schimb. Protagonistii politicii de conciliere, sperau ca in contraponderea
teritoriilor coloniale, Germania va face mai rezervate pretentiile sale teritoriale si va limita
inarmarea si producerea acestuia. Dar pentru Hitler ca si pentru Ribbentrop, chestiunea
coloniala, este una de drept, dar care nu trebuie amestecata altor probleme actuale. Cu
cateva zile inaintea Anschluss-ului, pe martie, ambasadorul englez la Berlin, Henderson,
intensifica eforturile de a deturna spre Africa intentiile lui Hitler. Acesta ii propune un nou
regim de administratie coloniala, la fel ca cel din 1885-stabilit la Berlin, intr-un teritoriu
aproape egal cu cel al bazinului fluviului Congo, limitat in nord de paralela de . Dar Hitler a
gasit acest sistem prea complicat, si estima ca in privinta chestiunii coloniale nu este
suficient de informat, ca nu este grabit El poate sa astepte linistit, patru, sase, opt sau chiar
zece ani.
In ziua de 3 martie ambasadorul Marii Britanii la Berlin Nevile Henderson, aduse la
cunostinta lui Hitler dorinta guvernului englez de a stabili baza pentru prietenia sincera si
cordiala cu Germania, incepand cu ameliorarea situatiei si terminand cu crearea unui nou
spirit de intelegere amicala. Tot la 3 martie Hitler ii declara ambasadorului Henderson ca
Germania nu va permite altor tari, de a se amesteca in reglementarea raporturilor sale cu
tarile care comporta o numeroasa populatie germana. In Austria un guvern care nu este

sustinut decat de 10% din populatie oprima germanii, o astfel de situatie nu poate dura mult
timp spune din nou Hitler, si daca Anglia continua sa se opuna tentativelor facute de
Germania pentru a asigura o reglementare justa si rezonabila va veni un moment dat cand
va fi razboi. Reactia lui Henderson nu a intarziat sa apara, desi a sovait in a-i spune, a
admis totusi ca diplomatia britanica nu intentioneaza sa contracareze politica Germaniei in
ce priveste Anschlussul, ca Anglia va accepta o solutie rezonabila in chestiunea austriaca si
ca el insusi s-a pronuntat pentru Anschluss.
Cancelarul Kurt Schuschnigg dupa comunicarea ultimatumului lui Arthur Seyss-Inquart
ramase mult timp sa mediteze. Dadu apoi ordinul sa obtina cu orice pret o convorbire
telefonica cu Mussolini, dar nu a putut. Oare ar fi putut Mussolini sa salveze situatia Austriei
amenintand cu ruperea Axei? Organizatiile patriotice informate de ultimatumul lui SeyssInquart au primit ordin sa continue sa actioneze conform planului si sa urmeze eforturile
pentru realizarea plebiscitului. Cancelarul care se afla intr-o situatie ingrata trebuia sa
actioneze rapid si eficient. Dar cum? Nimeni nu il sfatuia, nimeni nu ii dadea nicio garantie.
Un apropiat informeaza ca Schuschnigg era foarte ferm. In ajunul Anschlussului afirmase
sunt gata de orice, chiar sa fac apel la forta armata, pentru a salva onoarea. Insa la cateva
ore dupa ce a aflat agitatia de la granita s-a dezis. Este imposibil, Pericolul este prea mare.
Nici un ajutor de nicaieri. Trebuie sa anulam acest plebiscit. La ora 16 Seyss-Inquart si
Edmund Glaise von Horstenau aduceau un al doilea ultimatum german, se cerea demisia
cancelarului pana la ora 1900
Kurt Schuschnigg si Wilhelm Miklas au respins imediat ultimatumul. Apelurile presante ale
Vienei se multiplicau. Parisul ceru Londrei daca era partizanul unei actiuni comune. Primi
un raspuns negativ. Insarcinatul cu afaceri franceze la Roma ceru lui Ciano o intrevedere
urgenta cu Ducele. La care ginerele lui Mussolini a raspuns daca este despre Austria, nu
este nevoie. Aproape de ora 17 Quai d'Orsay transmise Vienei un mesaj in care informa ca
nicio interventie nu se luase in calcul, ca vor continua demersurile Paris-Londra, ca tot ce ii
pot spune este sa castige timp. Dupa ora 17 consilierul ambasadei von Stein si generalul
Muff au reinnoit cererea de demisie a cancelarului si formarea unui guvern condus de
Seyss-Inquart, in caz contrar Viena urmand a fi bombardata. Singura miscare intreprinsa a
fost ca Seyss-Inquart sa supravegheze linistea publica. Acesta in noua sa postura a lansat
un apel, prin intermediul radioului, catre populatia austriaca in care cerea acesteia sa nu
opuna nicio rezistenta trupelor germane. Raidul aerian anuntat pentru 1930 nu a avut loc
desi ultimatumul inca nu fusese acceptat.
Dar avioane germane aterizau unele dupa altele la Aspern, aerodromul Vienei, din ele
debarcau oameni ai Gestapoului, membrii SS, personal administrativ. Garile de la granita
erau ocupate in timp ce in orase national-socialistii luau cu asalt comisariatele, jandarmeria
si posturile de politie fara sa intampine o rezistenta serioasa.
Spre ora 23 o ultima scanteie diplomatica lucea in strainatate: Londra in final raspunsese
solicitarilor presante venite de la Paris. Un demers comun fusese intreprins la Berlin, dar el

nu avusese tonul care trebuia pentru a redresa o situatie deja pierduta. Pentru Viena era
prea tarziu, la 2305 Wilhelm Miklas l-a numit pe Seyss-Inquart cancelar.
La 9 martie 1938 intr-un discurs pronuntat la Innsbruck ca luase decizia de a organiza un
plebiscit. Intrebarea pusa va fi urmatoarea: Sunteti pentru o Austrie libera germana,
independenta, sociala, crestina si unitara?- Sunteti pentru pace si munca si pentru
egalitatea drepturilor tuturor celor care sunt din popor si ai patriei? Nu se va putea
raspunde decat cu DA si NU si votul va fi permis numai cetatenilor cu varsta de peste 24
de ani, barbati si femei. Cancelarul a luat aceasta decizie dupa consultarea unei comisii
care cuprindea pe Ender, fostul cancelar al Austriei, pe ministrul de stat Schmitz si pe
ministrul Justitiei Adamovitch, de asemenea au fost intrebati si toti guvernatorii provinciilor
care s-au pronuntat in favoarea plebiscitului. Prin organizarea plebiscitului el urmarea sa
dovedeasca opiniei publice internationale ca populatia Austriei se opunea Anschluss-ului.
Nicio opozitie de nici un fel nu s-a ridicat contra trupelor germane care au intrat in aceasta
tara pe 12 martie dimineata. Dupa ce a petrecut seara la Linz si s-a plecat asupra
mormantului mamei sale, Hitler a sosit la Viena pe 13 martie. Aici i-a ordonat lui SeyssInquart, care fusese proclamat cancelar pentru o zi, sa emita o lege care sa ratifice unirea
cu Reichul si alipirea la Germania constituind Germania Mare, lucruri care s-au si
intamplat. Seyss-Inquart a urmat intocmai sfaturile primite si in aceeasi zi emitea legea care
unea cele doua tari, din care am extras urmatorul citat In virtutea art. 3, alineatul 2, din
legea Constitutionala federala, privind masurile extraordinare in materie constitutionala
Guvernul federal a decis:
Art.1. Austria este o tara din Reich-ul German.
Art.2. In ziua de duminica, 10 aprilie 1938, germanii si germanele din Austria, care au
implinit varsta de 20 de ani, voi fi chemati sa se pronunte printr-un plebiscit liber si secret
asupra intoarcerii la Reich-ul german.
Art.3. La plebiscit, hotararea se va lua cu majoritatea voturilor exprimate.