Cnd am atins vrsta adolescentei m-am ndepartat de Dumnezeul meu.

N-am
savrsit crime pedespite de lege, dar prin mintea mea, treceau liber tot felul de
monstri.
Dumnezeul nostru este de neajuns, nevazut, de neatins, de nepatruns sunt caile Lui
n Providenta Lui. n ce chip mna Lui gingasa, dar puternica, m-a prins cnd cu
ncapatnarea nebuniei mele tineresti nazuiam spre pustietatea nefiintei? Focul
ceresc mi-a patruns nauntru si inima mea topita era jarul lui. Rugaciunea mea de
pocainta o aduceam Sfntului Dumnezeu lipind fruntea de podele, de pamnt. O,
cta rusine era pe capul meu n acei ani! Ma vedeam ca pe cel mai ticalos criminal
din cauza elanului meu orgolios der a-L depasi. Pacatul meu mpotriva iubirii Lui mi
aparea n realitatea lui de cosmar ca o sinucidere si, pe deasupra, ca o departare
vesnica de Creatorul meu. Atunci El, n nemasurata Lui iubire, voia sa-mi dea
nemarginirea purtatoare de lumina, dar eu bateam n poarta mortii. Pentru aceea,
ma uram pe mine nsumi si timp de zeci de ani am plns n amaraciunea si de
rusinea mea.
Dar cnd mi s-a descoperit ca natura duhovniceasca a miscarii mele launtrice era
de fapt o repetare a caderii lui Adam, atunci m-am ngrozit si de atunci rugaciunea
mea se caracteriza printr-o vrajmasie fata de mine nsumi. n aceasta rugaciune
mintea mea nu era ndreptata asupra mea. Eu nu-mi analizam starile mele
interioare, ci ma gaseam ntr-o mare cutremurare, socotindu-ma nevrednic de
iertare. Parca stateam la nfricosata judecata la Tribunalul suprem: toata atentia
mea mea se concentra asupra Judecatorului meu. Eu nu aveam cuvinte: ma rugam
cu suspinurile inimii mele fara cuvinte. Nu-mi gaseam nici o ndreptatire. N-aveam
nici o nadejde. Poate ca ar fi mai bine spus: ma rugam cu nadejdea care merge
dincolo de orice disperare. Uneori, n acea rugaciune nu-mi mai simteam trupul. (mi
dadeam seama de acest fenomen numai dupa ce reveneam din nou n starea unei
sensibilitati normale). n acest timp duhul meu intra ntr-o oarecare sfera inteligibila,
ale carei granite nu se pot atinge, poate tocmai pentru ca nu sunt. n aceasta bezna
spirituala, sufletul meu l cauta numai pe Dumnezeu. Eram singur: nu erau "acolo"
nici obiecte, nici vreo oarecare fiinta personala. mi dadeam seama ca de va
binevoi, Domnul ar putea veni fara greutate la mine, oriunde m-as gasi. Si El a
binevoit.
n starea plnsului profund pentru pacatele noastre, ntr-un chip minunat, nlauntrul
nostru se primeste lucrarea lui Dumnezeu, care ca un Tata ne mbratiseaza strns n
Iubirea Lui. Acest Duh subtire nu-L putem simti datorita propriilor eforturi. Cnd El
pleaca de la noi, din nou ne afundam n ntunericul mortiii; noi l cautam, dar El,
care toate le umple, pare sa se fi retras n departari neajunse.
La nceputul pocaintei precumpaneste amaraciunea dar, ndata dupa aceasta,
vedem ca n noi patrunde energia unei vieti noi, care produce n noi o minunata
schimbare a mintii. nsasi miscarea de pocainta se nfatiseaza ca o descoperire a
Dumnezeului iubirii. n fata duhului nostru se contureaza tot mai lamurit chipul
preafrumos si de nedescris al Omului cel dinti zidit. Contemplnd aceasta
frumusete, ncepem sa ne dam seama ce teribila desfigurare a suferit n noi ideea

primordiala a Creatorului. Lumina care de la Tatal percede ne da cunostinta slavei

lui Dumnezeu pe fata lui Iisus Hristos (II Cor. 4, 6)... topul paginii
DESPRE CHENOZA SI DESPRE PARASIREA LUI DUMNEZEU
Spaima caderii din Dumnezeu, n care am crezut, este mare. Ajungem negresit sa
ncercam o strngere de inima n ceea ce ne priveste. Toate, cu care noi ne
socoteam mbogatiti n trecut, le aruncam si devenim astfel dezgoliti de toate
legaturile noastre pamntesti si de cunostinte si chiar de vointa noastra. Astfel,
devenim saraci, ne epuizam, facem experienta chenozei. Desigur, cea mai grea
ncercare consista n faptul ca, n pofida nemasuratei noastre ncordari de a ramne
credinciosi lui Dumnezeu, suferim perioade de parasire din partea lui Dumnezeu.
Saracia duhovniceasca, unindu-se cu parasirea lui Dumnezeu, ne afunda n
deznadejde. Ni se pare ca asupra noastra atrna un oarecare groaznic blestem. Noi
putem suferi n toate planurile fiintei noastre: cu duhul, cu mintea, cu inima, cu
trupul. Tocmai n asemenea momente n fata duhului nostru se nfatiseaza revelatia
biblica privitoare la caderea omului n tragismul ei autentic si atunci, credinta n
Hristos, n iubirea lui Hristos ne sugereaza sa ne predam, pe ct se poate, unei
depline pocainte. Cu ct mai profunda va fi pocainta noastra, cu att mai mult se va
descoperi n fata noastra si adncimea existentei noastre, care mai nainte era
ascunsa de noi nsine. Dndu-ne seama lamurit de deznadajduita noastra situatie,
vom ncepe sa ne urm asa cum suntem.
n felul acesta se savrseste curatirea noastra de acel blestem (Fac. III, 14-19)
prin mostenire; pe o astfel de cale, trepta, patrunde n noi de data aceasta o noua
energie necreata: noi ne mpartasim cu Fiinta Divina. Atunci apare Lumina lui
Dumnezeu si ne cuprinde; Duhul Adevarului, care de la Tatal purcede si care n Fiul
odihneste, coboara n inimile noastre ca Mngietor: Fericiti cei ce plng, ca aceia
se vor mngia (Mt. V, 4). ntorcndu-ne n nimic, noi devenim un material din
care este propriu Dumnezeului nostru sa creeze. El si nimeni altul a descoperit
pentru noi aceasta taina. Dndu-ne n sfintele Lui mini si resimtind n noi nsine
procesul Lui creator, ntelegem cum mintea noastra nu poate cuprinde tot ce ni se
trimite de sus: sunt lucruri pe care ochiul nu le-a vazut, la inima noastra nu s-au suit
(I Cor. II, 9)...
Pentru a renaste n Dumnezeu, n frumusetea duhovniceasca cea dinti este
necesar sa ne conducem dupa nvatatura Evangheliei. Numai o credinta puternica
ca Hristos este Dumnezeu Atottiitorul ne va ajuta sa ne mentinem "pe piatra
neclintita a poruncilor Lui". n aceste conditii rasare o grea lupta cu toate cele ce am
agonisit n caderea noastra. Credinta ca Hristos este unicul adevarat Mntuitor al
omului, nu ne va ngadui sa cadem de la El, cnd va veni neprevazutul proces al
purificarii noastre de "bogatia" pacatoasa.