Duminica Orbului1

Hristos a înviat!
În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Amin.
Binecuvântaþi ºi dreptmãritori creºtini ai Sfintei Biserici a Domnului
nostru
Iisus Hristos,

S ã ne împãrtãºim din cuvântul vieþii, cuvântul lui Hristos Cel

rãstignit ºi înviat – dumnezeiasca Evanghelie rânduitã de
Pãrinþii Bisericii, inspiraþi de Duhul Sfânt, pentru astãzi:

“În vremea aceea, trecând Iisus, a vãzut un om orb din naºtere.

ªi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învãþãtorule, cine a pãcãtuit:
acesta sau pãrinþii lui, de s-a nãscut orb? Iisus a rãspuns: Nici el n-a
pãcãtuit, nici pãrinþii lui, ci ca sã se arate în el lucrãrile lui
Dumnezeu. Trebuie sã fac, pânã este ziuã, lucrãrile Celui ce M-a
trimis pe Mine; cã vine noaptea, când nimeni nu poate sã lucreze.
Atât cât sunt în lume, Luminã a lumii sunt. Acestea zicând, a scuipat
jos ºi a fãcut tinã din scuipat ºi a uns cu tinã ochii orbului. ªi i-a zis:
Mergi de te spalã în scãldãtoarea Siloamului (care se tâlcuieºte:
trimis). Deci s-a dus ºi s-a spãlat ºi a venit vãzând. Iar vecinii ºi cei
ce-l vãzuserã mai înainte cã era orb ziceau: Nu este acesta cel ce
ºedea ºi cerºea? Unii ziceau: El este. Alþii ziceau: Nu este el, ci
seamãnã cu el. Dar acela zicea: Eu sunt. Deci îi ziceau: Cum þi s-au
deschis ochii? Acela a rãspuns: Omul Care Se numeºte Iisus a fãcut
tinã ºi a uns ochii mei; ºi mi-a zis: Mergi la scãldãtoarea Siloamului ºi
te spalã. Deci, ducându-mã ºi spãlându-mã, am vãzut. Zis-au lui:
Unde este Acela? ªi el a zis: Nu ºtiu. L-au dus la farisei pe cel care

116 mai 1999. Duminica a VI-a dupã Paºti.

2

fusese oarecând orb. ªi era sâmbãtã în ziua în care Iisus a fãcut tinã
ºi i-a deschis ochii. Deci iarãºi îl întrebau ºi fariseii cum a vãzut. Iar el
le-a zis: Tinã a pus pe ochii mei, ºi m-am spãlat ºi vãd. Deci ziceau
unii dintre farisei: Acest om nu este de la Dumnezeu fiindcã nu þine
sâmbãta. Iar alþii ziceau: Cum poate un om pãcãtos sã facã
asemenea minuni? ªi era dezbinare între ei. Au zis deci orbului iarãºi:
Dar tu ce zici despre El, cã þi-a deschis ochii? Iar el a zis cã prooroc
este. Dar iudeii n-au crezut despre el cã era orb ºi a vãzut, pânã ce
n-au chemat pe pãrinþii celui ce vedea. ªi i-au întrebat, zicând:
Acesta este fiul vostru, despre care ziceþi cã s-a nãscut orb? Deci
cum vede el acum? Au rãspuns deci pãrinþii lui ºi au zis: ªtim cã
acesta este fiul nostru ºi cã s-a nãscut orb. Dar cum vede el acum,
noi nu ºtim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ºtim. Întrebaþi-l pe
el; este în vârstã; va vorbi singur despre sine. Acestea le-au spus
pãrinþii lui, pentru cã se temeau de iudei. Cãci iudeii puseserã acum
la cale cã, dacã cineva va mãrturisi cã El este Hristos, sã fie dat
afarã din sinagogã. De aceea au zis pãrinþii lui: Este în vârstã;
întrebaþi-l pe el. Deci au chemat a doua oarã pe omul care fusese
orb ºi i-au zis: Dã slavã lui Dumnezeu. Noi ºtim cã Omul Acesta e
pãcãtos. A rãspuns deci acela: Dacã este pãcãtos, nu ºtiu. Un lucru
ºtiu: cã fiind orb, acum vãd. Deci i-au zis: Ce þi-a fãcut? Cum þi-a
deschis ochii? Le-a rãspuns: V-am spus acum ºi n-aþi auzit? De ce
voiþi sã auziþi iarãºi? Nu cumva voiþi ºi voi sã vã faceþi ucenici ai
Lui? ªi l-au ocãrât ºi i-au zis: Tu eºti ucenic al Aceluia, iar noi suntem
ucenici ai lui Moise. Noi ºtim cã Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe
Acesta nu-L ºtim de unde este. A rãspuns omul ºi le-a zis: Tocmai în
aceasta stã minunea: cã voi nu ºtiþi de unde este ºi El mi-a deschis
ochii. ªi noi ºtim cã Dumnezeu nu-i ascultã pe pãcãtoºi; dar de este
cineva cinstitor de Dumnezeu ºi face voia Lui, pe acesta îl ascultã.
Din veac nu s-a auzit sã fi deschis cineva ochii unui orb din naºtere.
De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea sã facã nimic. Au
rãspuns ºi i-au zis: În pãcate te-ai nãscut tot, ºi tu ne înveþi pe noi? ªi
l-au dat afarã. ªi a auzit Iisus cã l-au dat afarã. ªi, gãsindu-l, i-a zis:
Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a rãspuns ºi a zis: Dar cine este,
Doamne, ca sã cred în El? ªi a zis Iisus: L-ai ºi vãzut! ªi Cel ce
vorbeºte cu tine Acela este. Iar el a zis: Cred, Doamne. ªi s-a închinat
Lui. ªi a zis Iisus: Spre judecatã am venit în lumea aceasta, ca cei
care nu vãd sã vadã, iar cei care vãd sã fie orbi. ªi au auzit acestea
unii dintre farisei, care erau cu El, ºi I-au zis: oare ºi noi suntem orbi?
Iisus le-a zis: Dacã aþi fi orbi n-aþi avea pãcat. Dar acum ziceþi: Noi
vedem. De aceea pãcatul rãmâne asupra voastrã” (Ioan 9, 1-41).

Preaiubiþilor, dumnezeiasca Evanghelie este o minune; dar

parcã sporeºte citind-o, din minune în minune. Ascultând-o,
primeascã dragostea dumneavoastrã dintru început aceste trei
gânduri pentru care rugãm pe Duhul Sfânt ºi-I mulþumim cã ni le
 3

lumineazã: mai întâi, Iisus se adreseazã unui orb; al doilea, unui orb
din naºtere; ºi al treilea, de-a lungul întregii Evanghelii se reveleazã
taina luminii, a deschiderii vederii, a vederii întregi, depline, cu
trupul, cu sufletul, cu duhul.
Am ascultat: trecând, Iisus a vãzut un orb din naºtere. L-a
vãzut, s-a apropiat de el... Mulþi orbi a vindecat Iisus, dar, dupã cum
cunoaºtem din dumnezeieºtile evanghelii, ceilalþi orbi Îl cãutau ei pe
Iisus ºi strigau ei ºi cereau sã vadã. De data aceasta Iisus îl cautã pe
orb. Cum tâlcuia Sfântul Ioan Gurã de Aur: El Se îndreaptã spre orb,
El te cautã... Fiecare, în clipa aceasta, sã simtã cã Iisus ne cautã. De
aceea a ºi coborât din cer: cãutându-ne. Aºa sã ascultãm ºi astãzi ºi
mereu, cuvântul, iar Duhul Sfânt ne va da putere sã simþim cã Iisus
ne cautã. Iatã-L, deci, în faþa orbului. Ucenicii, de bunã seamã îl
vãzuserã pe acesta ºi mai înainte; aflaserã cã este orb din naºtere.
Era un cerºetor la uºa templului. “Învãþãtorule – întreabã ucenicii –,
cine a pãcãtuit: el, sau pãrinþii lui, de s-a nãscut orb?”
Era în Vechiul Testament, ºi pe bunã dreptate, mentalitatea
aceasta: cã tot cortegiul de rele ce se abat asupra omului, deci ºi
orbirea, este urmare a rãului, a pãcatului. Rãul produce rãu; binele e
izvorul binelui. De aceea au întrebat ucenicii cine e vinovat de
orbirea lui. Orbul însuºi nu putea fi. Psalmistul spune, într-adevãr:
“Întru fãrãdelegi m-am zãmislit; întru pãcate m-a nãscut maica
mea”; dar el însuºi, în sânul mamei cum avea sã pãcãtuiascã?! Nu ne
dirijãm noi înºine în sânul mamei noastre. Luãm cunoºtinþã dupã
aceea. Numai în Hristos Iisus, Fiul lui Dumnezeu ºi Fiul Omului, e
deodatã existenþa ºi cunoºtinþa. În noi, cunoºtinþa este ulterioarã.
Iar în cunoºtinþã ºi în libertate putem asculta sau greºi
(neascultând). Este o vorbã chiar în Scripturã, pe care o rostim ºi noi
adesea: pãrinþii au mâncat aguridã, copiilor li se strepezesc dinþii.
Mântuitorul însã altfel rãspunde: “Nici el n-a pãcãtuit, nici pãrinþii lui;
ci ca sã se arate în el lucrãrile lui Dumnezeu” – altfel spus, mai
adânc, sã se arate actul creator ºi binefãcãtor al lui Dumnezeu. Sã nu
uitãm: Mântuitorul îl cãutase pe el. Iar lucrarea lui Dumnezeu o
sãvârºeºte acum Iisus, precum am auzit, adãugând cuvântul:
“Trebuie sã fac, pânã este ziuã, lucrãrile Celui ce M-a trimis pe Mine;
cã vine noaptea, când nimeni nu poate sã lucreze. Atât cât sunt în
lume, Luminã a lumii sunt”. De aceea venise Iisus – Lumina –, sã fie
Luminã lumii; ºi fãrã El e noapte. O, Doamne! Fãrã Dumnezeu ºi fãrã
Hristos (Dumnezeu Tatãl, Care L-a trimis pe Fiul în Duhul Sfânt, e
Luminã) nu e în nimeni luminã. Cãci El e Lumina lumii ºi întreaga
Luminã. Oricine – învãþaþi sau oameni simpli, ca noi – dacã ar
cugeta cinstit ºi adânc, ar vedea lumina în întregul ei în Hristos; ar
afla rãspuns la toate întrebãrile, ale vieþii, ale morþii ºi ale învierii. ªi
Tu ai fãgãduit, Doamne, înainte de a Te înãlþa la cer: “Cu voi sunt în
toate zilele, pânã la sfârºitul veacurilor”; dar, totodatã, ne laºi în
libertatea noastrã, ca sã plecãm adesea, asemenea fiului risipitor,
4

departe de Tine. Ajungem astfel într-o þarã strãinã, unde îngrijim

purceluºii... Sau, precum în parabola lucrãtorilor viei, ne dai via
(adicã viaþa) sã o lucrãm, sã o sãvârºim; iar Tu te retragi deoparte. ªi
totuºi eºti cu noi. De noi þine ca “ori de mâncãm, ori de bem, ori
altceva de facem, toate în numele Tãu sã le facem”; ºi în faþa Ta sã
simþim cã ne aflãm. Doar Tu eºti Lumina.
Atunci înþelegem de ce a spus Iisus: “Câtã vreme sunt în lume,
Luminã sunt lumii” – pentru cã apoi Se va retrage; Se va înãlþa de-a
dreapta Tatãlui ºi ne va lãsa sã lucrãm via2.
A lucrat ºi atunci Iisus, cãci lucreazã mereu. Tot El a spus:
“Tatãl Meu pânã acum lucreazã ºi Eu lucrez”. Iatã cum a lucrat
atunci: “Acestea zicând, a scuipat jos, a fãcut tinã din scuipat ºi a
uns cu tinã ochii orbului ºi i-a zis: Mergi de te spalã în scãldãtoarea
Siloamului (care se tâlcuieºte: trimis). Deci s-a dus orbul, s-a spãlat
ºi a venit vãzând”.
Sã facem o legãturã: mai întâi, am auzit adineaori cum a rostit
Iisus: “Trebuie sã fac, pânã este ziuã (luminã), lucrãrile Celui ce M-a
trimis”. Pretutindeni, în Sfânta Evanghelie, îndeosebi în cea dupã
Sfântul Ioan, Mântuitorul Se descoperã pe Sine trimis. Mereu zice:
“Nu caut voia Mea, ci voia Tatãlui Meu, Care M-a trimis”; “Cuvintele
Mele nu sunt doar ale Mele, ci cuvintele Celui ce M-a trimis”. Iar
acum ce face Mântuitorul? Ia tinã (pãmânt), scuipã din El asupra
tinei, cu ea unge ochii orbului ºi apoi îl trimite la scãldãtoarea
Siloamului, care înseamnã pe româneºte trimis; ºi îi spune sã se
spele. Orbul se duce, se spalã ºi vede; Cel ce este trimis – Fiul –
trimite pe orb la locul trimiterii. ªi, observaþi, aºa cum Dumnezeu a
sãvârºit la facerea omului, când a luat þãrânã (tinã) din pãmânt, l-a
plãmãdit pe om ºi apoi a suflat în el suflare de viaþã ºi s-a fãcut
Adam cu suflet viu, dupã chipul Dumnezeului Celui viu (iar a fi viu
înseamnã a vedea; vom lãmuri, în încheiere, ce înseamnã a vedea
deplin), aºa ºi acum, Iisus ia tinã (cum a luat atunci þãrânã din
pãmânt), a dãruit scuipire3 din El (atunci a suflat), pentru cã acum
Fiul lui Dumnezeu este întrupat; ºi pregãteºte tina cu scuipirea din El,
unge ochii orbului ºi-l trimite sã se spele (ca la un botez) în

2 “Via aceasta” – aºa cum se roagã arhiereul când face Sfânta Liturghie:
“Doamne, Doamne, cautã din cer ºi vezi ºi cerceteazã via aceasta, pe care a
sãdit-o dreapta Ta, ºi o desãvârºeºte pe ea!”. “Via aceasta” sãditã de dreapta Lui
noi o lucrãm.
3N-am spus “scuipat”, ci “scuipire”. Noi toate le-am întinat, iar saliva din noi
devine “scuipat”. Dar în Hristos totul e sfânt. Cum zice Sfântul Vasile cel Mare în
molitfele de exorcizare, de eliberare de demoni: “Ceartã-te pe tine Domnul,
demone, Cela ce cu preacurata scuipire a fãcut tinã ºi partea cea lipsitã a
orbului celui din naºtere o a zidit ºi luminã i-a dãruit”. Iar noi am prihãnit totul;
am prihãnit ºi apa, ºi vãzduhul, ºi trupul nostru. Iar Dumnezeu toate le sfinþeºte:
apa devine aghiasmã, lemnul devine cruce ºi icoanã pe lemn întipãritã, pâinea ºi
vinul devin trup ºi sânge dumnezeiesc.
 5

scãldãtoarea Siloamului. Se spalã ºi vede; cu suflet viu acum, cu

adevãrat.
Înþelegem cã Ziditorul a lucrat cu orbul ca în ziua cea dintâi cu
Adam, zidind din nou ochiul în el: ochiul trupesc (pentru cã sunt ºi
alþi ochi, cum ne ºi rugãm: “Lumineazã-mi, Doamne, ochii
gândului!”). ªi orbul crede. Vecinii îl priveau (el se miºca acum), se
uimeau, se minunau, ºi stãteau de vorbã, se întrebau între ei: “Oare
nu este acesta cel ce ºedea ºi cerºea?”. Unii ziceau: “El este”, alþii:
“Parcã seamãnã cu el”. Atunci, el, ascultându-i cum se întrebau, se
mirau ºi nu se dumireau, le rãspunde: “Eu sunt; nu vã îndoiþi!”.
Oamenii din jurul lui l-au întrebat, din curiozitate cinstitã: “Cum þi s-
au deschis ochii?”. Iar fostul orb, acum vãzãtor, spune: “Omul Care
se numeºte Iisus a fãcut tinã, a uns ochii mei, mi-a zis: Mergi la
scãldãtoarea Siloamului (a trimiterii sfinte); ºi eu, ducându-mã ºi
spãlându-mã, am vãzut”. I-au zis lui: “Unde este Acela?”. El a
rãspuns: “Nu ºtiu”. Atunci, l-au dus la farisei.
Era sâmbãtã în ziua aceea – sã nu uitãm o clipã. Era sâmbãtã,
iar fariseii hotãrâserã în sinedriu ca, dacã Îl vor vedea pe Iisus fãcând
ceva sâmbãta, sã-L pârascã. Sâmbãta devenise, la farisei îndeosebi,
faptul hotãrâtor al pãzirii Legii.
Îngãduiþi sã fac cunoscut un fapt: în Legea veche, datã de
Moise, porunca a IV-a aceasta era: “Cinsteºte ziua Domnului! ªase
zile sã lucrezi, a ºaptea sã o serbezi”. Propriu-zis, dacã în Cartea
Ieºirii, cap. 20, este înscrisã Legea – cele zece porunci –, porunca
este repetatã, de asemeni, în Cartea Deuteronom – a V-a carte a lui
Moise –, la cap. 5, ºi tot în Deuteronom, la cap. 16, versetul 8: “ªase
zile sã lucrezi! Ziua a ºaptea e ziua Domnului”. Iar aici, o deosebire:
în ediþia neortodoxã a Sfintei Scripturi scrie: “Sã nu faci în acele zile
nimic!”; în ediþia ortodoxã scrie: “Sã nu lucrezi în acele zile nimic,
fãrã numai cele pentru suflet!”. Nu uitaþi! Când am stat de vorbã
cu cineva în acest domeniu, care nu era ortodox, l-am rugat:
deschide Scriptura! A citit în Scriptura din ediþia lui: “Sã nu faci în
acele zile nimic!”; i-am arãtat ce scrie în Scriptura ortodoxã: “Sã nu
faci în acele zile nimic în afarã de cele pentru suflet”. Doar atât
i-am spus: e cu putinþã acest nihilism absolut? Nimic? ªi a rãmas
uimit. Pãrintele Stãniloae observa de unde vine aceastã deosebire
între cele douã ediþii: una e traducerea Sfintei Scripturi dupã textul
vechi, masoretic, alta e traducerea dupã Septuaginta4. Iar dacã
masoreþii au mai corectat ici-colo, cei ºaptezeci de bãrbaþi trimiºi de
la Ierusalim la Alexandria în vederea traducerii, au tradus corect. În

4Cei ºaptezeci de bãrbaþi care au tradus Sfânta Scripturã din porunca lui
Ptolomeu Filadelful, la circa douã sute patruzeci de ani înainte de Hristos, pentru
evreii din Alexandria, care mai uitaserã limba pãrinþilor. Având legea lor ºi în
limba greceascã, autoritãþile aºa îi cunoºteau ºi aºa se justificau cu rânduielile
lor, cu aºezãmântul lor în faþa legilor statului.
6

Noul Testament toate citatele veterotestamentare sunt dupã

Septuaginta; aici este deosebirea.
Deci aceasta era porunca Vechiului Testament: sã nu faci în
acele zile nimic în afarã de cele pentru suflet ºi pentru salvarea
omului. Iar când Mântuitorul l-a avut în faþã pe cel cu mâna uscatã,
fariseii priveau. El a fãcut minunea, vindecându-l, dupã care s-a
adresat fariseilor: “Rãspundeþi: Bine se cade a face în zi de sabat,
sau rãu?”. ªi a poruncit celui cu mâna uscatã: “Întinde mâna ta!”. Iar
el a întins-o ºi s-a fãcut sãnãtoasã, ca ºi cealaltã.
Acum, aºa porunciserã fariseii: sã-L urmãreascã pe Iisus ºi,
dacã Îl vor vedea sãvârºind ceva, sã-L pârascã lor. ªi iatã fariseii îl
întreabã pe fostul orb: “Cum ai vãzut tu?”. El le-a zis: “Tinã a pus pe
ochii mei ºi m-am spãlat ºi vãd”. Ziceau unii dintre farisei: “Acest Om
nu este de la Dumnezeu fiindcã nu þine sâmbãta”. Alþii ziceau:
“Cum poate un om pãcãtos sã facã asemenea minuni?”. ªi era
dezbinare între ei pe tema acestui fapt. Cum au zis Pãrinþii: “Orice
cuvânt este contrazis de alt cuvânt; dar aratã-mi cuvântul care
poate contrazice fapta”. ªi aici se dezbinau, totuºi, nu doar pentru
cuvânt, ci pentru faptã. În acest fel de raportare e tragismul mai
adânc: a nu recunoaºte fapta. Credinþa însãºi prin faptã se întãreºte,
altfel e moartã. Dar de data aceasta ºi credinþa ºi fapta aduc
argumente ºi în uimire ºi în dezbinare. În acest caz, þine de
aºezãmântul tãu lãuntric sã deosebeºti. Reþinem cuvântul acesta de
o adâncime negrãitã: credinþa ºi fapta sunt realitãþi fundamentale,
ºi numai aºezãmântul meu, subiectivitatea mea, eul meu, mã pot
face sã mã îndoiesc, dacã mã aflu în orgoliu. Fapta e o realitate;
credinþa este adevãr fundamental, putere divinã, har dumnezeiesc,
pe când nefericita mea stare... – acolo e taina cãderii, în
subiectivitatea tragicã.
Atunci, în nedumerirea lor (cãci unii dintre farisei mãrturiseau,
credeau – cum au fost Nicodim ºi Iosif din Arimateea – iar alþii nu
credeau în El zicând cã nu þine sâmbãta), fariseii îl întreabã din nou
pe fostul orb: “Tu ce zici despre tine, cã þi-a deschis ochii?”.
Observaþi întrebarea? Cum desãvârºit sesizeazã Sfântul Ioan Gurã
de Aur, nu i-au zis: “Ce zici despre tine, cã tu vezi?”, ci “cã þi-a
deschis ochii” – deci accentul cade pe lucrul pe care-l fãcuse Iisus, ca
sã-L atace cã a sãvârºit lucru în zi în care socoteau ei cã nici mãcar
bine nu ai voie sã faci (ci sã rãmâi în nimic; în nimicnicie). El a
rãspuns: “Este prooroc” (cuvântul prooroc, de la pro - orato,
înseamnã a vedea de mai înainte) – adicã El vede; ºi m-a fãcut ºi pe
mine sã vãd. Dar n-au crezut. Se întrebau dacã într-adevãr el a fost
orb ºi a început sã vadã. Atunci au chemat pe pãrinþii lui ºi i-au
întrebat: “Acesta este fiul vostru despre care voi ziceþi cã s-a nãscut
orb. Cum de vede el acum?” – tot pieziº pusã întrebarea. Pãrinþii au
rãspuns cu smerenie, cu oarecare temere: “ªtim cã este fiul nostru,
cã s-a nãscut orb; dar cum vede el acum nu ºtim. Sau cine este Cel
 7

care i-a deschis ochii nu ºtim”. ªi le-au dat acest cuvânt: “Vârstã are.
Întrebaþi-l pe el; sã vorbeascã el despre sine”. Aceasta au spus-o
pentru cã se temeau de farisei, care porunciserã ca, dacã va
mãrturisi cineva cã Iisus este Hristosul, Trimisul lui Dumnezeu, sã fie
dat afarã din sinagogã (anatematizat, blestemat, cum am zice în ziua
de astãzi). ªi l-au chemat pe orb a doua oarã.
Dialogul începe acum mai viu, mai intens: “Dã slavã lui
Dumnezeu! Noi ºtim cã Omul acesta este pãcãtos”. Cu alte cuvinte:
dã slavã lui Dumnezeu aºa cum credem noi ºi mãrturisim! Îi pune la
încercare mãrturia credinþei. ªi adaugã: “Noi ºtim cã Acesta este
pãcãtos”. Dar auziþi rãspuns luminat: “Dacã este pãcãtos, nu ºtiu
(rãspuns cinstit al unui suflet cinstit), însã un lucru ºtiu: fiind orb,
acum vãd”. La aceastã mãrturie, care arãta cã el e în luminã (cãci
orice cuvânt al lui, dupã ce a cãpãtat lumina, e un neîncetat suiº în
lumina înþelegerii legãturii lui cu Dumnezeu), fariseii se minuneazã
de rãspunsul lui ºi îl întreabã din nou: “Ce þi-a fãcut, cum þi-a
deschis ochii?” (tot pieziº, nu “cum de vezi?”, ci “cum þi-a deschis
ochii”). Iar el rãspunde cu tâlc (îngãduie Dumnezeu din partea
noastrã ºi un anumit stil de gândire ºi de expresie – cu o vorbã din
popor – mai tâlcuroasã): “V-am spus... De ce voiþi sã auziþi iarãºi?
Nu cumva voiþi ºi voi sã vã faceþi ucenici ai Lui?”. În ce duh a grãit
el? Noi credem cã sincer. Iatã, voi vedeþi acum un semn unic: eu,
care-s orb din naºtere, vãd. N-a sosit vremea sã vã treziþi, sã vã
faceþi ucenici ai Lui? (Doamne, parcã îþi vine sã strigi oricui: faþã de
semnele ºi minunile lui Dumnezeu nu toþi ar trebui sã-I fim ucenici?!)
ªi, loviþi în inimã, replica lor nu se lasã aºteptatã, ci vine, acidã de-a
dreptul, ocãrându-l: “Tu eºti ucenic al Aceluia. Noi suntem ucenici ai
lui Moise. Noi ºtim cã Dumnezeu prin Moise a vorbit, iar pe Acesta
nu-L ºtim de unde este”. Cuvintele fostului orb, ale vãzãtorului, devin
tot mai luminate. (Aºa se întâmplã, la rugãciunile de la botez, când
se spune: “...ºi înmulþind aºezãmântul harului”, simþim cum se
înmulþeºte în el harul; pentru cã harul lui Dumnezeu este neîncetat;
bea cineva sau nu din el, izvorul curge mereu.) Iar rãspunsurile lui
sunt tot mai uimitoare. El rãspunde cu o minune de cuvânt: “tocmai
în aceasta stã minunea: cã voi nu ºtiþi de unde este El, iar El mi-a
deschis ochii”. “Voi nu ºtiþi...” ºi, dureros, poate cã nici nu vreþi sã
ºtiþi; dar cãutaþi! Cãci El a spus: “Cãutaþi ºi veþi afla!”. Credinþa în
El nu vine decât din descoperirea Lui ºi cãutarea ta; iar descoperirea
Lui strigã la cãutarea ta ºi cheamã cãutarea ta. Aceasta e minunea.
“ªi noi ºtim, a adãugat fostul orb, cã Dumnezeu nu-i ascultã pe
pãcãtoºi. Dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu ºi face voia Lui,
pe acela îl ascultã Dumnezeu. Din veac nu s-a auzit sã fi deschis
cineva ochii unui orb din naºtere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu,
n-ar putea sã facã nimic”. Doamne, ce mãrturie dumnezeiascã! În
mijlocul sinedriului! De s-ar fi deschis inimile ºi ochii inimilor lor în
acel ceas! S-a deschis un alt ochi, din nefericire, de la “altcineva”.
8

Sã fim acum adânc pãtrunºi de finalul uimitor, negativ, grav. Au

rãspuns ºi i-au zis: “În pãcate te-ai nãscut tot (adicã în întregime; cã,
iatã, ai fost orb din naºtere) ºi tu ne înveþi pe noi?” (Tu, cerºetorule,
ne înveþi pe noi?). O, nefericit orgoliu! “Din gura pruncilor ºi a celor
ce sug vei sãvârºi lauda”; ºi “Fericiþi cei sãraci cu duhul, cãci a lor
este împãrãþia cerurilor”. Cei ce simt ºi se vãd sãraci, ei sunt
deschiºi Împãrãþiei, în smerenia lor. Or, dimpotrivã, fariseii rãspund
cu orgoliu: tu ne înveþi pe noi? ªi soluþia finalã: l-au dat afarã;
rãspuns final, tragic. Se poate petrece un asemenea fapt cu mulþi.
Ca dovadã, cuvântul ultim: dacã nu cauþi, nu poþi suporta adevãrul.
Spune Sfântul Isaac Sirul: ºi în iad Dumnezeu este luminã ºi iubire;
dar demonii nu pot suporta lumina ºi iubirea. Iar Sfântul Grigorie de
Nyssa spune cã Adam, când a fost dat afarã din rai, a rãmas fãrã
casã; casa era raiul, iar raiul e a fi cu Dumnezeu. Fariseii l-au dat
afarã. Întrebarea mai adâncã se pune astfel: cine era acum afarã?
Fostul orb, sau cei care au rãmas cu ei înºiºi? Afarã l-a aflat Iisus.
Evanghelia aºa încheie: “A auzit Iisus cã l-au dat afarã. ªi,
gãsindu-l, i-a zis: “Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”. “Cine este,
Doamne, ca sã cred în El?”. O, iubiþilor, omul rãmâne copil ºi tânãr
câtã vreme se întreabã. ªi poþi ajunge bãtrân, dar cu inima tânãrã,
sã te întrebi mereu. Când nu te mai întrebi, când nu mai cauþi,
sufleteºte, spiritual ai murit. El întreabã: “Cine este, Doamne?” (Cine
eºti, Doamne?). Iar Iisus îi rãspunde, aºa cum rãspunde mereu,
dumnezeieºte; nu de-a dreptul “Eu sunt”, ci: “Cel ce vorbeºte cu
tine, Acela este”. Iar el a zis: “Cred, Doamne”; ºi s-a închinat Lui. ªi,
iubiþilor, îngãduiþi sã mai adaug un cuvânt din Evanghelie: “A zis
Iisus: Spre judecatã am venit în lumea aceasta, pentru ca cei care nu
vãd sã vadã, iar cei care vãd sã fie orbi. Auzind acestea unii dintre
fariseii care erau cu El au zis: Oare ºi noi suntem orbi? ªi Iisus le-a
zis: Dacã aþi fi orbi n-aþi avea pãcat. Dar acum ziceþi: Noi vedem.
De aceea, pãcatul rãmâne asupra voastrã”.
Mereu în zilele acestea pascale, am rostit cuvintele Sfântului
Grigorie Palama: sunt trepte de vedere ºi feluri de vedere. Fariseii
vedeau cu ochii fireºti. Orbul, deºi n-avea ochi din naºtere, ochii
minþii lui erau vii. El L-a auzit pe Iisus vorbind cu ucenicii ºi cu
lumea, i-a auzit pe pãrinþi vorbind despre El. ªi atunci, deodatã, se
descoperã aici cele douã vederi, vederea cu ochii trupului ºi vederea
cu ochii minþii, amândouã pentru lumea aceasta, creatã. Dar mai
important este un alt ochi, cel de-al treilea, al luminii necreate,
ochiul duhovnicesc, ochiul credinþei, ochiul inimii curate, pentru care
a spus Mântuitorul: “Fericiþi cei curaþi cu inima, cãci aceia Îl vor
vedea pe Dumnezeu”. ªi atunci Iisus, observaþi, cât de limpede
deschide aici înþelesul: “Dacã aþi fi orbi (ºi aþi recunoaºte cã sunteþi
orbi) n-aþi avea pãcat. Dar acum ziceþi: Noi vedem. De aceea,
pãcatul rãmâne asupra voastrã”. Ei vedeau cu ochii aceºtia; dar nu
vedeau cu ochiul harului, ochiul luminii divine. Lipsa vederii trupeºti
 9

nu este cel mai mare rãu. Cel mai mare ºi tragic rãu e pãcatul, care
te desparte de Dumnezeu. A nu-L vedea pe Dumnezeu, aceasta este
marea durere.
Gândiþi-vã, cã este logic, iubiþilor: lumea aceasta, cu luminile
ei, ni se adreseazã, ºi Dumnezeu ne-a dat pentru aceastã luminã
ochiul trupesc (pentru cã întâi este lumina, pe urmã s-au fãcut ochii;
întâi intru în sânul mamei ºi pe urmã iau cunoºtinþã de mine), ne-a
dãruit Dumnezeu ochiul inteligenþei, ochiul minþii. Dar nu m-a lãsat
Dumnezeu sãrac de El, ci, ca sã-L cunosc, îmi dã luminã din lumina
Lui necreatã, pentru cã El este necreat. Psalmistul a vãzut ºi a spus,
iar noi cântãm la fiecare doxologie: “La Tine este izvorul vieþii. Întru
Lumina Ta vom vedea luminã”. Din lumina Lui ne dãruieºte luminã,
ca sã-L putem cunoaºte pe El. ªi acestui orb din naºtere i-a zidit ochi
ºi a dãruit minþii ºi inimii lui luminã divinã; iar el L-a vãzut ºi L-a
recunoscut pe Hristos.
Iatã, ºi noi am primit aceastã luminã divinã, lumina credinþei,
lumina harului. Aceastã luminã a primit-o Adam când s-a zidit, dar,
sãrmanul, cãzând, a întors spatele feþei lui Dumnezeu ºi a pierdut-o.
A venit însã Hristos ºi ne-a dãruit din nou aceastã luminã – lumina
Învierii.
Închei cu acest cuvânt de la Sfântul Maxim Mãrturisitorul, care
spune: “Fãptura existã în trei trepte: prima – cã existã (minerale,
plante, animale); a doua – cã existãm în har (în lumina datã lui
Adam, iar nouã prin botez ºi Sfintele Taine); iar a treia treaptã – a
Învierii, a înveºnicirii”. Cu aceastã luminã a Învierii ne hrãnim în zilele
pascale ºi în toate evangheliile. O, iubiþilor, sã ne rugãm! Doamne,
deschide-ne ochii credinþei, ca din lumina Învierii Tale ºi noi sã
vedem luminã! Ochii credinþei prin care noi Te preamãrim pe Tine,
Pãrinte, Fiule ºi Duhule Sfinte, cum ni Te-ai descoperit, Doamne. Te
preamãrim pe Tine, Doamne Iisuse Hristoase, Care pentru noi
oamenii ºi pentru a noastrã mântuire ai primit rãstignire ºi moarte ºi
ai înviat; ai semãnat ºi în noi harul învierii, harul luminii celei fãrã de
ani, harul luminii celei pururea fiitoare. ªi atunci, în credinþa noastrã
simþim ochiul harului, prin care Te cãutãm pe Tine ºi simþim cum
creºte în toþi învierea. Cãci de la Învierea Ta în lume, învierea
lucreazã. Doamne Iisuse, învredniceºte-ne sã simþim odatã cu
credinþa cã trãim în Învierea Ta. ªi mãrturisim:

Hristos a înviat!

Iar nouã viaþã veºnicã ne-a dãruit. Amin.