M-am trezit fara nimic. Sufletul gol. Ba nu, aveam ceva. O inima... O inima franta.

Cu greu mi-am facut curaj si m-am ridicat din pat, in timp ce durerea sfasietoare
avea o forta considerent mai mare decat cea a gravitatiei, si nu ma lasa sa ma
ridic.
Am ajuns in bucatarie, pana si privelistea ei era un motiv sa plang. Am inceput sa
plang. Simteam cum imi pasa de tot, ca las cate o bucata din sufletul meu in tot.
Cu ce avea sa raman eu intr-un final?
Am plans. Mi-am facut o cafea. Si atunci am inteles... Nu imi va mai pasa. Cel mai
simplu. Cei care vor o parte din sufletul meu, mai intai sa merite asta si sa lupte
pentru asta. Sufletul meu nu e infinit. Oferi o bucata din el, primeste durere in
schimb. Pana cand acea durere iti umple sufletul ba chiar ii ia locul. Ramai cu
durere.
Mi-am propus sa fie ultimele mele lacrimi pentru cei care nu merita. Cu greu
reusisem sa las pe cineva in inima mea. Va trebui sa ii scot treptat.
Sa vedem ce va iesi. Cum vor decurge lucrurile fara suflet in tot?
Lacrimile. Lacrimile sunt metafora sufletului care se topeste. Se descompune din
ceva maret in ceva banal. Pentru unii ele sunt o banalitate. Pentru mine ele sunt
o metafora. SI daca am ajuns sa plang, inseamna ca ma doare. Si daca ma doare,
eu nu am nimic.