Cultura si civilizatia Indiei antice

Configuratia geografica a Indiei este rezultatul unor convulsii tectonice care,

in epoca primara, au desprins imensa peninsula indiana de zona meridionala
a Africii si de Australia, atunci cand s-a format Oceanul Indian si masivul
muntos al Hymalayei, cel mai inalt din lume. De-a lungul a peste 5000 de ani
in acest spatiu geografic s-a format cultura si civilizatia indiana, care
integreaza astazi in sistemul ei de valori cca. Un miliard de oameni ce
vorbesc aproape 500 de limbi si dialecte, una din culturile cele mai extinse si
variate ale antichitatii.

Denumirea actuala de India, provine de la fluviul Sindhu, caruia persanii ii

spuneau Hindhu, iar grecii il numeau Indos[1]. Inconjurata din trei parti de
Oceanul Indian, India este dominata in nord de masivul Hymalaya, din care
izvorasc cele trei mari fluvii ale sub-continentului: Indus, Gange si
Brahmaputra, ale caror campii fertile au asigurat conditii prielnice dezvoltarii
agriculturii si au fost, totodata, artere vitale pentru transportul marfurilor.
Jungla bogata (flora si fauna) alterneaza spre zona meridionala cu stepe si
deserturi caracteristice podisului Dekkan, cu clima torida dar si vanturi reci
dinspre Hymalaya si ploi musonice care permit realizarea a doua recolte pe
an.

Originea traditiilor culturii indiene se afla in mileniul III i.Hr. si, in ciuda
diferentierilor de nivel de civilizatie si al varietatii valorilor culturale ale
populatiilor din acest spatiu geografic, spiritul creator indian prezinta o
relativa unitate in continuitatea stilului propriu de conservare. Descoperirile
arheologice din secolul nostru evidentiaza ca bazinul fluviului Indus era locuit
inainte de mileniul al III-lea i.Hr. de dravidieni, populatie autohtona care se
ocupa cu cresterea vitelor si cultivarea pamantului.

Civilizatia indusa, unitara ca stil, cuprinde un teritoriu vast ale carei dovezi
arheologice s-au gasit in actualele provincii Penjab si Sind situate la 600 Km
departare. In jurul anului 2500 i.Hr., civilizatia indusa era grupata si se
dezvolta in stransa legatura cu doua centre urbane: Harappa (Penjab) si
Mohenjo-Daro (Sind), considerate a fi proiectate dupa principii riguroase de
urbanism (strazi drepte, pavate cu lespezi de piatra, canale de scurgere, cu
fantani publice, etc.). Cladirile publice si casele de locuit respectau anumite

principii edilitare (ziduri de caramida arsa, canalizare, unele cu 2-3 etaje)

orientate spre punctele cardinale pe baza unor criterii astrologice. Orasele
apartinand civilizatiei induse erau fortificate printr-un sistem unitar de
aparare, format din parapete de cca. 15 m inaltime, din lut batut si placat
apoi cu caramizi arse. Zidurile fortificate erau prevazute si cu turnuri de
aparare, iar in incinta lor pe langa edificiile publice era amenajat un mare
bazin ritual (12/7 m) in apropierea resedintei regelui sacerdot suprem.
Aceste centre urbane fortificate erau si centre comerciale si cuprindeau si
ateliere mestesugaresti (artizanale, in special) si depozite alimentare.
Comparativ cu Mesopotamia, pana acum, cercetarile arheologice n-au
constatat existenta unor temple sau palate regale, lasand nelamurit modul de
organizare al sistemului politic si social specific civilizatiei de tip indus.
Prezenta multor case mari si solide la Mohenjo-Dozo evidentiaza existenta
unor categorii sociale instarite (negustori) in timp ce locuintele modeste
explica multimea sclavilor, mai ales celor ce lucrau in agricultura. Aristocratia
de tip egiptean, pana in prezent, nu se constata a fi existat in spatiul
civilizatiei din Valea Indusului. In schimb negustorii indieni aveau legaturi
comerciale cu orasele din Mesopotamia unde exportau aur, fildes, bumbac
s.a. Civilizatia indusa a realizat produse originale ale mestesugarilor (bijuterii,
ceramica, unelte, arme, obiecte din teracota sau bronz, sigilii, s.a.).
Inscriptiile gasite pe fragmente de ceramica, pe tablite de arama si pe sigilii
evidentiaza ca in aceasta civilizatie se cunostea un tip de scriere
(nedescifrata) silabica, diferita de celelalte scrieri specifice antichitatii.

In ceea ce priveste viata religioasa in spatiul civilizatiei Indusului, sunt

reprezentate artistic figurine de teracota care infatiseaza o femeie ce
sugereaza cultul Zeitei-mame cu un copil in brate, cultul fecunditatii.

Dupa anul 1900 i.Hr., civilizatia din Valea Indusului intra intr-o perioada de
declin determinat de cauze economice si sociale, dupa unii specialisti (M.
Wheeler)[2], care, probabil, a culminat cu dezastrul produs de invazia unor
populatii ariene.

Cucerirea tarii Indusului de catre arienii razboinici (cca. 1500 i.Hr.) a condus
la exterminarea, sclavizarea si, in final, la asimilarea fortata a dravidienilor
autohtoni, proces dramatic, descris in textele Rig Vedei. Etimologic arian
are sensul de nobil, stapan dat fiind si tenul alb al arienilor, care au
evitat amestecul cu dravidienii cu tenul de culoare inchisa. In limba veche
indiana culoare inseamna varna (tradusa mai tarziu cu sensul de
casta). Textele Vedelor cuprind diverse informatii despre organizarea
sociala si politica, despre credintele si obiceiurile arienilor care dupa cucerire
devin sedentari, ocupandu-se cu agricultura, cresterea vitelor si
mestesugurile. Triburile si clanurile arienilor erau conduse de un rege ereditar
cu atributii militare si judecatoresti suprem, fiind sprijinit de marele preot si
de suita functionarilor si militarilor din anturajul curtii regale. In conditiile
expansiunii razboinicilor arieni in regiunea Gangelui (cca. 7-800 i.Hr.) se
constata si aparitia unor conflicte intre diverse grupari, cum este cel descris
de epopeea Mahabharata dintre Kaurava si Pandavasi, ramuri apartinatoare
aceleiasi dinastii. Aceasta perioada istorica corespunde constituirii sistemului
castial condus de casta brahmanilor pe principii rigide de delimitare sociala a
oamenilor si totodata de raspandire a scrierilor denumite brahmanele
imnuri vedice interpretate sub forma teologica.

Aparitia celor doua mari religii buddhismul si jainismul la mijlocul secolului

IV-lea i.Hr., opuse brahmanismului, vor marca sfarsitul perioadei vedelor
urmata de cea a creatiilor epice, cand in sfera spiritualitatii religioase vor
coexista cele trei mari religii ale antichitatii indiene.[3]

O data cu ocupatia Pendjiabului de catre persii ahemenizi, centrul politic al

Indiei se transfera in bazinul Gangelui, unde peste 600 de ani, regatul
Magadha cu capitala la Pataliputra, cunoaste multe dinastii. Dupa inlaturarea
dominatiei persane asupra Pandjabului de catre Alexandru Macedon (322
i.Hr.), Maurya, marele imperiu indian cunoaste, pentru cca. Doua secole, o
perioada de inflorire culturala in contactele cu cultura elenistica. Figura ilustra
a dinastiei Maurya este regele Asoka, in timpul caruia granitele Imperiului
indian cuprind intreaga peninsula. Traditia indiana subliniaza ca dupa
convertirea regelui Asoka la buddhism, acesta a devenit un suveran ideal, in
timpul caruia s-au realizat multe actiuni de asistenta sociala (aziluri) si
medicala pentru oameni, s-a interzis sacrificarea animalelor, s-au impadurit
terenuri si au fost cultivate diverse plante, inclusiv plante medicinale aduse
din alte zone, s-au amenajat drumuri prevazute cu fantani si popasuri de
odihna si, nu in ultimul rand, a dat ordin sa se construiasca peste 80.000 de
temple (stupa-dimensiuni mici) inchinate lui Buddha, a carei doctrina va fi
raspandita, de calugari misionari in toata Asia. Imperiul Maurya decade dupa

moartea luiAsoka, protectorul budismului atunci, cand brahmanii in calitatea

lor de casta conducatoare in societate incearca sa-ti consolideze pozitia. Pe
plan politic spatiul indian cunoaste succesive perioade de ocupatie greceasca
(regi greci din Bactriana), sciti, huni, parti si alti nomazi din stepele Asiei
Centrale, din randul carora s-a impus imparatul Kaniska, fondatorul Imperiului
Kusau.

Dupa cca. doua secole de inflorire, a artei Gandhara sub influenta

elenistica, Imperiul Kusau s-a prabusit sub loviturile persilor sassanizi. Lupta
unor regi pentru independenta vor aduce, in secolul al IV-lea d.Hr., o noua
dinastie care va intemeia al treilea imperiul, Gupta, dupa Maurya si Kusau.
Epoca Gupta a avut un rol important in dezvoltarea culturii indiene (medicina,
matematica, literatura, arte, etc.) si in difuzarea unor lucrari, legislative care
dateaza din perioade anterioare (ex. Codul lui Manu si Arthasastra). Dupa
aceasta epoca urmeaza mai multe perioade marcate de conflicte interne si
invazii (712 invazia araba), razboaiele pentru suprematie (seniorii feudali
Rajputi) cand elementele de feudalism de tip asiatic patrund in spatiul
civilizatiei indiene.

Invaziile mongole, in regiunile nordice ale Indiei, conduse de Gengis Khan /

1221) si Tamerlau (1398), vor fi urmate de aparitia unor regate musulmane
care au durat pana in anul 1527. In perioada 1527-1857 India a cunoscut
dominatia dinastiei Moghule, perioada cand portughezi debarca pe Coasta
Malabar (1498) si dupa 1600 se infiinteaza campaniile comerciale engleze,
olandeze si franceze (1668).

Dinastia Moghul dispare in 1757, India devenind dominion britanic pana in

1947 cand isi recapata independenta politica alaturi de Pakistan in vest si
ulterior Bangkadesh in est.

Organizarea sociala caracteristica civilizatiei indiene dupa sedentarizarea

arienilor a fost casta, institutie sociala inchisa, formata din oameni cu origine

comuna, ocupatii si profesii care implicau drepturi si obligatii statornicite de

traditiile unei ideologii religioase mostenite si respectate riguros. Etimologic
casta provine din lat. castus= pur curat) si a fost aplicat de portughezi
societatii indiene in sensul de oameni apartinand unui grup exclusiv (sec.
XVII-lea). Sistemul castelor il intalnim si la alte popoare afro-asiatice, insa in
India a devenit cel mai structurat organism politic, social si religios, initial
pentru delimitarea arienilor de autohtonii supusi, codificat ulterior de
brahmani (cca.1000 i.Hr.), sistem pe care buddhismul l-a desconsiderat.

Societatea indiana este structurata in 4 caste ierarhizate astfel:

1.Casta brahmanilor (preotilor care detineau puterea sacra) legati de

perpetuarea traditiilor religioase (sacrificiile rituale efectuate) si intelectuale
de transmitere si comentare a invataturilor vedelor. Etimologic brahman
inseamna formula magica pronuntata de preot cu ocazia efectuarii
sacrificiului. In virtutea acestei situatii brahman insemna, in acelasi timp,
preot si principiu absolut de ordin divin.

Functia brahmanului se identifica cu sacrul (un fel de zeu printre oameni),

astazi maestru (nu guru). Brahmabilor li se pretindea sa cunoasca temeinic
continutul cartilor sacre, sa aiba o conduita morala impecabila, fiind
intretinuti de stat in calitatea lor de sacerdoti in serviciul intereselor
comunitare.

Functia sacerdotala le asigura privilegii sociale (scutiri de taxe si

Impozite), nu puteau fi pedepsiti prin tortura sau condamnare capitala.

Singurele pedepse erau tunsul parului si excluderea din casta

Initierea brahmanica se facea la 16 ani prin tunsul ritual. Majoritatea

aveau o viata simpla si pioasa realizand actiuni de binefacere, de educatie in
scoli si manastiri ceea ce ii faceau sa se bucure de respect. In colectivitatile
buddhiste, brahmanii erau lipsiti de privilegii si erau nevoiti sa practice
profesiuni laice obisnuite.

2. Casta Ksatriya (razboinicilor), nobili care detineau functii de conducere in

institutiile statului. In aceasta casta se incadra si regele care impreuna cu
nobilii din anturajul sau trebuia sa studieze Veda pentru a cunoaste metodele
de comanda in luptele de aparare a poporului. Alaturi de brahmani, carta
razboinicilor se bucura de multe privilegii sociale.

3.Casta Vaisya (oameni liberi), proprietari, negustori si cei ce aveau profesiuni

si ocupatii cu caracter lucrativ, puteau sa se imbogateasca sau sa ocupe
unele functii publice.

4. Casta Sudra (servitorilor) din care, la inceput, au facut parte dravidienii

autohtoni cuceriti de arieni, apoi in aceasta carta intrau cei saraci sub aspect
economic, meseriasii si multimea agricultorilor (iobagi pe pamanturile
nobililor). De regula, nu aveau acces la temple, purtau vesminte uzate si
mancau resturile de la masa stapanilor. Permanent constransi sa efectueze
cele mai umile munci, daca un sudra indraznea sa recite un imn din Rig Veda
i se taia limba sau daca il asculta i se turna plumb topit in urechi.

In afara celor 4 caste se aflau cei pe care nu trebuie sa-i atingi paria, carora
le reveneau ocupatii dispretuite de indieni (macelari, calai, maturatori,
gropari). Ei erau obligati sa locuiasca in cartiere sau sate separate pentru a
nu spurca pe cei din celelalte caste. Ultima categorie sociala o formau, in
India, sclavii, care aveau o situatie mai buna comparativ cu alte societati ale
lumii antice. De pilda, un prizonier de razboi avea starea de sclav numai
pentru un singur an. Sclavii indieni erau pe domeniile regale sau in casele
celor bogati.

Institutia regalitatii indiene nu-si aroga dreptul divin si de aceea nu avea

caracter teocratic si absolut ca in alte spatii de civilizatie ale antichitatii.
Modestia regelui indian era determinata de traditia respectarii autoritatii
morale a brahmanilor si de dreptul poporului de a fi aparat de dusmani, toti
supusii lui erau protejati cu generozitate si toleranta, sa garanteze traditia si
obiceiurile. Regele Kantilia a lasat la sfarsitul secolului al IV-lea i.Hr., cel mai
interesant tratat politic despre arta guvernarii din India antica (Arthasastra)
cu referire la metodele specifice politice pe plan intern si extern, precum si a
rolului functionarilor publici.

Organizarea administrativa se aplica cu destula eficienta pe un teritoriu vast,

avand la baza structura organizatorica a satului de unde proveneau darile si
produsele agricole necesare statului. In fruntea satului era un responsabil
ajutat de un grup de batrani care rezolvau problemele sociale pe baza
cutumelor mostenite, astfel impozitele si darile erau stabilite proportional cu
situatia reala a oamenilor. Veniturile obtinute se cheltuiau pentru nevoile
curtii regale a armatei, lucrari publice, asistenta sociala (pensii) si ajutoare
caritabile pentru unele familii.

In lucrarea Arthasastra gasim informatii cu privire la grila de salarizare in

functie de ierarhia sociala (ex. seful corpului sacerdotal avea 48.000 pana;
prim ministru, seful armatei 24.000 pana; un mestesugar 120 pana; 50
pana pretul unui sclav).

Viata economica in spatiul civilizatiei indiene cuprindea sfera agriculturii,

mestesugarilor si comertul, domenii de activitate care prezinta unele
particularitati comparativ cu alte zone ale antichitatii orientale. Astfel,
pamantul apartinea comunitatilor satesti si nu putea fi instrainat iar
exploatarea se realiza sub forma gospodariilor individuale ale taranilor cu
plata si8 prin arendare. Produsul de baza al cultivarii pamantului era orezul si
intr-o pondere mai mica orzul, graul, meiul si trestia de zahar, iar dintre
plantele tehnice, indienii cultivau canepa si bumbacul, utilizau ingrasamantul
natural si rotatia culturilor. Taranii cresteau in jurul casei vaci, boi, porci, mai
putin cai. Vaca din cele mai vechi timpuri devenise un animal sacru si obiect
de cult, omorarea unei vaci era o crima grava care atragea pedepse aspre si
despagubiri mari.

Marile proprietati agricole apar in India incepand cu secolul al IV-lea i.Hr. cand
regele, templele si unii functionari detin mari suprafete de teren. Din aceasta
perioada au fost realizate lucrari hidrotehnice (canale de irigatii, diguri de
protectie, rezervoare de apa) prin prestatiile obligatorii ale taranilor indieni.

In India antica mestesugurile au o traditie veche atat casnica cat si

specializata in ateliere de prelucrare a lemnului, metalelor, pietrelor, pieilor si
fildesului. Artizanatul indian era renumit pentru covoarele, tesaturile si
broderiile din bumbac. De asemenea, metalurgia a atins un nivel tehnic
deosebit pentru topirea si calirea fierului (otelul indian). Exploatarile miniere
de fier, cupru, zinc si metale pretioase existau in India inca din mileniul IV
i.Hr. Maiestria artistica a mestesugarilor indieni a fost recunoscuta si
apreciata pentru tesaturile fine de bumbac sau matase impletite cu fire de
aur, sculpturile din fildes, mobilier, bijuterii de aur si argint, diverse obiecte
(umbrele, evantaie), etc. Meseriile se transmiteau in familie din tata in fiu iar
unii mestesugari erau organizati in bresle si asociatii de tip cooperatist,
inclusiv negustori, zarafi, camatari si experti in studiul Vedelor. Breslele aveau
un sef, un steag si un sigiliu, conducatorul breslei stabilea conditiile de
munca, salariile, judecarea unor litigii, iar in caz de razboi se inrolau in
armata generala.

Produsele realizate de breslele mestesugaresti ca si surplusul lor unor

produse agricole erau comercializate inca din epoca vedica, asa cum se
mentioneaza in textele brahmanice. In ciuda unei retele de drumuri
impracticabile, la granita tarii existau targuri amenajate pentru schimbul de
marfuri, iar, mai tarziu, dupa modelul persan, vor fi construite cateva drumuri
care porneau din capitala imperiului (Pataliputra) spre toate zonele de
interes comercial.

Indienii si-au intensificat legaturile comerciale pe mare, in special cu

Mesopotamia, Arabia si Egipt, incepand cu sfarsitul mileniului al II-lea i.Hr., iar
din secolul al IV-lea i.Hr., regii dinastiei Maurya aveau o flota comerciala care
strabatea oceanul pana in Extremul Orient, avand legaturi cu China si
intreaga zona a Indochinei. Ulterior, negustorii greci si apoi Roma imperiala
realizeaza servicii comerciale regulate cu targurile indiene de unde aduceau
diverse mirodenii, matasuri, fildes, aur pietre pretioase si animale exotice
pentru circuri.

Imaginea asupra civilizatiei indiene se completeaza, daca luam in considerare

si aspectele ei originale cu privire la viata cotidiana (locuinte, vestimentatie si
alimentatie) al carui standard de confort trebuie privit prin prisma diferentierii
sociale a castelor. Evident confortul avea o scala larga, mergand de la luxul si
opulenta celor bogati pana la colibele saracacioase ale majoritatii populatiei,
supusa unei existente mizere. Clima tropicala si subtropicala specifica Indiei,
cu exceptia zonelor din nord nu ridica probleme deosebite in ceea ce priveste
conditiile de locuit si imbracamintea necesare contra temperaturilor scazute.
Astfel, imbracamintea barbatilor si femeilor infatisa, de regula, pozitia
economica si sociala a respectivelor persoane. La ocazii festive, vesmintele
din matase fina, transparenta (sari) infasura bustul si un umar si soldurile
femeilor, scotand in evidenta frumusetea formelor pana la glezne. Eleganta
feminina se completa cu pieptanatura specifica indienilor la care se adauga
bogatele bijuterii sau coliere de perle. Bijuteriile erau purtate de ambele sexe,
iar unele inele si semnul rotund colorat (rosu, negru sau albastru) de pe
fruntea femeilor indica casta si religia lor.

Dimensiunea valorica a culturii si civilizatiei in India antica isi afla sorgintea

originalitatii, comparativ cu celelalte culturi orientale, in conceperea intr-un
sincretism integral a valorilor specifice religiei, filosofiei, moralei si dreptului.
Inzii din cele mai indepartate epoci istorice s-au dedicat meditatiei filosofice
si trairilor religioase ca o conditie necesara integrarii omului in armonia
universala a cosmosului, singura cale de perfectionare, pace si mantuire, spre
NIRVANA (stingere si nimicire spre absolut).

Vechile populatii autohtone ale Indiei aveau diverse forme religioase bazate
pe credinte animiste si totemiste insotite de multe practici magice. De pilda,
intr-una din Vede referitoare la vraji se mentioneaza ca vechii dravidieni
venerau multime de lucruri din preajma lor: arbori, stanci, rauri, munti,
diverse animale din jungla socotite protectoare sau dusmani pentru viata lor.

Invazia arienilor (~ 2500 i.H.) aduce in spatiul cultural al Indiei cultul focului
domestic si cultul stramosilor, marcand o directie noua in dezvoltarea culturii
indiene antice, legata divinitatile personificate in diverse forte ale naturii (ex.
furtuna Indra; focul Agni; soarele sub forma zeilor Visnu, Surya, Mithra;
vantul Vayn, etc.).

In religia vedica, Sonea (bautura divinizata ce provoca o stare de euforie

preotilor brahmani in timpul oficierii sacrificiilor rituale), cele 33 divinitati
principale, zeul furtunii si zeul focului simbolizau, asa cum sublinia Mircea
Eliade[4], haosul primejdios si imprevizibil in timp ce Mithra simboliza
personificarea moralitatii zeului binevoitor si drept caruia in Rig Veda i s-a
dedicat un imn.

Mostenirea culturala si artistica a Indiei acelei epoci istorice se regaseste in

continutul Vedelor, creatii pe care Rabindranah Tagore le-a considerat
manifestari artistice ale dragostei de viata a indienilor, care prin continutul lor
umanist apartin patrimoniului universal. Vedele sunt imnuri, cantece ritualice,
formule magice transmise pe cale orala si conservate pana la 1200 i.Hr.,
avand o valoare literara, filosofica si religioasa incontestabila. Pana in zilele
noastre ni s-au transmis 4 Vede:

1. Rig-Veda cuprinde imnuri, laude in cinstea zeilor si viziunea metafizica cu

privire la diverse traditii cosmogonice despre creatia primului om ca fiu al
cuplului primordial (Cer si Pamant) Manu (Manava omul fiul lui Manu),
regele arienilor care a intemeiat obiceiurile cutumele si practicile de cult cu
prilejul ofrandelor si sacrificiilor inchinate divinitatilor;

2. Sama-Veda cuprindea melodii si cantece ritualice;

3. Yajur-Veda cuprinde texte cu formule si reguli pentru sacrificii.

4. Atharva-Veda cuprinde, de asemenea, formule magice sau diverse

descantece pentru inlaturarea spiritelor rele.

Aceste practici de cult erau impregnate in religia vedica cu o

pronuntata dimensiune magica, care s-a perpetuat in cultura indiana sub
forma cultului domestic. In epoca vedica, riturile publice (rugaciuni, formule
magice, ofrande si sacrificii) se desfasurau fie in locuinta celui ce le efectua
sau pe pajisti existente in zona comunitatii respective, deoarece nu existau
temple construite. Ulterior brahmanilor li s-a recunoscut dreptul unic de
oficiere a cultului public, fiind detinatorii secretul formulelor magice in
calitatea lor de cunoscatori ai stiintei unice a vedelor. Brahmanele
(comentarii ale textelor vedelor) sunt rezultatul speculatiilor teologice ale
brahmanilor despre sensul si semnificatia revelate ale sacrificiilor. In aceste
conditii, religia devine dimensiunea omniprezenta in toate sferele culturii
indiene, deschizand in continuarea religiei vedice o etapa noua intr-o forma
mai evoluata, dar in acelasi timp cu practici mai riguroase de cult,
caracteristice brahmanismului.

Cele 4 Vede cuprind, la randul lor, patru feluri (genuri) literare diferite:

1.

Samhitele colectii cu imnuri de rugaciuni;

2.
Brahmanele texte de proza, reguli teologice cu semnificatii pentru
diverse ceremonii si ritualuri;

3.

Aranyacele - texte despre natura, mai ales silvice;

4.

Upanisadele invataturi secrete care contin meditatii despre om

natura si divinitatea suprema. Aici se afla originile filosofiei indiene, prin care
Brahma (= calea zeilor) era conceput ca un principiu absolut si atotcreator.
Conform acestei conceptii filosofice din Upanisade, omul se identifica cu
absolutul iar sufletele oamenilor au aceeasi esenta, care la nivelul Universului
reflecta unitatea cosmosului cu psihicul individual.

Upanisadele aflate la originea gandirii filosofice indiene scoate in

evidenta, totodata, cele doua orientari principale: spiritualista si realista.

Evident orientarea spiritualista era determinata de spiritul Brahman, dupa

care intreaga lume este de esenta ideala (divina), inclusiv eul sau spiritul
uman (= Atman). Spiritul Brahman reprezenta, in viziunea lor, capacitatea lui
de a se materializa sau concretiza, determinand aparitia lucrurilor din
Univers. Atman, de aceiasi esenta cu spiritul Brahman, produce la randul sau
eul uman, ratiunea sa, dar omul nu se multumeste cu aceasta stare si
doreste contopirea sa cu Brahman, care insa nu este accesibil cunoasterii
rationale umane. Pentru a ajunge la Brahman omul trebuie sa depaseasca
faza cunoasterii rationale prin intermediul practicilor extrarationale.

Cealalta orientare filosofica (realista) considera, dimpotriva, ca realitatea are

un rol determinant prin esenta elementelor materiale din natura. De pilda,
Uddalaka Aruni, care l-a precedat in timp pe Thales vorbea de 3 elemente
fundamentale: focul, apa si pamantul (Nalter Ruben).[5] De asemenea, in
Upanisade gasim unele dispute filosofice care au stat la baza sistematizarii
diverselor scoli filosofice indiene: empiriste (Vedanta); logica (Nyaya);
atomiste (Vaisesica); filosofico-religioase (Mimansa); ateiste (Samkhya). De
altfel, Yoga a fost o continuare a Samkhya, insa avand un caracter teist, care
implica o serie de practici specifice actului de purificare. Exista, de
asemenea, o scoala ce exprima conceptia oamenilor din popor care ia in
considerare realitatea materiala a lumii, cunoscuta sub denumirea de
Carvaca sau Lokayata.

Religia cuprinsa in cele 4 Vede are un caracter naturist, deoarece

divinitatile sunt ale cerului, pamantului, vazduhului, aerului, etc. Printre
divinitatile cerului mentionam pe Varuna sau Uranus (zeu suprem), iar
preitenul lui este Mithra, zeitate intalnita si ea sub diverse4 denumiri: Suria,
Avatir, Cusan si Visnu.

Brahmanismul arienilor in contactul cu unele culte religioase locale ale

dravidienilor asimileaza elemente specifice acestora creand o noua religie in
spatiul culturii indiene hinduismul. Elementul nou al hinduismului, pe langa
calea cunoasterii si calea actiunii deschisa omului pentru salvare, este calea
iubirii accesibila tuturor oamenilor, indiferent de ierarhia sociala. Hinduismul
imprima prin caracterul sau popular o relatie noua omului cu divinitatea
(Bhagavad Gita). Hinduismul a asimilat unele zeitati (Voruna, Indra, Surya,

s.a.) cu unele transformari semnificative. Principala zeitate pozitiva si

creatoare a hinduismului este Visnu, considerat zeitate suprema intr-un
sistem monoteist, iar alta zeitati erau simple reincarnari ale lui. In timp ce
Visnu reprezenta reincarnarea binelui, reincarnarea raului, in hinduism, era
zeul Siva. Hinduismul s-a afirmat in sec. IV si V d.Hr., atingand apogeul
devoltarii in perioada de declin a budhismului (sec. IX d.Hr.) cand locuri
speciale (temple, altare, centre de pelerinaj, bai rituale, serbari, dansuri
sacre, etc.) unde practicile religioase devin cele mai importante in viata
culturala a inzilor.

Autoritatea si dogmatismul perceptelor brahmanilor intampina,

incepand cu secolul al VI i.Hr. reactia jainismului si, in special, a budhismului,
doua religii pregatite metodic de practicile ioghienilor (ascetismul si tehnicile
de eliberare a sufletului de incorsetarea fizicului) si de reflectiile sceptice ale
inteleptilor (sofistilor) indieni. Ambele religii nu recunosteau privilegiile de
casta ale brahmanilor, mai ales lipsa unor norme etice in doctrina
brahmanismului si de aici refuzul zeilor vedici, a validitatii cultului si riturilor
inchinate acestora. Atat jainismul, adoptat de unii ca religie oficiala, cat si
budhismul care punea in centrul doctrinei sale comportarea morala a omului,
au ramas religii ale salvarii in spatiul culturii indiene.

Majoritatea scolilor filosofice indiene (Samkhya, Yoga si Budhismul),

dincolo de incarcatura lor religioasa, au drept scop de a gasi si indica
mijloacele prin care se poate elimina suferinta si castiga fericirea vesnica,
ideal ce trebuia atins atat in timpul vietii cat si dupa moarte. De altfel, unele
texte vedice evidentiaza ca sufletul trebuie sa reprezinte adevarata finalitate
a cunoasterii. Principalul obiectiv al cunoasterii viza despartirea sufletului de
natura, eliberat de incorsetarile metampsihozei (corporalitatii) pentru a nu se
mai reintoarce niciodata in alt corp, considerat lacas al durerii si suferintei.
Filosoful M. Eliade observa, cu justete, ca simplul fapt de a exista in timp
implica durere, insa omul este singura fiinta capabila sa-si depaseasca
propria conditie. De aceea, scopul unor scoli filosofice indiene de a stabili cai
si mijloace adecvate si eficiente pentru a oferi omului posibilitatea inlaturarii
durerii si suferintei, capata o dimensiune umanista in viziunea inteleptilor

acestor scoli, Samkhya, Yoga si Budhiste.

Adeptii doctrinei Samkhya fac apel la cunoasterea temeinica a

elementelor structurale si a mecanismelor naturii ale dinamicii vietii, inclusiv
in sfera psihomentala (= purusa). Deci, in conceptia acestei doctrine
existenta lumii este reala (prakrti), deosebindu-se radical de iluzia asupra
existentei, propovaduita de vechea filosofie Vedanta. Filosofii indieni
observasera ca, desi suferinta are un caracter universal pentru om, insa, ea
nu este definitiva cu o singura conditie, ca omul sa stie sa se elibereze de ea.
[6] Astfel, prin cunoastere, in prima faza, trebuie demonstrat ca sufletul
(purusa) nu poseda atribute precum inteligenta, dorinta, durerea. Aceasta
permite considerarea sufletului ca fiind exterioara sufletului si lipsita de
valoare, deoarece valorile si Sensurile existentei sunt creatiile
inteligentei.

Eliberarea de suferinta implica momentul in care constientizam faptul

ca aceasta este o realitate exterioara spiritului, deci fara nici o legatura
explicata prin conceptia dualista a adeptilor Samkhya. In aceste conditii,
omul printr-o cunoastere de tip deosebit, revelatie denumita de ganditorii
acestei scoli, poate inlatura suferinta si astfel spiritul omului (purusa) va reusi
sa populeze intreaga lume cu purusa, inzestrati cu atributul de a fi liberi,
eterni si imuabili, evident o idee care va sta si la baza altor orientari
filosofice, religioase si yoga caracteristice culturii si civilizatiei indiene.

Eliberarea spiritului de suferinta si-a gasit o baza teoretica si in

conceptia lui Patanjali fondatorul scolii yoga, care in cartea Yoga-Siitra,
considera ca singura cunoasterea filosofica nu poate ajuta omul pentru a
inlatura suferinta. In acest sens, Yoga reprezenta suprimarea starilor de
constiinta, prin utilizarea unor tehnici si metode specifice de meditatie, cum
sublinia Mircea Eliade. Yoga incepe acolo unde inceteaza Samkhya,
corespunzator cu intreruperea produsa in circuitul dintre subconstient
constient, prin mijlocirea tehnicilor promovate de Scoala yogiana. Eliberarea
de suferinta implica numeroase practici psihofiziologice si exercitii spirituale
Anga (membru).

Practicile de tip clasic, dupa Yoga Siitra, se refera la: infranari (yorua),
disciplina (nijama), posturile corpului (asana), controlul respiratiei
(pranayama), emanicparea activitatii senzoriale la contactul cu obiecte

exterioare (pratyahara), concentrarea (dharana), meditatia yogiana (dhyana)

si eustaza (samadhi). De pilda, in cadrul infranarilor, yoga clasica prevede 5
tipuri de retineri: sa nu ucizi, sa nu minti, abstinenta sexuala, sa nu furi si sa
nu fii avar. De asemenea, M. Eliade referindu-se la exercitiu (pratyahara),
reprezentat de facultatea de emancipare senzoriala se poate verifica prin
temeinicia concentrarii sale. In timp ce prin concentrare si meditatie2
apare acea stare de iluminare spontana prin care practicantii iogieni
reusesc izolarea absoluta, adica eliberarea spiritului (purasa) de
incorsetarea existentei materiale (prakrti). Yoga, prin ansamblul meditatiilor si
tehnicilor specifice eliberarii spiritului, se regaseste in majoritatea scolilor
filosofice si religioase indiene, inclusiv in religia budhista.

Budhismul integreaza intr-un tot unitar elemente valorice de ordin

filosofic, religios si moral, constituind un fapt istoric care prin dimensiunea sa
umanista depaseste cadrele culturii indiene. Budha s-a nascut la poalele
muntelui Nepal, fiul printului Capilavastru, din familia nobila Sakia. Budha
(= iluminatorul, stiutorul), atribut pe care discipoli l-au dat fondatorului
religiei budhiste Siddharta Gautana sec. VI i.Hr. sau Tatagata (=fericitul,
sublimul). Legendele indiene i-au dat numele de Sakia-Muni (Solitarul,
sihastrul) cand, Budha, la 29 ani paraseste familia si traieste 7 ani in izolare
asceta. Se spune ca, dupa lungi meditatii, Budha ajunge la cele 4 adevaruri
asupra suferintei, adevaruri privind: 1) natura suferintei (nastere, boala,
suparare, batranete); 2) cauzele suferintei (dorinte, pasiuni, placeri de
bogatie si placeri); 3) necesitatea suprimarii suferintei (prin renuntarea la
cauzele ei si la alte ambitii); 4) caile de urmat pentru inlaturarea suferintei
(cele 8 cai = dreptate, credinta, hotarare, cugetare, cuvant, efortul faptei,
al comportarii si al meditatiei).

Initial, budhismul nu s-a preocupat de stabilirea unor principii teologice

si metafizice fiind o religie fara ritualuri de cult organizat avand, mai degraba
o dimensiune morala decat religioasa, considerand ca raul provine din
egoismul si dorintele omului. De altfel, abia dupa cca. 300 de ani regele
Asoka acorda budhismului un statut oficial, pe baza caruia adeptii lui au putut
sa edifice numeroase temple si monumente inchinate vietii si activitatii lui
Budha. Cartea reprezentativa pentru religia budhista este considerata
Tripitaka formata din 3 parti: 1) Vinaia Pitaka (culegere de reguli canonice);
2) Sutta Pitaka (aforisme si convorbiri apartinand lui Budha); 3) Abidharma
Pitaka (cugetari filosofice). Budhismul privit din perspectiva sistemului sau
filosofic reprezinta o gandire intr-o perpetua curgere de forme, aflate in
trecerea dialectica a reincarnarilor succesive de la existenta la nonexistenta
si invers. Impotriva inconstientei si nesigurantei pentru evitarea unei

reincarnari viitoare, budhistii propun ca ideal in limitele individualitatii umane,

starea de repaus absolut (= cunoastere suprema, iluminare, stingere in
nefiinta) starea denumita NIRVANA. De fapt, nirvana este conceptul
primordial al filosofiei, moralei si religiei budhiste. Conceptul Nirvana a
produs, in filosofia moderna din sec. Al XIX-lea, dispute aprinse si
contradictorii cu privire la sensul si semnificatia acestui concept asupra
incetarii totale a existentei (= neantului). Un rol important in propagarea
conceptiei indiene despre lume in Europa l-a jucat filosoful german A.
Schopenhauer, prin intermediul caruia a patruns Nirvana in literatura si arta
romaneasca inclusiv in creatia poetului M. Eminescu. Intelegerea acestui
concept central al budhismului, NIRVANA, presupune cunoasterea legii
sansarei, prin care se asigura guvernarea reincarnarilor (metempsihoza) ce
conduce orice fiinta in ciclicitatea unor renasteri succesive, insotite de
suferinte nesfarsite, deoarece moartea la budhisti nu elibereaza omul de
suferinta, dat fiind ca dupa moarte pentru ei urmeaza o noua nastere.
Semnificatia reincarnarii este insa in functie de faptele omului, oamenii dupa
moartea pamanteana trece in alta existenta din nou sub infatisari diverse de
animale de plante, spirite sau zeitati. Evident, cea mai inalta reincarnare o
constituie trecerea in existenta de om, deoarece aici este posibila
cunoasterea adevarului, necesar pentru atingerea starii de sfant iluminat
(arhat). Budhistii considera ca insusi Budha a trecut prin acest proces
succesiv de reincarnari, insa el n-a murit ci a trecut direct in Nirvana, cand se
intrerupe succesiunea de reincarnari, oprindu-se in starea de repaus absolut,
cand suferinta specifica tuturor vietuitoarelor dispare definitiv. Interesant ca
travaliu chinuitor al reincarnarilor poate fi intrerupt, in viziunea budhista,
deoarece Budha i-a invatat pe oameni cum sa-si aline suferinta, inclusiv pe
zei, care, si ei, sunt supusi sansarei (reincarnarii).

In final, constatam ca Budha nu-i poate duce pe oameni in nirvana, ci

el le arata drumul intelepciunii pentru a ajunge la inlaturarea suferintei.
Postulatele Budhismului desconsidera categoric diferentierile de casta,
propovaduind ca toate castele se regasesc in aceasta religie precum toate
fluviile in mare. Asta explica de ce budhismul nu are un cult distinct,
deoarece comunitatile lor religioase se intalnesc periodic in anumite locuri
sfinte unde merg in pelerinaj, unde se citesc textele din carti budhiste. Spre
deosebire de brahmanism, budhismul a fost ostil randuielilor castiale
specifice societatii indiene, generatoare multor suferinte umane, el ofera
oamenilor valori si practici prin care fiecare om isi poate depasi prin eforturi
proprii conditia mizera a suferintelor. Desi, budhismul este superior
brahmanismului insa, o perspectiva utopica si irealizabila pentru conditia
reala omului. Prin calitatea valorilor filosofico-religioase si morale, budhismul
a imprimat o dimensiune democratica doctrinei sale comparativ cu

brahmanismul, ceea ce explica influenta sa uriasa pana in sec. al VI-lea d.H.

cand pierde terenul in competitia cu brahmanismul. Incepand din secolul al
VII-lea d.H., al distrugerilor provocate de musulmani asupra templelor si
manastirilor, budhismul se restrange treptat-treptat in India, cedand in fata
altor religii, mai ales a brahmanismului.

Sfera culturii indiene dominata de diverse doctrine religioase si sisteme

filosofice spiritualiste si idealiste, face ca intreaga creatie stiintifica, cu
exceptia medicinii, sa fie conditionata si subordonata de la inceput de
conceptiile teologice si antologice caracteristice acestui spatiu cultural.
Orizontul cunostintelor stiintifice in India din cele mai vechi timpuri (mileniul II
i.H.) trebuie analizat si din perspectiva unor contacte cu traditiile din
Extremul Orient, in special chineze, dar si cu cele din spatiul Mesopotamiei si
mai ales influenta culturii elenistice la inceputul erei noastre.

Indienii aveau cunostinte de astronomie, despre miscarea plantelor,

eclipse, echinoctiu, masurarea timpului etc., intind miscarea de rotatie a
Pamantului. De asemenea, indienii aveau cunostinte vaste in domeniul
sistemului de numeratie folosind baza zecimala (9 cifre si zero), atingand
valoarea de 10, comparativ cu grecii care operau cu maximum cifra 10000
extragerea radacinii patrate si cubice, rezolvau ecuatii algebrice si utilizau
conceptul de marime negativa si ecuatii nedeterminate, pe care europenii leau cunoscut peste cca. un mileniu.

Domeniile aplicative ale cunoasterii (fizica si chimie), desi erau mai

putin cultivate, anumite tehnologii din aceste domenii au fost dezvoltate:
mestesugarii, vopsitorii, tabacari, de cei ce fabricau sapunul, cimentul, sticla,
la care trebuie sa adaugam metalurgia prelucrarii metalelor, afirmata in India
din sec. III i.H.

Rezultate deosebite in antichitatea indiana se inregistreaza in domeniul

gandirii si practicii medicale, care din epoca vedica cuprinde un nomenclator

bogat despre diverse maladii vizibile si invizibile ale corpului omenesc.

Evident, terapeutica era bazata pe utilizarea unor practici magice, iar
cauzalitatea bolilor era legata de blestemul zeilor. De exemplu, minciuna ar
antrena in alta viata, boli ale gurii.

Ultimele secole consemneaza o activitate medicala prodigioasa in India

condusa de Atreya, urmata in sec. II d.Hr. de aparitia a doua tratate medicale,
Caraka si Susruta, unde maladiile sunt clasificate in exogene (lovituri, caderi,
muscaturi, arsuri, etc.) si endogene (cauzate de perturbari in echilibrul
corporal (grasimea, sangele, vasele, maduva, etc.). Se constata importanta
pe care medicii indieni o acordau perturbarilor legate de metabolismul
organismului. Ex. Asupra bilei actioneaza alimentele grase, caldura, bauturile
si starile psihice de frica si manie. De altfel, indienii sunt printre primii care se
ocupa de bolile mintale ale omului, inclusiv cele legate de comportamentul
temperamental.

Medicii indieni explica, si uneori reusesc sa trateze boli generate de febra,

tulburari renale, psihice, de piele, erizipel, ulcere, s.a, sa efectueze operatii
chirurgicale (cataracta, litiaza biliara, perforatii, etc.) In timp ce in Europa
medievala aceste boli erau considerate, de multe ori, demonice.
Farmacopeea indiana era extrem de diversificata, mai ales pe baza utilizarii
terapeutice a plantelor medicinale si a unor substante minerale.

Un loc distinct in sfera culturii indiene ocupa arta, care prin gratia
numeroaselor ei monumente, multe distruse de intemperiile climatice, dar si
de inconstienta diversilor invadatori, prezinta la o privire superficiala
imaginea unei discontinuitati in procesul creatiei artistice. Ultimele
descoperiri arheologice evidentiaza ca arta indiana exista inca din preistoria
ei ca si in alte zone de civilizatie ale antichitatii. Civilizatia proto-indiana
(Indus) prezinta pe plan artistic multe similitudini cu cea mesopotamiana, asa
cum se deduce aceasta din unele descoperiri arheologice. Din punct de
vedere stilistic arta indiana difera radical de cea a Mesopotamiei, incepand cu
dinastia regilor Maurya (sec. IV i.Hr.), perioada in care apar, cu date precise

monumente reprezentative in arhitectura si arta plastica din India.

Arta indiana este legata mai ales. De productia ei artizanala (obiecte din
metal, bijuterii, lemn, fildes, tesaturi fine, etc.) apreciate pentru rafinamentul
si finetea lor gratioasa, in timp ce forma si decoratiile din arta ceramicii erau
rudimentare ca nivel interziceau utilizarea de doua ori la masa a aceleiasi
recipient din ceramica. Cultura vedica indiana nu prevedea o arhitectura
legata de existenta unui templu inchinat divinitatilor deoarece procesiunile
religioase de desfasurau in aer liber.

Arhitectura de piatra in India isi face prezenta incepand cu secolul al III i.Hr.,
mai ales sub influenta arhitecturii persane, indiene vor constitui palate
imperiale luxoase de proportii mari, pana atunci nici budhistii nu-si construiau
temple. Cele mai caracteristice pentru arhitectura indiana la sfarsitul
mileniului I i.Hr. sunt stupa si templul sapat in stanca e granit a muntelui.
Initial, stupa era un templu (movila) funerara, transformata ulterior de
budhisti intr-o constructie de caramida de fapt o capela unde erau pastrate
relicvele sfintilor. Stupa avea diverse forme geometrice (prisma, piramida, cu
patru sau mai multe laturi) deasupra ridicandu-se o calota semisferica (sub
forma lotosului). In varful calotei era o platforma probabil altar) dominat de o
umbrela de piatra, intregul edificiu era inconjurat de stalpi din piatra, legati in
partea superioara cu traverse si cu porti monumentale deschise in directia
punctelor cardinale. De pilda, cea mai grandioasa stupa este cea de la Sanci,
care are h=13 m si un diametru de 32 m.

Arhitectura indiana este, de asemenea, reprezentata de cele cca. 1200

temple sapate in grotele naturale ale stancilor, avand la intrare arcul
portalului sub forma de potcoava sau floare de lotus, iar interiorul templului
sunt separate capelele laterale sub forma de cruce (sau chiliilor manastirilor)
prin doua randuri de coloane (pilastrii) care asigura functionalitarea Ex.
templul-grota de Karla (41/15 m interiorul) numara 30 de coloane si o cupola
centrala inalta de 20 m). Arhitectura in stanca de la Elloora cuprinde 34 de
temple si manastiri pe o lungime de 2 Km, unele cu mai multe etaje si
coloane sculptate, (ex. templul Kaikasa reprezinta mai mult o sculptura de
proportii uriase decat o constructie arhitecturala). De abia incepand cu
secolul al V-lea d.Hr., templele se construiesc in aer liber din material
rezistent, de regula, sub forma patrata dominata de un turn piramidal cu mai
multe etaje, unele de peste 3o m inaltime. Ex. templele din Tanyore si
Lingaraya (sec. X-XI d.Hr.).

Ulterior, se vor construi orase intregi din temple (Giruar, Junagadh,

Satrucujaya sec.XVI-XVII d.Hr.), majoritatea construite in zona sudica a Indiei,
lipsita de furia musonilor. Dupa invazia musulmanilor (sec. XII) arhitectura
indiana s-a imbogatit in toate planurile, realizand palate grandioase,
monumente funerare si moschei la care apare arcul ascutit sub forma de
trefla sau bulb, inclusiv placarea cu faianta si mozaicuri multicolore.

Reprezentative pentru aceste constructii arhitecturale, realizate sub influenta

musulmana putem mentiona palatul imperial Man Mundir din Gwalior (sec.
XV) si celebrul mausoleu de la Taj-Mahal (sec.XVII). De asemenea, in ceea ce
priveste templele buddhiste, construite in afara spatiului geografic al Indiei,
mentionam templul de la Borobudur (ins. Java) din sec. VIII, considerat pe
drept cuvant cel mai frumos monument al Asiei, prin care M. Eliade intelegea
reprezentarea simbolica a Universului. Si templul din Angkor (Cambogia),
ambele cu nimic mai prejos decat catedralele gotice din Europa.

Caracteristic pentru arta Indiei este dimensiunea ei sculpturala care

inlocuieste practic pictura, inclusiv arhitectura devine in ultima instanta
viziunea artistica a unui sculptor. De pilda, templul de la Borobudur cu latura
de 120 m cu turnul format de 7 etaje este ornat cu 436 statui ale lui Buddha,
reprezentand scene din viata lui sculptate in basorelief pe zidurile etajelor pe
o lungime de cca. 5 Km.

Stilul sculpturii indiene reda, dincolo de vechile legende si traditiile religioase,

o conceptie estetica asupra profilului corpului uman de o simplitate pura,
realizand un echilibru armonios de perfectiune in gesturile si miscarile
personajelor, care in perioada Gupta exprima forma mintala a doctrinei
buddhiste. Ca accesoriu al arhitecturii sculptura indiana este in principal
reprezentata de basoreliefuri care in viziunea artistului capata forme stilizate
echilibrate legate de stilul narativ, care incepand cu secolul al VI d.Hr. vor fi
inlocuite de monumentalitatea ostentativ grandioasa imprimata de
autoritatea religioasa a brahmanismului.

Materialele folosite de sculptorii indieni erau alese dupa anumite ritualuri in

functie de divinitatea sau casta caruia apartinea donatorul (lemn, argila,
piatra, fildes sau metal). Tehnica sculpturala avea criterii rituale precise de
reprezentare a divinitatii. De pilda, Brahma creatorul in mod obligatoriu

trebuie sa aiba 4 fete, simbolizand punctele cardinale si cele 4 vede sau

Buddha avea drept simbol de reprezentare roata cu 8 spite, evocand cele 8
petale ale lotusului si regenerarea, ca lege a destinului omenesc. Caracterul
popular al religiei buddhiste a facut accesibila iconografia sa si reprezentarea
figurativa, alaturi de Maestrul (Buddha) a barbatului in general, dar si a
femeii, exceptand pe cei batrani si cu malformatii corporale.

In ceea ce priveste pictura, ca si in alte spatii culturale ale antichitatii, s-a

dovedit a fi perisabila in scurgerea timpului, cu exceptia unor fresce din 6
temple (sec.V-VI d.H.), desi si acestea sunt foarte deteriorate. Distrugerile
templelor dupa invazia hunilor si apoi sub ocupatia musulmana, a determinat
pictorii indieni sa opteze pentru genul miniatural, reprezentat, mai ales, de
scoala de pictura din Rajputana. Miniatura permitea realizarea prin linii fine si
precise a diverselor episoade mitologice, religioase, etc. in special, cele din
Mahabharata si Ramayana.

Arta indiana are cateva caracteristici estetice care ne permit sa intelegem si

sa cunoastem aceasta arta: 1) Arta fiind daruita de divinitate oamenilor nu
este un scop in sine, ci ea devine un mijloc de recunoastere a adevarului
sacru; 2) Estetica artei indiene urmareste realizarea a doua principii
esentiale: a) re-crearea Universului (prin arte plastice) si stabilirea contactului
intre individ si Univers (prin muzica, dans si poezie); 3) Arta indiana nu
urmareste sa realizeze emotia estetica, ci sa conduca la un sentiment de
impacare si desavarsire spirituala pe plan interior, fiind de fapt un model de
ascensiune spirituala, cum just aprecia M. Eliade.

De altfel, ca si filosofia indiana, care nu miza cunoasterea ci importanta

naturii (spre deosebire de Grecia antica), arta indiana nu cauta sa realizeze
asemanarea cu lumea fizica (realitatea);

4) arta indiana (ca si cea chineza) este simbolica, ea sugereaza prin obiectul
material reprodus, adevarul invizibil (spiritual);

5) arta indiana este o arta sacra, insa nu in sensul idolatru (de fetisizare),
imaginea unei zeitati in chip de idol;

6) arta indiana a fost in serviciul teologiei, fiind un auxiliar al religiei si

respectand traditia si canoanele religiilor. Cu toate acestea, observa cu
justete M. Alpatov, arta indiana are deschideri spre profan, referindu-se la
gratioasele si spiritualizatele in nuduri din piatra realizate in secolele VI-VII, in
India si Cambogia. Opera artistului indian, fara sa copieze natura formelor
si volumelor o dinamica uluitoare si o miscare armonioasa, specifica
elanului vital care comunica organic cu natura inconjuratoare (M. Eliade).

7. arta indiana nu exprima personalitatea artistului deoarece acesta este

integrat deplin traditiei si canoanelor tehnice ale profesiunii lui pe care este
obligat sa le respecte, practicand o arta figurativa lipsita, prin simbolismul ei,
de realism. De pilda, personajele divine apar ca nefiresti, brahma este
infatisat ca avand patru chipuri iar Visnu cu patru brate.

8) arta indiana are un caracter narativ unde sacralitatea este implementata

vietii cotidiene prin care miraculosul inefabil al artei patrunde in mod firesc in
lumea oamenilor, deoarece in nici o alta civilizatiei nu exista o asemenea
viata spirituala ca in India.

Dimensiunea miraculoasa a artei indiene este exprimata si de impletirea

organica a diverselor genuri artistice: literatura, muzica si dans. Imnurile si
cantecele magice legate de ritualurile cultului asa cum apar in cartea sacra
(Sama-Veda), evidentiaza ca inca din epoca vedica, muzica indiana era
conceputa intr-un tot organic cu poezia (cuvantul) si dansul (miscarea ritmica
si gestul elegant). Muzica acompaniata de solisti si instrumentisti cuprindea
compozitii religioase, populare si la curtea imperiala sau pentru anumite
spectacole teatrale.

In ceea ce priveste valoarea culturala a limbii si literaturii vedice din India

antica este necesar sa evidentiem ca din limba vechilor dravidieni astazi au
derivat patru limbi, vorbite in special in sudul Indiei (cca. 20% din populatie),
cea mai semnificativa sub aspect literar fiins tamila vorbita si in Ceylon.

Invazia arienilor in spatiul civilizatiei indusa aduce o derivata a limbii

sanscrite (= desavarsite asemanatoare Avestei iraniene) numita vedica
cunoscuta numai de brahmani si nobili ca limba de cultura si limba de cult.
Alaturi de limba vedica si de sanscrita au aparut limbile populare (prakrite)

cele mai raspandite fiind hindustana (sau urdu) cu elemente persane si

arabe, precum si sindhi, gujarati, bengali, s.a.

Pe langa creatiile de uz religios (Vedele, Brahmanele Sutrele), in sfera culturii

indiene s-a impus si literatura cu caracter epic, reprezentata de cele doua
epopei: Mahabharata si Ramayana, la care se pot mentiona in alte creatii
literare cu caracter moralizator de educatie, poeziile si operele dramatice
indiene.

Eposul indian reflecta faptele eroice si legendare din istoria Indiei cantata si
imbogatita de la o generatie la alta, care ulterior s-a cristalizat in marile
epopei: Mahabharata ( 120.000 versuri) si Ramayana ( 48.000 versuri),
comparativ cu Iliada ( 16.000 versuri). Mahabharata elaborata si ordonata
in forma actuala (probabil sec. V i.H.) cuprinde pe langa aspecte si texte ce
contin referiri la istorie, morala, filosofie, justitie, mitologie, religie, s.a., de
fapt peste trei sferturi, oferind cea mai mare fresca de imaginatie din Asia.
Ramayana (datata din secolele IV sau III i.H.) reprezinta o epopee cu caracter
unitar, popular si taic care situeaza in centrul povestirii viata printului Rama,
care persecutat de mama sa vitrega a fost nevoit sa se refugieze in jungla cu
sotia sa Sita, (rapita de un rege din Caylon, pe care ulterior Roma o
elibereaza), devenit eroul favorit al indienilor.

Creatia dramatica destinata teatrului indian a jucat un rol important prin

originalitatea spectacolului rezultat din impletirea exprimarii poetice a
cuvantului, a muzicii si dansului. In dramaturgia clasica indiana s-au remarcat
Kalidasa si Shudraka. Kalidasa a realizat in Sakuntala o prezentare din
perspectiva psihologica, de calda afectivitate sufleteasca, momentul in care
pusnicul isi ia adio de la fiica sa adoptiva, lucrare tradusa de poetul G.
Cosbuc.

Influenta culturii si civilizatiei indiene s-a exercitat in toate domeniile creatiei,

in multe zone ale lumii. Contactul culturii indiene cu spatiul european a fost

intr-o perioada indelungata opturat de expansiunea araba, in schimb indienii

si-au difuzat produsele lor culturale in Extremul Orient (arhipelagul
Indoneziei, China si Japonia). In Europa s-au difuzat, la inceput, fabulele
(Panciatantra) si celebrele povestiri indiene (O mie si una de nopti) intrate, in
sec. XI, in circuitul cultural european, in diverse versiuni, in limba greaca,
latina, ebraica si ulterior in limbile moderne.

Creatiile culturale din India au patruns si in cultura romana prin contributia

realizata de remarcabili traducatori din sanscrita precum Th Simenschi, G.
Cosbuc, E. Camilar.