Organizarea centrala a provinciei Dacia

Provinciile romane erau de doua categorii:

a. pacificate sau senatoriale, administrate de senatul roman

b. nepacificate sau imperiale, administrate direct de imparat

Dacia este o provincie imperiala, nepacificata, fiind condusa direct de regat, printr-un
purtator legal al sau numit ,,Legatus Augusti Pro Praetore", recrutat dintre membrii
ordinului senatorial de la Roma si de rang consular (fost consul la Roma). El avea
,,imperium proconsulare" (puterea de comanda a consulului era de a conduce mai multe
legiuni). Resedinta legatului imperial al Daciei este in capitala provinciei denumita
COLUMNA ULPIA TRAIANA AUGUSTA DACICA SARMIZEGETUSA.

Dupa prima reorganizare, situatia se mentine in Dacia Superior, cu precizarea ca

legatul imperial al Daciei Superior era de rang pretorian (fost pretor la Roma). Prin
urmare, avea puterea de comanda al pretorului (comanda doar o legiune - a 13-a
Gemina, care isi avea sediul in castrul de la Appulum). Tot la Appulum se afla si sediul
legatului imperial al Daciei Superior. Capitala ramane tot la Columna Ulpia Traiana.
Dacia Inferior era o provincie procuratoriana, condusa de un procurator prezidial
(augusti), denumit ,,Praeses". Acesta era recrutat dintre membrii ordinului ecvestru,
adica era un cavaler investit cu ,,ius gladii" (dreptul sabiei), care ii conferea depline
puteri militare, juridice, civile. Capitala provinciei este la Drobeta. O pozitie
asemanatoare are si guvernul prezidial al Daciei Porolissensis, care are resedinta cu
capitala la Napoca.

Dupa ultima reorganizare a provinciei, Dacia Malvensis este condusa de un procurator

prezidial, capitala si resedinta acestei provincii fiind la Malba. In Dacia Porolissensis
atributiile guvernului au fost preluare de generalul comandant al legiunii a 5-a
Macedonica (dupa transferarea acesteia din Dobrogea la castrul de la Porolissum), iar
guvernul Daciei Apulensis redobandeste importanta de odinioara, in sensul sa el
coordoneaza conducerea celor 3 provincii Dacia, purtand numale de ,,Legatus Augusti
Pro Praetore Daciarum Trium", fiind recrutat dintre membrii ordinului senatorial si de
rang consular. Unitatea celor 3 provincii Dacia este intarita prin faptul ca, din timpul
domniei lui Alexandru Sever, Columna Ulpia Traiana devine Metropolis a celor 3 Dacia.

Un alt organ la nivel central era infiintat in timpul domniei lui Marc Aureliu si anume
Concilium Provinciae sau Concilium Daciarum Trium, ca o Adunare Provinciala din
care faceau parte reprezentantii oraselor, care se intruneau o data pe an la Columna
Ulpia Traiana, in Parlamentul Augustalio. Membrii acestei adunari apartineau
ordinului ecvestru si decurionilor si isi alegeau un presedinte dintre membrii sai, care
indeplinea si functia de Mare Preot al cultului imperial in Dacia (,,Sacerdos arae
Augusti"). Concilium Provinciae este un organ cu caracter consultativ si cu atributii
restranse, limitate la discutarea problemelor de interes general al oraselor si
provinciilor si sustinerea acestor interese locale in fata administratiei imperiale a Daciei.

1
In acest sens, membrii adunarii puteau formula anumite plangeri, adresate imparatului.
In realitate, insa, principala atributie a acestui organ este intretinerea cultului imperial
si al Romei, in vederea intaririi unitatii provinciilor, mentinerii loialitatii si
devotamentul provincialilor fata de puterea romana.

Institutia familiei, rudeniei si casatoriei in legea tarii

Familia

Este grupul format din rudele cele mai apropiate, avand ca nucleu pe parinti si copii.
Familia romaneasca a preluat traditiile familiei geto-dace, astfel incat ea avea un
caracter demografic, spre deosebire de familia romana, care avea un caracter
aristocratic, astfel, legea tarii consacra deplina egalitate a sotilor, astfel incat ambii soti
exercitau puterea parinteasca asupra copiilor, avand obligatia de a-i intretine si proteja.
Ca atare, la moartea sotului, sotia putea exercita singura puterea parinteasca asupra
copiilor minori.

Si intre soti exista deplina egalitate, precum si drepturi si obligatii reciproce de

intretinere, iar daca sotul nu-si indeplinea obligatia de intretinere, fata de sotie si copii,
era sanctionat cu o pedeapsa infamanta prevazuta de legea tarii, si anume darea prin
targ sau darea pe ulita.

Rudenia

Este o relatie speciala dintre persoane, izvorata fie dintr-o origine biologica comuna,
avem in vedere rudenia de sange, fie din anumite principii religioase si avem in vedere
rudenia prin alianta sau afinitatea, fie din tainele botezului si cununiei si avem in vedere
rudenia spirituala, adica legatura dintre nasi si fini.

In ceea ce priveste rudenia de sange, ea poate fi pe linie directa, suitoare, adica in

ascendent, coboratoare, adica in descendent si de alaturi, adica in colateral. Fiecare
dintre aceste forme ale rudeniei de sange are grade sau trepte de rudenie calculate dupa
numarul generatiilor care se interpun intre respectivele persoane. In legea tarii, rudenia
de sange genera drepturi si obligatii de ajutor reciproc si de intretinere si reprezenta
temeiul juridic al mostenirii. De asemenea, rudenia de sange, este in legea tarii un
impediment sau o piedica la casatorie.

Rudenia prin alianta sau afinitate. Este legatura dintre un sot si rudele celuilalt sot.

Rudenia spirituala, potrivit dispozitiilor legii tarii, puternic influentate de dreptul

canonic, genera efecte la fel de puternice ca si rudenia de sange.

Legea tarii mai consacra inca doua forme de rudenie, rudenia izvorata din adoptie sau
infiere si rudenia izvorata din infratire.

2
Casatoria

Potrivit legii tarii, casatoria nu este un contract civil, ci ea se incheie printr-o serie de
formalitati religioase stabilite de biserica ortodoxa, altfel spus, ea imbraca forma
benedictiunii religioase. Legea tarii prevede totodata o serie de etape premergatoare
incheierii casatoriei si anume:

Vederea in fiinta (cunoasterea viitorilor soti)

Urmarea de vorba (tratativele dintre parintii viitorilor soti)

Intocmirea foii de zestre

Binecuvantarea parintilor

In ceea ce priveste zestrea, este o institutie de sorginte geto-daca, intrucat la origine ea

era un drept al ambilor tineri si reprezenta echivalentul muncii depuse de acestia in
gospodaria familiei. Zestrea se constituia prin strigari publice facute in timpul serbarii
nuntii si reprezenta baza materiala a viitoarei familii. La zestre se adaugau darurile de
nunta, pe care tinerii casatoriti le primeau de la alte rude, precum si de la prieteni si
care intregeau baza materiala a acestei noi familii. Incepand insa din secolul al XVII-
lea, zestre isi pierde semnificatia initiala, devenind un drept doar al viitoarei sotii si
transformandu-se, treptat, intr-un fel de afacere pentru viitorii soti, denumiti vanatori
de zestre.

Legea tarii reglementeaza si o forma atipica de casatorie, asa numita casatorie cu fuga,
care se realiza printr-un simulacru de rapire a viitoarei sotii de catre viitorul sotm cu
scopul de a forta binecuvantarea parintilor.

In afara rudeniei, mai exista un impediment tipic feudal la casatorie si anume stare de
robie a unuia dintre viitorii soti, care atragea automat, caderea in robie si a celuilalt sot,
astfel incat copiii rezultati dintr-o asemenea casatorie erau si si robi.

Legea tarii prevedea totodata posibilitatea desfacerii casatoriei prin divort, consacrand
egalitatea dintre soti in privinta motivelor de divort pe care acestia le puteau invoca. O
procedura judiciara subsecventa divortului era asa-numita imparteala sau alegere,
altfel spus, partajul bunurilor.

Legiuirile din perioada a doua a regimului turco-fanariot

legiuirile noi ce se impart in 2 categorii:

a. ce nu au fost promulgate oficial, ramanand la stadiul de lucrare cu caracter privat:

3
I. ,,Pandectele lui Toma Carra" este o lucrare elaborata de marele paharnic in 1806 din
ordinul lui Alexandru Moruzi. Aceasta lucrare este conceputa in 3 parti: despre
persoane, despre lucruri, despre actiuni. Nu s-a reusit decat elaborarea primei parti.

II. ,,Manualul juridic al lui Andronache Donici" elaborat la 1814 reprezentand primul
cod civil roman complet. S-a aplicat in practica instantelor de judecata desi a ramas la
stadiul de lucrare cu caracter privat pana la 1865 (cand a intrat in vigoare codul civil
roman). Nu a fost promulgat oficial pentru ca Andronache Donici era un membru
marcant al miscarii carbunarilor ce milita pentru modernizarea statului pe principii
progresive si care era dezavuata de domnul Moldovei, Scarlat Calimachi. Andronache
Donici se afla in rivalitate cu alti 2 pravilisti ai epocii: Cristian Flechtenmacher si
Anania Cuzanos (protejatii lui Scarlat Calimachi).

b. cele ce au fost promulgate oficial. Intra cele 3 mari monumente ale dreptului acelei
perioade:

I. ,,Praviliceasca condica". Denumirea oficiala este in greaca, ,,sintagmation nomicon"

si in romana ,,marea randuiala juridica". Este elaborata deci in 2 editii, din ordinul lui
Alexandru Ipsilanti la 1775, dar datorita opozitiei Imeriului otoman a intrat in vigoare
abia in 1780. Izvoarele pravilelor sunt: obiceiul pamantului, bazilicalele, jurisprudenta
(povetele), doctrina juridica moderna(Lucrarile lui Beccaria si Montesquieu). Nu se stie
autorul acestei pravile, unul prezumtiv fiind Enachita Vacarescu (este singurul erudit al
epocii ce cunoaste toate aceste izvoare avute in vedere, fiind cunoscator al limbii
neogreaca). S-a aplicat in Tara Romaneasca pana la 1818 cand a fost adoptata
Legiuirea Caragea si in drept pana la 1865.

II. Codul Calimah se mai numeste si ,,Condica tivila" a Moldovei. In vederea elaborarii
acestei pravile domnul Scarlat Calimah a alcatuit, la 1813, 2 comisii de juristi ce au
procedat la elaborarea proiectului de pravila in 2 versiuni: a. in lb. greaca promulgata
in 1817, b. in lb. romana promulgata mai tarziu, 1833. Autorii versiunii in lb romana
sunt: Cristian Flechtenmacher, Petrache Asachi, Damaschin Bojinca; iar autorii
versiunii in lb. greaca sunt: Cristian Flechtenmacher, Anania Cuzanos, Andronache
Donici. 2032de articole structurate intr-o parte introductiva cu 24 de articole si alte 3
parti: despre dritul persoanei, despre dritul lucrurilor, in marginirile ce privesc dritul
persoanei dimpreuna cu al lucrurilor. In partea introductiva este o precizare foarte
importanta: ,,Legea Tarii reprezinta dreptul comun in toate materiile". Codul contine 2
anexe cu regulile aplicabile concursului creditorilor si licitatiei. Izvoarele pravilelor
sunt: Legea Tarii, dreptul bizantin, codul civil francez de la 1804 (Codul Napoleon),
codul civil austriac de la 1811.

III. Legiuirea Caragea este elaborata in 1818 si intrata in vigoare in 1819. A ramas in
vigoare pana in 1865 cand a fost abrogata de codul civil roman. Autorii sunt: Atanasie

4
Hristopol, Logofatul Nestor (mare logofat al dreptatii si primul roman profesor de
drept la scoala domneasca). Proiectul ei a fost revizuit dupa adoptarea sa de catre
stolnicii Constantin si Ionita Balaceanu. Este structurata in 6 parti: 1. despre obraze
(materia persoanelor); 2. despre lucruri (materia bunurilor); 3. despre tocmeli
(contracte); 4. despre daruri si mosteniri (acestea 4 apartinand codului civil); 5. despre
vini (cod penal); 6. despre ale judecatilor (cod de procedura). Observam ca aceasta
lucrare are un caracter eterogen fiind asezate la o lalta dispozitii de drept civil cu
dispozitii de drept penal si de drept procesual.

In afara lor au fost elaborate pravile noi ce au caracterul unor legiuiri speciale:

1. sobornicescul hrisov este adoptat in 1785 din initiativa domnului Alexandru

Mavrocordat prin care se reglementau relatiile dintre mosieri si clacasi, numarul zilelor
de claca si nartul (cantitatea de munca ce trebuie prestata intr-o zi de claca). A
imbracat ca forma fizionomia a 2 anaforale date de sfatul de obste al tarii: 1. in 14
august prin care se interzicea intocmirea de acte de mestesugire de danie, vanzare sau
schimb avand ca obiect acapararea pamantului tarii, insa dispozitiile ei se aplicau doar
pentru viitor, ea nefacand nicio mentiune referitoare la actele mestesugite deja
intocmite; 2. din 12 septembrie se interzice vanzarea separata a robilor tigani in vederea
asigurarii unitatii familiilor acestora.

2. ,,Pontul boierescului", dat de domnul Alexandru Moruzi in 1805, prin care se

reglementeaza raportul dintre boieri si taranii clacasi.

Organizarea locala a provinciei Dacia

Sub aspectul organizarii locale, in Dacia au existat 2 categorii de localitati:

urbane

rurale

Asezarile urbane erau impartite in 2 categorii:

Coloniile erau centre urbane puternic romanizate, locuite preponderant de cetateni

romani, care se bucurau de plenitudinea drepturilor civile, politice. Unele colonii erau
inzestrate cu ,,ius italicum, o fictiune juridica, conform careia teritoriul acestor colonii
era asimilat cu solul Romei, iar cetatenii romani din coloniile respective puteau exercita
asupra pamantului dreptul de proprietate quiritara, fiind scutiti de plata impozitului
funciar, adica a lui tributum soli sau stipendium.

5
Municipiile erau centre urbane mai putin urbanizate, cu un statut juridic inferior
coloniilor, iar locuitorii lor aveau un statut juridic intermediar, intre cetatenii romani si
peregrini, desi, in epoca cuceririi romane a Daciei, criteriile, la origine foarte exacte de
delimitare a coloniilor de municipii, incepusera sa se estompeze. Cu exceptia
COLUMNA ULPIA TRAIANA AUGUSTA DACICA SARMIZEGETUSA, toate
orasele Daciei au fost vechi asezari ale autohtonilor, ridicate la rang de municipiu, apoi
colonie.

Orasele se bucurau de o conducere autohtona, exercitata doar de cetatenii romani.

Organizarea si conducerea oraselor din Dacia era aceeasi cu a oraselor din intreagul
imperiu, toate urmand modelul Romei. Aceasta l-a determinat pe autorul latin Aulum
Gelium sa spuna ca orasele romane erau mici efigii ale Romei si poporului roman.

Primul Esalon: Conducerea suprema era Consiliul municipal, asemanator Senatului

Municipal. Membrii alcatuiau ordo decurionum, intrucat membrii sai erau recrutati
din randurile decurionilor. Numarul membrilor Senatului Municipal (varia intre 30 si
50) era stabilit in raport de numarul cetatenilor romani, prin actul de intemeiere al
orasului. Membrii Senatelor Municipale erau desemnati din 5 in 5 ani de catre
magistrati speciali, denumiti quinquenales, pe baza unui recensamant special, ei fiind
alesi dintre cetatenii romani ingenuii, avand varsta de cel putin 25 de ani si o avere de
minim 100.000 de sesterti, fiind preferati cei care indeplinisera magistraturi municipale
si sacerdotale.

Ordinul decurionilor ajunsese la expansiune politica si economica, la apogeul puterii

sale in imperiu, dovada ca o inscriptie descifrata la Drobeta il desemneaza prin
sintagma Ordo Splendissimus. Principalele atributii ale Senatului Municipal erau:
atribuie terenuri, solutioneaza probleme ereditare, coordoneaza activitati
administrative, fiscale, organizeaza spectacole, jocuri publice, indeplineste obligatii de
cult, cinsteste conducatorii provinciali, alege magistratii municipali si sacerdotali.

Magistratii superiori erau denumiti in colonii ,,duumviri iure dicundo, iar in municipii
,,quattuorviri iure dicundo. Ei erau alesi pe un 1 an, dintre decurioni, avand atributii
administrative si jurisdictionale. Alti magistrati municipali erau ,,edili, insarcinati cu
aprovizionarea pietelor, intretinerea strazilor si asigurarea ordinii orasului, precum si
,,cvestorii, care se ocupau cu administrarea finantelor si bunurilor oraselor. In
subordinea magistratilor municipali se afla un intreg aparat de functionari si slujbasi
marunti denumiti apparitores.

Magistratii sacerdotali erau preotii municipali, alesi de decurioni si organizati in cadrul

unei ierarhii in varful careia se afla un Pontifex, ales dintre decurioni, urmat de
Flamines, preotii zeilor principali, insarcinati cu efectuarea sacrificiilor publice, apoi
Augurii.

6
Al doilea Esalon: Conducerea orasului este alcatuita din ordinal augustalilor. Din acest
ordin fac parte persoanele care nu indeplinesc conditia de a decurioni, ca atare nu au
acces la magistraturile municipal, fiind organizati in ordine separate, alesi pe viata de
decurioni si care aveau principalele atributii de intretinere a cultului Romei si a
imparatului, pe viata. Ei trebuiau sa raspunda cu donatii banesti si diverse contributii
pentru realizarea lucrarilor edilitare, precum si pentru edificarea constructiilor civile si
religioase.

Ordinal Augustalilor, organizat ca o societate la nivelul intregii provincii, isi avea sediul
la Sarmizegetusa, iar conducerea acestui ordin indeplineste si functia de presedinte al
lui concilium provinciae sau al lui concilium daciarum trium.

Al treilea Esalon: Aici se aflau colegiile. Acestea sunt asociatii cu caracter profesional,
religios, funerar, avand ca scop ajutorarea reciproca a membrilor lor, cum ar fi colegiile
mestesugarilor, negustorilor. Colegiile profesionale erau organizate dupa modelul
militar, ducand pe membrii lor in decurii si centurii si erau conduse de 1 prefectus sau 1
magister, fiind puse sub protectia unei persoane de baza, influenta a provinciei,
denumita patronus sau defensor.

Asezarile rurale cuprind cea mai mare parte a provinciei Dacia si este de 2 categorii:

a. organizate in forma traditionala geto-daca a obstilor satesti sau teritoriale

b. organizate dupa modul roman si sunt de 2 feluri:

I. pagi (pagus): erau satele organizate pe teritoriul unei colonii locuite de

cetateni romani (majoritatea)

II.vici (vicus): erau satele in afara teritoriului coloniilor, locuite in special

de necetateni.

Mai existau inca 2 categorii de asezari rurale:

Stationes: sunt oficiile vamale, postale, de paza si control.

Canabae: sunt asezari organizate pe langa castrele romane, locuite in principal de

veteran si familiile soldatiilor, precum si de mestesugarii si de negustorii care isi
desfasurau activitatea in stransa legatura cu armata romana.

7
O alta categorie erau statiunile balneo climaterice si mai existau si teritorii cu o
organizare speciala si anume domeniile imperiale, care intrau in patrimonium caesaris si
care cuprind minele, salinele, pasunile si carierele de piatra.

O organizare speciala aveau zonele aurifere din Muntii Apuseni, conduse de un

procurator aurarium si totodata legiunile dispuneau de un teritoriu propriu pentru
nevoile lor economice.

Succesiunile in cea de-a doua perioada a regimului turco-fanariot

Motenirea putea fi deferit ab intestat sau potrivit testamentului lsat de defunct dac
acesta este valabil ntocmit i i produce efectele. n materia motenirii legale au vocaie
cele 3 categorii de rude de snge pn la gradul 8, precum i soia supravieuitoare.
Dac soul supravieuitor vine n concurs cu copiii, el dobndete o parte viril ct a
unui copil, dar nu n proprietate, ci n usufruct, iar dac vine n concurs cu celelalte
rude sau cu copiii defunctului dintr-o cstorie anterioar, soul supravieuitor
dobndete o cot indiviz n proprietate, cuprins ntre 1/6 i 1/3 din motenire.n lipsa
altor rude soul supravieuitor dobndete ntreaga motenire, dac nu exist succesori
se declar vacant fiind culeas de ctre stat. Bunurile robului decedat fr motenire
revin stpnului acestuia.

Toate legiuirile adoptate consacra rezerva succesoral pe care o denumete

Partea Legitim precum i motenirea destinat sufletului adic treimea din mostenire
destinat cheltuielilor de nmormntare i de omenie a defunctului. ntre legiuirile din
ara Romneasc i Moldova avem o serie de deosobiri Codul Calimah se deschide
succesiunea i-n cazul declarrii morii civile a persoanei pe care o declar moarte
politiceasc. Toate legiurile prevd c fetele nzestrate nu pot cere SINISFORA
echivalentul lui COLLATIO DOTIS raportul bunurilor dotale pentru a veni la
motenire, nici nu pot fi obligate la aceasta. Potrivit Codului Calimah copiii naturali au
dreptul de motenire dar vin n concurs cu cei legitimi n timp ce Legiuirea Caragea
consacra vocaia succesoral a copiilor naturali doar la motenirea mamei.Exheredarea
se putea realiza doar pentru motive determinate precum: necinstirea, acuzarea pe
nedrept prin actiuni penale, nengrijirea n caz de boal, motive enumerate de legiuirea
Caragea sau vtmarea reputaiei familiei prin comportament imoral, nerespectarea
dreptei credine motive prezentate de Codul Calimah. Motenirea testamentar atunci
cnd defunctul a lasat un testament care i produce efectele adic nu este caduc.
Testamentul se putea ntocmi n forma scris DIAT sau n forma oral a 5 martori
acetia putnd consemna n scris cele declarate de testator. Nu puteau fi admii ca
martori conform codului Calimah: femeile, robii, desfrnii.

Contractul de munca si contractele de vanzare din Triptice

Intr-un contract de munca muncitorul se angajeaza sa munceasca intr-o mina,

constractul continand o clauza potrivit careia el accepta sa nu fie platit pentru zilele in

8
care fara vina sa nu poate sa presteze serviciile inchiriate. Constractul de munca este o
varietate de locatio operarum (locatiune de servicii), care la randul sau este una dintre
formele juridice pe care le poate imbraca locatiunea. Partile contractului de locatiune
de servicii sunt locato (cel ce isi inchiriaza serviciile) si conductor (cel care inchiriaza
serviciile), proprietarul minei. Fata de fizionomia contractului de munca din triptice,
problema care se pune e aceea a suportarii riscului in contract. Riscul in contract, prin
definintie este sistemul potrivit caruia una dintre partile contractante trebuie sa-si
execute obligatia desi cealalta parte contractatnta nu si-o mai poate executa fara vina
sa. Contractul de locatiune de servicii, in general, si contractul de munca in special, sun
ambele contracte sinalagmatice, care genereaza obligatii in sarcina ambelor parti
contractante. Regula care joaca in privinta riscului in contract in contractele
sinalagmatice este aceea ca riscul se suporta de catre debitorul obligatiei imposibil de
executat.

Aceasta regula a functionat si in dreptul roman vechi in locatiunea de servicii, numai ca

in dreptul roman clasic, regula se schimbase, riscul fiind preluat de catre conductor
(patronul minei), in sensul ca patronul minei ar fi trebuit sa-l plateasca pe muncitor si
pentru zilele in care acesta nu putea sa munceasca datorita unei imprejurari care nu era
din vina lui. (inundarea minei) Si totusi, printr-o clauza speciala inserata in cuprinsul
contractului, locatorul accepta sa nu fie platit si sa preia riscul in contract prin derogare
de la regula dreptului roman clasic. Aceasta derogare se explica prin polarizarea sociala
accentuata a statului roman si discrepanta imensa de pozitie economica dintre partile
contractante, context in care muncitorul este nevoit sa accepte aceasta clauza ,
contractul avand pentru el caracterul unui veritabil act de adeziune.

In tripticele din Transilvania sunt continute si 4 contracte de vanzare; in ceea ce

priveste forma acestora, ea se abate de la exigentele dr roman clasic intrucat in dr
roman, contractul consensual de vanzare care se forma in mod valabil prin simplul
acord de vointa al partilor contractatante genera o serie de efecte: obligatia
vanzatorului de a pastra si preda lucrul, obligatia vanzatorului de garantie pentru
editiune

Obligatia vanzatorului de garantie pentru vii

Obligaia cumparatorului de a plati pretul vanzarii.

Toate aceste efecte se nasteau in mod automat in momentul realizarii acordului de

vointa dintre parti cu privire la obiectul vanzarii si cu privire la pretul vanzarii. Intr-
unul din actele de vanzare avem clauze diferite pt fiecare dintre aceste efecte. Astfel
gasim o clauza de cumparare, o declaratie referitoare la pret, clauze distincte privind
obligatiile de garantie pentru emisune si pt viii, precum si o declaratie a garantului.

Intr-o alta tablita cerata avem un contract de vanzare care este semnat nu numai de
catre martori, ci si de catre parti si garanti. Sub acest aspect, in dreptul roman a existat
o anumita evolutie in sensul ca la inceput actele erau redactate in forma obiectiva, in
sesnsul ca ele erau semnate numai de catre martori, iar din a doua jumatate a epocii

9
clasice, pe fondul influentelor orientale, actele au inceput sa fie redactate in forma
subiectiva. In sensul ca ele erau semnate numai de catre parti. Ca atare, fizionomia
contractului din triptice, semnat si de catre martori si de catre parit si de garant ne
indica faptul ca ne aflam intr-o etapa intermediara de trecere de la forma obiectiva, la
cea subiectiva a actelor juridice.

Intr-o alta tabli, operatiune juridica a vanzarii se realizeaza atat prin mancipatiune,
cat si prin contractul consensual, numai ca niciuna dintre conditiile de forma ale
mancipatiunii nu este indeplinita, iar aceasta fizionomie a operatiunii juridice a
vanzarii a nascut in literatura de specialitate numeroase controverse, multi autori
socotind aceasta operatiune juridica ca o curiozitate greu de explicat. Altii au sugerat
faptul ca ar fi vorba de o eroare terminologica, in sensul ca in mod gresit partile au
utilizat cuvantul mancipatiune in locul cuvantului traditiune. Alti romanisti au sustinut
ca mancipatiunea e nula, insa operatiunea juridica a vanzarii se realizeaza in virtutea
contractului consensual, insa aceasta e mai degraba o constatare decat o explicatie. Sunt
si unii autori care afirma ca pentru mai multa siguranta, partile au utilizat atat
mancipatiunea

Adevarata explicatie a acestei curiozitati poate fi data numai din perspectiva metodei
dialectice de cercetare a fenomenului juridic roman. Astfel, in dreptul roman,
mancipatiunea este un mod de dobandire a proprietatii, un act de drept civil, supus ad
validitatem unor forme extrem de riguroase si complicate, iar contractul consensual de
vanzare este un act de drept al gintilor, iar ca atare liber de forme, insa el nu e un act
translativ de proprietate, ci un act generator de obligatii, in sensul ca din contractul
consensual se naste obligatia vanzatorului de a transmite cumparatorului linistita si
utila posesiune a bunului (vaquam posesionem tradvere). Pe de alta parte, daca
examinam fizionomia contractului de vanzare din legea tarii (dr nostru feudal nescris),
constatam ca acest contract este consensual translativ de proprietate: operatiunea
juridica a vanzarii din triptice este dovada de necontestat a sintezei juridice daco-
romane in sensul ca alaturarea mancipatiunii contractului consensual are caz
semnificatie perioada de tranzitie de la dreptul roman clasic in forma sa pura, la
dreptul national al romanilor (legea rii), perioada de tranzitie in care functiona din
punct de vedere juridic, un sistem de drept nou rezultat din sinteza randuirilor juridice
romane si autohtone, anume dreptul daco-roman. De altfel, din examinarea formei
actelor continute int riptice, precum si in a elementelor si efectelor lor si totodata din
examinarea conditiei juridice sau a statutului juridic al partilor care l-au incheiat, se
desprinde ca o concluzie de ansamblu faptul ca aceste acte nu sunt intrutotul conforme
nici cu exigentele dreptului roman, nici cu obiceiurile locale, iar acest lucru se explica
prin faptul ca ele au o fizionomie proprie de natura sa le confere o identitate proprie, ca
acte juridice de drept daco-roman.

10
Materia proprietatii in a doua faza a regimului turco-fanariot

Dreptul de proprietate evolueaz n aceast epoc in direcia degajrii proprietii

feudale de strvechiul drept de folosin al ranilor, proces care a nceput odat cu
reforma lui Constantin Mavrocordat marcnd trecerea de la proprietatea divizat de
tip feudal la proprietatea absolut.Legiuirile adoptate n cea de-a 2 faz a regimului
turcofanariot prevd c atribuiile proprietii uzus, fructus i abusus pot fi mprtie
ntre 2 persoane, una avnd dritul fiinei lucrului (nuda proprietas) i cealalt dreptul
folosului lucrului (usufruct), sistem ce se aproprie de cel feudal, dar cele 3 atribute ale
proprietii pot fi reunite i asupra aceleiai persoane i atunci dreptul de proprietate
este desvrit sau nemprit adic suntem n prezena proprietii absolute. Aceast
tendin se degaj i din textele care prevd c raporturile dintre boieri i clcai au o
baz contractual potrivit legii Caragea i au izvoarele n contractul de emfiteoz.
Aceasta nseamn recunoaterea indirect a dreptului absolut de proprietate al
boierilor asupra moiilor lor. Potrivit acestui sistem tranzitarea ctre ranii clcai a
folosinei unei pri din moie prin contractele de emfiteoz ncheiate cu acetia, nu
aduce atingere cu nimic dreptului absolut de proprietate pe care l au boierii.

Prin Aezmntul pentru pduri i dumbrvi a lui Alexandru Moruzi, dreptul

absolut de proprietate al boierilor s-a extins i asupra pdurilor. Pe cale de consecin,
de atunci ranii nu mai pot folosi gratuit pdurile pentru satisfacerea trebuinelor
proprii i trebuie s plteasc boierilor zeciuiala, ceea ce nseamn recunoaterea
indirect a dreptului de proprietate al boierilor asupra acestei categorii de terenuri.Prin
interpretarea tendenioas a unor instituii juridice, domnii fanarioi i-au propus
pentru satisfacerea clientelei lor politice s desfiineze dreptul strvechi de proprietate
att al tranilor ct i al boierilor autohtoni. Spre pild, cu ocazia discutrii i adoptrii
Codului Calimah n Sfatul de obte al rii, domnul fanariot Scarlat Calimah a pretins
c la origine toate pmnturile au aparinut domnului, aadar nu poate exista
proprietate privat asupra pmnturilor fr hrisov de danie domneasc. n consecin,
terenurile stpnite fr hrisov de danie trebuie s treac n stpnirea domnului, n
virtutea calitii sale de titular a lui dominium eminens, ns Sfatul de obte al Moldovei
a respins categoric preteniile domnului fanariot artnd c o asemenea interpretare
este vinovat cci potrivit legii rii sunt domneti numai terenurile pustii i pustiite. Un
alt argument a fost acela c i dac am admite c toate terenurile au fost la origine
domneti i au intrat n stpnirea tranilor i boierilor, fr hrisov de danie, aceste
terenuri au devenit oricum proprietatea celor n cauz prin efectul uzucapiunii de 40 de
ani care potrivit bazilicalelor se aplica i imobilelor domneti.

Institutia proprietatii in Dacia

In Dacia proprietatea asupra pamantului a imbracat 2 forme: proprietatea quiritara si

proprietatea provinciala.

11
Asa cum am vazut, proprietatea quiritara era exercitata de cetatenii romani care
locuiau in coloniile investite cu ius italicum, caci printr-o fictiune a legii, teritoriul
acestor colonii era asimiliat teritoriului Romei, fiind scutit de plata impozitelor.

Proprietatea provinciala era exercitata de ceilalti provinciali asupra celorlalte categorii

de terenuri. Potrivit unei regiuni stravechi a dreptului roman, dusmanii Romei nu
aveau niciun drept si ca atare teritoriile cucerite de la dusmani intrau in proprietatea
statului roman, cu titlul de ager publicus (ogorul public). Ele erau date in folosinta
provinciilor, care plateau in schimb un impozit funciar denumit tributum soli sau
tributum stipendium. Intrucat aceasta stapanire era dificil de incadrat dpdv juridic,
jurisconsultii romani ai epocii au cautat sa o defineasca pe baza ideilor si a surselor
existente la data respectiva, considerand, in acest sens, ca locuitorii din proprietate,
exercitau, asupra teritoriilor respective, uzufructul (posesia) si ca pot fi asimilati pana la
un punct cu titularii de drepturi reale. In realitate insa, provincialii exercitau asupra
acestor teritorii o veritabila proprietate, pe care doctrina moderna a denumit-o
proprietatea provinciala. Astfel, provincialii puteau transmite teritoriile atat prin acte
intervivos, cat si prin acte pentru cauza de moarte, dupa cum ei puteau transmite aceste
teritorii cu diferite servituti si ipoteci. Totodata, dupa modelul uzucapiunii din dreptul
civil, a fost creata pentru proprietatea provinciala o praescriptio longi temporis, pe care
Paul si Modestie au denumit-o praescriptio longae possessionis. Ea se deosebeste de
uzucapiunea din dreptul civil atat prin termene, cat si prin efecte.

In privinta termenelor, uzucapiunea din dreptul civil avea un termen de 1 an

pentru bunurile mobile si 2 ani pentru cele imobile. Prescriptio longi temporis avea
termene de 10 ani pentru prezenti si de 20 de ani pentru absenti.

Pe planul efectelor, uzucapiunea din dreptul civil este o prescriptie achizitiva, in

sensul ca duce la dobandirea dreptului de proprietate, la implinirea termenului, evident
daca si celelalte conditii ale uzucapiunii sunt indeplinite. Prescriptio longi temporis este
insa o prescriptive extinctiva, al carei efect este respingerea actiunii in revendicare,
formulate de proprietatea provinciala, impotriva posesorului, insa daca dupa implinirea
termenului de prescriptie, posesorul pierdea bunul, el nu mai putea introduce actiunea
in revendicare. Alta deosebire intre uzucapiune si presciptio longi temporis erau aceea
ca prescriptio longi temporis permitea jonctiunea posesiilor si nu cerea justul titlu si
nici buna-credinta.

In afara de aceasta prescriptie speciala, a mai fost creata o prescriptio longissimi

temporis (prescriptia cu cele mai lungi durate), al carei termen era de 40 de ani, stabilit
de Imparatul Constantin cel Mare si redus la 30 de ani de Imparatul Theodosiu al II-
lea. Aceasta prescriptie era tot una exctinctiva, insa spre deosebire de presciptio longi
temporis, se aplica si bunurilor imperiale (patrimonium cesaris).

Justinian, in politica sa unificatoare, a suprimat distinctia dintre fondurile provinciale si

cele ale Italiei, in sensul ca acestea din urma erau supuse la plata impozitelor si care au
asimilat uzucapiunea cu presciptio longissimi temporis, creand urmatorul sistem:

12
bunurile mobile se uzucapau prin posesie 3 ani (usus capius), iar bunurile imobile se
uzucapau prin posesie 10 ani intre prezenti si 20 de ani pentru absenti. Acest sistem s-a
numit prescriptio longi temporis. Erau necesare justul titlu (iusta causa possessionis),
cat si buna-credinta, iar prescriptia avea un caracter achizitiv.

Justinian mentine presciptio longi temporis, avand urmatoarea fizionomie: daca

posesorul este de buna-credinta si nu a intrat in stapanirea bunului cu violenta,
dobandea proprietatea prin presciptia de 20 ani. Daca posesorul nu era de buna-
credinta sau daca a intrat in posesia bunului prin violenta, prescriptia de 30 ani ramane
extinctiva, in sensul ca poate respinge actiunea in revendicare a proprietatii provinciale,
dar nu devine proprietar, astfel incat, daca dupa implinirea termenului de prescriptie
pierde posesia bunului, nu poate revendica. Figura juridica a dat nastere pe planul
tehnicii de reglementare juridica unor atributii si determinative juridice care au putut fi
utilizate cu success mai tarziu, in zorii Evului Mediu, in vederea consacrarii proprietatii
divizate de tip feudal.

Pe langa cele 2 tipuri de proprietati, locuitorii liberi ai Daciei romane au cunoscut si o a

3 forma de proprietate, aplicabile altor bunuri decat teritoriile, denumita proprietata
peregrina. Aceasta forma a fost creata pe fondul pragmatismului poporului roman, din
considerente de ordin economic, intrucat peregrinii erau principalii parteneri de comert
ai romanilor. Dar ei nu dispuneau de ius commerci si deci nu aveau acces la
proprietatea quiritara. Proprietatea peregrina a fost ocrotita prin mijloace create dupa
modelul celor aplicabile proprietatii quiritare: actiunea revendicatorie a fost acordata si
peregrinilor, fie prin suprimarea din formula actiunii a expresiei ,,ex iure quiritium,
fie cu fictiunea calitatii de cetatean roman a peregrinului, titular al actiunii (si civis
romanus est).

Cu aceleasi mijloace u fost acordate peregrinilor si alte 2 actiuni, care protejau cele 2
forme de proprietate: ,,actio furti si ,,actio damni in iniuria dati (delictul, paguba
cauzata pe nedrept).

Dispozitiile Legii Tarii cu privire la contracte si garantii

Reformele lui Mavrocordat

Cel mai important element al evolutiei dreptului in prima faza a regimului turco-
fanariot il reprezinta reformele lui Constatin Mavrocordat. Este cel mai important
reprezentant al acestei perioade. A avut 10 domnii (6 in Tara Romaneasca si 4 in
Moldova), insumand 23 de ani de domnie (performanta neegalata). Era o persoana
foarte instruita si a guvernat principatele in spiritul abolutismului iluminat.

Reformele pe care el le-a abordat, extrem de radicale si de curajoase pentru acea epoca,
vizau modernizarea intregii vieti sociala si de stat. Reformele pe care Constantin

13
Mavrocordat le-a infaptuit pana in 1740, au fost sistematizate intr-un asezamant dat in
acelasi an si publicat in revista ,,Mercure de France" in 1742. Aceastea sunt:

1. clerul este scutit de plata darilor, insa dreptul sau de judecata este
limitat si se infiinteaza episcopii manastiresti pentru administrarea averilor
manastirilor.

2. se adopta un nou statut al boierilor, calitatea de boier fiind legata de

indeplinirea unei functii in aparatul de stat si nu de stapanirea unei mosii. Ei sunt
impartiti in 2 categorii: Veliti (membrii ai divanului domnesc si urmasii acestora, ce se
numesc ,,neamuri" sicare sunt scutiti de plata tuturor darilor) si Mazili (care erau
scutiti doar de plata unora dintre dari).

3. reforma administrativa consta in introducerea ispravnicilor la

conducerea judetelor si tinuturilor (2 pentru ficare judet si 2 pentru fiecare tinut) si
salarizarea tuturor dregatoriilor (se facea dintr-un fond special, numit ,,casa rasurilor').

4. reforma fiscala consta in suprimarea unor dari si unirea tuturor

celorlalte dari intr-un impozit uni numit ,,sama obsteasca", platibila in 4 sferturi, insa
cuantumul impozitelor au crescut, ajungand la 12 sferturi.

5. reformele intreprinse pe plan social pana la 1740 nu au fost la fel de

pregresiste ca celelalte, astfel incat Consttin Mavrocordat stabileste interzicerea
stramutarilor taranilor aseviti de pe mosii si obligatiia lor de a lucra pentru boieri fara
a preciza numarul de zile, ceea ce a generat abuzuri sin partea boierilor. Abuzurile au
generat la randul lor un fenomen de bejenie (fuga de pe mosie), ceea ce a capatat intre
1741 si 1746 dimensiuni impresionante, ducand la injumatatirea numarului de platitori
de impozite, ceea ce insemna punerea in pericol a veniturilor statului. Pnetru acest
motiv, Constantin Mavrocordat a intreprins o reforma sociala radicala, care a dus la
desfiintarea starii de dependenta a taranilor (rumanie si vecinie). Printr-un hrisov
domnesc dat la 1 martie 1746, s-a stabilit in Tara Romaneasca iertarea de rumanie a
celor ce se intorceau in tara pe baza unor certificate eliberate de Divanul domnesc,
hrisov ce prevede ca taranii fugiti se puteau aseza pe orice mosie, iar fostii stapani nu ii
mai puteau urmari. Ei aveau obligatia de a munci un numar de zile pe an in folosul
boierului pe a carui mosie se stabilea si de a plati dijma la recolta obtinuta. In sa acet
hrisov contine o omisiune esentiala, pentru ca nu precizeaza data pana la care sa se
intoarca pentru a beneficia de prevederile acestui hrisov. Astfel, hrisovul a avut un
efect contrar celui scontat, pentru ca a amplificat fenomenul de bejenie. Chiar si ceilalti
ramasi in tara fugeau pentru a se intoarce si a beneficia de prevederile hrisovului. La 5
august 1746, Constantin Mavrocordat a dat un nou hrisov, in care a prevazut
eliberarea tuturor rumanilor, stapanii fiind ,,invitati" sa-i elibereze fara plata, in caz
contrat, ei isi puteau rascumpara libertatea ,,ope legis" (in virtutea legii), de 10 talere.
Totodata, ei erau scutiti de dari 6 luni si apoi plateau 5 talere impartite in 4 sferturi,
trebuind sa lucreze 6 zile pe an in folosul stapanilor mosiilor. O reforma asemanatoare

14
a realizat si in Moldova, printr-un hrisov cu un continut asemanator, dat la 1 iunie
1749. Este insa o singura deosebire; eliberarea din starea de dependenta a vecinilor a
fost gratuita si neconditionata. Consecintele reformei sociale au fost fosrte importante
pentru evolutia tarilor romane. Dreptul de folosinta pe care taranii deveniti clacasi il
aveau asupra pamanatului nu mai avea temei legal, ci un temei contractual: izvora din
invoiala intervenita intre boierul ce stapanea mosia si taranul clacas. De iure, situatia
taranilor s-a imbunatatit, pentru ca ei nu mai erau legati de glie, nu se mai aflau in stare
de dependenta fata de boieri si de manastiri, insa de facto, asistam la o inrautatire a
taranilor deveniti clacasi, pentru ca acele invoieli se realizau in conditii contractuale
foarte dezavantajoase pentru tarani, ei fiind nevoiti sa accepte toate clauzele impuse de
boier. Principala invoiala a fost numarul de zile de claca ce trebuie prestate. Astfel,
taranii nu mai sunt legati de pamant, ci de sat, pentru ca nu poate parasi satul decat cu
acordul stapanului mosiei, acesta avand dreptul de a-l readuce ,,manu militari".

Domnii fanarioti. incepand cu Constantin Mavrocordat, au dat o serie de ,,urbari", prin

care au fixat anumite limite cadrului contractual al invoielilor dintr boieri si taranii
clacasi. Trebuie precizat ca reforma lui Constantin Mavrocordat nu a desfintat total
starea de dependenta, pentru ca nu i-a vizat pe scutelnici (indeplinesc la curtea boierilor
munci ce necesita o anumita calificare) si poslusnici (sunt cei ce exercita la curtea
boierilor servicii ce nu necesita o anumita calificare), categorii de persoane aflate in
stare de dependenta personala fata de boieri. Ei aveau obligatii fiscale numai fata de
boieri, nu si fata de stat.

Contractele de imprumut, stipulatiuni si depozit - din Triptice

Intr-un contract de imprumut, creditor este o femeie peregrina (Anduena lui Bato);
potrivit dr roman, peregrinii nu aveau ius comerci, iar pe de cealalata femeile su iuris in
dreptul roman erau puse sub tutela perpetu a agnailor lor, fiind considerate
obstaculate dpdv intelectual. Aceasta inseamna ca acest act nu corespunde exigentelor
dreptului roman, ci ca el a fost incheiat cel mai probabil potrivit unei cutume locale.

Intr-un alt contract de imprumut figureaza o simpla conventie de buna credinta din
care se naste obligatia debitorului de a plati dobanzi. Potrivit dreptului roman, obligatia
de a plati dobanzi nu se naste dintr-o simpla conventie debuna credinta, ea se naste fie
dintr-o stipulatio sortis et uzurarum (stipulatiunea capitalului si a dobanzilor), fie
printr-o stipulatio uzurarum alaturata lui mutum, contratcul de imprumut de
consumatiune. Prin urmare nici acest act juridic nu respecta exigentele dreptului privat
roman.

Un alt contract continut in triptice este unul de depozit. Este vb de o forma exceptionala
de depozit, anume depozitul neregulat , actul fiind incheiat insa cu scopul de a proba o
obligatie izvorata cel mai probabil dintrun act anterior. Totodata, din examinarea
actelor continute in triptice, constatam ca stipulatiunea in virtutea caracterului sau
abstract si a functiei sale generale a fost utilizata pentru realizarea operatiunii juridice

15
a imprumutului atat cu privire la capital cat si cu privire la dobanzi, precum si pentur
realizarea operatiunii juridice a garantiilor, desi la epoca respectiva (plina epoca
clasica) dreptul roman crease acte juridice speciale prin care se realizau atat
operatiunea juridica a imprumutului cat si operatiunea juridica a garantiilor.

Dispozitiile Legii Tarii - materia succesiunilor

Transmiterea bunurilor pentru cauz de moarte de la defunct ctre succesori nseamn

n Legea rii motenire, iar succesori nseamn motenitori. Termenii de motenire,
motenitori reprezint familia de cuvinte a cuvntului mo de sorginte trac, din care
deriv i termenul de moie (proprietate ereditar). Motenirea putea fi deferit i de
lege (legal, ab intestat), fie potrivit testamentului defunctului (dac e regulat ntocmit i
i produce efectele = motenire testamentar).

Motenirea legal se deschide cnd defunctul nu a lsat testament sau cnd

acesta e neregulat ntocmit sau nu i produce efectele. n aceast materie, Legea rii
consacr egala vocaie succesoral a copiilor legiuii/legitimi cu cei adoptivi ceea ce
nseamn copii de suflet. Legea rii consacra egala vocaie succesoral a fetelor i
baieilor att la bunurile de batin, ct i la cele de cumprtur ale prinilor lor.

De la aceast regul exist o singur excepie n ara Romneasc unde e

reglementat principiul masculinitii, potrivit cruia bunurile ereditare ce semnific
bunurile de batin, pot fi culese de baiei, iar fetele primesc echivalentul valoric n
obiecte de pre sau bunuri de cumprtur. Fetele i primeau de regul acele pri
succesorale sub form de dot, zestre iar sarcina nzestrrii fetelor revenea prinilor
iar n absena lor, frailor. n ceea ce privete copilul natural, cel nscut n afara
cstoriei, el vine la successiunea mamei, prelundu-se mater semper certa est.
Copilul vitreg pe care Legea rii l denumete hiastru are aceeai vocaie succesoral
ca a copilului legiuit, dar numai la succesiunea printelui bun. Legea rii admite i
succesiunea prin reprezentare, precum i dreptul de motenire al soului supravieuitor
n concurs cu copii.

Motenirea testamentar se deschide pe baza testamentului ntocmit de defunct, acesta

putnd fi redactat fie n form oral (Legea rii - cu limb de moarte) sau n form
scris (diata). n general, testamentul n form scris era mai puin rspndit pentru c
tiutorii de carte erau n numr redus (preoi, civa boieri). O particularitate a
testamentului medieval e nserarea n cuprinsul acestuia a blestemului pentru a asigura
respectarea ultimei dorine a testatorului. Legea rii cunoate i instituia ex-
heredarii, dezmotenirii cazul fiiilor ru-fctori sau nerecunosctori.

O particularitate a succesiunii testamentare e valabilitatea substituiunii fidei-comisar

care acum e interzis actul prin care disponentul impune fiduciarului (un donator,
legatar) s pstreze bunurile primite i s le transmita altei persoane (fideicomisar,
substituit) indicat de disponentul testator la moartea lui.

16
Organizarea juridica + procedura judiciara in cea de a 2-a faza a regimului fanariot

Instanele se constituie ca organisme colegiale organizate i specializate n cadrul unui

sistem conform condicii Pravilnicesti. Astfel sistemul instanelor e format din:

1. Judecatoria dupa judete (compus dintr-un judector,un logoft-pt inerea

condicilor echivalente pt grefier, slujitori pt treburile mai mrunte). Ca element
retrograd, ispravnicii judeelor pstrau dreptul de a judeca, fie singuri fie mpreun cu
judectorii.

2. Departamenturile: a. la Bucureti 2: unul cu 7 i unul cu 8; b. la Craiova

funciona o judectorie format din 4boieri; c. la Iai, n materie civil, departamentul
al II-lea pt pricinile civile mai mrunte, Divan Judectoresc format din boieri pt
pricinile civile mai mari.

n materie penal, n ara Romneasc: a. la Bucureti Departamentul

Vinovailor denumit ,,Criminalion; b. in Craiova instan compus din 3 boieri; c. la
Iai avem Departamentul Afacerilor Criminale.

Pentru procesele avnd elemente de extraneitate, avem n ara

Romnesc Departamentul Strainelo Pricini, iar n Moldova, Departamentul
Treburilor Strine.

Pentru infraciuni cu caracter poliienesc contravenii la Bucureti s-au

nfiinat Spataria si Agia [Spataria pt zonele periferice ale capitalei (mahalalele),
Agia, zon central a oraului]

3. Departamentul velitilor boieri. Divanul Olteniei de la Craiova acesta

funcioneaz ca prima instan pt pricinile dintre boieri i instan de apel (rol de
control judiciar)pt hotrrile pronunate de celelalte departamente.

4. Divanul Domnesc. Instan suprem, prezidat de domn n afar organizrii

unui sistem relativ modern de instan. Pravilele adoptate n cea de-a dou faz a
regimului turco fanariot au marcat i alte progrese n domeniul dreptului procesual:

17
 a. introducerea condicilor de judecata

b. obligativitatea redactarii hotararilor judecatoresti si motivarilor cu

aratarea capului de pravila (a temeiului juridic)

c. sistemul reprezentarii in justitie prin mandatar sau prin avocat

d. se introduce obligativitatea publicitii actelor translative de

proprietate avnd ca obiect imobilele

e. se introduce condica siretilor

f. se introduce sistemul recuzrii judecatorilor

g. se introduce termenul de prescripie a aciunilor precum i termenul de

exprimare a aciunilor succesorale

h. sunt legiferate i o serie de proceduri speciale cea a falimentului i

arbitrala, se introduce nscrisurile speciale, CAMBIILE denumite polie i procedura
subsecven acestora denumit procedura CAMBIALA.

Persoane fizice in dreptul daco-roman

Ca si dreptul roman, Legea Tarii are un puternic caracter statutar prin dispozitiile
statutorii pe care le contine in functie de pozitia sociala a diferitelor clase sociale.

Institutia boieriei

Boierii aveau capacitate juridica deplina, ei se bucurau de toate drepturile si

privilegiile: numai ei exercitau conditia politica a tarii si numai ei erau titularii
dreptului de proprietate feudala investita cu imunitati. La origine calitatea de boier era
indisolubil legata de stapanirea unei mosii. De asemenea, aceasta calitate se transmitea
cu titlu ereditar, odata cu mosia. Asistam la o stratificare a boierimii: boierii mari-
boierii mici, boierii de tara-boierii de slujbe (dregatori).

Institutia boieriei este anterioara intemeierii statului feudal de sine-statator, o dovada in

acest sens fiind existenta boierilor de tara, categorie in care se includ marii stapanitori
de domenii feudale, fostii conducatori ai formatiunilor prestatale de tip feudal, care prin
unirea feudelor lor realizeaza statele feudale de sine-statatoare (de ceea se numeau
boieri de tara). Dupa intemeiere si dupa centralizarea statului feudal, apar boierii de
slujbe, care erau recrutati chiar si din randul unor elemente apartinand categoriilor
sociale inferioare, calitatea acestora de boieri decurgand din functia exercitata in
aparatul de stat si nu era efectul stapanirii vreunei mosii, desi boierii de slujbe devin si

18
ei titularii unor proprietati feudale, fiind miluiti de domn pentru dreapta si credincioasa
slujba.

Spre sfarsitul feudalismului, calitatea de boier devine indisolubil legata de exercitarea

unor functii in cadrul aparatului statal si nu mai este conditionata de stapanirea unei
mosii. Se elaboreaza si un statut scris al boierimii, prin care se reglementeaza acordarea
titlurilor de noblete, adica a calitatii de boier, ca efect al dregatoriei incredintata celui in
cauza.

Sistemul relatiior feudale de vasalitate avea la baza raportul juridic dintre suzeran si
vasal, raport in continutul caruia intrau drepturile si relatiile reciproce. Astfel, vasalul
avea fata de suzeran, obligatia de ,,auxilium"(de a-i da ajutor militar ori de cate ori e
solicitat), boierii indeplinind aceste obligatii fata de domn prin participare la oaste,
fiecare boier avand steagul sau. Obligatia de ,,concilium"(de a -l sfatui pe suzeran ori de
cate ori e solicitat) era indeplinita de boieri fata de domn prin participarea la sfatul
domnesc.

Obligatia de a da ascultare suzeranului rezulta ca neindeplinirea de catre boieri a

acestor obligatii intra in continutul infractiunii de hiclenie sau oslug. Suzeranul avea
obligatii fata de vasali, obligatii de defensiv, de a-l apara pe vasal ori de cate ori era
necesar si obligatia de mila (obligatia de a-l rasplati pentru serviciile aduse). In
raporturile dintre domni si boieri, aceasta obligatie se concretiza in daniile domnesti
facute boierilor pentru dreapta si credincioasa slujba.

Statutul juridic al clerului

Clerul avea, ca boierii, o situatie privilegiata, avand dreptul de a participa la treburile

tarii, in Sfatul Domnesc si in Adunarile starilor feudale. Clerul era indrituit sa judece
anumite procese. De asemenea, el avea atributii pe planul dreptului canonic, in cadrul
ierarhiei bisericesti si monahale.

Orasenii

Orasenii nu erau o patura sociala omogena. Aristocratia oraselor este alcatuita din cei
care stapaneau case in targ si mosii in ocoalele targului. Era redusa dpdv numeric, in
comparatie cu cele din Transilvania. Orasenii se bucurau, ca boierii si clerii de toate
drepturile si privilegiile, iar in Moldova participau chiar si la alegerea Domnului.
Orasenii propriu-zisi erau negustori si mestesugari, alcatuiau o comunitate libera,
avand obligatii fiscale si individuale fata de domnie. Spre deosebire de orasele

19
transilvanene, orasenii din Tara Romaneasca si Moldova se aflau sub o dubla
autoritate: a dregatorilor domnesti si a conducatorilor oraselor, alesi din randurile lor.

In general, orasenii erau cei ce detineau pravalii si ateliere, dar aveau dreptul de a folosi
in devalmasie mosia orasului pentru agricultura si cresterea animalelor. Orasenii aveau
dreptul de a participa la conducerea si administrarea orasului, puteau dispune in mod
liber de modurile lor si puteau rezolva diferite divergente in fata unor organe
jurisdictionale locale, alese de oraseni, dar din randul aristocratiei orasului. Sfera
drepturilor si privilegiilor orasenilor era mai larga sau mai restransa, fiind precizata in
uricul targului, precum si in actele de privilegii date de domni de-a lungul timpului.

Taranii liberi

Prima categorie erau taranii liberi care stapaneau pamanturi si erau organizati in obsti
satesti, denumiti ,,razesi" in Moldova si ,,mosneni" in Tara Romaneasca.

A doua categorie erau cei care stapaneau pamanturi, dar nu erau organizati in obsti si
de numeau cnezi sau judeci.

A treia categorie erau cei care nu stapaneau pamanturi si munceau pe mosiile

feudalilor, fiind denumiti de Legea Tarii ,,saraci" sau ,,siromahi".

Taranii dependenti

Ei se aflau dpdv al statutului juridic in stare de rumanie (cei din Tara Romaneasca),
vecinie (Moldova), iobagie (Transilvania). Capacitatea lor juridica era determinata de
dreptul de proprietate incompleta, pe care stapanul feudal sau domnul, boierii sau
manatirile il avea asupra lor. Astfel, ei puteau fi vanduti numai o data cu mosia si
cuprindea urmatoarele drepturi:

a. dreptul de a dispune de partea de productie si de venituri, ce ii ramanea dupa

satisfacerea obligatiilor de renta feudala

b. dreptul de proprietate asupra gospodariilor si uneltelor de munca.

c. dreptul de folosinta asupra delnitei pe care o detinea pentru munca din mosia
feudala.

d. dreptul de a dobandi in proprietate suprafete de pamant si alti tarani aserviti cu

asentimentul stapanului feudal

20
e. dreptul de stramutare de pe o mosie pe alta, dupa indeplinirea obligatiilor de renta
feudala (drept ce a fost suprimat in sec. 16)

Fata de statutul juridic al taranilor dependenti, fuga acestora de pe mosie, fara

respectarea conditiilor de stramutare dadea stapanului feudal dreptul de a-l aduce cu
forta pe mosie. Feudalii pe ale caror mosii se refugiau taranii aserviti aveau obligatia de
a-i preda stapanilor lor. Desi aveau unele drepturi civile, taranii aserviti erau exclusi de
la exercitiul drepturilor politice. Puteau deveni oameni liberi prin iesirea din rumanie.
Astfel, desi legea tarii stabilea ca rumania este imprescriptibila, legea tarii prevedea
totusi unele situatii de iesire din starea de rumanie:

1. iertarea de rumanie, ce este un act cu titlu gratuit facut de stapanul feudal, fie
intervivos, fie mortis causa

2. rascumpararea din rumanie este calea cea mai folosita, datorita avantajelor pe care
le presupune pentru stapanii feudali.

3. hotararea judecatoreasca data in favoarea taranului in procesele cu boierii, procese

ce aveau ca obiect constatarea faptului ca taranii fusesera aserviti cu sila.

Exista si cai nejuridice de iesire din rumanie:

1.arderea titlurilor boierilor de catre tarani,

2. cnezirea/judecirea cu sila,

3. fuga de pe mosie

4. rascoala.

Legea tarii prevede si cazuri de cadere in rumanie, forme juridice in care taranii liberi
devin tarani aserviti:

a. donatia (se inchina cu sufletul si averea sa stapanului feudal, caz prevazut de legea
tarii);

b. contractul de vanzare (cazul in care se vinde libertatea pentru a putea plati anumite
datorii)

c. contractul de imprumut garantat cu libertatea personala a datornicului, astfel incat

daca acesta nu-si executa obligatia la scadenta, devenea taran dependent.

21
d. hotarare judecatoreasca, in defavoarea taranilor, in procesele cu boierii, avand ca
obiect constatarea ca ei au fost aserviti cu sila.

Existau si forme nejuridice de cadere in rumanie:

1. falsificarea titlurilor de catre boieri

2. sila/cotropirea (aducerea taranilor cu forta in starea de rumanie)

Toate titlurile juridice ce constatau starea de rumanie pentru a fi valide, trebuia sa

emane de la cancelaria domneasca si sa fie intarite de domn si de sfatul domnesc. In
ceea ce priveste situatia juridica a taranilor dependenti, care prin una dintre formele
juridice prevazute de legea tarii au devenit tarani liberi, a existat o anumita controversa
in literatura de specialitate.

Astfel, profesorul Constantin Giurascu considera ca exista un asa numit drept romanesc
,,zacon vlasi" (slavona), plecand de la ideea ca termenul de ruman are doar semnificatia
sociala de taran aservit. Profesorul arata ca robii eliberati deveneau tarani dependenti,
urmand a li se aplica acest drept romanesc, altfel zis, ei traiau in regim de rumanie.
,,Trebuie sa facem distinctie intre legea tarii ce se aplica tuturor romanilor priviti ca o
entitate etnica si cel ce ,,zacon vlaski", ce are un sens social in sens de tarani dependenti.

Aceasta opinie nu poate fi acceptata, intrucat este contrazisa de hrisoavele domnesti din
care rezulta indubitabil ca termenul de ruman are 2 acceptiuni: un inteles etnic si un
inteles social (adica de romani, dar si de tarani aserviti). Sensul in care este folosit acest
termen urmeaza a fi desprins din contextul frazei: robii eliberati nu deveneau rumani,
ci oameni liberi.

Statutul juridic al robilor

Statutul juridic al robilor era reglementat de asa numitul drept al robilor (polosko
epravo), care statua ca dpdv juridic, robii erau considerati bunuri, adica formau
obiectul unor contracte translative de proprietate (donatie, schimb). Insa statutul lor
juridic nu era identic cu cel al sclavilor din dreptul romanesc, pentru ca stapanii nu
aveau asupra sclavilor decat un drept de corectie, nu puteau dispune de viata robilor,
iar acestora li se recunostea in anumite privinte, chiar si o capacitate juridica limitata,
adica robii se puteau casatorii, puteau stapanii in proprietate salasele si uneltele de
muca, pe care le confectionau, iar dupa titularul dreptului de proprietate asupra lor,
robii puteau fi si somesti, boieresti, manastiresti. In general, robii erau recrutati dintre
tatari sau tigani, dar institutia robiei este mult mai veche in raport cu asezarea celor 2

22
etnii in tara noastra. Robia este o stare imprescriptibila, dar puteau fi eliberati de
stapanii lor dupa cum romanii ce deveneau robi in tara straina, la intoarcerea in tara,
redeveneau liberi. Aceasta este o institutie luata din dreptul roman, ,,ius postlimini"
(dreptul de reintoarcere).

Strainii

Regimul juridic al acestora era bine reglementat in legea tarii, fiind unul tolerat daca
cel in cauza era crestin. Astfel, strainii se puteau stabili n orase, puteau face comert, se
puteau organiza in comunitati proprii, puteau avea lacasele lor de culr, puteau dobandi
drepturi suplimnetare prin actele de privilegii acordate de domn. Daca erau crestini, se
puteau impamantenii (naturaliza) prin acordarea unei dregatorii de catre domn, fie
prin casatoria cu un roman. In aceste situatii, dobandea toate drepturile civile si politice
ale romanilor. Strainii nu puteau stapanii pamanturi in proprietate si aveau obligatii
fiscale distincte. Cei ce nu erau crestini (mahomedani) nu se puteau aseza pe pamant
romanesc si nu puteau detine lacasuri de cult si proprietati. Aceste interdictii erau
prevazute expres in continutul capitulatiilor incheiate de Tarile Romane cu Imperiul
Otoman.

Proprietatea taraneaasca - Legea Tarii

Se include in sfera lui dominium utile. Prezinta caracteristici diferite, dupa cum este
vorba, pe de o parte, de proprietatea taranilor grupati in obsti sau de proprietatea
taranilor care nu fac parte din obsti, iar, pe de alta parte, de proprietatea taranilor
liberi sau taranilor aserviti. In ceea ce priveste obstea libera, aceasta avea un teritoriu
impartit in vatra satului (gospodariile taranilor obstei si care era proprietatea personala
a acestora), campul de cultura (loturile de cultura ale membrilor obstei, proprietatea
personala a acestora) si celelalte terenuri (aflate in hotarul obstilor, pasuni, paduri,
fanete, ape, ce erau stapanirea in devalmasie a membrilor obstei).

Fiecare membru al obstei putea, cu aprobarea obstei, sa desprinda portiuni de teren din
cele aflate in devalmasie si sa la amenajeze prin munca proprie, dandu-le o noua
valoare economica si o noua destinatie economica. Munca incorporata in aceste terenuri
reprezinta temeiul juridic al trecerii terenului respectiv din proprietatea devalmasa in
proprietatea personala a membrului obstei care l-a amenajat. Cea mai veche
desprindere din fondul de valmasi este gospodaria (casa de locuit si curtea aferenta),
lotul de cultura din tarina iar tendinta de desprindere a unor terenuri din fondul de

23
valmasi a evoluat, marind suprafetele aflate in stapanirea personala in dauna
suprafetelor ramase in devalmasie.

Pana la sfarsitul feudalismului, obstea a pastrat un drept superior de supraveghere si

control asupra tuturor terenurilor aflate in hotarul sau, inclusiv asupra celor stapanite
cu titlul personal. Expresia juridica a acestui drept este dreptul de protimis (dreptul de
precumparare si rascumparare). Daca un membru al obstei dorea sa vanda un teren,
aflat in hotarul obstei, trebuie sa-si faca cunoscuta intentia la trei targuri succesive,
existand un drept de precumparare sau de preemtiune al rudelor si vecinilor in aceasta
ordine legala de preferinta. Daca nici un membru al obstei nu dorea sa cumpere terenul
respectiv, ofertantul putea sa-l instraineze unei persoane straine de obste, insa vanzarea
respectiva nu era pura si simpla, ci era una afectata de o conditie rezolutorie (daca in
termen de un an vreun membru al obstei, ruda sau vecin se razgandeste, el poate sa
exercite dreptul de rascumparare si sa intoarca cumparatorului pretul platit devenind
astfel proprietarul terenului in cauza). Rezulta ca dreptul de protimis are doua
componente: dreptul de preferinta (precumparare) si dreptul de rascumparare.

Teritoriul obstei aservite apartinea stapanului feudal. Toate acestea in virtutea traditiei
de pretuire a muncii personale, chiar si taranul aservit pastra un drept de proprietate
asupra gospodariei si uneltelor de munca. In virtutea dreptului cutumiar avea un drept
de folosinta asupra campului de cultura, precum si dreptul de a face diverse
imbunatatiri asupra unor terenuri cu alta destinatie economica sau de a folosi aceste
terenuri platind zeciuiala cuvenita stapanului feudal. Taranii liberi din afara obstei
exercitau dreptul de proprietate asupra gospodariei, vitelor si uneltelor de munca,
precum si asupra unei mici suprafete de pamant de cultura. In afara de marea
proprietate feudala si de proprietatea taraneasca Legea Tarii consacra un drept de
proprietate al mestesugarilor asupra atelierelor si uneltelor lor, precum si un drept de
proprietate al robilor asupra salaselor lor, precum si asupra uneltelor de munca
confectionate de ei personal.

Materia obligatiilor in cea de a 2-a faza a regimului turco-fanariot

Spre deosebire de pravilele anterioare legii Caragea, aceasta prevede multe din
principiile de baza ale contractului, iar Codul Calimah dezvolt o adevrat teorie
general a contractului consacrnd drept izvor legea, tocmeala (contractul), vtmarea
pricinuit cuiva (delictul civil). Tocmelile ca izvor: Scrise, Nescrise. dup Codul
Calimah, dup efectele pe care le produc n: Unilaterale, Bilaterale.

Condiile de validitate ale contractului sunt: a) capacitatea, b) consimmntul, c)

obiectul, d) cauza.

24
 a. Capacitatea - denumit vrednicia persoanei este reglementat n amnunt n
codul Calimah care afirma principiul conform cruia tot omul se socotete vrednic de
a-i ctiga DRIDUL dup rnduielile hotrte de ctre legi. Aceste rnduieli ngradeau
semnificativ capacitatea potrivit discriminrilor de tip feudal att n ce privete
drepturile politice ct i pentru diferitele operaii juridice intervenite ntre particulari.
Erau considerai nevrednici cei care erau condamnai pentru svrirea unei infractiuni
grave pe tot timpul executrii pedepsei. n acest caz i se aplica o pedeapsa
complimentar alturat celei principale.

b. Potrivit Legii Caragea consimmntul trebuia s fie lipsit de sil i de

vicleug

c. Conform Codului Calimah obiectul contractului trebuia s fie n comer (n

circuitul juridic civil).

d. n ceea ce privete cauza, legiuirea Caragea dup modelul Codului lui

Napoleon reproduce principiul cauzei licite potrivit cruia tocmeala mpotriva
Pravilelor i a nravurilor celor bune nu se ntocmete.

Izvoarele obligatiilor: n privina contractelor, n timp ce Pravilniceasca Condica

conine dispoziii relative la contractul de mprumut, Codul Calimah i legiuirea
Caragea contine dispozitii relative la alte numeroase alte contracte precum: vnzarea,
donaia, schimbul, emfiteozul, comodatul, mandatul, chezia (garania personala),
zlogul (garantie reala), anticreza. Vnzarea este amnunit reglementat n Codul
Calimah i corespunde nivelului de dezvoltare ajunseser relaiile marf-bani. Dpdv al
formei vnzrii se putea face n scris fr cerine ad validitatem totui de legiuirea
Caragea nu se putea face n form oral pentru vnzarea imobilelor. Erau introduse
anumite incapaciti de nstrinare (eg. egumenii nu puteau vinde averile mnstireti
sau incapaciti de dobndire, strinii necretini nu aveau dreptul s cumpere moi),
acestea fiind n codul Calimah. n cazul vnzrii moiilor i robilor era necesar
respectarea dreptului de protimis. Era reglementat totodata anularea vnzrii
denumit Stricarea vnzrii pt leziune, atunci cnd preul este inferior jumtii valorii
de circulatie a imobilului. Cumprtorul nu dorea s completeze preul pn la aceast
valoare. n privin donatiei este regl. n mod asemntor n codul Calimah i legiuirea
Caragea fiind prevzute cauzele de revocare a donatiilor i anume atentat asupra
donatorului precum i vtmarea lui, la trup, la cinste sau la avere. Sub influena
dreptului Bizantin sunt reglementate darurile de logodn, darurile de dinaintea nunii
precum i cele de a dou zi dup nunt.

n materia contractului de mprumut, Pravilniceasca Condica reglementeaz n

amnunt contractul, obligativitatea nscrisului, meniunile pe care contractul trebuie s
le conin precum i necesitatea prezenei a cel puin 3 martori pentru a se evita
tgduirea ulterioar a nscrisului de ctre debitor. n caz de neplat la scaden
creditorul se adreseaz instanei de judecate ce stabilea vnzarea bunului zlogit la

25
mezat (la licitaie public) creditorul urmnd a se ndestula (a-i satisface crean) din
preul obinut. Legiuirea Caragea preia din Codul lui Napoleon un nceput nou
conceptul de cambie, poli sau carte de mprumut pt poli neonorat la termen se
pltea o dobnd dubl de asemenea legiuirile admiteau i mprumutul cu dobnd
stabilit la 10% pe an precum i interzicerea anatocismului (dobnd la dobnd) i a
cametei. Aceste reglementri nu au frnat fenomenul acordarii de mprumuturi cu
dobnzi cmtreti ba mai mult s-a ncetenit aceast practic. Arendarea moiilor
este i ea foarte amnunit reglementat c i chiriile la imobilele cu destinaia de
locuina. Acestea fiind varieti ale lui Locatio rei una din formele contractului de
locaiune. Ambele legiuiri prevd Dr. de Protiris al coprtailor atunci cnd se
arendeaz sau se nchiriaz un bun stpnit n indiviziune. Sunt regl. n amnunt
obligaiile clacasilor fa de moie, dijmele, zilele de lucru, de clac, interdicia de a
defria i de a cldi pe moie fr acordul stpnului prezentant totodat i vechile
monopoluri ale boierilor pe domeniile lor. Gospodriile i terenurile care au aparinut
clacaului fugit de pe moie sau decedat fr motenire legal revin stpnului prin
efectul legii.

Marea proprietate feudala si imunitatile feudale

. Prima forma de manifestare a lui dominium utile este marea proprietate feudala (
proprietate completa asupra pamantului; proprietate incompleta asupra taranilor
dependenti). Marea proprietate feudala s-a constituit anterior intemeierii statelor
feudale romane de sine statatoare prin acapararea pamanturilor obstilor satesti si
exploatarea muncii celorlalti membri. Dpdv istoric, marea proprietate feudala este
continuatoarea stapanirii exercitate de cnezii, voievozii si juzii romani asupra
formatiunilor prestatale de tip feudal din epoca feudalismului timpuriu. Marea
proprietate feudala devine categoria juridica de dupa intemeiere. Modul originar de
dobandire al marii proprietati feudale a fost mostenirea, acesteia adaugandu-i-se dupa
intemeiere o serie de moduri derivate: dania domneasca pentru dreapta si credincioasa
slujba, dania particulara, vanzarea, schimbul, infratirea pe mosie. In afara acestor
moduri juridice de dobandire, nobilii feudali si-au extins proprietatea si pe cai
nejuridice, violente, prin acapararea cu forta a pamanturilor taranilor si incalcarea
stravechiului lor drept de proprietate, ceea ce Legea Tarii denumeste cotropire sau sila.
In functie de titularul sau marea proprietate feudala imbraca 3 forme:

a. proprietatea domneasca cuprinde bunurile personale ale domnului pe care

acesta le stapanea ca orice alt membru al clasei feudale, inca inainte de a accede la tron
pentru ca domnul era el insusi un mare boier. La aceste bunuri se adaugau bunurile
dobandite pe cheltuiala proprie, pe diferite cai juridice precum si bunurile din camara
domneasca constatand in veniturile care i se cuveneau in timpul exercitarii domniei si
care erau separate de veniturile vistieriei tarii.

b. proprietatea boiereasca s-a constituit prin mostenire (trebuia intarita de

domn) si danie domneasca. Pamantul dobandit prin mostenire se numea ,,ocina",
,,bastina", ,,dedina". El putea fi instrainat numai cu respectarea dreptului de protimis

26
al rudelor. Dania domneasca se acorda pentru serviciile militare aduse si indeplinirea
unei slujbe sau a unei dregatorii. La baza daniei domnesti statea obligatia de miluire,
care intra in continutul raportului juridic de vasalitate. Pana in prima jumatate a sec.
15, donatarul (beneficiarul daniei domnesti) avea asupra mosiei donate un drept de
proprietate temporar limitat la durata vietii domnului si uneori si a urmasului acestuia
(in ipoteza in care urmasul i-ar fi succedat la tron). Din a doua jumatate a sec. 15
beneficiul daniei domnesti devine ereditar - dreptul de preadalica se putea exercita
numai in caz de hiclenie (tradarea domnului) sau in caz de oslul (neindeplinirea lato
sensu a obligatiilor ce incumba vasalului si care intra in continutul raportului juridic de
vasalitate).

c. proprietatea bisericeasca s-a constituit dupa intemeiere din daniile facute de

credinciosi (domni si persoane particulare) in scopuri pioase precum si in scopul de a fi
trecuti donatorii in pomelnicul bisericii si a fi pomeniti in rugaciuni dupa moarte.
Aceste donatii aveau caracterul unor donatii cu sarcina (manastirea donatara nu putea
instraina bunurile ce-i fusesera donate si trebuia sa utilizeze veniturile acestor bunuri in
scopuri caritabile, sub sanctiunea revocarii donatiei pentru neindeplinirea sarcinii).
Indiferent de titularul sau marea proprietate feudala se impartea in: 1. rezerva feudala
(era cultivata tot prin munca taranilor aserviti - obligatia taranilor aserviti de a presta
renta in munca) si 2. loturile date in folosinta taranilor aserviti care se numeau:
,,deliute" in Tara Romaneasca, ,,jiredi" in Moldova si ,,sesi" in Transilvania.

Imunitatile feudale

Reprezinta institutia juridica ce insoteste adeseori dreptul de proprietate al feudalilor

asupra domeniilor lor. Imunitatea feudala se acorda prin hrisov domnesc si conferea
titularului sau: 1. drepturi publice ( dreptul de administrare politica, dreptul de
judecata si dreptul de comanda militara asupra poporului de pe domeniul respectiv), 2.
drepturi private (dreptul de a face comert, scutirea de plata oricarei dari fata de
domnie, dreptul de a percepe diferite venituri de la poporul de pe domeniul respectiv).
Din analiza imunitatii feudale rezulta ca feudalii investiti cu imunitati se bucurau de o
anumita independenta politica fata de domnie, in sensul ca dregatorii domnesti nu
aveau acces si competenta pe mosiile investite cu imunitati. Functiile statului feudal pe
aceste mosii se exercitau prin intermediul aparatului propriu de slujitori al feudalului
respectiv.

Imunitatile feudale reprezinta expresia la nivelul suprastructurii juridice a izolarii

specifice economiei naturale inchise care sta la baza societatii feudale. Aceste imunitati
au aparut imediat dupa intemeiere cand puterea politica si economica a feudalilor erau
superioare domniei, iar feudalii doreau prin sistemul imunitatilor consacrarea juridica
a privilegiilor lor de a conduce fara nicio ingerinta dpdv politic si economic, domeniile
lor. Sistemul imunitatilor feudale a putut fi consacrat si s-a extins in epoca imediat
urmatoare intemeierii si datorita imprejurarii ca aparatul de stat al statului feudal

27
(sistem de dregatorii) era slab dezvoltat. Ca atare, pentru realizarea functiilor statului
feudal, se impunea utilizarea aparatului propriu de slujitori al stapanilor feudali.
Hrisoavele domnesti de acordare a imunitatilor feudale intrebuinteaza: o formula
sacramentala scurta: pentru Tara Romaneasca ,,sa-i fie de ocina si de ohaba" si pentru
Moldova ,,sa-i fie uric cu tot venitul" si o formula sacramentala detaliata, in care se
specifica in amanunt continutul imunitatii acordate. Formula dezvoltata se utilizeaza
atunci cand se acordau imunitati feudale manastirilor (proprietatea manastireasca s-a
constituit dupa intemeierea statului feudal intr-o epoca in care debutase procesul
centralizarii statale si intaririi autoritatii domnesti).

In acest context imunitatile nu mai aveau caracterul general de la inceputul statului

feudal, ci un caracter exceptional si ca atare era necesar sa se precizeze in amanunt
continutul imunitatii acordate pentru ca activitatile si privilegiile respective sa fie scoase
din competenta generala a drepturilor domnesti. Din examinarea hrisoavelor de
acordare a imunitatii rezulta ca acestea nu se acordau uniform, erau mai largi sau mai
restranse, de la un caz la altul, dupa gradul in care domnul intelegea sa-i investeasca pe
beneficiari cu exercitiul unor drepturi politice si sa-i gratifice cu anumite foloase
economice.

Dupa centralizarea statului feudal si intarirea puterii domnesti pe care domnul o

exercita prin intermediul aparatului de dregatori, asistam la restrangerea treptata a
imunitatilor feudale si preluarea de catre debitorii domnesti de la marii proprietari
feudali a exercitiului drepturilor politice pe domeniul acestora. Astfel, se limiteaza
drepturile de judecata ale boierilor la pricinile marunte, drepturile militare sunt
ingradite, dezvoltarea comertului si trecerea la economia de schimb restrange pana la
desfiintare drepturile boierilor de a percepe taxe pe circulatia bunurilor si persoanelor,
precum si alte venituri. In concluzie marea proprietate feudala investita cu imunitati a
reprezentat expresia confuziei dintre drepturile politice si drepturile private proprie
societatii feudale de la inceputurile acesteia, iar pe masura materializarii societatii
feudale si ca efect al descompunerii acestui tip de organizare sociala, se manifesta tot
mai pregnant separatia dintre drepturile publice (politice) si private si se realizeaza
trecerea de la proprietatea divizata la proprietatea absoluta.

Formatiunile prestatale de tip feudal

Incheierea procesului etnogenezei romanesti a dus la afirmarea poporului roman dpdv

etnic ca un popor cu personalitate proprie, care a utilizat apelativul roman pentru a se
desemna, apelativ justificat atat din perspectiva autohtonilor geto-daci, locuitori ai unor
teritorii ce au fost parte integranta din Imperiul Roman. Semnificativ in acest sens este
ca Imparatul bizantin Constantin Porfirogenetul, referindu-se la locuitorii spatiului
carpato-dunareano-pontic, ii denumeste romani pentru a-i deosebi de barbari. Mai
mult, celelalte popoare vecine, slavii, maghiarii, ii desemnau pe romani cu termeniii de
,,valahi", ,,olahi", ,,volohi", termeni prin care aceste popoare ii denumeau pe fostii
locuitori ai Imperiului Roman, ceea ce inseamna o recunoastere implicita a originii
romane a poporului roman.

28
Iar poporul roman nu s-a afirmat nu doar dpdv ca un popor romanic, ci si dpdv
religios, ca un popor crestin-ortodox, pentru a se deosebi de celelalte popoare pagane si
catolice. Afirmarea poporului roman ca un popor crestin ortodox si lupta sa contra
propagarii catolice este ilustrata intr-o scrisoare a Papei Grigore al IX-lea din 1234, in
care acesta deplange succesele pseudo-episcopilor ortodocsi si vlahilor din dioceneza
cumanilor din Moldova.

In perioada feudalismului timpuriu (sec. 10 - 14 d.H.) la nivelul obstilor satesti au avut

loc o serie de transformari, in sensul ca egalitatea membrilor obstei face loc stratificarii
sociale de tip feudal, iar vechile norme de conduita fac loc unor norme cu caracter
juridic, care reglementeaza noile relatii sociale si de productie. Pe acest fond se
adancesc inegalitatile sociale din cadrul obstilor si incep sa se contituie clasele si
categoriile sociale proprii feudalismului, precum si relatiile de productie de tip feudal.
Astfel, din randul membrilor obstii si in special dintre alesii obstei se evidentiaza
anumite persoane, care acapareaza terenurile obstii, devenind aristocratia
formatiunilor prestatale de tip feudal si embrionul viitoarei clase a nobililor feudali.

Existenta proprietatii feudale este oglindita in documentele medievale, cum ar fi

Diploma Ioanitilor (1247), unde sunt desemnati prin sintagma ,,majores terrae" (,,mai
marii pamantului") sau intr-o scrisoare de la inceputul sec. al XIX - lea a lui Inocentiu
al III - lea, referitoare la Sudul Moldovei, in care sunt desemnati prin termeni ca
,,duces" si ,,domni". Toata aceasta terminologie sugereaza ca feudalii erau cei mai
putenici dpdv economic, iar puterea lor economica statea la baza puterii lor politice. Tot
in aceasta peioada a feudalismului timpuriu, bisericile si manastirile au inceput sa
acumuleze iazuri, ceea ce a dus la formarea clasei feudalilor ecleziastici, alauri de aceea
a feudalilor laici.

La celalalt pol al societatii feudale in curs de constituire se afla marea masa a taranimii,
desemnata de Diploma Ioanitilor prin sintagma ,,rustici valahi", adica taranii
dependenti de majores terrae. Acest document arata ca feudalii romani se bucurau din
partea taranilor dependenti de renta feudala prestatala sub cele 3 forme ale sale:
venituri, foloase si slujbe, adica renta in bani, produse si in munca. Cea mai mare parte
a taranimii era organizata in obsti satesti, intre acestia si nobilii feudali existand un
conflict permanent, ca urmare a incercarilor nobililor feudali de a destrama obstile si de
a acapara pamanturile taranilor. Iata deci ca obstea sateasta era in zorii Evului Mediu
si un mijloc de aparare a taranilor impotriva feudalitatii. Chiar si taranii dependenti
erau organizati in obsti si continuau sa pastreze in folosinta loturile de cultura, care se
numarau sorti.

O data cu formarea claselor sociale fundamentale ale societatii feudale si a relatiilor de

productie de tip feudal, apare si contradictia fundamentala a societatii feudale si anume
aceea intre taranii dependenti si nobilii feudali. Pe acest fond, potrivit legii dialectice a
luptei contrariilor trebuie sa dea nastere formatiunilor prestatale de tip feudal, care au
aparut si s-au organizat pe intreg teritoriul locuit de roman, inca din sec. 9. Ele erau
desemnate prin termenul generic de ,,tara" sau de ,,campulung", termeni care

29
desemnau uniunile sau confederatiile de obsti. Termenul de ,,tara" din limba romana
este de sorginte latina, de la ,,terra", insa limba romana este singura limba romanica in
care termenul a patruns cu sensul de organizare politico-statala si nu cu un sens
material de pamant, ca in celelalte limbi romanice. In limba romana, pentru sensul
material de pamant avem cuvantul ,,pamant", de sorginte latina (,,pavimentum" = ceea
ce acopera). Chiar si atunci cand termenul de tara are sensul secundar de pamant,
referirea este la teritoriul unei formatiuni politico-statale. Aceasta denumire generica de
tara este completata cu o serie de termeni ce indentifica diversele formatiuni prestatale
dupa o serie de criterii: a. geografic: Tara Hategului

b. etnic: Terra Vlahorum

c. etnico - geografic: Tara Brodnicilor

d. al persoanei conducatorului: Tara lui Litovoi, Menumorut

Denumirile tarilor care contin vechi termeni toponimici si hidronimici atesta vechimea
si continuitatea popoarelor romanesti pe acele tinuturi. Denumirilor tarilor care contin
determinative cu caracter etnic sunt date de celelalte popoare si confirma incheierea
procesului etnogenezei romanesti si afirmarea poporului roman ca un popor cu
personalitate proprie. Denumirile tarilor care contin referiri la numele persoanei
conducatorului semnifica saltul calitativ de la stadiul obstilor si uniunilor de obsti la
stadiul organizat de tip politic. In afara termenului de tara pentru desemnarea
formatiunilor prestatale feudale exista in limba romana si alti termeni care nu sunt de
origine latina, care sunt dublete ale termenului de tara. De exemplu, termenul de ,,jupa-
jupan-jupan", care este de sorginte traca, precum si termenii de cnezat, voievodat.
Existenta acestor cuvinte germane si slave in vocabularul limbii romane si utilizarea lor
pe scara larga in Epoca Medievala i-a facut pe unii autori sa considere in mod gresit ca
institutia cnezatului si a voievodatului n-ar fi institutii originale romanesti, ci
imprumutate. Aceasta conceptie nu poate fi acceptata, pentru ca termenii au patruns in
limba romana ca dublete, pe fondul influentei exercitarii de popoarele migratoare
asupra etnogenezei romanesti, mai ales in ultima ei etapa, iar un alt argument in
combaterea acestei afirmatii este acela al evolutiei diferite a institutiilor in cauza, la
romani. La slavi, termenul de cneaz este sinonim cu cel de duce. In ierarhia feudala
slava, voievodul este subordonat cneazului si nu are atributii jurisdictionale. La romani,
voievodul este superior cneazului, fiind mai mare peste o confederatie de cnezi si
continua pe un plan superior atributiile jurisdictionale ale juzilor si cnezilor.

Conducatorii de formatiuni prestatale feudale dispuneau de asezari intarite si de cele

militare compuse din curtenii cu ajutorul carora tineau in ascultare pe taranii
dependenti si asigurau apararea impotriva atacutilor straine, infaptuind astfel functii
interne (a tine in ascultare masa taranilor dependenti) si externe (aparare impotriva
atacurilor straine) ale acestor formatiuni de tip politico-statal. Efectivele militare
respective alcatuiesc ceea ce Diploma Ioanitilor denumeste ,,apparatus bellicus"

30
(aparatul razboinic). Formatiunile prestatale feudale nu dispuneau, insa, de forta
necesara unei aparari eficiente impotriva atacurilor tot mai frecvente si puternice ale
popoarelor vecine, intrucat respectivele formatiuni prestatale isi exercitau autotitatea
pe teritorii restranse, nemaiavand puterea necesara pentru intretinerea unor efective
militare corespunzatoare. In acest context, catre sfarsitul sec. 13, inceput de sec. 14, pe
fondul dezvoltarii fortelor de productie si al uitarii relatiilor de productie de tip feudal,
cresc si veniturile feudalilor romani, iar acestia cauta din ce in ce mai mult sa-si asigure
exclusivitatea exploatarii domeniilor lor si sa nu mai imparta cu feudalii straini, ai caror
vasali erau veniturile regiunilor romanesti, atitudine incompatibila cu recunoasterea
autoritatilor vremii.

La randul lor, micii tarani dependenti nu mai agreau dubla exploatare feudala si s-au
situat de partea feudalilor romani, in lipsa lor, impotriva feudalilor straini. Aceasta
lupta desfasurata sub conducerea capeteniei feudale locale a avut ca rezultat crearea
statelor feudale romanesti, un proces istoric, cu trasaturi comune la scara intregului
spatiu locuit de romani, dar si cu o serie de particularitati de la o tara romaneasca la
alta. De aici rezulta ca formarea statului feudal roman este rezultatul dezvoltarii
fortelor de productie feudale, al contraindicatilor de clasa, interne si al luptei poorului
roman contra dominatiei straine in cadrul unui determinism de tip dialectic, ceea ce
valideaza justetea singurei teorii corecte formulata de istoriografia romana in legatura
cu formarea statului roman feudal de sine statator, care este teoria lu Nicolae Balcescu,
acesta referindu-se la formarea Moldovei si a Tarii Romanesti, in combaterea teoriei
descalecatului, pentru ca niste ,,stapani se state asa mici precum Fagarasul Si
Maramuresul nu puteau avea destula putere spre a cuprinde asemenea provincii". Prin
urmare, ,,feudalitatea nu se putea introduce in aceste tari cu acesti domni". Ceea ce
insemna ca formarea statelor feudale romanesti nu poate fi rezultatul unei actiuni
externe, ci este rezultatul unui proces intern de feudalizare.

Dominium eminens

Este dreptul de proprietate suprema a domnului asupra intregului teritoriu al tarii,

drept pe care domnul il exercita in calitatea sa de varf al ierarhiei feudale si de
reprezentant al statului feudal. Dominium eminens este domeniul public al statului
feudal si nu se confunda cu proprietatea domneasca, care este domeniul privat al
domnului, adica bunurile pe care domnul le stapaneste ca orice mare proprietar feudal,
alaturi de ceilalti proprietari feudali.

In virtutea lui dominium eminens, domnul avea o serie de prerogative:

a. exercita un drept de supraveghere si control asupra intregului teritoriu al tarii;

31
b. culegea mostenirile vacante, astfel incat pamantul si robii ramasi fara stapan prin
efectul decesului proprietarului lipsit de mostenitor, reveneau domnului;

c. domnul lua in stapanire bunurile nimanui (res nulius), ce erau de 2 categorii:

teritoriile pustii ce nu au apartinut vreodata unui proprietar; teritoriile pustiite, ce au
apartinut unui proprietar dar au fost parasite sau abandonate de acestia (res derelicte);

d. domnul putea incuviinta feudalilor desprinderea unor suprafete de teren din

teritoriile pustii si teritoriile pustiite si trecerea lor in stapanirea personala prin
intemeierea de asezari rurale ce purtau denumirea de ,,slobozii', datorita scutirilor de
dari acordate de domn cu acel prilej;

e. domnul lua in stapanire teritoriile (bunurile) confiscate de la boierii ce au savarsit

actiuni de hiclenie;

f. domnul acorda donatii (danii domnesti) atat pentru dreapta si credincioasa slujba cat
si manastirilor in scopuri pioase;

g. domnul exercita dreptul de pradalica (preadalica) - dreptul de retract (revocarea

donatiilor facute in cazul ingratitudinii donatorului. Domnul putea sa renunte la
exercitarea dreptului de retract prin introducerea in hrisovul de danie domneasca a
formulei sacramentale: ,,pradalica sa nu fie!". In schimb beneficiarul daniei domnesti
trebuia sa faca darea calului sau a cupei (sa dea domnului un cal de rasa sau o cupa din
metal pretios);

h. domnul acorda feudalilor laici si ecleziastici imunitati feudale asupra domeniilor pe

care acesti feudali le stapanea;

i. domnul incuviinta toate actele de transfer al dreptului de proprietate avand ca obiect

pamantul si robii, ocazie cu care partile trebuiau sa faca darea calului sau a cupei;

j. domnul avea dreptul de a percepe degiuc, bir si munci (cele trei forme ale rentei
feudale) in folosul domniei.

Tripticele din Transilvania

Tripticele din Transilvania au fost descoperite intr-o mina de aur parasita de la

Alburnus Maior (Rosia Montana), intre anii 1786 si 1855. Se prezinta sub forma a 3
tablite din brad, legate intre ele. Fetele interioare ale tablitei 1 si 3 si ambele fete ale
tablitei 2 sunt usor scobite, iar scobitura este acoperita cu un strat de ceara, pe care s-a
scris cu ajutorul unui stilet. De aceea se numesc ,,triptice" si ,,tablite cerate".

Au fost descoperite 25 astfel de tablite, dintre care 14 sunt lizibile, restul nu au putut fi
descifrate, fiind foarte deteriorate. Cele 14 tablite contin contracte de vanzare, 3
contracte de munca, 2 contracte de imprumut, 1 contract de depozit, 1 contract de
societate, 1 proces verbal (prin care se constata desfiintarea unei asociatii funerare), 1

32
lista a cheltuielilor efectuate pentru organizarea unui banchet, 1 obligatie a unei
persoane de a plati o datorie.

Ele au fost traduse si publicate de Theodor Mommsen, intr-o editura de la Viena

denumita ,,Corpus inscriptiorum Latinarum". A facut si istoricul lor, plecand de la
ultimul act, care este datat 26 mai 167, perioada in care romanii se aflau in razboi cu
cvazii si marcomanii. El a apreciat ca localitatea a fost parasita datorita razboiului, iar
inainte de a o parasi, ei au ascuns in mina cele mai importante inscrisuri ale comunitatii
si cum nu s-au mai intors, tablitele au ramas abandonate in mina de aur.

Insa nu putem accepta explicatia lui Theodor Mommsen, pentru ca pana la sfarsitul
dominatiei romane in Dacia, exploatarea minelor de aur din Apuseni a fost o
preocupare constanta, de aceea este mai plauzibil ca doar un membru al comunitatii, cel
insarcinat cu pastrarea inscrisurilor, le-a ascuns si doar el nu s-a mai intors, astfel incat
tablitele au fost pierdute si regasite in Epoca Moderna.

ACTELE JURIDICE CONTINUTE DE TRIPTICE

In unul dintre contractele de imprumut, este o femeie peregrina, Anduenna lui Bato
(ceea ce arata o derogare de la regulile dreptului roman, pentru ca, in primul rand, in
dreptul roman, femeile sui iuris erau puse sub tutela permanenta a agnatilor sai, fiind
considerate obstaculate intelectual si deci nu puteau incheia acte juridice singure, ci
numai cu autoritatis tutoris, iar in al doilea rand, peregrinii nu aveau dreptul de a
incheia acte juridice, potrivit normelor de drept civil).

In alt contract de imprumut intalnim o simpla conventie, din care se naste pentru
debitor obligatia de a plati dobanzi, numai ca, potrivit dreptului roman, aceasta
obligatie nu poate izvora dintr-o singura conventie, ci dintr-un act solemn ,,stipulatio
sortis et usurarum" (stipulatiunea capitalului si a dobanzilor) sau ,,stipulatio
usurarum" (stipulatiunea dobanzilor), alaturata lui mutuum.

Contractul de depozit este operatiunea depozitului neregulat incheiat ad probationem si

nu ad validitatem, adica pentru probarea unei obligatii nascuta dintr-un alt act. Foarte
importanta este utilizarea stipulatiunii din actele speciale, de exemplu, atat pentru
realizarea operatiunii imprumutului cu dobanda, precum si pentru constituirea unor
garantii, desi la epoca respectiva dreptul roman crease acte speciale, prin care se
realizau operatiunile juridice respective.

In ceea ce priveste contractul de munca, el cuprinde o cauza atipica, prin care

muncitorul accepta sa nu fie platit pentru zilele in care nu poate munci datorita faptului
ca mina era inundata. Contractul de munca este o forma de locatio operarum
(locatiunea de servicii), care la randul ei este una dintre cele 3 forme ce pot fi
imbracate: locatiunea; partile contractului de munca: locator (cel care isi inchiriaza

33
forta de munca) si conductor (cel care trebuie sa plateasca pretul locatiunii, patronul
minei). Contractul de locatiune este un contract sinalagmatic si de aceea, in materia
riscului in contract se aplica regula potrivit careia riscul in contract se suporta de catre
debitorul obligatiei imposibil de executat.

Riscul in contract este sistemul potrivit caruia una dintre partile contractante trebuie sa
isi execute obligatia, desi cealalta parte contractanta nu si-o poate executa, fara vina sa.
In dreptul roman vechi era valabila regula potrivit careia riscul in contract era al
locatorului. In dreptul roman clasic, riscul in contract este al conductorului si totusi, in
tripticele din Transilvania avem aceasta fizionomie fata de dreptul roman vechi, in
sensul ca riscul in contract nu este al patronului, ci al muncitorului. Explicatia rezida
intre partile contractante. Exista o prapastie sub aspectul statutului lor economic si ca
atare muncitorul era nevoit sa accepte orice clauze contracta, astfel incat contractul
incheiat de el era un contract de adiziune.

In ceea ce priveste contractele de vanzare, unele contracte sunt semnate nu numai de

martori, ci si de parti, garanti. In dreptul roman, sub acest aspect, actele sunt de 2
categorii: incheiate sub forma subiectiva (incheiate de parti) si incheiate sub forma
obiectiva (semnata de martori). Astfel, imprejurarea ca actele sunt semnate si de
martori si de parti, rezulta ca este o perioada de tranzitie de la forma obiectiva,
specifica dreptului roman vechi, la forma subiectiva, specifica dreptului roman clasic,
postclasic, forma imprumutata de la greci. Actele de vanzare din triptice au aceleasi
efecte juridice ca cele din dreptul roman, desi forma este diferita. In dreptul roman,
contractul consensual de vanzare incheiat valabil in momentul realizarii
consimtamantului dintre parti, cu privire la obiect si pret, produce urmatoarele efecte
juridice: obligatia vanzatorului de a preda bunul, de a garanta pentru viii, pentru
edictiune, obligatia cumparatorului de a plati pretul. In actele de vanzare din triptice,
pentru fiecare efect exista o clauza distincta ( clauza de cumparare), referitoare la pret,
cu privire la garantia pentru vitii si pentru edictiune.

In alta tablita, operatiunea de vanzare se realizeaza atat prin mancipatiune, ca si

contractul consensual de vanzare. Insa, din examinarea continutului actului rezulta ca
niciuna dintre conditiile mancipatiunii nu sunt indeplinite, adica partile nu sunt romani,
nu au libribens, nu se pronunta formulele solemne specifice mancipatiunii. Autorii au
incercat diferite explicatii pentru aceasta imprejurare: o operatiune se realizeaza prin 2
forme, una fiind anulata prin nerespectarea conditiilor cerute de dreptul roman. Unii
autori au spus ca ar fi vorba de o greseala de natura terminologica: partile au folosit
repetat cuvantul mancipatiune in locul cuvantului traditiune. Altii au spus ca pentru o
mai mare siguranta partile au recurs si la mancipatiune si la contractul consensual,
pentru realizarea operatiunii de vanzare, insa aceasta opinie nu explica de ce s-a recurs
la mancipatiune, in conditiile in care formele nu au fost respectate. Altii au precizat ca,
este drept, mancipatiunea nu produce efecte, pentru ca nu isi indeplineste conditiile sale
de forma, daca operatiunea juridica a vanzarii se realizeaza in virtutea contractului
consensual, numai ca acesta nu este o explicatie, ci o constatare.

34
Pentru a explica aceasta ciudatenie, trebuie sa utilizam ca metoda de cercetare metoda
dialectica. In dreptul roman, mancipatiunea este un mod de a dobandi proprietatea, cu
precizarea ca romanii faceau distinctie clara intre operatunea juridica si forma tehnica
juridica prin care se realizeaza aceasta operatiune. Contractul consensual de vanzare
nu este la romani translativ de proprietate, ci este generator de obligatii, adica
genereaza obligatii vanzatorului de a transmite linistita si utila posesie a bunului
(vacuam possessionem tradere), in anumite situatii chiar proprietatea, transmitere ce se
realizeaza printr-un act distinct si ulterior de contractul de vanzare din care a luat
nastere obligatia respectiva.

In Legea Tarii, ca si in dreptul actual, contractul de vanzare este consensual, translativ

de proprietate. Imprejurarea ca, in triptice, mancipatiunea este alaturata contractului
consensal in vederea realizarii operatiunii de trecere de la sistemul roman clasic, in care
vanzarea consensuala este generatoare de obligatii la sistemul Legii Tarii, in care
vanzarea consensuala este translativa de proprietate. Forma, elementele si efectele
contractelor continute in triptice arata ca o serie de reguli si principii ale dreptului
roman au fost deviate de la menirea lor initiala, capatand in conditii specifice Daciei
romane functii si finalitati noi, astfel incat ,,devierile" de la exigentele drepului roman
clasic, pe care le intalnim la fizionomia actelor continute in triptice, nu sunt curiozitati,
ci expresia sintezei juridice daco-romane. Aceste acte juridice nu sunt acte de
drept roman, autohton geto-dace, ci sunt acte de drept daco-roman. Ele reprezinta
expresia pe planul determinismului dialectic a conditiilor de existenta din provincia
romana Dacia, care au generat, la nivelul suprastructurii juridice, un sistem de drept
roman, sistem daco-roman, rezultat din impletirea normelor de drept civil cu normele
de drept al gintilor si cutumele locale, ca o parte componenta a procesului mai amplu al
etnogenezi romanesti.

Dreptul penal si dreptul procesual in faza a doua a regimului turco-fanariot

Dreptul penal

n aceast materie infraciunile sunt denumite vini pot fi mari sau mici.
Conceptul de infraciune nu este nc desprins de persoan faptuitorului. Prin
numeroase dispoziii se ncearc a se pune capt abuzurilor slujbailor domneti cu
precdere Pravilniceasca Condica incrimieaza abuzurile de putere, ale ispravinicilor
fa de localnici judeului. O alt categorie de infraciuni cea legat de noul sistem
probator n justiie. Fiind pedepsite n acest sens plastografierea falsificarea de acte cu
agravant situaie n care actul este oficial(un nscris domnesc).Pedepsit de asemenea
mrturia mincinoas, martorii mincinoi fiind nscrii ntr-o condic a siretilor (nceput
de cazier judiciar). Este incriminat fapta mufluzilor (mincinoi) cei care n mod
fraudulos pretind c sunt n ncetare de pli (n faliment) fa de creditorii lor pt a se
sustrage de la plat datoriei fa de acetia numit bancruta frauduloasa. Accentueaz

35
rspunderea persoanelor pe planul acestor dispoziii penale i civile i de asemenea este
sancionat pe planul penal ct i pe cel civil nerspectarea dispoziiilor referitoare la
dreptul de protiris.Ca element retrograd meniunea pedepselor fizice precum i
pstrarea de ctre judectori a unei posibiliti de apreciere atunci cnd pravila
folosete sintagmele ca s se pedepseasc grav. Se realizeaz un progres n direcia
dozarii pedepsei fcndu-se distincie n cadrul legiuirii Caragea ntre omorul cugetat i
cel necugetat.

Organizarea statului geto-dac

Organele centrale:

Puterea suprema regele ca varf al arisocratiei sclavagiste. Regalitatea tinde sa devina

ereditara, atat Burebista, cat si Decebal erau fii de regi, insa o particularitatea a
succesiunii la tron este ca au vocatie succesorala si fratii regelui precum si marele preot.

Marele Preot un vice-rege a carui putere religioasa completeaza puterea laica a

regelui. Iordanes si Diocrates afirma ca marii preoti aveau o putere aproape regala.
Rolul foarte important se explica prin faptul ca aristocratia si regii emana legi. Legile
sunt de origine sorginala, de aceea preotiilor le revenea interpretarea vointei divine,
astfel incat ei aveau principalele atributii judecatoresti. Marele Preot este totodata si
judecatorul suprem. Ei au reprezentat principalul factor prin intermediul carora s-a
format si impus sistemul de drept geto- dac.

Pe langa rege si marele preot exista si curtea regelui: sfetnici si executanti ai poruncilor
regale. Ei se bucurau de stabilitate in exercitarea atributiilor lor. Sistemul dregatoriilor
era organizat dupa modelul statelor elenistice, iar in cadrul acestui sistem exista si o
ierarhie astfel incat Acornion si Deceneu au fost primii sfetnici ai lui Burebista si
Resinas a lui Decebal.

Organizarea locala:

Inainte de cucerirea romana, in Dacia erau unii mai mari peste treburile cetatii,
iar altii in jurul regelui erau impartiti la baza cetatii. Rezulta astfel existenta a 2
categorii de dregatori, unii cu atributii administrative, iar altii cu atributii militare pusi la
paza cetatilor.

Rezulta ca teritoriul statului geto- dac era impartit in unitati administrativ

teritoriale in cadrul caruia activitatea din agricultura era dirijata prin organele
spacializate ale statului => rolul foarte important al agriculturii in viata economica a
geto- dacilor. Principala atributie a celor pusi mai mari peste treburile agricole era de a
supraveghea sistemul distribuirii si redistribuirii loturilor de cultura prin tragere la
sort, precum si repartizarea produselor obtinute pe loturile respective.

36
 Existenta unei categorii distincte de dregatorii militare arata ca exista un vast
sistem de aparare in centrul caruia se afla sistemul muntilor Orastie.

Contractul de vanzare si contractul de inchiriere in Legea Tarii

Cel mai important contract reglementat de Legea rii e contractul de vnzare care n
dreptul nostru obinuielnic, difer fa de cele din dreptul roman, e consensual i
translativ de proprietate. Elementele contractului de vnzare sunt: consimtamantul,
obiectul si pretul.

1. Consimmntul trebuia s izvorasc din voina liber, neviciat a prilor i s fi

fost dat de bunvoie, irevocabil. Dac era viciat, consimmntul era nul. Cel mai
rspndit viciu era violena pe care Legea rii o numete sil, ns motivele pentru
care vnztorul dorea s vnd (de factur economic) nu erau considerate viciu de
consimmnt. n general, contractul de vnzare se ncheia n prezena martorilor astfel
nct celelalte vicii de consimmnt (dolul, eroarea) erau excluse.La vnzarea
pmntului, n sfera consimmntului prilor era necesar i consimmntul rudelor,
vecinilor (dreptul de protinis) de precumprare, rscumprare - dac era vorba de
teren n obte. Dac era vorba de proprietatea feudal/robului, actul trebuia
ntrit.Pentru a obine acordul domnului i a evita pradalica, prile fceau darea
calului i darea cupei.

2. Obiectul contractului trebuie s fie bun susceptibil de a fi nstrinat, n circuitul civil.

Cel mai important bun era pmntul, ns o caracteristic a vnzrii feudale e c
obiectul vnzrii l putea constitui i fiina uman robii ce puteau fi vndui i separat
de moie i ranii dependeni ce puteau fi vndui doar mpreun cu moia + ranii
liberi care apsai de datorii erau nevoii s-i vnd libertatea. 3. Preul era de
cele mai multe ori fixat n pecunia numerata, ns putea fi stabilit i n natur (datorit
economiei naturale) => n dreptul feudal nescris se fcea confuzie vnzare-schimb.
Preul se pltea fie la ncheierea contractului, fie la un termen sub sanciunea
rezoluiunii pentru neexecutare.Rezoluiunea pentru neexecutare era prevzut sub
forma unei clauze speciale numit pact comisoriu. Pentru garantarea plii restului de
pre, prile puteau constitui garanii personale, reale. Dac intervenea un caz de
eviciune pe care Legea rii o numete val , atunci cnd bunul a fost cumprat ru -
> de la neproprietar, se prevedea ntoarcerea preului de vnztor.Sub aspectul formei,
contractul se ncheie fie n form scris, fie verbal, ntodeauna cu martori, uneori i n
prezena chezailor i al aldamailor.Contractele ncheiate n form scris, distruse,
pierdute, puteau fi reconstituite de domn, sfatul domnesc, pe baza probei cu jurtori
precum i pe baza probei cu mrturii testimoniale (aldamai).

37
Dreptul scris in Transilvania in perioada voievodatului si principatului dependent de Turcia

Dupa disparitia Ungariei la Mohaci, Dieta Transilvaniei, intrunita la Sighisoara in 1540,

a hotarat ca, pe viitor, Transilvania se va conduce dupa legi proprii, iar legile din
Ungaria inceteaza sa se mai aplice in Transilvania, cu exceptia Tripartitului lui
Verboczi. Dintre vechile izvoare de drept, adoptate in timpul voievodatului, Unio Trium
Natiorum a ramas fundamentul dreptului public, discriminatoriu al Transilvaniei.

Intrucat, in timpul principatului dependent de Turcia, Dieta, pe fondul nevoii acute de

reglementare, a adoptat un numar mare de legi, s-a simtit nevoia sistematizarii lor in
ordine cronologica, prin incorporarea in colectii de legi. Prima colectie de legi cuprinde
pe cele adoptate intre 1540 si 1653 si a fost elaborata in timpul domniilor celor 2
principi Racoti, fiind intitulata ,,aprobatae constitutiones regni transilvaniae et partium
ungariae et isdem anexarum". A doua colectie de legi cuprinde pe cele din 1544 (finele
principatului dependent de Turcia), fiind elaborata in timpul domniei principelui
Appafy Mihai si se numeste ,, compilatae constitutiones regni transilvaniae et partium
ungariae et isdem anexarum". Ulterior, cele 2 colectii au fost reunite intr-o culegere
unica denumita ,, aprobatae et compilatae constitutiones regni transilvaniae et partium
ungariae et isdem anexarum". In cadrul culegerii unice sunt sistematizate legi dupa
criteriul cronologic si pe domenii: dreptul canonic, organizarea statala, privilegiile
feudalilor, procedura de judecata, diversele chestiuni administrative. Dreptul scris al
Transilvaniei in epoca principatului dependent de Turcia este patruns de tendinta de
promovare a intereselor celor 3 natiuni privilegiate si ale celor 4 religii recepte, sens in
care sunt reglementate foarte amanuntit obligatiile iobagilor fata de nobilii feudali, fata
de Biserica si fata de stat. Legislatia aceasta a inrautatit foarte mult situatia juridica a
tarilor romane, care erau pro temore. S-a inrautatit si situatia preotilor ortodocsi, ce
erau asimilati taranilor aserviti si aveau obligatii ca acestia.

Este semnificativa utilizarea termenului de ,,regnum" in cadrul acestor colectii de legi,

intrucat in epoca respectiva, cuvantul ,,regnum" desemna un stat suveran. Prin urmare,
legislatia aceea dorea a fi expresia intereselor nobilimii locale, organizata in cadrul unei
entitati statale de sine statatoare.. In afara acestor codificari, au mai fost codificate
norme de drept scris si cutumiar ale oraselor sasesti in statutele municipale sasesti
adoptate in Adunarea sasilor intre 1570 si 1580 si aprobate de principele Transilvaniei
in 1583. Aceasta lucrare cuprinde numeroase dispozitii in materia obligatiilor pentru ca
sasii erau cei mai legati de schimbul de marfuri (comert). Sunt cuprinse si dispozitii de
drept penal si drept procesual, toate redactate intr-o forma sistematica. Au mai fost
elaborate si alte culegeri de drept: ,,Statutele odorheiului", ,,Statutele Zarandului', in
virtutea autonomiei locale de care se bucurau unitatile administrativ-teritoriale.

Infratirea pe mosie

38
Infratirea pe mosie este reglementata de Legea Tarii ca o institutie complexa reunind
trasaturi ale rudeniei, testamentelor si contractelor. Este o institutie care a fost larg
raspandita la multe popoare, incepand din epoca descompunerii societatii gentilice, ce a
aparut in stransa legatura cu slabirea legaturii gentilice intemeiate pe rudenia de sange.
Datorita sentimentului de izolare pe care indivizii incepusera sa-l resimta s-a incercat
inlocuirea legaturii de sange printr-o legatura creata artificial (infratire) conceputa ca o
invoiala formata de ajutor reciproc si ce se constituia in cadrul unei proceduri constand
in amestecarea unor picaturi de sange in sangele celor ce se infrateau fiind o forma
tipica de simbolism judiciar (amestecul sangelui semnifica ca infratirea dorea sa imite
rudenia de sange).

De-a lungul timpului, ritualul, conceptia si efectele infratirii s-au modificat ca urmare a
aparitiei statului si mai apoi pe fondul aparitiei si raspandirii crestinismului. In statul
sclavagist roman si in consecinta si in Dacia romana se practica infratirea intre
peregrini, interzisa de Imparatul Diocletian printr-o constitutiune imperiala din anul
285. In societatea feudala apare infratirea de arme intre cavaleri, creata in scopul
acordarii de ajutor reciproc in vederea savarsiri unor fapte de arme. Sub impactul
religiei crestine ritualul infratirii se spiritualizeaza in sensul ca formele pagane sunt
inlocuite cu cele crestine iar infratirea devine o infratire de cruce, ce se practica intre
boieri si intre tarani. In cazul boierilor amestecul sangelui a fost inlocuita de o slujba
religioasa insotita de impartasirea din aceeasi paine iar la tarani s-a pastrat amestecul
sangelui insa crestatura pentru sange se facea in forma de cruce. Totodata la tarani
infratirea putea imbraca si forma infratirii haiducesti.

Dupa formarea statelor feudale romane de sine-statatoare apare o noua forma de

infratire si anume infratirea pe mosie. Infratirea pe mosie imbraca forma unui act scris
dat de cancelaria domneasca, in care se consemneaza declaratiile celor ce se infratesc
date in fata domnului si a Sfatului Domnesc. Spre deosebire de formele anterioare de
infratire, cea pe mosie duce nu numai la stabilirea relatiilor personale intre cei infratiti,
adica are nu numai efecte personale nepatrimoniale, dar duce si la crearea de relatii
patrimoniale cu privire la anumite bunuri, asupra carora cei infratiti isi constituie
anumite drepturi patrimoniale, acesta fiind de altminteri si principalul scop al infratirii
pe mosie.

Orice fel de bunuri puteau forma obiectul acestei forme de infratire, insa in cele mai
multe cazuri infratirea se facea asupra pamantului, de aceea se numeste infratire pe
mosie. Se are in vedere ca in cele mai multe cazuri era vorba de pamantul stapanit cu
titlul ereditar, adica mosie (ocina). Exista doua tipuri de infratire pe mosie: 1. in care
toti cei infratiti isi uneau ocinele, 2. in care infratirea se realiza asupra ocinei uneia
dintre parti.

Conditia de a fi proprietar era absolut necesara pentru a se putea realiza infratire pe

mosie. Iar in actul de infratire se stabilea cui apartineau ocinele sau ocina asupra carora
sau caruia se facea infratirea. Primul tip de infratire presupune doua momente: a.
momentul unirii ocinelor celor ce se infrateau, b. momentul asezarii celor infratiti pe

39
ocinele numite. Al doilea tip are un moment - momentul asezarii celor infratiti pe
ocinele numite.

Dpdv al modului in care se constitue raporturile de infratire, cea pe mosie poate fi

directa sau indirecta. In primul caz, raporturile de infratire se stabilesc intre toti
participantii la infratire, iar in al doilea caz cel ce constituie infratirea nu intra in
raporturile de infratire ce-i asaza ca fratii, alte persoane pe ocina sa. Infratirea ce se
realizeaza prin unirea ocinelor este mereu directa, iar efectele juridice pe care le
produce constau in crearea de stare de co-proprietate intre cei infratiti, ce initial au fost
proprietari exclusivi ai ocinelor, iar acum devin co-proprietari in cote indivize egale
asupra ocinelor unite. Aceasta egalitate este independenta de suprafata ocinei aduse la
infratire. Infratirea prin asezarea ocinelor poate fi directa sau indirecta, daca este
indirecta numai cei asezati dobandesc cote indivize din dreptul de proprietate asupra
ocinei pe care s-a realizat infratirea.

Infratirea pe mosie se infaptuieste din motive economice (mosii mai mari, puternice) si
genereaza consecinte juridice importante atat in materia succesiunilor cat si in materia
proprietatii. Astfel, in materie succesorala, infratirea pe mosie este utilizata in
urmatoarele situatii: in Tara Romaneasca erau infratite fetele cu baietii pentru a li se
conferi si fetelor vocatie succesorala la ocine. Sau proprietarul unei mosii ce nu avea
mostenitori sau avea numai fete recurgea la o infratire directa cu alte persoane pe
mosiile unite sau numai pe mosia sa sau recurgea la o infratire indirecta a fetelor pe
mosia sa cu fiii unei alte persoane, pentru ca altminteri ocinele ar fi trecut in
proprietatea domnului. Prin infratirea pe mosie puteau fi chemate si alte categorii de
persoane prin concurs, pe care fii le excludeau de la mostenire in virtutea principiului
proximitatii gradului de rudenie, rezulta modificarea ordinii succesorale prevazute de
lege in favoarea unor persoane pe care cel ce realiza infratirea dorea sa le gratifice
(acestea sunt efectele in forme succesorala).

Efectele in materia proprietatii: infratirea este unul dintre modurile de transmitere a

proprietatii alaturi de modurile translative de transmitere a poprietatii, asta pentru ca
in actul de infratire se putea prevedea ca transmiterea actului de proprietate intre cei
infratiti se realiza nu mortis causa ci de la data constituirii infratirii. O dovada in acest
sens o reprezinta clauza reservati domini (de rezerva a proprietatii) asupra bunurilor ce
au format obiectul infratirii, clauza conform careia transferul proprietatii catre cel
infratit se realizeaza la data mortii proprietarului ocinei. Exista si posibilitatea
transferului imediat al proprietatii dar cu sarcina, stabilindu-se anumite obligatii ale
celor infratiti fata de cel ce le-a transmis averea, infratirea pe mosie a fost utilizata de
boieri si ca un instrument de aservire a obstilor satesti: boierii se infrateau cu taranii pe
ocinele celor din urma si deveneau rude in sens juridic si titulari ai dreptului de
proprietate pe care il puteau exercita cu succes acaparand terenurile aflate in hotarele
obstilor satesti.

40
Pravilele laice

Pravilele laice au fost adoptate la mijlocul sec. 17, aproape simultan si cu un continut
similar in Tara Romaneasca si in Moldova, ca o necesitate pentru puterea de stat
centralizata, de a interveni rapid cu reglementari in diverse domenii. In acelasi timp,
parviele aice au reprezentat pentru boieri si intrumente de limitare a puterii domnului,
caci, cum zice Grigore Ureche, ,,acolo unde nu sunt pravile, din voia domnilor, multe
strambatati se fac".

In Moldova, din porunca domnului Vasile Lupu, logofatul Eustrache a elaborat in 1646
,,Cartea romaneasca de invatatura", aceasta reprezentand prima codificare legislativa u
caracter laic din istoria statului si dreptului romanesc. Din titlu rezulta ca este o
initiativa romaneasca, iar lucrarile straine care au stat la baza elaborarii pravilei au fost
codificate intr-o viziune proprie, astfel incat aceasta lucrare nu este o copie sau o
compilatie a lucrarii respective, ci o opera de sinteza cu trsaturi originale. In al II-lea
rand, cuvantul ,,invatatura" utilizat in titulatura pravilei nu are un sens didactic, ci
unul juridic de dispozitie obligatorie, de porunca domneasca, dar care atrage
sanctiunea domnului asupra celor ce nu asculta de asemenea ,,invatatura".

Izvoarele acestei pravile sunt:

1. ,,Nomos ghiorghicos" (legiuirea agrara bizantina) - adoptata in timpul

domnului Leon Isaul

2. Lucrarile penalistului italian Prospero Farinacci, latinizat Falinacius,

intitulate ,,Pracsis et teoriae criminalis"

In Tara Romaneasca, in 1652, din porunca domnului Matei Basarab, Daniil

Panoneanul, un calugar ajuns ulterior mitropolit al Transilvaniei, a elaborat lucrarea
,,Indreptarea legii" sau ,,Pravila cea mare", tiparita la Targoviste si care contine o
predoslovie scrisa de mitropolitul Stefan al Tarii Romanesti. Titlul sau este semnificativ,
exprimand ideea scopului avut in vedere, adica influentarea comportamentului uman
prin dispozitii legale noi. Cuprinsul este mai amplu decat cel al ,,Cartii romanesti de
invatatura", pentru ca cuprinde, alaturi de versiunea muntenizata a pravilei moldovene
si ,,Nomocanonul" lui Mihail Malaxus.

Totodata, in partea finala a pravilei sunt expuse o serie de probleme de interes mai
general din domenii nejuridice (medicina, gramatica, filosofie), dar si chestiuni de
interes canonic. Continutul juridic al celor 2 pravile este asemanator si se refera in
principal la reglementarea relatiilor din agricultura si sanctionarea faptelor cu caracter
penal, iar dispozitiile de drept civil si drept procesual sunt putin numeroase. Prevederile
celor 2 pravile sunt structurate in pricini, glave si zaciale, adica sectiuni, capitole si
articole.

41
Dispozitiile juridice din pravile sunt sistematizate in 2 parti:

A. Prima parte contine:

I. prevederi ce reglementeaza relatii feudale din agricultura si care

consacra:

1. legarea de pamant a taranilor dependenti

2. drepturile stapanilor feuali de a-i urmari pe taranii dependenti fugiti de pe mosii si de

a-i aduce inapoi.

3. interdictia celorlalti boieri de a-i primi pe mosiile lor pe taranii fugari so obligatia de
a-i remite stapanilor lor.

4. obligatiile de renta feudala ale taranilor aserviti fata de boieri si drepturile acestora
din urma de a-i pedepsi pe taranii ce nu-si executa obligatiile.

II. reglementari care vizeaza:

1. paza hotarelor

2. paza recoltelor

3. paza bunurilor agricole

4. cresterea vitelor

5. impartirea recoltelor

6. schimburile de terenuri

B. A doua parte contine:

I. institutii de drept civil, de drept penal si de drept procesual.

II. 1. reglementarea statutului juridic al persoanelor se face dupa

criteriul conditiei sociale. Persoanele fizice (obraze) se impart in: slobozi (erau pe o
parte taranii liberi si pe alta parte erau boierii, clerul) si robi (nu-si puteau schimba
statutul juridic decat cu acordul stapanului sau ca rasplata pentru denuntarea

42
stapanului vinovat de savarsirea anumitor infractiuni; asupra robillor, stapanul avea
avea un intins drept de corectie).

2. majoratul este fixat la 25 de ani, insa raspunderea pentru

faptele proprii intervine de la 18 ani.

III. Institutia familiei, a casatoriei, a rudeniei sunt reglementate pe baza

acelorasi principii ca si in pravilele bisericesti. Casatoria este precedata de logodna,
consacrata ca institutie juridica dupa modelul bizantin si confera sotului puterea
maritala asupra sotiei si dreptul de a-i administra zestrea. Puterea maritala presupune
ca sotul are asupra sotiei un drept de corectie, incuzand bataia si inchiderea ei.

IV. In materia bunurilor este protejata proprietatea asupra imobilelor si

se face distinctia intre bunurile ce formeaza obiectul proprietatii reglementate de
dreptul laic (mirean) si bunurile considerate sfintite, ce se bucura de o protectie
speciala, potrivit prevederilor dreptului canonic.

V. Succesiunea poate fi deferita prin testament in forma scrisa (zapis) sau

in forma orala (cu limba de moarte) sau ,,ab in testat"(potrivit legii). Exista anumite
incapacitati de a testa, spre exemplu: cei condamnati pentru infratiuni contra moralei,
precum si incapacitati de a mosteni (asasinul nu vine la succesiunea celui asasinat).
Categorii de mostenitori legali: ascendentii, descendentii (pana la gradul 9) si
colateralii. Copii naturali vin doar la succesiunea mamei si sunt reglementate rezervele
succesorale si cantitatea disponibila in functie de numarul copiilor.

VI. In materia obligatiilor, reglementarea are la baza raspunderea individuala si

sunt considerate izvoare de obligatii: tocmelile (contractele) si delictele. Pentru
validitatea contractelor se cere ca vointa partilor contractate sa nu fie vitiata prin
violenta (sila) sau prin dol (amagire). Actele juridice puteau fi incheiate si prin
mandatari sau reprezentanti conventionali ai partilor (pristari, ispravnici). Principalele
contracte reglementate de pravile sunt: de vanzare, incheiere, imprumut, donatie. Se
mentine acelasi sistem de garantie ca si in legea tarii (zalogul si chezasii).

VII. Materia dreptului penal cunoaste o ampla reglementare, potrivit

celor mai avansate principii ale epocii. Infractiunile continua sa fie clasificate dupa
gradul lor de periculozitate sociala (exemplu: vinii mari, vinii mici). Este reglementata
acum pentru prima data la nivel general infractiunea flagranta. Pentru prima data, la
calificarea infractiunii se aveau in vedere pozitia subiectiva a faptuitorului 9gandul

43
faptasului), precum si momentul si locul faptei. Sunt introduse unele categorii juridice
noi: tentativa, concursul de infractiuni, complicitatea si recidiva. De asemenea, sunt
prevazute pentru prima data cauze ce inlatura raspunderea penala (nebunia, legitima
aparare, varsta sub 7 ani, ordinul superiorului), cauze ce atenueaza raspunderea
penala (mania, starea de ebrietate, varsta sub 10 ani) si cauze ce agraveaza raspunderea
penala (calitatea de boier in cazul infractiunii de hiclenie). Sistemul sanctionator
cuprindea: pedeapsa cu moartea (sub diferitele sale forme), alte pedepse fizice,
pedepsele privative de libertate (temnita, ocna, surghiunul la manastire), pedepse cu
caracter religios (anatema, interdictia de a intra in Biserica, neingroparea), pedepse
inflamante si pedepse pecuniare (amenzi), uneori si pedepse complimentare (confiscarea
averii). La stabilirea pedepsei, judecatorul avea o larga posibilitate de apreciere. Se
spunea ca pedepsele se stabileau dupa ,,voia judetului" (a judecatorului), astfel incat
acesta, in anumite cazuri, putea dispune schimbarea pedepsei si chiar iertarea
pedepsei. Dispozitiile de drept penal aveau un vadit caracter discriminator de clasa,
sens in care pravilele recomanda ca boierilor si clericilor sa nu li se aplice pedepse fizice,
ci acestea sa fie inlocuite de amenzi. Dimpotriva, pravilele recomandau aplicarea
pedepselor fizice pentru infractorul ,, de gios" (cei ce apartineau unei categorii sociale
inferioare).

VIII. In materia dreptului procesual, pravilele prevad existenta a 2

categorii de instante: laice si bisericesti. Nu functioneaza principiul specializarii
instantelor, astfel incat instantele laice judecau si pricinile civile si cele penale. In
materia penala, actiunea penala putea si intentata si de alte persoane si de victima:
parintele (pentru copil), stapanul (pentru sluga), sotul (pentru sotie). Exista anumite
infractiuni, precum falsificarea monedei, pentru care denuntul era obligatoriu.
Mijloacele de proba erau martorii, juramintele, inscrisurile, carora li se adauga si 2
mijloace de proba noi: expertiza si prezumtiile (in pravile sunt numite ,,presupusuri"
sau ,,semne" sau ,,intelesuri"). In materie penala era admisa si tortura (caznirea),
pentru a smulge marturisirea invinuitului ce nega comiterea faptului. Pe plan
probator, in ceea ce priveste elementul vadit discriminator, valoarea marturiei trebuie
apreciata de judecator in mode diferit, in raport de statutul juridic al martorului,
spunandu-se in pravile ca boierii si clerul trebuie crezuti mai mult. Nu era insa
cunoscut conceptul de ,,cale de atac", insa pravilele permiteau celor nemultumiti de
hotararea pronuntata sa se adreseze numai judecatorilor superiori. De asemenea, nu
era cunoscut conceptul de ,,autoritate de lucru judecat", insa erau prevazute anumite
termene de prescriptie ale dreptului material la actiune.

Dreptul geto-dac

Dupa constituirea statului geto-dac s-a format si dreptul geto-dac, alcatuit din norme
juridice ce au luat locul vechilor cutume sau obiceiuri nejuridice din epoca prestatala.
Dreptul geto-dac s-a format pe multe cai: o prima cale este aceea a sanctionarii unora
dintre vechile obiceiuri ale geto-dacilor, din Epoca Prestatala, in care este vorba despre

44
obiceiurile acelea care se dovedeau a fi convenabile si utile clasei dominante si despre
care se pretindea ca ele sunt expresia unui interes social, general. A doua cale este a
instituirii unor obiceiuri noi, corespunzatoare noilor cerinte economice, sociale,
circumscrise organizarii de tip politic a societatii. O a treia cale este aceea a elaborarii
unui sistem scris, alaturi de cel cutumiar, legi ce nu ne-au parvenit pe cale directa, dar
la care autorii antici fac referire. De exemplu, Strabon si Iordanes afirmau ca legile
geto-dacilor au fost adoptate in timpul domniei lui Burebista, care pretinde ca au fost
inspirate de la zei si trasmise din generatie in generatie pana in sec. 6 d.H., in vremea lui
Iordanes. Prin aceste legi nu s-a realizat o simpla codificare a obiceiurilor, asa cum a
fost cazul codului decemviral (Legea celor 12 tablite),ci aceste legi introduc norme de
drept. Asa cum ne arata Strabon si Iordanes, legile contin porunci ale regelui (deci nu
simple obiceiuri). Burebista a recurs in mod deliberat la autori religiosi, pentru a se face
ascultat de popor si pentru a dubla autoritatea statala si a celei religioase, in asigurarea
respectarii legilor.

Institutiile juridice reglementate de dreptul geto-dac nu ne-au parvenit pe cale directa,

insa ele au putut fi reconstituite in linii generale, pe baza unor izvoare istorice indirecte,
precum si pe baza urmelor pe care aceste institutii le-au lasat asupra dreptului de mai
tarziu. Cea mai importanta institutie a dreptului geto-dac este institutia proprietatii.
Institutiile proprietatii geto-dace au cunoscut proprietatea privata a stapanilor de sclavi
si proprietatea comuna, devalmasa a obstilor satesti sau teritoriale.

Proprietatea privata este atestata de un autor antic Criton, care metioneaza ca in statul
geto-dac exista mari proprietari de pamanturi si vite. Mai mult, exista si o serie de
izvoare din care reiese ca vanzarea sclavilor pe pietele Imperiului Roman era o practica
frecventata la geto-daci. Rezulta ca obiectele proprietatii private constituiau pamantul,
vitele si sclavii, iar titularii acestui drept erau reprezentantii clasei dominante si anume
tarabostii.

In ceea ce priveste proprietatea obsteasca, existenta si fizionomia lor, ei au putut

fi reconstituiti pe baza odelor lui Horatius. Asa cum rezulta din versurile sale,
pamanturile obstei nu erau hotarnicite, ele se aflau in proprietate comuna, devalmasa, a
membrilor obstei, ca de altfel si recoltele stranse de pe aceste pamanturi. Cultivarea
terenurilor se realiza potrivit sistemului asolamentului, in sensul ca aceste terenuri erau
impartite in loturi si atribuite, in folosul membrilor obstei, prin tragere la sorti, pe
termen de 1 an. In anul urmator, loturile de cultura erau redistribuite tot potrivit
acestui sistem, de unde rezulta ca folosinta asupra terenurilor este individuala.
Proprietatea comuna devalmasa se extinde si asupra recoltelor astfel obtinute.
Procedura distribuirii loturilor prin tragere la sorti era supravegheata de catre
dregatorii administrativi, tot acestia fiind cei care retineau impozitul sau tributul datorat
statului de catre obste din recoltele obtinute.

45
Autorii antici ne ofera informatii referitoare la o alta institutie geto-daca si anume, cea
a casatoriei. In acest sens, Herodot arata ca, la traci, casatoria se realiza printr-un
contract prin care sotul cumpara sotia de la parintii ei. Atat in cadrul familial, cat si in
cel social, femeia se afla intr-o stare de inferioritate fata de barbat. Aceasta situatie este
confirmata si de Ovidius. Autorul Horatius, referindu-se la familia geto-daca in odele
sale, arata ca geto-dacii erau monogami si pazeau cu strajnicie monogamia. Horatius
vorbeste, de asemenea, si despre practica dotei, denumita zestre, aratand, insa, ca
principala zestre a femeii este virtutea ei. Caracterul traditional al acestei institutii este
augmentat lingvistic prin pastrarea in vocabularul de baza a limbii romane a
termenului de sorginte geto-daca, acela de zestre, alaturi de termenul de origine
roman, acela de dot.

In dreptul penal, principalele institutii geto-dace vizau apararea statului si a

proprietatii private. Potrivit lui Horatius, pentru infractiunea de adulter era sanctiunea
cu moartea.

In dreptul procesual, desi dpdv formal, juridic, atributiile realizarii justitiei fusesera
preluate de institutiile statului, in anumite cazuri, in special in cazul infractiuniilor de
vatamare corporala, a continuat sa se aplice vechiul sistem al razbunarii sangelui, adica
o forma de justitie privata. Cu toate acestea, organizarea sistemului de judecata a fost
una dintre preocuparile esentiale ale statului geto-dac. Referindu-se la Comosycus,
autorul Iordanes arata ca acesta se ocupa de organizarea si de judecarea proceselor,
fiind judecator suprem, insa Comosycus era si rege si Mare Preot, in acelasi timp. El
executa atributia de judecator suprem in virtutea calitatii de rege sau de Mare Preot,
referindu-se la sistemul judiciar, ca mijloc de transare a litigiilor. Poetul Ovidiu ne
relateaza ca pentru solutionarea anumitor litigii era utilizata o alta forma de justitie
privata si anume duelul judiciar.

In domeniul relatiilor internationale, avem informatii potrivit carora preotii geto-daci,

asemenea celor romani, oficiau un anumit ritual, cu prilejul incheierii tratatelor cu
celelalte state.

Pravilele bisericesti

Datorita organizarii sale ierarhice si a rolului de principal factor ideologic in societatea

feudala, Biserica ortodoxa a fost in masura sa elaboreze reguli de conduita care sa fie
aplicate pe intreg cuprinsul tarii, prin extinderea autoritatii sale spirituale si cu
sprijinul statului feudal.

In vedrea consolidarii statului feudal si centralizarea puterii, domnii erau interesati sa

introduca noi reguli juridice si sa le asigure un caracter uniform, spre deosebir de
particularitatile uniforme. Trebuie sa intelegem ca pravilele bisericesti au un caracter
oficial, pentru ca au fost intocmite din ordinul domnului sau ak mitropolitului si pe
cheltuiala acestora. Pe de alta parte, dispozitiile din pravile erau obligatorii atat prin

46
clerici, cat si pentru mireni (laici), atat in domeniul religios propriu - zis, cat si in
domeniul juridic.

De altfel, potrivit autorilor de pravile, dispozitiile de drept civil, de drept penal si de

drept procesual tineau tot de domeniul religios. Intrucat Biserica ortodoxa romana se
afla sub autoritatea spirituala a Patriarhiei de la Constantinopole, domnii si mitropolitii
romani au respectat intru totul regula de mult consacrata, conform careia pravilele
bisericesti ortodoxe se intocmesc numai dupa izvoarele canonice bizantine.

Intrucat procesul crestinizarii daco-romane, apoi a romanilor a inceput inca din epoca
domniatiei romane si a continuat si dupa retragerea aureliana, un numar mare de
cuvinte latine au patruns in limbajul religios fundamental, semnificativ fiind termenul
de ,,biserica", limba romana fiind singura limba romanica in care acest termen vine din
latina, ,,basilica". In toate celelalte limbi, termenul de biserica vine din greaca,
,,eclesia".

Patrunderea slavilor in masa si asezarea lor la sud de Dunare, a dus la ruperea de

romanitatea orientala in 2: Nordul Dunarii, ce a evoluat in poporul romanesc si Sudul
Dunarii, ce a evoluat in aromani, anumite enclase ramase. Totodata, contactul direct
nord dunarean cu Bizantul s-a intrerupt, astfel incat, inca din timpul feudalismului
timpuriu, influenta bizantina a fost receptata pe filiera slava, astfel incat, slavona devine
limba cancelariei domnesti si limba cultului religios. Insa slavona era cunoscuta de un
numar infim de persoana (cativa calugari) dincalcelaria domneasca. Marea masa a
populatiei nu cunoastea limba. Datorita acestui fapt, din se. 16 pravilele bisericesti incep
sa fie redactate si in limba romana.

Pravilele bisericesti, cele in slavona si romana au fost la inceput multiplicate ca

manuscrise, iar din sec. 17, apar pravilele tiparite.

A. Cele mai importante pravile in slavona sunt:

1. ,,Pravila de la Targoviste", elaborata de catre gramaticul Dragomir, din

porunca domnului Vladislav al Tarii Romanesti in anul 1452.

2. ,,Pravila de la Putna", bilingva (text interliniar in romana), din anul

1581.

3. ,,Pravila de la manastirea Bistrita" (Moldova), in anul 1618.

4. ,,Pravila de la manastirea Bistrita" (Oltenia), elaborata la 1636.

Izvoarele acestor pravile sunt:

47
 a. ,,Sintagma alfabetica" a lui Matei Vlastares

b. ,,Hexabiblul" lui Constantin Armenopulos (judecator la Salonic)

c. ,,Nomocanoanele parintilor Bisericii (literatura patristica)

d. Legislatia imparatilor bizantini:

1. ,,Bazilicalele" lui Leon al II-lea filosoful

2. ,,Nomos Ghiorghicos" (,,Legiuirea Agrara Bizantina")

3. ,,Prohironul" si ,,Epanagoga" elaborate in timpul lui Vasile

Macedoneanul

B. Cele mai importante pravile in romana sunt:

1. ,,Pravila Sfantilor Apostoli", elaborata de Diaconul Coresi la Brasov

intre 1560 si 1580. Un exemplu este ,,Pravila de la Ieud, numita dupa numele unui
locuitor din Maramures, unde a fost descoperita in 1921, fiind singurul exemplar ce s-a
pastrat.

2. ,,Pravila Aleasa", elaborata de logofatul Eustache, in Moldova, in 1632.

3. ,,Pravila de la Govora" (,,Pravila cea Mica"), tiparita in Tara

Romaneasca, in 1640, in 2 editii identice: una pentru Tara Romaneasca, prefata de
mitropolitul Theofil si una pentru Transilvania, prefata de mitropolitul Ghenadie al
Transilvaniei.

Continutul pravilelor bisericesti este eterogena, foarte variata, pentru ca alaturi de

textele cu caracter juridic propriu - zis exista si altele texte din diverse alte domenii:

a. extrase din lucrarile religioase

b. date istorice despre sinoadele bisericesti si cele ale parintilor Bisericii,

autori de pravile

c. cronici

d. tabele de calculare a timpului.

e. diferite alte formulare pentru intomirea actelor.

48
La randul lor, textele juridice nu sunt sistematizate pe ramuri si institutii de drept, in
sensul ca dispozitiile juridice pe care le cuprind sunt amestecate: norme de drept civil,
intercalate cu cele penale si procesuale. Ca o particularitate, pe planul dreptului penal,
infractiunile era socotite pacate, iar pedepsele clasificate in pedepse fizice si pedepse
duhovnicesti erau socotite ca forme de ispasire a pacatelor. Prin continutul lor mistic si
prin discriminarile sociale pe care le-au consacrat, pravilele bisericesti au contribuit la
consolidarea relatiilor de productie de tip feudal.

Pe de alta parte, avand in vedere izvoarele utilizate la elaborarea lor, pravilele

bisericesti au marcat inceputul procesului de receptare a ideilor si institutiilor juridice
romane, astfel cum au fost ele adoptate la realitatile feudale ale Bizantului de catre
legislatia bizantina. Din acest moment, dreptul roman evolueaza sub influenta imediata
a dreptului roman, adica influenta imediata a dreptului roman nu se exercita direct, ci
prin filiera bizantina.

Pravilele bisericesti au un continut asemanator, mergand pana la identitate in toate

tarile romane, ce inseamna o continuare a unitatii de reglementare asigurata de legea
tarii. Pravilele biseriesti nu au fost doar monumente de drept cu valoare pur teoretica,
ci destinate sa se aplice in mod nemijlocit in practica instantelor de judecata, lucru
contestat de multi autori, intrucat exista foarte putine documemte care sa ateste ca
hotararile au fst date pe baza pravilelor bisericesti.

Insa acest fenomen are o explicatie: faptul ca hotararile, de exemplu, date in materie
penala si unele date in materie civila (hotarari in dreptul familiei), imbracau forma
orala si nu ne-au parvenit, iar daca erau date in forma scrisa, nu aratau capul de
pravila pe care se sprijina, pentru ca partile nu erau interesate sa pastreze asmenea
documente. Dimpotriva, hotararile ce se dadeau in litigiile privind proprietatea,
imbracau mereu forma scrisa si mentionau mereu in curinsul lor capul de pravila pe
care se sprijineau, pentru ca aceste hotarari erau mereu pastrate de partile litigante.

O asemenea hotarare celebra este continuta intr-un hrisov emis in timpu lui Alexandru
Ilias, hotarare pronuntata in litigiul dintre Florica (fiica legitima) si Maria (fiica
naturala), fiicele lui Mihai Viteazul, litigiu avand ca obiect o mosie. Castig de cauza a
avut Florica, iar in Cuprinsul hotararii se mentioneaza capul de pravila pe care se
sprijina acea hotarare.

Contracte si garantii din Legea Tarii

Contractul de donaie

Contractul de donaie este un contract real. n cazul donaiei domneti sau a

daniei domneti, intenia de a gratifica avea n vedere fie rspltirea boierilor pentru
dreapta i credincioasa slujb, fie pentru ajutorarea unor mnstiri.n cazul donaiei
particulare, intenia de a gratifica avea n vedere angajamentul donatarului de a-l

49
ngriji i nmormnta pe donator, cele mai multe donaii avnd caracter cu sarcina.
Donaiile ctre biserici aveau fie scopuri filantropice, fie scopul ca donatorul s fie
nscris n pomelnice, mpreuna cu membrii familiei sale.Mnstirea donatar nu avea
dreptul de a nstrina dania primit, sub sanciunea revocrii donaiei. n ceea ce
privete obiectul donaiei, particularitatea donaiei medievale, ca i n cazul vnzrii,
este aceea c obiectul l putea constituti i o persoan uman: robii, ranii dependeni-
donai odat cu moia, ranii liberi - i donau libertatea i averea stpnului feudal
sau cum spune Legea rii cei ce se nchinau cu sufletul i averea.. Donaiile de moii
i robi trebuiau ntrite prin hrisov domnesc.

Contractul de mprumut

Contractul de mprumut apare frecvent n documentele medievale n special sub

forma mprumutului de comsumaie (mutuum); avea ca obiect o sum de bani i
caracter unilateral, crea obligaia doar n sarcina uneia din prile contractante (aceea
de a restitui creditorului la scaden mprumutul acordat cu dobnd). Dobnda n
Legea rii era numit bas, iar scadena- zi sau soroc, fiind stabilit de regul
ntr-o zi de srbtoare. Legea rii permitea i anatocismul (dobnda la dobnd), pe
care-l numea bas peste bas. Pentru garania obligaiei asumate prin contract, Legea
rii prevedea dou forme de garanii: garania real (zlog) i garania personal
(chezie).

Zlogul este garania real ce avea ca obiect bunuri mobile i imobile, dar cu
precdere robi i moii cultivate cu rani dependeni. n acest ultim caz, folosina de
creditorul privilegiat a muncii ranilor de pe acele pmnturi n contul dobnzilor la
suma mprumutat. Zlogul avea dou forme: cu termen; fr termen, situaie n care
creditorul putea stpni i folosi bunurile mzlogite pn la data datoriei; n cazul
zlogului cu termen, existau 2 situaii: 1. dac la scaden, debitorul pltea datoria,
rscumpra bunurile zlogite, reintrnd n stpnirea acestora; 2. dac nu pltea, se
putea prevedea n actul de zlog, ca bunul zlogit este pierdut, intrnd n proprietatea
creditorului n contul creanei sale. Dac nu exista o asemenea prevedere, avnd n
vedere c valoarea bunului zlogit era mai mare dect cuantumul creanei create, se
proceda la preuirea bunului zlogit i vnzarea lor fie ctre ter sau chiar ctre
creditor, reinndu-se din preul obinut cuantumul creanei, iar diferena era dat
debitorului.

Chezaii erau persoane care se obligau s plteasc ei datoria ctre creditor dac
debitorul nu va fi pltit la scaden. Garanii personali erau inui solidari, iar chezaul
pltitor avea dreptul de regres n contra cogaranilor si pentru partea contribuiei din
datoria fiecruia. Dac debitorul devenea insolvabil i nu fuseser constituite nici
garanii reale, nici personale era introdus o procedur special, de executare silit a
averii falitului curama. n cadrul acesteia, bunurile erau evaluate i mprite ntre

50
creditorii concursuali (cei care vin n concurs la masa predal sau a falimentului),
proporional cu valorile nominale ale creanelor lor. Alte contracte reglementate de
Legea rii: contractul de depozit, de comodat, locaiune de lucrri i cea de servicii n
forma contractului de munc.

Organizarea obstii si normele de conduita

Fiind o comunitate de munca, obstea sateasca se organizeaza in vederea desfasurarii in

conditii optime a agriculturii si al pastoritului (principalele indeletniciri din cadrul
obstei). Nu avem marturii directe despre organizarea obstilor satesti, insa ea a putut fi
reconstituita dintr-o serie de documenet scrise, ulterioare intemeierii statelor feudale
romanesti, cat si din cercetarile sociale efectuate asupra unor obsti ce au supravietuit in
Epoca Moderna. Cert este ca in perioasa sec. 4 d.H. - sec. 10 d.H., obstea se gasea in
forma arhaica si nu cunoastea stratificarea sociala a membrilor sai.

Organele de conducere ale obstei erau:

1. Adunarea generala a membrilor obstei

Adunarea generala a membrilor obstei cuprindea pe toti membrii majori ai obstei,

majoratul fiind fixat fie in raport cu varsta, intre 18 si 30 de ani, fie in raport cu data
casatoriei. Este controversata ideea participarii femeilor la Adunarea Generala a obstei.
Cert este ca ele particpau in orice caz la adunarile acelea la care urmau sa se adopte
hotarari in ceea ce le priveste. Aceasta adunare se numeste tot ,,obste" si se tinea la casa
obstei, iar in zilele de sarbatoare se tinea la Biserica. Ea era convocata prin viu grai de
la om la om. Adunarea Generala a membrilor obstei avea urmatoarele atributii:

- hotareste asupra patrimoniului obstei

- organizeaza munca colectiva

- supravegheaza relatiile de famillie

- rezolva conflictele dintre membrii obstei

- ratifica transferuri de bunuri dintre membrii obstei si incheia diferite conventii

- asigura organizarea si intretinerea Bisericii satului si a cultului religios

2. Sfatul oamenilor runci si batrani

51
Sfatul cuprinde pe cei mai respectati oameni ai obstei, membrii de baza ai obstei, cu
atributii jurisdictionale.

3. Alesii obstei

Alesii obstei erau persoane imputernicite cu exercitarea unor atributii speciale.

Denumirile acestora amintesc de denumirile unora dintre dregatorii statului feudal,
ceea ce demonstreaza continuitatea poporului roman:

- vornicul (strange contributiile membrilor obstei)

- postelnicul (are griija de Biserica satului)

- logofatul (este stiutor de carte si scrie actele obstei)

- nemesnicul (are grija de gardurile campiei de cultura)

- jitarul (pazea recolta)

- judele (este seful militar al satului si are atributii jurisdictionale) -

termen latin ce provine de la dumvirii iure dicundo

Alesii obstei erau imputerniciti chiar sa aplice anumite pedepse acelora dintre membrii
obstei ce nu le indeplineau dispozitiile. Alesii obstei se aflau sub controlul permanent al
Adunarii Generale a obstei, care ii numea, ii revoca din functii, le stabilea atributiile si
controla exercitarea acestora.

Obstea sateasca este cea mai simpla forma de organizare teritoriala a poporului daco-
roman, ceea ce nu elude posibilitatea incadrarii ei in forme teritoriale mai vaste,
precum uniuni de obsti sau confederatii de obsti sau obstile de obsti. Intr-adevar, din
considerente de natura economica, precum folosirea unitara a versantului unui munte,
a vaii unui rau sau din necesitati de natura militara, legate de organizarea apararii in
comun, uneori obstile se organizau in cadrul uniunilor satesti, pastrandu-si nealterate
autonomia, organizarea interna, normele de conduita. Unele dintre uniunile de obsti au
evoluat spre forme de organizare de natura politica, de unde au rezultat formatiunile
prestatale de tip feudal. Confederatia obstei avea un organ suprem de conducere,
Marele Sfat, alcatuit din reprezentantii obstilor componente, ce avea urmatoarele
atributii: - rezolva problemele patrimoniale comune

- solutioneaza conflictele dintre obstile componente

52
 - stabileste contributia fiecarei obsti

- organizeaza apararea satelor

Insa problemele interne ale obstilor componente continuau sa fie solutionate de

organele proprii ale acestora. Exista o serie de dovezi scrise cu referire la existenta
obstilor satesti ale daco-romanilor si apoi ale romanilor, in perioada retragerii
aureliene, in sec. 9 d.H. Ele sunt relativ putine, dar deosebit de semnificante. De
exemplu, o scrisoare datata sec. 4 d.H, in limba greaca, adresata de o comunitate
crestina din Dacia Gotica unei comunitati crestine din Dacia Capadocia si in care exista
mentiuni referitoare la patimile Sfantului Sava, un martir crestin, care a trait intr-un
sat de la Nordul Dunarii, ceea ca rezulta ca exista informatii referitoare la existenta
unor sate stabilite cu o popoulatie sedentara, ce se indeletniceau cu agricultura. In
lucrarea ,,Strategicon" al Imparatului bizantin Mauriciu, elaborata in sec. 6 d.H., se
vorbeste de populatie romanica de la Nordul Dunarii, care vorbeste limba latina si era
organizata in sate, de-a lungul raurilor, avand ca ocupatii principale agricultura si
crestere vitelor.

NORMELE DE CONDUITA ALE OBSTILOR SATESTI

Fiind o comunitate de munca, normele de conduita ale obstilor satesti s-au statornicit in
legatura cu indeletnicirile membrilor obstei, obiectul muncii, relatiile ce se stabileau
intre membrii obstei, cu privire la exercitarea indeletnicirilor traditionale. Pe baza
acestor norme fundamentale au fost elaborate si celelalte norme de conduita ale dacilor
si anume cele ce vizau statutul persoanei, familiei, invoielile si procedura de solutionare
a conflictelor dintre membrii obstei.

1. Norme ce reglementeaza proprietatea

Stapanirea exercitata de membrii obstei imbraca 2 forme: a. stapanirea devalmasa si b.

stapanirea individuala. Ele sunt in esenta forme de apropiere a folosintei si nu se
confunda cu proprietatea privata. Aici termenul de ,,proprietate" este folosit nu in sens
juridic, ci in sens economic.

a. se aflau in stapanirea devalmasa paduri, pasuni, izlazuri, apele, iar in

epoca obstei arhaice si turmele comune, fondul de rezerva pentru anii cu recolta slaba,
moara satului, bogatiile subsolului. Un corolar al stapanirii devalmase era in
posibilitatea membrilor obstei de a instraina parti din mosia satului, in vederea
pastrarii unitatii si integritatii acestora.

53
 b. la baza stapanirii individuale se afla munca proprie depusa de fiecare
membru al obstei pentru amenajarea unui bun aflat anterior in devalmasie si care
dobandeste prin incorporarea acelei munci o valoare economica noua.

Prima desprindere din fondul devalmas a fost terenul pe care membrii obstei si-au
intemeiat casa si curtea, ceea ce rezulta ca la romani intalnim sub numele de ,,herediu"
locul de casa si gradina. Semnul distinctiv al trecerii gospodariei comune in stapanirea
individuala il reprezinta gardul. Un proces asemanator a cunoscut si campul de cultura,
denumit si ,,tarina" (,,racla"), ce era impartit in loturi de cultura atribuite membrilor
obstei prin tragere la sorti, dar nu in sistemul asolamentului ca la geto-daci, ci o data
pentru totdeauna, de aceea loturile de cultura se mai numeau si ,,loturi matca", pentru
ca dau posibilitatea celor de la stapanire sa utilizeze si celelalte terenuri din hotarul
obstei, aflate in stapanire devalmasa. Totodata, membrii obstei puteau lua in stapanire
individuala si anumite parti din restul hotarului devalmas. De exemplu, loturi de
cultura obtinute prin defrisari, adica stapaniri locuresti. Trecerea terenurilor din
stapanirea devalmasa in stapanirea individuala se face cu acordul si cu supravegherea
obstei, ce continua sa exercite asupra teritoriului un drept superior de supraveghere si
control.

Procesul de trecere a terenurilor din stapanirea devalmasa in stapanirea

individuala nu a insemnat dezagregarea obstilor satesti, intrucat obstea continua sa
traiasca, sa exercite si asupra teritoriilor in stapanirea individuala un drept superior de
supraveghere si control, care s-a materializat in Legea Tarii prin institutia dreptului de
protinis (dreptului de precumparare sau de rascumparare).

2. Norme privitoare la relatiile de munca

Fiind o comunitate de munca, obstea sateasca a organizat indeletnicirile principale,

agricultura si cresterea vitelor statuand, in acest sens, norme speciale referitoare la:
repartitia campului de cultura intre membrii obstii, stabilirea felului culturii, suprafata
fiecarui lot, stabilirea tipului de desfasurare a unor activitati agricole, distribuirea
recoltei pentru consumul personal al membrilor obstei si pentru fondul de rezerva,
norme referitoare la stabilirea locurilor si perioadelor de pasunat, norme privitoare la
impartirea productiei turmelor comune. Exemple si alte norme, care reglementeaza si
alte activitati la nivelul obstei, vanatoarea si pescuitul, dupa cum existau norme de
conduita constituite pe masura aparitiei unor activitati (mestesugurile), norme potrivit
carora cei care realizau asemenea activitati, care necesitau pregatire speciala, erau
indreptatiti la proprietatea asupra muncii lor.

3. Norme referitoare la statutul persoanelor

54
 Principalul fundament il reprezinta egalitatea membrilor obstei, determinata, pe de o
parte, de stapanirea devalmasa a pamantului si pe de alta parte de desfasurarea
activitatii economice fundamentale in comun. Evidentierea unor membri ai obstei, de
exemplu, cei ce erau alesii obstei, se facea dupa calitatea lor si nu dupa criteriul
stratificarii sociale.

4. Norme referitoare la familie, succesiuni si obligatii

In perioada obstei arhaice, familia unica compusa din parinti si copii, reprezenta
elementul structural al obstei, caracterizat prin aceeasi egalitate a membrilor, ca si
obstea in ansamblul sau. Egalitatea, la nivelul familiei, era determinata ca si in cazul
obstei de munca, in comun, desfasurate in cadrul gospodariei si stapanirea comuna
asupra patrimoniului familiei. Aceasta egalitate a avut drept consecinta existenta unor
obligatii reciproce de intretinere, atat intre parinti, cat si intre soti. In materia
organizarii familiei, influenta majora a exercitat-o traditia geto-daca spiritualizata sub
influenta crestinismului. Astfel, casatoria se realizeaza prin liberul consimtamant al
partilor, insotita de bunacuviinta religioasa, devotamentul era admis la cererea
oricareia dintre soti, intre acestia existand deplina egalitate in pronuntarea motivelor de
divort, irevocabile. In materia succesiunilor, descendentii aveau egala vocatie
succesorala la mostenirea mosiei familiei, fiind recunoscut totodata si dreptul la
mostenire al sotului supravietuitor, consacrat, de altfel, si in dreptul roman postclasic.
In materia obligatiilor, toti membrii obstei aveau deplina capacitate de a incheia
conventii, acestea fiind total libere de forma, spre deosebire de dreptul roman, unde
unele contracte erau supuse unui formalism riguros. Cea mai raspandita conventie era
vanzarea, care, asa cum evolua sub influenta dreptului bizantin, devenise consensuala
translativa de proprietate. O alta conventie des intalnita era de schimb, dat fiind
caracterul natural al economiei acelei perioade.

5. Norme referitoare la raspunderea si solutionarea litigiilor

Raspunderea membrilor obstei pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii, precum si

solutionarea conflictelor dintre membrii obstei se realizau pe baza sistemului
solidaritatii rudelor si a compozitiunii voluntare (+legea talionului). Solidaritatea obstei,
in ansamblul sau, se manifesta atunci cand aceasta trebuia sa raspunda pentru faptele
ilicite cauzatoare de prejudicii savarsite de unul dintre membrii sai asupra unui
membru al unei obsti invecinate (articolele de judecata erau comune pentru pricini
civile si penale si anume Sfatul oamenilor buni si batrani, judele, instante ce puteau
pronunta hotarari, mergand pana la alungarea din obste a celui ce comisese o fapta

55
grava). In materia probelor se contureza inca din aceasta perioada unele probe
fundamentale pentru practica judiciara romaneasca si anume juramantul cu brazda si
proba cu juratori, pe care le vom regasi reglementate si in Legea Tarii, ceea ce atesta
cotinuitatea poporului roman.

In ceea ce priveste materia procedurii, instantele erau aceleasi atat pentru cauze
recidive cat si pentru cauzele penale.

Judele si sfatul oamenilor buni si batrani-aceste instante aveau competenta de a

cerceta litigiile deduse spre solutionare in fatal or si de a pronunta hotarari care sa
contina sanctiuni la adresa membrilor obstei mergand pana la excluderea membrilor
din colectivitate.

Pe plan probativ, se contureaza inca din aceasta perioada o serie de probe

fundamentale in practica judiciara :Juramantul pe brazda si proba cu juratii, ceea ce
arata continuitatea poporului roman si pe planul institutiilor sale juridice.

Obstea sateasca sau teritoriala este cea mai simpla forma de organizare social
ape criteriul teritorial a unei colectivitati umane ceea ce nu exclude insa posibilitatea ei
de a se incadra in forme teritoriale mai vaste-> uniunile de obsti sau confederatiile de
obsti din obsti si obsti de obsti. Aceste uniuni de obsti se constituiau din necesitati de
aparare sau necasitati economice, mai buna exploatare a vai unui rau sau a
versantului.Obstile componente isi pastrau autonomie, organele de conducere sdi
normele proprii de conduita.Confederatia de obsti avea la randul sau un organ de
conducere alcatuit din reprezentantii obstilor componente si care avea o serie de
atributii :

1.rezolvarea problemelorpatrimoniale comune

2.solutionarea litigiilor dintre obstile componente

3.stabilirea contributiei fiecarei obsti componente

4.organizarea sistemului comun de aparare

In virtutea autonomiei obstilor componente continuau sa solutioneze prin

organizatii proprii toate problemele lor interne.

Domnul si Sfatul domnesc

Domnul este organul suprem al puterii de stat si varful ierarhiei feudale in cadrul
sistemului relatiilor feudale de vasalitate. Institutia domniei este una romaneasca
originala, ce a aparut odata cu formarea statelor feudale romanesti de sine statatoare,
ca o treapta superioara in procesul de evolutie istoric a formatiunilor prestatale de tip
feudal. Fiind una originala, nu are un corespondent in statele vecine, iar termenul ce
desemneaza institutia este de sorginte latina, ,,dominus". Potrivit conceptiei feudale,

56
tilul de domn semnifica independenta, pozitia unui sef de stat, ce nu recunoaste o
autoritate superioara.

Originea institutiei este duala. Pe de o parte, se afla in traditiile formate in cadrul

formatiunilor prestatale de tip feudal, iar pe de alta parte, ea isi afla filonul intr-o serie
de trasaturi ale monarhiei bizantine, ce pastra amintirea organizarii politice romane,
avea ca fundament ideologic crestinismul ortodox si continea premisele necesare pentru
centralizarea puterii in stat si apararea independentei de stat. Este suficient sa amintim
titulatura imparatului roman a Imperiului tarziu de la Diocletian catre finele imperiului
: ,,dominus edeus". Purta titulatura si de Mare Voievod, exercitand in aceasta calitate
prerogative de Domn Suprem al armatei si judecator suprem. Ca domn, el este in plus
stapanul tarii dpdv teritorial. In calitate de sef de stat exercita o serie de atributii de
ordin politico-administrativ, militar, judecatoresc, legislativ, atributiuni ce au fost
ingradite pe de o parte de Legea Tarii, si pe de alta parte de marii boieri, ce au jucat un
rol deosebit in conducerea statului. Pe plan politico-administrativ, Domnul era acela
care stabilea impartirea politico-administrativa a statului, incasarea darilor si
prestatiile catre domnie, ii numea si revoca pe dregatori, batea moneda, exercita tutela
asupra bisericii, avand dreptul de a-i numi pe mitropoliti, episcopi si ecumeni, incheia
tratatele de alianta comerciala cu celelalte state, declara starea de razboi si de pace.

Pe plan militar, domnul, in calitate de mare pretor, era conducatorul armatei. La

inceput coordona steagurile marilor boieri, apoi oastea cea mica, iar in cazurile in care
teritoriul tarii era invadat, el ridica la lupta si conducea oastea cea mare a tarii.

Pe plan judiciar, domnul era judecatorul suprem al tuturor supusilor, putea judeca
orice pricina si putea pronunta pedeapsa cu moartea, confiscarea averii. El delega
uneori atributii jurisdictionale sau le putea conferi nobililor feudali (boieri, manastiri)
pentru poporul de pe domeniile acestora, cu ocazia acordarii imunitatilor feudale.
Hotararile judecatoresti pronuntate de domn se bucurau de forta juridica sau de
autoritate de lucru judecat, numai pe durata domniei acestuia. Domnii nu puteau
rejudeca procese si nu putea modifica hotarari pronuntate anterior. Domnul judeca de
regula cu Sfatul Domnesc.

Pe plan legislativ, vointa domnului era considerata Lege, iar activitatea de legiferare a
lui imbraca forma hrisoavelor legislative, ce au aparut destul de tarziu (sec. 16) si
cuprinde norme cu caracter general. Din examinarea atributiilor domnului rezulta ca
institutia domniei se caracterizeaza prin confuziunea de atributii pe care domnul le
exercita in cele mai diverse domenii.

In ceea ce priveste sistemul succesiunii la tron, Legea Tarii reglementa un sistem

original, asa cum originala este si institutia, de unde rezulta un sistem mixt electivo-
ereditar. Vocatie la tron aveau, in primul rand, acei soti care erau rude legitime sau
nelegitime, pe linie directa sau colaterala, cu oricare dintre domnii anteriori, adica cei
ce erau din os domnesc. A doua conditie era ca cel in cauza sa fie roman, crestin

57
ortodox, iar a treia conditie era sa nu fie insemnat fiziceste. Din totalitatea acestor
persoane se proceda la alegerea celui ce urma sa devina domn, iar procedura alegerii
cuprinde doua etape: investitura si incoronarea. Se zicea ca domnul este ales de tara,
insa, prin tara, intelegem boierii si inaltul cler, astfel incat marea masa a populatiei nu
avea nici un rol in alegere, el fiind doar instiintat cu privire la alegerea facuta.

Acest sistem mixt este de straveche traditie, astfel, latura electiva, o intalnim la nivelul
obstilor satesti, inca din vremea geto-dacilor si continuand si sub stapanirea romana si
dupa retragerea aureliana. Este vorba despre alegerea organelor de conducere a
obstilor satesti in frunte cu judele, care era seful militar al satului. Alegerea a continuat
sa fie un sistem aplicat si la nivelul formatiunilor prestatale de tip feudal, in sensul ca
voievozii erau alesi de Adunarea cnezilor. Latura ereditara este intalnita, si ea, la
nivelul obstilor satesti, manifestand prin tendinta membrilor obstei de a-si transmite
titlul cu titlu ereditar si a fost continuata pe un plan superior la nivelul formatiunilor
prestatale de tip feudal, manifestat prin caracterul ereditar al institutiei cnezatului.
Sistemul electivo-ereditar era considerat de starile sociale ale Evului Mediu, ca fiind
unul legiuit pentru ca era reglementat de Legea Tarii, astfel incat cei ce accedau la tron,
potrivit acestui sistem, erau considerati domni din mila lui Dumnezeu. Dimpotriva, cei
ce ajungeau pe tron, cu incalcarea acestui sistem, erau denumiti uzurpatori, unii dintre
ei fiind desemnati in mod peiorativ prin apelativul ,,domnisor". In cadrul fuzionarii
sistemului, s-au conturat anumite mijloace juridice de influentare, fie a laturii ereditare,
fie a celui electiv. Spre pilda, asocierea la domnie era o cale pasnica de a restrange
totalitatea, uneori mult prea larg al persoanei, ce puteau emite pretentii la tron, astfel,
domnul in functie, proclama un asociat la domnie, ce urma sa preia tronul dupa
moartea sa. Recomandarea este un mijloc de influentare a laturii elective, este vorba
despre recomandarea pe care domnul in functie aflat spre sfarsitul domniei o adresa
Adunarii stariilor feudale, cu privire la persoana cea mai indicata a fi aleasa ca succesor
la tron. Leea Tarii cunoaste si institutia regentei exercitata in cazul minoritatii
domnului, situatie in care atributiile erau exercitate de mama sa si unul dintre marii
boieri.

De-a lungul functionarii sale, in timpul Evului Mediu romanesc, sistemul elctivo-
ereditar si-a afirmat anumite avantaje fata de sistemul primogeniturii, dar si anumite
inconveniente. Sistemul era avantajos pentru ca permitea urcarea pe tron si a unor rude
mai indepartate, dar cu reale calitati de conducator, in dauna rudelor mai apropiate,
nevarstanice sau incapabile. Sistemul era dezavantajos pentru ca genera o concurenta
acerba intre pretendentii la domnie, fiecare sprijinit de o fractiune boiereasca, iar unii
dintre ei solicitand chiar si ajutorul strain. Luptele interne pentru domnie au slabit
Tara Romaneasca si au favorizat instaurarea domninatiei otomane. Dupa instaurarea
domninatiei otomane, pe fondul disparitiei vechilor familii romane, marii boieri au
instaurat un autentic regim nobiliar, conditionand alegerea domnului de acceptarea, de
catre pretendentul la tron, a unor angajamente ferme, privind respectarea privilegiilor
boieresti. Este ceea ce cronicul Miron Costin denumeste ,,legatura" sau ,,tocmeala".

58
Alegerea a devenit formala, pe primul plan devenind investitura data de Sultan, care,
de multe ori, preceda asa-zisa alegere, desi in capitulatiile incheiate de Tara
Romaneasca cu Inalta Poarta se prevedea ca domnul va fi ales potrivit regulilor
statornicite de Legea Tarii si abia apoi este confirmat sau recunoscut de Sultan. Mai
mult, investitura data de Poarta acoperea viciile alegerii unei persoane ce nu indeplinea
conditiile impuse de Legea Tarii. Toate aceste precedente au deschis calea numirii
directe, de catre Sultan, in timpul regimului turco-fanariot, inlaturand astfel traditita
sistemului electivo-ereditar.

B. Sfatul Domnesc

Este un organ central al statului feudal, functionand pe langa domn si prin intermediul
careia se realiza participarea boierilor la conducerea statului. Sfatul domnesc era
alcatuit din reprezentantii marilor boieri si ai inaltului cler si se intrunea la datele si
locurile fixate de domn, fiind prezidate de acesta. Numarul membrilor sfatului varia
intre 12 si 25. Principalele atributii erau:

a. intarirea, alaturi de domn, a tuturor actelor privind transferul proprietatii

feudale, dand garantia respectarii drepturilor si indeplinirii obligatiilor izvorate din
acele acte.

b. asistarea domnului la judecarea pricinilor civile si penale, dandu-si parerea

asupra solutiilor pronuntate de domn.

c. garanta, cu domnul, respectarea actelor externe si cu precadere a

tratatelor de vasalitate.

d. ii acorda domnului sfat in orice problema a vietii de stat, atunci cand era consultat
de catre domn.

Din examinarea atributiilor Sfatului Domnului rezulta ca, de iure, el este un organ de
stat cu rol consultativ, insa de facto, rolul Sfatului domnului, precum si componenta lui,
au cunoscut de-a lungul Evului Mediu, o anumita evolutie. Astfel, dupa intemeiere si
pana la jumatatea sec.15, Sfatul Domnului era alcatuit numai din boierii de tara, adica
marii stapani de domenii feudale, investite cu imunitati, ce aveau o curte proprie si
armata proprie. Ei sunt denumiti, in hrisoavele vremii, prin termenii de ,,jupani", in
Tara Romaneasca, si ,,pani", in Moldova. Puterea Sfatului Domnesc era atat de mare,
incat el cenzura activitatea domnului, acesta neputand lua decizii decat impreuna cu
boierii, iar numele boierilor figurau, alaturi de numele domnului, in formula
introductiva a hrisovului. Dar rolul Sfatului Domnesc nu se reducea doar la a lua

59
hotarari cu domnul, ci se extindea la traducerea in fapt a hotararilor luate, boierii fiind
cei care il sileau pe domn, cat si pe urmasii sai la tron, sa respecte hotararile respective,
astfel incat boierii din stat actionau si ca garanti ai indeplinirii hotararilor luate. In
acest sens, este ilustrata prezenta, in finalul hrisovului domnesc, a pecetilor marilor
boieri, alaturi de pecetea domneasca. Aceasta situatie este fireasca, pentru ca, in primele
timpuri de dupa intemeiere, in numele boierilor, era vie amintirea faptului ca statul
feudal se constituise prin unirea feudelor lor, astfel incat, prezenta boierilor in sfat,
asigura apararea vechilor lor pozitii economice si politice, consacrate dupa intemeiere
prin sistemul imunitatilor feudale.

Mai tarziu, dupa a doua jumatate a sec.15, o data cu cresterea puterii domnesti,
centralizarea statului feudal si restrangerea imunitatilor acordate, rolul si componenta
Sfatului Domnului se schimba, intrucat incep sa patrunda in Sfat dregatorii (boierii de
slujbe), cei ce sunt numiti in functie si revocati de domn, astfel incat, la sfarsitul sec. 15,
in componenta Sfatului Domnesc intrau doar dregatorii. Se modifica astfel si rolul
boierilor in Sfat, deoarece nu mai reprezinta un factor decizional, ei avand calitatea de
simpli martori, chemati sa ia act de vointa domnului. Dupa instaurarea domniei
otomane, profitand de slabirea puterii domnesti, boierii si-au consolidat din nou pozitia
prin Sfatul Domnesc, promovand teza ca domnul trebuie sa asculte de Sfat si ca
alegerea domnului trebuie sa fie conditionata de angajamentul sau de a respecta
privilegiile boieresti.

Transilvania ca principat dependent de Austria

In 1683, expansiunea Imperiului Otoman catre centrul Europei este oprita in urma
esecului la asediul Vienei si are loc o contraofensiva habsburgica pe fondul careia, in
1688, principatul Transilvaniei devine stat vasal al Austriei, situatie acceptata de Dieta
Transilvaniei intrunita la Fagaras, care a statuat ca alegerea principelui Transilvaniei
se va face si pe viitor potrivit vechilor reguli. Prin Diploma Leopoldina din 1691,
imparatul Austriei se obliga sa respecte autonomia Transilvaniei, iar in 1699 ultimul
principe al Transilvaniei, Mihai Apafi al II-lea, renunta la dreptrile sale princiale in fav
imparatului Austriei, care devine astfel si principe al Transilvaniei, realizandu-se o
uniune personala intre Austria si Transilvania.

Noul statut al Transilvaniei este recunoscut si pe plan international in 1699 prin tratatul
de pace de la Karlowitz, iar in 1722, prin pragmatica sanctiune, se stabileste ca alegerea
principelui Transilvaniei se va face dupa aceleasi reguli ca cele care guvernau
succesiunea la tronul Austriei.

Imparatul Austriei era reprezentat in Transilvania de un guvernator denumit

Presedinte al Deputatiei Tarii, care se afla in varful administratiei civile a principatului,
iar administratia militara a principatului era condusa de comandantul general al
armatei din Transilavania, care uneori cumula si functia de guvernator al Transilvaniei
si atunci se numea presedinte al Guvernului.

60
Tot la nivel central functiona si un Guvern Provincial, denumit Guberniul, aflat sub
supravegherea Camerei aulice de la Viena, in cadrul careia se infiinteaza in 1695 o
Camera aulica transilvana.

Tot la nivel central functionau si Comisariatul Tarii, penru controlul aprovizionarii

militare si Tezauratul pentru problemele fiscale.

In perioada dominatiei habsburgice in Transilvania asistam pe plan religios la un

fenomen care a avut o importanta majora in evolutia situatiei romanilor din
Transilvania. Este vorba de unirea unei parti a Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu
Roma, adica cu biserica Romano-Catolica, luand astfel nastere Biserica Unita din
Transilvania. Aceasta miscare s-a realizat in contextul in care romanii Transilvaneni au
fost amagiti de promisiunile habsburgilor de imbunatatire a situatiei lor, in opozitie cu
impotrivirea celor trei natiuni privilegiate care conduceau institutiile principatului.
Promisiunile habsburgilor au fost insa neimplinite datoria opozitiei Dietei Transilvaniei
controlata de reprezentantii celor trei natiuni privilegiate. De altfel, aceste promisiuni se
inscriau in politica habsburgica divide et impera.

Astfel, sinodul de la Alba Iulia din 1697, la care au participat o parte a preotilor romani
ortodocsi din transilvania, sinod convocat de episcopul Teofil, a hotarat in principiu
unirea cu Roma. In schimb, imparatul austriac Leopold a prevazut scutirea de obligatii
iobagesti pentru preotii uniti cu Roma, scutire extinsa in 1701 si pentru taranii uniti,
insa aceasta din urma Diploma Leopoldina nu s-a aplicat intrucat nu a fost recunoscuta
de Dieta.

In 1744, imparateasa Maria Teresa a dat un rescript imperial de recunoastere a natiunii

romane din Transilvania, insa Dieta Transilvaniei a interpretat acest rescript in sensul
ca el se aplica doar nobililor si clericilor si ca nu este vorba de cea de a patra natiune a
Transilvaniei, ci de lipituri la cele trei natiuni privilegiate.

Aceste masuri au favorizat deznationalizarea romanilor transilvaneni care doreau sa

urce pe scara ierarhiei sociale si sa acceada la dregatorii. Prin urmare, desi unirea unei
parti a Bisericii Ortodoxe Romane din Transilvania cu Roma nu a insemnat o
modificare esentiala a statutului natiunii romane din Transilvania, totusi ea a avut o
importanta majora, in sensul ca fruntasii Bisercii Unite au avut acces la arhivele
Vaticanului, unde au gasit importante documente atestand continuitatea poporului
roman in Transilvania si originea noastra latina, documente care au putut fi utilizate cu
succes in lupta pt emanciparea sociala si nationala a populatiei romanesti din
Transilvania.

In ceea ce priveste evolutia dreptului, prin diploma leopoldina din 1691 s-au mentinut
toate legiurile feudale aplicate anterior si anume Unio Trium Nationum, Tripartitul lui
Werboczy si Aprobatae et Compilatae Constitutiones. Prin rezolutia alvitiana din 1693,
s-au organizat in cadrul Xancelariei aulice de la Viena o Camera aulica transilvana care
a inceput sa functioneze in 1695.

61
Prin pragmatica sanctiune din 1722, s-a stabilit ca sistemul de succesiune la tronul
principatului Transilvaniei este acelasi cu sistemul de succesiune la tronul Austriei.

Dieta Transilvaniei din 1714 a luat masuri extrem de dure cu privire la situatia
taranilor iobagi, fixandu-si un numar de zile de claca saptamanle (4 zile de claca/sapt pt
iobagi si 3 zile de claca/sapt pt jeleri). Insa, aceasta hotarare a Dietei a fost amendata in
1747 de imparateasa Maria Tereza printr-un rescript imperial care a fixat un numar de
zile de claca pe saptamana de 4 pentru taranii fara vite si 3 pentru taranii cu vite.
Aceeasi imparateasa Maria Tereza a dat in 1769 un rescript imperial denumit "punctele
regulative" (certa puncta), prin care nobilii Transilvaniei erau invitati sa nu mai faca
abuzuri impotriva taranilor iobagi, insa ambele hotarari imperiale au ramas litera
moarta, intrucat au fost respinse de Dieta Transilvaniei.

Materia Probelor

In dreptul nostru feudal nescris intalnim reguli si mijloace de proba formate in timpul
feudalismului dar si unele forme mai vechi ramasite ale societatii gentilice care in
conditiile feudalismului dobandeste un continut nou de clasa si o forma noua in sensul
ca aplicarea lor era asigurata de forta coercitiva a statului. Persistenta acestor forme
ancestrale anterioare feudalismului se explica pe o parte prin caracterul natural al
economiei si pe alta parte prin persistenta unor forme economice vechi (stapanirea
devalmasa asupra pamantului).

Dupa forma lor probele se impart in doua categorii: scrise si orale (cele mai importante
si raspandite atunci). Probele orale reprezinta mijlocul comun de probatiune pentru ca
multe dintre proprietatile constituite anterior intemeierii nu puteau fi dovedite prin
inscrisuri iar pe de alta parte numarul mic al stiutorilor de carte facea din probele orale
o necesitate. Probele orale reglementate de Legea Tarii sunt:

A. Fierul rosu

Modul in care este utilizata proba a putut fi reconstituit pe baza unui document
denumit Registrul de la Oradea, tinut de preotii catolici de la Episcopia de la Registru
de la Oradea intre anii 1208 si 1235, care cuprinde note despre un numar de 389
procese ce au fost judecate prin proba fierului rosu cand judecatorul nu putea solutiona

62
pricina. Datorita sustinerilor contradictorii ale partilor, trimitea partile la Episcopia din
Oradea, insotite de un pristel, pentru a se proceda la proba fierului rosu.

Se efectua o slujba religioasa unde se invoca divinitatea pentru a arata de partea cui
este dreptatea si apoi i se dadea unui martor sau uneia dintre parti sau unui chezas sa
poarte in mana o bucata de fier inrosit pe o distanta de 8-10 pasi. Dupa aceea, mana era
bandajata si bandajul sigilat, iar dupa 8 zile se rupea sigiliul si se examina mana.

Daca rana era vindecata inseamna ca s-a spus adevarul, iar hotararea judecatoreasca se
dadea pe cale de consecinta. Daca rana nu era vindecata, inseamna ca nu s-a spus
adevarul si se considera ca partea respectiva este vinovata. In afara ca mana nu este
vindecata mai erau considerate semne de vinovatie si alte imprejurari: neprezentare la
termenul fixat de proba sau examinarea mainii sau fuga din timpul efectuarii probei,
toate acestea ducand la considerarea vinovatiei.

Din examinarea principiilor consemnate in Registrul de la Oradea, peste 200 au ca

obiect fapt de natura a aduce atingere proprietatii feudale. Cei mai multi acuzati erau
tarani iobagi sau alte elemente ale unor categorii sociale inferioare. Doar ei erau supusi
probei fierului rosu nu si reprezentantii clerului si ai nobilimii. Chiar daca ei ar fi
trebuit sa se supuna probei puteau desemna un reprezentant sa tina fierul in locul lor de
unde rezulta ca aceasta proba este o procedura rezervata numai categoriilor sociale
inferioare si avea un caracter discriminatoriu.

De asemenea, modul de desfasurare a probei era de multe ori partinitor in sensul ca nu

se preciza temperatura la care trebuie incalzit fierul, existau anumite retete preventive
pentru arsuri, toate aceste conferind probei un caracter neconcludent.

B. Juramantul cu brazda in cap

Aceasta proba este denumita astfel dupa rolul pe care pamantul il joaca in desfasurarea
probei. Cel ce jura invoca pedeapsa pamantului, daca ceea ce declara sub prestare de
juramant nu este respectat sau adevarat.

In Moldova, cei ce jurau, puneau brazda de pamant direct pe cap, fiind denumiti
brazdasi. In Tara Romaneasca (Oltenia) brazda era purtata intr-o traista, cei in cauza
numindu-se traistasi.

Juramantul cu brazda este utilizat cu precadere in procesele ce aveau ca obiect

stabilirea hotarelor intre proprietati. Cei ce jurau se angajau sa arate adevaratele
hotare si inconjurau limitele proprietatii respective avand tot timpul brazda asupra lor.
Proba are o origine straveche pentru ca vechile popoare ale antichitatii (si geto-dacii)
considerau ca pamantul este o divinitate ce are putere purificatoare atat in sens

63
material, cat si spiritual, ca pamantul ii ajuta pe cei ce zic adevarul si nu ii ajuta pe cei
ce zic sperjur. De aici sintagma,, sa-i fie tarana usoara".

In cazul acestei probe suntem in prezenta unui exemplu de dublu simbolism judiciar,
brazda simbolizand pamantul ca divinitate, iar capul simbolizand fiinta umana fiind
cea mai importanta parte a corpului. Sub influenta religiei crestine s-a spiritualizat,
locul brazdei de pamant fiind luat de o Evanghelie. Dupa aparitia statului feudal proba
dobandeste un caracter de clasa, fiind rezervat doar categoriilor sociale inferioare. Pe
masura dezvoltarii proprietatii feudale, interesul boierilor in utilizarea probei pentru
stabilirea hotarelor evoluand, boierii astfel nu se mai multumesc cu martori
intamplatori, ci la o preconstituire de martori (copiii de tarani erau pusi sa parcurga
hotarele mosiei si batuti pentru a tine minte hotarele si pentru a putea depune
marturiile in cunostinta de acuza, in situatia in care s-ar fi nascut vreun litigiu cu
privire la respectivele litigii).

C. Proba cu juratori

Esta regina probelor in ierarhia mijloacelor de proba, in procesul feudal si a fost

obiectul unor ample controverse in literatura de specialitate pentru ca prin practicile
sale contrazice ideile moderne referitoare la dovezi. Trebuie sa facem distinctie intre
procesele civile si cele penale. In procesele penale juratorii prin juramintele lor sustin
juramintele unora dintre parti, aratand ca ea este demna de crezare, rezulta ca in
procesele penale juramantul juratorilor nu are caracter obiectiv, nu duce la stabilirea
adevarului ci are un caracter subiectiv, vizand stabilirea bunei reputatii a persoanei
pentru care jura. Per a contrario, in procesele civile, juratorii cerceteaza personal
faptele si dreptul partilor, astfel incat juramintele lor sunt unele de veridicitate.

Pana la aparitia dreptului feudal scris aceasta proba a fost in satele romanesti cel mai
raspandit mijloc de proba, fiind utilizat pentru solutionarea proceselor de orice fel.
Importanta mijlocului de proba decurge si din denumirea sa, astfel, in Legea Tarii,
aceasta proba este denumita ,,lege". Unii istorici juristi romani, din perioada
interbelica, au considerat aceasta proba o proba misterioasa si stranie, altii au zis ca
este o procedura grosolana si curioasa, iar altii au zis ca este un principiu absurd de
dovedire.

Dincolo de aceste consideratii speculative proba este o creatie originala a poporului

roman, ce isi are izvorul in vechea practica geto-daca a juramantului pe zeitatile
palatului regal. Ca si in cazul juramantului pe vetrele regale si in privinta probei cu
juratori, juramantul zis de catre un numar de juratori putea fi combatut prin
contraprobei cu un numar dublu de juratori. Acest mijloc de proba exista din Epoca
Prestatala. Atunci grupul juratorilor era compus din rudele celui pentru care se depune
juramantul. Apoi juratori puteau fi vecinii si apoi toti ceilalti membri ai obstei.

64
Dupa formarea statelor feudale acordarea acestei probe se realizeaza de catre domn
prin hrisov domnesc, utilizand sintagma

,,i-am dat lege". Partea careia i se incuviintase administrarea probei putea sa ,,ia lege",
adica sa accepte administrarea probei ce i se incuviintase sau sa defere proba partii
adverse. Ori de cate ori se incuviinta administrarea probei in hrisov, se preciza si
numarul juratorilor, iar uneori ei erau indicati nominal, asa numitii ,,juratorii pe
ravase". Legea Tarii prevede ca juratorii pe ravase trebuie sa fie ,,de o seama" cu cel
pentru care jura (sa apartina aceleiasi categorii sociale). Depunerea juramantului de
catre juratori avea un caracter solemn atat dpdv religios cat si dpdv juridic, in sensul ca
juramantul se depunea pe evanghelie in fata imputernicitului domnesc cu
supravegherea efectuarii probei. Continutul si forma juramantului trebuie sa fie
identice cu cele ale partii din proces pentru care se depunea acel juramant. Schimbarea
cuvintelor atragea nulitatea probei.

De la acest principiu este o exceptie: in Transilvania erau admise atat utilizarea unor
formulari echivalente cat si repetarea cuvintelor rostite initial, gresit. Daca juramantul
era depus cu respectarea formelor cerute de Legea Tarii, imputernicitul domnului
consemna desfasurarea probei intr-o carte de juramant pe care o inainta domnul
pentru ca acesta sa hotarasca asupra solutionarii procesului. Domnul pronunta mereu
hotararea in sensul celor aratate in juramant (in favoarea partii care administrase
corect proba) considerandu-se ca aceasta ,,s-a apucat de lege" sau ,,s-a directat".

In cazul in care proba nu putea fi administrata de partea careia i se incuviintase, acela

pierdea procesul sau ,,ramanea de lege". Daca proba fusese administatrata cu succes,
partea adversa putea cere contra probei, denumita ,,lege pentru lege", cu un numar de
12 juratori. Daca contra probei era administrata potrivit formelor cerute de legea tarii,
hotararea initiala se anula si se pronunta o noua hotarare, conform noului juramant,
iar cel anterior era socotit fals, primii juratori fiin ,globiti". Numarul maxim de juratori
prevazut de legea tarii era 48.

Prin proba cu juratori se puteau dovedi orice situatii de fapt si de drept si totodata, prin
intermediul ei, puteau fi combatute cu succes ,, toate celelalte mijloace de proba"
(inclusiv inscrisurile). Domnul, daca dorea sa favorizeze o parte, aprobandu-i
administrarea probei, ii acorda de la inceput numarul maxim de juratori, pentru ca
partea adversa sa nu poata face cotra probei. Cu timpul, proba dobandea un caracter
de clasa, in sensul ca juratorii sunt recrutati exclusiv din randul boierilor, mai ales cand
erau tarani.

D. Marturia

Martorii sunt persoane ce au cunoscut anumite imprejurari, situatii de fapt, ,,ex

propriis sensibus" (prin propriile simturi), despre care relateaza in fata instantei pentru

65
a stabili situatia de fapt si de solutionare a procesului. Pozitiile martorilor se dadeau sub
prestare de juramant, depuse in Biserica, sub sanctiunea acordarii unor anateme
impotriva celor ce depuneau marturie mincinoasa. Forta juridica a marturiei, chiar
daca era data sub prestatie de juramant, era inferioara probei cu juratori, in anumite
situatii. Daca partea nu putea aduce toti juratorii la timp, ceilalti erau audiati ca simplii
martori.

O categorie speciala de martori o constitutie ,,aldamasarii". Ei erau prezenti la

incheierea anumitor contracte si asistau partile contractante la stabilirea tuturor
elementelor invoielii dintre ele. Aldamasul este o institutie pagana, anterioara
raspandirii crestinismului si are un dublu caracter: religios si juridic. Sub aspectul
religios, dupa incheierea conventiei de catre persoanele ce asistasera, partile invocau
divinitatea prin ,,libatiuni", pentru ca aceasta sa binecuvinteze intelegerea dintre parti.
Din acest ritual stravechi s-a pastrat in statul feudal doar obiceiul bautului vinului de
catre aldamas cu partile.

Consumarea aldamasului semnifica incheiera conventiei pe plan juridic, iar aldamasarii

erau martori preoconstituiti, chemati sa depuna marturii in legatura cu acel contract
incheiat in prezenta lor, in cazul ivirii unui litigiu cu privire la interpretarea si
executarea contractului. De regula, daca acel contract avea forma scrisa, in inscris erau
trecute, pe langa numele partilor si numele aldamasarilor si valoarea aldamasului
consumat si partea ce a suportat cheltuiala.

In ceea ce priveste probele scrise, inscrisurile folosite ca probe in procesul feudal erau
fie inscrisuri oficiale, emise de cancelaria domnului si care purtau diverse denumiri
,,hrisov", ,,uric", ,,ipisoc" etc, fie erau inscrisuri emanand de la particular si care
purtau geeric numele de ,,zapis".

Dreptul in Dacia

Drepul aplicat in Dacia, provincie romana, are, ca de altfel intregul drept roman, un
intreg caracter statuar consacrand un stat juridic diferit pentru diversele clase si
categorii sociale. Locuitorii Daciei romane erau de 3 categorii:

Cetatenii romani se bucurau in Dacia, ca si la Roma, de plenitudinea drepturilor civile

si politice, cu exceptia proprietatii quiritare asupra solului, de care beneficiau doar
cetatenii romani din coloniile cu ius italicum. Cetatenii romani au ca drepturi politice:
,,ius sufragii ( dreptul de a alege), ,,ius honorum (dreptul de a candida la o
magistratura) si ,,ius militiae (dreptul de a face parte din armata romana), iar ca
drepturi private au: ,,ius commercii (dreptul de a incheia acte juridice potrivit
dreptului civil), ,,ius connubii (dreptul de a incheia o casatorie valabila potrivit
dreptului civil) si ,,legis actio (dreptul de a utiliza mijloacele procedurale pentru a
valorifica drepturile lor subiective si a pretentiilor legitime. In raporturile dintre ei si

66
cetateni se utilizau normele dreptului civil, iar intre ei si necetateni se utilizau normele
dreptului gintilor.

Latinii aveau un status juridic intermediar, intre cetateni si peregrini, bucurandu-se de

o parte dintre drepturile civile si politice ale cetanilor romani. Astfel, ei aveau ,,ius
commercii, uneori ,,ius connubii si ,,legis actio si ,,ius sufragii dintre drepturile
politice. Nu aveau ,,ius honorum si ,,ius militiae. Latinii din Dacia erau latini fictivi, in
sensul ca se bucurau de statutul juridic al latinilor coloniari, dar nu erau rude de sange
cu romanii. In epoca stapanirii Daciei, statutul de latin devenise o exceptie, aplicandu-se
unui grup restrans de persoane, ca urmare a generalizarii cetateniei romane. Latinii
utilizau in raporturile dintre ei si cetatenii romani si peregrini normele lui ius gentium.

Peregrinii formau cea mai importanta categorie sociala, intrucat in aceasta categorie
intra marea masa a autohtonilor geto-daci, subsecvent cuceririi romane. Exista o
controversa in legatura cu categoria de peregrini, careia ii apartin autohtonii geto-daci.
Unii autori afirma ca intreaga populatie geto-daca intra in categoria peregrinilor
dediticii, iar altii, a caror opinie o impartasim, considera ca numai locuitorii cetatilor,
care s-au opus efectiv cuceririi romane intrau in categoria peregrinilor dediticii, iar
ceilalti autohtoni intrau in categoria peregrinilor obisnuiti. Este important sa stabilim
acest lucru, pentru ca peregrinii dediticii aveau un statut juridic inferior peregrinilor
obisnuiti, in sensul ca nu puteau dobandi vreodata cetatenia romana si (dovada ca
edictul lui Caracala ii excepteaza) nu puteau veni niciodata la Roma, sub sanctiunea
caderii in sclavie. Mai mult, peregrinii dediticii nu se bucurau nici macar de dreptul lor
national anterior cuceririi romane. Peregrinii utilizau in raporturile dintre ei si in
raporturile cu romanii si latinii normele dreptului gintilor. In plus, peregrinii obisnuiti
puteau utiliza in raporturile dintre ei ,,leges Moresque peregrinorum (dreptul lor
national recunoscut numai in masura in care nu contravenea normelor de drept si
principiilor juridice romane).

Din examinarea statului juridic rezulta ca ius gentium este un drept comun al
cetatenilor, latinilor si peregrinilor, utilizat pentru reglementarea raporturilor juridice
dintre acestia. Formele juridice ale dreptului gintilor, desi erau diferite de formele
juridice ale dreptului civil, produceau efecte juridice valabile, chiar daca erau
imperfecte in raport cu efectele juridice produse de normele raportului civil. De
exemplu 1, cetatenii romani se puteau casatori valabil cu o peregrina, dar nu potrivit
dreptului civil, ci potrivit dreptului gintilor, insa nu avea manus asupra sotiei si nici
patria potestas deplina asupra copiilor rezultati dintr-o asemenea casatorie. De exemplu
2, in contractele dintre cetateni si peregrini, forma scrisa era utilizata nu ad validitatem,
ci ad probationem. De exemplu 3, litigiile dintre cetateni si peregrini erau deduse pe
baza fictiunii juridice ca peregrinii ar fi cetateni romani (,,si civis romanus eser). Ius

67
gentium, ca diviziune a dreptului privat roman este mai evoluat ca dreptul civil, pentru
ca figurile juridice de dreptul gintilor au la baza elemente subiective ale vointei umane.

In procesul convietuirii dacilor si romanilor, cele 3 randuieli juridice (dreptul civil,

dreptul gintilor, cutumele locale) s-au apropiat pana la contopire, dand nastere, in
conditii specifice Daciei, unui sistem de drept nou: sistemul daco-roman. In cadrul
acestui proces de sinteza juridica, desi influenta dreptului roman a fost preponderenta,
la randul lor normele apartinand normelor locale au exercitat o influenta asupra
dreptului roman in cel putin 2 directii: 1. In directia decaderii formalismului in acte
juridice si 2. In directia generalizarii principiilor bunei-credinte.

68