ISTORIA SECRETĂ A IEZUIŢILOR

„Dragostea pentru adevăr este singura noastră salvare”

Jean Guehenno de la Academia Franceză

„De aceea, lăsaţi-vă de minciună: <<Fiecare dintre voi să spună

adevărul...>>”
Biblie: Efeseni 4:25

Cuvânt înainte

Un scriitor al secolului trecut, Adolph Michel, îşi

amintea că Voltaire estima un număr de şase mii de cărţi
publicate despre Iezuiţi de-a luangul anilor. „La ce număr am
ajuns un secol mai târziu?” a întrebat Adolph Michel, doar
pentru am concluziona mai apoi: ”Nu are importanţă. Atăta
timp cât există Iezuiţi, vor fi scrise cărţi împotriva lor. Nu a
mai rămas nimic nou de spus în ceea ce îi priveşte, dar, în
fiecare zi apar noi generaţii de cititori...Vor căuta aceşti
cititori cărţi vechi?”1
Motivul sus menţionat ar trebui să fie suficient pentru a
justifica de ce reluăm acest mult auzit subiect. De fapt, primele
cărţi în care se vorbea despre istoria Iezuiţilor nu se mai găsesc.
Acestea pot fi consultate doar în bibliotecile publice, ceea ce le
face inaccesibile pentru majoritatea cititorilor. Cu scopul de a
1
Adolph Michel (1879) Les Jesuites ,Ed. Sandoz et Fischbacher, Paris
informa în mod succint publicul, este necesar un rezumat al
acestor cărţi.
Dar mai este un motiv, la fel de bun ca şi primul
menţionat. Pe măsură ce apar noi generaţii de cititori, apar şi
noi generaţii de Iezuiţi. Aceştia utilizează astăzi aceleaşi
metode tenace şi lipsite de sinceritate care au dat naştere unor
reflexe defensive din partea naţiunilor şi a guvernelor. Fiii lui
Loyola sunt astăzi – şi putem spune mai mult ca niciodată –
aripa conducătoare a Bisericii Romane. La fel ca şi înainte, sau
poate chiar mai bine „deghizaţi”, ei rămân campionii camuflaţi
ai politicii sale, „armata secretă a Papalităţii”.
Tocmai din această cauză, subiectul: „Iezuiţii” nu va fi
niciodată epuizat. Deşi literatura în ceea ce îi priveşte este atât
de îmbelşugată, fiecare epocă va avea datoria de a mai adăuga
câteva pagini la istoria Iezuiţiilor pentru a marca continuitatea
acestui sistem misterios care a început în urmă cu patru secole
„pentru gloria măreaţă a lui Dumnezeu”, dar de fapt pentru
gloria Papei. În ciuda mişcării generale spre o „laicizare”
crescândă, în ciuda unui progres a unui raţionalism de
neînlăturat care reduce pe zi ce trece domeniul „dogmei”,
Biserica Catolică nu a putut să renunţe la marele scop, stabilit
încă de la început, şi anume de a avea sub aripa sa toate
naţiunile universului. Această „misiune” monumentală trebuie
să meargă mai departe, orice s-ar întâmpla, atât printre
„păgâni” cât şi printre „creştinii autonomi”. Clerii laici având
datoria de a-şi menţine poziţiile dobândite (ceea ce este relativ
dificil, în zilele noastre), ei trebuie să respecte anumite ordine
pentru a creşte mulţimea credincioşilor prin convertirea
„ereticilor” şi a păgânilor,acetsta fiind un lucru mult mai greu
de realizat. Datoria lor este aceea de a păstra sau a dobândi, a
apăra sau a ataca şi pe frontul bătăliei să fie o putere mobilă a
„Societăţii lui Iisus” – Iezuiţii. Corect vorbind, această
societate nu este nici laică, nici veritabilă în termenii
Constituţiei sale, ci un fel de companie subtilă care intervine
unde şi când este nevoie, în biserică sau în afara acesteia, pe
scurt, „agentul cel mai iscusit, mai perseverent, mai neînfricat,
mai încredinţat de autoritatea papală”, după cum scria unul
dintre cei mai buni istorici.2
Vom urmări în continuare cum a fost format acest „corp
al ienicerilor” şi care era preţul acestuia pentru Papalitate. De
asemenea, vom vedea cum acest interes va deveni
indispensabil instituţiei servite. Exercitând o mare influenţă
asupra sa, Generalul ei a fost numit pe bună dreptate „Papa cel
Întunecat”, pe măsură ce a devenit din ce în ce mai dificil de
distins, în Guvernul bisericesc, autoritatea „Albului Papă” de
cea a puternicelor sale ajutoare.
Astfel, această carte este, în acelaşi timp, o
retrospectivă şi o reactualizare a istoriei Iezuiţiilor. Majoritatea
lucrărilor în ceea ce îi priveşte pe Iezuiţi nu se referă la
mulţimea evenimentelor la care aceştia au luat parte, care nu au
făcut altceva decât să răstoarne lumea de-a lungul ultimilor 50
de ani. De aceea ne-am gândit că este timpul să umplem
spaţiile lăsate libere, sau, mai precis, să realizăm un studiu mai
profund legat de acest subiect, fără să fie ascunse obstacolele
întâlnite de autorii neiertători care doreau să facă publice
lucrările despre acest subiect.
Dintre toţi factorii care au făcut parte din viaţa
internaţională a unui secol al confuziei şi al prefacerilor, unul
dintre cei mai decisivi – nu în ultimul rând, cel mai bine
recunoscut – îşi are originea în ambiţia Bisericii Catolice. Din
dorinţa sa străveche de a-şi extinde influenţa în partea de est, a
devenit aliatul spiritual al pangermanismului şi al complicilor
săi, în încercarea de a câştiga puterea supremă , care a avut ca
rezultat, atât în 1914 cât şi în 1939, moartea şi ruinarea
oamenilor din Europa.3

2
A. Michel, op. cit.
3
Vezi Edmond Paris, Le Vatican contre l’Europe (Fischbacher, Paris), (de
asemenea P.T.S., Londra), şi L. Duca, L’Or du Vatican (Laffront, Paris).
 Publicul nu este conştient de responsabilitatea
copleşitoare deţinută de Vatican şi a Iezuiţiilor săi în ceea ce
priveşte izbucnirea celor două războaie mondiale – situaţie care
ar putea fi explicată în parte de giganticele venituri, aflate la
dispoziţia Vaticanului şi a Iezuiţiilor săi, dându-le astfel putere
în atât de multe sfere, mai ales de la ultimul conflict.
De fapt, intervenţia în acele tragice evenimente a fost
foarte puţin menţionată până în prezent, cu atât mai puţin de
către apărătorii dornici de a le deghiza. Cu scopul de a rectifica
şi releva adevăratele fapte ale Vaticanului, vom prezenta, atât
în această carte cât şi în altele, activitatea politică a acestuia în
epoca contemporană – activitate care îi proveşte în mod mutual
şi pe Iezuiţi.
Acest studiu se bazează pe o arhivă de documente
incontestabile, publicaţii ale unor bine cunoscute
personalităţi politice, diplomaţi, ambasadori şi eminenţi
scriitori, majoritatea dintre ei fiind catolici, fapt atestat de
către autorizaţie.
Aceste lucrări pun în lumină acţiunile secrete ale
Vaticanului şi acţiunile perfide în crearea conflictelor între
naţiuni atunci când servea intereselor sale. Cu ajutorul
articolelor finale, arătăm ce rol a jucat biserica în „ridicarea”
regimurilor totalitariste din Europa.
Aceste dovezi şi documente constituie o acuzaţie
imbatabilă, şi până acum, nici un susţinător nu a încercat să îi
contrazică.
În mai, 1938, „Mercur de France” ne-a amintit ceea ce a
fost spus cu patru ani în urmă:
„Mercur de France a afirmat, în 15 ianuarie 1934 – şi
nimeni nu i-a contrazis – că Pius al XII-lea este cel care l-a
<<făcut>> pe Hitler. Acesta a ajuns la putere, nu atât prin
mijloace legale, cât prin influentarea centrului (partidul catolic
german) de către papa... Consideră Vaticanul că a făcut o
greşală politică oferindu-i lui Hitler puterea? Se pare că nu...”
 Nu a considerat acesta nici când articolul a fost scris, în
ziua de după „Anschluss” (când Austria s-a unit cu nazismul
german), nici atunci când agresiunile naziste au cresut şi cu atât
mai puţin pe perioada celui de Al Doilea Război Mondial. De
fapt, pe data de 24 iulie 1959, succesorul lui Pius XII, Ioan
XIII i-a oferit prietenului său Franz von Papen titlul onorific de
parlamentar secret. Acesta a fost spion în Statele Unite pe
perioada Primului Război Mondial şi unul dintre cei
responsabili pentru dictatura lui Hitler şi pentru Anschluss.
Trebuie să fii orb într-un mod foarte ciudat încât să nu observi
nişte fapte atât de clare.
„Acordul a adus guvernului socialist-naţional
(considerat aproape pretutindeni a fi format din uzurpatori şi
tâlhari) încheierea unui acord cu cea mai veche putere
internationala (Vaticanul). Acest acord era într-un fel
echivalentul unei diplome internaţionale de onoare” (Le
catholicisme politique en Allemagne, Paris 1956, p. 231, Ed.
du Seuil).
Astfel , Papa fiind nemulţumit cu acordarea ajutorului
lui Hitler, a oferit prin acest acord sprijinul moral al
Vaticanului, regimului nazist.
În acelaşi timp ce teroare începea să guverneze de
cealaltă parte a Rinului şi era aprobată şi accepatată, în mod
tacit, aşa numitele „Cămăşi Maro” trimiseră deja 40 000 de
persoane în tabere de concentrare. Toate acestea se multiplicau
şi o dată cu marşurile naziste: „ când sângele evreiesc curge din
cuţite, ne simţim mai bine din nou.” (Horst-Wessel-Lied).
În anii următori, Pius XII a văzut că se poate şi mai rău
fără a crea agitaţie. Nu este surprinzător atunci, cum capetele
catolice ale Germaniei au rivalizat între ele în servilismul faţă
de regimul nazist, fiind încurajate de „conducătorul” lor roman.
Trebuie citite nebuniile şi acrobaţiile verbale ale unor teologi
oportunişti precum Michael Ichmaus. Acesta a fost „încoronat
ca Prinţ al Bisericii” de către Pius XII şi caracterizat drept
„marele teolog al Munchen-ului” de către publicaţia „La
Croix”, pe 2 septembrie 1954 sau mai apoi de o anumită carte
intitulată „Katholisch-Konservatives Erbgut” despre care s-au
scris:
„Această antologie pune împreună texte despre
principalii terorişti catolici ai Germaniei de la Gorres până la
Vogelsang. Toate acestea ne fac să credem că socialismul-
naţional s-a născut pur şi simplu din idei catolice”. (Gunther
Buxbaum, „Mercure de France”, 15 ianuarie 1939).
Episcopii, obligaţi de Concordat să depună jurământ de
supunere lui Hitler, au încercat mereu să exceleze prin
„devotamentul” lor:
„Sub regimul nazist vom întâlni mereu sprijinul
necondiţionat al episcopilor în toate corespondenţele şi
declaraţiile din partea demnitarilor ecleziaşti” (Joseph Rovan,
op. cit., p. 214).
În ciuda diferenţelor evidente dintre universalismul
catolic şi rasismul hitlerist, cele două doctrine s-au împăcat în
armonie. Conform lui Franz von Papen, motivul acestui acord
scandalos a fost faptul că „nazismul este o reacţie creştină
împotriva însufleţirii din 1789”.
Să revenim totuşi la Michael Schmaus, profesor al
Facultăţii de Teologie din Munchen, şi care a scris următoarele:
„Imperiul şi Biserica reprezintă o serie de scrieri care ar
trebui să ajute la construirea regimului nazist deoarece uneşte
statele socialiste naţionale cu creştinătatea catolică...”
„ În întregime germane şi în întregime catolice, aceste
două scrieri explorează şi favorizează relaţiile şi întâlnirile
dintre Biserica Catolică şi socialismul-naţional...Mişcarea
naţional-socialistă reprezintă cel mai mare şi viguros proces
împotriva spiritului secolelor XIX şi XX... Ideea unui singur
popor cu un singur sânge reprezintă nucleul învăţăturilor sale şi
toţi catolicii care se supun instrucţiunilor episcopului german
vor trebui să fie de acord cu aceste idei...Legile naţional-
socialiste şi cele ale Bisericii Catolice au aceleaşi obiective...”
(Begegnungen zwischen Katholischem Christentum und
nazional-sozialistischer Weltanschauung Aschendorff, Munster
1933)
Acest document atestă rolul primordial jucat de
Biserica Catolică în ridicarea la putere a lui Hitler. De fapt,
acesta a fost un acord prestabilit. Este astfel prezentat tipul
monstruos de acord stabilit între catolicism şi nazism. Ura faţă
de liberalism iese clar în evidenţă.
În cartea sa „Catholiques d’ Allemagne”, Dl. Robert d’
Harcourt, membru al Academiei Franceze scria astfel:
„Punctul cel mai vulnerabil dintre toate declaraţiile
episcopale care au urmat alegerilor triumfătoare din 5 martie
1933 se găseşte în primul document oficial al bisericii care
conţinea semnăturile tuturor episcopilor germani. Ne referim
aici la scrisoarea pastorală din 3 iunie 1933, în care întregul
episcopat german era implicat.”
„Ce formă ia acest document?” Cum începe? Cu o notă
de optimism şi cu această declaraţie veselă: „omul din vârful
piramidei guvernului, spre marea noastră bucurie, ne-a asigurat
că s-au stabilit atât ei cât şi munca lor pe pământ creştin. O
declaraţie de o sinceritate atât de profundă merită recunoştinţa
tuturor catolicilor.” (Paris, Plon, 1938, p. 108).
De la începutul Primului Război Mondial, mulţi Papi au
venit şi s-au dus dar atitudinea lor a fost mereu aceeaşi referitor
la cele două dezbinări care s-au confruntat în Europa.
Mulţi autori catolici nu au reuşit să-şi ascundă
surprinderea – şi supărarea – atunci când au scris despre
indiferenţa inumană aratată de Pius XII în faţa celor mai rele
atrocităţi comise de cei care lucrau în favoarea sa. Dintre multe
mărturii vom cita una dintre cele mai moderate în cuvintele
sale împotriva Vaticanului. Această mărturie a fost făcută de
către Jean d’Hospital, corespondent al publicaţiei „Monde”:
 „Amintirea lui Pius XII este înconjurată de neîncredere.
În primul rând este această întrebare pusă de către observatorii
din fiecare ţară şi chiar din interiorul Vaticanului: Avea el la
cunoştinţă anumite atrocităţi comise în timpul războiului
începute şi conduse de Hitler?”
„Având la dispoziţie în permanenţă, şi din toate părţile
rapoarte regulate ale episcopilor... putea el să ognore ceea ce
cei aflaţi la conducerea armatei germane nu au putut să
simuleze: tragedia din lagărele de concentrare – civilii
condamnaţi la deportare – masacrele comise cu sânge rece a
celor care <<le-au stat în cale>> - teroarea din camerele de
gazare, unde din motive administrative milioane de evrei au
fost exterminaţi? Şi dacă a ştiut toate acestea, de ce nu a ieşit
îmbrăcat în alb cu mâinile aşezate în forma crucii să denunţe o
crimă fără precedent, să strige: NU!?”
„Sufletele credincioase vor căuta în zadar scrisori
ecleziastice, discursuri şi destinatarii regretatului Papă. Nu
există nici o urmă a vreunei condamnări a acestei <<religii a
sângelui>> instituite de Hitler, acest Anticrist... aceştia vor găsi
condamnările de rasism care sunt în evidentă contradicţie cu
Dogma Catolică.” „Rome en confidence” (Grasset, Paris, 1962,
pp. 91 ss)
În cartea sa „Le silence de Pie XII”, publicată de către
Rocher, Monaco 1965, autorul Carlo Falconi scrie în particular:
„Experienţa unei asemenea monstruozităţi
(exterminarea în masă a minorităţilor etnice, prizonierilor şi
civililor deportaţi) învinge orice standard de bine şi rău.
Acestea sfidează demnitatea indivizilor săi şi a societăţii în
general în asemenea măsură încât suntem nevoiţi să-i denunţăm
pe cei care ar fi putut influenţa opinia publică, fie ei oameni
obişnuiţi sau conducători de stat.”
„Pentru a păstra liniştea în faţa unor asemenea
scandaluri ar echivala, de fapt, cu o colaborare deschisa. Se ve
stimula ticăloşia criminalilor, stârnindu-le cruzimea. Dar, dacă
fiecare om are datoria morală de a reacţiona atunci când se
confruntă cu asemenea crime, această atitudine nu este valabilă
în ceea ce priveşte societatea religioasă şi conducătorii
acesteia. Papa Pius XII nu a exprimat niciodată o condamnare
directă sau explicită a războiului de agresiune ca să nu mai
vorbim de crimele teribile comise de germani şi de complicii
acestora pe perioada războiului.”
„Papa Pius XII nu a păstrat liniştea pentru că nu ştia ce
se întampla: acesta cunoştea gravitatea situaţiei încă de la
început, poate chiar mai bine decât orice alt conducător de stat
din lume...” (pp. 12 ss).
Şi aceasta nu este totul! Vaticanul a oferit o mână de
ajutor la realizarea acestor crime, prin „împrumutarea” unor
oameni de ai săi care să fie transformaţi în agenţi pro-nazişti;
aceştia au fost Messeigneurs, Hlinka şi Tiso. În Croaţia au fost
trimişi de asemenea proprii guvernatori – R.P. Marcone – care,
cu ajutorul Monseniorului Stepinac, trebuiau să supravegheze
munca lui în Ante Pavelitch. Oriunde privim, acelaşi spectacol
edificator se autoprezintă.
După cum am arătat şi anterior, nu obiectăm doar
împacarea cu sine şi monstroasa parţialitate. Crimele de
neiertat ale Vaticanului constau în rolul decisiv jucat de acesta
în naşterea în celor două războaie mondiale4.
Iată ce are de spus Dl. Alfred Grosser, profesor la
Institutul de Ştiinţe Politice al Universităţii Paris:
„Cartea foarte succintă a lui Guenter Lewy, The
Catholic Church and nazi Germany (New York, McGrawhill –
1964) susţine faptul că toate documentele releva colaborarea
Bisericii Catolice cu regimul lui Hitler...”
„În iulie 1933, atunci când Concordatul i-a forţat pe
episcopi să depună jurământ de supunere guvernului nazist,
lagărele de concentrare erau deja deschise... scrierile citate
acumulate de Guenter Lewy dovedesc toate acestea în mod
4
E. Paris, ,,The Vatican against Europe” (P.T.S. London)
copleşitor. Găsim în aceste dovezi zdrobitoare, referitoare la
personalităţi precum Cardinalul Faulhaber şi iezuitul Gustav
Gundlach5.”
Doar cuvinte goale pot fi găsite care să se opună
multitudinii de dovezi care atestă culpabilitatea Vaticanului şi a
iezuiţilor acestuia. Ajutorul lor a reprezentat forţa principală în
ridicarea lui Hitler care, împreună cu Mussolini şi Franco, deşi
în ciuda aparenţelor nu erau decât pioni de război manipulaţi de
Vatican şi iezuiţii acestuia.
Diaconii Vaticanului ar trebui să aplece capetele de
ruşine atunci când un membru italian al Parlamentului strigă
tare: „Din mâinile Papei curge sânge” (Discurs al Laurei Diaz,
membră a Parlamentului pentru Livourne, trimisă la Ortona pe
15 aprilie 1946) sau atunci când un student al Univerităţii
Cardiff alege tema pentru o conferinţă: „Ar trebui dus Papa la
judecată drept criminal de război?” („La Croix”, 2 aprilie
1946).

***

Iată modul în care Papa Ioan XXIII se adresează

iezuiţilor: „Perseveraţi fii dragi în activităţile care v-au adus
deja binecunoscute merite... în acest fel veţi bucura Biserica şi
veţi creşte cu entuziasm neobosit: cărarea dreptăţii este precum
lumina zorilor... Fie ca acea lumină să crească şi să lumineze
modelarea adolescenţilor... În acest fel, veţi ajuta la realizarea
dorinţelor noastre spirituale şi a neliniştilor... Oferim
binecuvântarea noastră apostolească din toată inima
Superiorului General, vouă şi ajutoarelor voastre şi tuturor
membrilor Societăţii lui Iisus.” Papa Paul VI6
„De la restaurarea ei, familia credincioasă se bucură de
ajutorul lui Dumnezeu şi progresează rapid... membrii
5
Saul Friedlander: ,,Pie XII et le IIIe Reich”, (Ed. du Seuil, Paris, 1964)
6
L’Osservatore Romano, 20 Octombrie 1961
Societăţii au realizat multe fapte importante, toate acestea
pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru beneficiul
catolicismului...Biserica are nevoie de soldaţi ai lui Hristos,
înzestraţi cu vitejie, înarmaţi cu credinţă de neintimidat, gata să
înfrunte dificultăţi... de aceea avem mare speranţă în ajutorul
pe care activitatea noastră îl va aduce... fie ca noua eră să
găsească Societatea pe aceeaşi cărare onorabilă pe care a mers
în trecut...”
„Oferită în Roma, lângă Sf. Petru pe 20 august 1964, în
timpul celui de al doilea an al său ca Papă7”.

***

Pe 29 octombrie 1965, „L’Osservatore Romano”,

anunţă: ,, Preasfinţitul Părinte Arrupe, General al iezuiţilor, a
susţinut Sf. Liturghie pentru Consiliul Ecumenic pe 6
octombrie 1965”
Iată apoteoza ,,eticii papale”: anunţul simultan al unui
proiect de sanctificare al lui Papa Pius XII şi Papa Ioan al
XXIII:
,,Pentru a ne împuternici în lupta noastră pentru o
reînnoire spirituală am decis începerea procedurilor canonice
pentru sanctificarea acestor doi măreţi şi Sfinţi Pontifi care ne
sunt dragi8”
Papa Paul VI

***
Fie ca această carte să releve tuturor celor care o citesc
adevărata natură a acestui conducător roman ale cărui cuvinte
sunt pe cât de ,,dulci”, pe atât de feroce sunt acţiunile sale.

7
L’Osservatore Romano, 18 Septembrie 1964
8
L’Osservatore Romano, 26 Noiembrie 1965
Secţiunea I

FONDAREA ORDINULUI IEZUIT

Capitolul 1

IGNATIUS DIN LOYOLA

Fondatorul Societăţii lui Iisus, spaniolul Basque don

Inigo Lopez de Recalde, s-a născut la Castelul Loyola din
provincia Guipuzcoa, în anul 1491. Acesta a fost unul dintre
cei mai ciudaţi soldaţi călugăr promovat vreodată de lumea
catolică. Dintre toţi fondatorii ordinelor religioase, el pare a fi
cel a cărui personalitate a lăsat cele mai puternice urme în
mintea şi comportamentul discipolilor şi succesorilor lui.
Acesta poate fi motivul pentru acea ,,înfăţişare familiară”, fapt
care merge până la asemănarea fizică. Domnul Folliet pune la
îndoială acest fapt9, dar multe documente dovedesc permanenţa
unui tip iezuit de-a lungul secolelor. Cea mai amuzantă dintre
aceste mărturii se găseşte în Muzeul Guimet, pe fundalul auriu
al unui ecran din secolul al XVI-lea, un artist japonez a făcut
portretul, cu umorul rasei sale, tărâmului portughez şi al fiilor
lui Loyola, pe insula Nipponese. Uimirea acestui iubitor de
natură şi de culori luminoase este evidentă în modul în care el
descrie acele umbre lungi şi negre cu feţele lor subre pe care
este surprinsă toată aroganţa conducătorului fanatic.
Asemenea multor altor sfinţi, Inigo – care mai târziu şi-
a romanizat numele şi a devenit Ignatius – nu părea nici pe

9
,,La Croix”, 31 iulie 1956
departe a fi cel predestinat să-şi îndrume compatrioţii10.
Tinereţea sa zbuciumată a fost plină de greşeli şi crime. Un
raport al poliţiei spune că acesta era ,,înşelător, brutal şi
răzbunător”. Toţi biografii acestuia recunosc că el nu s-a lăsat
mai prejos decât prietenii săi în ceea ce priveşte violenţa
instinctivă, pe atunci un lucru comun. ,,Un soldat de nestăpânit
şi orgolios”, spune unul dintre confidenţii săi. ,,Acesta a dus o
viaţă dezordonată în cele ce privesc femeile, pariurile şi
duelurile atunci când era cazul”, a adăugat secretarul lui
Polanco11. Toate acestea fac legătura cu noi prin intermediul
unuia dintre fiii săi spirituali, R. P. Rouquette, care a încercat
să explice şi săm scuze acest temperament înflăcărat care în
cele din urmă s-a dedicat ,,ad majorem Dei gloriam”,
preamăririi lui Dumnezeu. Ca şi în acest caz, ca pentru mulţi
alţi eroi ai Bisericii Romano Catolice, o nenorocire fizică
puternică a fost necesară pentru a-i schimba personalitatea.
Acesta a foat paj al trezorierului Castilliei până când stăpânul
său a căzut în disgraţie. După acestea, el a devenit un domn în
serviciul viceregelui al Navarrei. Ducând până atunci viaţa
unui curtean, tânărul bărbat şi-a început viaţa de soldat apărând
Pampeluna de francezii conduşi de Contele de Foix. Ceea ce i-
a influenţat acestuia viitorul a fost rana suferită în timpul acelui
asediu. Un glonte i-a rănit piciorul. Ignatius a fost luat de
francezii victorioşi şi dus la fratele lui Martin Garcia, la
castelul din Loyola. Acesta a trebuit să suporte operaţia fără
anestezie şi deoarece prima operaţie nu a fost realizată
corespunzător o altă intervenţie chirurgicală a fost necesară. În
urma tuturor acestora, Ignatius nu a mai putut merge normal ci
doar şchiopătând. E de înţeles faptul că această experienţă i-a
provocat o cădere nervoasă. "Darul lacrimilor", care i-a fost
apoi oferit "din abundenţă" - şi în care pioşii săi biografi văd o
favoare mareaţă - este, poate, doar rezultatul naturii sale
10
Precum Sf. Augustine, Sf. Francis din Assini şi mulţi alţii
11
R.P. Iezuitul Robert Rouquette, op.cit., p. 9
deosebit de emoţionale, care, de acum înainte, urmează să-l
afecteze din ce în ce mai mult.
Singurul său divertisment în timp ce zăcea în durere
era citirea ,,Vieţii lui Hristos” şi ,,Viaţa Sfinţilor”, acestea fiind
singurele cărţi care puteau fi găsite în castel.
Acesta fiind practic needucat şi încă foarte afectat de
şoc, chinul lui Hristos şi martiriul sfinţilor a avut un mare
impact asupra sa. Obsesia aceasta l-a condus pe calea
apostolatului.
,,A pus cărţile pe o parte şi a început să viseze cu ochii
deschişi. Un caz clar al visului cu ochii deschişi este o
continuare a jocului imaginar din copilărie în viaţa de adult...
dacă îi permitem să invadeze realitatea psihică, rezultatul este
nevroza şi capitularea voinţei; astfel ceea ce este real ocupă
locul doi...12”.
La o primă vedere, acest diagnostic, nu pare a se aplica
fondatorului unui ordin atât de activ, cu atât mai puţin unor
,,creatori” ai societăţilor religioase, cu toţii având mari
capacităţi de organizare. Dar aflăm că toţi sunt incapabili de a
rezista imaginaţiilor hiperactive şi astfel pentru ei imposibilul
devine posibil.
Iată ce spune acelaşi autor despre acest subiect: ,,Vreau
să subliniez evidentul rezultat al practicii misticismului de către
cineva care deţine o inteligenţa strălucitoare. Mintea slabă,
răsfăţată de misticism se află pe un teren periculos iar prezenţa
inteligenţei mistice reprezintă un pericol şi mai mare deoarece
intelectul lucrează mult mai profund şi mai vast... Atunci când
mitul preia controlul asupra realităţii într-o inteligenţă activă,
totul se transformă în fanatism; o infecţie a voinţei care suferă
de o lărgire sau o distorsionare parţială13”.

12
R. P. Iezuitul Robert Rouquette, op.cit., p. 9
13
Dr. Legrain, ,,Le Mysticisme et la folie” (Ed. de l’Idee Libre, Herblay [S.-
et-O] 1931, pp.14-16)
 Ignatius din Loyola a fost un exemplu de primă clasă a
acelui ,,misticism activ” şi ,,distorsionare a voinţei”. Nu în
ultimul rând, transformarea războinicului domn în ,,Generalul”
celui mai militant Ordin din Biserica Romană s-a făcut foarte
încet. Au existat mulţi paşi ezitanţi înainte ca acesta să-şi
găsească adevarata vocaţie. Nu avem intenţia să-l urmărim pe
perioada acestor etape. Să ne reamintim punctele principale: în
primăvara anului 1522 a părăsit castelul ancestral, hotărât să
devină un sfânt asemenea celor despre care a citit în marele
volum ,,Gotic”. În plus, nu Sfânta Fecioară i-a apărut în vis,
ţinându-l în braţe pe Iisus? După o spovedanie profundă la
mănăstirea Monserrat, acesta plănuia să meargă la Ierusalim.
Ciuma s-a răspândit în Barcelona şi deoarece traficul maritim a
fost oprit acesta a fost nevoit să stea la Manresa aproape un an.
Acolo şi-a petrecut timpul în rugăciuni şi posturi lungi,
biciuindu-se, practicând toate formele de macerare şi
înfăţişându-se mereu tribunalui pentru petenţă, deşi spovedania
sa la Monserrat a durat 3 zile. O astfel de spovedanie ar fi fost
suficientă unui păcătos cu mult mai puţine scrupule. Toate
acestea descriu clar starea mentală şi nervoasă a acestui om.
Eliberat în cele din urmă de obsesia păcatului, decizând că
aceasta a fost o capcană a Satanei, s-a devotat întru-totul
viziunilor sale variate şi abundente care îi bântuiau mintea.
,,Se datorează unei viziuni”, spune H. Boehmer, ,,faptul
că a început să mănânce carne din nou. O serie de viziuni i-au
dezvăluit misterele Dogmei Catolice şi l-au ajutat să io trăiască
cu adevărat: astfel el meditează asupra Sfintei Treimi; asupra
misterului Creaţiei lumii a <<ceva>> înceţoşat şi lumina apărea
sub forma unei raze de soare; coborârii miraculoase a lui
Hristos pentru împărtăşanie; naturii inumane a lui Hristos şi a
Sfintei Fecioare sub forma unui corp alb strălucitor; şi în final
asupra lui Satana intr-o formă vicleană şi de licărire
asemănătoare unei multitudini de scântei şi ochi misterioşi14.
Nu este acesta începutul creării de imagine bine-cunoscut al
iezuiţilor?
Dl. Boehmer adaugă faptul că înţelesul profund al
dogmei i-a fost relevat ca un favor special venit de Sus prin
intermediul instituţiiei transcedentale. ,,Multe mistere ale
Credinţei şi ale ştiinţei au devenit clare pentru el şi mai târziu a
pretins că a învăţat mai multe în acele scurte momente decât pe
toată perioada sa de studiu. Totuşi nu a fost niciodată capabil să
explice ce mistere erau acelea care brusc i-au devenit clare. I-a
rămas doar o amintire înceţoşată, un sentiment a ceva
miraculos, ca şi cum la acel moment a devenit un alt om cu o
altă inteligenţă15”.
Toate acestea pot fi rezultatul unei tulburări nervoase şi
pot fi asemănate cu ceea ce se întâmplă cu fumătorii de opium
şi consumatorii de hasish: acea lărgire sau extindere a egoului,
iluzia de înălţare deasupra a tot ceea ce este real, o senzaţie
scânteietoare care lasă în urmă doar o amintire de ameţeală.
Viziunile binecuvântate şi iluminaţiile reprezintă
companii constante ale misticului pe parcursul vieţii sale.
“Nu s-a îndoit niciodată de realitatea acestor revelaţii.
L-a urmărit pe Satana cu un băţ aşa cum ar fi făcut un câine
nebun; vorbea cu Sf. Duh ca şi cum vorbea cu o altă persoană;
cerea aprobarea lui Dumnezeu, a Sfintei Treimi şi a Sfintei
Fecioare pentru proiectele sale şi izbucnea în lacrimi de
bucurie atunci când aceştia îi apăreau. Cu aceste ocazii, acesta
a gustat din fericirea celestă; cerurile se deschideau şi
Dumnezeu devenea vizibil şi perceptibil pentru el16”
Nu este şi aici cazul unei persoane care are halucinaţii?
Acest Dumnezeu vizibil şi perceptibil va fi cel pe care fiii lui

14
H. Boehmer, Profesor al Universităţii din Bonn, ,,Les Jesuites”, (Armand
Colin, Paris, 1910, pp. 12-13)
15
H. Boehmer, op.cit., pp. 12-13
16
H. Boehmer, op. cit., p 14
Loyola îl vor oferi constant lumii - nu doar din motive politice,
flatând înclinaţia bine înrădăcinată în inima oamenilor pentru
idolatrie, dar, de asemenea, prin condamnare, fiind bine
îndoctrinaţi. Încă de la început, mistica medievală a triumfat în
Societatea lui Iisus; este încă măreţul animator în ciuda
aspectelor sale asumate la nivel mondial şi intelectual. Axioma
sa de bază este: ,,Toate lucrurile pentru toţi oamenii”. Artele,
literatura, ştiinţa şi chiar filozofia au fost modalităţi simple sau
plase pentru a prinde suflete, precum indulgenţa acordată cu
uşurinţă de către sofiştii săi şi pentru neglijenţa de care erau
adesea certaţi. Pentru acest Ordin nu există tărâm unde
slăbiciunile umane să nu poată fi prelucrate, să incite spiritele
şi voinţa pentru a se preda şi a se întoarce la o devotare mai
copilăroasă şi liniştită. Astfel, ei lucrează pentru naşterea
,,Regatului lui Dumnezeu”, conform propriului lor ideal: o
turmă măreaţă aflată sub cârja episcopală a Sfântului Tată. Pare
foarte ciudat ca acei oameni învăţaţi să aiba un asemenea ideal
anacronic şi totuşi acesta este de necontestat şi totodată
confirmarea unui fapt adesea neluat în considerare:
preeminenţa emoţiilor din viaţa spiritului. Mai presus de
acestea, Kant a spus că fiecare filozofie reprezintă expresia
temperamentului sau caracterului filozofului.
Pe lângă metodele individuale, ,,temperamentul” iezuit
pare mai mult sau mai puţin uniform. „Reprezintă o mixtură de
evlavie şi diplomaţie, sihăstrie şi înţelepciune mondială,
misticism şi raţiune; astfel este caracterul lui Loyola, astfel este
marca acestui ordin17”.
În primul rând, fiecare iezuit a ales acest Ordin datorită
dispoziţiilor sale naturale; în realitate devenind un ,,fiu” al lui
Loyola după teste riguroase şi o pregătire sistematică pe o
perioadă de nu mai puţin de 14 ani.

17
J. Huber, profesor de teologie catolică în Munchen, ,,Les Jesuites”,
(Sandoz et Fischbacher, Paris 1875, p. 127
 În acest mod, paradoxul acestui Ordin a continuat timp
de 400 de ani: un Ordin care se doreşte a fi ,,intelectual” dar
care în mod simpultan a fost în cadrul Bisericii Romane şi a
societăţii campionul dispoziţiei celei mai rigide.

Secţiune I

Capitolul 2

EXERCIŢIILE SPIRITUALE

Când veni momentul ca Ignatius să părăsească în cele

din urmă Monresa, acesta nu-şi putea prevedea destinul dar
anxietatea referitoare la propria salvare nu mai reprezenta
principala sa grijă. Era precum un misionar, nu un simplu
pelegrin, care a plecat spre Tărâmul Magic în martie 1523. A
ajuns în Ierusalim pe 1 septembrie dar a trebuit să plece curând
după aceea, la ordinele franciscanului provincial care nu era
încântat să vadă pacea precară dintre creştini şi turci
primejduită de prozelitismul timpuriu.
Misionarul dezamăgit, în drumul său spre Universitatea
din Alcala unde şi-a început studiile teologice, a trecut prin
Veneţia, Geneva şi Barcelona. Acolo este locul unde el
începe ,,vindecarea de suflete” printre ascultătorii voluntari.
,,În aceste mănăstiri, cele mai obişnuite manifestări de
evlavie erau isteriile leşinate. Prin acestea înţelegem cât de
greu a aplicat metodele sale religioase şi cum o propangandă
atât de fierbinte va stârni curiozitatea şi apoi suspiciunea
inchizitorilor. În aprilie 1527, Inchiziţia l-a închis pe Ignatius
pentru erezie. Ancheta a examinat acele incidente ciudate
dintre adepţii săi, ciudata afirmaţie a acuzatului referitoare la
minunata putere pe care puritatea sa i-o oferea şi teoriile sale
bizare în ceea ce priveşte diferenţa dintre păcate capitale şi cele
care pot fi iertate. Aceste teorii aveau o înrudire izbitoare cu
cele ale sofiştilor iezuiţi ale epocii ulterioare18.
Eliberat, dar fiindu-i interzis să mai susţină întruniri,
Ignatius pleacă la Salamanque şi curând începe şi acolo
aceleaşi activităţi. Trezind din nou suspiciuni printre
inchizitori, acesta este închis din nou. A fost eliberat cu
condiţia de a renunţa la acel comportament. A plecat apoi la
Paris pentru a-şi continua studiile la colegiul din Montaigu.
Eforturile sale de a-şi îndoctrina prietenii studenţi, conform
metodelor sale ciudate i-au creat din nou probleme cu
Inchiziţia. A devenit apoi mai prudent şi se întâlnea doar cu
şase din colegii săi, dintre care doi vor deveni recruţi foarte
stimaţi: Salmeron şi Lainez.
Ce avea în el de atrăgea cu atâta putere tinerii studenţi?
Era idealul şi farmecul pe care îl purta cu sine: o carte micuţă
care în ciuda dimensiunilor ei se află printre acele care au
influenţat soarta omenirii. Acest volum a fost printat de atât de
multe ori încât numărul copilor este necunoscut. A fost de
asemenea obiectul a peste 400 de comentarii. Aceasta
reprezintă manualul iezuiţilor şi în acelaşi timp rezumatul
lungii dezvoltări interioare a conducătorului lor: ,,Exerciţiile
Spirituale”19 .
Dl. Boehmer afirmă mai târziu:
,,Ignatius a înţeles mai bine decât oricare leader care l-a
precedat că cea mai bună metodă de a ridica un om la un
anumit ideal este să devii conducătorul imaginaţiei sale. Îl
umplem cu forţe spirituale pe care îi va fi foarte greu să le
elimine mai târziu, forţe care sunt mai durabile decât cele mai
bune principii şi doctrine. Aceste forţe pot ieşi din nou la
suprafaţă chiar şi după căţiva ani, fără a fi menţionate şi devin

18
H. Boehmer, op. cit., pp. 20-21, 25
19
H. Boehmer, op. cit., pp. 25
atât de imperative încât voinţa devine neputincioasă să se
opună şi trebuie să urmeze impulsul lor irezistibil20”.
Astfel, toate ,,adevărurile” dogmei catolice vor trebui să
fie nu doar meditate ci chiar trăite şi simţite de cei care sunt
devotaţi acestor exerciţii cu ajutorul unui ,,director”. Cu alte
cuvinte, el va trebui să vadă şi să retrăiască misterul cu cea mai
mare intensitate posibilă. Sensibilitatea candidatului este
impregnată cu aceste forţe a căror persistenţă în memoria sa şi
chiar mai mult, în subconştientul său vor fi la fel de puternice
precum efortul pe care acesta îl face pentru a le evoca şi
asimila. Pe lângă vedere, celelelate simţuri precum auzul,
mirosul, gustul şi simţul tactil vor juca propriile roluri. Pe
scurt, auto-sugestia este controlată. Răzvrătirea îngerilor,
izgonirea din Paradis a lui Adam şi Eva, tribunalul lui
Dumnezeu şi scenele evanghelice ale patimilor sunt retrăite în
faţa candidatului. Scene dulci şi fericite alternează cu cele mai
sumbre într-un ritm controlat cu mare grijă. Nu este necesar de
adăugat că Iadul are un rol pronunţat în acel „spectacol magic”
împreună cu lacurile sale de foc în care cei condamnaţi sunt
aruncaţi, cu concertul îngrozitor de ţipete, cu întinderile de sulf
şi carne arzând. Totuşi Hristos este acolo pentru a-l susţine pe
vizionarul care nu ştie cum să-i mulţumească pentru că nu l-a
aruncat deja din Iad ca să plătească pentru păcatele sale din
trecut.
Iată ce a scris Edgar Quinet:
„Nu doar viziunile sunt prearanjate, ci şi vederea,
inhalarea şi respiraţia sunt notate. Pauzele şi intervalele de
tăcere sunt notate ca pe o foaie muzicală. În cazul în care nu
mă credeţi citez: <<Al treilea mod de rugăciune - prin
măsurarea cuvintelor şi perioadelor tăcere>>. Această manieră
de rugăciune constă în lăsarea în afară a unor cuvinte între
fiecare respiraţie. Mai departe << asiguraţi-vă să păstraţi pauze
egale între fiecare respiraţie, suspin înăbuşit şi cuvânt>>. Et
20
H. Boehmer, op. cit., pp. 34-35
paria anhelituum ac vocum interstitia observet – înseamnă că
omul, fie că este inspirat, fie că nu, devine o maşină care
trebuie să suspine, să geamă, să plângă, să strige sau să-şi ţină
respiraţia la momentul precis şi în ordinea în care experienţa îi
arată a fi cel mai profitabil.”21
Astfel, este de înţeles, ca după patru săptămâni de
devotare la aceste exerciţii intense cu un îndrumător ca fiind
singurul prieten, candidatul să fie pregătit pentru perfecţionarea
şi ruptura ulterioară.
Iată ce Quinet are de spus atunci când se referă la
creatorul unei metode atât de halucinante:
„ Ştiţi ce îl distinge pe el de asceţii din trecut? Faptul că
se putea observa şi analiza logic şi raţional în acea stare de
extaz în timp ce pentru toţi ceilalţi ideea de reflectare era
imposibilă.
Impunând discipolilor săi acţiuni care pentru el erau
spontane, acesta avea nevoie de doar 30 pentru a distruge cu
această metodă voinţa şi raţiunea în aceea şi manieră prin care
un călăreţ îşi distruge calul. Avea nevoie de doar 30 de zile
pentru a supune un suflet. Este de notat faptul că iezuismul s-a
extins împreună cu inchiziţia modernă: în timp ce inchiziţia
disloca trupul, Exerciţiile Spirituale distrugeau gândurile prin
intemediul maşinii lui Loyola.”22
În orice caz, viaţa sa „spirituală” nu putea fi examinată
profund fie că erai iezuit fie că nu. Metodele lui Loyola erau
recomandate în mod special credincioşilor şi ecleziaştilor după
cum ne este recomandat de către comentatori precum R. P.
Pinard de la Boullaye, autor al „Mental Prayer for All”. Cartea
acestuia a fost inspirată de sfântul Ignatius şi suntem de părere
că un titlu mai explicit al acestei cărţi „Mental Prayer for All”

21
Michelet et Guinet: ,,Des Jesuites”, (Hachette, Paulin, Paris, 1845, pp.
185-187
22
Michelet et Guinet: ,,Des Jesuites”, (Hachette, Paulin, Paris, 1845, pp.
185-187
(„Rugăciune mentală pentru toţi”) ar fi „Mental Alienation for
All” („Alienare mentală pentru toţi”).

Secţiunea I

Capitolul 3

FONDAREA SOCIETĂŢII

„Societatea lui Iisus” a fost înfiinţată în ziua Adormirii

Maicii Domnului în anul 1954, la capela Notre-Dame de
Montmartre.
Ignatius avea pe atunci 44 de ani. După împărtăşanie
însufleţitorul şi însoţitorii săi au jurat că vor merge pe Tărâmul
Sfânt, de îndată ce vor termina studiile, pentru a-i converti pe
păcatoşi. Dar anii care au urmat i-a găsit în Roma, unde Papa
organiza pe atunci o cruciadă împotriva turcilor împreună cu
împăratul german şi Republica Veneţiană. Din această cauză,
proiectul lor a fost imposibil de realizat. Astfel, Ignatius şi
însoţitorii săi s-au dedicat muncii de misionar pe pământ
creştin, în Veneţia, apostolatul său stârnind din nou suspiciuni
Inchiziţiei. Constituţia Societăţii lui Iisus, A fost în cele din
urmă scrisă şi aprobată în Roma de Papa Paul III, în anul 1540.
Astfel, iezuiţii s-au pus la dispoziţia papei promiţându-i
acestuia supunere necondiţionată. Învăţătura, spovedania,
predica şi munca în scop caritabil reprezentau terenul de
acţiune al noului Ordin. Cu toate acestea, misiunile străine nu
au fost excluse, astfel că în 1541, Francis Xavier şi doi colegi
de a-i săi au plecat de la Lisabona cu scopul de a evangheliza
Estul Îndepărtat. În anul 1546, s-au lansat în cariera lor
politică, prin alegerea de către Papă a lui Lainez şi Salmeron
pentru a-l reprezenta la Consiliul de la Trent în calitate de
„teologi potifi”.
Domnul Boehmer scrie următoarele:
„Atunci, Ordinul a fost angajat de Papă doar temporar.
Dar aceştia şi-au îndeplinit sarcinile cu atâta promptitudine şi
zel încât încă din perioada lui Papa Paul III şi-au înfipt bine
rădăcinile în toate activităţile alese, câştigând astfel încrederea
Curiei pentru totdeauna”23.
Toată această încredere era justificată pe deplin. Iezuiţii
şi Lainez în mod special, împreună cu bunul său prieten,
Cardinalul Morone, au devenit campionii vicleni şi neobosiţi ai
autorităţii pontife şi a intangibilităţii dogmei pe perioada celor
3 sedinţe ale Consiliului încheiate în 1562. Prin intermediul
manevrelor lor inteligente şi a dialectelor, aceştia au reuşit să
învingă opoziţia şi toate revendicările „eretice”, incluzând
căsătoria preoţilor, uniunea cu cele doua elemente, folosirea
limbii naţionale în cadrul slujbelor şi în special reforma
papalităţii. Doar reforma bisericilor a fost reţinută pe ordinea
de zi. Lainez, cu un contraatac foarte puternic a susţinut
infaibilitatea pontifă: aceasta a fost promulgată trei secole mai
târziu de Consiliul de la Vatican24. Vaticanul s-a ridicat mai
puternic, datorită acţiunilor de neclintit ale iezuiţilor din criza
în care aproape s-a scufundat. Termenii aleşi de Papa Paul III
pentru a descrie acest nou Ordin erau justificaţi: „Regimen
Ecclesiae militantis”.
Spiritul de luptă s-a dezvoltat din ce în ce mai mult o
dată cu trecerea timpului şi pe lângă misiunile străine,
activităţile fiilor lui Loyola au început să se concentreze pe
sufletele oamenilor, mai ales în jurul claselor conducătoare.
Politica reprezintă principalul lor câmp de acţiune, întru-cât
toate eforturile acestor conducători erau concentrate pe un
23
H. Boehmer, op. cit., pp 47, 48
24
Consiliul de la Vatican (1870)
singur ţel: supunerea întregii lumi papalităţii şi pentru a obţine
acestea „capetele trebuie cucerite mai întâi”. Şi cum se poate
realiza acest ideal? Prin două arme puternice: prima constă în
devenirea lor de confidenţi a celor puternici, iar cea de a doua –
în educarea copiilor acestora. Astfel, prezentul este în siguranţă
iar viitorul este pregătit.
Vaticanul şi-a dat seama de puterea pe care acest nou
Ordin o poate aduce. La început numărul membrilor a fost
limitat la 60, dar curând această restricţie a fost ridicată. În
1556, atunci când Ignatius a murit, fiii săi lucrau printre
păgânii din India, China, Japonia, New York şi în special din
Europa: Franţa, Sudul şi Vestul Germaniei, unde au luptat
împotriva ereziei, Spania, Portugalia şi chiar Anglia, ajungând
chiar şi în Irlanda. Istoria lor, plină de vicisitudini va fi
asemenea unei reţele romane pe care vor încerca în permanenţă
să o răspândească asupra întregii lumi. Legăturile acesteia vor
fi întotdeauna tăiate şi îmbunătăţite.

Secţiuna I

Capitolul 4

SPIRITUL ORDINULUI

„Să nu uităm”, spune iezuitul Rouquette, „că din punct

de vedere istoric <<ultramontanismul>> a reprezentat
afirmarea practică a <<universalismului>>... Acest
universalism necesar ar fi un cuvânt gol dacă nu ar fi rezultatul
unei coeziuni practice sau al unei supuneri a creştinismului:
acesta este motivul pentru care Ignatius a vrut ca echipa să se
afle la dispoziţia Papei... şi să fie campionii unităţii catolice,
unitate care poate fi asigurată doar printr-o supunere efectivă
preoţilor lui Hristos.”25 Iezuiţii au dorit să impună în Biserica
Romană monarhia absolutistă. Aceasta a fost păstrată în
societatea civilă deoarece ei trebuiau să supravegheze suveranii
ca reprezentanţi temporari ai Sfântuli Tată, adevăratul cap al
creştinismului. Atâta timp cât acei monarhi erau pe deplin
supuşi Papei, iezuiţii erau suporterii lor cei mai credincioşi. Pe
de altă parte, dacă aceşti prinţi se răzvrăteau, iezuiţii deveneau
cei mai mari dusmani ai lor.
„Curia era conştientă că nu ar fi putut găsi în afara
Societăţii iezuite, oameni mai vicleni şi mai îndrăzneţi atunci
când venea vorba de intrigi, propagandă sau în Europa atunci
când interesele Romei presupuneau răzvrătirea oamenilor sau
atunci când prinţii aleşi temporari luau decizii care făceau de
ruşine biserica.”26
Am observat prin „Exerciţiile” spiritului cum
fondatorul acestei Societăţi era în urmă cu ceea ce însemna
misticismul simplistic, disciplina ecleziastică şi, în general
vorbnd, concepţia de subordonare. „Constituţiile” şi
„Exerciţiile”, fundamentale ale acestui sistem risipesc orice
îndoială în ceea ce priveşte acest subiect. Indiferent de ce ar
spune disciplina sa – mai ales azi când ideile moderne asupra
acestui subiect sunt total diferite – supunerea deţine un rol
special, de fapt incontestabil, după cum este rezumat în regulile
Ordinului. Dl. Folliet poate susţine că nu vede în ele mai mult
decât supunere religioasă necesară oricărei congregaţii, dar R.
P. Roquette scrie: „Nu numai că este o diminuare a omului,
această supunere inteligentă şi voită ste cea mai înaltă
libertate... o eliberare de sub propria sclavie”. Doar citind
aceste cuvinte putem percepe extreme care reprezintă
caracterul monstruos al supunerii sufletului şi spiritului impus

25
R.P. Jesuit Rouquette, op.cit., p. 44
26
Rene Fulop – Miller : ,,Les Jesuites et le secret de leur puissance”
(Librairie Plon, Paris, 1933, p. 61)
de iezuiţi, transformându-i astfel pe aceştia în intrumente
docile în mâinile superiorilor lor. De la începutul lor ca iezuiţi,
aceştia devin inamicii oricărui tip de libertate.
Conform D-lui Folliet, faimoasa sintagmă „perinde ac
cadaver” (asemenea unui corp în măinile anteprenorului) poate
fi găsită in toată „literatura spirituală” şi chiar în Est în
Constituţia Haschichină. Iezuiţii se află în mâna superiorilor
lor asemenea unor cârje care se supun fiecărui impuls,
asemenea unei mingi de ceară care poate fi deformată şi întinsă
în orice direcţie sau asemenea unui mic crucifix care poate fi
ridicat şi mişcat după bunul plac. Remarcile şi explicaţiile
creatorului acestui Ordin risipesc orice îndoieli referitoare la
adevărata lor semnificaţie. Pe lângă acestea, în cazul iezuiţilor
nu doar voinţa ci şi raţiunea şi chiar scrupulele morale trebuiau
sacrificate acestei supuneri de virtuţi primordiale care sunt
conform lui Borgia „meterezele cele mai puternice ale
Societăţii”.
„Să ne lăsăm convinşi că totul este bine şi just, atunci
când superiorul cere ceva”, scrie Loyola. Mai adaugă apoi:
„Chiar dacă Dumnezeu ţi-a dat un animal neascultător, nu vei
ezita să îl supui fiindu-i conducător şi ghid deoarece Dumnezeu
a ordonal să fie asa.”
Iată ceva şi mai interesant: iezuiţii trebuiau să vadă în
superiorul lor nu pe un om supus greşelii ci pe Hristos însuşi. J.
Huber, profesor de teologie catolică la Munchen şi autor al
uneia dintre cele mai importante lucrări referitoare la iezuiţi
scrie următoarele: „Iată un fapt dovedit: <<Constituţiile>>
repetă de 500 de ori că Hristos trebuie văzut în persoanea
Generalui.”27
Disciplina Ordinului înţeleasă adeseori ca cea a armatei
nu se compară cu realitatea. „Supunerea militară nu este
echivalenta cu supunerea iezuita; cea de a doua este mai
extinsa, cuprinde omul ca întreg şi nu se mulţumeşte asemenea
27
J. Huber: ,,Les Jesuites”, (Sandoz et Fischbacher, Paris 1875, pp. 71 şi 73)
celeilalte cu un act exterior ci solicită sacrificiul voinţei şi
lăsarea la o parte a propriei judecăţi.”28
Însuşi Ignatius a scris în scrisoarea destinată iezuiţilor
portughezi: „Trebuie să vedem negrul alb dacă Biserica asta ne
cere”. Aceasta este „înalta libertate” şi „eliberarea de sub
propria sclavie”, adaugă R. P. Rouquette. Întradevăr iezuitul
este eliberat întru-totul de el, întru-cât este supus total
conducătorului său. Orice îndoială sau scrupule sunt
considerate păcate.
Dl. Boehmer scrie:
„În completările aduse <<Constituţiilor>>, superiorii
sunt sfătuiţi să-şi domine novicii aşa cum Dumnezeu a facut cu
Avraam.29
Urcuşurile şi coborâşurile vieţii Ordinului – nu a existat
ţară din care să nu fie exilat – dovedesc că aceste pericole au
fost recunoscute de toate guvernele, mai ales de cele catolice.
Introducând oameni atât de devotaţi cauzei lor de a preda
printre clasele sociale, Societatea – campioana
universalismului, în concluzie ultramontanismului – a fost
considerată ca reprezentând o ameninţare a autorităţii civile,
întru-cât activitatea Ordinului, prin simpla lor vocaţie se
orienta din ce în ce mai mult spre politică.
În paralel, ceea ce noi simţim spirit iezuit se dezvolta
printre membrii săi. Nu în ultimul rând, fondatorul inspirat în
principal de nevoile misiunilor de acasă şi din străinătate nu şi-
a neglijat abilităţile. Acesta a scris în „Sententiae asceticae”:
„O grijă înţeleaptă împreună cu o puritate mediocră este mai
bună decât o sfinţenie măreaţă cuplată cu o îndemânare mai
puţin perfectă. Un bun păstor al sufletelor trebuie să ştie cum să
ignore multe lucruri şi să se prefacă a nu le înţelege. O dată ce
este stăpânul voinţelor el va fi capabil să-şi conducă cu

28
J. Huber: ,,Les Jesuites”, (Sandoz et Fischbacher, Paris 1875, pp. 71 şi 73)
29
Gabriel Monod, in Introduction aux “Jesuites”, de H. Boehmer, p. XVI
(Armand Colin, Paris)
înţelepciune studenţii oriunde ar alege. Oamenii sunt absorbiţi
în întregime de interese trecătoare de aceea nu trebuie să le
vorbim prea insistent despre sufletele lor, altfel ar fi ca şi cum
am arunca un cârlig fără momeala.”
Chiar şi expresia feţei a fiilor lui Loyola era exact
stabilită: „ei trebuie să ţină capul puţin aplecat în jos fără să-l
întoarcă în stânga sau în dreapta; nu trebuie să se uite în sus şi
atunci când vorbesc cu cineva nu trebuie să se uite direct în
ochii lor ci să îi vadă doar indirect...”30
Succesorii lui Loyola au memorat această lecţie şi au
aplicat-o intens în urmărirea propriilor planuri.

Secţiunea I

Capitolul 5

PRIVILEGIILE SOCIETĂŢII

După 1558, Lainez, subtilul tactician al Consiliului de

la Trent, a fost făcut general al Congregaţiei având puterea de a
organiza Ordinul după cum a fost inspirat. „Declaraţiile” pe
care el însuşi le-a scris împreună cu Salmeron, au fost adăugate
„Constituţiilor” pentru a forma un comentariu. Aceştia au
accentuat şi mai mult dictatura generalului ales pe viaţă. Un
învăţat, un procuror şi asistenţi locuitori ai Romei, de
asemenea, îl vor ajuta să administreze Ordinul împărţit pe
atunci în 5 Congregaţii: Italia, Germania, Franţa, Spania,
Anglia şi America. Aceste congreţii erau şi ele împărţite în
provincii grupând diferitele instituţii ale ordinului. Doar
învăţatul (supraveghetorul) şi asistenţii sunt numiţi de
30
Pierre Dominique: ,,La politique des Jesuites” (Grasset, Paris 1955, p. 37)
Congregaţie. Guvernul îi numeşte pe ceilalţi oficiali, promulgă
ordonanţele care nu trebuie să modifice Constituţiile,
administrează bogăţia Ordinuluin după bunul plac şi conduce
activităţile acestuia, el răspunzând doar în faţa Papei.
Pentru această miliţie, atât de strâns unită în mâinile
şefului ei şi care necesită o autonomie cât mai bună pentru ca
acţiunile ei să fie eficiente, Papa acordă privilegii care ar putea
părea exorbitante pentru alte Ordine religioase.
Prin Constituţiile lor, iezuiţii erau scutiţi de regulile
bisericeşti care se aplicau în general vieţii de călugăr. De fapt,
ei sunt călugări care trăiesc (în lume) şi aparent nimic nu îi
distinge de clerii seculari. Dar contrar acestei şi altor
congregaţii religioase, ei nu sunt supuşi autorităţii episcopilor.
La începutul anilor 1545, o bulă emisă de Papa Paul III a
permis iezuiţiilor să ţină predici, spovedanii, să sfinţească şi să
vorbească maselor de oameni; pe scurt, puteau să îşi exercite
puterea fără să ceară aprobarea episcopilor. Singurul lucru care
nu le era permis era celebrarea cununiilor.
Aveau puterea de a oferi iertare, să schimbe jurămintele
cu altele mai uşor de îndeplinit sau chiar să le anuleze.
Dl. Gaston Bally scrie următoarele:
„Puterea generalului în cele ce priveau iertarea şi
poruncile religioase era chiar mai vastă. El putea ridica orice
pedeapsă dată membrilor Societăţii, înainte sau după intrarea
acestora în Ordin, îi putea absolvi de păcate, chiar şi de cele
precum erezia, sau schisma, falsificări de scrieri apostolice,
etc.”
„Generalul îi absolvă personal sau printr-un delegat pe
toţi cei care se aflau sub supunerea sa, de excomunicare,
suspendare sau interzicere.”
„El absolvă, de asemenea, neregulile provenite din
bigamie, vătămări aduse altora, crime, asasinate atâta timp cât
aceste fapte nu erau făcute plubice astfel încât să producă un
scandal.”31
În cele din urmă, Papa Gregory XIII a oferit Societăţii
dreptul de a interveni în comerţ şi în operaţiuni bancare, drept
de care aceasta s-a folosit mult, mai târziu. Aceste puteri legale
şi fără precedent le erau pe deplin garantate.
„Papi le-au cerut chiar şi prinţilor şi regilor să apere
aceste privilegii, ameninţând cu excomunicarea <<latae
sententiae>> tuturor celor care li se vor opune. În anul 1574, o
bulă a Papei, Pius V a oferit Generalului dreptul de a reface
acele privilegii la proporţiilor iniţiale împotriva tuturor
încercărilor de modificare şi limitare ale acestora...”
„Oferindu-le iezuiţiilor asemenea privilegii exorbitante
care se opuneau constituţiei antice a Bisericii, Papalitatea a
dorit nu doar să le furnizeze acestora arme puternice pentru a
lupta cu <<păcătoşii>> ci şi să îi folosească drept gărzi de corp
pentru a-şi apăra propria putere nelimitată, în Biserică şi
împotriva Bisericii.” „Pentru a conserva supremaţia temporară
şi spirituală pe care au uzurpat-o în timpul Evului Mediu, Papii
au vândut Biserica Ordinului lui Iisus şi, în consecinţă, s-au
predat în mâinile acestora... Dacă papalitatea era susţinută de
iezuiţi, întreaga lor existenţă depindea de supremaţia temporară
şi spirituală a papalităţii. În acest mod, interesele ambelor părţi
erau bine legete între ele.”32
Dar acest grup ales avea nevoie de ajutoare secrete
pentru a domina societatea civilă: acest rol le-a revenit celor
afiliaţi companiei numite Iezuiţi. „Astfel, mulţi oameni
importanţi aveau legătură cu această Societate: împăraţii
Ferdinand II şi Fredinand III, Sigismond III, regele Poloniei,

31
Gaston Bally: ,,Les Jesuites” (Chambery, Imprimerie Nouvelle, 1902, pp.
11-13)
32
Gaston Bally, op.cit., pp. 9-10, 16-17
care a aparţinut oficial Societăţii, Cardinalul Infant, un duce al
Savoiei. Toţi aceşti au avut o contribuţie importantă.”33
La fel se întâmplă azi. Cei 33 000 de membri oficiali ai
Societăţii îşi desfăşoară activitatea peste tot în lume, în calitate
de cadre, ofiţeri ai unei armate cu adevărat secrete care conţine
conducători ai partidelor politice, oficiali de nivel înalt,
generali, magistraţi, doctori, profesori universitari, etc. Toţi
aceştia luptă pentru a da naştere, în propriile lor sfere „l’Opus
Dei”, muncii lui Dumnezeu, toate acestea fiind în realitate
planuri ale papalităţii.

33
Pierre Dominique, op. cit., p.37
Secţiunea II

IEZUIŢII ÎN EUROPA ÎN SECOLELE XVI ŞI XVII

Capitolul 1

ITALIA, PORTUGALIA, SPANIA

„Franţa”, spune dl Boehmer, „rerezintă leagănul

Societăţii lui Iisus iar în Italia, aceasta şi-a primit programul şi
constituţia. Astfel, Societatea îşi are rădăcinile în Italia şi de
acolo a început să se răspândească.34
Autorul notează numărul în creştere al colegilor şi al
academiilor iezuite (128 şi 1680), „dar” spune el, „istoria
civilizaţiei Italiene pe perioada secolelor XVI-XVII arată un
rezultat mai surprinzător. Dacă o bine educată Italie a
îmbrăţişat în consecinţă din nou credinţa şi ordinele Bisericii, a
fost entuziasmată de ascentism şi misiuni, a compus din nou
poezii şi imnuri religioase, oare toate acestea nu se datorează
educării în colegiile iezuite şi spovedaniilor?”35
„Duse au fost simplitatea copilărească, bucuria,
vivacitatea şi dragostea simplă pentru natură...”
„Elevii iezuiţilor sunt mult prea credincioşi, sinceri şi
absorbiţi de a conserva aceste calităţi. Ei se împrietenesc cu
iluminaţii şi viziuni pline de extaz; se îmbată la propriu cu
picturi ale mortificărilor înspăimântătoare şi ale chinurilor
îngrozitoare ale martirilor; ei au nevoie de paradă, stralucire şi
acte teatrale. De la sfârşitul secolului al XVI-lea, în continuare,
arta şi literatura italiană reproduc credincioase această
transformare morală... Lipsa de odihnă, ostentativitatea,
cererile socante care caracterizau creaţiile acelei perioade,
34
H. Boehmer, op. cit., p.82
35
H. Boehmer, op. cit., p. 82-83
promovau un sentiment de repulsie în loc de simpatie pentru
credinţele pe care ei trebuiau să le interpreteze şi să le
glorifice.”36
Aceasta este marca sui generis a Societăţii. Această
dragoste pentru deformare, plictis, strălucitor, teatral ar putea
părea ciudată printre cei formaţi de „Exerciţiile Spirituale”,
dacă nu am găsi în ea acest scop esenţial iezuit de a impresiona
mintea. Aceasta este o aplicaţie a maximei „Scopul scuză
mijloacele”, fiind folosită cu perseverenţă de către iezuiţi în
arte, literatură precum şi în politică şi etică.
Italia abia a fost atinsă de Reformă. Nu în ultimul rând,
secta Waldenses care a supravieţuit încă din perioada Evului
Mediu în ciuda persecuţiilor şi s-au stabilit în nordul şi sudul
peninsulei s-a alăturat Bisericii Calviniste în 1532. Într-un
raport al iezuitului Possevino, acesta afirma faptul că
Emmanuel Philibert din Savoia a iniţiat o altă persecuţie
sângeroasă împotriva păcătoşilor în anul 1561. Acelaşi lucru s-
a întămplat în Calabria la Casal di San Sisto şi Guardia Fiscale:
„iezuiţii erau implicaţi în aceste masacre, erau ocupaţi cu
convertirea victimelor...”37
În ceea ce îl priveşte pe Parintele Possevino: „ ... el a
urmat armata catolică ca şi preot militar şi a sugerat
exterminarea prin foc a pastorilor eretici ca şi o măsură sfântă
şi necesară.”38
Iezuiţii deţineau putere în Parma , la curtea de la
Farnese precum şi în Naples, pe perioada secolelor XVI şi
XVII. Dar în Veneţia, unde au fost încărcaţi cu favoruri, au fost
interzişi pe data de 14 mai 1606 pentru că erau cei mai
credinioşi servitori şi purtători de cuvânt ai Papei.
În cele din urmă, li s-a permis să se reîntoarcă în 1656
dar influenţa lor în Republică urma să fie de acum înainte doar

36
H. Boehmer, op. cit., p. 82-83
37
J. Huber, op.cit., p. 165
38
H. Boehmer, op. cit., p. 89
o umbră a celei deţinute în trecut. Portugalia a fost o ţară aleasă
de Ordin. „Aflată deja sub conducerea Papei Ioan III (1521-
1559), aceasta era cea comunitatea religioasă cea mai puternică
din regat.”39 Influenţa ei a crescut şi mai mult după Revoluţia
din 1640, în urma căreia Braganza a fost pus la tron. Sub
conducerea primului rege al casei Barganza, Părintele
Fernandez era un membru al guvernului, iar sub conducerea
minorităţii lui Alphonse VI era sfătuitorul cel mai important al
Reginei Louise. Părintele de Ville a avut succes în răsturnarea
lui Alphonse VI în anul 1667 şi Părintele Emmanuel Fernandez
a fost numit deputatul celor două Organe Legislative în 1667
de către noul rege Peter II...În ciuda faptului că aceşti părinţi nu
îndeplineau nici o datorie publică la regat, ei erau mult mai
puternici în Portugalia decât în alte ţări. Aceştia nu erau doar
sfătuitorii spirituali ai familiei regale ci erau şi consultaţi de
rege şi amantele acestuia în situaţii importante. Dintr-una din
mărturiile lor, stim că nici un loc din administraţia statului şi
Bisericii nu putea fi obţinut fără consimţământul lor; astfel
clerii, clasele sociale înalte trebuiau să-şi câştige favorurile. De
asemnea, şi politicile externe se aflau sub conducerea lor. Orice
om cu capul pe umari ar observa că o astfel de stare a afacerilor
era neprofitabilă pentru regat.”40
De fapt, rezultatul poate fi văzut prin starea de decădere
în care acest pământ a ajuns. Toată energia şi perspicacitatea
marchizilor din Pombal de la mijlocul secolului al XVIII –lea a
fost necesară pentru Portugalia din strănsoarea mortală a
Ordinului.
În Spania, pătrunderea Ordinului s-a produs foarte
încet. Clerii şi dominicanii s-au opus acestuia pentru o perioadă
lungă de timp. Înşişi suveranii Charles V şi Philip II, în timp ce
acceptau serviciile lor nu aveau încredere în aceşti soldaţi ai
Papei şi se temeau ca propria autoritate să nu le fie încălcată.
39
H. Boehmer, op. cit., pp. 85, 86, 87, 88
40
H. Boehmer, op. cit., pp. 85, 86, 87, 88
Dar, cu multă viclenie, Ordinul a învins în cele din urmă
această rezistenţă. „Pe perioada secolului al XVII-lea, ei au fost
atotputernici în Spania, printre înaltele clase sociale şi la Curte.
Chiar şi Părintele Neidhart, fost ofiţer al cavaleriei germane a
guvernat regatul ca şi consilier de stat, prim-ministru şi Mare
Inchizitor... Ca şi în Portugalia, în Spania decăderea regatului a
coincis cu ridicarea Ordinului...”41
Iată ce Edgar Quinet avea de spus în legătură cu
aceasta:
„Oriunde o dinastie moare, pot vedea ridicându-se şi
stând în spatele ei un fel de genă rea, una din acele figuri negre
cum sunt duhovnicii care uşor o trag înspre moarte...”42
Întradevăr nu putem pune decăderea Spaniei doar pe
seama acestui Ordin. „Totuşi, este adevărat că Societatea lui
Iisus împreună cu Biserica şi alte Ordine religioase i-au grăbit
căderea. Cu cât Ordinul devenea mai puternic, cu atât Spania
devenea mai săracă, încât atunci când Charles II a murit,
tezaurul statului nu conţinea suma necesară pentru a plăti
liturghia făcută de obicei pentru slavarea sufletului monarhului
decedat.”43

Secţiunea II

Capitolul 2

GERMANIA

„Nu a fost sudul Europei ci Europa centrală: Franţa,

Olanda, Polonia, Germania, locul acelei lupte istorice dintre

41
H. Boehmer, op. cit., pp. 85, 86, 87, 88
42
Michelet et Qiunet, op.cit., p. 259
43
H. Boehmer, op. cit., pp. 85, 86, 87, 88
catolicism şi protestantism. Astfel că aceste ţări erau
principalele câmpuri de luptă ale societăţii lui Iisus”44
Situaţia era gravă în Germania. „Nu doar pesimiştii
notorii ci şi gânditorii şi înţelepţii catolici considerau cauza
Bisericii pe tărâmul Germaniei aproape pierdute. De fapt, chiar
şi în Austria şi în Boemia, ruptura de Roma a fost atât de vagă
încât protestanţii sperau pe bună dreptate să cucerească Austria
în câteva decade. Atunci cum se explică faptul că această
schimbare nu s-a produs şi că ţara a fost împărţită în două?
Partidul catolic la sfârşitul secolului al XVI-lea nu prezenta
ezitări în răspunderea la această întrebare deoarece a
recunoscut întotdeauna că habzburgii şi iezuiţii erau
responsabili de această răsturnare a evenimentelor.”45
Rene Fullop – Miller scrie de rolul iezuiţilor în aceste
evenimente: „Cauza catolică putea spera la un succes real
numai dacă Părinţii erau capabili să influenţeze şi să ghideze
prinţii în permanenţă şi în toate situaţiile. Spovedaniile le-a
oferit iezuiţilor modalităţi de asigurare a permanenţei influenţei
politice şi astfel o acţiune eficace.”46
În Bavaria, tânărul duce Albert V, fiu al unui catolic
plin de zel şi educat la Ingostadt, vechiul oraş catolic, i-a
chemat pe iezuiţi pentru a combate erezia:
„Pe 7 iulie 1556, opt Părinţi şi doisprezece profesori
iezuiţi au intrat în Ingolstadt. Acesta era începutul unei noi ere
pentru Bavaria... statul a primit un nou sigiliu... şi concepţiile
romano-catolice conduceau politicile prinţilor şi
comportamentul înaltelor clase. Dar acest nou spirit a cuprins
doar clasele sociale înalte. Nu a câştigat inimile oamenilor
obişnuiţi...Totuşi sub disciplina de fier a statului şi a bisericii
restaurate aceştia au câştigat catolici sinceri, docili, fanatici şi
intoleranţi faţă de orice erezie...”

44
H. Boehmer, op. cit., pp. 89, 104, 112, 114
45
H. Boehmer, op. cit., pp. 89, 104, 112, 144
46
Rene Fulop-Miller, op. cit., II, pp. 98, 102
 „Ar putea părea exagerat a atribui asemenea virtuţi şi
acţiuni uriaşe câtorva străini. Totuşi, în aceste circumstanţe
forţa lor a fost mai mică faţă de numărul lor şi astfel au fost
eficienţi într-cât nu au întâlnit nici un obstacol. Emisarii lui
Loyola au câştigat inima şi mintea ţării încă de la început... De
la următoarele generaţii, Ingolstadt a devenit tipul perfect de
oraş german iezuit.”47
Poate fi înţeleasă starea mentală pe care Părinţii au
introdus-o în această fortăreaţă a credinţelor, din următoarele:
„Iezuitul Mayrhofer din Ingolstadt scria în a sa
„Oglindă a predicatorului”: <<Nu vom fi judecaţi dacă cerem
uciderea protestanţilor mai mult decât atunci când am cere
pedeapsa cu moartea pentru hoţi, criminali, falsificatori şi
revoluţionari>>”48
Succesorii lui Albert V, şi mai precis Maximilian I
(1597-1651) i-a încheiat munca. Dar Albert V fusese deja
conştiincios în datoria sa de asigurare a „salvării” subiecţilor
săi.
„De îndată ce Părinţii au ajuns în Bavaria, atitudinea lui
faţă de protestanţi şi cei în favoarea lor a devenit mai severă.
Din 1563 şi mai departe acesta a expulzat fără milă toţi
recalcitranţii şi nu a avut milă faţă de anabaptiştii care au
suferit din cauza înecului, focului, închisorii, şi lanţurilor... În
ciuda tuturor acestora, o întreagă generaţie de oameni a trebuit
să dispară înainte ca persecuţiile să fie declarate un adevărat
succes. Târziu, în 1586 anabaptiştii au reuşit să ascundă 600 de
victime de ducele Guillaume. Acest exemplu dovedeşte că mii
şi nu sute au fost izgoniţi, acest fapt fiind un groaznic abuz
pentru o ţară atât de slab populată.”

47
H. Boehmer, op. cit., pp. 89, 104, 112, 114
48
Rene Fulop-Miller, op. cit., II, pp. 98, 102
 „Dar” Albert V spune consiliului oraşului Munchen:
„Cinstea lui Dumnezeu şi salvarea sufletelor trebuie plasată
deasupra oricăror interese temporare.”49
Încetul cu încetul toate învăţăturile din Bavaria au ajuns
în mâna iezuiţilor şi acel tărâm a devenit baza pentru
pătrunderea lor în estul, vestul şi nordul Gemaniei.
„Din anul 1585, Părinţii au convertit partea Westfaliei
dependentă de Koln. În 1586, aceştia apărând în Neuss şi
Bonn, unele dintre rezidenţele arhiepiscopului Koln-ului, au
deschis colegii la Hildesheim în 1587 şi la Munster în 1588.
Cel din urmă avea 1300 de elevi în 1618... O mare parte din
vestul Germaniei a fost recucerită astfel de catolicism,
mulţumită iezuiţilor şi lui Wittelsbach.”
„Alianţa dintre Wittelsbach şi iezuiţi a fost mai
importantă mai mult pentru tărâmul austriac decât pentru vestul
Germaniei.”50
Arhiducele Charles din Styrie, ultimul fiu al împăratului
Ferdinand s-a căsătorit în anul 1571 cu o prinţesă Bavariană
„care a adus la castelul Gratz tendinţele catolice înguste şi
prietenia cu iezuiţii care a triumfat la Curtea de la Munchen”.
Sub influenţa ei Charles a muncit cu sârguinţă să „extirpe
erezia” din regatul său, iar atunci când a murit, în 1590, l-a pus
pe fiul său, Ferdinand, să jure că va continua munca începută
de el. În orice caz, Ferdinand era foarte pregătit pentru aceasta.
„Timp de 5 ani, a fost elev al iezuiţilor la Ingolstadt. Pe lângă
aceasta, el era atât de îngust în gandire, încât pentru el nu exista
o sarcină mai nobilă decăt aceea de a reinstaura Biserica
Catolică în statul său eretic. Dacă această sarcină era
avantajoasă sau nu pentru tărâmul său nu constituia o grijă
pentru el.” „Eu prefer”, spune el, „să domnesc peste o ţară
aflată în ruine decăt asupra uneia care este blestemată.”51

49
H. Boehmer, op. cit., pp. 89, 104, 112, 114
50
H. Boehmer, op. cit., pp. 117, 120
51
H. Boehmer, op. cit., pp. 117, 120
 În anul 1617, arhiducele Ferdinand a fost încoronat ca
rege al Boemiei de către împărat. „Fiind influenţat de
sfătuitorul săi iezuit Viller, Ferdinand a început să combată
protestantismul din regatul său. Acesta reprezenta semnalul
începutului acelui război săngeros al religiilor, care timp de 30
de ani a ţinut Europa în suspans. În 1618, atunci când tragicele
evenimente de la Praga au dat semnalul unei răzvrătiri libere
bătrânul împărat Mathias a încercat la început să facă un
compromis, dar nu a avut puterea necesară pentru ca intenţiile
sale să triumfe împotriva regelui Ferdinand care era dominat de
Sfătuitorul său iezuit. Astfel, ultima speranţă de rezolvare a
acestui conflict pe care amiabilă s-a pierdut.” „În acelaşi timp,
tărâmurile Boemiei au luat măsuri speciale şi au decretat ca toţi
iezuiţii să fie izgoniţi deoarece îi vedeau pe aceştia ca
promotori ai războiului civil.”52
Curând după aceea, Moravia şi Silesie i-au urmat
exemplul, iar protestanţii din Ungaria, unde iezuitul Pazmany
conducea cu mână de fier, s-au răzvrătit de asemenea. Dar
bătălia Muntelui Alb (1620) a fost câştigată de Ferdinand
acesta devenind împărat după moartea lui Mathias.
„Iezuiţii l-au influenţat pe Ferdinand pentru a impune
cele mai crude pedepse rebelilor. Protestantismul a fost
dezrădăcinat din întreaga ţară prin mijloace prea groaznice de
descris în cuvinte... La sfârşitul războilui, ruinarea materială a
ţării a fost completă.”
„Iezuitul Balbinus, istoric boemian s-a întrebat cum de
au mai rămas locuitori în acea ţară. Dar falimentul moral era şi
mai groaznic... Cultura înfloritoare aflată printre nobili şi
clasele de mijloc şi bogata literatură naţională care nu putea fi
înlocuită au fost distruse şi chiar naţionalitatea a fost abolită.
Boemia a fost deschisă activităţilor iezuite, iar aceştia au ars în
masă literatura ceha. Sub influenţa lor, chiar şi numele marelui

52
J. Huber, op.cit., pp. 180-183
Sfânt naţional Ioan Huss a decăzut treptat până când a dispărut
total din inimile oamenilor...”
„Înălţarea puterii iezuite”, spune Tomek, „coincidea cu
marea decădere a ţării în ceea ce privea cultura lor naţională.
Faptul că aceste tărâmuri s-au trezit un secol mai târziu se
datorează influenţei pe care ordinul o deţinea.”
„Atunci când Războiul de 30 de ani a luat sfârşit şi
pacea a fost instaurată asigurându-le protestanţilor germani
aceleaşi drepturi politice de care se bucurau catolicii, iezuiţii au
făcut tot ceea ce au putut pentru a continua lupta. Totul a fost
însă în zadar.”53
Ei au obţinut de la studentul lor Leopold I, împărat pe
atunci, promisiunea de a presecuta protestanţii de pe tărâmul
său şi mai ales pe cei din Ungaria. „Escortat de dragoni
imperiali, iezuiţii au preluat munca de convertire în 1671.
Maghiarii au ripostat şi au pronit un război care avea să dureze
aproape o întreagă generaţie. Acea insurecţie a avut succes sub
conducerea lui Francis Kakoczi. Învingătorul dorea izgonirea
iezuiţilor din toate ţările aflate sub puterea sa dar protectorii cu
influenţă ai Ordinului au reuşit să amâne aceste măsuri, astfel
că expulzarea s-a realizat doar în anul 1707...”
„Prinţul Eugene a învinovăţit, cu o dură francheţe,
politica dusă de casa imperială şi intrigile iezuite în Ungaria”.
El a scris: „Austria aproape că a pierdut Ungaria datorită
persecutărilor preotestanţilor.” Într-o zi acesta a exclamat cu
amărăciune că etica turcilor era cu mult superioară celei
iezuite, fapt plauzibil, cel puţin în practica. „Nu doreau doar să
domine conştiinţa morală ci şi să aibă dreptul de viaţă şi moarte
asupram oamenilor.”
„Austria şi Bavaria au cules în totalitate fructele
dominaţiei iezuite: comprimarea tutror dorinţelor progresive şi
ridiculizarea sistematică a oamenilor.”

53
Rene Fulop-Miller, op.cit., II, pp. 104-105
 „Mizeria profundă care a urmat războiului religios,
politica fără putere, decadenţa intelectuală, corupţia morală,
scăderea îngrozitoare a populaţiei şi sărăcirea întregii Germanii
au fost rezultatele acţiunilor ordinului.”54

Secţiunea II

Capitolul 3

ELVEŢIA

Iezuiţii au reuşit doar de-a lungul secolului al XVII-lea

să se stabilească în Elveţia. Toate acestea s-au întâmplat după
ce au fost chemaţi, apoi interzişi de puţine oraşe ale
Confederaţiei, în cea de a doua jumătate a secolului al XVI-lea.
Arhiepiscopul din Milano, Charles Borromee, care a
favorizat instelarea iezuiţilor la Lucerne în 1578, în scurt timp
şi-a dat seama care erau rezultatele acţiunii lor, după cum ne
aminteşte J. Huber: „Charles Borromee i-a scris confesorului
său că societatea lui Iisus, având la guvernare conducători mai
54
J. Huber, op. cit., pp. 183-186
mult politici decât religioşi, devine prea puternică pentru a
păstra cumpătarea şi supunerea necesară... Societatea
guvernează regi şi prinţi şi conduce afaceri temporare şi
spiritualel; instituţia religioasă şi-a pierdut din spiritul care a
însufleţit-o iniţial; vom fi siliţi să o abolim.”55
În acelaşi timp, în Franţa, faimosul expert legal Etienne
Pasquier a scris: „Introduceţi acest Ordin printre noi şi în
acelaşi timp veţi introduce neînţelegerea, haosul şi confuzia.”56
Nu este această plângere împotriva Societăţii, cea care
se aude în mod repetat în toate ţările? La fel s-a întâmplat şi în
Elveţia atunci când rezultatele faptelor diabolice au ieşit la
iveală printre aparenţele linguşitoare.
„Oriunde iezuiţii au reuşit să-şi înfigă rădăcinile i-au
vrăjit atât pe cei mari cât şi pe cei mici, atât pe cei tineri cât şi
pe cei bătrâni. Foarte curând autorităţile au început să le ceară
sfatul în situaţii împortante. Darurile lor au început să se
extindă şi nu a durat mult până când au dominat şcolile, elevii
de la majoritatea bisericilor şi spovedaniile tuturor oamenilor
sus puşi şi influenţi. Influenţa duhovnicilor care supravegheau
educaţia tuturor claselor Societăţii şi a sfătuitorilor şi a
prietenilor intimi ai membrilor Consiliului a crescut pe zi ce
trecea din ce în ce mai mult. Aceştia nu au aşteptat prea mult
timp până să-şi exercite această influenţă în afacerile publice.
Principalele lor centre erau Lucerne şi Fribourg şi de aici ei
conduceau politicile externe ale majorităţii cantoanelor
(diviziuni administrative) catolice...”
„Orice plan creat în Roma sau de alte puteri străine
împotriva protestantismului din Elveţia avea parte de întregul
sprijin al iezuiţilor...”
„În anul 1620, aceştia au reuşit să determine populaţia
catolică din Vetlin să se ridice împotriva protestanţilor.

55
J. Huber, op. cit., p. 131
56
Citat de H. Fulop-Miller: „Les Jesuites et le secret de leur puissance”
(Plon, Paris 1933, p. 57)
Rezultatul acesteia a fost măcelul a 600 de protestanţi. Papa a
acordat indulgenţe tuturor celor care au luat parte la această
faptă oribilă.”
„În anul 1656, aceştia au aprins Războiul Civil dintre
membrii mai multor religii diferite... Mai târziu, un nou război
religios a fost cauzat de iezuiţi.”
„În 1712, în Aarau s-a discutat despre pace. Lucerne şi
Uri au acceptat pacea atunci când iezuiţii, în urma unui ordin
de la Roma au făcut tot ce le-a stat în putere pentru a întoarce
lucrurile cu susul în jos. Aceştia au refuzat iertarea tuturor
celor care au ezitat să pună mâna pe arme. Ei eu proclamat sus
şi tare că nimeni nu era obligat să se ţină de cuvânt atâta timp
cât acesta era dat ereticilor. Aceştia au numit consilieri
moderaţi, au încercat să-i îndepărteze de pe posturile lor şi au
provocat în Lucerne ridicarea ameninţătoare a oamenilor
împotriva guvernelor astfel încât autoritatea supremă a
demisionat şi pacea a fost rupta. În urma bătăliei care a urmat,
catolicii au fost învinşin şi au semnat o pace împovărătoare.”
„Din acel moment, influenţa Ordinului în Elveţia a
devenit din ce în ce mai mică.”57
Astăzi, articolul 51 al constituţiei elveţiene interzice
Societăţii lui Iisus să susţină orice activitate culturală sau
educativă pe teritoriul Confederaţiei. De asemenea, toate
eforturile de până acum de a aboli această lege a fost înfrântă.

Secţiunea II

Capitolul 4

POLONIA ŞI RUSIA

57
J. Huber, op.cit., pp. 188 ss
 Dominaţia iezuiţilor nu a fost nicăieri atât de fatală
precum a fost în Polonia. Acest lucru este dovedit de H.
Boehmer, un istoric moderat care nu tolera nici o ostilitate
adresată Societăţii.
„Iezuiţii erau responsabili pe deplin de anihilarea
polonezilor. Această acuzaţie este exagerată. Decăderea
statului polonez a început cu mult înainte ca iezuiţii să intre în
scenă. Aceştia au grăbit fără îndoială ruinarea regatului. Dintre
toate statele, Polonia, care avea milioane de creştini ortodoxi ar
fi trebuit să aibă ca principiu esenţial al politicii sale interioare
toleranţa religioasă. Iezuiţii nu au permis aceasta. Aceştia au
făcut chiar mai rău: au pus politicile externe ale Poloniei la
dispoziţia intereselor catolice într-o manieră fatală.”58
Acestea au fost scrise la sfârşitul ultimului secol; este
foarte asemănător cu ceea ce Colonelul Beck, fost ministru al
Afacerilor Externe între anii 1932-1939, a spus după războiul
dintre anii 1939-1945:
„Vaticanul este una dintre cauzele principale a tragediei
ţării mele. Mi-am dat seama prea târziu că am urmărit politicile
străine doar pentru a servii interesele Bisericii Catolice.”59
La o diferenţă de câteva secole, aceeaşi influenţă
dezastroasă şi-a lăsat amprenta asupra acestei naţiuni
nenorocite.
În anul 1581, Părintele Possevino, reprezentant pontif la
Moscova, a făcut tot ce i-a stat în putere să unească Biserica
Romană de Ţarul Ivan cel Groaznic. Ivan nu era pe deplin
împotriva ei. Plin de speranţă, Possevino s-a autonumit în 1584
mediator al păcii de la Kirewora Gora dintre Rusia şi Polonia,
pace care l-a salvat pe Ivan de nişte dificultăţi de nerezolvat.
Acesta este lucrul la care spera vicleanul suveran. Nu s-
a mai pus problema convertirii Rusiei. Astfel, Possevino a
trebuit să părăsească Rusia fără a fi obţinut ceva. Doi ani mai
58
H. Boehmer, op. cit., p. 135
59
Declaraţia din 6 Februarie 1940
târziu, o altă oportunitate i-a ieşit în cale Părintelui de a pune
mâna pe Rusia: Grischka Ostrepjew, un călugăr răspopit a
dezvăluit unui iezuit că în realitate el era Dimitri, fiul ţarului
Ivan, care a fost asasinat. Acesta a declarat că va subordona
Moscova Romei dacă va fi făcut ţar. Fără a mai sta pe gânduri,
iezuitul l-a lăsat pe Ostrepjew şi l-a dus la Palatine din
Sandomir care i-a dat acestuia fiica sa spre căsătorie. Aceştia
au vorbit în numele său, regelui Sigismund III şi Papei, în cele
ce priveau aşteptările lui şi au reuşit să determine armata
poloneză să se răzvrătească împotriva Ţarului Boris Godounov.
Ca o recompensă pentru aceste favoruri, falsul Dimitri a
abandonat religia tatălui său la Crascovie, o casă a iezuiţilor şi
a promis Ordinului o instituţie la Moscova, lângă Kremlin după
ce victoria sa asupra lui Boris va avea loc.
„Aceste favoruri ale catolicilor sunt cele care au
dezlănţuit ura Bisericii Ortodoxe ruse împotriva lui Dimitri. Pe
27 mai 1606 acesta a fost ucis împreună cu câţiva susţinători
polonezi de ai săi. Până atunci cu greu se putea vorbi despre un
sentiment naţional rusesc, dar de acum, acest sentiment a
devenit foarte puternic şi a luat forma unei uri fanatice faţă de
Biserica Romană şi faţă de Polonia.”
„Alianţa cu Austria şi politica ofensivă a lui Sigismond
III împotriva turcilor, fapte încurajate de Ordin, erau la fel de
distrugătoare pentru Polonia. Pe scurt, nici un alt stat nu a
suferit atât cât a suferit Polonia, sub dominaţia iezuită. Şi în
nici o altă ţară cu excepţia Poloniei nu a fost Societatea atât de
puternică. Polonia a avut nu doar „un rege al iezuiţilor”, ci şi
un rege iezuit, Jean-Casimir. Acest suveran a aparţinut
Ordinului încă dinainte de ascensiunea sa la tron din 1649...”
„În timp ce Polonia se îndrepta cu paşi repezi spre
ruinare, numărul instituţiilor şi al şcolilor iezuite a crescut atât
de repede încât Generalul a transformat Polonia într-o
congregaţie specială în 1751.”60
60
H. Boehmer, op. cit., p. 135 ss
Secţiunea II

Capitolul 5

SUEDIA ŞI ANGLIA

„În ţările scandinave” scria dl Pierre Dominique,

„luteranismul cuprinse totul iar când iezuiţii au contraatacat nu
au găsit ceea ce găsiseră în Germania şi anume un partid
catolic minoritar dar totuşi puternic.”61
Singura lor speranţă consta în convertirea suveranului
Jean Wasa III care era în secret în favoarea catolicismului. De
asemenea, acest rege s-a căsătorit în anul 1568 cu Catherine, o
prinţesă poloneză şi o Romano Catolică. În 1574, Părintele
Nicolai şi alţi iezuiţi au fost aduşi la noua şcoală de teologie
instaurată. Aici, aceştia adoptasera oficial luteranismul dar în
realitate promovau cu înflăcărare catolicismul. Apoi, vicleanul
negociator Possevino s-a ocupat de convertirea regelui Jean III
şi de educarea fiului acestuia Sigismond, viitorul Sigismond
III, rege al Poloniei. Atunci când a venit vremea ca Suedia să
se supună Vaticanului, condiţiile regelui, printre care căsătoria
preoţilor şi folosirea limbii naţionale atât în slujbe cât şi la
împărtăşanie respinse toate de Biserica Catolică au adus
negocierile într-un punct mort. După moarte soţiei sale, regele
s-a recăsătorit cu o suedeză luterană iar iezuiţii au fost nevoiţi
să părăsească ţara.
„Cincizeci de ani mai târziu, Ordinul a mai câştigat o
victorie în Suedia. Regina Christine, fiica lui Gustave-Adolphe,
ultimul din familia Wasas a fost convertită la catolicism sub
61
Pierre Dominique, op. cit., p. 76
învăţăturile a doi profesori iezuiţi. Aceştia reuşiseră să ajungă
la Stockholm, pretinzând că sunt nobili călători italieni. Pentru
a-i schimba religia fără să apară conflicte, aceasta a trebuit să
abdince în 24 iunie 1654.”62
Pe de altă parte, în Anglia, situaţia părea a fi în favoarea
Societăţii iar aceştia puteau spera, cel puţin pentru o vreme să
aducă această ţară sub jurisdicţia Papei. „Atunci când
Elizabetha a urcat la tron in 1558, 50% din Anglia era catolică
iar Irlanda era în întregime... Încă din 1542, Papa i-a trimis pe
Salmeron şi Broet să supravegheze Irlanda.”63
Au fost create seminarii, sub conducerea iezuiţilor din
Douai, Ponta-Mousson şi Roma cu scopul de a pregătii
misionarii englezi, irlandezi şi scoţieni. În acord cu Philip II al
Spaniei, papalitatea a încercat răsturnarea Elizabethei şi locul
acesteia să fie luat de Mary Stuart. Răzvrătirea irlandezilor,
provocată de Roma, a fost învinsă. Ajunşi în Anglia în 1580,
iezuiţii au luat parte la o mare adunare catolică în Southwark.
„Apoi sub diferite deghizări, aceştia s-au împrăştiat
dintr-o ţară în alta. Seara realizau spovedanii, dimineaţa predici
şi împartăşeau şi apoi dispăreau pe atât de misterios pe cât au
apărut. De aceea, din 15 iulie Elizabetha i-a interzis.”64
Iezuiţii au printat şi distribuit în secret pamflete
duşmănoase împotriva reginei şi a Bisericii Anglicane. Aceştia
au creat de asemenea intrigi la Edinburgh cu scopul de a le
atrage de partea lor pe regele James al Scoţiei. Rezultatul
tuturor acestor acţiuni a fost executarea în 1587 a lui Mary
Stuart.
A sosit apoi expediţia spaniolă, armata invincibilă care
a făcut ca Anglia să „ tremure” pentru o perioadă şi a creat în
jurul tronului elizabetan „uniunea sacră.”

62
H. Boehmer, op. cit., pp. 137, 138, 139
63
H. Boehmer, op. cit., pp. 137-139
64
H. Boehmer, op. cit., pp. 140-142
 Dar Societatea a urmărit nu în ultimul rând proiectele
sale şi pregătirea preoţilor englezi la Valladolit, Sevilla, Madrid
şi Lisabona în timp ce propaganda ei secretă a continuat în
Anglia sub conducerea Părintelui Garnett. În urma complotului
împotriva lui James I, succesorul Elizabethei, Părintele Garnett
a fost condamnat pentru complicitate şi spânzurat asemenea
Părintelui Campion. Sub Charles I, mai apoi comunitatea
britanică Cromwell şi alţi iezuiţi au plătit cu viaţa intrigile lor.
Totuşi Ordinul a crezut că va triumfa sub conducerea lui
Charles II care împreună cu Louis XIV au încheiat un tratat
secret la Dover prin care promiteau să reinstaureze catolicismul
în naţiune.
„Naţiunea nu a fost pe deplin informată referitor la
aceste situaţii dar puţinul care s-a aflat a fost suficient pentru a
crea o agitaţie de neimaginat. Întreaga Anglie a tremurat în faţa
spectrului lui Loyola şi a conspiraţiilor iezuite.”65
O întrunire a iezuiţilor, chiar în palat, a determinat furia
populaţiei.
„Iubind viaţa de rege şi nedorind să mai facă << o
călătorie peste mări>>, Charles II a spânzurat 5 părinţi pentru
înaltă trădare la Tybum... Dar acestea nu au înlăturat iezuiţii.
Totuşi, Charles era prea prudent şi prea cinic pentru gustul lor,
acesta fiind oricând capabil să-i lase baltă. O dată cu
ascensiunea lui James II la tron, iezuiţii au crezut că au victoria
în mână. De fapt, regele a folosit jocul lui Mary Tudor, dar a
folosit mijloace mai uşoare. Acesta a pretins convertirea
Angliei şi a înfiinţat pentru iezuiţi un colegiu la palatul Savoy,
unde 400 de studenţi s-au mutat. Un grup de iezuiţi a ocupat
palatul...”
„Toate aceste situaţii au reprezentat cauza principală
pentru revoluţia din 1688. Iezuiţii au trebuit să se lupte cu un
curent mult prea puternic. Atunci Anglia a avut 20 de
protestanţi la un catolic. Regele a fost înlăturat şi toţi membrii
65
H. Boehmer, op. cit., pp. 140, 142
Societăţii au fost închişi şi pedepsiţi. Pentru o perioadă de timp,
iezuiţii şi-au reînceput munca de agenţi secreţi dar aceasta nu a
reprezentat mai mult decât o agitaţie inutilă. Au pierdut
cauza.”66

Secţiunea II

Capitolul 6

FRANŢA

Ordinul a început să se stabilească în Franţa în 1551,

aceasta fiind la 17 ani după fondarea lui în Capela Saint-Denis
din Montmartre.
Aceştia s-au prezentat ca şi adversari efectivi ai
reformării care a cuprins o şeptime din populaţia Franţei.
Totuşi, oamenii nu au avut încredere în aceşti soldaţi mult prea
devotaţi Papei. Astfel, Pătrunderea lor pe pământ francez s-a
produs încet. La fel ca şi în alte ţări, în care opinuia generală nu
era în favoarea lor, aceştia nu s-au infiltrat printre oamenii de la
curte şi apoi prin intermediul acestora au ajuns la înaltele clase
sociale. Totuşi, la Paris, Parlamentul, Universitatea şi clerii au
rămas ostili faţă de ei, iar acest lucru a devenit şi mai clar
atunci când au încercat să deschidă un colegiu nou.
„Facultatea de Teologie a cărei misiune era de a păzi
principiile religioase ale Franţei a decretat la 1 decembrie 1554
că această Societate pare a fi extrem de periculoasă în ceea ce
reprezintă credinţa. Ea este un inamic al păcii bisericii, fatală

66
Pierre Dominique, op. cit., pp. 101, 102
statului şi pare a se fi născut să aducă mai repede ruinarea decât
edificarea.”67
Părinţilor li se permitea totuşi să se stabilească la
Billon, într-un colţ al Auvergne. De acolo, aceştia au organizat
o mare acţiune împotriva reformării din provinciile din sudul
Franţei. Faimosul Lainez, participant la Consiliul de la Trent, s-
a distins faţă de ceilalţi în polemicile, mai ales în Discuţiile de
la Poissy prin încercarea sa zadarnică de a împăca cele două
doctrine (1651).
Datorită Reginei Mame, Catherine de Medici, Ordinul
si-a deschis prima instituţie pariziană, Colegiul Clermont,
acesta fiind în competiţie cu Universitatea. Opoziţia din partea
Universităţii, a clerilor şi din partea Parlamentului a fost mai
mult sau mai puţin pacifistă în concesiile verbale, cel puţin,
făcute de Societate care promitea să se supună drepturilor
civile. Universitatea a luptat greu şi îndelung împotriva
introducerii „mitei cu riscul ca Franţa să se înarmeze şi să se
ridice împotriva regelui” după spusele lui Etienne Pasquier ale
cărui cuvinte s-au dovedit a fi adevărate, nu la mult timp după
aceea. Nu este nevoie să ne întrebâm dacă iezuiţii au
„încuviinţat” masacrul Sf. Bartolomew în 1572. A fost
„pregătit” de aceştia? Cine ştie?...Politicile Societăţii subtile şi
maleabile în desfăşurarea lor au obiective clare, politica Papei
fiind „distrugerea ereziei”. Totul trebuie subordonat acestui
scop major. „Catherine de Medici a lucrat pentru îndeplinirea
acestui scop, iar societatea s-a putut baza pe familia Guise”68
Aceste intenţii ajutate foarte mult de masacrul din
noaptea de 24 august 1572 au provocat o teribilă izbucnire de
ură.
Trei ani mai târziu, Liga a fost cea care, după asasinarea
ducelui Guise, poreclit „regele Parisului”, şi după apelarea la
Maiestatea Sa cea mai Creştină, s-a luptat cu protestanţii.
67
Gaston Bally, op. cit., p. 69
68
Pierre dominique, op. cit., p. 84
 „Isteţul Henry III, a făcut tot ce i-a stat în putere pentru
a evita un război religios. În acord cu Henry din Navarra,
aceştia i-au adunat pe protestanţi şi pe cei mai moderaţi catolici
care erau împotriva Parisului, Liga şi partizanii acesteia care
erau romani fanatici sprijiniţi de Spania...”
„Iezuiţii, puternici în Paris, au protestat că regele
Franţei s-a supus ereziei. Acest fapt a fost deliberat în cadrul
Comitetului Director, organizat în casa iezuită de pe strada
Saint-Antoine. Stăpânea oare Spania Parisul? Cu greu. Dar
Liga? Liga era doar un instrument în mâini pricepute.
Conducătorul secret al Parisului era această Societate care a
luptat în numele Romei de mai bine de 30 de ani."
„Astfel, Henry III a fost asasinat. Deoarece
moştenitorul era protestant, la o primă vedere această crimă
părea să fi fost făcută din alte motive decât cele politice. Dar
oare cei care au plănuit crima şi l-au supravegheat pe Jacob
Clement să o ducă până la capăt, nu sperau la o ridicare a
Franţei catolice împotriva unui moştenitor calvinist? Puţin mai
târziu, Clement a fost numit „înger” de iezuitul Camelet. De
asemenea, Guignard, un alt iezuit care în final a fost spânzurat,
a oferit studenţilor săi, ca o modelare a opiniilor lor, exerciţii
latine care conţineau texte tiranice.”69
Printre altele, aceste exerciţii şcolare conţineau
următoarele: „Jaques Clement a realizat un fapt merituos, fiind
inspirat de Sf. Duh... Dacă putem face război împotriva regelui,
atunci lăsaţi-ne să o facem; dacă nu putem face război
împotriva sa, lăsaţi-ne să-l omorâm...”Şi aceasta: „am făcut o
mare greşeală la Sf. Bartolomeu; ar fi trebuit să facem să
sângereze venele roiale.”70
În 1592, un anume Barriere care a încercat să-l
asasineze pe Henry IV, a mărturisit că Părintele Varade, rector
al iezuiţilor din Paris a fost cel care l-a obligat să facă aceasta.
69
Pierre Dominique, op. cit., pp. 85, 86, 89
70
Pierre Dominique, op. cit., pp. 85, 86, 89
În anul 1594, o altă încercare a fost făcută de Jean Chatel, fost
elev al iezuiţilor, care s-a spovedit înainte de a duce totul la
bun sfârşit. Cu această ocazie, exerciţiile menţionate anteriro
au fost oprite la casa Părintelui Guignard. „Părintele a fost
spânzurat la Greve, în timp ce regele a semnat un decret al
Parlamentului prin care se interzicea prezenţa fiilor lui Loyola
în regat, deoarece erau văzuţi ca şi corupători ai tinereţii,
perturbatori ai păcii publice şi inamici ai statului şi ai coroanei
franceze...”
Decretul nu a fost dus până la capăt deoarece în 1603 a
fost revocat de rege în ciuda sfatului Parlamentului. Generalul
iezuiţilor, Aquaviva a fost foarte inteligent în manevrele sale şi
l-a făcut să creadă pe regele Henry IV că Ordinul o dată
reinstaurat în Franţa se va ocupa doar cu servirea intereselor
naţionale. Cum a putut să creadă că acest fanatic roman va
accepta într-adevăr Decretul de la Nantes (1498) care expunea
drepturile protestanţilor în Franţa şi chiar mai rău că va trece pe
locul 2 proiectele sale împotriva Spaniei şi împăratului? De
fapt, Henry IV l-a ales ca şi confesor şi tutore pe unul dintre cei
mai distinşi membrii ai Societăţii şi anume pe Părintele
Colton.71 Pe data de 16 mai 1610, în ajunul campaniei sale
împotriva Austriei, a fost ucis de Ravaillac, acesta mărturisind
că a fost inspirat de scrierile Părinţilor Mariana şi Suarez.
Aceştia doi au aprobat uciderea „tiranilor eretici” şi a celor
insuficient de devotaţi intereselor papalităţii. Ducele de
Epernon, cel care l-a făcut pe rege să citească o scrisoare în
timp ce asasinul său stătea în aşteptare, era un prieten notoriu al
iezuiţilor, iar Michelet a dovedit faptul că aceştia ştiau despre
atentat. „Ravaillac s-a spovedit spunând totul chiar înainte ca
aceasta să se întâmple, Părintelui iezuit D’Aubigny. Atunci
când preotul a fost înterogat de judecători, acesta a răspuns

71
Adeversarii acestuia obişnuiau să spună că avea ,,bumbac” (eng. cotton)
în urechi
simplu că Dumnezeu i-a dat darul de a uita imediat tot ceea ce
a auzit la spovedanie.”72
Parlamentul, convins că Ravaillac a fost doar o unealtă
pentru Societate, a ordonat executorului să ardă cartea lui
Mariana.
„Din fericire, Aquaviva era încă acolo. Din nou acest
mare general a complotat bine, condamnând foarte sever
legitimitatea tiraniei. Societatea a avut întotdeauna autori care,
în liniştea studiilor lor, au prezentat doctrina în toată cinstea ei.
De asemenea ea mai deţinea şi mari politicieni care, atunci
când era necesar, mascau totul foarte bine.73
Mulţumită Părintelui Cotton, care a preluat situaţia în
mâinile sale, Societatea lui Iisus a ieşit din furtună
„neşifonată”. Nu doar bogăţia ei a crescut ci şi numărul
instituţiilor şi al membrilor ei. Dar, atunci când Louis XIII a
urcat la tron şi Richelieu a preluat afacerile de stat, s-a
declanşat o ciocnire de voinţe. Cardinalul nu lăsa pe nimeni să
se opună politicii sale. Iezuitul Caussis, sfătuitor al regelui a
simţit aceasta pe propria piele, atunci când a fost întemniţat la
Rennes la ordinul lui Richelieu fiind acuzat a fi criminal de
stat. Această acţiune a produs cele mai bune rezultate. Doar
pentru a rămâne în Franţa, Ordinul a mers atât de departe până
la colaborarea cu ministrul de temut.
H. Boehmer scria despre aceasta: „Lipsa de consideraţie
faţă de Biserică aratată în permanenţă de Guvernul Francez în
conflictele dintre interesele naţionale şi cele ecleziastice încă
de pe vremea lui Philippe le Bel au reprezentat din nou cea mai
bună politică.”74
Ascensiunea la tron a lui Louis XIV a marcat perioada
cea mai prosperă a Ordinului. Lejeritatea sfătuitorilor iezuiţi,
această bunătate inteligentă pe care o foloseau pt a atrage

72
Henry Fulop-Miller, op. cit., p. 113
73
Pierre Dominique, op. cit., p. 95
74
H. Boehmer, op. cit., p. 100
păcătoşii care nu erau prea entuziamaţi de penitenţă, a fost
folosită mai ales printre oamenii obişnuiţi, dar şi la curte cu
regele care era destul de fustangiu.
Maiestatea sa nu avea nici o intenţie să renunţe la
aventurile sale amoroase, iar sfătuitorul său a avut mare grijă să
ascundă acest lucru în ciuda faptului că regele comitea adulter.
Întreaga familie regală, foarte curând a avut doar sfătuitori
iezuiţi, iar influenţa acestora a crescut din ce în ce mai mult în
înalta societate. Preoţii din Paris au atacat în scrierile lor,
principiile flexibile ale faimoşilor sofişti ai Societăţii. Însuşi
Pascal a intervenit în favoarea preoţilor pe perioada marelui
scandal teologic al vremii. În lucrarea sa „Scrisoriile
provinciale”, acesta i-a prezentat pe adversarii săi, iezuiţii, într-
un etern ridicol.
În ciuda tuturor acestora, locul sigur pe care îl deţineau
la curte le-a asigurat victoria şi supunerea celor de la Pot-
Royal. Aceştia veneau să câştige o altă mare victorie pentru
Roma, ale cărei consecinţe erau împotriva intereselor naţionale.
Se înţelege că aceştia au acceptat, împotriva voinţei lor, pacea
asigurată de Decretul de la Nantes şi au acceptat în secret
războiul împotriva protestanţilor francezi. O dată cu
îmbătrânirea sa, Louis XIV s-a orientat din ce în ce mai mult
spre bigotism, fiind sub influenţa doamnei de Maintenon şi a
Părintelui La Chaise care era sfătuitorul acestuia. În anul 1681,
aceştia l-au convins să reînceapă persecuţiile împotriva
protestanţilor. În final, pe 7 octombrie 1685, el a semnat
„Revocarea Decretului de la Nantes” numindu-i pe cei care au
refuzat să îmbrăţişeze religia catolică proscrişi. Pentru a grăbi
convertirea acele evenimente draconice au început, numele
devenind astfe parte a încercărilor următoare de convertire prin
foc şi lanţuri. În timp ce fanaticii aclamau, protestanţii fugeau
în masă din regat. Conform lui Marchal Vauban, Franţa a
pierdut în acest fel 400.000 de locuitori şi 60 de milioane de
franci. Fabricanţi, negustori, armatori, meşteşugari pricepuţi,
cu toţii au plecat în alte ţări şi le-au oferit acelora beneficiile
abilităţilor lor.
Ziua de 17 octombrie 1685 a fost una de victorie pentru
iezuiţi, recompensa finală petru un război care s-a derulat timp
de 125 de ani fără repaos. Statul a plătit victoria iezuiţilor.
„Depopularea şi reducerea prosperităţii naţionale au
fost unele din consecinţele materiale acute ale acestui trimf,
acestea fiind urmate apoi de o împovărare spirituală care nu a
putut fi vindecată nici de cea mai bună scoală iezuită. Pentru
aceasta a suferit Franţa şi aceasta este ceea ce Societatea lui
Iisus a trebuit să plătească.”75
Pe parcursul secolului următor, fiii lui Loyola au
observat cum nu doar Franţa ci toate ţările europene i-au
izgonit. Dar, din nou, aceasta a fost doar pentru o perioadă
deoarece aceşti ieniceri fanatici ai papalităţii nu si-au dus la
bun sfărşit visul lor imposibil de a distruge păgânii.

75
H. Boehmer, op. cit., p. 103
Secţiunea III

MISIUNILE STRĂINE

Capitolul 1

INDIA, JAPONIA, CHINA

Convertirea păgânilor a reprezentat principalul obiectiv

al fondatorului Societăţii lui Iisus. Deşi necesitatea de a
combate protestantismul în Europa a devenit principala lor
sarcină, aceştia au continuat evanghelizarea tărâmurilor
îndepartate, această combatere implicând din ce în ce mai mult
atât discipolii ei cât şi această acţiune politică la fel ca şi cea
religioasă, căreia i-am făcut doar un scurt rezumat.
Idealul lor teocratic de a supune întreaga lume
autorităţii Papei presupunea ca aceştia să meargă în toate
regiunile globului cu scopul de a cuceri suflete. Francisc
Xavier, unul dintre primii prieteni ai lui Ignatius care a fost de
asemenea, canonizat de Biserică, a fost marele promotor al
Evangheliei asiatice. În 1542, când a debarcat la Goa a găsit
acolo un episcop, o catedrală şi un convertit al franciscanilor şi
împreună cu nişte preoţi portughezi au încercat deja să
răspândească religia lui Hristos. Acesta a dat primei sale
încercări un impuls atât de puternic încât a fost poreclit
„Apostolul Indiei”. De fapt, el era mai mult un pionier şi un
„entuziast” decât unul care a realizat ceva de durată. Arzător,
entuziastic şi întotdeauna în căutare de noi terenuri de acţiune,
el a încercat să arate mai mult direcţia decât să înlăture
obstacole. În regatul Travancore, la Malacca, pe insula Banda,
Macassar şi Ceylon, farmecul său şi discursurile sale elocvente
au făcut minuni, rezultatul fiind convertirea a 70.000 de
idolatri. Pentru a obţine aceasta el nu a dispreţuit ajutorul
politic şi militar al portughezilor. Aceste rezultate, mai mult de
faţadă decât solide, aveau scopul de a creşte interesul pentru
misiunile din Europa. De asemenea, acestea pot fi asemnănate
cu aruncarea unui candelabru cu diamante asupra Societăţii lui
Iisus.
Neobosit, dar puţin perseverentul apostol a părăsit India
pentru a merge în Japonia şi mai apoi în China, unde urma să
ajungă dacă nu ar fi murit la Canton în 1552.
Succesorul său în India, Robert de Nobile, a aplicat în
acea ţară aceleaşi metode folosite de iezuiţi, cu succes în
Europa. El a făcut apel la clasele sociale înalte. Celor „de
neatins” el le-a oferit consacrata anafură doar pe capătul unui
băţ.
A adoptat îmbrăcămintea, obicediurile şi modul de trai
al brahmanilor. De asemenea a amestecat riturile lor cu cele
creştine, toate acestea făcându-se cu aprobarea Papei Gregory
XV. Datorită acestei ambiguităţi, el a convertit, după cum
declară, 250.000 de hinduşi. Dar „la un secol după moartea lui,
atunci când intransigentul Papă Benedict XIV a interzis
sărbătorile riturilor hinduse, totul s-a prăbuşit şi cei 250.000 de
pseudocatolici au dispărut.”76
Pe teritoriul nordic indian al marelui Mogol Akbar, un
om tolerant care a încercat să introducă în statele sale un
sincretism religios, iezuiţilor li s-a permis să-şi ridice o
instituţie la Lahore, în 1575. Succesorii lui Akbar le-au permis
aceleaşi favoruri. Totuşi Aureg-Zeb (1666-1707), un
musulman-ortodox a pus capăt acestei aventuri.
În 1549, Xavier s-a îmbarcat pentru a merge în Japonia
cu 2 prieteni şi un japonez numit Yagiro, pe care l-a convertit
la Malacca. Începuturile nu erau prea promiţătoare. „Japonezii
76
,,Les Jesuites” din ,,Le Crapouillot”, Nr. 24, 1954, p. 42
au propria moralitate şi sunt mai degrabă rezervaţi. Trecutul lor
i-a trecut la păgânism. Adulţii privesc la acei străini cu
amuzament iar copii îi urmează, ironizându-i.”77
Yagiro, un nativ, a reuşit să formeze o mică comunitate
de 100 de membri. Deoarece, nu vorbea japoneză prea bine,
Francis Xavier nu a putut obţine nici măcar o audienţă de la
Mikado. Când a părăsit această ţară, doi Părinţi au rămas în
urmă, aceştia asigurând convertirea oraşelor Arima şi Bungo.
În anii care au urmat, Părinţii s-au stabilit la Nagasaki.
Aceştia au pretins convertirea a 100 000 de japonezi. În anul
1587, situaţia internă a acestei ţări, distrusă de războaiele dintre
clanuri, s-a schimbat întru totul. „Iezuiţii au profitat de acea
anarhie şi de relaţiile apropiate cu negustorii portughezi.”78
Hideyoshi, un om de joasă speţă a uzurpat puterea şi şi-a luat
titlul de Taikosama. Acesta nu a avut încredere în influenţa
politică a iezuiţilor, în asocierea lor cu portughezii şi nici în
legăturile acestora cu marii şi sălbaticii vasali, samuraii.
În consecinţă, tânăra Biserică Japoneză a fost violent
persecutată. Şase franciscani şi trei iezuiţi au fost crucificaţi.
De asemenea, mulţi dintre cei care s-au convertit au fost ucişi,
iar Ordinul a fost izgonit. Totuşi, Decretul nu a fost dus până la
capăt. Iezuiţii şi-au continuat apostolatul în secret. În 1614,
primul şogun, Tokugawa Yagasu, a devenit neiertător cu
acţiunile lor oculte, iar persecutarea a început din nou. Pe lângă
aceasta, danezii au luat locul portughezilor în cele ce priveau
afacerile şi, de asemenea, aceştia erau supravegheaţi în de-
aproape. Profunda neîncredere a tuturor străinilor, ecleziaştilor
sau profanilor a inspirat comportamentul conducătorilor şi,
astfel, în 1638 o răzvrătire a creştinilor de la Nagasaki a fost
înnecată în sânge. Pentru iezuiţi, aventura japoneză a luat
sfârşit şi aşa avea să rămână pentru o lungă perioadă de timp.
Putem citi în opera remarcabilă a Lordului Bertrand Russell
77
,,Le Crapouillot”, op. cit., p. 43
78
H. Boehmer, op. cit., p. 162
„Science and Religion” (Ştiinţă şi religie) următorul fragment
referitor la făcătorul de minuni Francis Xavier: „El şi prietenii
lui au scris multe scrisori care au fost păstrate. În acestea, ei
ofereau rapoarte referitoare la munca lor, dar nici una din cele
scrise pe perioada vieţii sale nu a menţionat de vreo putere
miraculoasă. Joseph Acosta, iezuitul care a avut mari probleme
cu „sălbaticii” din Peru, a negat faptul că aceşti misionari au
fost ajutaţi de miracole în eforturile lor de a converti păgânii.
Curând după moartea lui Xavier, poveşile miraculoase au
început să apară. Se spunea că avea darul limbilor, deşi
scrisorile lui erau pline de aluzii ale dificultăţiile pe care le-a
avut în stăpânirea limbii japoneze şi în găsirea unor buni
tălmaci.”
„S-au spus poveşti despre cum, atunci când prietenilor
lui li s-a făcut sete pe mare, el a transformat apa sărată în apă
proaspătă. Atunci când acesta şi-a scăpat crucifixul în mare, un
crab i l-a adun înapoi. Conform unei versiuni mai târzii, se
spunea că acesta îşi aruncase crucifixul în mare pentru a opri o
furtună. Atunci când a fost canonizat, în 1622, s-a dovedit spre
satisfacţia autorităţilor de la Vatican, că acesta a realizat
miracole, fără de care nu ar fi putut deveni sfânt. Papa a
garantat oficial pentru darul limbilor acestuia şi a fost în mod
special impresionat de fapul că Xavier a făcut lămpile să ardă
cu apă sfinţită în locul uleiului.”
„Acelaşi Papă Urban VIII a refuzat să creadă declaraţia
lui Galileo. Legenda a continuat să se îmbunătăţească şi o
biografie realizaţă de Părintele Bonhours, publicată în 1682 ne
spune faptul că sfântul a readul la viaţă 14 persoane pe
perioada vieţii sale. Autorii catolici continuă să-i atribuie
acestiua darul de a face miracole. Într-o biografie publicată în
1872, Părintele Coleridge al Societăţii lui Iisus reafirmă faptul
că acest Xavier a avut darul limbilor.”79 Judecând după
79
Lordul Bertrand Russell: “Science and Religion” (Ed. Gallimard, Paris
1957, pp. 84-85)
exploatările mai sus menţionate Sfântul Francis îşi merită
haloul.
În China, fiii lui Loyola au avut o perioadă lungă şi
favorabilă cu doar câteva expulzări la mijloc. Ei au obţinut
aceasta cu condiţia că vor lucra acolo mai mult în calitate de
oameni de ştiinţă şi că se vor închina în faţa riturilor de mii de
ani ale acestei civilizaţii anitice.
„Meteorologia este unul dintre principalele subiecte.
Francis Xavier aflase deja că japonezii nu ştiau că Pământul e
rotund. Aceştia erau foart interesaţi de tot ceea ce acesta îi
învăţa despre aceasta şi alte subiecte similare.” „În China, a
devenit oficial şi întru-cât chinezii nu erau fanatici, lucrurile s-
au dezvoltat în pace.” „Un italian, Părintele Ricci, a fost
iniţiatorul. Ajungând la Peking, el a jucat rolul unui astronom
în faţa oamenilor de ştiinţă chinezi. Astronomia şi matematica
erau părţi importante ale instituţiilor chineze. Aceste ştiinţe
permiteau suveranul să stabilească datele diferitelor sezoane
religioase şi a ceremoniilor civile... Ricci a venit cu informaţii
care l-au făcut indispensabil şi a profitat de această oportunitate
pentru a vorbi despre creştinism. El a trimis după doi Părinţi
care au modificat calendarul tradiţional, stabilind un acord între
cursul stelelor şi evenimentele pământeşti. Ricci a ajutat şi la
sarcinile mai mărunte, de exemplu a desenat o hartă murală a
imperiului, punând cu grijă China în centrul universului...”80
În aceasta a constat majoritatea muncii dusă de iezuiţi
în Imperiul Celest, iar în ceea ce priveşte partea religioasă a
misiunii lor, interesul faţă de aceasta a fost minimal. Este mai
mult amuzant să ne gândim că la Perking, Părinţii erau ocupaţi
cu rectificarea greşelilor astronomice făcute de chinezi, în timp
de la Roma, Papam candamna în mod persistent sistemul
copernican şi asta până în 1822.
În ciuda faptului că poporul chinez manifesta foarte
puţin interes pentru misticism, prima Biserică Catolică a fost
80
„Le Crapouillot”, op. cit., p. 44
deschisă la Perking în anul 1599. Atunci când Ricci a murit, a
fost înlocuit de un german, Părintele Shall von Bell, un
astronom care a publicat nişte tratate remarcabile în limba
chineză. În anul 1644, acesta primeşte titlul de „Preşedinte al
Tribunalului de matematică”, fapt ce a dat naştere geloziei
printre înalţii funcţionari ai Chinei. Între timp, comunităţile
creştine s-au organizat. În 1617, împăratul trebuia să fi
prevăzut pericolele acestei pătrunderi dinspre Pacific atunci
când a decretat interzicerea străinilor. Bunii Părinţi au fost
trimişi portughezilor la Macao în cuşti de lemn. Dar foarte
curând au fost chemţi înapoi. Erau astronomi atât de buni!
Ei erau la fel de buni ca şi misionari deţinând 41 de
locuinţe în China, 159 biserici şi 257 de membrii convertiţi.
Dar o nouă reacţie împotriva lor a dus la interzicerea lor şi
Părintele Shall a fost condamnat la moarte. Fără îndoială nu şi-
a atras această pedeapsă doar pentru munca sa în matematică.
Un cutremur şi arederea palatului Imperial prezentată cu
inteligenţă ca fiind semne ala mâniei din Rai i-au salvat viaţa şi
a murit în pace 2 ani mai târziu. Totuşi, complicii lui au trebui
să părăsească China.
„În ciuda tuturor acestora, respectul faţă de iezuiţi a fost
atât de mare încât împăratul Kang-Hi s-a simţit obligat să îi
cheme înapoi în 1669 şi a pregătit funeralii solemne pentru
rămăşiţele lui Iam-Io-Vam (Jean-Adam Shall). Aceste onoruri
neobişnuite au reprezentat doar începutul unor favoruri
excepţionale.”81
Un Părinte belgian, Verbiest a continuat misiunea lui
Shall, ocupând şi locul de la Institutul de matematică din
Imperiu. El este cel care a dat Observatorului din Perking acel
instrument faimos a cărui precizie matematică este ascunsă de
o himeră/ chimaeră . Kang-Hi, „despotul cel iluminat”, care a
domnit timp de 61 de ani, a apreciat munca acelui om de ştiinţă
care i-a oferit sfaturi înţelepte şi care l-a însoţit la război. Dar
81
H. Boehmer. op. cit., p. 168
aceste activităţi profane şi de război au fost conduse „ad
majorem Dei gloriam”, după cum Părintele i-a amintit
împăratului într-o scrisoare pe care i-a trimis-o înainte de
moarte: „Domnule, mori fericit întru-cât am folosit aproape
fiecare moment al vieţii mele pentru a o servi pe Maiestatea
Voastră. Dar mă rog Lui, foarte umil să-şi amintească după
moartea mea că scopul meu, în tot ceea ce am făcut a fost de a
procura un protector pentru cea mai sfânta religie din Univers,
acest protector fiind Tu, cel mai măreţ rege din Est.”82
Totuşi, la fel în China, ca şi în Malabar, această religie
nu putea supravieţui fără nişte artificii. Iezuiţii au trebuit să
aducă doctrina romană la nivelul chinez, să-L identifice pe
Dumnezeu cu Raiul (Tien) sau cu Chang–Ti (Împăratul de
Sus), să împreuneze riturile catolice cu cele chinezeşti.
Papa Clement XI, căruia ordinele rivale i-au spus
despre toate acestea, a condamnat această doctrină „relaxată”,
iar rezultatul a fost prăbuşirea întregii munci a iezuiţilor în
Imperiul Celest.
Succesorul lui Kang-Hi a interzis creştinismul şi ultimii
Părinţi rămaşi în China au murit acolo şi nu au mai fost
niciodată înlocuiţi.

Secţiunea III

Capitolul 2

Americile: Statul iezuit al Paraguay-ului

Misionarii Societăţii lui Iisus au găsit Noua Lume mult

mai favorabilă convertirii decât Asia. Acolo, ei nu au găsit nici
82
,,Correspondence”, a lui Verbiest (Bruxelles 1931, p. 551)
o veche sau învăţată civilizaţie, nici o religie stabilită solid şi
cu atât mai putin vreo tradiţie filozofică ci doar triburi barbare
şi sărace, neînarmate spiritual şi temporal în faţa albilor
cuceritori. Doar Mexic şi Peru cu amintiri proaspete referitoare
la zeii lor Inca şi Aztec au rezistat acestei religii pentru o
perioadă lungă de timp. De asemnea, şi dominicanii şi
franciscanii aveau deja rădăcinile bine înfipte. Fiii lui Loyola
şi-au exercitat activitateaa printre triburi sălbatice, vânători
nomazi şi pescari. Aceştia au obţinut rezultate variate în funcţie
de sălbăticia şi opoziţia diferitelor populaţii.
În Canada, huronii paşnici şi docili au acceptat cu
uşurinţă catehismul iezuiţilor, dar duşmanii lor irochezii au
atacat bazele create în jurul fortului Sainte-Marie şi au ucis
locuitorii. Huronii au fost practic exterminaţi în timp de 10 ani
şi în 1649 iezuiţii au fost nevoiţi să plece cu aproximativ 300
de supravieţuitori.
Aceştia nu au făcut o impresie puternică atunci când au
mers prin teritoriile care reprezintă azi Statele Unite, iar toate
acestea se întâmlau pe perioada secolului al XIX-lea, când au
început să-şi înfigă rădăcinile în acea parte a continentului.
În America de Sud, acţiunile iezuite au întâlnit şanse şi
bune şi rele. În 1546, portughezii i-au chemat să lucreze în
teritoriile pe care le deţineau în Brazilia. Pe perioada converitrii
nativilor, aceştia au întâmpinat multe conflicte cu autoritatea
civilă şi alte ordine religioase. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în
Granada.
Totuşi, Paraguay a fost teritoriul pentru „experienţe
măreţe” ale colonizării iezuite. Această ţară se întindea atunci
de la Atlantic până la Anzi şi cuprindea teritoriile care astăzi
aparţin Braziliei, Uruguay-ului şi Argentinei. Singurele
modalităţi de acces prin jungla virgină erau râurile Paraguay şi
Parana. Populaţia acestui teritoriu era formată din nomazi şi
indieni docili care se închinau dominaţiei oricui atâta timp cât
li se furniza suficientă mâncare şi puţin tutun.
 Iezuiţii nu ar fi putut găsi condiţii mai bune de
instaurare, departe de corupţia albilor. Acesta era tipul perfect
de colonie, un oraş al lui Dumnezeu, conform propriilor lor
dorinţe. La începutul secolului al XVII-lea, Paraguay-ul a fost
transformat în provincie de generalul Ordinului care a primit
puteri nelimitate din partea Curţii spaniole. Astfel, „Statul
Iezuit” s-a dezvoltat şi a înflorit.
Aceşti sălbatici erau învăţaţi cum trebuie şi pregătiţi să
ducă o viaţă sedentară sub o disciplină pe cât de gentilă, pe atât
de puternică: asemnea unei mâini de fier într-o mănuşă de
catifea. Aceste societăţi patriarhale ignorau în mod deliberat
libertăţile de orice fel. „Tot ceea ce un creştin deţine şi
utilizează: coliba în care trăieşte, pământurile pe care le cultivă
şeptelul care asigură mâncarea şi hainele, armele pe care le
poartă, uneltele cu care munceşte chiar şi singurul cuţit de
masă oferit fiecărui tânăr cuplu atunci când puneau bazele, este
<<Tupambac>>, proprietatea lui Dumnezeu. Conform acestei
concepţii <<creştinul>> nu poate dispune de propriul timp şi
propria liberate. Sugarul se află sub protecţia mamei. De îndată
ce acesta poate merge el intră în puterea Părintelui sau a
agenţilor acestuia...Atunci când copilul creşte, învaţă, dacă este
fată să ţeasă, iar dacă este băiat să citească şi să scrie, dar în
limba guarană. Pentru spanioli acestea sunt interzise pentru a
putea preveni comerţul cu creolii corupţi... De îndată ce o fată
împlineşte 14 ani iar un băiat 16, aceştia sunt căsătoriţi întru-
cât Părinţii nu doresc să îi vadă căzând pe aceştia în păcatul
carnal... Nici unul dintre ei nu poate deveni preot, călugăr şi cu
atât mai puţin iezuit... Acestora nu le rămâne practic nici o
liberate. Dar aceştia sunt în mod evident foarte fericiţi, material
vorbind... Dimineaţa, după liturghie, fiecare grup de muncitori
merge la câmp unul după celălalt, cântând şi fiind urmaţi de
imaginea sfânta. Seara, se întorc în sat în aceeaşi manieră
pentru a asculta catehisme şi pentru a face mâtănii. Părinţii au
inventat de asemenea, şi nişte mijloace cinstite de distracţie şi
recreere pentru creştini...”
„Iezuiţii veghează asupra lor precum părinţi şi
asemenea părinţilor, ei pedepsesc chiar şi cea mai mică
greşeală... Biciul, închisoarea şi punerea la zidul Infamiei în
piaţa publică, pedepsirea publică în Biserică sunt catehismele
folosite de aceştia. Astfel „copiii roşii” ai Paraguay-ului nu
cunosc altă autoritate decât cea a bunilor Părinţi. Aceştia nu
bănuiesc, nici macar vag că regele Spaniei este suveranul
lor.”83
Nu este aceasta imaginea perfectă a idealului teocratic
al Societăţii?
Permiteţi-ne să vă arătăm cum acest sistem a afectat
dezvoltarea intelectuală şi morală a beneficiarilor săi, a acestor
„bieţi inocenţi” după cum erau numiţi de marchizul de Loreto:
„Misiunea înaltei culturi nu este nimic mai mult decât un
produs artificial dintr-o seră, purtătorul unei sentinţe a morţii.
În ciuda tuturor acestor intruziuni şi pregătiri, guaranul îşi
amintea în adâncul lui cine a fost: un sălbatic leneş, îngust la
minte, senzual, lacom şi murdar. După cum spuneau Părinţii, el
munceşte doar atunci când simte respiraţia supraveghetorului
său în ceafa sa. De îndată ce sunt lăsaţi singuri, aceştia sunt
indiferenţi de faptul că buruiana creşte, uneltele se deteriorează
şi turmele se împrăştie. Dacă nu este supravegheat în timp ce
munceşte pământul, poate foarte simplu să dejuge un bou şi să-
l măcelărească pe loc, să aprindă un foc cu lemnul de la plug şi
împreună cu colegii săi să înceapă să mănânce din carnea pe
jumătate prăjită până când nu mai rămâne nimic. El este
conştient că va primi 25 de lovituri de bici pentru fapta sa, dar
va mai ştii de asemenea că bunii Părinţi nu-l vor lăsa niciodată
să moară de foame.”84

83
H. Boehmer. op. cit., p. 197 ss
84
H. Boehmer. op. cit., p. 197 ss
 Într-o carte publicată de curând putem citi următoarele
lucruri referitoare la pedepsele folosite de iezuiţi: „ Vinovatul
îmbrăcat în haine de pocăit era escortat la Biserică unde îşi
mărturisea păcatul. După aceea era biciuit în piaţa publică
conform codului penal... Vinovaţii întotdeauna primeau aceste
catehisme nu doar fără murmur ci şi cu recunoştinţa...”
„Vinovatul după ce a fost pedepsit şi împăcat sărută mâna celui
care l-a lovit spunând: <<fie ca Dumnezeu să te răsplătească că
m-ai eliberat pe mine prin această luminată pedeapsă de
necazurile eterne care m-au ameninţat>>”85
După citirea tuturor acestora putem înţelege concluzia
d-lui Boehmer: „Viaţa morală a guaranului s-a îmbogăţit foarte
puţin sub disciplina Părinţilor. El a devenit un catolic cinstit şi
superstiţios care vede miracole peste tot şi căruia pare să-i
placă să se biciuiască până la sânge. El a învăţat să se supună şi
era legat de bunii Părinţi, cu o recunoştinţă filială care deşi nu
era foarte profundă era totuşi tenace. Aceste rezultate nu foarte
extraordinare, dovedesc faptul că exista un defect important în
metodele de educare folosite de Părinţi. Care să fi fost acest
defect? Faptul că ei nu au încercat niciodată să dezvolte în
copiii lor „roşii” abilităţile inventive, nevoia de activitate şi
sentimentul de responsabilitate. Ei înşişi au inventat jocuri
pentru creştinii lor, ei au gândit pentru aceştia în loc să-i
încurajeze să gândească pentru ei înşişi. Ei i-au supus pe cei
care se aflau sub grija lor la o <<intruziune>> mecanică în loc
să îi educe.”86
Cum ar fi putut să fie altfel dacă ei înşişi au fost supuşi
unei „intruziuni” în ultimii 14 ani? Urmau ei să-i înveţe pe
guarani şi pe elevii lor „albi” să „gândească pentru ei înşişi”
când lor înşişi le era interzis acest lucru? Iată ce scrie un iezuit,
nu în vârstă ci contemporan: „el (iezuitul) nu va uita că virtutea

85
Clovis Lugon: ,, La Republique communiste chretienne des Guaranis” p.
197
86
H. Boehmer. op. cit., pp. 204-205
caracteristică Societăţii este supunerea totală a acţiunii, a
voinţei şi chiar a judecăţii... Toţi superiorii vor fi legaţi în
aceeaşi manieră de cei superiori lor, de Părintele general şi de
Sfântul Tată. A fost astfel aranjat, încât să redea eficacitatea
universală a autorităţii Papei, iar Sfântul Ignatius a fost sigur că
predarea şi educarea vor aduce pe viitor uniunii catolice, o
Europă care s-a îndepărtat în timp.
Cu speranţa „reformării lumii”, spunea Părintele
Bonhours, „el a îmbrăţişat aceste metode: instrucţia
tinerilor...”87
Educarea nativilor din Paraguay s-a făcut pe baza
aceloraşi principii pe care Părinţii le-au aplicat, le aplică şi le
vor aplica tuturor şi oriunde. Scopul lor deplâns de domnul
Boehmer, care aparent este ideal pentru fanatici, reprezintă
renunţarea la întreaga judecată personală, la întreaga iniţiativă
şi supunerea oarbă în faţa superiorilor. Nu este acesta „acea
culme a libetăţii”, „eliberare din sclavia proprie” pentru care s-
a rugat R. P. Rouquette şi pe care l-a menţionat anterior?
Bunii guarani au fost „eliberaţi atât de bine de metodele
iezuite pentru mai bine de 150 de ani încât atunci când
conducătorii lor au plecat pe perioada secolului al XVIII,
aceştia s-au reîntors în pădurile lor şi la vechile lor obiceiuri ca
şi cum nimic nu s-a întâmplat.

87
F. Charmot, s. j. : ,,La pedagodie des Jesuites” (Edit. Spes, Paris 1943, p.
139)
Secţiunea IV

IEZUIŢII ÎN SOCIETATEA EUROPEANĂ

Capitolul 1

ÎNVĂŢĂTURA IEZUIŢILOR

„Metoda pedagocigă a Societăţii”, după cum scrie R.P.

Charmot, S.J, „constă în primul rând în înconjurarea elevilor cu
o reţea măreaţă de rugăciuni...”
Mai târziu, el îl citează pe Părintele iezuit Tacchini: „fie
ca Sf. Duh să-i umple aşa cum alabaştrii sunt umpluţi cu
parfum; fie ca El să-i pătrundă atât de mult cu trecerea timpului
încât să fie capabili să respire din ce în ce mai mult parfumul
Celestial şi parfumul lui Hristos.”
Şi Părintele Gandier îşi aduce contribuţia: „Să nu uităm
faptul că educaţia, aşa cum este văzută de Societate, reprezintă
guvernarea similară celei îngerilor.”88
Iată ce spune mai târziu Părintele Charmot: „ Să nu fim
nerăbdători în ceea ce priveşte unde şi cum este inserat
misticismul în educaţie!...” „Nu se realizează printr-un sistem
sau tehnică artificială ci prin infiltrare. Sufletele copiilor sunt
impregnate deoarece se află în contact cu aceşti conducători
care sunt literalmente saturaţi cu ei.”89
Acelaşi autor vorbeşte despre „obiectivul profesorului
iezuit: „Prin învăţătura sa, scopul accestuia este de a forma nu
o elită intelectuală creştină ci o elită creştină.”90
Puţinele citate ne spun suficiente despre principalele
obiective ale acestori educatori. Să vedem acum modul în care

88
F. Charmot, S.J. op.cit., pp. 413, 415, 417, 442, 493
89
F. Charmot, S.J. op.cit., pp. 413, 415, 417, 442, 493
90
F. Charmot, S.J. op.cit., pp. 413, 415, 417, 442, 493
ei formează aceste elite creştine şi ce tip de misticism este
„înserat” (sau inoculat), „infiltrat” sau „pompat” copiilor
supuşi acestui sistem educaţional.
În faţă, după cum este specific acestui Ordin, o găsim
pe Fecioara Maria. „Pentru Loyola, Fecioara a devenit cel mai
important lucru din viaţa sa. Venerarea Fecioarei reprezintă
baza devotamentului săi religios pe care l-a lăsat moştenire
Ordinului. Această venerare s-a dezvoltata atât de mult încât de
multe ori s-a zis, şi pe bună dreptate, că a fost adevărata religie
a iezuiţilor.”91
Acestea nu au fost scrise de către un protestant ci de
către J. Huber, profesor de teologie catolică.
Loyola însuşi a fost convins că Fecioara l-a inspirat
atunci când şi-a pregătit „Exerciţiile”. Un iezuit a avut o
viziune a Fecioarei Maria, convertind Societatea cu pelerina sa
ca un semn al protecţiei. Încă unul, Rodrigue de Gois, a fost
atât de vrăjit de frumuseţea ei neexpresivă încât a fost văzut
înăţâdu-se spre cer. Un novice al Ordinului, care a murit în
Roma, în 1581, a fost ajutat de Fecioara Maria în lupta sa
împotriva tentaţiilor diavolului. Pentru a-i da putere aceasta i-a
dat din când în când gustul sângelui Fiului ei şi „alinarea
sânilor ei”.92
Doctrina lui Duns Scot, în ceea ce priveşte „Concepţia
Imaculată” a fost adoptată cu entuziasm de Ordin care a fost
transformat cu succes în dogmă de Papa Pius IX în 1854.
„Erasmus descrie în mos satiric venerarea Fecioarei din
timpul lui. Povestea casei Loretto a fost inventată pe perioada
secolului IV. Aparent această casă a fost adusă din Palestina de
către îngeri. Iezuiţii au primit şi au apărat această legendă.
Canisius a mers atât de departe până la a scrie scrisori de la
însăşi Maria şi mulţumită Ordinului, o avere impresionantă a

91
J. Huber, op. Cit., pp. 98-99
92
J. Huber, op. Cit., pp. 98-99
început să curgă în casa Loretto ( ca şi la Lourdes, Fatima
etc).”
„Iezuiţii au scos în faţă tot felul de relicve ale mamei lui
Dumnezeu. Atunci când şi-au făcut intrarea în Biserca Saint-
Michael la Munchen, aceştia au oferit spre venerarea credinţei
bucăţi din voalul Mariei, smocuri din părul ei şi bucăţi din
pieptenele ei. Ei au instituit un cult special, dedicat venerării
acestor obiecte...”
„Această venerare a degenerat într-o manifestare
lecenţioasă şi senzuală în special in imnurile Părintelui Jacques
Pontanus dedicate Feciarei Maria. Poetul nu ştia nimic mai
mult decât frumuseţea sânilor Mariei, nimic mai dulce decât
laptele ei şi nimic mai încântător decăt abdomenul ei.”93
Oricine ar putea multiplica aceste note la nesfârşit.
Ignatius a dorit ca discipolii săi să aibă o „perceptibilitate” sau
o evlavie senzuală asemănătoare cu a lui. În final, au reuşit
aceasta. Nu e de mirare că au avut atâta succes cu guaranii,
întrucât acest fetiş erotic li se potrivea perfect. Dar bunul
Părinte a considerat întotdeauna că acesta se va potrivi la fel de
bine şi „albilor”. Baza acestei doctrine reprezintă un dispreţ
total pentru oameni ca fiinţe umane indiferent că erau „albi”
sau „roşii” şi ambii trebuiai trataţi ca şi cum ar fi copii.
„Părintele Barri a scris o carte intitulată <<Paradisul se
deschide printr-o sută de rugăciuni adresate Mamei lui
Dumnezeu>>. În aceasta el expune ideea că drumul prin care
intrăm în Paradis nu este important, important este să intrăm.
El enumeră exerciţii de evlavie exterioară adresate Mariei care
deschide uşa Raiului. Printre alte lucruri, aceste exerciţii
constau în: salutarea Sf Marii în fiecare dimineaţă şi seară,
încărcarea frecventă a unghiurilor pentru a o preamării,
exprimarea dorinţei de a-i construi mai multe biserici decât i-au
construit toţi monarhii la un loc, purtatea zi şi noapte a unei
mătănii ca şi brăţară etc.”
93
“Oeuvres completes”, de Bucher (Munchen 1819, II, p. 477 ss)
 „Aceste exerciţii sunt suficiente pentru a ne asigura
salvarea, iar dacă diavolul, atunci când suntem aproape de
moarte, ne pretinde sufletul trebuie să-i reamintim că Sf. Maria
este responsabilă de noi şi ca trebuie să rezolve lucrurile cu
ea.”94
În a sa „Pietas quotidiana erga S.D. Mariam”, Părintele
Pemble recomadă următoarele: „propria bătaie sau biciuire şi
oferirea fiecărei lovituri ca sacrificiu către Dumnezeu,
sculptarea cu un cuţit a sfântului nume Maria pe propriul piept;
îmbrăcarea decentă noaptea încât să nu jignim privirea pură a
Mariei, mărturisirea către Fecioară că ai fi dispus să-i oferi
locul tău în Rai daca ea nu ar fi avut unul, să-ţi doreşti să nu te
fi născut vreodată sau să mergi în Iad dacă Maria nu s-ar fi
născut, să nu mănânci niciodată vreun măr, întrucât Maria a
fost ţinută departe de a comite greşeala de a gusta din el”95
Toate acestea au fost scrise în 1764, dar este necesară o
singură privire asupra lucrărilor similare publicate astăzi în
număr mare sau doar de presa catolică pentru a realiza faptul că
timp de 200 de ani această idolatrie sălbatică nu a făcut altceva
decăt să crească şi să se împodobească. Papa Pius XII s-a
distins de ceea ce presupunea proprietatea Sfintei Mari. Sub
conducerea sa o mare parte a Bisericii Catolice l-a urmat.
În plus, fiii lui Loyola, care sunt întotdeauna
nerăbdători să se conformeze spiritului epocii, încearcă şi azi să
se acomodeze acestor copilării medievale. Astfel, există câteva
imnuri religioase publicate de aceşti Părinţi sub marile auspicii
ale „ Centrului Naţional de Cercetare Ştiinţifică” (CNRS).
Dacă adăugăm tuturor acestora hainele lor de diferite
culori cu virtuţile specifice, venerarea sfinţilor, imaginile,
relicvele, scuza „miracolului”, adoraţia Inimii Sfânte, ne-am
putea face o idee referitoare la „misticismul” cu care „sufletele

94
J. Huber, op. cit., pp. 106-108
95
J. Huber, op. cit., pp. 106-108
copiilor sunt impregnate” în contactul lor cu conducătorii „care
sunt saturaţi cu ei”, după cum scria în 1943 R. P. Charmot.
Nu există altă cale de formare a „elitei creştinilor”.
Totuşi dacă ar fi fost să câştige lupta împotriva
Universităţilor, colegiile iezuite ar fi trebuit să-şi lărgească
învăţătura şi să includă subiecte laice întrucât Renaşterea a
trezit o sete pentru învăţătură. Cunoaştem faptul că aceştia îşi
luau toate precauţiile necesare pentru a preveni ca această
învăţare să nu se întoarcă împotriva obiectivului lor de
învăţare: menţinerea minţilor în supunere totală faţă de
Biserică.
Aceasta este cauza pentru care elevii sunt în primul
rând „înconjuraţi” de această „pânză măreaţă de rugăciuni”
care nu ar fi suficientă dacă învăţăturile împărtăşite nu ar fi
curăţate cu grijă din întregul spirit şi idei eterodoxe. Astfel,
greaca şi latina (latina fiind pusă pe un piedestal în aceste
colegii)erau studiate pentru valoare lor literară, dar gândul
ortodox „antic” era expus cât să stabilească aşa numita
superioritate filozofică şcolară. Aceşti „umanişti” pe care îi
pregăteau erau capabili să compună versuri şi discursuri în
latină, dar singurul conducător al gândurilor lor era Sfântul
Thomas Aquinas, un călugăr al secolului XIII.
Ascultaţi „Ratio studiorum”, tratatul fundamental al
pedagogiei iezuite citat de R. P. Charmot: „Vom ignora cu grijă
subiectele seculare care nu favorizează buna morală şi evlavie.
Vom compune poezii, dar fie ca poeţii noştri să fie creştini şi
nu adepţi ai păgânilor care invocă muze, munţi, pe Calliope, pe
Apollo, nimfe etc... sau pe alţi zei sau zeiţe. Mai mult decât
atât, dacă e să-i menţionăm, mai bine să o facem ridiculizându-
i, întrucât reprezintă doar demoni.”96
Astfel, toate ştiinţele, în special ştiinţele naturii, vor fi
„interpretate”.

96
F. Charmot, S. J. op. cit., pp. 318-319, 508-509, 494
 R.P. Charmot nu încearcă nici măcar să ascundă aceasta
în ceea ce spune despre profesorul iezuit în 1943: „El predă
ştiinţe nu pentru ei înşişi ci pentru a da naştere glorificării lui
Dumnezeu. Aceasta este regula notată de Sf. Ignatius în
<<Constituţiile>> sale.”97 În continuare: „Atunci când vorbim
despre întreaga cultură nu ne referim că predăm toate
subiectele şi ştiinţele, dar oferim o educaţie ştiinţifică şi literară
care nu este în mod pur seculară şi impermeabilă luminilor
Revelaţiei.”98
Instruirea împărţită de iezuiţi era mai mult ţipătoare
decât profundă sau „formală” după cum era adeseori numită.
H. Boehmer scria: „ei nu credeau în libertate, care era fatală, în
ceea ce privea învăţătura.”
„Adevărul este că meritele învăţăturilor iezuite s-au
diminuat în timp ce ştiinţa şi modalităţile de educare şi instruire
au progresat şi s-au dezvoltat pe baza unei concepţii mai largi
şi mai profunde a omenirii.” Buckle spunea: „cu cât civilizaţia
evolua, cu atât mai mult iezuiţii pierdeau teren, nu neapărat din
cauza decadenţei lor, ci mai ales datorită modificărilor şi
schimbărilor din minţile celor din jurul lor... Pe perioada
secolului al XVI-lea iezuiţii erau înainte, dar pe perioada
secolului al XVIII aceştia au rămas în urma timpului lor.”99

Capitolul 2

ETICA IEZUITĂ

97
F. Charmot, S. J. op. cit., pp. 318-319, 508-509, 494
98
F. Charmot, S. J. op. cit., pp. 318-319, 508-509, 494
99
J. Huber, op.cit., II. p. 177
 Spiritul de cucerire al Societăţii, dorinţa arzătoare de a
atrage conştiinţe şi de a le păstra sub influenţa lor exclusivă nu
putea decât să determine iezuiţii să fie îngăduitori cu
pedepsele, decât confesorii altor ordine sau decât clericii
seculari. Adevărat spune proverbul: „ Nu putem prinde muşte
cu oţet”.
După cum am văzut şi anterior, Ignatius a exprimat
aceeaşi idee în termeni diferiţi, iar fiii săi s-au inspirat din
aceasta.
„Activitatea extraordinară desfăşurată de Ordin în teren
s-au în teologia etică arată că această ştiinţă subtilă a avut
pentru el o importanţă practică mai mare decât alte ştiinţe.”100
Dl. Boehmer cel care a scris fraza abia citată ne
reaminteşte faptul că spovedaniile erau foarte rare pe perioada
Evului Mediu, iar credincioşii apelau la ea doar în cele mai
grave situaţii. Dar caracterul tiranic al Bisericii Romane a făcut
ca această practică să se răspândească şi să crească din ce în ce
mai mult. De fapt, pe perioada secolului XVI, spovedania a
devenit o datorie religioasă care a fost supravegheată cu mare
atenţie. Ignatius a considerat-o cea mai importantă şi le-a
recomandat discipolilor săi să o practice cât mai regulat.
„Rezultatele acestei metode au fost extraordinare.
Sfătuitorii iezuiţi s-au bucurat foarte curând de aceeaşi
consideraţie arătată profesorilor iezuiţi, iar spovedania a fost
considerată de toţi ca fiind simbolul puterii şi activităţii
Ordinului asemenea catedrei de profesor şi gramaticii latine...”
„Dacă citim instrucţiunile lui Ignatius, referitoare la
spovedanie şi etica morală trebuie să recunoaştem că încă de la
început ordinul a fost pregătit să trateze păcătosul cu blândeţe,
iar o dată cu trecerea timpului acesta a arătat tot mai multă
indulgenţă până când această bunătate a degenerat în
slăbiciune...”

100
H. Boehmer, op. cit., pp. 244-246
 „Putem înţelege foarte uşor de ce această indulgenţă
inteligentă i-a făcut pe aceştia duhovnici de succes. Astfel, au
reuşit ei să obţină favoruri din partea nobililor şi a claselor
sociale înalte din lume care aveau în permanenţă nevoie de
politeţea arogantă a confesorilor lor mai mult decât cea a masei
păcătoşilor obişnuiţi.”
„Curţile din Evul Mediu nu au avut niciodată sfătuitori
atotputernici. Aceste figuri caracteristice au apărut în viaţa
curţii doar în perioada modernă şi aceasta a fost înrădăcinată de
însuşi Ordinul Iezuit.”101
Dl. Boehmer scria următoarele: „Pe perioada secolului
XVII aceşti sfătuitori nu numai că au obţinut o influenţă
politică pretutindeni, dar au şi acceptat posturi şi funcţii
politice. Arunci Părintele Neidhart s-a ocupat de conducerea
politicii spaniole ca „Prim-ministru şi Mare Inchizitor.”
Părintele Fernandez a primit dreptul de a vorbi şi a vota în
Consiliul portughez. Părintele La Chaise şi succesorii lui au
deţinut funcţii de miniştri ai afacerilor ecleziastice de la Curtea
Franceză.
„Permiteţi-ne să vă reamintim rolul jucat de Părinţi în
politicile generale chiar şi în afara confesionalului: Părintele
Possevino, ca împuternicit ponfit în Polonia, Suedia şi Rusia;
Părintele Petre – ministru în Anglia; Părintele Vota – consilier
personal al lui Jean Sobieski din Polonia, <<creator de regi>>,
mediator în Prusia atunci când a fost transformată în regat.
Trebuie recunoscut faptul că nici un alt Ordin nu a arătat atât
de mult interes pentru politică şi nici nu a desfăşurat o atât de
multă activitate în ea mai mult decât Ordinul Iezuit.”102
„Dacă <<indulgenţa>> acestor sfătuitori faţă de pocăiţii
lor a ajutat interesele Ordinului şi ale Bisericii Catolice, aceasta
a fost la fel în sferele mai modeste unde Părinţii au folosit
metode convenabile similare. Cu spiritul lor meticulos şi
101
H. Boehmer, op. cit., pp. 244-246
102
H. Boehmer, op. cit., pp. 247-248, 238 ss
băgăreţ pe care l-au moştenit de la fondatorul lor, faimoşii
<<sofişti>> precum Escobar, Mariana Sanchez, Busenbaum etc
s-au supus studierii fiecărei reguli în particular şi aplicaţia lor
în toate cazurile în care ar putea fi prezentate de tribunalul de
penitenţă. Tratatele lor referitoare la <<teologia etică>> au
oferit Societăţii o reputaţie universală întrucât subtilitatea lor
de a distorsiona şi transforma cele mai evidente obligaţii
morale era foarte vizibilă.”
Iată câteva exemple ale acestor acrobaţii: „Legea
Divină susţine <<să nu accepţi mărturii mincinoase>>”.
„Mărturie falsă este doar atunci când cel aflat sub jurământ
foloseşte cuvinte despre care ştie că îl vor induce pe judecător
în eroare. Este permisă utilizarea termenilor ambigui şi chiar a
scuzelor de rezervare mentală în anumite situaţii...” „Dacă un
soţ îşi întreabă soţia adulteră dacă a încălcat contractul
conjugal, aceasta poate spune <<nu>> fără a ezita întrucât
contractul încă există. Din momentul în care aceasta a obţinut
iertare în urma spovedaniei, ea poate spune <<sunt fără de
păcat>>, dacă în timp ce spune aceasta ea se gândeşte la ieratea
care i-a luat greutatea păcatului. Dacă soţul ei este încă
neîncrezător ea poate să-l reasigure spunând că ea nu a comis
adulter şi dacă adaugă în şoaptă cuvântul <<adulter>> este
obligată să mărturisească.”103
Nu este greu de imaginat că o astfel de teorie a avut
succes în rândul frumoaselor doamne păcătoase!
De asemenea, escortele lor erau tratate în acelaşi fel.
Poruncile lui Dumnezeu spun „să nu ucizi” „dar asta nu
înseamnă că fiecare om care ucide încalcă această poruncă. De
exemplu, dacă un nobil este ameninţat cu lovituri sau bătaie,
acesta îşi poate ucide agresorul. Totuşi, acest drept se referă
doar la nobili şi nu la oamenii obişnuiţi, întrucât nu este nimic
dezonorant pentru ei în a primi o bătaie...”

103
H. Boehmer, op. cit., pp. 247-248, 238 ss
 „În acelaşi fel, un srvitor care îşi ajută stăpânul să
seducă o tânără fată, nu comite vreun păcat mortal dacă s-ar
teme că în urma unui refuz va fi dezavantajat sau va avea parte
de un tratament mai rău. Dacă o tânără fată este însărcinată, un
avort poate fi provocat în cazul în care sarcina ar putea să o
dezonoreze pe ea sau pe un membru al clerului.”104
În ceea ce îl priveşte pe Părintele Benzi, acesta a avut
parte de ora sa de faimă atunci când a declarat: „este doar o
mică ofensă să simţi sânii unei măicuţe.” Datorită acesteia,
iezuiţii au fost porecliţi <<teologii mamari>>.
Referitor la toate acestea faimosul sofist Thomas
Lanchz merită premiul pentru tratatul său „De Matrimonio” în
care autorul religios studiază cu detalii scandaloase toate
varietăţile de „păcat carnal”.
Permiteti-ne să analizăm pe mai departe aceste maxime
convenabile în ceea ce priveşte politica şi mai ales pe cele care
se referă la legitimitatea asasinării „tiranilor” găsiţi vinovaţi de
indeferenţa faţă de interesele sacre ale papalităţii. Iată ce are de
spus dl. Boehmer: „după cum s-a văzut, nu este dificil să ne
păzim de păcatul mortal. Totuşi, depinzând de circumstanţe,
trebuie doar să folosim mijloacele excelente permise de Părinţi:
echivocul, rezervarea mentală, teoria subtilă a direcţionării
intenţiilor. Astfel, vom fi capabili să comitem, fără păcat, fapte
care sunt considerate criminale de masele ignorante, dar în care
nici cel mai sever Părinte nu va fi capabil să găsească o urmă
de păcat mortal.”105
Dintre toate maximele criminale iezuite, există una care
a stârnit indignarea publică la cel mai înalt nivel şi merită a fi
examinată. Aceasta este: „unui călugăr sau unui preot le este
permis să îi ucidă pe aceia care sunt gata să-i calomnieze pe ei
sau pe comunitatea lor.”

104
B H. Boehmer, op. cit., pp. 238, 241
105
H. Boehmer, op. cit., pp. 238, 241
 În concluzie, Ordinul îşi rezervă dreptul de a-şi elimina
adversarii şi chiar proprii membrii care, ieşind din Societate,
sunt prea „vorbăreţi”. Această perlă se găseşte în „Teologia
Părintelui L’Amy”. Mai este, de asemenea, un caz unde acest
principiu îşi găseşte aplicaţia. Acelaşi iezuit a fost suficient de
cinic pentru a scrie: „dacă un Părinte cedează tentaţiei
abuzează de o femeie şi aceasta face public ce s-a întâmplat,
astfel dezonorându-l acelaşi Părinte poate să o ucidă pentru a
evita ruşinea!”
Un alt fiu al lui Loyola, citat de „Le grand flambeau”,
Caramuel este de părere că aceste maxime trebuie sisţinute şi
apărate: „Părintele le poate folosi pentru a scuza crima şi
pentru a-şi păstra onoarea.”
Această teorie monstruoasă a fost folosită pentru a
acoperi multe crime comise de ecleziastici şi au reprezentat în
anul 1956 motivul, dacă nu chiar cauza regretatei aventuri a
preotului din Uruffe.

Secţiunea IV

Capitolul 3

ECLIPSA SOCIETĂŢII

Succesele Societăţii lui Iisus, obţinute în Europa şi pe

tărâmurile îndepărtate, deşi răspândite de nişte nenorociţi i-au
asigurat situaţia preponderentă pentru o perioadă lungă de
timp, dar după cum am menţionat deja, timpul nu lucra în
favoarea lor. Întrucât ideile evoluau şi progresul ştiinţelor
tindea să elibereze minţile, oamenii obişnuiţi şi monarhii
găseau din ce în ce mai dificil să suporte ascensiunea acestor
campioni ai „teocraţiei”. De asemenea, multele abuzuri născute
din succesele ei au slăbit încet Societatea. În afara politicii în
care erau adânc implicaţi, după cum s-a văzut în detrimentul
intereselor naţionale, activitatea sa devoratoare s-a făcut simţită
şi în domeniul economiei.
„Părinţii s-au implicat foarte mult în afaceri care nu
aveau nimic de-aface cu religia, în comerţ, în schimburi şi în
lichidarea falimentelor. Colegiul Roman, care ar fi trebuit să
rămână modelul intelectual şi etic al tuturor colegilor iezuite,
avea făcute stofe în cantităţi mari la Macerata şi le-au vândut în
târguri la preţuri reduse. Centrele lor din India, Antile, Mexic şi
Brazilia, curând au început să facă comerţ cu produse
coloniale. La Martinique, un magistrat a creat o mare plantaţie
care a fost cultivată de sclavii negrii.”106
Aceasta este parte comercială a misiunilor străine care
este la fel şi în prezent. Biserica Romană nu a ţintit niciodată la
a extrage un profit temporar din cuceririle ei „spirituale”. În
cele ce privesc toate acestea, iezuiţii erau asemenea oricărui alt
Ordin religios însă le-au depăşit. Oricum, cu toţii ştim că
Părinţii Albi se aflau printre cei mai bogaţi proprietari de
pământuri din Africa de Nord.
Fiii lui Loyola erau activi nu doar în a obţine ceea ce e
mai bun din munca păgânilor ci şi în câştigarea sufletelor
acestora.
„În Mexic, aceştia deţineau mine de argint şi rafinării
de zahăr; în Paraguay – plantaţii de ceai şi cacao, fabrici de
covoare, aceştia creşteau, de asemenea, vite şi exportau 80.000
de tractoare în fiecare an.”107
După cum se observă evanghelizarea copiilor lor „roşii”
reprezenta o bună sursă de venit. Pentru a avea un profit şi mai
mare, Părinţii nu au ezitat să delapideze trezoreria de stat după
cum s-a văzut în binecunoscuta poveste a aşa numitelor cutii de
106
Pierre Dominique, op. cit., pp. 190-191
107
Andre Mater, citat de Pierre Dominique, op. cit., p. 191
ciocolată descărcate la Cadix şi care erau pline cu pudră de aur.
Episcopul Palafox, trimis de Papa Innocent VIII, ca şi vizitator
apostolic îi scrie acestuia în 1847: „Întreaga bogăţie, a Americii
de Sud se află în mâna iezuiţilor.”
Afacerile financiare „la Roma, cu tezaurul Ordinului s-
au făcut plăţi la ambasada portugheză în numele guvernului
portughez. Atunci când Auguste le Fort a plecat în Polonia,
Părinţii Vienei, i-au deschis acestui monarh nevoiaş un cont de
credit. În China, Părinţii i-au împrumutat cu bani pe negustori,
cerându-le o dobândă de 25, 50 sau chiar 100%.”108
Lăcomia scandaloasă a Ordinului, libertatea eticii,
intrigile politice continue şi de asemenea, încălcarea
prerogativelor clericilor au stârnit duşmănia şi ura pretutindeni
printre clasele sociale înalte şi a creat o faimă proastă, iar în
Franţa, toate eforturile de a menţine oamenii într-o evlavie
formală şi superstiţioasă nu au făcut decât să ofere cale liberă
emancipării sufletelor.
Totuşi, prosperitatea materială de care se bucura
Societatea, poziţia deţinută la curţi şi mai ales sprijinul
papalităţii pe care îl considerau de neclintit au menţinut
siguranţa iezuiţilor chiar şi pe culmea propriei ruini. Oare nu au
trecut deja prin mai multe furtuni şi au suferit în jur de 30 de
expulzări de la momentul fondării lor până la mijlocul
secolului al XVIII-lea? Aproape de fiecare dată, mai devreme
sau mai târziu, ei se întorceau pentru a-şi recupera poziţiile
pierdute.
Dar această nouă eclipsă care îi ameniţa urma să fie
aproape totală şi să dureze mai bine de 40 de ani.
Lucrul ciudat este că primul asalt împotriva puternicei
Societăţi a venit din partea Portugaliei catolice, unul din
principalii lor susţinători în Europa. Una din cauzele acestei
răzvrătiri a fost probabil influenţa exercitată asupra ei de către
Anglia, încă de la începutul secolului.
108
Pierre Dominique, op. cit., p. 191
 Un tratat prin care se fixau graniţele în America,
încheiat între Spania şi Portugalia, în 1750 a oferit
portughezilor un teritoriu vast la est de râul Uruguay, teritoriu
unde iezuiţii îşi desfăşurau activitatea. În consecinţă, Părinţii au
trebuit să se retragă împreună cu cei convertiţi de partea noii
frontiere pe teritoriul francez. Aceştia şi-au înarmat guaranii,
au condus un lung război de gherilă şi în final au rămas stăpâni
ai pământului care a fost dat înapoi Spaniei.
Marchizul de Pombal, prim-ministru portughez, s-a
simţit foarte insultat. Acest fost elev al iezuiţilor nu a păstrat
„marca” lor şi s-a inspirat mai degrabă din filozofi francezi şi
englezi decât din vechii săi profesori. În 1757, acesta a izgonit
sfătuitorii familiei regale şi a interzis membrilor Societăţii să
predice. După mai multe certuri cu ei, acesta a publicat
pamflete – unul dintre acestea fiind „scurt bilanţ al regatului
iezuit din Paraguay”, care a stârnit mare agitaţie; a obţinut o
anchetă a Papei benedict al XVI-lea asupra comportamentului
lor, iar în final a interzis Societatea, în toate teritoriile sale.
Aventura a creat senzaţie în Europa şi mai ales în
Franţa, unde curând după aceea a izbucnit falimentul Părintelui
La Valette. El era un om de afaceri care se ocupa cu mari
tranzacţii de zahăr şi cafea pentru Societate. Refuzul acesteia
de a plăti datoriile Părintelui a fost fatal. Parlamentul nefiind
mulţumit cu o condamnare civilă i-au examinat Constituţiile,
au declarat ca fiind ilegală stabilirea lui în Franţa şi au
condamnat 24 de lucrări.
Pe 6 aprilie 1662, a fost eliberată o „Declaraţie de
arest” (acuzaţie) cu următorii termeni: „Instituţia menţionată
este inadmisibilă în orice stat civilizat întrucât natura sa este
ostilă tuturor autorităţilor temporale şi spirituale; aceasta
urmăreşte să introducă în Biserică şi în stat aub voalul plauzibil
al unei instituţii religioase, nu un ordin cu adevărat doritor să
răspândească perfecţiunea evanghelică ci mai degrabă un corp
politic care lucrează neobosit la uzurparea autorităţii prin toate
tipurile de mijloace indirecte, secrete şi cinstite...”
În concluzie, doctrina iezuită a fost descrisă după cum
urmează: „perversă, o distrugătoare a tuturor principiilor
religioase şi cinstite, jignitoare pentru etica creştină, fatală
societăţii civile, ostilă drepturilor naţiunii, puterii regale şi
chiar securităţii suveranului şi supunerii cetăţenilor lor;
potrivită să impulsioneze cele mai mari tulburări în state, să
dea naştere şi să menţină cele mai rele tipuri de corupţii în
inimile oamenilor.”
În Franţa, proprietăţile societăţii au fost confiscate
pentru beneficiul coroanei şi niciunuia dintre membrii ei nu i s-
a permis să rămână în regat, cu condiţia să renunţe la
jurămintele sale şi să jure că se va supune regulilor generale ale
clericilor Franţei.
În Roma, generalul iezuit Ricci a obţinut de la Papa
Clement XIII o bulă care confirma privilegiile Ordinului şi
proclama inocenţa acestuia. Dar era deja prea târziu. În Spania,
burbonii au înăbuşit toate instituţiile Societăţii, atât cele
metropolitane cât şi cele coloniale. Aşa a sfârşit statul iezuit al
Paraguay-ului. Guvernele Naple, Parma şi chiar marele
conducător al Maltei au introdus prezenţa fiilor lui Loyola pe
teritoriile lor. Cei 6000 care se aflau în Spania au trecut printr-o
ciudată experienţă după ce au fost aruncaţi în închisoare:
„Regele Charles III a trimis prizonierii Papei cu o scrisoare în
care spunea că i-a pus <<sub înţelepciunea şi controlul imediat
al Sfinţiei Sale>>. Dar când nenorociţii erau gata să debarcheze
la Civita–Vecchia au fost primiţi cu focuri de tun la ordinul
propriului lor general care deja trebuia să aibă grijă de iezuiţii
portughezi şi pe care nici măcar nu îi putea hrăni. Abia a reuşit
să le găsească un sanctuar amărât în corsica.”109
„Clement XIII, ales pe 6 iulie 1758 a rezistat o lungă
perioadă de timp cererilor insistente ale mai multor naţiuni care
109
Pierre Dominique, op. cit., p 209
cereau suprimarea iezuiţilor. Acesta era pe cale să cedeze şi
stabilise deja o întâlnire pentru 3 februarie 1769 la care urma să
le expună Cardinalilor decizia sa de a se conforma deciziilor
tuturor acestor curţi. Cu o noapte înainte de acest eveniment s-a
îmbolnăvit brusc şi pe când mergea spre pat a strigat:
<<mor...>>. Este un lucru periculos să ataci iezuiţii.”110
O întrunire secretă a fos organizată şi s-a desfăşurat
timp de 3 luni. În cele din urmă Cardinalul Ganganelli şi-a pus
mitra şi a luat numele de Clement XIV. Curţile care au intrezis
iezuiţii au continuat să ceară suprimarea totală a Societăţii. Dar
papalitatea nu se grăbea să abolească acest instrument
primordial pentru a-şi putea continua politicile. Patru ani au
trecut până când Clement XIV, constrâns de atitudinea fermă a
oponenţilor săi care au ocupat unele din statele pontife, a
semnat în cele din urmă dosarul de dizolvare: „Dominus ac
Redemptor” în 1773. Ricci, generalul Ordinului a fost chiar
întemniţat la Castelul Saint-Ange, unde a şi murit câţiva ani
mai târziu.
„Iezuiţii doar au părut a se supune acestui verdict care i-
a condamnat... Ei au scris nenumărate pamflete împotriva
Papei pentru a-i incita pe rebeli. Ei au scris minciuni şi
calomnii nenumărate referitoare la aşa numitele atrocităţi
comise atunci când proprietăţile lor din Roma au fost
confiscate.”111
Moartea lui Clement XIV, 14 luni mai târziu le-a fost
tot lor atribuită de o parte din opinia europeană.
„Iezuiţii, în principiu cel puţin, nu mai existau”, dar
Clement XIV a ştiut foarte bine că semnând condamnarea lor la
moarte o semnează şi pe a sa: Suprimarea s-a făcut în cele din
urmă”, a exclamat acesta „şi nu îmi pare rău... aş face-o din

110
Baron de Ponnat, ,, Histoire des variations et des contradictions de
l’Eglise romanine”, p. 215, t. II
111
J. Huber, op. cit., p. 365
nou dacă nu ar fi fost făcută deja; dar această suprimare mă va
ucide.”112
Ganganelli avea dreptate. Curând postere au început să
apară pe pereţii Palatului care conţineau cinci litere: I. S. S. S.
V., şi toată lumea se întreba ce însemnau. Clement a înţeles
imediat şi a declarat: „înseamnă <<In Settembre, Sara Sede
Vacante>> (în septembrie, locul Papei va fi vacant – adică
Papa va fi mort).”113
Iată o altă mărturie: „Papa Ganganelli nu va supravieţui
mult după suprimarea iezuiţilor”, spunea Scipion de Ricci.
„Bilaţul bolii şi morţii acestuia trimis Curţii de la Madrid de
ministrul Spaniei la Roma a dovedit că acesta a fost otrăvit.
Din câte ştim noi, acest eveniment nu a fost anchetat de
Cardinali şi cu atât mai puţin de noul pontif. Autorul acestei
fapte abominabile a scăpat astfel de judecata lumii dar nu va
mai putea scăpa de judecata lui Dumnezeu!”114
„Putem afirma clar că pe data de 22 septembrie 1774,
Papa Clement XIV a murit prin otrăvire.”115
Între timp, împărăteasa Austriei, Marie-Therese a
interzis de asemenea, iezuiţii din statele sale. Doar Frederik al
Prusiei şi Catherine a II-a, împărăteasa Rusiei, i-au binevenit
pe aceştia ca şi profesori în ţările lor dar în Prusia, ei au reuşit
să stea doar 10 ani până în anul 1786. Rusia le era favorabilă
pentru mai mult timp dar şi acolo din acelaşi motiv, în cele din
urmă au stârnit duşmănia guvernului.
„...Suprimarea schismei şi reîntoarcerea Rusiei la Papa
i-a atras precum lampa atrage molia. Ei au lansat un program
activ de propagandă în armată şi printre aristocraţi şi au luptat
împotriva Societăţii Biblice create de Ţar. Aceştia au avut
câteva succese şi l-au convertit pe prinţul Galitzine, nepot al
112
Caraccioli: ,,Vie du Pape Clement XIV” (Desent, Paris 1776, p. 313)
113
Baron de Ponnat, op. cit. p. 223
114
Potter: ,,Vie de Scipion de Ricci”, (Brussels 1825, I, p. 18)
115
Baron de Ponnat, ,, Histoire des variations et des contradictions de
l’Eglise romanine” (Charpentier, Paris 1882, II, p. 224)
ministrului pentru venerare. Astfel, Ţarul a intervenit şi a
apărut Decretul din 20 decembrie 1815.”
Nu mai este necesar să spunem că bazele acestui decret
care a interzis iezuiţii din Saint-Petersburg şi Moscova erau
aceleaşi cu ale celorlalte ţări. „Am ajuns la concluzia că aceştia
nu şi-au îndeplinit datoriile aşteptate de stat... În loc să trăiască
ca şi locuitori paşnici într-o ţară străină, aceştia au tulburat
religia grecească existentă din cele mai vechi timpuri, religia
dominantă în Imperiul nostru şi pe care se bazează pacea şi
fericirea naţiunilor aflate sub spectrul nostru. Ei au abuzat de
încrederea obţinută şi au îndepărtat de propria religie tinerii
creduli şi femeile capricioase... Nu suntem surprinşi că acest
ordin religios a fost izgonit din fiecare ţară şi că acţiunile lor nu
au fost nicăieri tolerate.”116
În cele din urmă, în 1820, s-au luat măsuri generale de
izgonire a acestora din întreaga Rusie.
Datorită evenimentelor politice favorabile, aceştia au
pus piciorul din nou în Europa de Vest atunci când Ordinul lor
a fost reînfiinţat de Papa Pius VII în 1814.
Semnificaţia politică a acestei decizii este clar
exprimată de Monseniorul Daniel-Rops, un mare prieten al
iezuiţilor. El a scris referitor la „reapariţia fiilor lui Loyola”:
„era imposibil să nu vezi în aceasta un act evident de
contrarevoluţie.”117

Secţiunea IV

Capitolul 4

116
Pierre Dominique, op. cit., p. 220
117
Daniel-Rops, al Academiei Franceze: ,,Le retablissement de la
Compagnie de Jesus” ( Etudes, Septembrie 1959)
RENAŞTEREA SOCIETĂŢII LUI IISUS PE PERIOADA
SECOLULUI AL XIX-LEA

Am menţionat că atunci când Clement XIV a fost

constrâns să suprime Ordinul Iezuit acesta a spus: „Trebuie să
imi tai mâna dreapt.”
Fraza pare suficient de plauzibilă. Papalităţii trebuie să-
i fi fost foarte greu să se despartă de cel mai important al său,
în ceea ce privea dominaţia mondială. Dizgraţia Ordinului, o
măsură politică impusă de circumstanţe a fost atenuată treptat
de succesorii lui Clement XIV: Pius VI şi Pius VII. Dacă
eclipsa oficială a iezuiţilor a durat 40 de ani, aceasta s-a datorat
schimbărilor din Europa rezultate în urma Revoluţiei Franceze.
Oricum, eclipsa nu a fost niciodată totală.
„Majoritatea iezuiţilor au rămas în Austria, Franţa,
Spania, Italia amestecându-se cu clericii. Aceştia s-au întâlnit
cât de des a fost posibil. În anul 1794, Jean de Tournely a
fondat în Belgia Societatea Inimii Sacre, aceasta fiind un corp
profesoral. Mulţi iezuiţi i s-au alăturat. Trei ani mai târziu,
Tyrolean Paccanari care se credea un alt Ignatius a fondat
Societatea Fraţilor Soartei. În 1799, cele două societăţi s-au
unit avându-l ca şi conducător pe Părintele Clariviere. El a fost
singurul francez iezuit supravieţuitor. În 1803, aceştia s-au
alăturat iezuiţilor din Rusia. Ceva coerent revenea la viaţă, dar
nici masele şi cu atât mai puţin politicienii nu au recunoscut-o
la început.”118
Revoluţia Franceză şi apoi imperiul i-au oferit
Societăţii lui Iisus din nou o credibilitate neaşteptată. Era o

118
Pierre Dominique, op. cit., p. 219 – Iată, conform Monseniorului Daniel-
Rops ciudata moarte a lui Paccacaci, fondatorul Fraţilor Soartei: ,,A fost
adus în faţa papalităţii, întemniţat la Castelul Saint-Ange şi în final a fost
asasinat” (Etudes, septembrie 1959)
reacţie defensivă împotriva noilor idei care izvorau din
monarhiile antice.
Napoleon a descris Societatea ca fiind „foarte
periculoasă; ea nu va fi niciodată acceptată în Imperiu.” Dar
atunci când Sfânta Alianţă a trimfat, noii „monarhi” nu s-au
dedat în a-i ajuta pe aceşti absolutişti în a-i aduce pe oameni
din nou la o supunere strictă.
Dar timpurile s-au schimbat. Toate abilităţile bunilor
Părinţi nu puteau decăt să întârzie şi nu să oprească propagarea
ideilor liberale, iar eforturile lor erau mai mult dăunătoare
decât folositoare. În Franţa, restaurarea a experimentat-o într-
un mod amar. Louis XVIII, un politician inteligent şi
necredincios a încercat să limiteze ridicarea „extremelor” pe
cât de mult a putut, dar cu Charles X la tron, un om îngust la
minte şi sincer, iezuiţilor le-a fost mai uşor. Legea expulzării
lor din 1764 încă se aplica. Aceştia au readus la viaţă faimoasa
„Congregaţie”, primul tip de Opus Dei. Această frăţie sinceră
compusă din ecleziastici şi profani, se găsea pretutindeni,
pretinzând „a curăţa” armata, magistraţii, administraţia şi
educaţia. Aceştia au avut „misiuni” în întreaga ţară, plantând
cruci comemorative, peste tot unde mergeau. Multe dintre
acestea se află încă acolo şi azi. Aceasta a impulsionat
credincioşii să lupte împotriva păcătoşilor şi a devenit urâtă
chiar de catolici şi chiar Montlosierii legitimi au exclamat:
„Misionarii noştri au pornit focul pretutindeni. Dacă trebuie
trimis ceva către noi, am prefera să fie ciuma de la Marseilla
decât mai mulţi misionari.
În 1828, Charles X a retras dreptul Ordinului de a
preda, dar deja era prea târziu. Dinastia s-a prăbuşit în anul
1830.
Urâţi şi acoperiţi de ruşine, fiii lui Loyola au rămas
totuşi în Franţa, dar deghizaţi întrucât Ordinul era oficial abolit.
Louis-Philippe şi Napoleon III i-au tolerat. Republica i-a
împrăştiat abia în 1880 sub administraţia lui Jules Ferri.
Închiderea instituţiilor lor s-a făcut de fapt abia în 1901 sub
legea separării. Pe perioada secolului XIX, istoria Societăţii în
America şi în jumatatea Europei a fost plină de urcuşuri şi
coborâşuri, ca şi în trecut aceştia luptându-se acum şi cu noile
idei.
„Oriunde oamenii cu gândiri liberale câştigau victorii,
iezuiţii erau izgoniţi. Pe de altă parte, atunci când iezuiţii
trimfau, aceştia se instaurau pentru a apăra tronul şi altarul.
Atfel, au fost interzişi în Portugalia în 1834, în Spania în 1820,
1835 şi 1868, în Elveţia în 1848, în Germania în 1872 şi în
Franţa în 1880 şi 1901.”
„În Italia, din 1859 toate colegiile şi instituţiile lor le-au
fost treptat luate, încât au fost forţaţi să îşi oprească toate
activităţile prescrise în legile lor. Acelaşi lucru s-a întâmplat în
republicile din America Latină. Ordinul a fost suprimat în
Guatemala în 1872, în Mexic în 1873, în Brazilia în 1874, în
Ecuador şi Columbia în 1875 şi în Costa Rica în 1884.”
„Singurele ţări în care iezuiţii au trăit în pace au fost
cele în care protestantismul era majoritar: Anglia, Suedia,
Danemarca şi Statele Unite ale Americii. Aceasta poate părea
surprinzător la o primă vedere, dar explicaţia zace în faptul că,
în aceste ţări, Părinţii nu au reuşit să exercite o influenţă
politică. Fără nici o îndoială, aceştia au acceptat acestea mai
mult din necesitate decât din afecţiune. Astfel, aceştia ar fi
profitat de fiecare şansă de influenţă, legislaţie şi
administraţie, într-un mod direct prin influenţarea claselor
conducătoare sau indirect prin agitarea maselor catolice.”119
Sincer vorbind, această imunitate a ţărilor protestante
faţă de acţiunile iezuite era departe de a fi încheiată.
„În Statele Unite”, scria Monseniorul Fulop-Miller,
„Societatea a desfăşurat o activitate sistematică şi fructoasă pe
o lungă perioadă de timp, întrucât ea nu a fost oprită de nici o
lege...” „Nu sunt mulţumit de renaşterea iezuiţilor”, îi scria
119
H. Boehmer, op. cit., p. 285
fostul preşedinte al Uniuni, John Adams, succesorului său
Thomas Jefferson, în 1816. „Plini de ei, aceştia se vor prezenta
sub mai multe deghizări, chiar şi decât şeful Boemiei: ca şi
pictori, scriitori, publicişti, profesori scolari etc.. Dacă vreo
asociere de oameni a meritat vreodată condamanrea eternă pe
acest Pământ şi în Iad, aceasta este Societatea lui Loyola. Cu
sistemul nostru de libertate religioasă le putem oferi refugiu...”
Jefferson i-a răspuns predecesorului său: „Asemenea ţie mă
opun reinstaurării iezuiţilor care fac ca lumina să permită loc
întunericului.”120

Secţiunea IV

Capitolul 5

AL DOILEA IMPERIU AL LEGII LUI FALOUX –

RĂZBOIUL DIN 1870

În capitolele anterioara am menţinat vasta toleranţă de

care s-a bucurat Societatea lui Iisus în Franţa sub Napoleon III
chiar dacă aceasta era în mod oficial interzisă. Nu putea fi
altfel, întrucât acel regim datora lor existenţa sa. Susţinerea
Bisericii Romane a fost permanentă atâta timp cât a durat
regimul. Aceasta avea să coste Franţa foarte mult. Cititorii ai
„Progres du Pas-de-Calais”, o publicaţie pentru care viitorul
rege a scris câteva articole în 1843 şi 1844, nu-l puteau
suspecta pe acesta de lejeritate faţă de „ultramontanism”,
judecând după următoarele: „clerici cer, sub spectrul libertăţii
şi al învăţăturii dreptul de a instrui tinerii. Statul, cere, pe de
120
Rene Fulop-Miller, op. cit., pp. 149-150
altă parte, dreptul de a conduce, instruirea publicului pentru
propriul interes. Această luptă este rezultatul opiniilor, ideilor
şi sentimentelor divergente dintre guvern şi biserică. Ambii vor
să influenţeze noile generaţii venind cu direcţii opuse şi pentru
propriul beneficiu. Nu credem, după cum o face un
binecunoscut orator, că toate legăturile dintre clerici şi
autoritatea civilă trebuie rupte pentru a opri această diversiune.
Din nefericire, miniştrii francezi ai religiilor se opun intereselor
democratice. Permiterea lor să constuiască şcoli fără a fi
controlaţi reprezintă incurajarea învăţării oamenilor, ura
revoluţiei şi a libertăţii.”
În continuare: „Crericii vor înceta a mai fi
<<ultramontani>> din momentul în care sunt siliţi să crească
într-o manieră formală şi la zi şi se amestecă cu oamenii,
obţinându-şi educaţia ca şi restul lumii.”
Referindu-se la modul în care preoţii germani erau
pregătiţi, autorul îşi clarifică gândurile în maniera următoare:
„În loc să fie izolaţi de restul lumii încă din copilărie şi astfel
să fie introduşi la seminarii în care să înveţe să urască
societatea în care trebuie să trăiască, aceştia vor învăţa mai
repede să fie din timp cetăţeni înainte de a fi preoţi.”121
Aceasta nu a încurajat clericismul politic pentru viitorul
suveran, pe atunci un „Carbonari”. Ambiţia sa de a ajunge la
tron l-a făcut mai docil faţă de Roma. Oare nu chiar Roma a
fost cea care l-a ajutat să urce prima treapta?
„Devenind preşdinte el republicii pe 10 decembrie
1848, Louis Napoleon Bonaparte şi-a adunat mai mulţi miniştri
în jurul său, unul dintre aceştia fiind Monseniorul de Falloux.
Cine este acest Monsenior de Falloux? O altă unealtă a
iezuiţilor...Pe data de 4 ianuarie 1849, acesta a instituit o
comisie a cărei sarcină era <<de a pregăti o mare reformă
legislativă pentru educarea primară şi secundară>>... în cursul
dicuţiei, Monseniorul Cousin şi-a luat liberatea de a spune că
121
,, Oeuvres de Napoleon III”, (Amyot et Plon, Paris 1856, II, pp. 31 şi 33)
poate nu este bine ca Biserica să-şi lege destinul de cel al
iezuiţilor. Monseniorul Dupanloup a apărat energic
Societatea... O lege a educaţiei este pregătită şi care va face
câteva corecturi iezuiţilor. În trecut, Statul şi Universitatea au
fost protejate împotriva invaziei iezuite. Suntem incorecţi şi
nedrepţi. Am cerut ca guvernul să aplice legile sale acestor
agenţi ai unui guvern străin şi nu cerm iertare pentru aceasta.
Aceştia sunt cetăţeni buni care au fost calomniaţi şi judecaţi
greşit. Cum putem să le arătăm respectul şi stima datorată?”
„Să punem în mâinile lor învăţătura tinerelor generaţii.”
Acesta şi este obiectivul legii din 15 martie 1850.
Această lege desemnează un consiliu superior pentru Instruirea
Publică In care clericii domină (primul articol), astfel, clericii
devin conducătorii şcolilor (articolul 44). Oferă asociere
religioasă dreptului de a crea şcoli libere fără a fi nevoie să
explice congregaţiile (iezuite) neautorizate (art. 17,2). Se
spunea că scrisorile de supunere ar fi diplomele lor (art. 49).
Monseniorul Barthelemy Saint-Hilaire încearcă în zadar să
demonstreze că scopul autorilor acestui proiect este de a crea
monopol al clericilor şi că această lege ar fi fatală pentru
Universitate...Victor Hugo exclamă, de asemenea, în zadar:
această lege este un monopol în mâinile celor care încearcă să
scoată învăţăturile din sacristie şi guvernul de la
spovedanie.”122
Dar adunarea a ignorat aceste proteste. A preferat să
asculte afirmaţiile Monseniorului de Montalembert: „Vom fi
înghiţiţi dacă nu oprim imediat acest curent actual al
raţionalismului şi demagogiei; mai mult poate fi oprit doar cu
ajutorul Bisericii.”
„Monseniorul de Montalembert adaugă aceste cuvinte
pentru a se asigura că semnificaţia acestei legi este bine
descrisă: armatei de profesori anarhişti şi descurajaţi trebuie să

122
Adolphe Michel, op. cit., pp. 66 ss
opunem armata clericilor.” Legea a fost semnată. Niciodată în
Franţa, iezuiţii nu au câştigat o luptă mai desăvârşită.
Monseniorul de Montalembert a recunoscut cu mândrie:
„Eu apăr justiţia, susţine guvernul republicii, cât de bine
posibil, care a făcut atâtea pentru a salva ordinea şi a păstra
uniunea poporului francez. Acesta a făcut mai multe servicii
Bisericii Catolice decât toate celelalte guverne la putere pe
perioada ultimelor două secole.”123
Toate acestea s-au întâmlat acum 100 de ani, dar par a
fi foarte urmărite azi. Să vedem cum „Republica” condusă de
prinţul Louis Napoleon acţiona internaţional. Revoluţia din
1848, pe lângă alte repercursiuni din Europa a provocat
ridicarea romanilor împotriva Papei Pius IX, suveranul lor
temporar care a fugit la Gaete. A fost proclamată Republica
Romană. Printr-un paradox scandalos, Republica Franceză, în
acord cu austriecii şi regele de la Naple au fost cei care l-au pus
înapoi pe tron pe nedoritul suveran.
„Un regiment francez, asediind Roma, l-au adus pe
acesta pe 2 iunie 1849 şi au reinstaurat puterea pontifă. A reuşit
să se menţină cu ajutorul unei divizii de ocupare franceză care
a părăsit Roma doar după primele dezastre din Războiul
franco-german din1870.”124
Începutul era foarte promiţător.
„Lovitura de la 2 decembrie 1851 a dat naştere
proclamării Imperiului. Louis Napoleon, preşedintele
Republicii a favorizat iezuiţii în toate modalităţile posibile.
Acum împărat, acesta nu le-a mai refuzat nimic complicilor şi
aliaţilor lui. Clericii şi-au vărsat binecuvântarea şi abundenţa
<<Te De>> asupra masacrelor şi proscrierilor din 2 decembrie.
Responsabilul pentru această ambuscadă abominabilă a fost
privit ca un salvator providenţial: arhiepiscopul Parisului,
Monseniorul Sibour care a văzut pe bulevard masacrele
123
Adolphe Michel, op. cit., pp 55, 56
124
Larousse, VII, p. 371
exclama: <<omul care a fost pregătit de Dumnezeun a venit.
Degetul lui Dumnezeu nu a fost niciodată mai vizibil decât în
evenimentele care au provocat aceste rezultate mărite.>>”
Episcopul Saint-Flour spunea din amvonul său:
„Dumnezeu l-a indicat pe Louis-Napoleon; El l-a ales deja ca
împărat. Da, dragii mei confraţi. Dumnezeu l-a sfinţit înainte
prin binecuvântarea făcută de pontifii şi preoţii Săi; El însuşi l-
a aclamat, oare chiar nu îl recunoaştem pe alesul lui
Dumnezeu?”
Episcopul din Nevers a salutat prefăcut „instrumentul
vizibil al Providenţei.” „Această adulaţie demnă de milă poate
fi multiplicată în continuare; merită o recompensă. Această
recompensă a fost o libertate completă oferită iezuiţilor pe
întreaga perioadă a imperiului. Societatea lui Iisus a fost
literalmente conducătoarea Franţei timp de 18 ani... ea s-a
îmbogăţit, şi-a înmulţit instituţiile şi şi-a răspândit influenţa.
Acţiunea ei a fost simţită în toate evenimetele imperiului ale
acelei perioade, mai ales în expediţia de la Mexic şi în
declaraţia de război din 1870.”125
„Imperiul înseamnă pace”, a declarat noul suveran. Dar
la abia 2 ani, după ce a urcat la tron, primul dintre acele
râzboaie consecutive ale regimului său a izbucnit. Istoria ar
putea da atenţie motivelor care au dat naştere acestor războaie,
aparent fără nici o legătură între ele, dacă nu am observa ceea
ce le-a unit, şi anume apărarea intereselor Bisericii Romane.
Un exemplu caracteristic este reprezentat de războiul din
Crimeea, primul dintre aceste aventuri nebuneşti care ne-au
slăbit şi care nu a fost profitabil din punct de vedere naţional.
Nu un anticleric, ci Abbe Brugerette a fost cel care a
scris: „Trebuie citite discursurile faimosului Theatine (Părintele
Ventura) pe care le-a susţinut în capela Les Tuileires pe
perioada postului Paştelui în 1857. Acesta a prezentat
restaurarea imperiului ca pe o operă a lui Dumnezeu, iar
125
Adolphe Michel, op. cit., pp. 71-72
Napoleon III a fost lăudat pentru faptul că a apărat religia în
Crimeea şi a făcut ca măreţele zile ale Cruciadelor să
strălucească pentru a doua oară în Est... Războiul din Crimeea
a fost privit ca un compliment la adresa expediţiei romane... A
fost lăudat de toţi clericii, aceştia fiind plini de admiraţie pentru
fervoarea religioasă a trupelor care au asediat Sebastopolul.
Saint-Bauve a povestit într-un mod impresionant, cum
Napoleon III a trimis o imagine a Fecioarei flotei franceze.”126
Ce a fost acestă expediţie care a ridicat entuziasmul
clericilor? Monseniorul Paul Leon, membru al Institutului
explică: „O ceartă între călugări a reînviat întrebarea Estului
care s-a născut din rivalitatea dintre Biserica Latină şi
Ortodoxă referitoare la protecţia locurilor sfinte (în Palestina).
Cine va supraveghea Bisericile din Bethlehem? Cine va ţine
cheile? Cine va conduce lucrările? Cum este posibil ca o
problemă atât de mică să stârnească două imperii, unul
împotriva celuilalt?... În spatele călugărilor latini se află
partidul Catolic Francez care deţinea privilegii antice şi
susţinea noul regim. În spatele cererilor crescânde ale
ortodocşilor care au crescut în număr se află influenţa rusă.”127
Ţarul invocă protecţia Bisericii Ortodoxe care trebuie
să asigure şi să ceară ca flota lui să folosească Strâmtoarea
Dardanele. Anglia, care este susţinută de Franţa, refuză şi astfel
izbucneşte războiul.
„Franţa şi Anglia pot ajunge la Ţar doar prin Marea
Neagră şi prin alianţa cu Turcia... de acum înainte războiul
Rusiei devine războiul din Crimeea şi este centrat în întregime
pe asediul Sebastopolului, acesta fiind un episod costisitor.

126
Abbe J. Brugerette: ,,Le Pretre francais et la societe contemporaine”
(Lethielleux, Paris 1933, I, pp. 168 şi 180)
127
Paul-Leon, al Institutului, ,,La Guerre pour la Paix”, (Ed. Fayard, Paris
1950, pp. 321-323)
Bătăliile sângeroase, epidemiile mortale şi suferinţele inumane
au costat Franţa 100.000 de morţi.”128
Trebuie să subliniem că aceşti 100.000 de morţi erau
soldaţi ai lui Hristos şi glorioşi „martiri ai credinţei”, conform
Monseniorului Sibour, Arhiepiscopul Parisului care a declarat
în acea perioadă: „Războiul din Crimeea dintre Franţa şi Rusia
nu este un război politic ci unul sfânt; nu este un stat care luptă
împotriva altui stat, un popor care luptă împotriva altui popor
ci un război religios singular, o Cruciadă...”129
Recunoaşterea nu este ambiguă. Oare nu am auzit de
acelaşi lucru nu de mult, pe perioada ocupaţiei germane expusă
în aceiaşi termeni de către prelaţii sfinţiei sale Papa Pius XII şi
de însuşi Pierre Laval, preşedintele Consiliului de la Vichy?
În 1863, are loc expediţia de la Mexic. Despre ce este
vorba? La transformarea unei republici laice într-un imperiu şi
oferirea lui Maximilien, arhiduce al Austriei, Austria este
principalul stâlp al papalităţii. Scopul era acela de a ridica o
barieră care ar conţine influenţa Statelor Unite protestante
asupra statelor din America de Sud, acestea fiind fortăreţe ale
Bisericii Romane.
Monseniorul Albert Bayet scria cu inteligenţă: „Scopul
războiului este de a stabili un imperiu catolic în Mexic şi să
reducă drepturile oamenilor la propriile reguli; asemenea
campaniei din Siria şi a celor două campanii din China, a căror
tendinţă a fost servirea intereselor catolice.”130
Ştim cum în 1867, după ce armata franceză s-a
îmbarcat, Maximilien, nefericitul campion al papalităţii a fost
luat prizonier atunci când Queretaro s-a predat şi a fost

128
Paul-Leon, al Institutului, ,,La Guerre pour la Paix”, (Ed. Fayard, Paris
1950, pp. 321-323)
129
Citat de Monseniorul Journet: ,, Exigences chretiennes en politique” (Ed.
L.V.F. Paris 1945, p. 274)
130
Albert Bayet: ,, Histoire de France” (Ed. du Sagittaire, Paris 1938, p.
282)
împuşcat, făcând loc republicii al cărei câştigător Juarez a fost
preşedinte.
Totuşi, se apropia momentul când Franţa trebuia să
plătească şi din nou, de dragul sprijinului politic, Vaticanul a
asigurat tronul imperial. În timp ce armata franceză îşi vărsa
propriul sânge în cele patru colţuri ale lumii şi devenea mai
slabă, în timp ce apăra interese care nu îi aparţineau, Prusia,
sub mâna grea a viitorului „preşedinte de fier”, era ocupată să-
şi extindă puterea militară cu scopul de a uni statele germane
într-un singur bloc. Austria a fost prima victimă a voinţei şi
puterii acesteia. În acord cu Prusia, care urmărea să o răpească
pe ducesa daneză de Schleswig şi de Holstein, Austria a fost
înşelată de propriul complice. Războiul care a urmat a fost
câştigat de Prusia la Sadowa pe data de 3 iulie 1866. Această
victorie a reprezentat o lovitură teribilă pentru monarhia
habsburgică care se afla în declin. Lovitura a fost la fel de
puternică pentru Vatican întrucât Austria a fost pentru mult
timp cea mai credincioasă fortăreaţă pe tărâmul german. De
acum înainte, Prusia protestantă îşi va exercita hegemonia
asupra lor doar dacă... Biserica Romană nu va găsi „o armă
laică” capabilă să oprească în întregime expanisiunea puterii
„eretice”.
Cine poate juca acest rol în Europa în afară de Imperiul
Francez? Napoleon III, „omul trimis de Providenţă” va avea
onoarea să răzbune Sadowa. Armata franceză nu este pregătită.
„Artileria este demodată. Tunurile noastre sunt încă încărcate
pe ţeavă”, scria Rothan, ministrul francez la Francfort, care
prevedea sosirea unui dezastru. Prusia ştie că ne este superioară
şi cunoaşte lipsa noastră de pregătire”, adaugă acesta împreună
cu alţi observatori. Instigatorii la război, nu sunt îngrijoraţi.
Candidatura unui prinţ de Hohenzollern la tronul vacant al
Spaniei este scuza oferită pentru acest conflict. De asemnea, şi
Bismark voia tronul. Atunci când a falsificat telegrama lui
Ems, susţinătorii războiului aveau totul la mâna lor şi astfel au
stârnit opinia publică.
Franţa însăşi a declarat război. Acest „război din 1870 a
fost dovedit de istorie ca fiind o lucrare a iezuiţilor”, după cum
Monseniorul Gaston Bally a scris.
Compoziţia guvernului care a trimis Franţa la dezastru
este descrisă de către istoricul catolic Adrien Dansette după
cum urmează: „Napoleon III a început totul prin sacrificarea lui
Victor Duruy şi apoi a hotărât să numească în guvernul său
oameni din partidul popular (ianuarie 1870). Noii miniştrii erau
aproape toţi catolici sinceri sau ecleziastici care credeau în
conservatorismul social.”131
Este uşor să înţelegem acum ceea ce era inexplicabil:
graba acestui guvern de a extrage un „casus belli” din
telegrama falsificată chiar înainte de a primi confirmarea
primirii.
„Consecinţele au fost: prăbuşirea Imperiului şi
contralovitura tronului papal care a urmat... Edificiul imperial
şi edificiul papal încoronate de iezuiţi au căzut în acelaşi noroi
în ciuda Concepţiei Imaculate şi a infailibilităţii papale; dar,
vai! era desupra cenuşei Franţei.”132

Secţiunea IV

Capitolul 6

IEZUIŢII ÎN ROMA – PROGRAMA ANALITICĂ

131
Adrien Dansette: ,, Histoire religieuse de la France contemporaine” (Ed.
Flammarion, Paris 1948, I, p. 432)
132
Gaston Bally, op. cit., pp. 100, 101
 În cartea lui Abbe Brugerette, în capitolul intitulat
„Clericii sub cel de al Doilea Imperiu”, se poate citi următorul
pasaj: „devotamentele specifice, vechi sau noi, erau onorate din
ce în ce mai mult într-o perioadă în care romantismul încă
exalta simţurile în detrimentul motivului auster. Venerarea
sfinţilor şi a relicvelor lor interzise atât de mult timp de către
respiraţia rece a raţionalismului au căpătat o nouă forţă.
Venerarea Sfintei Fecioare, datorită apariţiei la La Salette şi
Lourdes a câştigat o mare popularitate. Pelerinajele în aceste
locuri erau privilegiate de multiple miracole.”
„Episcopatul francez... favoriza noile rugăciuni. Ei au
binecuvântat cu căldură şi recunoştinţă, în anul 1854,
scrisoarea ecleziastică a lui Pius IX prin care proclama dogma
Concepţiei Imaculate... Episcopatul a adus în Paris, în 1856,
pentru baptiştii prinţului imperial, sarbătoarea Inimii Sacre,
dorind ca aceasta să fie transformată într-o sărbătoare solemnă
a Bisericii Universale.”133
Aceste puţine linii arată în mod clar influenţa
preponderentă exercitată de iezuiţii aflaţi sub cel de al Doilea
Imperiu atât asupra Franţei cât şi asupra papalităţii. După cum
am văzut şi anterior, ei au fost şi vor rămâne mari propagatori
ai „rugăciunilor specifice, vechi sau noi”, a acestei evlavii
perceptibile şi aproape senzuale care a trezit scrupule maselor,
mai ales femeilor în cele ce privesc ideile religioase. În ceea ce
priveşte aceasta, trebuie să recunoaştem că aceştia erau realişti.
Acea vreme a trecut – deja sub Napoleon III – când publicul,
ca un întreg, cel învăţat şi cel ignorant, manifestau un mare
interes pentru problemele teologice. Din punct de vedere
intelectual, catolicismul şi-a încheiat cariera. Este mai mult din
necesitate decât datorită formaţiei lor, că fiii lui Loyola s-au
133
Abbe J. Brugerette: ,,Le pretre francais et la societe contemporaine”, (Ed.
Lethielleux, Paris 1933, I. pp. 183-184)
străduit din secolul XIX şi până azi să trezească superstiţiile
religioase mai ales printre femeile care reprezintă majoritatea
enoriaşilor. Aceasta a fost contrabalanţa „raţionalismului”.
Pentru învăţământul secundar al fetelor, Ordinul a
propus fondarea mai multor congregaţii pentru femei. „Cea mai
faimoasă şi activă a fost <<Congregaţia Doamnelor cu Inimă
Sacră>>. În 1830, ea cuprindea 105 case cu 4700 de profesori
şi influenţa ei asupra înaltelor clase sociale era foarte
importantă.”134
În ceea ce privea venerarea Fecioarei Maria, care era
atât de dragă iezuiţilor, a fost ajutată sub cel de al Doilea
Imperiu de „apariţiile” Fecioarei unui mic păstor din Lourdes.
Aceasta s-a întâmplat la 2 ani după ce Papa Pius IX a semnat
dogma Concepţiei Imaculate (1854) la instigarea Sociatăţii lui
Iisus. Actele principale ale acestui pontificat au reprezentat
toate victorii pentru iezuiţi, a căror puternică influenţă asupra
papalităţii romane s-a manifestat din ce în ce mai mult.
În 1864, Papa Pius IX a publicat scrisoarea enciclică
„Quanta cura”, însoţită de „Programa analitica” care blestema
cele mai bune principii politice ale societăţilor contemporane.
„Blestemul a tot ceea ce era drag Franţei moderne!
Franţa modernă doreşte independenţa statului; <<Programa
analitica>> ne învaţă că puterea ecleziastică trebuie să îşi
exerseze „autoritatea fără încuviinţare sau permisiunea puterii
civile>>. Franţa modernă doreşte libertatea conştiinţei şi a
venerării. <<Programa analitică>> spune că Biserica Romană
are dreptul de a utiliza forţa şi a restaura Inchiziţia. Franţa
modernă cunoaşte existenţa mai multor tipuri de venerare.
<<Programa analitică>> declară că religia catolică trebuie
considerată singura religie a statului şi toate celelalte trebuie
excluse. Franţa modernă susţine că oamenii sunt suverani.
<<Programa analitică>> condamnă votul universal. Franţa
modernă spune că toţi francezii sunt egali în faţa legii. <<
134
H. Boehmer, op.cit., p. 290
Programa analitică>> afirmă că ecleziasticii fac excepţii în faţa
tribunalelor civile şi criminale.”
„Acestea sunt doctrinele predate de iezuiţi în colegiile
lor. Ein se află în faţa armatei contra Revoluţiei... Misiunea lor
constă în creşterea tinerilor puşi în grija lor cu ură pentru
principiile care stau la baza societăţii franceze, principii care au
fost înscrise de foste generaţii cu un preţ mare. Prin învăţăturile
lor, aceştia încearcă să împartă Franţa în două şi să pună la
îndoilă tot ceea ce s-a făcut înca din anul 1789. Noi vrem
armonie, ei vor conflict; noi vrem pace, ei vor război; noi vrem
ca Franţa să fie liberă, ei vor ca ea să fie în sclavie; ei se luptă
cu noi, lasaţi-ne să ne apărăm; ei ne ameninţă, lasaţi-ne să-i
dezarmăm.”135
Dorinţa eternă a papalităţii de a domina societatea civilă
a fost atunci reafirmată după cum a spus şi Renan în 1848 într-
un articol numit „Liberalismul cleric” : „Aceasta demonstrează
că suveranitatea oamenilor, libertatea conştiinţei şi toate
libertăţile moderne erau condamnate de Biserică. Inchiziţia a
fost prezentată ca fiind „consecinţa logică” a întregului sistem
ortodox, <<rezumatul spiritului Bisericii>>. Acesta a adăugat
<<atunci când ea va fi capabilă, Biserica va readuce Inchiziţia;
dacă nu va face acest lucru, înseamnă că nu poate.>>”136
Puterea iezuiţilor asupra Vaticanului a fost arătată şi
mai mult, câţiva ani mai târziu, după „Programa analitică”
atunci când dogma Infailibilităţii Pontife a fost promulgată.
Abbe Brugerette a scris că această dogmă a fost „pentru a
arunca asupra anilor tragici 1870-1871, care au pus Franţa în
doliu, luminoasa şi măreaţa sperţă creştină.”
Acelaşi autor a adăugat: „Se poate spune că pe perioada
primei jumătăţi a anului 1870, Biserica Franceză nu se afla în
Franţa. Ea se afla în Roma, foarte ocupată cu Consiliul General

135
Adolphe Michel: ,,Les Jesuites” (Sandoz et Fisch Bacher, Paris 1879, pp.
77 ss
136
Abbe J. Brugerette, op. cit., pp. 221, 223
pe care Papa Pius X l-a convocat la Vatican...” „Conform
Monseniorului Pie, aceşti clerici francezi şi-au <<aruncat>>
complet proprii ficaţi, maxime şi libertăţi franceze sau galice.”
Acest episcop din Poitiers a adăugat că totul a fost făcut ca un
sacrificiu pentru principiul autorităţii, sunetul doctrinei şi
dreptul civil. Totul a fost plasat sub piciorul Papei, i-au făcut
un tron şi au sunat din trompetă spunând: „Papa este regele
nostru; nu doar că voinţa sa este ordin pentru noi, dar şi
dorinţele lui sunt reguli pentru noi.”137
Cedarea intrigilorn clericilor „naţionali” în mâinile
papalităţii a fost clară iar, datorită ei, şi supunerea catolicilor
francezi voinţei unui despor străin care sub acoperirea eticii şi a
dogmei urma să le impună direcţiile sale politice fără vreo
opoziţie. Catolicii liberali au protestat în zadar împotriva
pretenţiilor exorbitante ale papalităţii de a dicta propriile legi în
numele Sfâtului Duh. Abbe Brugerette ne informează că
Monseniorul de Montalembert, conducătorul său a publicat în
„Gazette de France” un articol în care protestează vehement
împotriva celor care „sacrifică justiţia şi adevărul, motivul şi
istoria, idolului pe care l-au pus la Vatican.”138
Mai mulţi episcopi notorii precum Părinţii Hyacinthe
Loyson şi Gratry au urmat aceeaşi linie. Părintele Gratry
spunea: „El şi-a publicat cu succes cele 4 Scrisori adresate
Monseniorului Deschamps. În acestea el a discutat evenimente
istorice precum condamnarea Papei Honorius, care conform
lui, s-a opus semnării Infailibilităţii Pontife. Într-o manieră
ascuţită şi amară, a denunţat dispreţul autorităţii catolice faţă de
adevăr şi integritate ştiinţifică. Unul dintre ei, un candidat
ecleziastic la doctoratul de Teologie a îndrăznit chiar să
justifice falsele decrete în faţa Facultăţii din Paris, declarând că
„nu a fost o fraudă odioasă.” De asemenea, Gratry a mai

137
Abbe J. Brugerette, op. cit., pp. 221, 223
138
Abbe J. Brugerette, op. cit., pp. 221, 223
adăugat: „Chiar şi astăzi este afirmat că a fost potrivită
condamnarea lui Galileo.”
„Voi oameni cu credinţă mică, cu inimi nefericite şi
suflete sacre! Farsele voastre sunt scandaloase. În ziua când
măreaţa ştiinţă a naturii s-a ridicat deasupra lumii, voi aţi
condamnat-o.”
„Să nu fiţi surprinşi dacă oamenii, înainte să vă ierte...
aşteaptă de la voi spovedanie, pocăinţă, căinţă şi îndreptări ale
greşelilor voastre.”139
Nu mai e loc de cuvinte că iezuiţii, agenţi inspiraţi ai
Papei Pius IX şi atotputernici asupra Consiliului nu erau
nerăbdători în legătură cu spovedania, pocăinţa, căinţa sau
îndreptarea într-un moment în care ei aproape şi-au atins
scopul pe care şi l-au propus la Consiliul de la Trent de la
mijlocul secolului al XVI-lea. La acea vreme, Lainez susţinea
deja ideea Infailibilităţii Papale.
S-a dorit doar consacrarea ca şi dogmă, o pretenţie la
fel de veche ca însăşi papalitatea. Nici un alt Consiliu de până
atunci nu a dorit să o ratifice, dar timpul părea perfect atunci.
Munca răbdătoare a iezuiţilor a pregătit clericii naţionali pentru
cedarea ultimelor lor libertăţi. Prăbişirea iminentă a puterii
temporale a Papei – întâmplată în faţa votului Consiliului –
cerea o reîntărire a propriei autorităţi spirituale conform
ultramontanismului. Argumentul trimfător şi „dictatus papae”
al Papei Gregory VII, principii ale reocraţiei medievale au
trimfat la mijlocul secolului XIX.
Ce anume din noua dogmă special consacrată
reprezenta atotputernicia Societăţii lui Iisus în Biserica
Romană?
„Sub acoperişul iezuiţilor care s-au stabilit la Vatican,
încă de când puterile seculare i-au izgonit din toate ţările libere,
asociindu-i cu factori dăunători, papalitatea a aspirat la noi
ambiţii. Aceşti oameni răi care au transformat evanghelia într-
139
Părintele Gratry, citat de Abbe J. Brugerette, op. cit.,p. 229
un spectacol de lacrimi şi sânge şi rămân cei mai groaznici
inamici ai democraţiei şi ai libertăţii în gândire domină
papalitatea. Toate eforturile lor s-au concentrat pe păstrarea în
Biserică a preponderenţelor fatale şi a doctrinelor lor fără de
ruşine.”
„Dedicaţi cauzei centralizării extreme, dificilii apostoli
ai teocraţiei sunt conducătorii recunoscuţi ai catolicismului
contemporan şi şi-au pus sigiliul pe propria teologie, evalvia
lor oficială şi pe politicile necinstite.”
„Adevăraţi ieniceri ai Vaticanului, ei inspiră totul,
conduc totul, pătrund peste tot, se formează ca un sistem de
guvernare, fiind credincioşi unei cazuistici ai cărei imoralitate
profundă a fost dezvăluită de istorie şi a inspirat paginile
nemuritoare de sublimă batjocură a lui Pascal. Prin
<<Programa analitică>> din 1864, pe care ei înşişi au desenat-
o, Papa Pius IX a declarat război tuturor gândurilor libere şi a
sancţionat câţiva ani mai târziu dogma infailibilităţii care este
un adevărat anacronism istoric şi pe care ştiinţa modernă nu dă
doi bani.”140
Pentru aceia care vor continua să vadă o exagerare şi o
defaimare a acestor linii abia citate, nu putem face mai bine
decât să prezentăm confirmarea însăşi a acestori factori din
stiloul ortodox al Monseniorului Daniel-Robs. Acestă
confirmare are mai multă greutate prin faptul că a fost
publicată în 1959 cu titlul „Reinstaurarea Societăţii lui Iisus” în
propria publicaţie iezuiţă „Etudes”. Cităm un adevărat discurs
pentru apărare:
„Din mai multe motive, această reorganizare a
Societăţii lui Iisus a avut o importanţă istorică foarte
considerabilă. Papa a redescoperit această credincioasă
grupare, devotată total cauzei sale, lucru care urma să fie
necesar foarte curând. Mulţi Părinţi urmau să exercite, pe
140
Louis Robuelin: ,,L’Eglise chretienne primitive et le catholicisme”
(Paris, Maurice Boivent, 1927 pp. 79-81)
perioada acelui secol şi până acum o influenţă discretă, dar
profundă asupra anumitor decizii luate de Vatican. Un tip de
zicală a fost auzit în Roma: << cei care ţin pixul Papei sunt
iezuiţi>>. Influenţa lor este evidentă în dezvoltarea venerării
Inimii Sacre precum şi în proclamarea dogmei Concepţiei
Imaculate în încheierea <<Programei analitice>> precum şi în
definiţia <<Infailibilităţii>>. <<Civilta cattolica>> fondată de
iezuitul napolitan Carlo Curci, a fost susţinută pentru a reflecta
gândul Papei pe perioada majorităţii pontificatului lui Pius
IX.>>141
Această mărturie este destul de clară. Judecând după
contextele anterioare se poate deduce mai degrabă că a fost
gândul Papei, cel care a fost reflectat în opiniile din „Civita
cattolica”.
Nu mai sunt necesare cuvintele pentru a spune că
iezuiţii, atotputernici în Roma, atât datorită spiritului cât şi
organizaţiei lor, urmau să impice papalitatea în politicile
internaţionale din ce în ce mai mult, după cum Monseniorul
Louis Roogueline scria: „de când şi-a pierdut puterea
temporală, Biserica din Roma a profitat de orice şansă pentru a
recâştiga terenul pe care a fost constrânsă să-l abandoneze
printr-o recrudescenţă a activităţilor politice. Întrucât schema
ei, bine găndită, este să dividă cu scopul de a cuceri, ea a
încercat să întoarcă fiecare conflict în favoarea ei.
Conform planului adepţilor lui Loyola, dogma
Infailibilităţii Papale a favorizat această acţiune a Papei, a cărui
importanţă poate măsurată prin faptul că majoritatea statelor au
un reprezentat diplomatic acreditat lui. Sub acoperişul dogmei
şi al eticii, subiecte care în principiu interzic cuvântul
„infailibil”, Papa astăzi dispune de autoritate nelimitată asupra
cunoştinţelor credincioşilor.

141
Daniel-Rops: ,,Le Retablissement de la Compagnie de Jesus” (Etudes,
Septembri 1959)
 Astfel, pe perioada secolului XX se poate observa
activitatea Vaticanului implicat în politicile interne şi externe
ale ţărilor şi modul în care aceste ţări erau guvernate datorită
partidelor catolice.
Şi, mai mult, îl vom vedea susţinând oameni „ai
Providenţei”, precum Mussolini şi Hitler, care vor dezlănţui
cele mai groaznice tipuri de catastrofe.
Preoţii lui Hristos au recunoscut serviciile acestei
faimoase Societăţi, care lucra cu atâtă sârguinţă în favoarea sa.
Aceşti „fii ai Satanei”, după cum îi calificau câţiva ecelziaşti
curajoşi, erau toţi întunecaţi, dar se pot lăuda cu mărturia din
august care le-a fost oferită de decedatul Papă SS Pius XII, al
cărui sfătuitor a fost un iezuit german.
În acest text publicat de „La Croix”, pe 9 august 1955
citim următoarele: „ Biserica nu vrea ajutoare de alt tip decât
pe cele ale Societăţii... fie ca fiii lui Loyola să reuşească să
calce pe urmele foştilor fii...”
Astăzi, la fel ca şi ieri ei fac exact aceasta, spre marele
necaz al naţiunilor lor.

Secţiunea IV

Capitolul 7

IEZUIŢII ÎN FRANŢA DIN 1870 PÂNĂ ÎN 1885

 Prăbuşirea Imperiului ar fi trebuit să aducă măcar o
reacţie împotriva spiritelor „ultramontane” din Franţa. Dar nu a
fost aşa după cum arată şi Adolphe Michel:
„Atunci când tronul a căzut în noroiul Sedanului pe 2
decembrie. Atunci când Franţa a fost definitiv învinsă, atunci
când Adunarea din 1871 s-a întâlnit la Bordeaux, în timp ce se
aştepta să se desfăşoare la Versailles, partidul cleric a fost mai
îndrăzneţ ca niciodată. Cine nu şi-ar putea aminti manifestările
arogante ale iezuiţilor şi ameninţările lor insolente pe perioada
acestor ultimi ani? Precum un Părinte Marquigni care anunţa
înmormântarea civilă a principiilor din '89; precum
Monseniorul de Belcastel care oferea Franţa Inimii Sacre;
iezuţii care au ridicat o Biserică pe dealul Montmartre din
Paris, astfel sfidând Revoluţia; sau episcopii care împingeau
Franţa să declare război Italiei pentru a putea stabili puterea
temporală a Papei...”142
Gaston Bally explică foarte binemotivele acelei situaţii
aparent paradoxale: „pe perioada cataclismului, iezuiţii, ca
întotdeauna, s-au ascuns în gaura lor, lăsând Republica să se
scoată singură şi cât de bine putea din noroi. Dar atunci când
majoritatea muncii a fost făcută deja, când teritoriul nostru a
fost eliberat de invazia Prusiei, invazia neagră a început din
nou şi <<castanele au fost scoase din foc>>. Teritoriul îşi
revenea dintr-un coşmar şi era timpul perfect pentru a pune
mâna pe masele lovite de panică.”143
Dar oare nu este la fel după fiecare război? Este un fapt
incontestabil că Biserica Romană a beneficiat întotdeauna de
pe urma dezastrelor publice, întrucât moartea, nefericirea şi
orice fel de suferinţă determină masele să caute consolări
iluzorii în practicile religioase. Astfel, puterea celor care dau
frâu liber acestor dezastre devine mai puternică sau este
crescută de însăşi victimele. În ceea ce priveşte aceasta, cele
142
Adolphe Michel, op.cit., pp72, 73
143
Gaston Bally, op. cit. pp. 101, 107, 108, 109
două războaie mondiale au avut aceleaşi consecinţe precum cel
din 1870
Apoi, Franţa a fost cucerită. Pe de altă parte aceasta a
fost o victorie genială a Societăţii lui Iisus, atunci când, în
1873, o lege a permis construirea unei basilici a Inimii Sacre
pe dealul Montmartre. Această Biserică urma să reprezinte
materializarea în piatră a triumfului iezuit , în locul unde şi-a
început viaţa. La o primă vedere, această invocaţie a Inimii
Sacre a lui Iisus, lăudată de iezuiţi, poate părea, deşi fiind la
bază idolatră, chiar inocentă.
„Pentru a realiza pericolul”, scria Gaston Bally,
„trebuie să ne uităm în spatele faţadelor, să fim martori la
manipularea sufletelor şi să vedem scopul diferitelor lor
asociaţii: frăţia <<Perpetual Adoration>>; frăţia <<Guard of
Honor>>; Apostolatul de rugăciuni etc. Frăţiile, asociaţiile,
apostolatele, misionarii, veneratorii, fanatocii, gărzile de
onoare, mediatorii şi alte federaţii ale Inimii Sacre par să
intenţioneze, după cum i-a invitat doamne Alacoque, să se
unească cu cele 9 coruri de îngeri.”
Astfel, în realitate este pe departe de a fi inocentă.
„Frăţiile şi-au exprimat scopurile în nenumărate rânduri. Nu
mă pot acuza că i-am calomniat. Totuşi voi cita câteva pasaje
ale declaraţiilor lor cele mai clare şi voi aduna mărturiile lor”.
„Opinia publică a fost şocată de remarcile Părintelui
Olivier atunci când victimele Bazarului de Caritate au fost
îngropate. Călugărul a văzut în acea catastrofă doar o altă
dovadă a îndurării divine. Dumnezeu a fost întristat de
<<greşelile>> noastre şi astfel ne invită să le corectăm.”
„Acest lucru părea monstruos. Construirea bazilicii de
la Montmartre a fost rezultatul aceluiaşi << gând>>, dar acest
lucru a fost uitat.”144

144
Gaston Bally, op. cit. pp. 101, 107, 108, 109
 Care a fost atunci groaznicul păcat pe care Franţa
trebuia să-l mărturisească? Autorul mai sus menţionat
răspunde: „...Revoluţia”
Aceasta este crima abominabilă care trebuia
„răscumpărată”.
„Astfel, bazilica Inimii Sacre simbolizează pocăinţa
Franţei (Sacratissimo Cordi Jesu Galioe poenitens et devoter).
Reprezintă, de asemenea, intenţiile noastre ferme de a repara
greşelile făcute...”145
„Salvaţi Roma şi Franţa în numele Inimii Sacre” a
devenit unul dintre imnurile Ordinului.”
„Astfel am putut să sperăm împotriva tuturor
speranţelor”, scria Abbe Brugerette, „şi să aşteptăm de la
<<Raiul aflat în pace>> , la un moment dat, marele eveniment
de restaurare al Ordinului şi salvarea propriului pământ”.146
Se pare că „Raiul” supărat pe Franţa Drepturilor
Omunlui nu a fost suficient de „pacifist” în ceea ce privea
ridicarea bazilicii deoarece „restaurarea Ordinului” sau mai
degrabă restaurarea monarhală „se mişca foarte încet”. Acelaşi
autor explică acest lucru în următoarea manieră:
„Deşi grandioasele manifestări ale credinţei catolice pe
perioada anilor care au urmat războiului din 1870 ar putea
părea impresionante, acestea nu ar reprezenta decât o lipsă a
şimţului de observaţie, dacă societatea franceză a acelei epoci
ar fi judecată doar pe baza acelei evlavii exterioare. Trebuie să
ne întrebăm atunci dacă sentimentul religios era un răspuns
direct, al întregii societăţi, la exprimarea credinţei, sentiment
care era devăluit de pelerinajele impuse organizate de episcopi
şi de convingerea maselor din Biserici...”
„Nedorind atenuarea importanţei mişcării religioase din
Franţa, născute de cele 2 războaie din 1870 şi 1914, care au
ridicat speranţe înalte, trebuie să recunoaştem totuşi că această
145
Gaston Bally, op. cit. pp. 101, 107, 108, 109
146
Abbe Brugerette, op. cit., II, pp. 10-14
reînviere a credinţei nu avea profunzimea şi cu atât mai puţin
proporţia pe care o adevărată reînnoire religioasă ar avea-o...”
„Încă de atunci, Biserica Franţei era din nefericire
alcătuită nu numai din mii de necredincioşi şi adversari ci şi
dintr-un număr mare al acelora care erau credincioşi doar după
nume, neavând convingere. Practicile religioase erau realizate
nu pentru a convinge ci mai degrabă din obicei...”
„Curând după aceea Franţa părea să regrete mişcarea
disperată care a făcut-o să trimită o majoritate catolică la o
Adunare Naţională, majoritate care 5 luni mai târziu şi-a
schimbat poziţia la alegerile complementare din 2 iulie. În
acea zi ţara trebuia să aleagă 113 deputaţi. Acea zi a
reprezentat o înfrăngere pentru catolici şi o victorie pentru
aproximativ 90 de republicani. Toate alegerile care au urmat au
avut acelaşi caracter republican şi de opoziţie anticlerică. Ar fi
copilăros să pretindem că acestea nu reprezentau sentimentele
şi dorinţele societăţii.”147
Abbe Brugerette, cel care vorbeşte despre pelerinajele
organizate în acea perioadă pentru „înnobilarea ţării”,
recunoaşte că ei au fost cauza „unor greşeli şi excese” care au
ridicat suspiciunile „adversariilor bisericii”.
„Pelerinajele vor fi pentru ei planuri organizate de
clerici pentru restaurarea monarhiei în Franţa şi a puterii
pontife în Roma. Atitudinea luată de clerici în cele ce privesc
aceste două scopuri va fi una care să justifice această acuzaţie
din partea presei păgâne şi va da, după cum vom vedea mai
târziu, un puternic impuls împotriva clericismului. Fără a se
elibera de obiceiurile sale religioase reînviate pe perioada
anilor de după război, societatea franceză se va răzvrăti
împotriva acestui „guvern de preoţi”, după cum Gambetta a
stigmatizat-o. În adâncul său, poporul francez a păstrat un
instinct invincibil de rezistenţă împotriva a orice semăna chiar
şi în mod vag cu dominaţia politică a Bisericii. Per ansamblu,
147
Abbe Brugerette, op. cit., II, pp. 10-14
această naţiune a iubit religia dar spectrul „teocraţiei” reînviat
de presa de opoziţie, a speriat-o. Cea mai în vârstă fiică a
Bisericii nu a vrut să uite că era, de asemenea, mama
Revoluţiei.”148
Clericii cu iezuiţii în frunte făceau mari eforturi pentru
a determina poporul francez să se lepede de spiritul republican!
„Încă de la introducerea legii lui Falloux, iezuiţii şi-au
extins în mod liber colegiile lor unde i-au crescut pe copiii
claselor mijlocii conducătoare şi pe care, în mod evident, nu i-a
învăţat depspre marea dragoste pentru republică...”
„În ceea ce îi privea pe <<Asumpţioniştii>> creaţi în
1845 de intransigentul Părinte d’Alzon, aceştia voiau să dea
înapoi oamenilo credinţa pe care au pierdut-o...”149
Dar mai existau şi alte congregaţii de predare
înfloritoare şi invidioase: oratorii, dominicanii celui de al III-
lea Ordin etc, care îi învăţau pe copiii claselor mijlocii, cât şi
pe mai bine de jumătate de milion din copiii oamenilor
obişnuiţi „buna doctrină”.
Nu este surprinzător că această situaţie a pus regimul
republican în defensivă.
O lege, propusă de în 1879 de Jules Ferry dorea să
îndepărteze clericii din Consiliul Instituiri Publice, în care au
fost introduşi de legile din 1850 şi 1873, şi să dea înapoi
statului abilităţile dreptului unic de a nota gradele profesorilor.
Articolul 7 al acestei legi spune, de asemenea, că „nimeni nu
avea dreptul să ia parte la predarea publică sau liberă dacă
făcea parte dintr-o congregaţie religioasă neautorizată.”
„Iezuiţii sunt principala ţintă a acestui articol 7. Preoţii
decanatului de la Moret (Seine-et-Marne) vor declara atunci că
<<ei sunt de partea tuturor comunităţilor religioase, inclusiv de
cea a venerabililor părinţi ai Societăţii lui Iisus>>.” „Să-i lovim
pe ei”, scriu aceştia, „înseamnă să ne lovim pe noi înşine...”
148
Abbe Brugerette, op. cit., II, pp. 164, 165
149
Adrien Dansette, op. cit., p.29
Mărturia este clară. Abbe Brugerette, care a scris acest
fragment, descrie rezistenţa ridicată de catolici împotriva a
ceea ce el numeşte „un atac înşelător”, dar adagă:
„Clericii continuă să ignore imensul progres al laicităţii.
Nu a înţeles încă aceasta datorită opoziţiei lor faţă de
principiile din '89 şi astfel au pierdut marea influenţă asupra
conducerii spiritului public din Franţa.”150
Articolul 7 este respins de senat dar Jules Ferry invocă
legile existente referitoare la congregaţii:
„În consecinţă, pe 29 martie 1880, <<Journal officiel>>
conţine două decrete care îi obligau pe iezuiţi să se despartă şi
toate congregaţiile neautorizate de bărbaţi şi femei să <<obţină
recunoaştere şi aprobare pentru reglementările şi statutul lor
legal în trei luni...”
Fără vreo întârziere, o mişcare de opoziţie a fost
organizată. Conform Monseniorului Debidour „Biserica
profund rănită s-a ridicat.” După 11 martie, Leo XIII şi nunţiul
său papal au protestat...
„Acum era rândul tuturor episcopilor să apere cu
energie ordinul religios.”151
Fiii lui Loyola au fost totuşi izgoniţi. Dar să vedem ce
avea Abbe Brugerette de spus referitor la aceasta: „În ciuda
tuturor, iezuiţii, experţi în a reintra pe fereastră atunci când sunt
daţi afară, au reuşit să-şi pună colegiile sub controlul profanilor
sau al ecleziaştilor seculari. Deşi nu mai locuiau în aceste
colegii, aceştia puteau fi văzuţi, în anumite momente ale zilei,
intrând pentru a-şi face datoriile de conducere şi
supraveghere.”152
Dar înşelătoria a fost descoperită şi colegiile iezuite au
fost în cele din urmă închise.

150
Abbe Brugerette, op. cit., II, pp. 164, 165, 166, 167, 176, 185.
151
Abbe Brugerette, op. cit., II, pp. 164, 165, 166, 167, 176, 185.
152
Abbe Brugerette, op. cit., II, pp. 164, 165, 166, 167, 176, 185.
 În plus decretele din 1879 au fost aplicate aupra a 32 de
congregaţii care au refuzat să se supună dispoziţiilor legale. În
mai multe locuri expulzarea a fost încheiată prin intermediul
armatei „manu militari” împotriva opoziţiilor creştinilor stârniţi
de Părinţi. Aceştia nu doar au refuzat să ceară o autorizaţie
legală ci şi să semneze o declaraţie prin care nu se opuneau
regimului republican, acest lucru fiind suficient pentru
Monseniorul de Freycinet, pe atunci preşedinte al consiliului,
pentru a-i tolera în continuare, făcându-le astfel o favoare.
Atunci când Ordinul a hotărât în final să semneze această
declaraţie formală de loialitate, manevra a devenit nulă şi
Monseniorul de Freycinet a demisionat deoarece a încercat să
negocieze acest acord împotriva dorinţelor Parlamentului şi al
colegilor săi din cabinet.
Abbe Brugerette comentează asupra declaraţiei pe care
Ordinele religioase trebuiau să o semneze şi pe care o găsea
respingătoare:
„Această declaraţie pentru respect faţă de instituţiile
franceze ... ar putea părea inofensivă astăzi, în comparaţie cu
jurământul de loialitate cerut episcopilor germani de
Concordatul de la 20 iulie 1933 dintre papalitate şi Imperiul
German.”
„Articolul 16 – înainte de a intra în posesia diocezelor
lor, episcopii vor face un jurământ de loialitate în faţa
preşedintelui regimului nazist sau a unui membru
Reichsstatthalter, în următorii termeni:
Înaintea lui Dumnezeu şi a Sfintei Scripturi, jur şi
promit, aşa cum face un episcop, loialitate regimului nazist
german şi statului. Jur şi promit să respect şi să-i determin pe
clerii mei să respecte guvernul stabilit conform legii
constituţionale. Aşa cum îmi este datoria, voi lucra pentru
binele şi interesul statului german; în programul pe care mi l-a
încredinţat Sf. ministru, voi încerca să opresc tot ceea ce va fi
în detrimentul său.” (Concordat între papalitate şi Imperiul
German) 153
Diferenţa este foarte mare între între simpla promisiune
de neopunere faţă de regimul francez şi acest jurământ solemn
de susţinere a statului nazist. La fel de mare este diferenţa
dintre cele două regimuri, unul democratic şi liberal, atât de
urât de Biserica Romană, şi altul totalitar şi intolerant, dorit şi
înfiinţat de forţele unite ale lui Franz von Papen, şambelanii
secreţi ai Papei şi al Monseniorului Pacelli, nunţiu în Berlin şi
viitor Pis XII.
Abbe Brugerette după ce a declarat că scopul
guvernului a fost atins în ceea ce priveşte Societatea lui Iisus,
recunoaşte de asemnea:
„Nu putem discuta despre distrugerea instituţiei
congregaţiilor. Congregaţiile femeilor nu au fost atinse iar cele
autorizate <<la fel de periculoase ca şi celelalte datorită
spiritului lor profan>> stăteau încă în picioare. Ştiam, de
asemenea, că aproape toate congregaţiile bărbaţiilor, izgoniţi
din casele lor datorită decretului din 1880 s-au întors în linişte
la mănăstirile lor.”154
Dar această linişte a fost scurtă. Intenţia statelor de a
percepe taxe şi drepturi de succesiune asupra averii
comunităţilor ecleziastice a provocat un ţipăt general printre
aceştia, întrucât nu aveau nici o intenţie de a se supune legii.
„Organizarea rezistenţei a reprezentat munca unui comitet
condus de P.P. Bally, „asumpţionist”, Stanislas, un călugăr
capucin şi Le Dore, conducător al eudiştilor... Părintele Bally
reînvia entuziasmul călugărilor scriind: „Asemenea Sfântului
Laurent, călugării şi măicuţele ar merge mai degrabă la roata
de tortură decât să se predea.”155

153
Abbe Brugerette, op. cit., II, pp. 164, 165, 166, 167, 176, 185.
154
Abbe Brugerette, op. cit., pp. 185, 196, 191
155
Abbe Brugerette, op. cit., pp. 185, 196, 191
 Ca şi un accident, principalul insuflător al „marelui
entuziasm”, Bally era un „asumpţionist” sau de fapt, un iezuit
camuflat. În cele ce privesc instrumentele de tortură, am putea
reaminti bunuli Părinte, că acestea se află în tradiţia papalităţii
şi nu în cea a unui stat republican.
În cele din urmă, congregaţia a plătit aproximativ
jumătate din ceea ce avea, iar Abbe Brugerette recunoaşte că
„prosperitatea muncii lor nu a fost slăbită”, după cum ne putem
imagina.
Nu putem intra în detalii în cele ce privesc legile din
1880 şi 1886 care urmăresc să asigure neutralitatea religioasă
în şcolile de stat, această „secularizare”156 care este normală
pentru toate minţile tolerante, dar este respinsă de Biserica
Romană întrucât reprezintă o încercare abominabilă în forţarea
conştiinţei, lucru pe care l-a pretins doar pentru ea. Nu puteam
aştepta ca ea să lupte pentru acest aşa zis drept la fel de violent
ca şi pentru privilegiile financiare.
În 1883, Congregaţia romană a Indexului, inspirată de
iezuiţi intră în luptă condamnând anumite cărţi şcolare
referitoare la etică şi educaţie civică. Bineînţeles, problema este
gravă. Unul dintre autori, Paul Bert a îndrăznit să scrie că ideea
de miracole „trebuie să dispară din mintea critică.” Astfel, mai
mult de 50 de episcopi au promulgat un decret al Indexului cu
comentarii fulminante, şi unul dintre ei, Monseniorul Isoard
declară în scrisoarea sa pastorală din 27 februarie 1883, că
profesorii, părinţii şi copii care refuză să distrugă aceste cărţi
vor fi interzişi în sacrament. 157
Legile din 1886, 1901 şi 1904, care declarau că nici un
post de profesor nu putea fi deţinut de membrii ai
congregaţiilor religioase au stârnit multe proteste venite din
partea Vaticanului şi a clericilor „francezi”. De fapt, tot ceea ce

156
Vezi Jan Cotereau: ,,Antologie des grands textes laiques” (Fischbacher,
Paris)
157
Vezi Jean Cornec: ,,Laicite” (Sudel, Paris)
trebuiau să facă profesorii călugări şi măicuţe nu era decât să se
„secularizeze”. Singurul rezultat pozitiv al acestor dispoziţii
legale a fost că profesorii şcolilor aşa numite „libere” trebuiau
să creeze calificări pedagogice adecvate, acesta fiind un lucru
bun, ţinându-se seama că înaintea războiului trecut şcolile
primare catolice din Franţa erau într-un număr de 11.655 şi
aveau 824.595 elevi.
În cele ce privesc colegile „libere”, în special cele
iezuite, numărul lor se reduce datorită mai multor factori care
nu au nimic de a face cu încăierările legale. Superioritatea
învăţaturilor oferite de universitate, recunoscute de majoritatea
părinţilor şi existenţa ei neschimbată de-a lungul timpului
reprezintă principalele cauze pentru popularitatea ei crescândă.
În plus, Societatea lui Iisus a redus în mod voluntar numărul
şcolilor sale.

Secţiunea IV

Capitolul 8

IEZUIŢII ŞI GENERALUL BOULANGER

IEZUIŢII ŞI AFACEREA DREYFUS

Ostilităţii a cărei victimă pretinde a fi sincerul partid, la

mijlocul secolului al XIX-lea, în statul Republican, nu îi lipsea
justificarea. Opoziţia clericilor faţă de regimul liber al Franţei a
fost arătată cu fiecare ocazie conform Abbe Brugerette. În anul
1873, încercarea de a restaura monarhia contelui de Chambord
a eşuat deoarece pretendentul a refuzat cu încăpăţânare să
adopte steagul tricolor ca şi emblemă a Revoluţie.
„Aşa cum catolicismul părea legat de politică sau de un
anumit tip de politică... Laicitatea faţă de Monarhie a fost
transmisă din generaţie în generaţie atât în vechile familii
nobile cât şi în clasele mijlocii şi printre oamenii obişnuiţi, în
regiunile catolice din Vest şi Sud. Nostalgia lor pentru un
regim idealist şi antic exprimat între epopea Evului Mediu a
reprezentat salvarea religiei. Ei s-au adunat în spate la Veuillot
cu familia regală din Chambord, aceasta fiind considerată a fi
formă de guvernământ cea mai favorabilă pentru Biserică. Din
uniunea acestor forţe politice şi religioase a luat naştere un tip
de misticism reacţionar ilustrat perfect de Monseniorul Pie,
episcop al Poitiers şi de încarnarea cea mai bună a cuvântului
ecleziastic: „Franţa care aşteaptă un alt şef şi strigă după un
conducător..., va primi din nou de la Dumnezeu, <<sceptrul
universului care a căzut din mâinile sale pentru o perioadă de
timp>>, într-o zi când ea va învăţa iarăşi să îngenuncheze.”158
Această imagine descrisă de un istoric catolic este
importantă. Ea ajută la înţelegerea mişcărilor care au urmat
câţiva ani mai târziu şi anume o încercare de restaurare
nereuşită în 1873.
Acelaşi istoric catolic descrie atitudinea politică a
clericilor din acea vreme astfel:
„La momentul alegerilor, prezbitariile au devenit centre
pentru candidaţii reacţionari. Preoţii şi miniştrii oficiali dădeau
telefoane de acasă pentru propaganda electorală, defăimarea
Republicii şi a noilor legi de predare. Ei declară că cei care
votează pentru gânditorii liberi, prezentul guvern sau
francmasonii descrişi ca <<bandiţi>>, <<plebea>> şi <<hoţi>>
sunt acuzaţi de păcat capital. Este declarat că : 1. o femeie care
158
Adrien Dansette, op.cit., II, pp. 37, 38
comite adulter va fi iertată mai uşor decăt cei care îşi trimit
copiii la şcoli profane; 2. este mai bine să sugrumi un copil
decât să susţii regimul; 3. le vor fi refuzate sacramentele celor
care vor vota cu partidele partizane. Ameninţările sunt duse
până la capăt: negustorii republicani şi anticlericii sunt
boicotaţi, este refuzat ajutorul oamenilor săraci, iar muncitorii
sunt concediaţi.”159
Aceste excese din partea clericilor, afectate tot mai mult
de ultramontanismul iezuit sunt chiar mai puţin acceptate
datorită faptului că sunt emanate de „ecleziastici plătiţi de
guvern după cum şi Concordatul este încă aplicat.”
De asemnea, majoritatea opiniei publice nu este fericită
cu această presiune asupra conştiinţelor după cum scrie autorul
mai sus menţionat: „După cum am văzut, poporul francez, ca
un întreg, este indiferent faţă de probleme religioase şi nu
putem confunda observatorii ereditari ai practicilor religioase
cu credinţa adevărată...” „Adevărul este că harta politică a
Franţei este identică cu cea religioasă... Putem spune că în
regiunile unde credinţa este mai puternică, poporul francez
votează candidaţi catolici. În alte părţi, ei aleg în mod conştient
deputaţi şi senatori anticlerici... Aceştia nu doresc clericismul,
întrucât reprezintă autoritatea ecleziastică în problemele
politice şi este adeseori numit <<guvernul preoţilor>>.”
„Pentru un număr mare de catolici, faptul că preotul,
acest om tulburător, intervine în instrucţiunile predicii şi în
reţetele spovedaniei referitoare la comportamentul
credincioşilor, controlând gândul, sentimente, acţiuni,
mâncarea, băuturi şi chiar intimităţile vieţii de familie, este de
ajuns. Ei intenţionează să limiteze acest imperiu prin păstrarea
independenţei lor ca cetăţeni.”160
Am dori să vedem acest spirit de independenţă la fel de
viu şi azi.
159
Adrien Dansette, op.cit., II, pp. 46, 47, 47
160
Adrien Dansette, op.cit., II, pp. 46, 47, 48
 Dar, deşi opinia acelui „număr mare de catolici” era atât
de puternică pe cât era numărul lor, ultramontanii nu dezarmau
şi nu determinau la fiecare ocazie lupta împotriva regimului
atât de urât de ei. Aceştia au crezut, pentru o perioadă de timp
că nu au găsit „omul providenţei” în persoana Generalului
Boulanger. Ministru al războiului în 1886, acesta a organizat
propria propagandă atât de bine încât aceasta l-a făcut să arate
ca un viitor dictator.
„Un acord tacit”, scrie Monseniorul Adrein Dansette,
„este încheiat între general şi catolici şi devine clar pe perioada
verii... Acesta a mai încheiat, de asemenea, un acord secret cu
membrii regali ai Parlamentului precum baronul de Mackau şi
contele de Mun, apărători fideli ai Bisericii la Adunare...”
„Calmul ministru de interne Constans, ameninţă cu
arestarea lui iar pe 1 aprilie, candidatul dictator fuge la
Buesselles cu amanta sa.”
De acum înainte, „boulangismul” decade rapid. Franţa
nu a fost cucerită: „ea se reface... <<boulangismul>> este
zdrobit la poli pe 22 septembrie şi 6 octombrie 1889...”161
Poate fi citit din stiloul aceluiaşi istoric tipul de
atitudine al Papei din acea vreme referitor la acest aventurier.
Acesta era Leo XIII, care în 1878 i-a urmat lui Papa Pius IX,
Papă al „Programei analitice” şi care s-a prefăcut că sfătuieşte
credincioşii Franţei pentru a se alătura regimului republican:
„În august (1889), amabasadorul german la Vatican
pretinde că Papa vede în general (Boulanger) omul care va
răsturna Republica Franceză şi va reinstaura monarhia. Poate fi
citit un articol în care <<Monitorul Romei>> susţine că acest
candidat dictatorial a preluat puterea şi că Biserica <<ar putea
obţine multe beneficii din aceasta>>... Generalul Boulanger l-a
trimis pe unul din foştii săi ofiţeri la Roma cu o scrisoare
pentru Leo XIII, în care el promitea Papei <<că în ziua în care

161
Adrien Dansette, op.cit., II, p. 114 ss
va ţine în mâna sa sabia Franţei va face tot posibilul ca
drepturile papalităţii să fie recunoscute>>”162
Aşa a fost acest Pontif iezuit; clericii intransigenţi au
obiecatat asupra presupusului lui exces de „liberalism”!
Criza „Boulangistă” a dezvăluit destul de bine acţiunile
conduse de partidul religios împotriva Republicii profane sub
masca naţionalismului. Transparenţa, precum şi rezistenţa
majorităţii naţiunii a învins acea încercare în ciuda întregii
agitaţii a acestei forţe. Totuşi, aceste tactici şovine s-au dovedit
a fi eficiente mai ales la Paris şi urmau a fi folosite şi cu alte
ocazii. A fost o pură întâmplare sau totul a fost provocat?
Discipolii lui Loyola au fost la conducerea acestei mişcări.
„Prietenii lor sunt aici”, scria Monseniorul Pierre Dominique,
„o nobilime bigotă, o burghezie care îl resping pe Voltaire şi
mulţi militari. Ei vor lucra în special în armată iar rezultatul va
fi faimoasa alianţă a <<sabiei cu picăturile apei sfinţite>>.”
„În anul 1890, nu conştiinţa regelui Franţei aceştia o
conduc ci statul major sau cel puţin pe şeful lor. Apoi
izbucneşte <<Afacerea Dreyfus>>, un război civil care divide
Franţa în două.”163
Istoricul catolic Adrien Dansette rezumă începutul
Afacerii după cum urmează:
„ Pe 22 decembrie 1894 căpitanul artileriei Alfred
Dreyfus este găsit vinovat, condamnat la deportare şi
închisoare pe viaţă. Trei luni mai târziu <<Serviciul nostru
Secret>> a descoperit la <<Ambasada germană>> o listă cu
mai multe documente care aveau de aface cu apărarea
naţională. S-a stabilit o asemănare între scrisul de pe listă şi cel
al Căpitanului Dreyfus. Statul major a strigat imediat <<Este
el. Este evreul>>. Aceasta era doar o prezumţie întrucât
trădarea nu avea o explicaţie psihologică (Dreyfus avea o
reputaţie bună, era bogat şi ducea o viaţă ordonată). Totuşi,
162
Adrien Dansette, op.cit., II, p. 114 ss
163
Pierre Dominique, op. cit., p. 239
nefericitul om este închis, condamnat de un tribunal militar
după o anchetă atât de parţială, încât judecata trebuie să fi fost
preconcepută. Ca să fie şi mai rău, se va afla mai târziu că un
document secret a fost oferit Judecătorilor fără ca avocatul
acuzatului să ştie de el...”
„Au existat mai multe scurgeri de informaţii de la statul
major după arestarea lui Dreyfus şi comandantul Picquart, şeful
Serviciilor Secrete, după luna iulie 1895 află de un anumit
proiect numit <<Petit Bleu>> (Scrisori poştale) dintre
diplomatul militar german şi comandantul francez (de origine
ungară) Esterhazy. Acesta era un om rău famat care îşi urăşte
ţara adoptivă. Un ofiţer al Serviciului Secret, comandantul
Henry adaugă la dosarul Dreyfus, după cum vom vedea, un
document fals care ar fi zdrobitor pentru ofiţerul evreu dacă ar
fi fost adevărat. El şterge şi rescrie numele de Esterhazy de pe
<<Petit Bleu>> pentru a lăsa impresia că documentul a fost
falsificat. Astfel, Picquart este dezonorat în noiembrie 1896.”164
Dezonoarea şefului Serviciile Secrete este uşor de
înţeles: entuziasmul lui de a ascunde relele acumulate era prea
excesiv. Mărturia cea mai de încredere se găseşte în „Carnets
de Schwartzkoppen” publicată după moartea sa în 1930.
Autorul primea documente secrete referitoare la apărarea
naţională a Franţei de la Esterhazy şi de la Dreyfus.
„La un moment dat , în iulie, Picquart s-a gândit că era
momentul să îl avertizeze printr-o scrisoare pe şeful statului
major care se afla atunci la Vichy în legătură cu suspiciunile lui
referitoare la Estehazy. Prima întâlnire a avut loc pe 5 august
1896. Generalul de Boisdeffre a aprobat tot ceea ce a făcut
Picquart până atunci referitor la această Afacere şi i-a dat
permisiunea de a-şi continua investigaţia.”
„Ministrul de război, generalul Baillot a fost informat,
de asemenea, din august de suspiciunile lui Picquart. De
asemenea, a aporbat măsurile luate de Picquart. Esterhazy, pe
164
Adrien Dansette, op.cit., II, pp. 263, 264.
care l-au concediat, a încercat, folosindu-şi conexiunile cu
deputatul Jules Roche, să deţină un post la ministerul de război,
a încercat să ia legătura cu mine, din nou, şi a scris mai multe
scrisori ministrului de război. Una din aceste srisori i-a fost
dată lui Picquart, care pentru prima dată a realizat că scrisul său
este la fel ca cel din <<listă>>! El a arătat o poză a acelei
scrisori lui Du Paty şi Bertillon, fără a le spune cine a scris-o...”
Bertillon a spus: „este scrisul din listă!”165
„Simţind că vinovăţia lui Dreyfus se îndepărtează,
Picquart a decis să consulte <<micul dosar>> care a fost oferit
judecătorilor. Arhivistul Gribeli i l-a oferit. Era seară. Rămas
singur în birou, Picquart a deschis plicul lui Henry pe care se
afla parafa lui Henry scrisă cu pix albastru. Mare i-a fost
surprinderea atunci când a descoperit nulitatea acelor jalnice
documente şi din care nici unul nu putea fi aplicat lui Dreyfus.
Pentru prima dată, acesta a ştiut că omul condamnat pe <<Ille
du Diable>> (Insula Diavolului) era nevinovat. În ziua
următoare, Picquart a scris o scrisoare generalului de
Boisdeffre în care prezenta toate acuzaţiile împotriva lui
Esterhazy şi recenta sa descoperire: atunci când generalul a
citit despre <<acel document secret>> acesta a sărit
exclamând: <<De ce nu a fost ars aşa cum am stabilit?>>”166
Von Schwartzkoppen a scris mai departe: „Poziţia mea
a devenit extrem de inconfortabilă. Această problemă este mai
presus de mine: să spun tot adevărul şi astfel să repar groaznica
greşeală şi să-l eliberez pe acel biet om nevinovat? Dacă aş
putea face cum vreau eu, asta aş fi făcut. Uitându-mă mai atent
la aceste lucruri în detaliu am ajuns la concluzia că nu trebuie
să ma implic în această problemă, întrucât nimeni nu m-ar fi
crezut; de asemenea, judecăţile diplomaţilor stăteau în calea
acestei acţiuni. Considerând că guvernul francez va fi capabil

165
,,Les Carnets de Schwartzkoppen” Rieder, Paris 1933, pp. 147, 148, 162
166
Armand Charpentier, ,,Histoire de l’affaire Dreyfus”, (Fasquelle 1933, p.
73)
să ia măsurile necesare pentru a face justiţie eu tot am decis să
nu fac nimic.”167
„Putem vedea prinzând viaţă tacticile statului major”,
scrie Adrien Dansette. „Dacă Esterhazy este vinovat, ofiţerii
care au provocat acea condamnare ilegală a lui Dreyfus şi mai
ales generalul Marcier, ministrul de război al momentului sunt
vinovaţi de asemnea. Interesela armatei presupun sacrificiul lui
Dreyfus; nu trebuie să ne implicăm în această sentinţă din
1849.”168
Rămânem zăpăciţi la gândul că un astfel de argument ar
putea fi invocat de justiţie, o condamnare nedreptă. Aşa a fost
să fie atunci în ceea ce priveşte Afacerea care atunci tocmai
începea. Bineînţeles, eram cu toţii în febra antisemită.
Dizertaţiile violente ale lui Edouard Drumont, în „Libre
Parole” arătau în fiecare zi copii israelieni ca fiind agenţi ai
corupţiei naţionale şi ai dizolvării. Prejudiciul nefavorabil creat
a stârnit o mare parte din opinia publică să creadă „a priori”, în
vinovăţia lui Dreyfus. Dar, mai târziu când vinovăţia acuzatului
a devenit evidentă, monstruosul argument al „infailibilităţii”
tribunalului militar era încă susţinut, iar de acum înainte era
susţinut cu un cinism perfect.
Oare Sfântul Duh este cel care îi inspiră pe aceşti
judecători în uniformă, care nu fac greşeli? Este tentant să
credem în intervenţia celestă – atât de similar cu cel care
garantează infailibilitatea papală – atunci când citim despre
Părintele du Lac, membru al Societăţii lui Iisus, care a avut
multe de a face cu Afacerea:
„El a condus colegiul de la <<Rue des Postes>>, unde
iezuiţii au pregătit candidaţii pentru Şcolile mai mari. El este
un om foarte inteligent cu importante relaţii. La transformat pe
Drumont în confesorul lui de Mun şi de Boisdeffre,

167
,,Les Carnets de Schwartzkoppen” Rieder, Paris 1933, pp. 147, 148, 162
168
Adrien Dansette, op.cit., II, pp. 263, 264
conducătorul statului major al Armatei, pe care îl vede în
fiecare zi.”169
Abbe Brugerette a menţionat de asemenea, aceleaşi
fapte citate de Joseph Reinach: „Nu este acesta Părintele du
Lac care l-a convertit pe Drumond şi l-a determinat să scrie
<<Franţa evreică>> şi care a furnizat mijloacele de creare a
<<Libre Parole>>? Oare generalul de Boisdeffre nu îl vedea în
fiecare zi pe faimosul iezuit? Şeful statului major nu i-a nici o
decizie fără a se consulta înainte cu conducătorul.:170
Acolo, pe Insula Diavolului, care îşi merită numele în
acel climat fatal, victima acestui complot a fost tratată într-un
mod extrem de crud. Presa antisemită a împărţit rapoarte în
care spunea că acesta încearcă să evadeze. Andre Lebon a dat
ordine în consecinţă.
„În duminica de 6 septembrie, dimineaţa, conducătorul
închisorii Lebar l-a informat pe prizonier că nu va mai avea
voie să se plimbe pe acea partea a insulei care a fost rezervată
pentru el şi că va fi închis în baraca sa. Seara, a fost anunţat că
pe timp de noapte va fi pus în lanţuri. La piciorul patului său,
făcut din 3 scânduri erau nituite două cătuşe din fier care
înconjurau picioarele condamnatului. Atunci când nopţile erau
toride această pedeapsă era foarte dureroasă.”
„În zori, gărzile dezlegau prizonierul iar când acesta se
ridica tremura în picioare. I-a fost interzis să-şi părăsească
baraca în care trebuia să stea zi şi noapte. Seara era înlănţuit
din nou. Această pedeapsă a durat 40 de nopţi. După un timp,
gleznele sale erau acoperite de sânge şi trebuiau să-l bandajeze.
Gărzilor sale fiindu-le milă de el, îl bandajau înainte de a-i
pune lanţurile.”171
Totuşi, condamnatul continua să se declare nevinovat.
El i-a scris soţiei sale: „Trebuie să existe undeva pe acest tărâm

169
Pierre Dominique, op. cit., p. 240
170
Abbe Brugerette, op. cit., II, pp. 454, 432, 467
171
Armand Charpentier, op.cit., p. 74
generos şi frumos al Franţei un om cinstit care este suficient de
curajos ca să caute adevărul.”172
Adevărul nu mai era în îndoială acum. Ceea ce lipsea
era dorinţa de a lăsa să iasă la iveală. Abbe Brugerette
mărturiseşte:
„Prezumţia de nevinovăţie a condamnatului de pe
insula diavolului s-a multiplicat în van. Declaraţiile
Monseniorului de Bulow la Reichstag şi cele transmise de
Monseniorul de Munster, ambasadorul său, guvernului francez
au declarat de asemenea nevinovăţia lui Dreyfus în zadar;
nevinovăţia dezvăluite şi de împăratul Guillaume şi confirmată
când Schwarzkoppen (atacul militar german)a fost rechemat la
Berlin de îndată ce Esterhazy a fost acuzat de către Mathieu
Dreyfus (fratele condamnatului). Statul major se opune oricărei
reexaminări a procesului... cineva este ocupat să îl acopere pe
Esterhazy. Documente secrete îi sunt comunicate pentru
apărarea sa, iar chiar scrisul său nu este voie a fi comparat cu
cel de pe <<lista>>...”
„Apărat astfel ticălosul Esterhazy este suficient de
îndrăzneţ să ceară să fie audiat de către Consiliul de război. El
este informat în mod unanim în 17 ianuarie 1898 după o
dezbatere care a durat 3 minute.”173
Trebuie să menţionăm că după câteva luni, când
colonelui Henry a fost acuzat de falsificare, Estehazy a mers în
Anglia şi în cele din urmă a mărturisit că el este autorul
faimoasei „liste” atribuite lui Dreyfus.
Nu putem cita toate întâmplările acestei drame,
falsificările adăugate altor falsificări în încercarea de a ascunde
adevărul, demisia şefului statului major, căderea miniştrilor,
sinuciderea lui Henry, reţinut la Mount Valerian, care şi-a tăiat
gâtul şi astfel a scris cu propriul sânge mărturia vinovăţiei sale.

172
,,Lettres d’un innocent”, ianuarie şi februarie 1985
173
Abbe Brugerette, op. cit., II, pp. 454, 432, 467
 În decembrie 1898, nota semioficială a fost publicată de
presa germană: „Declaraţiilem guvernului imperial au stabilit
că nici o personalitate germană nu a avut nici un fel de legătură
cu Dreyfus. Astfel, din punctul de vedere al germanilor nu
vedem nici o inconveninţă în a publica în totalitate documentul
secret.174
În final, inevitabila reexaminare a fost decisă de Înalta
Curte. Dreyfus trebuie să apară din nou în faţa consiliului de
război la Rennes pe 3 iunie 1899 şi reprezintă începutul unei
alte torturi pentru el. „Nu avea de unde să ştie că urma să
întâlnească mai multă ură decât atunci când a plecat şi că foştii
lui şefi, conspirând să îl trimită înapoi pe insula Diavolului nu
vor avea milă de acest nenorocit, această umilă creatură care a
crezut că a trecut peste toate suferinţele posibile.”175
„Astfel”, scria Abbe Brugerette, „consiliul de război de
la Rennes va adăuga o nouă injustiţie anchetei procesului din
1894. Ilegalitatea acestui proces, vinovăţia lui Esterhazy,
manevrele criminale ale lui Henry vor ieşi la iveală pe perioada
celor 29 de prezentări ale procesului la Rennes. Dar Comitetul
de război... îl vor judeca pe Dreyfus de alte acuzaţii de spionaj
care nu au constituit niciodată cauza unei alte acuzaţii sau al
unui raport. Toate scurgerile anterioare îi vor fi atribuite lui şi
vor fi produse documente care nu aveau nici o legătură cu el...
În final, şi contrar tuturor tradiţiilor noastre legale vom cere ca
Dreyfus însuşi să dovedească că un asemnea document nu a
fost eliberat de el, ca şi cum sarcina acuzării nu era aceea de a
dovedi crima.”176
Parţialitatea acuzatorilor lui Dreyfus a fost atât de
evidentă încât opinia publică din afara Franţei s-a răzvrătit. În
Germania, semioficiala „Cologne Gazette” a publicat în 16 şi

174
Maurice Paleologue: ,,Journal de l’Affaire Dreyfus” (Plon, Paris 1955, p.
149)
175
Abbe Brugerette, op. cit., II, pp. 454, 432, 467
176
Abbe Brugerette, op. cit., II, pp. 469, 471, 472
19 august, la jumătatea perioadei de desfăşurare a procesului 2
articole în care putem citi următoarea frază: „Dacă, după
declaraţiile guvernului german şi dezbaterile Înaltei Curţi de
Apel din Franţa cineva mai crede ca Dreyfus e vinovat nu
putem spune decât atât că acea persoană trebuie să fie bolnavă
mental sau doreşte în mod conştient ca un nevinovat să fie
condamnat.”177
Dar ura, prostiile şi fanatismul nu au fost doar cu atâta
dezarmate.
Au fost folosite chiar noi falsuri care le-au înlocuit pe
cele care nu mai aveau credibilitate. Ca să facem un scurt
rezumat, totul a fost doar o bufonerie sinistră. La sfârşit,
Dreyfus a fost condamnat la 10 ani de închisoare cu consecinţe
atenuatoare.
„Nenorocitul proces a provocat o indignată stupoare în
întreaga lume. Franţa era urâtă. Cine şi-ar fi putut imagina o
supărare atât de mare?”178, a exclamat Clemenceau în ziarele
engleze şi germane. Mila era indispensabilă. Dreyfus a acceptat
să meargă mai departe „căutând anularea îngrozitoarei greşeli
militare a cărei victimă era.” „Pentru acestă anulare era inutil
să se bazeze pe justiţia Consiliului de război. Această justiţie a
fost văzută lucrând! A venit din nou din partea Înaltei Curţi de
Apel care după investigaţii profunde şi dezbateri lungi a anulat
o dată pentru totdeauna verdictul de la Rennes. Căteva zile mai
târziu, Adunarea şi Senatul prin vot solemn l-au restabilit pe
Dreyfus în arnată: Dreyfus căruia i s-au oferit Legiunea de
Onoare şi a fost restabilit public.
Anularea întârziată obţinută atât de greu s-a datorat
„oneştilor şi curajoşilor” oameni precum cei de pe Insula
Diavolului au vrut să vadă. Numărul lor a crescut din ce în ce
mai mult pe măsură ce adevărul ieşia la iveală. După achitarea
rapidă a trădătorului Esterhazy de către consiliul de război, în
177
Maurice Paleologue, op. cit., p. 237
178
,,L’autore” 14 septembrie 1899
ianuarie 1898, Emil Zola a publicat în „Aurore”, publicaţia lui
Clemenceau faimoasa lui scrisoare „Eu acuz”. El a scris: „Acuz
primul consiliu de război de faptul că a violat legea prin
condamnarea unui acuzat pe baza unui document care a rămas
secret şi acuz al doilea consiliu de război că a acoperit această
ilegalitate prin comiterea unei crime judiciare prin achitarea
conştientă a acuzatului.”
Dar, „cavalerii” Societăţii noastre erau de veghe în a
aduce la tăcere orice ar putea lumina publicul. O întrebare din
partea deputatului catolic de Mun l-a a adus pe Zola în faţa
Curţii Assize de la Seine şi curajosul scriitor a fost acuzat la un
an de închisoare (pedeapsa maximă) ca un rezultat al acestui
proces injust.
Opinia publică a fost amăgită de strigătele „clericilor
naţionalişti” încât alegerile din mai 1898 au fost în favoarea
lor.
Totuşi, falsele dezvăluiri publice, concedierea
conducătorului statului major, parţialitatea criminală a
judecătorilor au deschis ochii celor care căutau adevărul din ce
în ce mai mult. Aceasta a venit din rândul protestanţilor,
evreilor şi profanilor.
„În Franţa, catolicii erau foarte puţini în comparaţie cu
cei care luau apărarea lui Dreyfus... Acţiunea acestei mâini de
oameni a făcut puţin zgomot. Conspiraţia tăcerii i-a
înconjurat...”179
„Majoritatea preoţilor şi a episcopilor a rămas convinsă
de vinovăţia lui Dreyfus”, scria Abbe Brugerette. Georges
Sorel adăuga de asemenea: „În timp ce Afacerea Dreyfus a
divizat grupurile sociale, lumea catolică era complet unită
împotriva reexaminării.” Peguy însuşi recunoaşte că „toate
forţele politice ale Bisericii au fost întotdeauna împotriva lui
Dreyfus.”

179
Adrien Dansette, op. cit., II, pp. 275, 276
 Trebuie să amintim lista abonaţilor deschisă de „Libre
Parole” şi „La Croix” în favoarea văduvei lui Henry, care s-a
sinucis? Numele preoţilor abonaţi erau însoţite de „comentarii
nu foarte evanghelice”, după cum spunea Monseniorul Adrein
Dansette care citează următoarele:
„Un anume Abbe Cros cere un preş la pat făcut din
piele de evreu şi pe care să poată călca dimineaţa şi seara. Un
tânăr preot ar dori să-i spargă nasul lui Reinach cu călcâiul; trei
preoţi ar dori să-l pălmuiască pe evreul Reinach.”180
Doar clericii seculari au rămas rezervaţi. În Congregaţii
lucrurile sunt mult mai virulente:
„Pe 5 iulie 1898, zi de premiere la Colegiul Arcueil,
condusă de Generalissimo Jamont (vicepreşedinte al
Consiliului Superior de Război), Părintele Didon, rector al
Şcolii Albert-le-Grand, a ţinut un discurs violent în care acuza
oamenii a căror crimă a fost curajoasa denunţare a unei greşeli
militare...”
„Oare trebuie”, spunea un călugăr elocvent, „să-i lăsăm
pe cei slabi să se desfăşoare liber? În mod clar, nu! Inamicul
este intelectualismul care pretinde a dispreţui forţa şi civilii
care doresc să subordoneze armata. Atunci când influenţarea a
dat greş, atunci când dragostea (!) a fost ineficientă, trebuie să
scoatem sabia, să împărţim teroarea, să tăiem capete, să pornim
războaie, greve...”
„Acest discurs părea a fi o provocare aruncată tuturor
simpatizanţilor nefericitului condamnat.”181
„Dar pe câţi dintre ei i-am auzit de atunci? Aceste
chemări la represiuni sângeroase, venite din partea blânzilor
clerici, în special pe perioada ocupaţiei germane!” În ceea ce
priveşte acest strigăt de ură împotriva intelectualismului, găsim
ecoul perfect din partea unui anumit general: „Atunci când
cineva vorbeşte de inteligenţă, îmi scot pistolul.”
180
Adrien Dansette, op. cit., II, pp. 275, 276
181
Abbe Brugerette, op. cit., II, p. 451
 Zdrobirea gândului cu forţa este un principiu al
Bisericii Romane care nu a fost niciodată modificat.
Abbe Brugerette se mira cum nimic nu a modificat
credinţa clericilor în culpabilitatea lui Dreyfus: „Un asemnea
măreţ şi dramatic eveniment care a venit precum un tunet pe un
cer senin şi care a adus la lumină departamentului care lucra
fals, trebuie să fi deschis ochii chiar şi acelora care nu doreau
să afle adevărul. Ne referim la descoperirea falsurilor făcute de
Henry...”
„Oare nu a venit timpul ca atât clericii francezi cât şi
catolicii să respingă greşeala care a durat prea mult timp... Ei,
preoţii şi credincioşii ar fi putut merge în masă şi în al
unsprezecelea ceas precum muncitorii menţionaţi în
evanghelie, să mărească numărul apărătorilor justiţiei şi
adevărului... Dar faptele cele mai evidente nu îşi aştern lumina
în mâinile dominate de anumite prejudecăţi întrucât
prejudecăţile se opun examinării şi, prin natura lor, se
răzvrătesc împotriva probelor.”182
Ce eforturi sunt făcute pentru a-i menţine pe catolici în
greşeală! „Puteau ei să îşi dea seama că erau înşelaţi în mod
scandalos de o presă care ţinea ascunse cu încăpăţânare
dovezile de nevinovăţie, mărturiile favorabile condamantului
de pe insula Diavolului şi care încercau să împiedica cursul
justiţiei prin orice mijloace?”183
În linia întâi a presei se afla „La Libre Parole”, creat
după cum am văzut cu ajutorul Părintelui iezuit du Lac şi „La
Croix” al Părintelui „Asumpţionist” Bailly. Ordinul
„Asumpţiei” reprezenta o mască pentru Societatea lui Iisus şi
astfel trebuie să le atribuim lor determinarea campaniei anti-
Dreyfus.
Un martor nu foarte suspicios, Părintele Lecanuet scrie:
„Congregaţiile şi în special iezuiţii sunt denunţaţi de istoricii
182
Abbe Brugerette, op. cit., II, pp. 443, 444, 448
183
Abbe Brugerette, op. cit., II, pp. 443, 444, 448
Afacerii. De data aceasta, trebuie să recunoaştem că iezuiţii au
luat primul glonte cu multă nechibzuiţă.”184
„Ziarele provinciale catolice precum „Nouvelliste” din
Lyon, foarte citit, vor lua aproape în întregime partea
complotului împotriva adevărului şi justiţiei. Se pare că
urmărea păstrarea publicului în întuneric.”185
În realitate, ar trebui să fii orb într-un mod ciudat, încât
să nu distingi adevărul în agitaţia arătată de „Croix”. Trebuie să
fii foarte naiv pentru a nu observa toate acestea. 186
Monseniorul Adrien Dansette spune de asemnea:
„Ordinul <<Asumpţionist>>, ca întreg, şi împreună cu Biserica
sunt cei prezentaţi de campania <<La Croix>>... Părintele
Bailly a izbucnit spunând că Sfântul Părinte l-a aprobat.”187
Nu există nici o îndoială referitoare la această aprobare.
Iezuiţii, cărora „Asumpţioniştii” le-au împrumutat numele nu
sunt ei încă de la fondarea Ordinului, instrumentul politic al
Papei? Nu putem decât să râdem la povestea răspândită, cum
că Leo XIII a cerut „moderare” directorilor de la „La Croix”.
Este un truc clasic, dar foarte eficient. Astăzi, mai sunt oameni
care cred într-un fel de „independenţă” a vocii oficiale a Papei!
Să vedem acum ce a fost publicat în Roma în „Civilta
Cattolica”, publicaţia oficială a iezuiţilor sub titlul de „Il caso
Dreyfus”:
„Emanciparea evreilor a fost rezultatul aşa numitelor
principii din 1789, a căror înjugare cântăreşte mult asupra
poporului francez... Evreii ţin Republica în mâna lor, care este
mai mult ebraică decât Franceza... Evreii au fost creaţi de
Dumnezeu ca să fie spioni oriunde se pregăteşte o trădare... Nu
doar în Franţa ci şi în Germania, Austria şi Italia evreii trebuie

184
Părintele Lecanuet, ,,Les Signes avant – coureurs de la Separation”, p.
179
185
Abbe Brugerette, op. cit., II, pp. 443, 444, 448
186
Ziarul ,,La Croix” era publicat în număr mare (nota autorului)
187
Adrien Dansette, op. cit., p. 227
izgoniţi din naţiune. Apoi, cu marea armonie a vechilor
timpuri, naţiunile îşi vor găsi din nou fericirea pierdută.”188
În capitolele anterioare am oferit un scurt rezumat al
„măreţei armonii” şi a „fericirii” de care s-au bucurat naţiunile
atunci când fiii lui Loyola ţineau spovedaniile şi inspirau regii.
După cum am văzut înainte „armonia” guverna şi atunci când
ei erau confesorii şi consilierii şefului statului major.
Conform lui Abbe Brugerette, generalul de Boisdeffre,
pocăit al părintelui iezuit du Lac a gustat aceeaşi amărăciune ca
mulţi alţii înaintea lui care au fost dezamăgiţi de aceşti
„conducători ai conştiinţelor”. Mărturia lui Henry l-a obligat să
demisioneze. „Fiind un om foarte cinstit, acesta a declarat că a
fost „dezamăgit în mod scandalos”, iar cei care îl cunoşteau au
ştiut că acesta s-a simţit foarte rău în legătură cu „complotul” a
cărui victimă a fost.”189
Abbe Brugerette adaugă că acesta a încheiat orice
legătură cu fostul lui confesor „şi chiar a refuzat să-l vadă
atunci când era pe moarte.
După citirea tuturor acestora, scrise şi publicate în
„Civilta Cattolica”, ar fi prea mult să mai insistăm asupra
vinovăţiei Ordinului şi nu putem decât să fim de acord cu ceea
ce Joseph Reinach scria atunci: „Iezuiţii sunt cei care au creat
această Afacere întunecată. Iar, pentru ei, Dreyfus este doar un
pretext. Ceea ce ei vor este să distrugă laicitatea şi să
reconducă Revoluţia franceză..., să abolească Dumnezeii străini
şi dogmele din 1789.”
Este suficient de clară aceasta. Deşi, după cum unii
insistă împotriva tuturor dovezilor că există o posibilă
neînţelegere între Papă şi armata sa secretă, între intenţiile
uneia şi acţiunile celeilalte, este uşor de arătat invaliditatea unei
astfel de propuneri. Cazul lui Bailly este foarte clar.

188
,,Civilta Cattolica”, 5 februarie 1898
189
Abbe Brugerette, op. cit., II, pp. 435, 454
 Ce putem citi în „La Croix”, pe data de 29 mai 1956?
Nimic mai mult decât aceasta: „După cum am anunţat,
Eminenţa Sa Cardinalul Feltin a ordonat o anchetă asupra
scrierilor Părintelui Bailly. Acesta este fondatorul publicaţiei
noastre şi a <<Maison de la Bonne Press>>” Iată textul acelei
ordonanţe din 15 mai 1956:
„Noi, Maurice Feltin, prin îndurarea lui Dumnezeu, şi a
Papei apostolic, preot cardinal al Sfintei Biserici Romane al
cărei nume este Sfânta Marie a Păcii, arhiepiscop al Parisului.”
„În vederea planului dat de Congregaţia Asumpţionistă
şi aprobat de noi, de a introduce în Roma cauza servitorului lui
Dumnezeu, Vincent-de-Paul Bailly, fondator al <<La Croix>>
şi <<Bonne Press>>.” „În vederea dispoziţiilor... şi
instrucţiunilor Papei referitoare la actul de beatificare şi
cercetare a scrierilor servitorului lui Dumnezeu: am ordonat şi
ordonăm următoarele: oricine l-a cunoscut pe acest servitor a
lui Dumnezeu sau care ne poate spune ceva mai special în
legătura cu viaţa sa trebuie să ne aducă la cunoştinţa aceasta...
Oricine deţine scrieri ale acestui servitor al lui Dumnezeu,
trebuie să ni le înmâneze înainte de 30 septembrie 1956, fie ele
cărţi tipărite, note scrise de mână, scrisori... chiar şi instrucţiuni
sau sfaturi nu scrise de el, dar dictate de el... Pentru toate aceste
comunicări l-am desemnat pe Canon Dubois, secretar al
episcopiei şi promotor al credinţei pentru această cauză.”190
Iată un „slujitor al lui Dumnezeu” aflat pe cale să
primească recompensa pentru serviciile sale loiale în faţa
haloului. Îndrăznim să spunem că în cele ce privesc „scrierile”
sale şi care sunt cercetate cu multă grijă, „promotorul
credinţei” va avea multe din care să aleagă. În ceea ce privea
materialul „tipărit”, colecţia „La Croix”, mai ales dintre 1895 şi
1899 va furniza tipul cel mai înălţător.
„Atitudinea ziarelor catolice şi în special al <<La
Croix>>, constituie la momentul respectiv pentru toate
190
,,La Croix”, 29 mai 1956
<<minţile luminate>> ceea ce Monseniorul Paul Violet,
menbru catolic al Institutului, numeşte un <<scandal de
nedescris>>. Acest scandal conctine în Afacerea Dreyfus cele
mai şocante greşeli, minciuni, şi crime împotriva adevărului şi
justiţiei.” „Curtea de la Roma”, adaugă acesta, „cunoaşte toate
acestea la fel cum ştiu şi Curţile din Europa.”191
Într-adevăr Curtea de la Roma, ştia mai bine decât
oricine altcineva! După cum am văzut în 1956, ea nu a uitat
faptele glorioase ale acestui „slujitor al lui Dumnezeu”, întrucât
îi pregătea acestuia sanctificarea.
Fără îndoială, promotorul credinţei a dat crezare
viitorului nostru sfânt în cele ce priveau faimoasele liste de
subscripţii în favoarea văduvei lui Henry şi despre care Abbe
Brugerette spunea: „Astăzi, când luăm în considerare acele
cereri ca Inchiziţia să fie adusă înapoi, persecuţia evreilor,
asasinarea apărătorilor lui Dreyfus, este ca şi cum ascultăm
imaginaţiile halucinante ale acelor sălbatici şi groteşti fanatici.
Totuşi, acestea nu sunt prezentate de <<La Croix>> ca un
măreţ spectacol de alinare şi laudă.”192
În cele ce privesc toate aceste cereri religioase,
referitoare la evrei, Părintele Bailly nu a mai apucat să vadă pe
perioada vieţii sale cum acestea au fost aplicate de aceşti
sălbatici fanatici. Acesta se putea bucura de acel spectacol
măreţ din Rai chiar dacă, acolo sus spectacole de acest gen sunt
la ordinea zilei, conform „învăţatului” şi în special, Sfântului
Thomas d’Aquin, îngerul Şcolii:
„Pentru a ajuta sfinţii să se bucure de sfinţenia lor şi
pentru a le creşte recunoştinţa faţă de Dumnezeu, le este permis
să contempleze asupra torturii nelegiuiţilor... Sfinţii vor găsi
bucurie în chinul nelegiuiţilor.” (Sancti de poenis impiorum
gaudebunt)193

191
Abbe Brugerette, op. cit., II, p. 443
192
Abbe Brugerette, op. cit., II, p. 450
193
,,Somme theologique”, in Supple. XCIV, I, 3
 După cum am putut vedea, Părintele Bailly, fondator al
„La Croix”, a avut ceea ce era necesar pentru a deveni un sfânt:
persecutarea nevinovatului, blestemarea celor care îl apără,
uciderea acestora, susţinerea împreună cu toţi ceilalţi a
minciunii şi a nedreptăţii, impulsionarea urii. Acestea sunt în
ochii Bisericii Romane, titluri solide pentru glorie şi putem
înţelege astfel dorinţa ei de a-l sanctifica pe autorul acestor
fapte religioase.
Totuşi, se pune întrebarea: „Este acel servitor al lui
Dumnezeu” un făcător de minuni de asemenea? Deoarece cu
toţii ştim că pentru a merita o astfel de promovare trebuie să fii
înfăptuit miracole care au fost realizate cu adevărat.
Care erau minunile realizate de directorul fondator al
„La Croix”? Să fi fost transformarea pentru cititori a negrului
în alb sau a albului în negru? Să fi fost prezentarea unei
minciuni ca şi adevăr sau a adevărului ca minciună? Un mare
miracol a fost faptul că i-a determinat pe membrii statului
major (şi apoi publicul) ca după ce au comis o greşeală iniţială
şi când aceasta a fost descoperită să nege dovada, transformând
astfel greşeala într-un abuz de putere. „Errare humanum est,
perseverare diabolicum”. „Slujitorul lui Dumnezeu” nu prea a
ţinut cont de acest proverb. În loc să se lase inspirat de el, l-a
ascuns sub sutana sa. „Mea culpa” este pentru credincioşii
simplii şi nu pentru ecleziastici şi cu atât mai puţin pentru şefii
armatei care au sfătuitori iezuiţi. Aceasta este afirmată de
eminentul istoric Pierre Gaxotte: „Afacerea Dreyfus a fost
punctul de întoarcere decisiv... judecat de ofiţeri, implicând
instituţia militară... Afacerea a crescut, a devenit un conflict
politic, a divizat familii şi a împărţit Franţa în două. A avut
efectul unui război religios... a creat ură împotriva corpurilor
militare... A început anti-militarismul.”194

194
Pierre Gazotte, de l’Academie Francaise, ,,Histoire de Francais”
(Flammarion, Paris 1951, tome, II, pp.516, 517
 Atunci când ne gândim la Europa acelei vremi,
Germania supraechipată cu arme şi înconjurată de cei doi aliaţi
ai săi, atunci când de reamintim responsabilitatea Vaticanului
la începutul conflictului din 1914 nu putem crede că
diminuarea puterii potenţialului nostru militar nu a fost
premeditată.
Cum de nu am observat că, de fapt, „Afacerea Dreyfus”
a început în 1894, anul alianţei franco-ruse. Atunci, purtătorii
de cuvânt ai Vaticanului au vorbit, fără ascunzişuri, despre
acest acord pe care îl considerau a fi scandalos. Chiar şi azi,
„un prelat al sfinţiei sale”, Monseniorul Cristiani îndrăzneşte să
scrie:
„Prin intermediul politicilor, în mod ciudat oarbe şi
considerate bolnave, ţării noastre se părea că îi făcea plăcere să
provoace înclinaţii spre război în vecinătatea sa (Germania)...
De fapt, alianţa franco-rusă părea să ameninţe Germania prin
înconjurare.”195
Pentru respectabilul prelat, Tripla Alianţă (Germania,
Italia, Austro-Ungaria) nu reprezenta un pericol pentru nimeni,
iar Franţa a greşit nestând izolată în faţa unui asemenea bloc.
Cu trei împotriva unuia, „lovitura ar fi fost mai uşoară şi
Sfântul nostru Tată, Papa, nu ar fi trebuit să deplângă în 1918,
înfrângerea campionilor săi.

195
Mgr Cristiani, ,, Le Vatican politique”, (Ed. Du Centurion, Paris 1957, p.
102)
Secţiunea IV

Capitolul 9

ANII DINAINTE DE RĂZBOI: 1900 – 1914

Astfel după cum scrie Abbe Brugerette: „Sub imaginea

lui Iisus crucificat, simbolul divin al ideii de justiţie, <<La
Croix>> a cooperat cu lucrările sale de dezamăgire şi crimele
împotriva adevărului, dreptăţii, şi justiţiei.”196
Justiţia a triumfat totuşi în final şi Abbe Fremont care
nu s-a temut să menţioneze misterioasele Cruciade conduse de
Inocent III împotriva „Albigenses” atunci când s-a referit la
Afacere părea a fi un adevărat profet atunci când a spus:
„Catolicii câştigă şi cred că vor răsturna Republica
datorită urii faţă de evrei. Dar tot ceea ce vor reuşi va fi să se
răstoarne pe ei înşişi.”197
Atunci când opinia a fost lămurită, reacţia a fost fatală.
Ranc a învăţat lecţia din Afacere atunci când a exclamat:
„Republica va distruge puterea Congregaţiei sau va fi
sugrumată.” În 1899, a fost constituit un minister al „apărării
republicane”. Părintele Picard, conducătorul
„Asumpţionoştilor”, Părintele Bailly, conducător al „La Croix”
şi alţi 10 membrii ai acelui ordin au fost aduşi în instanţă în
196
Abbe Brugerette, op. cit., II, p. 478
197
Agnes Siegfried: ,,L’Abbe Fremont” (F. Alcan, Paris 1932, II, p. 169)
faţa tribunalului de la Seine pentru încălcarea legii prin
asociere. Congregaţia „Asumpţioniştilor” a fost dizolvată.
Waldek-Rousseau, preşdinte al Consiliului a declarat
într-un discurs de la Toulouse, pe 28 Octombrie 1900:
„Dispersat, dar nu suprimat, Ordinul religios s-a format din
nou, mai mare în număr şi mai militant. Au acoperit teritoriile
cu reţele de organizaţii politice ale căror legături sunt
nenumărate şi strâns legate între ele, după cum s-a văzut într-
un proces recent.”
În cele din urmă, în 1901, o lege a fost promulgată care
presupunea ca nici o Congregaţie să nu se formeze fără o
autorizaţie, iar cei care nu cer aceasta în timpul legal vor fi în
mod automat dizolvaţi.
Aceste reglementări, normale în cele ce privesc
autorităţile publice ale căror datorie este de a verifica asocierile
găsite pe teritoriul lor, vor fi prezentate catolicilor ca un abuz
intolerabil. „Casa unui om reprezintă castelul lui”, spune
zicala. Dar Biserica nu are parte de nimic întrucât legea
obişnuită nu este pentru ea.
Rezistenţa clericilor în faţa aplicării legii va fi
suficientă pentru a arăta căt de necesară a fost aceasta. Această
rezistenţă va întări atitudinea statului, în special sub ministrul
Combes. Intransigenţa Romei, mai ales atunci când Pius I i-a
urmat lui Leo XIII, va da naştere legii din 1904, abolind
Ordinele care predau.
După aceasta, neînţelegerea dintre guvernul francez şi
papalitate va deveni una constantă. În plus, alegerea noului
Papă a fost făcută în circumstanţe semnificative.
„Leo XIII a murit pe 20 iulie 1903. Conclavul,
întâlnirea pentru desemnarea succesorului oferă după mai
multe bule de vot, 29 de voturi Cardinalului Rampolla – 42
erau necesare pentru a fi ales – când Puzyna, Cardinalul
Austriac se ridică şi declară că Maiestatea Sa apostolică,
împăratul Austriei, regele Ungariei a fost inspirat în mod
oficial să-l excludă pe secretarul de stat. Se ştie că acest
Cardinal Rampolla este pro-francez.”198
Crdinalul Sarto este ales. Prin intermediul manevrei
Austriei care s-a înlocuit pentru papalitate, pentru „a inspira”
Cardinalii conclavului , această alegere reprezintă o victorie
pentru iezuiţi. Întradevăr, noul pontif, descris ca fiind o mixtură
de „preot de la sat şi arhanghel cu o sabie fierbinte”, este omul
perfect dorit de Ordin. Iată ce Monseniorul Adrien Dansette are
de spus:
„Când îl iubim pe Papă, nu îi limităm terenul în care el
poate şi trebuie să-şi exercite voinţa.”199
„Ştim că vom şoca mulţi oameni când vom spune că ne
vom implica în politică. Oricine doreşte să judece corect poate
vedea că suveranul pontif investit de Dumnezeu cu autoritate
supremă nu are dreptul de a separa politica de credinţă şi
etică.”200
Astfel, Pius X, de îndată ce a ocupat tronul, a declarat
public că pentru el autoritatea Papei trebuie simţită şi că nu este
doar un drept ci şi o datorie, clericalismul politic. El a ales ca
secretar de stat un prelat spaniol, Monseniorul Merry del Val,
care avea 38 de ani şi asemenea lui, era pro-german şi anti-
francez. Acest lucru nu este surprinzător când citim
următoarele cuvinte din Abbe Fremont:
„Merry del Val, pe care l-am cunoscut la un Colegiu
Roman, a fost elevul favorit al iezuiţilor.”201
Relaţia dintre papalitate şi Franţa a simţit curând
efectele acestei alegeri. În primul rând a fost numirea ca
episcop de puterea civilă cea care a dat naştere unui conflict.
„Înainte de războilul din 1870, papalitatea a învăţat
numele noilor episcopi numai după ce aceştia au fost numiţi.

198
Adrien Dansette, op. cit., pp. 317, 318, 319
199
Adrien Dansette, op. cit., pp. 317, 318, 319
200
Adrien Dansette, op. cit., pp. 317, 318, 319
201
Agnes Siegfried, op. cit., p. 342
Papa şi-a rezervat dreptul, în cazul în care vreunul nu era
acceptabil pentru el, de a-i lua postul de episcop prin refuzarea
instituţiei canonice. Dificultăţile erau enorme întrucât
guvernele sub orice tip de regim erau foarte atente în alegerea
candidaţilor demni de biroul episcopal.”202
De îndată ce Pius X a devenit Papă, majoritatea
numirilor pentru noii episcopi au fost refuzate de Roma. În
plus, nunţiul din Paris, Lorenzelli era după cum spune şi
Adrien Dansette: „un teolog corupt şi ostil Franţei.” Unii ar
putea spune: „doar un altul adăugat celorlalţi!” dar o asemnea
alegere pentru un asemnea post arată în mod clar intenţiile
Bisericii Romane faţă de ţara noastră.
Această ostilitate sistematică urma să se arate în mod
clar în 1904, când Monseniorul Loubet, preşedintele
Republicii, a mers la Roma pentru a răspunde vizitei regelui
Italiei, Victor Emmanul III.
Monseniorul Loubet dorea să fie primit şi de Papă. Dar,
papalitatea a creat un aşa numit „protocol invincibil”. „Papa nu
poate primi un şef de stat care, prin vizita făcută regelui Italiei
la Roma recunoaşte <<uzurparea>> acelui stat antic pontif.
Existau precedente: de două ori în 1888 şi 1903, un conducător
de stat – şi nu unul dintre aceia mai puţin importanţi – a fost
primit la Roma atât de regele Italiei cât şi de Papă. Bineînţeles,
acest vizitator nu era preşedintele unei Republici, ci împăratul
Germaniei Guillaome II... Aceaşi onoare i-a fost oferită şi lui
Eduard VIII, regele Austriei şi Ţarului.”
Intenţia de insultare a acestui refuz era evidentă şi a fost
chiar întărită de o notă trimisă diferiţilor cancelari de secretarul
de stat Merry del Val. Un autor catolic, Monseniorul Charles
Ledre scria următoarele:

202
Adrien Dansette, op. cit., p. 323
 „Putea diplomaţia pontifă să ignore obiectivul decisiv
care lua formă în spatele vizitei preşedintelui Loubet la
Roma?”203
Bineînţeles că Vaticanul stia despre planul de separare
al Italiei de partenerii ei din Tripla Alianţă: Germania şi
Austro-Ungaria. Aceste două puteri germanice erau considerate
de Biserica Romană a fi cele mai bune arme seculare. Aceasta
a adus cheia problemei şi motivul pentru frecventele izbucniri
de temperament al Vaticanului. Au izbucnit şi alte conflicte
referitoare la episcopii francezi consideraţi în Roma a fi prea
republicani. În cele din urmă, sătul de constantele dificultăţi
datorate încălării Vaticanului a termenilor din Concordat,
guvernul francez a pus capăt pe 29 iulie 1904: „Relaţiilor care
erau făcute vide de papalitate.”
Ruptura relaţiilor diplomatice a condus la separarea
Bisericii de stat.
„Ni se pare normal astăzi”, scrie Adrein Dansette, „ca
Franţa să menţină relatiile diplomatice cu papalitatea şi ca
statul şi Biserica să trăiască sub regimul de separare. Relaţiile
diplomatice sunt necesare întrucât Franţa trebuie să fie
reprezentată oriunde avea interese de apărat în afara
consideraţiei doctrinare. Dar separarea este necesară întrucât
într-o demonstaţie fondată pe suveranitea unui popor divizat şi
de mai multe credinţe, statul doar datorează libertate
Bisericii.”204 Autorul adaugă: „acesta este cel puţin opinia
generală.”
Nu putem decât să fim de acord cu această opinie fără
să uităm, bineînţeles, ca papalitatea, nu va aproba niciodată
aceasta. Biserica Romană nu a încetat niciodată să-şi declare
superioritatea de-alungul istoriei, prin propria ei istorie şi pe

203
Charles Ledre: ,,Un siecle sous la tiare”, (Biblioteque catholique Amiot-
Dumond, Paris 1955, p. 125)
204
Adrien Dansette, op. cit., pp. 333, 361
care a încercat să i impună cu ajutorul armatei sale secrete,
Societatea lui Iisus.
În acea perioadă, Părintele Wernuz, generalul acestui
Ordin scria: „Statul se află sub jurisdicţia Bisericii, astfel
autoritatea seculară este supusă autorităţii ecleziastice şi trebuie
să se supună.”205
Aceasta este doctrina acestor campioni intransingenţi ai
teocraţiei, sfătuitorii sfătuitorilor precum şi acelor care execută
ordinele lor, care au devenit indispensabili Vaticanului, atât de
mult încât, azi, ar fi absolut imposibil de distins chiar şi cea
mai mică diferenţă dintre „Papa cel Negru” şi „Papa cel Alb”.
Sunt unul şi acelaşi. Iar atunci când ne referim la politica de la
Vatican, ne referim la politica iezuiţilor.
Cu muţi alţi observatori calificaţi, Abbe Fremont,
recunoaşte următoarele: „iezuiţii domină Vaticanul.”206
Înainte de opoziţia ireductibilă a iezuiţilor atotputernici
în Biserică, statul este constrâns să aplice legea separaţie cu
mai multe amendamente din 1905 până în 1908. Această lege
nu doreşte să scadă bogăţia Bisericii şi clădirile ei ridicate
pentru venerare. Credincioşii se pot aduna în asociaţii locale,
sub conducerea unui preot pentu al e conduce. Ce va face
Roma?
„În scrisoarea <<Vehementer>> (11 frebruarie 1906),
Pius X a condamnat principiile de separare şi pe cel legat de
asociaţiile locale. Dar merge el mai departe de aceste
principii?”207 Vom ştii în curând. În ciuda sfatului din partea
episcopatului francez, el respinge toate reglementările, pe data
de 10 august 1906, în scrisoarea „Gravissiomo”.
Aceasta reprezintă o altă dezamăgire pentru liberalii
catolici: „Atunci când mă gândesc”, exclamă Brunetiere, „că
ceea ce este refuzat catolicilor francezi cu întreagă conştiinţă,

205
Pierre Dominique, op. cit., p 341
206
Agnes Siegfried, op. cit., p. 421
207
Adrien Dansette, op. cit., pp. 333, 361
că acest refuz va dezlănţui un război religios în săraca noastră
ţară, care are atât de mare nevoie de pace, este permis
catolicilor germani şi că <<asociaţiile locale>> au funcţionat
acolo, timp de 30 de ani, spre satisfacţia tuturor, nu mă pot
abţine atât ca patriot cât şi ca un catolic să nu mă simt foarte
indignat.”208
Au fost anumite probleme atunci când un inventar al
proprietăţilor ecleziastice a fost luat, dar nu în război religios...
Chiar dacă ultramontanii agitau probleme, populaţia ca un
întreg, a rămas calmă atunci când unele dintre proprietăţile
Bisericii, au fost returnate statului în loc să se supună măsurilor
conciliatorii date de lege.
Oare înţelese atunci scriitorul Brunetiere motivul pentru
modul de tratare diferit al papalităţii faţă de francezii catolici şi
germanii catolici? Primul război mondial urma să dezvăluie
întreaga semnificaţie.
În timp ce iezuiţii munceau prin intermediul „Afacerii
Dreyfus”, la dividerea Imperiului Francez şi slăbirea
prestigiului armatei, în Germania aceştia făceau exact opusul.
Bismark, care a lansat în trecut „Kulturkampf” împotriva
Bisericii Catolice, era încărcat cu favorurile acesteia. Iată ce
spune scriitorul catolic Joseph Rovan:
„Bismark va fi primul protestant care va primi
<<Ordinul lui Hristos>>, prin bijuterii, unul dintre cele mai
înalte onoruri ale Bisericii. Guvernul german permite ziarelor
să publice faptul că supravieţuitorul va fi pregătit să accepte
pretenţiile Papei referitoare la o restaurare parţială a autorităţii
sale temporale.”209
„În 1886, Centrul – partidul catolic german – a fost ostil
faţă de proiectele militare prezentate de Bismark. Leo XIII a
intervenit în afacerile interne ale Germaniei, în favoarea lui
Bismark. Secretarul său de stat a scris nunţiului de la Munchen:
208
Adrien Dansette, op. cit., p. 363
209
Joseph Rovan, op.cit., pp. 121, 150 ss
<<în vederea apropierii reviziei legislaţiei religioase care,
aveam motive să credem, va fi încheiată într-o manieră
conciliatoare, Sfântul Tată doreşte ca Centrul să promoveze
proiectele armatei>>,”210
Iată ce are de spus Joseph Rova: „Diplomaţia germană
intervine – deja este un vechi obicei – la Vatican pentru a-l
determina pe Papă să-şi exercite infleunţa sa asupra
<<Zentrum>> (Centrul) pentru a favoriza proiectele militare...
Catolicii germani vor vorbi depre marea <<miniune politică>>
a Germaniei care este, în acelaşi timp, o misiune morală
univerală. Centrul este şi el responsabil pentru prelungirea
unui regimcare va conduce în cele din urmă Germania la
catastrofo... Centrul intră în război din 1914 convins de
puritate, dreptatea şi integritatea morală a conducătorilor ţării
sale, de acordul planurilor şi programelor cu planurile justiţiei
eterne.”211
După cum am văzut, papalitatea a făcut tot ceea ce era
necesar pentru a înrădăcina această condamnare. În plus,
Monseniorul Fruhwirth spunea în 1914: „Germania este baza
pe care Sfântul Tată poate şi trebuie să stabilească marţi
speranţe.”

210
Jean Bruhat: ,,Le Vatican contre les peuples” (Paralleles, 21 decembrie
1950)
211
Joseph Rovan, op.cit., pp. 121, 150 ss
 Secţiunea V

CICLUL INFERNAL

Capitolul 1

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Furiei ridicate la Vatican de alianţa franco-rusă şi

arătată atât de bine în „Afacerea Dreyfus” şi agitaţiei create de
uniunea franco-italiană le-a fost adăugată un resentiment amar
cauzat de Alainţa Cordială cu Anglia. Franţa a decis să nu
rămână singură în opoziţia faţă de „formidabilul ei vecin” şi
Austro-Ungaria. Politicile atât de „oarbe şi bolnav considerate”
de Monseniorul Cristiani erau văzute a fi nefavorabile de
Sfântul Sfinţilor Catolici. Întrucât, pe lânga faptul că punea în
pericol această „minuţioasă vărsare de sânge” de care Franţa
desacralizată avea nevoie, aceste politici reprezentau un srijin
de nepreţuit pentru Rusia dezbinată, această „oaie pierdută” a
cărei întoarcere înspre romano-catolicism, rămăsese un
deziderat la care încă se continua să se spere, chiar dacă
aducerea lui la îndeplinire ar fi putut reprezenta un război.
Pentru acel moment, Biserica Ortodoxă a rămas bine
înrădăcinată în Balcani, în special în Serbia, unde tratatul de la
Bucureşti care punea capăt conflicului Balcanic a transformat-o
în centrul de atracţie pentru slavii din Sud şi mai ales pentru cei
aflaţi în jugul Austriei. Planurile ambiţioase ale Vaticanului şi
imperialismul apostolic al habsburgilor era şi atunci ca şi în
trecut într-un perfect acord. Puterea în creştere a Serbiei a scos-
o în evidenţă pentru Roma şi Viena, fiins privită acum ca un
duşman care trebuia nimicit.
Acest lucru este stabilit într-un document diplomatic
care a fost găsit în arhivele austro-ungare. Acesta relata, pentru
beneficiul ministurlui austriac Berchtold, pe baza discuţiilor
avute de Prinţul Schonburg la Vatican în octombrie-noiembrie
1913 următoarele:
„Printre subiectele disctate în primul rând cu secretarul
de stat, Cardinalul Meery del Val, săptămâna trecută, problema
Serbiei a fost adusă, ca şi anticipată. În primul rând, Cardinalul
şi-a exprimat mulţumirea faţă de atitudinea noastră fermă şi
oportună din ultimele luni. Pe perioada şedinţei pe care am
avut-o în acea zi, cu Sfinţia Sa, Sfântul Tată, care a început
discuţia, menţionând paşii noştrii energici făcuţi la Belgrad, a
făcut câteva remarci: <<Ar fi fost cu siguranţă mai bine>>,
spuse Sfinţia sa, <<dacă Austro-ungaria i-ar fi pedepsit pe sârbi
pentru toate păcatele pe care le-au făcut>>.”212
Astfel sentimentul de război al lui Pius X a fost clar
exprimat încă din 1913. Nu este nimic surprinzător în aceasta
dacă ţinem cont de cine inspiră politicile romane. „Ce trebuiau
habsburgii să facă? Să pedepsească Serbia o naţiune ortodoxa?
Prestigiul Austro-Ungariei, a acestor habsburgi care împreună
cu burbonii din Spania, erau ultimii susţinători ai iezuiţilor şi în
special prestigiul moştenitorului Francois-Fernand ar fi fost
crescut cu măreţie. Penreu Roma, afacerea a devenit aproape
importantă din punct de vedere religios. O victorie a monarhiei
apostolice asupra ţarismului era considerată a fi o victorie e
Romei asupra Schismei din Est.”213
Totuşi, afacerea s-a târât până în 1913. Pe 28 iunie
1914, arhiducele Francois-Ferdinand a fost asasinat la
Sarajevo. Guvernul sârb nu a avut nici o legătură cu această
crimă care a fost comisă de un student macedonian, dar a
212
,,Document” P. A. XI/ 291
213
Pierre Dominique, op.cit., pp. 245, 246, 250
reprezentat scuza perfectă pentru ca împăratul Francois-Joseph
să înceapă ostilităţile.
„Contele Sforza susţine că principala problemă era
convingerea lui Francois-Joseph că războiul era necesar. Sfatul
Papei şi al ministrului său era acela care îl putea influenţa cel
mai mult.”214
Acest sfat a fost oferit împăratului şi celui care era
aşteptat din partea Papei şi a ministrului său, „elevul favorit al
iezuiţilor”. În timp ce servea, încerca să menţină pacea, cedând
tuturor dorinţelor guvernului austriac care a trimis o notă
ameninţătoare la Belgrad, Contele Palffy, reprezentant austriac
la Vatican a oferit ministrului Berchtold, pe 29 iulie un rezumat
al discuţiilor pe care le-a avut pe 27 cu secretarul de stat,
Cardinalul Merry del Val. Această discuţie se referea la
„problemele care sunt supărătoare pentru Europa pentru
moment.”
Dispreţuitorul diplomat neagă zvonurile „fanteziste”
referitoare la presupusa intervenţie a Papei care se pare că l-a
implorat pe împărat să cruţe naţiunile creştine de ororole
războiului.” Având de a face cu aceste superstiţii „absurde”,
acesta prezintă „adevărata opinie a papalităţii”, după cum i-a
fost transmis:
„Ar fi fost imposibil de simţit vreo urmă de indulgenţă
şi conciliere în cuvintele eminenţei sale. Este adevărat că a
considerat nota transmisă Serbiei ca fiind foarte aspră dar a
aprobat-o totuşi în întregime şi în acelaşi timp şi indirect a
exprimat dorinţa ca Monarhia să termine treaba. Într-adevăr, a
adăugat Cardinalul, este păcat că Serbia nu a fost umilită după
cum s-ar fi putut atunci fără atât de mari riscuri ataşate.
Acesată declaraţie reprezintă dorinţele Papei care, de-alungul
anilor şi-a exprimat regretul că Austro-Ungaria a neglijat
<<pedepsirea>> periculosului ei vecin de pe Dunăre.”215

214
Pierre Dominique, op.cit., pp. 245, 246, 250
 Aceasta este doar o opziţie faţă de zvonurile fanteziste
referitoare la intervenţia pontifică în favoarea păcii,
De fapt, diplomatul austriac nu este singurul care
relatează „adevărata opinie” a Pontifului Roman şi a
ministrului său.
Cu o zi înainte, pe 26 iulie, Baronul Ritter, respunsabilil
Bavarian cu afaceri la Vatican a scris guvernului său
următoarele:
„Papa a fost de acord ca Austria să înfrunte Serbia. El
nu dă împortanţă armatei ruse şi nici celei franceze şi este de
părere că acestea nu vor putea face faţă Germaniei într-un
război. Cardinalul secretar de stat nu ştie când Austria va
începe războiul daca nu se decide acum.”216
Astfel, papalitatea este pe deplin conştientă de „marile
riscuri” pe care le presupunea un conflict între Austria şi
Serbia, dar totuşi a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a
încuraja aceasta.
Vaticanul şi sfătuitorii iezuiţi nu erau preocupaţi de
suferinţele „naţiunilor creştine”! Nu era pentru prima dată când
acestet naţiuni erau folosite pentru beneficiul politicilor
romane. În cele din urmă a apărut şansa dorită de a folosi arma
seculară germană împotriva Rusiei Ortodoxe, Franţei
„nelegiuite” care avea nevoie de o „sângerare completă” şi
împotriva Angliei „eretice”. Toate acestea păreau să promită un
război „viu şi fericit”.
Pius X nu a văzut desfăşurarea sa şi rezultatul, ambele
fiind contrare previziunilor sale. El a murit la începutul
conflictului pe 20 august 1914. Dar 40 de ani mai târziu, Pius
XII l-a canonizat pe acest pontif şi „Precis d’Histoire”

215
,,Veroffentlichungen der Kommission fur Neuere Geschichte
Osterreichs”, 26 Wien-Leipzig 1930, pp. 893, 894
216
Această declaraţiea apare în ,,Bayerische Dokumenten zum
Kriegssausbruch”, III, p. 205
(Rezumatul Sfintei Istorii), folosit pentru catehisme parohiale,
i-a dedicat aceste cuvinte înălţătoare:
„Pius X a făcut tot ceea ce i-a stat în putere pentru a
preveni începerea războiului din 1914 şi a murit de durere când
a înţeles suferinţele pe care acesta le va dezlănţui.”
Dacă aceasta a fost o satiră, nu putea fi expusă mai
bine!
Cu căţiva ani înainte de 1914, Monseniorul Yves
Guyot, un adevărat profet spunea: „dacă războiul izbucneşte,
ascultaţi voi oameni care credeţi că Biserica Romană, simbolul
ordinii şi al păcii şi nu căutaţi vinovatul în afara Vaticanului,
întrucât el va fi vicleanul instigator precum s-a întâmplat în
războiul din 1870.”217
Instigatorul măcelului, Vaticanul urma să-i susţină pe
nu mai puţin viclenii, campionii Austro-Ungari pe parcursul
războiului. Expediţia militară din Franţa pe care Kaiser s-a
lăudat că o va face a fost oprită la Marna şi agresorul a fost
adus înapoi în defensivă în urma atacurilor sale furioase. Dar,
cel puţin diplomaţia pontifă i-a oferit tot ajutorul posibil, iar
acest lucru nu este surprinzător dacă luăm în considerare faptul
că Providenţei Divine îi făcea plăcere să favorizeze imperiile
centrale.
Într-adevăr, Cardinalul Rampolla, considerat a fi pro-
francez – din acest motiv fost ţinut departe de tronul pontif
printr-un vot din partea Autriei – nu se mai afla printre cei care
puteau deveni papă, întrucât a murit cu câteva zile înaintea lui
Pius X, o moarte care părea foarte oportună.
Dar aceasta nu a fost întreaga intervenţie „Divină”:
După cum a promis, chiar înainte ca votul să aibă loc, noul
Papă, Benedict XV l-a numit pe Cardinalul Ferrata ca secreatar
de stat.

217
Yves Guyot: ,,Bilan politique de l’Eglise”, p. 139
 Dar Cardinalul218 nu avea timp să-şi ocupe pe deplin
noua poziţie. Ocupându-şi locul de secretar de stat la sfârşitul
lui septembrie 1914, acesta moare brusc pe 20 octombrie, fiind
victima unei teribile indispoziţii după ce s-a înfruptat cu nişte
„gustări uşoare”.
„Stătea la biroul său când i s-a făcut dintr-o dată foarte
rău. Acesta a căzut ca şi cum ar fi fost lovit de fulger. Servitorii
i-au sărit în ajutor. Medicul care a fost chemat imediat, a
realizat repede gravitatea situaţiei şi a cerut o consultare rapidă.
În ceea ce îl privea pe Ferrata, acesta înţelese deja că nu mai
erau speranţe... El s-a rugat să nu fie lăsat să moară la
Vatican... Consultaţia medicală a avut loc imediat la hotelul său
şi a fost realizată de 6 doctori... Aceştia au refuzat să elibereze
un buletin medical, cel publicat neavând nici o semnătură.” 219
Acesta nu suferea de nici un fel ed boală.
„Scandalul acestei morţi a fost atât de mare încât o
anchetă nu putea fi evitată. Rezultatul a fost: un borcan a fost
spart în birou. Astfel prezenţa sticlei pisate în bolul de zahăr
folosit de Cardinal a fost explicată foarte simplu. Zahărul
granulat poate fi folositor! Ancheta s-a oprit aici!”220
Abbe Daniel adaugă faptul că brusca plecare, câteva
zile mai târziu a servitorului decedatului Cardinal a provocat o
mulţime de remarci, întrucât acesta se pare că a fost servitorul
Monseniorului Von Gerlach, înainte ca stăpânul său să se
alăture Ordinului Sfânt. Acest prelat germanic, un spion
notoriu, urma să zboare din Roma în 1916. El urma să fie
arestat şi acuzat de sabotajul navei de luptă italiene „Leonard
de Vinci”, care a explodat în Golful Tarente, luănd cu ea 21 de
ofiţeri şi 221 marinari. Procesul său a fost reluat în 1919, Von

218
Acesta nu era amabil cu iezuiţii
219
Abbe Daniel: ,,Le Bapteme de sang”, (Ed. de l’Idee Libre, Herblay 1935
pp. 28-30
220
Abbe Daniel: ,,Le Bapteme de sang”, (Ed. de l’Idee Libre, Herblay 1935
pp. 28-30
Gerlach nu s-a prezentat şi a fost condamnat la 20 de ani de
muncă.221
Prin participarea acestui şambelan, redactor al
„Osservatore Romani” obţine o idee mai clară referitoare la
opiniile din sferele înalte ale Vaticanului.
Din nou, Abbe Brugerette descrie: „anturajul
Vaticanului”: „Profesori sau ecleziastici, aceştia nu sunt daţi la
o parte de nici un obstacol în încercarea lor de a impresiona
clericii italieni şi lumea catolică în Roma şi nici în respectul şi
admiraţia pe care o au faţă de armata germană sau în dispreţul
şi ura pentru Franţa.”222
Ferrata a murit la timpul potrivit şi Cardinalul Garparry
a devenit secretar de stat. Fiind în perfect acord cu Benedict
XV, a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a servi interesele
imperiilor centrale.
„Luând în considerare toate acestea, nu este de mirare
că Papa Benedict XV, în următoarele luni, a muncit din greu
pentru a menţine Italia pe calea intervenţiei care era cea mai
potrivită pentru iezuiţ, prietenii habsburgilor...”223
În acelaşi timp, etica aliaţilor era viclean nehotărâtă.
„Pe 10 ianuarie 1915, un decret semnat de Cardinalul
Gasparri, secretarul de stat al lui Benedict XV, ordona ca o zi
de rugăciune să fie ţinută pentru a grăbi pacea... Unul din
exerciţiile obigatorii de evlavie reprezenta recitarea unei
rugăciuni scrise de însuşi Benedict XV... Guvernul francez a
ordonat ca acel document pontif să fie confiscat. Această
rugăciune pentru pace a fost considerată o manifestare uşoară
şi distructivă capabilă de încetinirea eforurilor armatei noastre
într-un moment în care hoardele germane simţeau presiunea
irezistibilă care le împingea în afara teritoriului nostru şi când
Kaiser putea vedea venind pedeapsa teribilă meritată pentru

221
Abbe Brugerette, op. cit., III, pp. 553, 528, 529
222
Abbe Brugerette, op. cit., III, pp. 553, 528, 529
223
Pierre Dominique, op. cit., p. 252
crimele sale de neiertat... Papa, se spunea, dorea pacea cu orice
preţ într-un moment în care putea doar fi în favoarea imperiilor
centrale. Franţa nu era plăcută de Papa. El este
<<german>>.”224
Monseniorul Charles Ledre, un alt scriitor catolic
confirmă: „Cu două ocazii menţionate în câteva articole
faimoase ale publicaţiei <<La Revue de Paris>>, papalitatea
invitând Italia şi mai târziu Statele Unite să nu intre în război,
nu dorea numai o încheiere rapidă a conflictului... Conform
Abbe Brugerette, ea servea interesele duşmanilor săi şi lucra
împotriva noastră.”225
Dar acţiunile iezuiţilor, în consecinţă, acţiunile
Vaticanului nu erau simţite doar în Italia şi Statele Unite, orice
mijloc, orice loc era suficient de bun pentru ei.
„Nu este surprinzător atunci să vedem diplomaţia
pontifă ocupată încă de la început cu ascunderea rezervelor
noastre de mâncare, disuadându-i pe cei neutri să ni se alăture
nouă cu scopul de a rupe legătura care ţine unită alianţa...
Nimic nu era considerat nesemnificativ atâta timp cât ajuta la
realizarea acestei sarcini şi producea pacea prin provocarea de
slăbiciuni aliaţilor.”
„Urma şi mai rău: solicitarea pentru pacea separată.
Între 2 şi 10 ianuarie 1916, câţiva catolici germani au mers în
Belgia pentru a predica, în numele Papei, după cum spuseseră
ei, o pace separată. Episcopii belgieni i-au acuzat de minciună,
dar nunţiul şi Papa au păstrat tăcerea...”
„Apoi, Vaticanul s-a gândit să aducă împreună Franţa şi
Austria sperând astfel să determine Franţa să semneze o pace
separată sau să ceară, împreună cu aliaţii ei o negociere a păcii
generale... Câteva săptămâni mai târziu, pe 31 martie 1917,
Prinţul Sixte de Bourbon a oferit faimoasa scrisoare a
împăratului Charles, preşedintelui Republicii.”
224
Abbe Brugerette, op. cit., III, pp. 553, 528, 529
225
Charles Ledre, op. cit., p. 154
 „Întrucât manevrele au eşuat în această parte a Alpilor,
era normal să se încerce din nou în altă parte, în Anglia, în
America şi în special în Italia...”
„Rupeţi forţele temporale ale Alianţei cu scopul de s-i
opri atacurile ofensive, distrugeţi-i prestigiul moral prin
slăbirea curajului ei şi convingeţi-o...Aceste două lucruri
formează politica lui Benedict XV şi toate eforturile
imparţialităţii sale au fost şi sunt în continuare ţinta penalizării
noastre.”226
Aceasta a fost scrisă de un catolic notoriu, Monseniorul
Louis Canet. Aceasta este ceea ce scrie Abbe Brugerette: „Noi
am aflat 4 ani mai târziu printr-o declaraţie a Monseniorului
Erzberger, publicată în <<Germania>> pe 22 aprilie 1921, că
propunerea de pace proclamată de Papa în august 1917 a fost
precedată de un acord secret dintre Vatican şi Germania.”227
Încă un lucru interesant este faptul că diplomatul
ecleziastic, care a negociat acest „acord secret” a fost nunţiul
din Munchen, Monseniorul Pacelli, viitorul Pius XII.
Unul dintre apărătorii lui, iezuitul R.P. Fernesolle scria:
„Pe 28 mai 1917 Monseniorul Pacelli i-a prezentat scrisorile
sale de numire regelui Bavariei... A încercat din greu să obţină
cooperarea lui William II şi a preşedintelui Bethmann-Holveg.
Pe 29 iunie, Monseniorul Pacelli a fost solemn primit de
împăratul William la sediile din Kreuznach.”228
Astfel, viitorul Papă şi-a început cei 12 ani ca nunţiu la
Munchen apoi In Berlin în modul în care el dorea să continue,
iar pe perioada acelori ani a multiplicat intrigile de răsturnare a
Republicii Germane, instaurate după Primul Război Mondial şi
a pregătit răzbunarea din 1939 prin aducerea la putere a lui
Hitler.
226
Louis Canet: ,,Le Politique de Benoit XV”, (Revue de Paris, 15
octombrie şi 1 noiembrie 1918)
227
Abbe Brugerette, op. cit., III, p. 543
228
R.P. Fernesolle, S.J. ,,Pro pontifice”. Autorizat pe 26 iunie 1947
(Beauschesne, Paris 1947, p. 15)
 Da, atunci când aliaţii au semnat Tratatul de la
Versailles, în iulie 1919, aceştia erau foarte conştienţi de rolul
jucat de Vatican în conflict, fiind astfel ţinut departe de masa
de conferinţă. Surprinzător a fost faptul că cel mai catolic stat,
Italia, a insistat la excluderea Vaticanului.
„Prin art. 15 al pactului de la Londra (26 aprilie 1915)
care definea participarea Italiei la război, Baronul Sonnino a
obţinut promisiunea aliaţilor de a se opune intervenţiei
papalităţii în planurile de pace.”229 Acestă măsură a fost
înţeleaptă dar insuficientă. În loc să aplice sancţiunile
papalităţii pe care le merita pentru pornirea Primului Război
Mondial, învingătorii nu au făcut nimic pentru a preveni
viitoarele intrigi ale iezuiţilor şi ale Vaticanului. Acestea au dus
în final, 20 de ani mai târziu la o catastrofă groaznică, poate
cea mai îngrozitoare din câte a cunoscut lumea.

Secţiunea V

Capitolul 2

PREGĂTIREA PENTRU CEL DE AL DOILEA RĂZBOI

MONDIAL

229
Charles Pichon: ,,Histoire du Vatican” (Sefi, Paris 1946, p. 143)
 În 1919, fiii lui Loyola au cules amarele fructe ale
politicilor sale criminale. Franţa nu a cedat „sângerării
complete”. Imperiul apostolic Habsburgic pe care papalitatea l-
a încurajat să „pedepsească” sârbii s-a dezmembrat, eliberând
sclavii ortodoxi de sub jugul Romei. Rusia, în loc să se întoară
la credincioşii romani a devenit marxistă, anticlerică şi oficial
ateistă. În ceea de privea Germania de neînvins, aceasta s-a
scufundat în haos.
Dar mândra Societate iezuită nu a luat niciodată în
considerare mărturisirea păcatului. Atunci când Benedict XV a
murit în 1922, aceasta era gata să înceapă din nou pe o nouă
bază. Nu este aceasta atotputernică în Roma?
Iată ce are de spus Pierre Dominique: „Papa Pius XI
care este, conform unora, un iezuit a încercat să reconcilieze
lucrurile. Acesta i-a ceruit iezuitului, Părintele D’Herbigniy, să
meargă în Rusia într-o încercare de a aduna ceea ce mai rămas
din catolicism şi în special să vadă ceea ce mai putea fi făcut.
Speranţa mare şi vagă: să adune în jurul pontifului lumea
ortodoxă persecutată.”
„În Roma există 39 de colegii ecleziastice a căror
fondare marchează datele unor mare contraofensive.
Majoritatea acestor contraofensive erau lucrări conduse de
iezuiţi: Colegiul Germanic (1552), Englez (1578), Irlandez
(1628, reinstaurat în 1826), Scoţian (1600), Nord American
(1859), Canadian (1888), Etiopian (1919, reconstitut în 1930)”
Pius XI crează colegiul rus (Ponteficio Collegio Russo
di S. Teresa del Bambino Jesu) şi îl pune sub grija iezuiţilor.
Aceştia mai au în grijă Institutul Orintal, Institutul Saint-John
Damascene, colegiul polonez şi mai ţârziu colegiul lituanian.
Nu sunt aceste amintiri ale Părintelui Possevino, Ivan cel
Teribil şi ale falsului Dimitri? Al doilea din cele 3 obiective de
pe vremea lui Ignatius este primul care ia loc. Iezuiţii, din nou,
sunt agenţii inspiranţi şi executorii în această măreaţă
aventură.”230
În urma înfrângerii suferite, fiii lui Loyola tot mai pot
vedea o urmă de speranţă. Revoluţia rusă prin eliminarea
Ţarului protector al Bisericii Ortodoxe, nu a decapitat marele
rival şi a ajutat pătrunderea Bisericii Romane? Trebuie să
lovim cât încă fierul este cald. Este creat „Russicum” şi
misionarii săi clandestini vor aduce veşti bune acelei ţări
schismatice.231 Un secol mai târziu, după excluderea de către
Ţarul Alexandru I, iezuiţii vor încerca din nou cucerirea lumii
slave. Din 1915, generalul lor este Nalke von Ledochowski.
Pierre Dominique spune: „Unii vor spune că văd iezuiţi
peste tot! Dar sunt obligat să subliniez prezenţa şi acţiunile lor;
să spun că ei se aflau în spatele monarhiei lui Alphonso XIII, al
cărui sfătuitor este Părintele Lopez; că atunci când monarhia
spaniolă a luat sfârşit şi mănăstirile şi colegiile lor au fost arse,
ei se găseau în spatele lui Gil Robbes, iar apoi atunci când
războiul civil a izbucnit, în spatele lui Franco; în Portugalia ei
îl susţineau pe Salazar; în Austria şi Ungaria pe împăratul
Charles care a fost detronat de 3 ori (ce rol au jucat ei în acele
încercări de a recâştiga tronul Ungariei? Cine ştie!). Au ţinut
scaunul cald fără a ştii pentru cine sau pentru ce. Monseniorul
Seipel, Dolfuss şi Schussnigg fac parte din rangul lor. Aceştia
au visat pentru o vreme la o Germanie măreaţă cu o majoritate
catolică, căreia îi va aparţine Austria: o versiune modernă a
Alianţei din secolul XVI dintre Wittelsbach şi Hapsburg. În
Italia, ei l-au susţinut prima dată pe Don Sturzo, fondatorul
partidului popular şi mai apoi pe Mussolini... Iezuitul, Părintele
Tacchi Venturi, secretarul general al Societăţii a fost
intermediarul dintre Pius XI, ai cărui sfătuitori erau Părintele
Alissiardi şi Celebrano (iezuiţi) şi Mussolini.

230
Pierre Dominique, op. cit., pp. 253, 254
231
Vezi şi Frederic Hoffet ,,L’Equivoque catholique et le nouveau
clericalisme” (Fischbacher, Paris)
 „Papa, în februarie 1929, la momentul tratatului de la
Lateran, îl numeşte pe Mussolini <<omul pe care Providenţa
ne-a permis să-l cunoaştem>>. Roma nu condamnă ceea ce este
numită <<agresiune etiopiană>> şi în 1940, Vaticanul este în
continuare un prieten sincer al lui Mussolini.”
„Iezuiţii au locuinţa secretă acolo. De acolo ei
supraveghează Biserica Universală cu ochiul rece şi calculat al
unui politician.”232
Acesta este un rezumat al activităţii iezuite între cele 2
războaie. „Locuinţa secretă” a fiilor lui Loyola reprezintă
creierul politic al Vaticanului. Confesorii lui Pius XI sunt
iezuiţi; cei ai succesorului său, Pius XII, vor fi tot iezuiţi şi
germani pe bună dreptate. Nu contează dacă devine evident
complotul: totul pare a fi gata pentru răzbunare.
Perioada de pregătire s-a făcut în timpul pontificatului
lui Pius XI. „Arma seculară” germană învinsă a aruncat sabia.
În timp ce aşteptăm să o ia înapoi, vom pregăti în Europa un
teren care să merite viitoarele sale exploatări şi care în primul
rând să oprească ameninţătoarea creştere a democraţiei.
Italia va fi primul teren de acţiune. Există un şef
socialist zgomotos care adună foştii servitori în jurul său. Acest
om proclamă o doctrină aparent intransigentă dar este suficient
de ambiţios şi lucid pentru a-şi da seama cât de precară este
poziţia sa în ciuda izbucnirilor sale extravagante.
Diplomaţia iezuită îl va atrage curând de partea sa.
Francois Charles-Roux, al Institutului, care a fost
ambasadorul francez din acea vreme la Vatican spune: „Pe
vremea când viitorul duce era un simplu deputat, Cardinalul
Gasparri, secretar de stat a avut un interviu secret cu el... Şeful
fascist a fost de acord imediat că Papa ar trebui să-şi exercite o
suveranitate temporală asupra unei părţi din Roma...”

232
Pierre Dominique, op. cit., pp. 253, 254
 „Atunci când mi-a spus de interviu”, Cardinalul
Gasparri concluziona, „cu această promisiune am fost sigur că
vom reuşi dacă omul acesta ajunge la putere.”
„Nu voi menţiona bilanţul negocierilor sale dintre
agenţii secreţi ai lui Pius XI şi Mussolini.”233
Agenţii secreţi, principalul fiind Părintele iezuit Tacchi
Venturi şi-au îndeplinit misiunile foarte bine. Acest lucru nu
este surprinzător, ştiind că Părintele Tacchi Venturi a fost
secretarul Societăţii lui Iisus şi sfătuitorul lui Mussoloni în
acelaşi timp. De fapt, a fost „condus” spre această „linguşire” a
şefului fascist de generalul ordinului său, Halke von
Ledochowski, după cum ne spunea Gaston Gaillard.234
„În 16 noiembrie 1922, Parlamentul l-a ales pe
Mussolini cu 306 voturi pro şi 116 contra. La acea întâlnire
cineva a văzut grupul catolic al lui Don Sturzo, presupus
creştin-democrat, ca votând în unanimitate pentru primul
guvern fascist.”235
Zece ani mai târziu, aceeaşi manevră a adus un rezultat
similar în Germania. „Zentrum-ul” catolic al Monseniorului
Kass, a asigurat printr-un vot masiv dictatura nazistă.
De fapt, Italia a fost în 1922, pământul necazurilor
pentru formula nouă a conservatorismului autoritar: fascismul,
deghizat când circumstanţele locale o cer, cu ceva pseudo-
socialism. De acum înainte, toate încercările iezuiţilor
Vaticanului tind să răspândească această „doctrină” în Europa,
ambiguitate care este tipică pentru ei.
Chiar şi astăzi, prăbuşirea regimului lui Mussolini,
înfrângerea şi ruinele nu au fost suficiente pentru a-l discredita
în ochii creştinilor italieni democraţi pe magalomanul dictator
impus în ţara lor de către Vatican. Iată ce poate fi citit în presă:
233
Francois Charles-Roux: ,,Huit ans an Vatican” (Flammarion, Paris 1947,
p. 47 ss)
234
Gaston Gaillard, p. 353 ,,La fin d’un temps” (Ed. Albert, Paris 1933)
235
Pietro Nenni ,,Six ans de guerre civile en Italie” (Librairie Valois, Paris
1930, p. 146)
 „Am decis: vizitatorii care vin la Roma pentru Jocurile
Olimpice în 1960 vor vedea Obeliscul de marmură ridicat de
Benito Mussolini în cinstea sa, întrucât aceasta domină
stadionul olimpic.” Pe înaltul monument de 33 de metri se
găseşte înscris „Mussolini – Dux”, acesta fiind de asemenea
decorat cu mozaic şi inscripţii care laudă fascismul. Fraza:
„Trăiască ducele” este repetată de mai bine de 100 de ori şi
sloganul: „Mulţi duşmani înseamnă mare onoare” de mai multe
ori de asemnea. Monumentul are, pe ambele părţi, blocuri de
marmură care comentează principalele evenimente fasciste de
la fondarea publicaţiei: „Popolo d’Italia”, de Mussolini până la
instaurarea de scurtă durată a regimului fascist, incluzând
războiul din Etiopia. Obeliscul urma să fie încoronat cu o
gigantă statuie a lui Mussolini ca un atlet dezbrăcat de aproape
100 de metri înălţime. Dar regimul s-a prăbuşit înainte ca acest
proiect ciudat să fie realizat.
„După un an de controverse, guvernul Segni a decis ca
obeliscul ducelui să rămână.”236
Războiul, sângele care a curs din abundenţă şi ruinele
nu contează. Acestea sunt simple fleacuri, mici pete pe
monumentele ridicate pentru gloria „omului pe care Providenţa
ne-a permis să-l cunoaştem”, după cum a fost descris de Pius
XI.
Lipsurile,greşelile sau crimele pot şterge principalul său
merit: faptul că a reinstaurat puterea temporală a Papei, a
proclamat catolicismul roman care religie de stat şi a oferit
clericilor, prin legi care încă se aplică putere totală asupra vieţii
naţiunii.
Este de mărturisit că obeliscul lui Mussolini trebuie să
stea în inima Romei pentru beneficiul turiştilor străini care îl
privesc cu admiraţie sau cu ironie şi pentru speranţa unor

236
,,Press italienne, New York Herald Tribune, Time and Paris-Presse”, 3
noiembrie 1959
vremuri mai bune care vor permite ridicarea „atletului gol” de
100 de metri, campionul simbolic al Vaticanului.
Tratatul Lateran, prin care Mussolini şi-a arătat
recunoştinţa faţă de papalitate a oferit Vaticanului pe lângă
plata a 1750 milioane de lire, suveranitatea temporală asupra
teritoriului Vaticanului. Monseniorul Cristiani, prelat al Sfinţiei
sale, explică semnificaţia acestui eveniment:
„Este clar că o problemă de primă importanţă pentru
stabilirea papalităţii ca o putere politică era reprezentată de
Constituţia Vaticanului.”237
Nu vom irosi timp încerând să împăcăm această
mărturie explicată cu fraza atât de des auzită că „Biserica
Romană nu este implicată în politică.” Vom sublinia doar
poziţia unică în lume a unui stat care este secular şi sacru şi
consecinţele acelei poziţii.
Care sunt trucurile viclene iezuite folosite de această
putere care, depinzând de circumstanţe, se foloseşte de
caracterul ei temporal şi spiritual pentru a fi scutită de la toate
regulile impuse de legile internaţionale?
Prin ajutarea iezuiţilor, naţiunile au permis acestora să
pătrundă în mijlocul lor asemnea unui cal troian, dar al
clericilor.
„Papa părea să se identifice prea mult cu dictatorii”238,
scrie Monseniorul Francois Charles-Roux, ambasadorul
francez la Vatican. Dar putea fi altfel atunci când papalitatea
însăşi ia ridicat la putere pe aceşti oameni?
Mussolini a fost inauguratorul acelei serii de oameni
providenţiali, purtători de săbii care urmau să pregătească
răzbunarea pentru 1918. Din Italia, unde s-a dezvoltat atât de
bine sub grija Părintelui iezuit Tacchi Venturi şi a paracliserilor
săi, fascismul urma să fie exportat foarte curând Germaniei.

237
Monseniorul Cristiani: ,,Le Vatican politique” Autorizată în 15 iunie
1956 (Ed. du Centurion, Paris 1957, p. 136)
238
Francios Charles-roux, op. cit., p. 231
„Hitler a primit impulsul său de la Mussolini; idealul de nazism
era la fel ca în Italia... Întrucât Mussolini este la conducere,
toată compătimirea este pentru Berlin... În 1923, fascismul se
uneşte cu naţional-socialismul. El devine prieten cu Hitler
căruia i-a oferit armată şi bani.”239
În acea vreme, Monseniorul Pacelli, viitor Pius XII şi
pe atunci cel mai bun diplomat al papalităţii este nunţiu în
Munchen, capitala Bavariei catolice. Acolo, steaua viitorului
dictator german începe să răsară. El este catolic ca şi cei mai
im portanţi asociaţi. Despre acea ţară, leagăn al nazismului,
Monseniorul Maurice Laporte ne spune: „Cei doi duşmani ai
săi sunt protestantismul şi democraţia.”
Neliniştea Prusiei este astfel de înţeles.
„Este uşor de ghicit ce fel de grijă specială poartă
Vaticanul Bavariei unde naţional-socialism lui Hitler,
recrutează cei mai puternici contingeţi.”240
Să iei de la Prusia „eretică” controlul „armei seculare”
germane şi să-l transferin Bavariei catolice; ce vis!
Monseniorul Pacelli îşi dă toată silinţa pentru a realiza aceasta,
acţinând împreună cu şeful Societăţii lui Iisus.
„După celălalt război (1914-1918) generalul iezuit
Halke von Ledochowski a conceput un plan vast... crearea cu
sau fără împăratul Imperiului Habsburgic, a unei confereraţii a
naţiunilor catolice în centrul şi estul Europei: Austria, Slovacia,
Boemia, Polonia, Ungaria, Croaţia şi bineînţeles Bavaria.”
„Acest nou imperiu central lupta pe două fronturi: în
partea de est împotriva Uniunii Sovietice şi în partea de vest îm
potriva Prusiei, Angl;ien Protestante şi Franţei republicane şi
răzvrătite. În acea perioadă, Monseniorul Pacelli, viitorul Pis
XII, a fost nunţiu în Munchen, apoi în Berlin şi apoi
colaboratorul principal al lui von Ledochowski, un prieten

239
Antonio Aniante: ,,Mussolini”, (Grasset, Paris 1932, p. 123 ss)
240
Maurice Laporte: ,, Sous le casque d’acier” (A. Redier, Paris 1931, p.
105)
apropiat al Cardinalui Faulhaber. Planul Ledochowski este
visul tinereţii lui Pius XII.”241
Oare a fost doar un vis de tinereţe? Europa pe care
Hitler a încercat să o organizeze era asemănătoare unui plan, cu
excepţia prezenţei în acel bloc al Prusiei luterane, o minoritate
nu foarte periculoasă şi a zonelor de influenţă recunoscute care
– poate temporar- au aparţinut Italiei. De fapt, planul lui
Ledochowski, adaptat nevoilor timpului era cel pe care Fuhrer
încerca să-l realizeze sub patronajul papalităţii cu ajutorul lui
Franz von Papen, şambelan secret al Papei şi nunţiu de la
Munchen, apoi în Berlin, Monseniorul Pacelli.
Monseniorul Francois Charles-Roux scrie: „pe perioada
epocii contemporane, politicile mondiale nu au simţit niciodată
intevenţia catolică mai mult decât în perioada ministerului
Monseniorului Pacelli.242
Iată ce spune Monseniorul Joseph Rovan: „Acum
Bavaria catolică... urmează să-i primească şi să-i protejeze pe
toţi aceia pe care crează probleme, pe toţi aliaţii şi asasinii de
la Saint-Vehme.”243
Dintre toţi aceşti instigatori, alegerea Germaniei a fost
Hitler care este destinat să trimfe asupră „greşelilor
democratice” sub emblema Sfântului Tată. Bineînţeles, el este
un catolic asemenea principalilor săi colaboratori.
„Regimul nazist este precum o reîntoarcere la guvernul
Germaniei de Sud. Numele şi originile şefilor ei o
demonstrează: Hitler este austriac, Goering este bavarian şi
Goebbels este renan, ş. a. m. d.”244
În 1924, Vaticanul semnează un Concordat cu Bavaria.
În 1927, citim în „Cologne Gazette”: „Pius XI este în mod cert

241
,,La Tribune des nations”, 30 iunie 1950
242
Francois Charles-Roux, op. cit., p. 93
243
Joseph Rovan, op. cit., p. 195
244
Gonzague de Reynold: ,,D’ ou vient l’Allemagne” (Plon, Paris 1939, p.
185)
cel mai german Papă care a stat vreodată pe tronul Sfântului
Petru.”
Succesorul său, Pius XII, îi va fura din palmă. Dar,
pentru acel moment el îşi urmărea cariera diplomatică mai mult
decât cariera politică în această Germanie pe care, după cum îi
spune mai târziu lui Ribbentrop, „va avea întotdeauna o
afecţiune specială”. Fiind promovat ca nunţiu în Berlin, el
lucrează împreuna cu Franz von Papen la distrugerea
Republicii Weimar.
Pe 22 iulie 1932 este proclamată starea de asediu în
Berlin şi miniştrii au fost izgoniţi „manu militari”. Acesta era
primul pas spre dictatura lui Hitler. Sunt pregătite noi alegeri
care vor stabili succesul naziştilor.
„Cu aprobarea lui Hitler, Goering şi Strasser iau
legătura cu Monseniorul Kaas, şeful de partid al Centrului
Catolic.”245
Cardinalul Bertram, arhiepiscop al Breslau declară:
„Noi, creştinii şi catolicii nu recunoaştem nici o religie sau
rasă...” Împreună cu mulţi alţi episcopi, el a încercar să îi
avertizeze pe credincioşi împotriva „idealului păgân al
naziştilor.” În mod evident acest prelat nu are înţelepciunile
papale, dar foarte curând avea să fie învăţat.
„Mercure de France” a oferit un excelent studiu în
1934:
„La începutul lui 1932, catolicii germani nu au
considerat că au pierdut lupta dar în primăvară, şefii lor păreau
oarecum nehotărâţi: li s-a spus că <<Papa era personal în
favoarea lui Hitler>>.”
„Faptul că Pius XI îl simpatiza pe Hitler nu ar trebui să
ne surprindă... Pentru el, Europa putea fi stăpânită din nou doar
prin hegemonia germană... Vaticanul se gândea să schimbe
centrul de gravitate al Imperiului German prin Anschluss
245
Walter Gorlitz şi Herbert A. Quint: ,,Adolf Hitler” (Amiot, Dumont,
Paris 1953, p. 32)
pentru o lungă perioadă de timp iar Societatea lui Iisus
colabora spre atingerea acestui scop (planul lui Ledochowski)
în special în Austria. Se ştie că Pius XI depindea de Austria
pentru a realiza acel aşa numit trumf politic. Ceea ce trebuia
prevenit era hegemonia Prusiei protestante şi întrucât Imperiul
German era cel care domina Europa... un Imperiu German
trebuie reconstruit acolo unde catolicii vor fi la conducere...”
„În martie 1933, episcopii germani, întrunindu-se la
Fulda au profitat de discursul susţinut de Hitler la Potsdam
pentru a declara: Trebuie să recunoaştem că cei mai înalţi
reprezentanţi ai guvernului Imperiului German, care este în
acelaşi timp conducătorul mişcării naţional-socialiste a făcut
declaraţii publice şi sincere, prin care inviolabilitatea doctrinei
catolice, munca şi drepturile de neschimbat ale Bisericii erau
recunoscute...”. „Von Papen părăseşte Roma. Acel bărbat al
cărui trecut este blestemat, devine un pelerin religios având
misiunea de a încheia un Concordat (pentru întreaga Germanie)
cu Papa. Şi el va trebui să rivalizeze cu ofertele lui Mussolini
către Vatican.”246
De fapt, acelaşi lucru se întâmplă cu ambele ţări: în
Italia, partidul catolic al lui Don Sturzo asigură ascensiunea la
putere a lui Mussolini; în Germania „Zentrum-ul”
Monseniorului Kaas face acelaşi lucru pentru Hitler şi în
ambele cazuri un Concordat încheie pactul.
Monseniorul Joseph Rovan recunoaşte următoarele:
„Mulţumită lui von Papen, deputat la Zentrum din 1920 şi
proprietarul publicaţiei oficiale a partidului <<Germania>>,
Hitler ajunge la putere pe 30 ianuarie 1933...” „Catolicismul
politic german în loc să devină creştin-democrat a fost în final
transformat pentru a oferi puteri depline lui Hitler pe 26 martie
1933... Pentu a vota în favoarea puterilor depline, o majoritate
de două treimi era necesară şi voturile <<Zentrum-ului>> erau

246
,,Mercure de France”; ,,Pius XI şi Hitler” (15 ianuarie 1934)
indispensabile pentru a obţine aceasta.”247 Acelaşi autor
adaugă: „În corespondenţa şi declaraţiile demnitarilor
ecleziastici vom găsi întotdeauna sub regimul nazist aprobări
constante ale episcopilor.”248
Această fervoare este uşor de explicat atunci când citim
următoarele din partea lui von Papen: „termenii generali ai
Concordatului erau mai favorabili decât orice alte acorduri
similare semnate de Vatican” şi „Preşedintele Hitler m-am
rugat să-l asigur pe secretarul de stat papal (Cardinalul Pacelli)
că va cenzura clanurile anticlericilor.”249
Aceasta nu a fost o promisiune în vânt, deja chiar în
acel an (1933) exceptând masacrarea evreilor şi asasinările
săvârşite de nazişti, existau 45 de lagăre de concentrare în
Germania cu 40.000 de prizonieri cu diferite opinii politice,
majoritatea lor fiind liberali. Franz von Papen, şambelanul
secret al Papei, defineşte perfect sensul pactului dintre Vatican
şi Hitler prin această frază care merită a fi gravată: „Nazismul
este o reacţie creştină împotriva spiritului din 1789.”
În 1937, Pius XI, sub presiunea opiniei mondiale
„condamna” teoriile rasiste ca fiind incompatibile cu principiile
şi doctrina catolică în cea pe care apărătorii săi o numesc cu
amuzament „teribilă”, „Mit brennender Sorge”. Rasismul
nazist este condamnat dar nu Hitler, promoterul lui:
„Distinguio” şi Vaticanul are grijă să nu demaşte „avantajosul”
Concordat încheiat cu 4 ani în urmă cu Imperiul German.
În timp ce crucea lui Hristos şi Swastika cooperau în
Germania, Benito Mussolini a înaintat în cucerirea Etiopiei
având binecuvântarea Sfântului Părinte.
„... Suveranul Pontif nu a condamnat politica lui
Mussolini şi a oferit clericilor italieni libertate deplină pentru a

247
Joseph Rovan op.cit., pp. 197, 209, 214
248
Joseph Rovan op.cit., pp. 197, 209, 214
249
Franz von Papen, op. cit., p. 207
colabora cu guvernul fascist. Ecleziasticii, de la preoţii cei mai
umili şi până la Cardinali au vorbit în favoarea războiului...”
„Unul dintre cele mai izbitoare exemple a venit din
partea Cardinalului arhiepiscop din Milano, Alfredo Ildefonso
Schuster (iezuit) care a mers atât de departe până la a numi
acestă campanie o „cruciadă catolică”250. „Italia”, clasifică Pius
XI, „crede că acest război este justificat datorită necesităţii
apăsătoare pentru expansiune...”
„Zece ani mai târziu, vorbind unei adunări a foştilor
servitori, şi-a exprimat dorinţa ca drepturile legitime ale unei
naţiuni măreţe şi nobile din care îşi aminteşte că provine, să fie
satisfăcute.”251
Agresiunea fascistă împotriva Albaniei în Vinerea
Sfântă din 1939 s-a bucurat de aceeaşi „înţelegere” după cum
ne spune Monseniorul Camille Ceanfarra: „Ocupaţia Albaniei
de către italieni a fost foarte avantajoasă pentru Biserică... Din
populaţia de 1 milion a Albaniei, care au devenit cetăţeni
italieni, 68% erau musulmani, 20% ortodocşi greci şi doar 12%
romano-catolici ... Din punct de vedere politic, anexarea acestei
ţări de o putere politică avea ca scop îmbunătăţirea poziţiei
Bisericii şi satisfacţia Vaticanului.”252
În Spania, instaurarea republicii nu a urmărit să fie
detestată de papalitate, considerând aceasta o ofensă personală.
„Nu am îndrăznit nicodată să-i menţionez lui Pius XII,
problema spaniolă”, scria Monseniorul Francois Charles-Roux.

250
Entuziasmul Cardinalului Schuster este de înţeles precum Societatea lui
Iisus a avut aceeaşi soartă atât în Abyssinia cât şi în ţările Europene. Cu
ajutorul usurpadorului Segud, pe care l-au convertit şi l-au pus la tron, fiii
lui Loyola au încercat să impună catolicismul întregii ţări, provicând
răzvrătiri şi represiuni sângeroase; în final au fost izgoniţi de Negus
Basilides (nota autorului)
251
Camille Cianfarra: ,, La Guerre et le Vatican” (Le Portulan, Paris 1946,
pp. 46, 47, 48)
252
Camille Cianfarra: ,, La Guerre et le Vatican” (Le Portulan, Paris 1946,
pp. 46, 47, 48)
„Probabil mi-ar fi reamintit că interesele Bisericii în acel măreţ
şi istoric tărâm al Spaniei era o problemă doar pentru
papalitate.”253
Astfel, acestui „tărâm protejat” i-a fost asigurat un
dictator similar celor care au avur deja succes în Italia şi
Germania. Aventura generalului Franco a început de abia la
mijlocul lui iulie 1936, dar pe 21 martie 1934, „Pactul de la
Roma” a fost încheiat între Mussolini şi şefii partidelor
reacţionare spaniole, unul dintre aceştia fiind Monseniorul
Goigoechea, şef al „Renovacion Espanola”. Prin acest pact,
partidul fascist italian a preluat sarcina de a furniza rebelilor
bani, material de război, arme şi muniţie. Ştim că nu au făcut
nimic mai mult decât au promis şi că Mussolini şi Hitles au
continuat să „reîncarce” rebelii spanioli cu materiale, aviaţie şi
„voluntari”.
În ceea ce privea Vaticanul, neatent la propriul
principiu că guvernul stabilit trebuie respectat de credincioşi, a
asuprit Spania cu ameninţările sale.
„Papa a excomunicat conducătorii Republicii Spaniole
şi a declarat război între Vatican şi Madrid. Apoi, acesta a scris
o scrisoare enciclică „Dilectissimi Nobis”... Arhiepiscopul
Goma, noul arhiepiscop al Spaniei a proclamat războiul
civil.”254
Prelaţii Sfinţiei sale au acceptat bucuroşi ororurile
acestui conflict fratricid şi Monseniorul Gomara, episcop la
Carthagene, a interpretat în mod admirabil sentimentele lor
apostolice atunci când spunea: „Binecuvântate fie tunurile dacă
în rupturile pe care le fac, Evanghelia răsare!”
Vaticanul, chiar a recunoscut guvernului Franco, pe
data de 3 august 1937, cu 20 de săptămâni înainte de sfârşitul
războiului civil.

253
Francois Charles-Roux, op. cit. p. 181
254
Andre Ribard: ,,1960 et le secret du Vatican” (Libr. Robin, Paris 1954, p.
45)
 Belgia era de asemnea, pândită de Acţiunea Catolică –
este inutil de spus – o organizaţie ultramontană şi iezuită.
Tărâmul trebui să fie pregătit pentru invazia care se apropia,
reprezentată de armatele lui Fuhrer. Astfel, sub pretextul
„reînnoirii spirituale” evanghelia fascist hitleristă era cu
sârguinţă predicată acolo de către Monseniorul Picard (iezuit),
Părintele Arendt (iezuit), Părintele Foucart (iezuit) etc. Un
tânăr belgian care a fost victima lor, ca şi alţii mărturiseşte: „În
acea perioadă, cu toţii eram obsedaţi de un fel de fascism...
Acţiunea Catolică, de care aparţineam era foarte înţelegătoare
faţă de fascismul italian... Monseniorul Picard declara că
Mussolini era un geniu şi că îşi dorea foarte mult un dictator...
Pelerinajele erau organizate pentru a favoriza legăturile cu
Italia şi cu fascismul.” „Atunci când am mers 300 de studenţi
în Italia, la întoarcere cu toţii salutam în stilul roman şi cântam
Giovinezza.”255
Un alt martor spune: „După anul 1928, grupul lui Leon
Degrelle colabora regulat cu Monseniorul Picard...
Monseniorul Picard a obţinut ajutorul lui Leon Degrelle pentru
o anumită misiune importantă: să conducă noua editură la
centrul de Acţiune Catolică. Editura a primit un nume care
curând a deveni faimos: <<Rex>>...”
„Cererile pentru un nou regim s-au
înmulţit...Rezultatele aceste propagande în Germania, au fost
analizate cu mare interes. În octombrie 1933, un articol în
<<Vlan>> ne amintea că naziştii erau în număr de 7 şi că
Hitler, câţiva ani mai târziu nu a adus nici o zestre, doar
talentul său pentru publicitate... Fondată pe astfel de principii,
echipa <<rexistă>> a început programul de propagandă activă
în ţară. Întâlnirile au atras în curând căteva sute apoi mii de
ascultători.”256

255
Raymond de Bucker: ,,Livre des vivants et des morts” (Ed. de la Toison
d’Or Brussels 1942, pp. 72, 73, 175)
 Bineînţeles, Hitler a adus noilor născuţi naţional-
socialismul – aşa cum Mussolini a făcut cu fascismul – mai
mult decât talent pentru papalitate: susţinerea papalităţii!
Fiind doar o umbră palidă a acestor două regimuri,
Leon Degrelle, şeful „Christus Rex” era beneficiarul aceluiaşi
sprijin, dar pentru un total alt scop, întrucât sarcina sa era să
deschidă ţara invadatorului.
Monseniorul Raymond de Becker spune: „Am
colaborat cu acest <<Avant-Garde>>... Această publicaţie
(emisă de Monseniorul Picard) ţinea la ruperea legăturilor care
uneau Belgia, Franţa şi Anglia.”257
Se ştie cât de repede armata germană a învins apărarea
belgiană, aceasta fiind trădată de a cincea coloană clerică. Ne
amintim de asemenea, că apostolul lui „Christus Rex”,
îmbrăcat în uniformă germană a mers, fiind însoţit de multă
publicitate, să „lupte pe frontul de Est”, în fruntea „Waffen
SS”, recrutaţi în principalm dintre tinerii Acţiunii Catolice.
Apoi. O retragere oportună i-a permis să ajungă în Spania. Dar
înainte de aceasta, a dat drumul pentru ultima dată
sentimentului său „patriotic”.
Monseniorul Maurice de Behaut scria: „Acum 10 ani,
în 1944, portul Anvers, al treilea ca importanţă din lume a
căzut aproape intact în mâinile trupelor britanice... Atunci câns
populaţia începea să vadă sfârşitul suferinţelor şi greutăţile lor
au avut parte de cea mai diabolică invazie nazistă: au căzut
bombe, V1 şi V2. Acest bombardament, cel mai cunoscut din
istorie întrucât a durat 6 luni, zi şi noapte, a fost ţinut cu grijă
ascuns la ordinul centrelor aliate. Acesta este motivul pentru
care azi martiriul din oraşele Anvers şi Liege este încă
ignorat.”

256
Jacques Saint-Germain: ,,La Bataille de Rex” (Les oeuvres francaises,
Paris 1937, pp. 67, 69
257
Raymond de Bucker: ,,Livre des vivants et des morts” (Ed. de la Toison
d’Or Brussels 1942, pp. 72, 73, 175)
 „În ajunul primului bombardament (12 octombrie) au
fost auzite la Radio Berlin remarcile alarmante ale trădătorului
<<rexist>>, Leon Degrelle: <<I-am cerut lui Fuhrer 20.000 de
bombe. Ele vor pedepsi un popor prostesc. Vă promit că
acestea vor face din Anvers un oraş fără port sau un port fără
oraş>>.”
„... Din acea zi, ritmul bombardamentelot urma să se
accentueze, rezultatele fiind catastrofe şi dezastre, în timp ce
trădătorul leon Degrelle urla la Radio Berlin, promiţând
cataclisme chiar mai teribile.”258
Acesta a fost ultimul rămas bun faţă de pământul său
natal al acestui produs monstruos al Acţiunii Catolice. Copil
ascultător al Monseniorului Picard (iezuit), al Părintelui Arendt
(iezuit) etc., şeful „Christus Rex” a urmat cu stricteţe regulile
papale.
„Oamenii Acţiunii Catolice”, scria Pius XI, „vor eşua în
ceea ce privea datoriile lor, dacă de îndată ce şansa le permite,
ei nu vor încerca să conducă politica provinciei şi a ţării
lor.”259
Într-adevăr, Leon Degrelle şi-a făcut datoria iar
rezultatul, după cum am văzut, a fost proporţional cu
entuziasmul său.
Citim în cartea Monseniorului Raymond de Beckers:
„Acţiunea catolică a găsit în Belgia oameni excepţionali pentru
a orchestra lucrările lor precum Monseniorul Picard (cel mai
important)... Preotul Cardijn, fondatorul mişcării <<jociste>>,
un om vizionar cu un temperament bolnav de furios...”260
Acesta din urmă jură azi că: „nu l-a văzut sau auzit
vreodată pe prietenul său Leon Degrelle”. Deci, aceşti doi
conducători ai Acţiunii Catolice belgiene, ambii lucrând sub
258
Vezi ,,Historia” decembrie 1956
259
Scrisoarea lui Pius XI ,,Peculari Quadam”, citată de iezuitul R.P. Soras în
,,Action Catolique et Action temporelle” (Ed. Spes. Paris 1938, p. 105),
autorizată în 1938
260
Raymond de Becker, op. cit., p. 66
mâna Cardinalului Van Roey, se pare că nu s-au întâlnit
niciodată! Prin ce miracol? Bineînţeles, fostul preot nu ne
spune aceasta. De atunci, el a fost făcut Monsenior de Pius XII
şi director al mişcărilor „jociste” pentru întreaga lume.
Încă un miracol: nici Monseniorul Cardijn nu l-a
întâlnit vreodată pe şeful
„Christum Rex”, pe perioada marelui congres descris de către
Degrelle:
„Îmi amintesc de marele congres al Tinerilor catolici la
Bruxelles în 1930. Eu mă aflam în spatele Monseniorului
Picard, care se afla lângă Cardinalul Van Roey. O sută de mii
de tineri au mărşăluit prin faţa noastră timp de 2 ore,
ovaţionând autorităţiile religioase adunate pe platformă...”261
Unde se ascundea atunci conducătorul al J. O. C. ale
cărui trupe luau parte în acel gigantic marş? Să fi fost oare
printr-un decret special al Providenţei ca cei condamnaţi să-şi
linguşească superiorii fără să se vadă unul pe celălalt, atât pe
platforma oficială precum şi la Centrul Acţiunii Catolice, la
care mergeu în mod constant?
Monseniorul Cardijn, un iezuit, merge mai departe. El
pretinde că a luptat „verbal” cu „rexismul”.
Într-adevăr această Actiune Catolică a fost o organizaţie
ciudată. Nu doar că celor două „mişcări” principale: „J.O.C.” şi
„Rex” se jucau de-a „vaţi-ascunselea” pe coridor şi că un altul
spune că a „luptat” împotriva a ceea ce celălalt a făcut cu
întreaga aprobare a „ierarhiei”!
Acest fapt nu poate fi dezbătut: „Degrelle a fost pus la
conducerea <<Rex>> de către însuşi Monseniorul Picard sub
autoritatea Cardinalului Van Roey şi a nunţiului apostolic,
Monseniorul Micara. Astfel, conform Monseniorului Cardijn,
el nu a fost de acord cu lucrăile colegului său în Acţiunea

261
Leon Derelle: ,,La cohue de 1940” (Robert Crausaz, Lausanne 1949, pp.
214-215
Catolică, aflat, asemenea lui, sub patronajul arhiepiscopului
Belgiei.”262
Aserţiunea este mai degrabă severă. Suntem şi mai
conştienţi de aceasta atunci când examinăm care a fost
atitudinea după invazia Belgiei de către Hitler, a acelora
precum Monseniorul Cardijn şi a asociaţiilor lui care, azi, îl
resping pe Degrelle şi „rexismul”. Într-o carte care a fost „pusă
sub buşel”, atunci când a fost publicată, şeful „Christus Rex”
reîmprospătează amintirile după cum vom vedea, iar ceea ce el
spunea nu a fost niciodată infirmat.
Fiind un creştin înflăcărat şi la curent cu interpretările
spirituale şi temporare nu m-aş fi găndit să colaborez cu Hitler,
fără să ma consult prima dată cu autorităţile religioase ale ţării
mele... Am cerut o audienţă cu Eminenţa Sa, cu Cardinalul Van
Roey... Cardinalul m-a primit într-o manieră prietenoasă într-o
dimineaţă la palatul episcopal din Malines...El este condus de
un ciclonic şi total fanatism... Dacă ar fi trăit cu câteva secole
mai devreme, în timp ce cânta „Magnificat” i-ar fi supus pe
păcătoşi sabiei sau i-ar fi ars sau ar fi lăsat să cadă în pivniţele
mănăstirii oile neascultătoare ale turmei. Întrucât este secolul
XX, tot ceea ce are este cârja episcopală, dar cu aceasta se
realizează lucruri măreţe. Pentru el totul este important atâta
timp cât serveşte intereselor Bisericii. Dacă era ceva bun, îl
sprijinea, dar tot ce era rău îl zdrobea. Dar Biserica are atât de
multe căi de „servire”: lucrările sale, partidele, ziarele,
cooperativele de agricultură, instituţiile bancare care asigură
puterea temporară a instituţiei divine...
„Şi acum pot spune sincer că acesta a fost înţelesul
remarcii Cardinalului: <<colaborarea era cel mai potrivit lucru
de făcut, de fapt, era singurul lucru pe care o persoană cu capul
pe umeri ar fi făcut-o>>. Pe perioada întregii audienţe nu s-a
gândit măcar că şi o altă atitudine ar fi fost posibilă. Pentru
Cardinal, în toamna lui 1940, războiul a luat sfârşit. Nici măcar
262
,,La Croix” 24 mai 1946
nu a menţionat numele <<englez>> cu atât mai puţin să
rostească supoziţia că rederesarea aliaţilor era posibilă...
Cardinalul nu credea acestea; din punct de vedere politic orice
era posibil cu excepţia colaborării... Nu a obiectat la nici una
din concepţiile şi proiectele mele... Ar fi putut sau ar fi trebuit
să ma avertizeze dacă el considera că ideile mele referioare la
politică nu erau bune, întrucât am mers la el pentru un sfat...
Înainte de plecare, Cardinalul mi-a oferit binecuvântarea sa
paternală.”
„De asemenea, alţi catolici în toamna lui 1940, au privit
spre marele turn al lui Saint-Rombaut... Mulţi au intrat în
palatul episcopal pentru a cere sfatul Monseniorului Van Roye
sau al anturajului său referitor la moralitatea sau necesitatea
colaborării...”
„Mai mult de 1000 de primari catolici, cu toţii secretari
generali, aleşi cu multă grijă, s-au adaptat imediat noului
Ordin... Toţi acei oammeni nevinovaţi, întemniţaţi sau insultaţi
în 1944, trebuie să se fi întrebat în 1940: oare ce credeau
oamenii din Malines? Dar cine ar fi crezut că nici oamenii din
Malines, episcopii lor şi cu atât mai puţin preoţii nu au fost
capabili să aducă liniştea!”
„Opt din zece colaboratori belgieni erau catolici...”
„Pe perioada acelor săptămâni decisive, datorită
deciziei care trebuia luată, poporul din Malines şi diferitele
episcopii au emis sfaturi scrise şi verbale negative mie şi
tuturor celorlalţi colaboratori.”
„Deşi nu foarte plăcut, acesta este purul adevăr.
Atitudinea înalţilor clerici catolici din străinătate nu putea decât
să întărească convingerea credincioşilor de faptul că o
colaborare este perfect compatibilă cu credinţa... În Vichy, cei
mai înalţi prelaţi şi-au făcut poze stând atăluri de Marshal
Petain şi Pierre Laval, în urma interviului dintre Hitler şi
Petain. În Paris, Cardinalul Baudrillart a declarat public că este
un colaboraţionist.”
 „În Belgia, Cardinalul Van Roey, a permis unuia dintre
faimoşii preoţi din Flanders, Abbe Verschaeve să declare, pe 7
noiembrie 1940, în timpul unei şedinţe a senatului şi în
prezenţa unui general german, preşedintele Raeder
următoarele: <<Este datoria Consiliului Cultural de a ridica un
pod care să unească Flandra cu Germania>>...”
„Pe 29 mai 1940, la o zi după predare, Cardinalul Van
Roey a descris invazia ca fiind un cadou din Rai: <<Fiţi
siguri>> scria acesta credincioşilor, <<că suntem martorii unei
excepţionale intervenţii a Providenţei Divine care îşi etalează
puterea prin evenimente măreţe>>.”
„Astfel, după toate acestea, Hitler părea a nu fi nimic
mai mult decât un instrument purificator care pedepsea poporul
belgian.”263
Ceva similar se întâmpla în propria noastră ţară Franţa
unde ni se amintea în mod constant că „învingerea este mai
fructoasă decăt victoria.” Spre deosebire, când înainte de 1914,
se dorea asupra Franţei „vărsarea de sânge”.
De asemenea, în aceste memorii, care au căzut sau mai
degreabă au fost aruncate în închisorile subterane, găsim nişte
detalii foarte interesante referitoare la „Boerenbond, măreaţa
maşină catolică, politică şi financiară a Cardinalului Van Roey
care a finanţat secţiunea flamandă a Universităţii Louvain...”264
„Tipografia <<Standaard>> se asigura că presele sale
erau ţinute în mişcare prin tipărirea apelurilor celor mai
colaboraţioniste din V. N. V. (Vlaamsch Nationalis Verbond).
Foarte curând, afacerea avea profit... Fiind 200% catolici şi
stâlpii Bisericii, în Flandra, conducătorii tipografiei
<<Standaard>> nu ar fi luat în considerare colaborarea decât în
caul în care Cardinalul le-ar fi dat în primul rând
binecuvântarea sa în mod clar şi distinct.”

263
Leon Degrelle, op. cit., pp. 213, 216 ss, 219 ss
264
Leon Degrelle, op. cit., pp. 213, 216 ss, 219 ss
 „Acelaşi lucru s-a spus despre întraga presă
catolică...”265
Toate aceste eforturi nu ţinteau nimic mai mult decât
scindarea Belgiei după cum ne aminteşte un alt scriitor catolic,
Monseniorul Gaston Gaillard.
„Catolicii vorbitori de flamandă şi cei autonomi din
Alsacia, îşi justfică sprijinul tacit oferit întotdeauna
propagandei germane de către Vatican. Atunci când s-au referit
la scrisoarea memorabilă trimisă de Pius XI secretarului de stat,
Cardinalul Gasparri, pe 6 iunie 1923, aceştia erau convinşi că
politicile lor aveau aprobarea Romei şi, bineînţeles, Roma nu a
făcut nimic pentru a-i convinge contrariul. Oare nunţiul Pacelli
(viitor Pius XII) nu a sprijinit cu dibăcie naţionaliştii germani şi
a incurajat aşa numita populaţie <<asuprită>> a Sileziei de
Sus? Oare nu comploturile autonome din Alsacia, Eupen-
Malmedy şi Silezia au primit aprobarea ecelziastică care nu a
fost dată întotdeauna cu prudenţă? A fost uşori atunci pentru
flamazi să-şi asundă faptele împotriva unităţii Belgiei, în
spatele directivelor romane...”266
De asemenea, în1942, Papa Pius XII a cerut nunţiului
său în Berlin să transmită condoleanţe la Paris cu ocazia morţii
Cardinalului Baudrillart, aceasta însemnând că el considera un
fapt anexarea nordului Franţei de Germania. Este confirmat din
nou „sprijinul tacit” oferit întotdeauna expansiunii germane de
către Vatica.
Astăzi, putem zâmbi dispreţuitor când vedem iezuiţii
Sfinţiei Sale eschivându-se asupra ceva atât de veident şi
respingănd complicitatea cu cea de a cincea coloană pe care ei
înşişi au organizat-o şi în special cu Degrelle. În ceea ce îl
priveşte pe acesta – păstrat în refugiul său doarece ştia prea
multe- îşi poate aminti liber faimoasele versuri ale lui Ovid:

265
Leon Degrelle, op. cit., pp. 213, 216 ss, 219 ss
266
Gaston Gaillard: ,,La fin d’ un temps”, (Ed. Albert, Paris 1933, II, p. 141)
„Donec eris felix, multos numerabis amico. Tempora si fuerint
nubila, solus eris.”267
Zâmbim când citim următoarele lucruri scrise de R. P.
Fessard (iezuit):
„În 1916 şi 1917, am aşteptat întăririle americane cu
atât de multă nerăbdare! În 1939, am realizat cu tristeţe, chiar
şi după declararea războiului, ca Hitler era favorizat de o mare
parte a opiniei americane şi în special de catolici! În 1941 şi
1942 ne-am întrebat din nou dacă Statele Unite vor interveni
sau nu.”268
Astfel se pare că Bunul Părinte a văzut „cu tristeţe”
rezultatele obţinute în America de proprii lui fraţi iezuiţi. Este
dovedit istoric faptul că „frontul creştin” o mişcare catolică
care se opunea intervenţiei Statelor Unite a fost condusă de
Părintele Iezuit Coughlin, un pro-hitlerist notoiu.
„Acestei organizaţii religiose nu i-a lipsit nimic şi a
primit din partea Berlinului nenumărate materiale de
propagandă pregătite de biroul lui Goebbel.”
„Prin intermediul publicaţiei sale <<Justiţia Socială>>
şi a transmisiunilor radio, Părintele iezuit Coughlin, apostolul
svasticii a ajuns la un public vast. El avea grijă de
<<detaşmentele secrete>> din principalele centre urbane care
erau conduse după metodele fiilor lui Loyola şi antrenate de
agenţii iezuiţi”269
Un document secret al lui Wilhelmstrasse clarifică
următoarele: „studiind evoluţia antiremitismului în Statele
Unite, observăm faptul că numărul scultătorilor al

267
Atâta timp cât eşti fericit, vei avea mulţi prieteni. Când norii apar, vei fi
singur.
268
R. P. Fessard S. J. : ,,Libre meditation sur un message de Pie XII” (Plon,
Paris 1957, p. 202)
269
Edmond Paris: ,,The Vatican against Europe”, (P.T.S., Londra 1959, p.
141)
transmisiunilor ale Părintelui Caughlin, binecunoscut pentru
antisemitismul său, depăşeşte 20.000.000.”270
Trebuie să ne amintim oare de acţiunile Părintelui iezuit
Walsh, un agent al Papei, decan al Şcolii de Ştiinţe Politice a
Universităţii din Georgetown şi un entuziast propagandist al
politicilor germane?
În acel moment, generalu Societăţii lui Iisus era Halke
von Ledochowski, un fost general al armatelor austriece.
Oare a uitat R.P Fessard ceea ce „La Croix” a scris pe
toată durata războiului şi ami ales următoarele: „Nu este nimic
de câştigat dintr-o intervenţie a trupelor din partea cealaltă a
canalului şi a Atlanticului.”271
Oare nu îşi amintete acesta nici telegramele Sfiinţiei
Sale, Pius XII? „Papa transmite binecuvântarea sa publicaţiei
<<La Croix>>, vocea gândului pontif.”272
Ţinând cont de această mnemorie proastă, trebuie să
ajungem la concluzia că membrii Societăţii au memorii foarte
scurte? Ei nu au înfruntat acest reproş nici măcar din partea
duşmanilor lor! Permiteţi-ne să subliniem că R.P. Fessard şi-a
exprimat temerile patriotice ale anilor 1941 şi 1942 doar în
1957. „Meditaţiile sale libere”, peste 15 ani, au adus anumite
rezultate, iar el a avut timp să recitească un fragment al
„Exerciţiilor Spirituale”, care spun că „iezuitul trebuie să fie
pregătit, dacă Biserica declară că ceea ce vede el negru este
alb, să fie de acord cu ea, chiar dacă simţurile sale îi spun
contrariul.”273
În ceea ce priveşte aceasta R.P. Fessard pare a fi un
excelen iezuit.
270
Arhivele secrete ale Wilhelmstrasse, documentul 83-26 19/1, (Berlin, 25
ianuarie 1939)
271
“La Croix”, 10 august 1943
272
“La Croix”, 28 ianuarie 1942
273
,,…siquid quod oculis nostris apparent album, nigrum illaesse definierit
debemus itidem quod nigrum sit pronuntiare”. ,,Institutum Societatis Jesus”,
(Ediţia romană din 1869, II, p. 471)
 Pe 7 martie 1936, Hitler a adus wehrmacht în regiunea
Rinului demilitarizată astfel, încălcând Pactul de la Locarno. Pe
11 martie 1938 a avut loc Uniunea Austriei şi Germaniei
(Anschluss) şi în 29 septembrie în acelaşi an, în Munchen,
Franţei şi Angliei le-a fost impus prin intermediul Imperiului
German anexarea regiunii Sudetenland din Cehoslovacia.
Fuhrer a ajuns la putere datorită voturilor Zentrumului
Catolic doar 5 ani mai devreme, dar majoritatea obiectivelor
cinice dezvăluite în „Mein Campf” erau deja îndeplinite.
Această carte, o provocare insultătoare pentru democraţiile din
Vest a fost scrisă de Părintele iezuit Staempfle şi semnată de
Hitler. Astfel, deşi mulţi ignoră faptul, Societatea lui Iisus este
cea care a realizar faimosul program Pan-german, precum este
notat în această caret, iar Fuhrer-ul l-a sprijinit.

SECTIUNE V

Capitolul 3

AGRESIUNILE GERMENE ŞI IEZUIŢII

AUSTRI-POLONIA-CEHOSLOVACIA-
IUGOSLAVIA

Să vedem cât de pregătit era Anschluss-ul:

În primul rând, şi cu un sincronism
„providenţial”, când Mussolini a ajuns la putere în Italia,
datorită lui Don Sturzo, iezuit şi şef al partidului catolic,
Monseniorul Seipel (iezuit) a devenit cancelarul Austriei. A
rămas pe poziţie până în 1929, cu un interval de doi ani şi, de-a
lungul acestor ani decisivi, el a condus politica internă a
Austriei pe drumul reacţionar şi clarical. Succesorii lui au
urmat acel drum, fapt care a avut ca rezultat absorbţia ţării în
blocul german. Represiunea sângeroasă a clasei muncitoare i-a
adus numele de „Keine Milde Kardinal”: Cardinalul Fără Milă.
„În primele zile din mai 1936, von Papen intră în
negocieri în secret cu Dr. Schussnigg (cancelarul Austriei),
lucrând la punctele slabe ale acestuia şi arătându-i cât de
avantajoasă va fi, în cele ce privesc interesele Vaticanului o
reconciliere cu Hitler. Argumentul poate părea ciudat, dar,
Schussnigg era foarte sincer, iar von Papen şambelanul
Papei.”274
Nu este de mirare că şambelanul secret era cel care a
condus întreaga afacere care s-a încheiat pe 11 martie 1938, cu
demisia religiosului Schussnigg (elev al iezuiţilor) în favoarea
lui Seyss-Inquart, şeful naziştilor austrieci. În ziua următoare,
trupele germane au intrat în Austria şi guvernul marionetă al lui
Seyss-Inquart a proclamat uniunea ţării cu Imperiul Germen.
Acest eveniment a fost primit cu o declaraţie entuziastă a
arhiepiscopului din Viena, Cardinalul Innitzer (ieziut).
„Pe 5 martie, presa gemană apublicat următoarea
declaraţie din partea Cardinalului Innitzer: <<preoţii şi
credincioşii trebuie să susţină fără ezitare statul germen şi pe
Fuhrer, a cărui luptă de a stabili puterea Germaniei, onoarea şi
prosperitatea este în acord cu dorinţele Providenţei>>.”
Ziarele au tipărit o copie a acestei declaraţii pentru a
înlătura orice îndoială în ceea ce privea autenticitatea ei. Copii
au fost lipite pe zidurile Vienei dar şi în alte oraşe austriece.
Cardinalul Innetzer...a scris cu propria mână următoarele
cuvinte înaintea semnăturii sale: „ Und Heil Hitler!”
„Trei zile mai târziu, întregul episcopat austriac a
adresat o scrisoare pastorală diocezelor sale. Ziarele italiene au
publicat textul acestei scrisori pe 28 martie. A fost o adeziune

274
G.E.R. Gedye: ,,Suicide de l’Autriche” (Union latine d’editions, Paris
1940, p. 188)
cinstită la regimul nazist ale căriu virtuţi erau ridicate în
slăvi.”275
Cardinalul Innitzer, cel mai înalt reprezentant al
Bisericii Romane în Austria a mai scris în declaraţia sa: „Îi
invit pe şefii organizaţilor de tineret să-şi pregătească unirea cu
organizaţia Imperiului German.”276
Astfel, nu doar că acest Cardinal, arhiepiscopm al
Vienei, urmat de episcopat, a pus la bătaie lui Hitler mulţimea,
dar i-a şi înmânat de asemenea tinerii „creşini” pentru a fi
pregătiţi conform metodelor naziste. Aceste metode au fost
„condamnate oficial” în „teribila” scrisoare enciclică: „Mit
Brennender Sorge”!
Apoi, „Mercure de France” observă: „...Aceşti episcopi
nu au luat o decizie care implică Biserica văzută ca un întreg,
în propriul lor acord. Papalitatea le-a oferit directive pe care
pur şi simplu le-au urmat.”277
Acest lucru este evident. Dar ce „directive” puteau fi
aşteptate de la această papalitate care i-a adus la putere pe
Mussolini, Hitler, Franco şi care în Belgia a creat „Christus
Rex” al lui Leon Degrelle?
„Înţelegem apoi de ce autorii englezi precum F. A.
Ridley, Secker şi Warburg au protestat împotriva politicilor lui
Pius XI, care favoriza mişcarea fascistă pretutindeni.”278
În ceea ce privea Anschluss-ul, Monseniorul Francois
Charles-Roux ne spune de ce Biserica era atât de mult în
favoarea acestuia: „Opt milioane de catolici austrieci uniţi cu
catolicii Imperiului Germen puteau forma un corp catolic
germen mult mai capabil să-şi facă greutatea simţită.”279
275
Francois Charles-Roux, op. cit., pp. 118, 122
276
Ernest Pezet, fost vice-preşedinte al Comisiei Afacerilor Externe,
,,L’Autriche et la paix” (Ed. Self, Paris 1945, p. 149)
277
Austria şi Hitler (,,Mercure de France”, 1 mai 1938, p. 720)
278
J. Tchernoff: ,,Les Demagogies contre les democracies” (R. Pichon şi
Durand-Auzias, Paris 1947, p. 80)
279
Francois Charles-Roux, op. cit., p. 114
 Polonia se afla în aceeaşi situaţie ca şi Austri atunci
când Hitler, după ce a invadat-o, a anexat părţi din ea în
numele patriei. Câteve milioane de catolici în plus, întăreau
contingentul germen aflat sub supunerea Romei: papalitatea nu
putea decât să fie în favoarea acestui lucru, în ciuda dragostei
ei pentru „dregul popor polonez”. De fapt, nici măcar nu s-a
încruntat la brutalele regrupări ale catolicilor din Europa
centrală conforme planului generalului iezuiţilor, Halke von
Ledochowski.
Membrii autorizaţi ai Vaticanului continuă să
reamintească cititorilor că Papa Pius XII „ a protestat”
împotriva agresiunilor în scrisoarea enciclică „Summi
Pontificatus”. În realitate acest document absurd, la fel ca şi
celelalte documente de aceste fel care numără nu mai puţin de
45 de pagini, conţine o singură frază, la sfârşit referitoare la
Polonia care a fost zdrobită de Hitler. Iar această scurtă aluzie
reprezintă un sfat pentru poporul polonez de a se ruga mai mult
Fecioarei Maria! Contrastul este izbitor dintre acele puţine
cuvinte banale de condoleanţe şi paginile flatante dedicate
fascismului italian şi slăvirii tratatului de la Lateran. Acest
tratat a fost încheiat de papalitate şi Mussolini, colaboratorul
lui Hitler care în momentul în care Papa îşi scria scrisoarea
enciclică a ţinut un discurs scandalos ca o provocare a lumii, şi
l-a început cu aceste cuvinte: „Liquidata la Polonia!”
Dar care sunt riscurile folosirii acestor alibiuri derizorii
atunci când predică celor convertiţi? În plus, câţi dintre ei ar fi
nerăbdători să verifice aceste referinţe?
Totuşi, ce vedem atunci când studiem comportamentul
Vaticanului în aceste afaceri? În primul rând, vedem nunţiul în
Varşovia, Monseniorul Cortesi îndemnând guvernul polonez
să-i cedeze lui Hitler: Dantzig-ul, teritoriile unde locuiau
minorităţiile germane.280 Apoi, atunci când îndeplineşte această
280
Cf. ,,Journal”, (1933-1939) al Contelui Szembeck (Plon, Paris 1952, p.
499)
misiune, vedem cum Stântul Tată îl ajută pe agresor în
încercarea de a face Parisul şi Londra să ratifice amputarea
unei părţi mai mari din „draga lui Polonie.”281
Pe cei surprinşi de un astfel de comportament faţă de o
ţară catolică vom cita un faimos precedent: după prima
scindare a Poloniei în 1772, o catastrofă în care intrigile
iezuiţilor au jucat un rol important, atunci când Papa Clement
XIV i-a scris Împărătesei din Austria, Marie-Therese, el şi-a
exprimat satisfacţia după cum urmează:
„Invazia şi scindarea Poloniei nu au fost realizate doar
din motive politice; era în interesul religiei şi era necesar
pentru profitul spiritual al Bisericii ca Tribunalul de la Viena
să-şi extindă dominaţia peste Polonia cât mai mult posibil”
Desigur, nu era nimic nou sub soare – mai ales la
Vatican. În 1939, nu exista nici o necesitate de a schimba nici
măcar un cuvânt în acea declaraţie cinică cu excepţia
„profitului spiritual al Bisericii” care de această dată consta în
mai multe milioane de catolici, polonezi care s-au alăturat
marelui Imperiu German.
Acest fapt exprimă cu uşurinţă zgârcenia Papei în ceea
ce privea condoleanţele din „Summi Pontificatus”.
În Cehoslovacia, Vaticanul s-a descurcat şi mai bine: i-
a făcut rost lui Hitler de proprii prelaţi, un şambelan secret care
să devină conducătorul acestui stat stabilit al Imperiului
German.
„Anschluss-ul a creat multă agitaţie în Europa. De
acum înainte, tratatul hitlerian plana asupra Republicii
Cehoslovacia şi războiul se simţea în aer. Dar, la Vatican
nimeni nu părea să se îngrijoreze.” Să-l ascultăm pe
Monseniorul Francois Charles-Roux: „La mijlocul lui august
am încercat să-l conving pe pa Papa să vorbească în favoarea
păcii – o simplă pace, bineînţeles... Prima mea încercare a fost
fără de succes. Dar, la începutul lui septembrie 1938, când
281
Cf. Camille Cianfarra, op. cit., pp. 259, 260
criza internaţională a atins cel mai groaznic nivel, am început
să adun la Vatican impresii blânde contrastau în mod ciudat cu
situaţie de deteriorare rapidă.”282
„Toate încercările mele, adaugă fostul ambasador
francez, „au primit acelaşi răsouns din partea lui Pius XI:<<ar
fi fără de folos, inutil, inoportun>>. Nu am putut în ţelege
încăpăţânarea sa în a păstra tăcerea.”283
Evenimentele urmau în curând să explice această
tăcere. În primul rând a fost anexarea de către Imperiul German
a Sudetenland-ului cu sprijinul Partidului Social Creştin.
Această anexare a fost ratificată de acordul de la Munchen şi
astfel, Republica Cehoslovacă a fost dizolvată. Dar Hitler, care
a încercat să respecte integritatea teritorială, intenţiona în
realitate să anexeze ţările cehe independente de Slovacia şi să
guverneze asupra lor la fel, prin proprii săi oameni numiţi.
A fost uşor pentru el să ajungă la aceste ţinte, întrucât
majoritatea şefilor politici slovaci erau ecleziaşti catolici, după
spusele lui Walter Hagen284 şi, printre aceştia, Părintele Hlinka
(iezuit) a avut la dispoziţie un ,,paznic” antrenat după
principiile naziste.
Ştim că, în conformitate cu legea canonică nici un preot
nu poate accepta un post public sau un mandat politic fără
consimţământul Vaticanului.
Acest lucru este confirmat şi explicat de R.P. Iezuit de
Soras: „Cum ar fi putut fi altfel? Am spus deja: un preot, prin
virtutea <<caracterului>>, hirotonisirea sa îl marchează, prin
virtutea funcţiilor oficiale el îşi desfăşoară activitatea în
Biserică; prin virtutea sutanei pe care o poartă, acesta este
obligat să se comporte ca un catolic cel puţin atunci când este

282
Francois Charles-Roux, op. cit., pp. 127, 128
283
Francois Charles-Roux, op. cit., pp. 127, 128
284
Cf. Walter Hagen: ,,Le Front secret” (Les Iles d’Or, Paris 1950)
vorba despre o acţiune publică. Acolo unde este preotul , acolo
este şi Biserica.”285
Cu acordul Vaticanului, clericii au ocupat locuri în
Parlamentul Cehoslovac. Totuşi, unul dintre aceşti preoţi a avut
nevoie de aprobarea Vaticanului atunci când Fuhrer-ul l-a
investit în funcţia de şef de stat – oferindu-i mai târziu cele mai
înalte distincţii hitleriste: Crucea de Fier şi decoraţia Vulturul
Negru.
După cum a fost anticipat, pe 15 martie 1939, Hotler a
anexat restul din Boemia şi Moravia, şi a trecut Republica
Slovacia, pe care a creat-o cu lovitură a pixului său, „sub
protecţia sa”. La conducere l-a trecut pe Monseniorul Tiso
(iezuit), „al cărui vis era combinarea catolicismului cu
nazismul.” Aceasta era o ambiţie nobilă şi uşor de realizat,
întrucât acest lucru a fost deja dovedit de episcopatele germane
şi austriece. „Catolicismul şi nazismul” proclama Monseniorul
Tiso, „au multe în comun; ele lucrează mână în mână pentru
îndreptarea lumii.”286
Aceasta trebuie să fi fost şi opinia Vaticanului, întrucât
– în ciuda „teribilei”scrisori enciclice „Mit Brennender Sorge”
– acesta nu a negociat asupra aprobării preotului.
„În iunie 1940, Radio Vatican anunţa: „Declaraţia
Monseniorului Toso, preşedintele statului slovac prin care îşi
expune intenţia de a construi Slovacia conform unui plan
creştin are întreaga aprobare s Vaticanului.”287
„Regimul lui Tiso, în Slovacia, a fost mai degrabă
chinuitor pentru Biserica Protestantă a acelei ţări care cuprinde
o cincime din populaţie. Monseniorul Tiso a încercat să reducă
influenţa protestantismului la minim sau chiar să o elimine...

285
R.P. de Soras, op. cit., p. 96
286
Henriette Feuillet: ,,France Nouvelle”, 25 iunie 1949
287
Henriette Feuillet: ,,France Nouvelle”, 25 iunie 1949
Membrii influenţi ai Bisericii Protestante au fost trimişi în
lagăre de concentrare.”288
Aceştia se puteau considera norocoşi dacă luăm în
considerare această declaraţie a generalului iezuit Wernz, un
prus (1906-1915): „Biserica poate condamna la moarte ereticii
întrucât fiecare drept pe care îl au se datorează răbdării
noastre.”
Să vedem acum ce tip de blândeţe apostolică a folosit
prelatul Tiso faţă de everei: „În 1941, primul detaşament al
evreilor din Slovacia şi din Silezia ajunge la Auschwitz; încă
de la început, aceia care nu sunt capabili să muncească sunt
trimişi la camerele de gazare, într-o cameră a clădirii care
conţinea coşurile crematoriului.”289
Cine a scris acesta? Un martor care nu putea fi
provocat, Lordul Russell din Loverpool, un avocat al
proceselor criminalilor de război.
Astfel, papalitatea nu şi-a „împrumutat” în zadar unul
dintre prelaţi lui Hitler. Conducătorul de stat iezuit făcea o
treabă bună, iar satisfacţia exprimată de Radio Vatican era de
înţeles. Să fie principalul furnizor al Auschwitz-ului, ce mai
glorie pentru acest om sfânt şi pentru întreaga Societate iezuită!
De fapt, acestui triumf nu-i lipsea nimic. La momentul
eliberării, acest prelat a fost înmânat Cehoslivaciei de către
americani şi a fost condamnat la moarte în 1946 şi spânzurat.
„Tot ceea ce facem împotriva evreilor o facem din
dragoste pentru această naţiune a noastră. Dragostea pentru
prietenii noştri şi dragostea pentru ţara noastră a evoluat într-o
fructoasă luptă împotriva duşmanilor nazismului.”290
Un alt înalt demnitar al Bisericii Romane dintr-o ţară
vecină şi-ar putea însuşi acestă declaraţie a Monseniorului

288
,,Reforme”, 17 august 1947
289
Lordul Russell din Liverpool: ,,Sous la signe de la croix gammes”,
(L’Ami du livre, Geneva 1955, p. 217)
290
Henriette Feuillet: ,,France Nouvelle”, 25 iunie 1949
Tiso. Astfel, dacă temeliile „oraşului lui Dumnezeu” slovac
erau ura şi persecuţia, conform tradiţiei neclintite a Bisericii, ce
se poate spune atunci despre eminentul stat catolic Croaţia,
care a fost rezultatul colaborării dintre asasinul Pavelitch şi
Monseniorul Stepinac, colaborare realizată cu ajutorul
legatului pontif Marcone!
Trebuie să privim înapoi până la cucerirea New York-
ului, să cuplăm acţiunile aventurilor lui Cortes cu nu mai puţin
călugării feroce care converteau pentru a găsi ceva care să
merite, comparat cu atrocităţile ale acelor „Oustachis”
susţinuta, comandate şi împinse de clericii fanatici. Ceea ce
aceşti „criminali în numele lui Dumnezeu”, după cum au fost
pe bună dreptate porecliţi de Monseniorul Herve Lauriere, au
făcut timp de mai bine de patru ani, sfidează orice imaginaţie şi
cronicile Bisericii Romane, care atât de bogate într-un
asemenea material, nu poate produce echivalentul în Europa.
Oare trebuie să mai adăugăm că prietenu însetatului de sânge
Ante Pavelitch era Monseniorul Stepinac, un alt iezuit?
Organizaţia teroristă croată „Oustachis”, condusă de
Pavelitch a ajuns să fie cunoscută de poporul francez prin
asasinatele, în Marseille a regelui Alexander I al Iugoslaviei şi
a ministrului nostru de Afaceri Externe, Louis Barthou, în
1934. „Întrucât guvernul lui Mussolini era clar implicat în
asasinate”291, extrădarea lui Pavelitch care s-a refugiat în Italia
a fost cerută de guvernul francez. Ducele a avut grijă să nu
recunoască şi Curtea Assize din Aix-En-Provence a trebuit în
concluzie să dea pedeapsa cu moartea conducătorului
organizaţiei „Oustachis”.
Acest şef al teroriştilor, angajat de Mussolini, „a lucrat”
pentru expansiunea italiană pe Coasta Adriatică. Atunci când,
în 1941, Hitler şi Mussolini au invadat şi divizat Iugoslavia,
acest presupus patriot croat a fost pus de aceştia în fruntea
statului pe care l-au creat sub numele de „Statul Independent al
291
Francois Charles-Roux, op. cit., p. 132
Croaţiei”. Pe 18 mai al aceluiaşi an, la Roma, Pavelitch a oferit
coroana statului ducelui Spolete, care a luat numele de
„Tomislav II”. De asemnea, a mai avut grijă să nu mai calce pe
solul pătat de sânge al pseudo-regatului său.
„În acea zi, Pius XII, i-a primit în audinţă pe Pavelitch
şi <<prietenii>> săi, unul dintre aceştia fiind Monseniorul
Salis-Sewis, general vicar al Monseniorul Stepinac.”
„Astfel, papalitatea nu s-a temut să dea mâna cu un
criminal autorizat şi să-l condamne la moarte pentru crimele lui
Alexander I şi Louis Barthou, pe şeful teroriştilor care avea pe
conştiinţă cele mai îngrozitoare crime. De fapt, pe 18 mai
1941, când Pius XII i-a primit bucuros pe Pavelitch şi banda sa
de criminali, masacrul croaţilor ortodocşi era în plină
desfăşurare în paralel cu convertirile forţate la catolicism.”292
Aceştia urmăreau de fapt populatia minoritară sârbă,
după cum explică autorul Walter Hagen: „Mulţumită
organizaţiei <<Oustachis>> ţara a fost curând transformată
într-un haos sângeros. Ura mortală a noilor conducători a fost
direcţionată spre evrei şi sârbi, care au fost oficial interzişi...
Sate întregi, chiar regiuni întregi au fost nimicite sistematic...
Întrucât tradiţia antică dorea Croaţia şi credinţa catolică, Serbia
şi Biserica Ortodoxă să fie sinonime, credincioşii ortodocşi au
fost constrânşi să se alăture Bisericii Catolice. Aceste
convertiri obligatorii au constituit desăvârşirea
293
<<croatizării>>.”
Andrija Artukovic, ministrul de interne a fost marele
organizator al acestor masacre şi convertiri obligatorii, dar în
timp ce făcea acestea s-a apărat din punct de vedere moral
conform spuselor unui martor aflat într-o poziţie înaltă.
Atunci când guvernul iugoslav a cerut extrădarea sa din
Statele Unite unde s-a refugiat, cineva a vorbit în numele său:

292
Cf. Herve Lauriere: ,,Assassins in the Name of God” (Ed. Dufour, Paris
1951, pp. 40 ss)
293
Walter hagen, op. cit., pp. 168, 176, 198, 199
iezuitul Lackovic care locuia cu el în Statele Unite, secretar al
Monseniorul Stepinac, arhiepiscop la Zagreb pe perioada
războiului precedent.
„Artukovic”, susţine iezuitul, „era purtătorul profan de
cuvânt al Monseniorul Stepinac. Între 1941 şi 1945, nu a trecut
o zi fără să-l văd la mine în birou sau să merg eu la el în birou.
El a cerut sfatul arhiepiscopului în toate acţiunile sale în ceea
ce privea aspectul etic.”294
Ştiind care erau „acţiunile” acestui executor ne putem
da seama ce fel de sfaturi „etice” edificatoare i-a oferit
Monseniorul Stepinac.
Masacrele şi „convertirile „au avut loc până în
momentul eliberării, iar bună-voinţa Papei faţă de criminali, nu
s-a schimbat niciodată. Trebuie citit în ziarul catolic croat al
timpului schimburile de complimente dintre Pius XII şi
Pavelitch „Poglavnik” căruia Monseniorul Stepinac,
arhiepiscop iezuit la Sarajevo şi preot în timpul său liber i-a
dedicat versuri impregnate cu o adoraţie entuziastă.
Dar acesta era doar un spectacol de bune maniere:
„Monseniorul Stepinac devine membru al Parlamentului
<<Oustachis>>.”295 El poartă decoraţii ale „Oustachis”, este
prezent la toate manifestările oficiale importante ale
„Oustachis” şi chiar ţine discursuri. „Oare trebuie să ne mai
mirăm atunci de respectul oferit Monseniorului Stepinac de
statul satelit Croaţia sau de faptul că rugăciunile lui erau
lăudate de presa <<Oustachis>>? Este clar că fără sprijinul
religios şi politic al Monseniorului Stepinac, Ante Pavelitch nu
ar fi obţinut niciodată colaborarea catolicilor croaţi într-o aşa
mare măsură.”296

294
,,Mirror News” din Los Angeles, 24 ianuarie 1958
295
Cu alţi ecleziastici catolici cum sunt Aksamovic, iezuitul Irg Olis,
Lonacir, Pavunic, Mikan, Polic, Severovic, Sipic, Skrinjar, Vucetic (nota
autorului)
296
,,Le Monde”, 27 mai 1953
 Pentru a înţelege toată măsura acestei colaborări,
trebuie citită toată presa croată catolică, „Katolicki Tjednik”,
„Katolick List”, „Hrvatski Narod” şi alte publicaţii care
rivalizau între ele în flatarea sâgerosului „Poglavnik”. Pius XII
era foarte încântat că acesta era „un practicant” al
catolicismului şi înalta stimă a Suveranului Pontif i-a cuprins şi
pe complicii acestui mare om.
„Osservatore Romano” ne informează că pe 22 iulie
1941, Papa a primit 100 de membrii ai poliţiei croate conduşi
de şeful poliţiei din zagreb, Eugen Kvaternik – Dido. Acest
grup croat, elita călăilor care lucrau în lagărele de concentrare a
fost prezentat Papei, de cel care a comis crime atât de
monstruoase, încât propria sa mamă s-a sinucis din disperare.
Bună-voinţa Sfinţiei Sale Pius XII este uşor de explicat
de entuziasmul apostolic al acestor criminali. Un alt „practicant
catolic” Mile Budak, ministrul pentru venerare exclmă în
august 1941 la Karlovac: „Mişcarea <<Oustachis>> se bazează
pe religie. Întraga noastră muncă constă în loialitatea noastră
faţă de religie şi faţă de Biserica Catolică.”297
În plus, pe 22 iulie la Gospic, acelaşi ministru pentru
venerare a definit perfect această muncă: „Vom ucide nişte
sârbi, îi vom deporta pe alţii şi pe restul îi vom obliga să
îmbrăţişeze religia catolică.”298
Acest program a fost îndeplinit literă cu literă. Atunci
când Eliberarea apus capăt acestei tragedii, 300.000 de sârbi şi
evrei au fost deportaţi şi mai mult de 500.000 au fost masacraţi.
Prin aceste metode Biserica Romană a făcut ca 240.000 de
credincioşi ortodocşi să intre în turma sa... care s-au întors
repede la religia strămoşilor lor atunci când le-a fost înapoiată
libertatea.

297
Cf. Herve Lauriere ,, Assassins in the Name of God”, (Ed. Dufour, Paris
1951, p. 97)
298
,,L’ Ordre de Paris”, 8 februarie 1947
 Dar, pentru a obţine aceste rezultate ridicole, ce orori au
căzut peste această nefericită ţară! Trebuie citite în cartea
Monseniorului Herve Lauriere: „Asasini în numele lui
Dumnezeu” detalii despre torturile monstruoase pe care aceşti
practicanţi catolici le-au impus asupra bietelor lor victime.”
Jurnalistul englez J. A. Voigt a scris: „Politicile croate
constau în masacre, deportări sau convertiri. Numărul celor
care au fost masacraţi a ajuns la sute de mii. Masacrele erau
însoţite de cele mai sălbatice torturi. Organizaţia
<<Oustachis>> a scos ochii victimelor, au făcut ghirlande cu ei
şi le purtau pentru a le prezenta ca ameninţări.”299
„În Croaţia, iezuiţii, au înrădăcinat clericismul
politic.”300
Este cadoul invariabil oferit de faimoasa Societate
naţiunilor care i-au binecuvântat. Acelaşi autor adaugă: „O dată
cu moartea marelui tribun croat, Raditch, Croaţia pierde
principalul oponent al clericismului politic care va îmbrăţişa
misiunea Acţiunii Catolice definite Friedrich Muckermann.
Germanul iezuit, binecunoscut dinaintea venirii lui Hitler a
făcut aceasta cunoscută în 1928, într-o caryte a cărei prefaţă a
fost scrisă de Monseniorul Pacelli, apoi nunţiu apostolic în
Berlin.” Muckermann spune următoarele: „Papa face apel în
favoarea noii cruciade a Acţiunii Catolice. El este ghidul care
ţine drapelul Regatului lui Hristos... Acţiunea Catolică
reprezintă adunarea catolicismului mondial. Trebuie să-şi
trăiască viaţa eroică... Noua epocă poate fi obţinută pentru
Hristos doar cu preţul sângelui.”301
Zece ani după ce acestea au fost scrise, cel care a scris
prefaţa cărţii a Părintelui iezuit Muckermann s-a aşezat pe
tronul Sfântului Petru şi pe perioada pontificatului său „sângele

299
,,Nineteenth Century and After” august 1943
300
Herve Lauriere, op. cit. pp. 83, 84, 85
301
Herve Lauriere, op. cit. pp. 83, 84, 85
pentru Hristos” a curs la propriu în Europa, dar Croaţia este cea
care a suferit cele mai groaznice fapte ale „Noii Epoci”.
Nu doar că preoţii susţineau din amvon măcelurile, dar
unii chiar au mărşăluit la capetele criminalilor. Alţii deţineau
pe lângă funcţiile sacre posturi oficiale de prefecţi sau şefi ai
poliţiei „Oustachis” sau chiar de şefi ai lagărelor de
concentrare unde ororile nu erau întrecute de Dachau sau
Auschwitz. Pe această listă blestemată de onoruri trebuie să-i
adăugăm pe : Abbe Bozidar Bralo, preotul Dragutin Kamber
iezuitul Lackovick şi Abbe Yvan Salitch, secreatar al
Monseniorului Stepinac, preotul Nicolas Bilogrivic etc.... şi
nenumăraţi franciscani. Cel mai groaznic dintre aceştia a fost
Fratele Niroslav Filipovitch, Principalul organizator al acestor
masacre, şef şi călău al lagărelor de concentrare din Jasenovac,
cel mai groaznic dintre aceste iaduri pământene.
Soarta Fratelui Filipotch a fost aceea cu cea a
Monseniorului Tiso în Slovacia: când Eliberarea a sosit a fost
spânzurat îmbrăcat în sutană. Dar Mulţi dintre rivalii săi nu
foarte nerăbdători de a câştiga statutul de martiri au fugit în
Austria cu asasinii pe care i-au ajutat atât de mult. Dar ce făcea
„ierarhia” atunci când s-a confruntat cu nebuna sete de sânge a
atâtora din subordonaţii săi? „Ierarhia” sau episcopatul şi
liderul său Monseniorul Stepinac au votat în Parlamentul
„Oustachis” pentru decretele referitoare la convertirea
ortodocşilor la catolicism, au trimis „misionari” ţăranilor
terorizaţi, au convertit fără a tresări sate întregi302, au confiscat
proprietăţile Bisericii Ortodoxe sârbe şi fără încetare au aruncat
cu rugăciuni şi binecuvântări asupra Poglavnik-ului, copiind
exemplul dat de Papa Pius XII.

302
În dioceza Monseniorului Stepinac, Kamensko, 400 de ortodicşi s-au
întors în turma romano-catolică. Pe 12 iunie 1942, Radio Vatican anunţa
aceste convertiri în masă spunând că acestea au fost făcute „în mod spontan,
şi fără nici o presiune asupra civilior şi din partea autorităţilor ecleziastice”
 Sfinţia Sa Pius XII a fost reprezentat personal la Zagreb
de un călugăr eminent, R. P. Marcone. Acest „Sancti Sedis
Legatus” a primit locul de onoare la toate ceremoniile
regimului „Oustachis” şi s-a fotografiat în mod ipocrit la casa
şefului criminalilor – Pavelitch – cu familia acestuia care l-au
primit ca pe un prieten. „Cine se aseamănă se adună.” Astfel,
cea mai sinceră prietenie a domnit între relaţiile dintre asasini
şi ecleziastici, bineînţeles, mulţi dintre aceşti ecleziastici
deţineau ambele poziţii pentru care nu au fost învinovăţiţi
niciodată. „Scopul scuză mijloacele.”
Atunci când Pavelitch şi cei 4000 „Oustachis” ai săi –
care îi includeau pe arhiepiscopul Saric, un iezuit, episcopul
Garic şi 400 de clerici – au părăsit scena faptelor lor glorioase
pentru am merge în Austria şi apoi mai departe în Italia, aceştia
au lăsat în urmă o parte din „averile” lor: filme, fotografii,
discursuri înregistrate ale lui Ante Pavelitch, cufere pline cu
bijuterii, monezi de aur, brăţări, verighete şi bucăţi de dantură
făcute din aur sau platină. Această pardă brută de la nefericiţii
săraci, care au fost acuzaţi, a fost ascunsă la palatul episcopal
unde a fost în cele din urmă găsită.
În cele ce îi priveau pe fugari, aceştia au profitat de
„Comisia Pontifă de Asistenţă”, creată special pentru a salva
criminalii de război. Aceste instituţii caritabile i-au ascuns în
mănăstiri, mai ales în Austria şi Germania şi le-au făcut rost
şefilor de paşapoarte false care le-au permis să meargă în ţări
„prietenoase”, unde se puteau bucura de fructele jafurilor lor în
pace. Acest lucru a fost făcut pentru Ante Pavelitch, a cărui
prezenţă în Argentina a fost dezvăluită în 1957 printr-un atentat
la viaţa lui şi în urma căruia a fost rănit. De atunci, regimul
dictatorial s-a prăbuşit la Buenos Aires. Ca şi fostul preşedinte,
Peron, protejatul său a trebuit să părăsească Argentina. Mai
întâi a mers în Paraguay, apoi în Spania, unde a murit în 28
decembrie 1956, la spitalul german din Madrid. Cu acea
ocazie, presa franceză şi-a reamintit de cariera sa sângeroasă şi
mai ales de „complicii săi puternici” care i-au permis să scape
nepedepsit.
Sub titlul „Belgradul a cerut extrădarea sa în zadar”,
citim în, „Le Monde” : „Scurta informaţie publicată în presă în
această diminaţie a reînviat, printre poporul iugoslav amintirile
unui trecut umplut cu suferinţe şi amărăciuni faţă de cei care,
ascunzăndu-l pe Ante Pavelitch pentru aproape 15 ani au
obstrcţionat cursul justiţiei.”303
„Paris-Presse” subliniază ultima ascunzătoare oferită
teroristului cu această scurtă, dar semnificativă fraza: „A ajuns
în final la o mănăstire franciscană din Madrid.”304
De acolo, Pavelitch a fost dus la spital unde şi-a
îndeplinit datoria faţă de natură dar nu faţă de jutiţie, fiind
ironizat de aceşti „complici puternici” care sunt uşor de
identificat.
Monseniorul Stepinac care avea, după cum spune el :
„conştiinţa curată”, a stat în Zagreb unde a fost călit în 1946.
Condamnat la muncă grea acesta a fost doar obligat să
locuiască în statul său natal. Pedeapsa era uşor de suportat, dar
după cum se poate vedea, Biserica avea nevoie de martiri.
Arhiepiscopul Zagrebului a fost numit membru al Armatei
Sfinte, pe perioada vieţii sale de către Pius XII, care s-a grăbit
să-i ofere acestuia titlul de Cardinal, recunoscându-i-se
„apostolatul” care mnanifesta cea mai pură strălucire.
Ni se face cunoscută astfel semnificaţia simbolică a
purpuriului Cardinalilor: cel care îl poartă trebuie să fie pregătit
să-şi mărturisească credinţa „usque ad sanguinis effusionem”,
până la vărsarea sângelui. Nu trebuie să negăm faptul că
această vărsare a fost abundentă în Croaţia pe perioada
apostolatului acestui om sfânt, dar sângele care a curs acolo în
şiroaie nu a fost cel al prelaţilor: a fost sângele credincioşilor
ortodocşi şi al evreilor. Trebuie să vedem acolo o „revocare a
303
,,Le Monde”, 31 decembrie 1959
304
,,Paris-Presse”, 31 decembrie 1959
meritelor”. Dacă aceasta este situaţia, dreptul de a fi cardinal al
Monseniorului Stepinac nu poate fi contestat. În dioceza lui,
Gornji Karlovac, parte a episcopiei sale din 460.000 ortodocşi
care au locuit acolo 50.000 au reuşit să se ascundă în munte,
50.000 au fost trimişi în Serbia, 40.000 au fost convertiţi la
catolicism printr-un regim de teroare şi 280.000 au fost
masacraţi.”305
Pe 16 decembrie 1958, citim în „Catholic France” :
„Pentru a lăuda măreţia şi eroismul Eminenţei Sale, Cardinalul
Stepinac, o mare adunare va avea loc pe 21 decembrie 1958, la
ora 4 în cripta Sf. Odile, pe Bulevardul Stephane, Mallarme,
numărul 2, Paris 17. Aceasta va fi prezidată de Eminenţa Sa
Cardinalul Feltin, arhiepiscop al Parisului. Vor fi prezenţi
senatorul Ernest Pezet şi Părintele Dragoun, rector naţional al
misiunii croate în Franţa. Excelenţa Sa, Monseniorul Rupp va
oficia liturghia şi împărtăşania.”
Iată o nouă figură, şi una dintre cele mai importante,
cea a Cardinalului Stepinac a ajutat la îmbogăţirea galeriilor
Marilor Iezuiţi.
Un alt al acestei adunări de pe 21 decembrie 1958 la
cripta Sf. Odile a fost reprezentat de „lansarea” unei cărţi scrise
în apărarea arhiepiscopului de la Zagreb de înuşi R. P.
Dragoun. Monseniorul Rupp cu ajutorul Cardinalului Feltin a
scris prefaţa. Nu putem face o analiză completă dar vom spune
următoarele:
Cartea se numeşte „Dosarul Cardinalului Stepinac” şi
promite cititorului o prezentare obiectivă a procesului de la
Zagreb. De fapt, în acest volum care numără 285 de pagini,
găsim discursuri întregi ale celor doi avocaţi ai arhiepiscopului,
însoţite de remarci prelungite din partea autorului dar nici
acuzarea însăşi şi nici discursul de acuzare nu sunt menţionate
nici măcar pe scurt.

305
Cf. Jean Hussard: ,,Vu en Yougoslavie” (Lausanne 1947, p. 216)
 R. P. Dragoun pare săn ignore procesul francez: „Qui
n’entend qu’une cloche n’entend qu’un son” (Există două
versiuni la fiecare poveste) – doar dacă bineînţeles îl ştie prea
bine!
Fie ce o fi, dar această distrugere sitematică a părţii
adverse a poveştii ar fi suficientă pentru a închide dezbaterea.
Permiteţi-ne să luăm în considerare totuşi, motivele
invocate pentru achitarea arhiepiscopului de la Zagreb. Dar
prima dată o întrebare: a fost oare Monseniorul Stepinac într-
adevăr metropolitanul Croaţiei şi al Sloveniei? Cartea lui R. P.
Dragoun nu răspunde la această întrebare. La pagina 142 a
cărţii citim următoarele referitoare la o copie a unui raport al
Monseniorului Stepinac şi al cărui autenticitate a fost
contestată de apărare:
„În textul copiei, arhiepiscopul este descris ca fiind
<<Metropolita Croatiae et Slavonia>>, dar arhiepiscopul nu
este metropolitan şi nici nu s-a prezentat vreodată ca fiind
unul.”
Aceasta ar lămuri situaţia dacă am fi citit la pagina 14
următorul citat luat din propria declaraţie a Monseniorului
Stepinac în faţa tribunalului:
„Papalitatea a subliniat deseori că micile noţiuni şi
minorităţile naţionale au dreptul de a fi libere. Nu am eu ca
<<episcop şi metropolitan>> dreptul să dezbat aceasta?” Cu cât
citim mai mult, cu atât mai puţin înţelegem.
Nu contează! Întrucât ni se aminteşte foarte des că
Monseniorul Stepinac nu ar fi putut influenţa în nici un fel
comporatmentul enoriaşilor săi şi al clericilor.
Pentru cei care aduc în discuţie articolul din presa
catolică în care erau lăudate realizările lui Pavelitch şi a
asasinilor săi pe care i-a angajat, răspunsul este următorul:
„Este pur şi simplu ridicol să-l considerăm responsabil pe
Monseniorul Stepinac de ceea ce s-a scris într-un ziar.” Chiar
dacă acest ziar era „Katoliki List”, cea mai importantă
publicaţie catolică din Zagreb, dioceză a Monseniorului
Stepinac!
În acele condiţii, nu ne vom obosi să menţionăm de
„Andjeo Cuvar” (Îngerul Păzitor) care aparţinea franciscanilor,
de „Glasnik Sv. Ante” (Vocea Sf. Anton), al celor de la
„Katolicki Tjednik), şi nici de „Vjesnik Pocasne Straze Srca
Isusova” (Publicaţia Gărzii de Onoare a Inimii lui Iisus) care
aparţinea iezuiţilor.
Astfel, este susţinut faptul că Monseniorul Stepinac
„metropolian contestat” nu a avut nici o influenţă asupra
acestor publicaţii, ale căror preşedinte a fost şi încercau în mod
constant să se întreacă în laude adresate lui Pavelitch şi
regimului său sâgeros.
De asemenea acesta nu a avut autoritate, după cum
spun ei nici asupra „Oustachis-lor”, episcopii Sacric, Garic,
Aksamovic, Simrak etc care au îmbăiat în laude Poglavnik-ul
şi care au aplaudat crimele sale, nici asupra „cruciaţilor” ai
Acţiunii Catolice, aceste ajutoare ale „Oustachis-lor” care
converteau, nici asupra crimelor franciscane, nici asupra
călugăriţelor din Zagreb care au mărşăluit pe lângă mâinile lor
ridicate în stil hitlerist.
Ce ciudată „ ierarhie” care nu avut autoritate asupra
nimănui şi nimic!
Faptul că acesta a stat cu alţi 10 preoţi catolici în
„Sabor” (Parlamentul Oustachis) nu-l compromite pe
arhiepiscop sau cel puţin aşa trebuie să presupunem întrucât
acest lucru a fost pur şi simplu ignorat.
Nu putem să-i reproşăm nici preşedinţia sa asupra
conferinţelor episcopale şi cu atât mai puţin asupra comitetului
pentru aplicarea decretului referitor la conbvertirea persoanelor
ortodoxe. În apărarea sa, pretextul „umanitar” de a fi
determinat cu forţa pe atâţi oameni să se alăture Bisericii
Romane este foarte bine expus. Citim următoarele referitor la
„groaznica dilemă” cu care se confrunta Monseniorul Stepinac:
„Datoria sa pastorală era de a menţine intacte principiile
canonice, dar pe de altă parte dizidenţii care refuzau să
îmbrăţişeze catolicismul erau masacraţi. Astfel, el a micşorat
severitatea acestor reguli.”
Devenim şi mai tulburaţi atunci când citim puţin mai în
faţă: „El a încercat să rezolve această alternativă dramatică
printr-o scrisoare circulară, pe 2 martie 1942, în care o ordonat
preoţilor să aleagă cu grijă motivele pentru convertire. Acasta
este într-adevăr o metodă ciudată de <<atenuarea severităţii
regulilor>> şi de rezolvare a <<alternativei dramatice>>”.
Oare Monseniorul Stepinac deschidea sau închidea
uşile B isericii Romane falşilor convertiţi? Era total imposibil
să descoperim aceasta, dacă ne referim doar la discursul de
apărare. Apărătorii arhiepiscopilor se pare că au ales
„închiderea”, totuşi când declară, spun: „Cazurile de
reconvertire în teritoriul arhidiocezelor Zagrebului erau foarte
rare.”306
Din păcate, statisticile au dovedit contrariul după cum
am menţionat anterior: „...Doar în dioceze lui Gornji Karlovac,
o parte din arhiepiscopia Zagrebului, 40.000 de oameni au fost
convertiţi.”
Este evident faptul că astfel de rezultate au fost obţinute
în urma convertirilor în masă a sate întregi, cum este de
exemplu Kamensko, în aceeaşi arhidioceză a Monseniorul
Stepinac, unde 400 de „oi pierdute” s-au întors la „turma”
romană, într-o singură zi, „spontan şi fără nici o presiune din
partea autorităţilor civile şi ecleziastice.”
Atunci ce puteau ascunde aceste numere? Dacă aceste
convertiri au fost rezultatul „sentimentelor caritabile” ale
clericilor catolici croaţi şi nu a exploatării cinice a terorii,
atunci ei ar trebui să fie mândri de ei. Adevărul este că vălul
aruncat peste aceste infamii în încercarea de a le ascunde este
306
R.P. Dragoun: ,,The Dossier of Cardinal Stepinac” (Nouvelles Editions
Latines, Paris 1958, pp. 46 şi 193)
transparent şi nu suficient de larg. Pentru a-l acoperi pe
Stepinac, alţii trebuie să fie descoperiţi: episcopii Saric, Garic,
Simrak, preoţii Bilogrivic, Kamber, Bralo şi asociaţii lor -
franciscanii şi iezuiţii trebuie să fie descoperiţi, iar în cele din
urmă şi papalitatea.
Am putea lăsa acest arhiepiscop ciudat să se bucure de
„conştiinţa curată”, presupus a fi „dezbrăcat de putere”,
numindu-se „metropolitan” atunci când nu era aşa şi care
pentru a încorona paradoxul deschidea uşile atunci când le
închidea.
Dar în spatele acestui prelat fantastic se mai afla unul
consecvent şi gras, P.P. Marcone, reprezentantul personal al lui
Pius XII.
A fost acest „Sancti Sedis legatus” îndepărtat de orice
autoritate asupra clericilor croaţi? Numeni nu ştie. În „dosarul”
atât de bine cenzurat nu se face referire la vreo persoană
măreţă; am putea uita de existenţa acestei persoane dacă nu am
avea informaţii, cum ar fi fotografii care îl arătau inaugurând
catedrala din Zagreb, întrunarea printre statul major
„Oustachis” şi mai presus de toate, masa luată cu familia lui
Pavelitch, „practicantul” catolic care a organizat masacrele.
Confruntându-se cu un astfel de document, nu este de
mirare că prezenţa reprezentatului Papei a fost camuflată,
misticii numind aceasta „luminarea întunericului”. Dar aceste
rânduri din „dosar” sunt şi mai iluminatoare:
„Însuşi procurorul, în actul să de acuzare îl menţionează
pe secretarul de stat al Vaticanului, Cardinalul Maglione, care,
în 1942, l-a sfătuit pe arhiepiscopul Stepinac să stabilească mai
multe relaţii cordiale şi sincere cu autorităţiile
<<Oustachis>>.”307
Acest lucru este suficient pentru a pune capăt oricărui
alt joc de cuvinte.
307
R.P. Dragoun: ,,The Dossier of Cardinal Stepinac” (Nouvelles Editions
Latines, Paris 1958, pp. 46 şi 193)
 Înţelegerea secretă dintre Vatican şi criminalii
„Oustachis” este evidentă. Papalitatea însăşi în grăbea pe
Monseniorul Stepinac să colaboreze cu ei şi reprezentantul
personal al lui Pius XII, ocupându-i locul la masa lui Pavelich,
îndeplinea instrucţiunile pontifului literă cu literă: sinceritate şi
cordialitate în relaţiile cu asasinii credincioşilor ortodocşi şi ai
evreilor.
Aceasta nu ne surprinde!
Dar la ce se gândesc iezuiţii când afirmă cu
încăpăţânare că desele colaborări date dictatorilor, prin prelaţii
Sfiinţiei Sale au fost o „alegere”, în totalitate personală şi nu
dictată de Vatican?
Când Cardinalul Manglione a trimis recomandările
menţionate anterior arhiepiscopului Zagrebului, a fost aceasta
„opţiunea sa”, sub semnătura biroului secretarului se stat?
Dovada complicităţii dintre Vatican şi membrii
„Oustachis” acoperită de R.P. Dragoun care a fost menţionat
anterior, pune capăt acestui capitol.
Dar iată o nouă confirmare a sentimentului evanghelic
şi continuă să înflorească printre credincioşii Bisericii Catolice
croate faţă de ortodocşii sârbi.
„Federation Ouvriere Croate en France” (Federaţia
Muncitorilor Croaţi în Franţa) a fost o invitaţie publică la
solemna adunare organizată duminică, 19 aprilie 1959 la
centrul „Confederaţiei Generale a Muncitorilor Creştini” în
Paris, care sărbătorea cea de a 18 aniversare a fondării statului
croat „Oustachis”.
Această invitaţie spunea: „Ceremonia va începe cu
sfânta liturghie la biserica Notre-Dame-de-Lorette”. Dar
cititorul, înălţat de acest început religios devine îngrozit când
citeşte imediat după aceea cuvintele: „Moarte sârbilor...!”308

308
 Astfel, acest document, nu foarte banal exprimă
regretul că nu au fost ucişi mai mulţi din aceşti „fraţi ai lui
Hristos”.
Cartea lui R.P. Dragoun, rector al Misiunii croate în Franţa
sugerează că buna primire oferită de catolicii francezi
refugiaţilor croaţi nu a fost suficient de călduroasă. Ni se spune
aceasta în paginile 59 şi 60 şi în paginile 280 şi
281menţionează „marea dezamăgire” pe care aceşti refugiaţi au
simţit-o de faptul că „au fost întâmpinaţi cu o totală lipsă de
înţelegere din partea fraţilor lor de credinţă”. Luând în
considerare documentul menţionat mai sus, această „lipsă de
înţelegere” pare de înţeles. Ne bucurăm că acest cetăţean, în
ciuda celor mai măreţe invitaţii, arată puţină simpatie unei
forme de evlavie în care chemarea la crimă merge mână în
mână cu sfânta liturghie în cele mai bune tradiţii romane şi
„Oustachis”. Ne-am bucura şi mai mult dacă acestor broşuri
însetate de sânge, nu li s-ar permite să fie printate şi distribuite
liber în Paris.
În 10 februarie 1960, ticălosul arhiepiscop al
Zagrebului, Alois Stepinac moare în satul său natal Karlovice,
unde a fost obligat să locuiască. Această moarte a oferit
Vaticanului şansa de a organiza una dintre cele mai
spectaculoase manifestări la cere excelează.
Cu această ocazie, multe trebuiau făcute, întrucât mulţi
catolici nu aveau nici o idee despre „cazul” Stepinac. Astfel,
papalitatea s-a întrecut pe ea însăşi în a oferi acestei apoteoze
toată splendoarea posibilă. „Osservatore Romano” şi presa
catolică au dedicat multe coloane laudelor entuziaste ale
„martirului”, „testamentului său spiritual” şi discursurilor
Sfinţiei Sale Ioan XXIII prin care îsi proclama „respectul şi
supranaturala sa afecţiune”. Acestea au fost motivele care l-au
împins să ofere acestui Cardinal care nu făcea parte din
papalitate, onorurile unei slujbe la Sfântul Petru în Roma, unde
el însuşi va oferi iertarea absolută. Şi pentru a încheia această
glorificare, presa a anunţat că sanctificarea acestei persoane
ilustre va urma să înceapă.
Trebuie să recunoaştem că acesta merită atâta laudă şi
chiar haloul pentru că a respectat „sfânta supunere” şi a dus
până la capăt, literalmente, instrucţiunile insistente ale
papalităţii referitoare la relaţiile „cordiale” şi sincere dorite
între el şi „Oustachis”.
Dar, chiar şi printre catolici sperăm că se va găsi cineva
care va descoperi şi va discerne în spatele exaltării acestui
viitor sfânt şi a înmormântării sub flori ale amintirilor
nenorocite ale „apostolatului” său, încercarea Vaticanului de a-
şi ascunde propria crimă.

Secţiunea V

Capitolul 4

MIŞCAREA IEZUITĂ ÎN FRANŢA ÎNAINTE ŞI PE

PERIOADA RĂZBOIULUI DINTRE ANII 1939-1945

Am văzut cum Acţiunea Catolică, cu Leon Degrelle şi

asociaţii săi la conducere a pregătit calea lui Hitler spre Belgia
lui „Christus Rex”. În Franţa avea loc aceeaşi acţiune
subminatoare. Aceasta a început atunci când Mussolini a ajuns
la putere şi a luat sfârşit în 1940 cu prăbuşirea apărării
naţionale. În ceea ce privea Belgia, după cum ne-a fost spus,
„valorile spirituale” trebuiau să fie refăcute pentru binele ţării.
F. N. C.: „Federeation Nationale Catolique” (Federaţia
Naţional Catolică) s-a născut şi a fost plasată sub conducerea
generalului de Castelnau, întrcât 3 milioane de aderenţi i s-au
alăturat. Decizia şefului a fost una înţeleaptă: „Generalul, o
figură militară măreaţă, a acoperit cu prestigiul său –
bineînţeles, acest lucru fiind neştiut de el – un program intens
de propagandă clerico-fascist”.
Faptul că F. N. C., ca întreaga Acţiune Catolică era
iezuită în totalitate, este evident pentru toată lumea. Dar ştim
de asemenea, că Bunilor Părinţi, a căror păcat chinuitor este
mândria, le place să pună semnatura pe creaţiile propriilor
genii. Ei au făcut acest lucru pentru F.N.C. atunci când au
dedicat această armată catolică „Inimii Sacre a lui Hristis”,
aceasta fiind o venerare stabilită de Societatea lor şi a căror
basilică se afla pe dealul Montmartre, de unde Ignatius din
Loyola şi adepţii săi au pornit pentru a cuceri lumea.
O carte referitoare la F.N.C., a cărei prefaţă a fost scrisă
de R. P. Janvier, a fost păstrată pentru posteritatea actului de
sfinţire citit la „Altar” de către bătrânul general. Vom cita doar
câteva fraze:
„Inima Sacră a lui Iisus, şefii şi reprezentanţii
catolicilor francezi care se închină acum în faţa voastră au creat
şi organizat Federaţia Naţională Catolică pentru a restabili
domnia voastră asupra acestui teritoriu... Noi toţi cei care
suntem prezenţi şi cei care suntem absenţi nu am fost
întotdeauna fără de cusur... Ducem povara crimelor pe care
naţiunea franceză le-a comis împotriva voastră... Astfel, cu
viziunea de a repara şi ispăşi vă prezentăm azi dorinţele
noastre, intenţiile şi rezoluţiile unanime de a reinstaura asupra
întregii Franţe suveranitatea voastră sacră şi regală şi eliberarea
sufletelor copiilor ei dintr-o învăţătură profană. Nu ne vom mai
clinti în faţa acestei lupte pentru care v-aţi catadisit să ne
înarmaţi. Vrem ca totul să fie înclinat şi devotat serviciilor
voastre...”
 „Inimă Sacră a lui Iisus, te implorăm prin Fecioara
Maria să primeşti omagiul...etc”309
Căt despre „crimele naţiunii franceze”, acelaşi autor
catolic le enumeră:
„Cuvinte fatale şi directive generale: socialismul este
condamnat... liberalismul este condamnat... Leo XIII a arătat că
liberatea venerării este de nejustificat. Papa a arătat de
asemenea că libertatea cuvântului şi a exprimării nu poate fi
armonizată justificabil... Deci, libertatea de gândire a presei şi a
venerării, considerate ca fiin drepturi native ale omului, nu pot
fi date...”
„Trebuie”, a spus Pius XI, „să reinstaurăm aceste
învăţături şi reguli ale Bisericii.”
Acesta este principalul scop al F.N.C. sub controlul
ierarhiei, asigurat de descentralizarea comitetelor diocezelor.
„În Acţiunea Catolică, la fel ca şi în război, faimosul
cuvânt al generalului Castelnau rămâne valabil: <<Înainte!
>>.”310
Acest lucru este clar şi explicit. Astfel, ştim la ce să ne
aşteptăm atunci când citim următoarele: „Acţiunea Catolică
este apostolatul credincioşilor...” (Scrisoare către Cardinalul
Van Roey, 15 august 1929)
Ciudatul apostolat constă în respingerea tuturor
libertăţilor valorificate de ţările civilizate şi sprijinirea
evangheliei totalitare. Este oare acesta „dreptul de a transmite
şi altor minţi comorile ispăşirii?” (Pius XI, „Non Abbiamo
Bisogno”)
În Belgia, Leon Degrelle şi prietenii săi, eroi ai Acţiunii
Catolice, au răspândit în jurul lor aceste „comori ale

309
Georges Viance: ,,La Federation nationale catholique”, prefaţă de R. P.
Janvier (Flammarion, Paris, 1930 pp. 186, 187, 188, 77)
310
Georges Viance: ,,La Federation nationale catholique”, prefaţă de R. P.
Janvier (Flammarion, Paris, 1930 pp. 186, 187, 188, 77)
Ispăşirii”... revizuite şi aduse la zi de Părintele iezuit
Staempfle, autor discret al „Mein Kampf”.
S-a întâmplat în Franţa unde apostoli profani,
„atăturându-se activităţii apostolatului ierarhal” (Pius XI,
„dixit”), erau ocupaţi cu realizarea unei alte colaborări.
Permiteţi-ne să vă citim ceea ce Franz von Papen , şambelanul
secret al Papei şî mâna dreaptă a Fuhrer-ului a scris referitor la
acest subiect: „Prima întâlnire a avut loc atunci când o
delegaţie germană, din care am avut onoarea să fac parte, a
venit la Paris pentru <<Săptămâna Socială a Institutului
Catolic>> sub preşedinţia Monseniorului Baudrillart. Aceasta a
fost într-adevăr o primă întâlnire fructuoasă întrucât a marcat
un început al unui lung schimb de vizite între personalităţi
importante din Franţa şi Germania.”
„La aceste conferinţe au fost prezenţi: din partea Franţei
RR. PP. Delattre (iezuit), de la Briere (iezuit) şi Dansette
(iezuit)...”311
În continuare bunul apostol a adăugat faptul că în timp
„aceste conferinţe ale catolicilor au atins măreţii supraumane.
Această „măreţie” a atins apogeul în 14 iunie 1940, ziua
care a văzut steagul împodobit cu svastica înălţându-se
victorios asupra Parisului. Ştim că Goebbels, şeful propagandei
hitleriste a indicat acea zi cu 23 luni înainte, pe 14 martie şi
faptul că ofensiva germană a fost lansată pe 10 mai.
Acurateţea aceste prognoze nu este atât de uluitoare pe
cât pare.
„Iată raportul secret al agentului 654 J. 56, care lucra
pentru Serviciul German Secret şi care i-a transmis aceste
informaţii lui Himler: Paris, 5 iulie 1939. Pot declara că în
Franţa situaţia este sub control. Totul este pregătit pentru ziua J
şi toţi agenţii noştri sunt pe poziţii. În câteva săptămâni forţa
poliţiei şi sitemul militar se vor prăbuşi ca un pachet de cărţi.”

311
Franz von Papen: ,, Memoires” (Flammarion, Paris 1953, p. 91)
 „Multe documente secrete dezvăluie faptul că trădătorii
au fost aleşi cu mult timp în urmă. Aceştia sunt oameni precum
Luchaire, Bucard, Deat, Doriot... şi Abel Bonnard (al
Academiei Franceze)”312
Cel din urmă a fugit în Spania la Eliberare. S-a întors în
Franţa pe 1 iunie 1958 şi s-a predat dar a fost imediat eliberat
temporar de către preşedintele Înaltei Curţi de Justiţie!
Această carte foarte bine documentată a Monseniorului
Andre Guerber ne dă detalii despre plăţile alocate acestor
trădători de SR German.
Aceşti bani erau câştigaţi pe bună dreptate întrucât
munca lor a fost foarte eficientă.
În plus, atmosfera a fost pregătită cu mult timp în urmă.
Pentru a „regenera” tărâmul, în conformitate cu dorinţele
Acţiunii Catolice, o întreagă serie de ucenici dictatori pregătiţi
după modelul lui Leon Degrelle au „ieşit din ou”. Printre
aceştia se numără: Deat, Bucard, Doriot, care au fost – după
cum spune Monseniorul Andre Guerber – „agentul Nr. 56 BK
al Serviciului Secret German.” Dintre toţi cei din această serie
variată, Doriot a fost cel mai căutat de arhiepiscopie şi de cei
aflaţi la dispoziţia ei... şi bineînţeles de Hitler care mai târziu,
la Sigmaringen, ia dat putere deplină.
Doriot era o stea în urcare. Dar în ceea ce privea
viitorul apropiat, pentru a trata cu grijă tranziţiile de după
înfrângerea prevăzută sau dorită, mai era necesar un om, un
foarte respectat şef militar care să aibă abilitatea de a masca un
dezastru şi de a-l prezenta ca pe o
„recuperare naţională”.
În 1936, Canon Coube scria: „Dumnezeul care a dus în
faţa Charlemangne şi pe eroii cruciadelor, mai poate încă ridica
mântuitori... Printre noi mai trebuie să fie oameni pe care El i-a
marcat cu semnul său şi care vor fi dezvăluiţi la momentul
312
Andra Guerber: ,,Himmler et ses crimes” (Les Documents Nuit et Jour,
Paris 1946, p. 101)
potrivit... Printre noi trebuie oameni de stofă care sunt
muncitori în marile restaurări naţionale. Dar ce condiţii trebuie
să îndeplinească pentru a duce la capăt această misiune?
Abilităţile naturale ale inteligenţei şi ale caracterului, calităţile
supranaturale cum ar fi supunerea în faţa lui Dumnezeu şi a
legii sale care sunt indispensabile, întrucăt această lucrare
politică este morală şi mai ales religioasă. Aceşti mântuitori
sunt oameni cu inimi generoase care lucrează doar pentru
gloria lui Dumnezeu...”313
Atunci când discipolul lui Loyola a expus aceste
gânduri politice şi religioase, a ştiut cine va fi acest
„Mântuitor” religios întrucât numele său nu era un secret
printre clerici şi fascişti. Iată ce spune Monseniorul Francois
Ternand:
„O campanie de propagandă înţeleaptă şi persistentă a
început în favoarea <<dictaturii Petain>>.”
„În 1935, Gustave Herve a publicat un pamflet pe care
îl vom examina... Broşura este numită <<Avem nevoie de
Petain>>...prefaţa sa este o apărare entuziastă a <<refacerii
italiene>> şi << a uimitoarei refaceri a Germaniei>> şi de
asemenea, o exaltare a minunaţilor şefi care erau autorii acestor
refaceri. Dar ce se întâmplă cu poporul nostru francez?... Există
un bărbat în jurul căruia ne-am putea uni... Avem şi noi un om
preovidenţial... Vrei să-i ştii numele? Este Petain.”
„Avem nevoie de Petain” deoarece pământul mamă se
află într-o poziţie periculoasă; dar nu numai pământul mamă ci
şi catolicismul: „Civilizaţia creştină este condamnată la moarte
dacă regimul dictatorial nu este stabilit în fiecare ţară...”
„Ascultaţi: pe timp de pace, un regim poate fi înlăturat
doar printr-o lovitură de stat dacă doreşte aceasta sau dacă nu
este ajutat de nici o armată şi nici o administraţie. Operaţiunea

313
Canon Coube: ,,Sainte Therese de l’Enfant Jesus et les crises du temps
present” (Flammarion, Paris 1936, pp. 165 ss), autorizată în 11 ianuarie
1936
poate fi un succes doar pe timp de război şi mai ales printr-o
înfrângere”314
Aşadar, calea de urmat a fost clară în 1935. Pentru a
„recreştina Franţa” regimul trebuia înlăturat şi cea mai bună
metodă de a obţine aceasta era o înfrângere militară care ne-ar
poziţiona sub jugul german. În anul 1943, acest fapt a fost
confirmat de Pierre Laval, contele Papei şi preşedintele
guvernului Vichy:
„Sper ca Germania să câştige. Este ciudat să-l auzi pe
cel înfrânt să-şi dorească victoria cuceritorului. Aceasta se
datorează faptului că acest război nu este ca altele anterioare.
Este într-adevăr un război al religiei! Da, un război al
religiei.”315
Acest război a fost într-adevăr ceea ce Biserica dorea,
deşi era neplăcut pentru regretatul iezuit Fessard pe care l-am
menţionat anterior. Acesta nu doreşte să mai ştie ceea ce s-a
spus la redioul din America pentru cei 20 de milioane de
ascultători ai „Frontului Creştin” de către Fratele său loyolan,
Părintele Coughlin: „Războiul german este unul pentru
creştinism...”316
Dar în aceeaşi perioadă, în Franţa ocupată, Cardinalul
Baudrillart, rector al Institutului Catolic din Paris spune acelaşi
lucru. Să îl ascultăm:
„Războiul lui Hitler este o aventură nobilă întreprinsă
pentru apărarea culturii Europene.”317
Astfel, de ambele părţi ale Atlanticului şi de asemenea
în întreaga lume vocile clericilor lăudau nazismul victorios.
În Franţa, Cardinalul Suhard, arhiepiscop al Parisului a
fost exemplul întregului episcopat prin „colaborare completă”,

314
Francois Tenard: ,,L’ Ascension politique du Marechal Petain”, (Ed. du
livre francais, Paris 1946, p. 40 ss)
315
National Radio, 2 ianuarie 1943
316
7 iulie 1941
317
30 iulie 1941
exemplul fiind urmat de nunţiul iezuit Monseniorul Valerio
Valeri.
După eliberare, guvernul a cerut Vaticanului să evoce
nu mai puţin de 30 de episcopi şi arhiepiscopi care erau
compomişi. În cele din urmă acesta a consimţit să evoce trei
dintre aceştia.
„Franţa a uitat...”, scria Monseniorul Maurice Nadeau.
„La Croix” cel mai periculor purtător de cuvânt al Serviciului
de colaborare îşi ocupă locul printre publicaţiile unei Franţe
eliberate; prelaţii care grăbeau tinerii Franţei să muncească
pentru victoria Germaniei, nu au fost aduşi la judecată.”318
Se poate citi în „Artaban”, pe 13 decembrie 1957
următoarele:
„În 1944 <<La Croix>> a fost acuzată că a favorizat
duşmanul şi a fost adusă în faţa Curţii de Justiţie din Paris.
Cazul a fost pus în mâinile judecătorului Raoult, care l-a
anulat. Afacerea a fost disputată în Camera Deputaţilor pe 13
martie 1946 (vezi J. O. Dezbateri Parlamentare, pp. 713-714) şi
s-a aflat atunci că Monseniorul de Menthon, ministru de justiţie
şi meticulos în purificarea presei franceze a vorbit în favoarea
<<La Croix>>.”
De fapt, „vocea gândului pontif” – precum Pius XII a
numit-o în 1942 când l-a binecuvântat, a fost singul scutit de
măsurile generale luate pentru suprimarea tuturor ziarelor
publicate pe perioada ocupaţiei chiar dacă, după cum,
„Artaban” ne aminteşte:
„ <<La Croix>> a primit instrucţiuni din partea
locotenentului german Sahm şi în Vichy, din partea lui Pierre
Laval.”
Bineînţeles, „gândul pontif” şi instrucţiunile hitleriste
coincideau în mod fericit. Acest fapt este confirmet atunci când
studiem ediţiile valoroaselor ziare din timpul razboiului.
318
Prefaţă la ,,L’Eglise a-t-elle collabore” ?, de Jean Cotereau (Spartacus,
Paris, mai 1946)
 Una dintre atribuţiile iezuite şi nu cea mai puţin
importantă, este să supravegheze toată presa catolică. În
diferitele ziare adaptate nevoilor cititorilor, ei arată diferitele
forme ale „gândului pontif”, care sub aspectele sale îşi itinge
proprile scopuri. Nu există ziar sau periodic „creşin” care să nu
se bucure de colaborarea unor discreţi iezuiţi.
Aceşti Părinţi care sunt „totul pentru toţi” sunt
bineînţeles cei mai buni cameleoni. Au făcut aceasta şi după
eliberare. Am avut surpriza să vedem progresând Părinţi „care
au aparţinut rezistenţei” (ei s-au alăturat acesteia mai târziu
decât alţii!) şi care au mărturisit că Biserica nu a „colaborat”
niciodată.
Uitate, abolite şi evaporate au fost articolele din „La
Croix” şi alte ziare catolice, mandatele episcopale, scrisorile
pastorale, comunicările oficiale din partea Adunărilor
cardinalilor şi episcopilor, îndemnările Cardinalului Baudrillart
făcute tinerilor francezi de a purta uniforma nazistă şi de a
servi în L.V.F., după depunerea unui jurământ de supunere lui
Hitler! Toate acestea au fost lăsate trecutului şi uitate!
„Istoria este un roman”, scria un gânditor deziluzionat.
Cea a epocii noastre va fi conform definiţiei: romanul este scris
chiar sub ochii noştri. Mulţi „istorici” contribuie la ea,
ecleziaşti care dau dispoziţii şi profani, astfel putem fi siguri că
rezultatul va fi înălţător: un roman catolic, bineînţeles.
Contribuţia iezuiţilor este vastă, asemenea moştenitorilor
Părintelui Loriquet, a cărui „Istorie a Franţei” a oferit o
imagine fantezistă a lui Napoleon.
Comparativ cu această trăsătură abilă, camuflarea
colaborării dintre clerici şi ocupanţii germani între 1940 şi
1944 şi determinarea dispariţiei ei, au fost o simplă problemă.
Acest lucru continuă. De-a lungul anilor, atât de multe articole
au fost scrise în ziare periodice, cărţi sub patronajul
„Imprimatur” pentru a lăuda superpatrioţii judecaţi greşit, cum
ar fi: Suhard, Baudrillart, Duthoit, Auvity, du Bois de la
Villerabel, Mayol de Luppe etc.! Câte pagini au fost înnegrite
pentru a exalta atitudinea atât de eroică a episcopatului pe
perioada anilor de război în care Franţa a experimentat „o
situaţie care a condus episcopii francezi la a deveni
<<apărătorii oraşului>>!”, după cum scria unn glumeţ.319
„Calomniaţi şi calomniaţi din nou! Este menit să fi
rămas ceva!”, sfătuia Basile, acest tip perfect de iezuit.
„Ascundeţi şi asundeţi din nou!”, spuneau succesorii lui, mari
scriitori ai „romanelor istorice”.
Şi această ascundere este vast îndeplinită.
Viitoare generaţii scufundate de un curent de exagerare,
vor dedica un gând de recunoştinţă – cel puţin sperăm că aşa
vor face – acestor „apărători” ai oraşului, aceşti eroi ai Bisericii
Romane şi ai tărâmului mamă, „îmbrăcat cu o onestitate naivă,
din pânză albă”, prin munca apărătorilor săi, unii dintre ei fiind
chiar canonizaţi.
Pe 25 august 1944, Cardinalul iezuit Suhard,
arhiepiscop al Parisului, (din 11 mai 1940!) şi conducător al
colaboratorilor clerici, a decis solemn să sărbătorească „Te
Deum” al victoriei la Notre-Dame. Vom cruţa această farsă
ruşinoasă doar prin „puternicul protest al generalului preot
militar al F.F.I.”
Citim în „France-Dimanche”, pe 26 decembrie 1948:
„Eminenţa Sa, Cardinalul Suhard, arhiepiscop al Parisului, la
aniversarea intrării sale în preoţie a primit o scrisoare din
partea Sfiinţiei Sale Pius XII care l-a felicitat, printre altele
pentru rolul jucat pe perioada ocupaţiei. Comportamentul
Cardinalului din acea perioadă a fost criticat sever după
eliberare. Atunci când generalul de Gaulle s-a întors la Paris, în
august 1944 a refuzat să se întâlnească cu el la „Te Deum” în
Notre-Dame. În acea perioadă, prelatul era acuzat de
<<tendinţe colaboraţioniste>>.”
319
R.P. Deroo: ,, L’Episcopat francais dans la melee de son temps”, (Bonne
Presse, Paris 1955, p. 103), autorizată în 1955
 Felicitările Sf. Părinte sunt de înţeles. Dar mai există o
poveste a „Te Deum” chiar mai înălţătoare:
După debarcarea aliaţilor, oraşul Rennes a suferit mult
în bătăliile care au urmat şi mulţi dintre civilii populaţiei au
murit, întrucât ofiţerul conducător al garnizoanei germane a
refuzat să-i evacueze. Atunci când oraşul a fost preluat,
tradiţionalul „Te Deum” urma să fie sărbătorit, dar
arhiepiscopul şi episcopul de la Britany, Monseniorul Roques a
refuzat nu doar să îl oficieze ci şi să îi permită ca această
ceremonie să aibă loc în catedrala sa. Să mulţumească Raiului
pentru eliberarea oraşului său a reprezentat un scandal
intolerabil pentru ochii acestui prelat. Datorită acestei atitudine,
el a fost închis în reşedinţa arhiepiscopului de autorităţiile
franceze.
O asemenea loialitate pentru „gândul pontif” cerea o
răsplată pe măsură. Aceasta a venit din Roma puţin după aceea,
luând forma unei pălării de Cardinal.
Putem să îl învinovăţim pe răposatul Pius XII, de multe
lucruri, dar trebuie să recunoaştem că el „îi epreciază
întotdeuna pe ai săi”. O scrisoare flatantă adresată Cardinalului
Suhard, colaborator distins, purpuriul cardinalului pentru
Monseniorul Roques, erou al rezistenţei germane, acest „măreţ
Papă” practica o justiţie distributivă.
Bineînţeles, anturajul său era format din cei care îl
puteau sfătui cu înţelepciune: doi iezuiţi germani R.P. Leiber şi
R.P. Hentrich, „cei doi secretari privaţi şi favoriţii săi”.320
Sfătuitorul său era iezuitul german Bea. Sora Pasqualina, o
călugăriţă germană îi supraveghea gospodăria şi mai presus de
toate îi gătea. Chiar şi canarul, care răspundea la dulcele nume
de „Dumpfaf” a fost adus de dincolo de Rin.

320
“La Croix”, 10 octombrie 1958
 Dar oare, nu suveranul pontif i-a spus lui Ribbentrop,
după ce Hitler a invadat Polonia că „el va avea întotdeuna o
afecţiune specială pentru Germania?”321

Secţiunea V

Capitolul 5

GESTAPOUL ŞI SOCIETATEA LUI IISUS

Dacă binevoinţa lui Pius XI şi Pius XII nu ar fi dat greş

faţă de Fuhrer pe care l-au adus la putere trebuie să recunoaţem
că el a îndeplinit toate condiţiile pactului prin care era legat de
Vatican. Întrucât a promis „strangularea” anticlericilor, aceştia
i-au urmat curând pe liberali şi pe eroi în lagărele de
concentrare. Se ştie cum şeful regimului nazist a decis soarta
evreilor: aceştia erau pur şi simplu mascraţi sau atunci când era
mai avantajos îi punea să lucreze până la epuizare şi apoi îi
lichida. În acest caz, „soluţia finală” era întârziată.
Permiteţi-ne să vedem mai întâi cum o personalitate
„autorizată”, Franco, Cavaler al Ordinului lui Hristos confirmă
clar înţelegerea secretă dintre Vatican şi nazişti. Conform

321
Citim în “Documentation catholique”, pe 15 martie 1959: ,,În ceea ce
priveşte naţiunea germană, vom urma exemplul care ni s-a dat de
predecesorul nostru(Pius XII)”, semna Papa Ioan XXIII. Spiritul de
continuitate este unul din atributele Vaticanului
„Reforme” iată ce presa dictatorului spaniol (Franco) a publicat
pe 3 mai 1945, în ziua morţii lui Hitler:
„Adolf Hitler, fiul Bisericii Catolice a murit în timp ce
apăra creştinismul. Este astfel de înţeles faptul că nu există
cuvinte care să-i deplângă moartea, întrucât atât de mulţi îi
slăvesc viaţa. Deasupra morţii sale rămâne figura victorioasă.
Dumnezeu îi oferă lui Hitler faima Victoriei.”322
Urările acestei înmormântări a şefului naziştilor, o
provocare a aliaţilor victorioşi sunt exprimate de însăşi
papalitatea sub masca presei lui Franco. Acesta este un
comunicat al Vaticanului dat prin intermediul Madridului.
Bineînţeles, acest erou dispărut merită pe deplin
recunoştiinţa Bisericii Romane iar papalitatea nu încearcă să
ascundă acest fapt. El o serveşte cu credinţă: pe toţi aceia pe
care Biserica i-a arătat ca fiind adversarii ei au suportat
consecinţele. Şi acest bun „fiu” nu a fost încet în a recunoaşte
că îi era dator Celei Mai Sfinte Mame şi mai ales celor care s-
au transformat în soldaţii ei în lume.
„Ordinul iezuiţilor m-a învăţat multe”, a spus Hitler...
„până acum nu a fost niciodată nimic mai grandios pe Pământ
decât organizaţia ierarhică a Bisericii Catolice. Am transferat
multe din această organizaţie în propriul meu partid... Îţi voi
spune un secret... Fondez un Ordin... În <<Oraşele>> mele ale
Ordinului vom creşte nişte tineri care vor face lumea să
tremure... Hitler apoi s-a oprit spunând că nu poate divulga mai
multe...”323
Un alt sus pus Hitlerist, Walter Schellenberg, fost şef al
Serviciului de Contra-spionaj german a completat această
mărturie a Fuhrer-ului după război:

322
,,Reforme”, 21 august 1945
323
Hermann Rauschning, fost şef al guvernului naţional socialist din
Dantzig: „Hitler m’a dit”, (Ed. Co-operation Paris 1939, pp. 266, 267, 273
ss)
 „Organizaţia S.S. a fost constituită de către Himmler în
conformitate cu principiile Ordinului Iezuit. Reglementările lor
şi Exerciţiile Spirituale prescrise de Ignatius din Loyola au
reprezentat un model pe care Himmler a încercat să-l copieze
în totalitate...<<Reichsfuhrer SS>> - care era numele lui
Himmler ca şef suprem al S.S. – era echivalentul funcţiei de
<<general>> al iezuiţilor şi întreaga structură conducere
reprezenta o invitaţie al Ordinului ierarhic al Bisericii
Romane. Un castel medieval lângă Paderborn în Westfalia şi
numit <<Webelsburg>> a fost restaurat; acela putând fi numit
o mănăstire SS.”324
În ceea ce privea partea lor, cele mai bune pixuri
teologice erau ocupate cu demonstrarea asemănărilor dintre
doctrinele catolice şi naziste. În ceea ce privea munca, fiii lui
Loyolaerau cei mai ocupaţi. Ca şi exemplu să analizăm cum
Michaele Schmaus, teolog iezuit a prezentat în public o serie
de studii asupra acestui subiect:
„Imperiul şi Biserica” sunt o serie de lucrări care ar
trebui să ajute la construirea regimului nazist, întrucât uneşte
un stat naţional nazist cu o creştinătate catolică... „Mişcarea
national socialistă reprezintă cel mai puternic protest împotriva
spiritului din secolul XIX şi XX... Un compromis între credinţa
catolică şi gândirea liberală este imposibil... Nimic nu este mai
opus catolicismului decât democraţia... Înţelesul de
<<autoritate strictă>> redeschide calea către interpretarea reală
a autorităţii ecleziastice... Neîncrederea libertăţii este
considerată în doctrina catolică un păcat originar...
Comandamentele naţional-socialiste şi Biserica Catolică au
acelaşi scop...”325

324
Walter Schellenberg: ,,Le Chef du contre-espionnage nazi vous
parle”(Juillard, Paris 1957, pp. 23-24)
325
,, Begegnungen zwichen Katholischen Christentum und nazional –
sozialitischer Weltanchaunung”, de Michaele Schmaus, profesor la
Facultatea de Teologie din Munchen, (Aschendorf, Munster 1933)
 Acest scop era „noul Ev Mediu” al lui Hitler, promis
Europei. Asemănarea este evidentă între antiliberalismul
acestui iezuit din Munchen şi fanaticismul exprimat pe
perioada „actului de sfinţire al F.N.C. în Biserica din
Muntmartre”. Pe perioada acestei ocupaţii R. P. Merklen a
scris: „În aceste zile, libertatea nu mai pare a merita respect.”326
Citate precum acestea ar putea fi multiplicate cu miile.
Nu este această ură pentru libertate sub toate formele ei însuşi
caracterul conducătorului roman? Este uşor de înţeles de
asemenea cum „doctrina” catolică şi „doctrina” nazista pot fi
într-o armonie atât de perfectă. Cel care a demonstrat cu
dibăcie acest acord, „iezuitul Michaele Schmaus” a fost numit
de ,,La Croix” la 10 anu după război ,,Marele Teolog din
Munchen”327 şi nimeni nu va fi surprins să afle că a fost făcut
„Prinţ al Bisericii” de Pius XII.
Sub aceste circumstanţe ce se întâmplă cu „teribila”
scrisoare enciclică „Mit Brennender Sorge” a lui Pius XI care
se presupunea a condamna nazismul? Nici un sofist nu a
încercat să se expună... Evident!
Marele teolog Michaele Schmaus a avut mulţi rivali
conform unui autor german care consideră „Katolisch-
Konservatives Erbgut” ca fiind cea mai ciudată carte publicată
vreodată de Publicaţiile Germane Catolice:
„Această antoligie care uneşte texte ale principalilor
teoreticieni catolici din Germania, de la Gorres şi până la
Vogelsang, ne face să credem că socialismul naţional s-a
născut din idei catolice.”328
Atunci când scria aceasta autorul cu siguranţă nu a
realizat că o descria atât de bine.

326
,,La Croix”, 2 septembrie 1951
327
,,La Croix”, 2 septembrie 1954
328
Gunter Buxbaum: ,,Les Catholiques en Europe centrale” (,,Mercure de
France”, 15 ianuarie 1939)
 O altă persoană bine informată, resortul principal al
Pactului dintre Vatican şi Berlin şi şambelanul secret al Papei,
Franz von Papen a fost mult mai explicit:
„Regimul nazist este prima putere din lume care nu
numai că recunoaşte dar şi pune în practică principiile înalte ale
papalităţii.”329
Vom adăuga rezultatul acestei „puneri în practică”:
25de milioane de victime din lagărele de concentrare –
imaginea oficială creată de Organizaţia Naţiunilor Unite.
Aici, considerăm a fi necesar să adăugăm ceva mai ales
pentru minţile naive, pentru cei care nu pot recunoaşte că
masacrele organizate reprezentau unul dintre „principiile
înalte” ale Vaticanului. Desigur, această candoare era păstrată
cu sârguinţă:
„- Asemenea fapre barbare aparţin trecutului!”
Aceasta spun unii apostoli buni oamenilor simplii în
timp ce dau din umeri în faţa celor care nu sunt catolici,
„pentru care focul Sfintei Inchiziţii încă arde”.330
Aşa să fie! Permiteţi-ne să stăm la o parte de mărturiile
foarte încărcate referitoare la ferocitatea clericilor din anii
trecuţi, luând în considerare secolul XX.
Nu vom lua în considerare nici exploatările săvârşite de
oamenii precum Stepinac şi Marcone în Croaţia şi nici cele
săvârşite de Tiso în Slovacia, dar ne vom limita la examinarea
ortodoxiei unor „principii înalte” pe care ei le-au pus în
practică atât de bine.
Sunt cu adevărat învechite azi aceste principii respinse
de o „doctrină luminat㔺i respinsă oficial de către Vatican
împreună cu alte greşeli ale unui trecut întunecat? Este uşor de
aflat. Permiteţi-ne de exemplu să deschidem „Marea Apărare”

329
Robert d’Harcourt al Academiei Franceze: ,, Franz von Papen, l’ Homme
a tout faire” (L’Aube, 3 octombrie 1946)
330
,,Temoignage chretien” 6 decembrie 1957
de Abbe Jean Vieujan care cu greu poate fi descris ca fiind
medieval întrucât este masacrat (1937). Ce citim?
„Pentru a accespta principiile Inchiziţiei este nevoie de
o mentalitate creştină şi acest lucru lipseşte multor creştini...
Biserica nu are o asemenea timiditate.”331
Nimeni nu poate exprima aceasta mai bine. Este oare
necesară o altă dovadă nu mai puţin ortodoxă şi modernă? Iată
ce spune R. P. Janvier, un faimos orator la Notre-Dame:
„Prin virtutea puterii sale indirecte asupra problemelor
temporare nu are dreptul Biserica de a aştepta ca statele
catolice să asuprească ereticii chiar şi până la punctul de
moarte astfel încât să-i supună?” Iată răspunsul meu:
„Eu apăr aceasta până la moarte!... Bazându-mă în
primul rând pe practici, apoi pe însăşi învăţăturile Bisericii; şi
sunt convins că nici un catolic nu va spune răspunsul fără a
greşi grav.”332
Nu-l putem acuza pe acet teolog de faptul că vorbeşte în
ghicitori. Discursul său este clar şi concis. Ar fi imposibil de
spus mai mult cu mai puţine cuvinte. Totul este acolo, referitor
la dreptul Bisericii de a-şi atribui exterminarea acelor credinţe
care nu corespunde cu ale ei: „Învăţăturile” care o silesc,
„practicile” care o legitimează prin tradiţie şi chiar prin
„chemarea statelor creştine”, pentru care cruciadele hitleriste
au fost un exemplu perfect.
Următoarele cuvinte, departe de a fi ambigue nu au fost
pronunţate nici în întunericul Evului Mediu:
„Biserica poate condamna ereticii la moarte, întrucât
toate drepturile pe care le au se datorează toleranţei, iar aceste
drepturi nu sunt reale.”

331
Abbe Jean Vieujan: ,,Grande Apologetique” (Bloud et Gay, Paris 1937,
p. 1316)
332
Conferinţa din 25 martie 1912
 Autorul acestei afirmaţii a fost generalul iezuit Franz
Wernz (1906-1915), iar ceea ce oferă mai multă credibilitatea
declaraţiei sale este faptul că era german.
Pe perioada secolului XX Cardinalul Lepicier, prinţ
notoriu al Bisericii a scris: „dacă cineva declară public faptul
că e eretic sau dacă încearcă să-i convertească pe alţii prin
discursul sau exemplul său. El nu poate fi doar excomunicat ci
şi ucis pe drept...”333,334. Dacă aceasta nu este un îndemna la
crimă, pot să mă „transform” atunci într-un bob de piper după
cum spunea răposatul Courteline.
Este atât de mult dorită contribuţia Suveranului Pontif?
Iată ce spune un Papă, al cărui „liberalism” a fost criticat de
intransigenţii clerici, iezuitul Papa Leo XIII: „Îi blestem pe cei
care spun: papalitatea nu vrea să-i omoare pe eretici.”
Ce autoritate mai înaltă poate fi invocată după acesta cu
excepţia Sfântului Duh?
Deşi aceasta displace celor care manipulează, perdeaua
de fum (referitor la cei care eliberează semnale de fum pe
perioada alegerii Papei), linguşitorii conştiinţei liniştite,
„înaltele principii” ale papalităţii rămân neschimbate, şi printre
alte lucruri, exterminarea pentru credinţă este la fel de validă şi
canonică azi precum a fost şi în trecut. O concluzie
„iluminatoare”, dacă luăm în considerare ceea ce s-a întâmplat
în Europa între 1939-1945.
„Hitler, Goebbels, Himmler şi majoritatea membrilor
partidului, <<vechi gărzi>> erau catolici”, scria Monseniorul
Frederic Hoffet. „Nu a fost o întâmplare faptul că datorită
şefilor religiei guvernul naţional socialist a fost cel mai catolic
guvern din câte a avut Germania vreodată... Asemănarea dintre
socialismul naţional şi catolicism este izbitoare, dacă studiem

333
,,De stabilitate et progressu dogmatis” , prima parte, art. VI 9 I
(Typographia editrix Romana, Romae 1908)
334
Vezi Sol Ferrer-Francisco Ferrer. Un martir din sec. XX (Fischbacher,
Paris)
îndeaproape metodele de propagare şi organizaţia interioară a
partidului. Referitor la aceasta, nimic nu este mai îndrumător
decât munca lui Joseph Goebbel. Acesta a fost crescut într-un
colegiu iezuit şi a fost seminarist înainte de a se devota
literaturii şi politicii... Fiecare pagină, fiecare al scrierilor sale
amintesc învăţăturile conducătorilor săi, astfel el accentuează
supunerea... Dispreţ pentru adevăr...<<unele minciuni sunt la
fel de folositoare precum pâinea!>>, proclama el printr-o
virtute a unui relativism moral extras din scrierile lui Ignatius
din Loyola....”335
Hitler nu l-a premiat pe şeful său de propagandă, deşi îi
spunea şefului Gestapoului : „Îl pot vedea pe Himmler ca pe
propriul nostru Ignatius din Loyola.”336
Să spună această, Fuhrer-ul trebuie să fi avut nişte
motive bune. În primul rând observăm că Kurt Heinrich
Himmler, Reichsfuhrer al SS, forţele poliţiei germane şi ale
Gestapoului par a fi cele mai impregnante de clericii dintre
membrii catolici ai anturajului lui Hitler. Tatăl său a fost
directorul unei şcoli catolice din Munchen, apoi meditatorul
prinţului Ruprecht din Bavaria. Fratele său, un călugăr
Bededictin trăia în Mănăstirea Maria Laach, acesta ocupând
unul dintre cele mai înalte locuri ale Pan-Germanismului. A
mai avut de asemenea un unchi care a deţinut o poziţie
importantă de preot la Curtea din Bavaria, iezuitul Himmler.
Autorul german Walter Hagen oferă de asemenea
această discretă informaţie: „generalul iezuit, Contele Halke
von Ledochowski era pregătit să organizeze pe bazele
anticomunismului o colaborare între Serviciile Secrete
Germane şi Ordinul Iezuit.”337

335
Frederic Hoffet: ,,L’Imperialisme protestant” (Flammarion, Paris 1948,
pp. 172 ss)
336
Adolf Hitler: ,,Libres propos”,(Flammarion, Paris 1952, p. 164)
337
Walter Hagen, op. cit., p. 358
 Ca un rezultat, în Serviciul Secret Central SS, o
organizaţie a fost creată şi majoritatea principalelor sale posturi
erau ocupate de preoţi catolici care purtau uniforme negre ale
SS. Părintele ieziut Himmler, era unu8l dintre ofiţerii superiori
ai acesteia.
După capitularea regimului nazist, Părintele iezuit
Himmler a fost arestat şi întemniţat la Nuremberg. Audierea sa
de către Tribunalul internaţional pare să fi fost foarte
interesantă, dar Providenţa avea grijă de el: unchiul lui Henrich
Himmler nu a apărut niciodată în faţa Curţii. Într-o dimineaţă,
acesta a fost găsit mort în celula sa, iar publicul nu a ştiut
niciodată cauza morţii sale.
Nu vom insulta memoria acestui cleric, presupunând că
şi-a pus de bună voie capăt zilelor împotriva legilor predate de
Biserica Romană.
Totuşi, moartea sa a fost la fel de bruscă şi oportună
precum cea a unui alt iezuit, Părintele Staempfle,
nerecunoscutul autor al „Mein Kampf”. Într-adevăr au coincis
în mod ciudat...
Dar să ne întoarecem acum la Kurt Heinrch Himmler,
şeful Geatapoului, care a deţinut în mâna sa frâurile esenţiale
ale puterii regimului. Să fi fost oare meritele sale personale
cele care i-au obţinut o asemenea poziţie înaltă? Să fi văzut
oare Hitler în el un geniu superior atunci când l-a comparat cu
creatorul Ordinului iezuit? În mod cert nu implică mărturiile
celor care l-au cunoscut, întrucât aceştia nu au văzut în el nimic
mai mult decât mediocritate.
Oare această stea strălucea cu ajutorul unei lumini
împrumutate? Să fi fost oare chiar Kurt Heinrh Himmler, şeful
prefăcut care a domnit asupra Gestapoului şi asupra Serviciilor
Secrete. Cel care trimitea la moarte milioane de deportaţi dim
motive politice şi evrei? Să fi fost nepotul cu faţă plată sau
unchiul, fost preot la curtea din Bavaria, unul din favoriţii lui
von Ledochowski, un Părinte iezuit şi ofiţer superior.
 Ar părea cu totul nesăbuit să aruncăm o privire atât de
indiscretă în spatele scenelor istoriei. Piesa se desfăşoară pe
scenă în faţa luminilor combinate. Acest lucru este normal
pentru orice spectacol, iar cel care doreşte să vadă în spatele
recuzitei, va fi privit ca fiind creator de probleme.
Totuşi, actorii pe care publicul îi priveşte au venit în
spatele scenelor. Acest lucru este mai mult decât evident atunci
când îi studiem pe aceşti monştri sacri şi realizăm că sunt
departe de a fi egali indivizilor pe care trebuie să îi reprezinte.
Acesta pare a fi cazul lui Himmler, dar nu ar fi corect să
spunem acelaşi lucru despre cel pe care l-a ajutat, fiindu-i mână
dreaptă şi anume, Hitler?
Atunci când l-am văzut pe Hitler gesticulând pe ecrane
sau când l-am auzit ţinându-şi discursurile isterice, oare nu
aveam impresia că privim mişcările prost adaptate ale unui
robot care are hăţurile mult prea întinse? Până şi mişcările, cele
mai simple ne amintesc de o păpuşă mecanică. Ce să mai
spunem atunci despre ochii săi globulari şi întunecaţi, daspre
nasul moale, fizionomia moale a cărei vulgaritate nu putea fi
distinsă de faimoasa buclă de păr şi mustaţa pieptănată care
părea a fi lipită sub nările sale?
Să fi fost acest bâlbâit, la întâlnirile publice cu adevărat
un şef? „Adevăratul” conducător al Germaniei, un „autentic”
şef de stat al cărui geniu urma să întoarcă lumea cu susul în
jus?
Sau să fi fost el doar un prost înlocuitor pentru toate
acestea?
El însuşi a recunoscut când a spus: „Sunt doar o
trâmbiţă.” Monseniorul Francois-Poncet, pe atunci ambasador
francez la Berlin, confirmă faptul că Hitler lucra foarte puţin,
nu citea, iar colaboratorii săi făcea tot ceea ce voiau.
Ajutoarele sale au lăsat aceeaşi impresie de goliciune şi
nerealitate. Primul, Rudolf Hess, care a zburat în Anglia în
1941 privea la propriul proces la Nuremberg ca un total străin
şi nu am ştiut niciodată dacă era doar un lunatic sau într-adevăr
nebun. Cel de al doilea a fost grotescul Goering, orgolios şi
obez, care purta cele mai spectaculoase uniforme de operă
comică, fiind un mare hoţ de picturi şi mai presus de toate un
dependent de morfină.
Celelalte personalităţi importante ale partidului aveau
aceaşi asemănare. Mare a fost surpriza jurnaliştilor atunci când
au trebuit să relateze că, excepţie făcând efectele lor
particulare, acestor eroi nazişti le lipsea inteligenţa şi caracterul
şi că erau mai mult sau mai puţin neimportanţi.
Cel care s-a ridicat deasupra acelei gloate vulgare –
datorită inteligenţiei şi nu a valorii sale morale – a fost Franz
von Papen, şambelanul Sfiinţiei Sale, „omul pentru orice
slujbă...” şi căruia îi era menit să fie achitat. Dacă Fuhrer-ul
apare ca o marionetă extraordinară, oare cel pe care el însuşi l-a
modelat a fost mai consecvent? Să ne amintim aventurile
ridicole ale acelui „Cezar” potrivit pentru un carnaval, ochii să
mari şi negri, pe care voia să-i lumineze sub ciudata pălărie
decorată cu ciucuri! Şi aceste fotografii destinate propagandei
l-au surprins în picioare, accentuându-i fălcile care îi ieşeau în
evidenţă înspre cer, înfăţişându-l ca omul minune, o piartă de
nemişcat, simbol al unei voinţe care nu cunoaşte obstacole.
Ce mai voinţă! Din mărturiile unor prieteni de ai săi,
înţelegem că era un om, în mod constant indecis, acest
„formidabil” om care urma să „invadeze” totul cu forţa
naturală nu a rezista avansurilor pe care i le-a făcut Cardinalul
iezuit Gasparri.
Doar câteva întâlniri secrete l-au determinat pe
revoluţionar să obţină uniforma sub standardul Sf. Părinte, să
scoată în evidenţă geniala carieră pe care o ştim atât de bine.
Bine cunoscutul fost minstru, Carlo Sforza scria:
„Într-o zi când timpul va fi atenuat, amărăciunea şi ura,
va fi recunoscut, sperăm, că orgia brutalităţilor sângeroase care
au transformat Italia într-o închisoare timp de 20 de ani şi într-
o ruină pe timpul războiului dintre 1940 şi 1945 îşi are originea
într-un caz unic din punct de vedere istoric: cumplita
disproporţie dintre o legendă, artificial creată în jurul unui
nume şi capacitătile reale ale bietului diavol care a purtat acel
nume, un om care nu a fost împiedicat de cultură.”338
Această formulă perfectă îi este aplicată lui Hitler şi
Mussolini: aceeaşi disproporţie dintre legendă şi capacităţi,
aceeaşi lipsă de „cultură” a celor doi aventurieri mediocrii cu
trecuturi aproape identice. Carierele lor luminoase îşi pot găsi
explicaţia doar în darul lor de a ţine discursuri în faţa maselor,
un dar care i-a adus în faţa luminoasei publicităţi.
Faptul că legenda a fost „creată artificial” este un lucru
evident azi când retrospectiva apariţiei lui Fuhrer pe ecranele
germane nu a provocat nimic mai mult decât râsete.
Dar oare nu inferioritatea evidentă a acestor „oameni
providenţiali” a fost motivul pentru care au fost aleşi pentru a fi
ridicaţi la putere? Această lipsă de calităţi personale poate fi
găsită în toţi aceia pe care papalitatea i-a ales să fie campionii
ei.
În Italia şi Germania au existat şefi de stat „reali”, şefi
„reali” care erau capabili să preia cârma şi să guverneze fără a
fi nevoie să recurgă la acest „mistic” delirant. Dar aceştia erau
intelectuali prealuminaţi, dar nu suficient de pliabili. Vaticanul
şi în special „Papa cel negru”, von Ledochowski nu i-ar fi putut
ţine „precum un buton în mână” şi nu i-ar fi putut obliga să
servească scopurile lor cu orice preţ până când catastrofa lovea.
Hitler care era de neclintit urma să se dovedească a fi la
fel de maleabil. Planul lui Ledochowski a fost de a crea o
federaţie a naţiunilor catolice în centrul şi estul Europei în care
Bavaria şi Austria (guvernate de iezuitul Siepel) ar fi avut
superioritate. Bavaria a trebuit să fie separată de Republica

338
Contele Carlo Sforza: ,,L’Italie telleque je l’ai vue” (Grasset, Paris 1946,
p. 158)
Germană Weimar şi agitatorul Hitler de origine austriacă era
un separatist bavarian.
Dar şansa de realizare a acestei federaţii şi de a pune la
conducerea ei un habsburg a devenit din ce în ce mai mică, în
timp ce Monseniorul Pacelli, nunţiul care a părăsit Munchen-ul
pentru Berlin, a devenit conştient de slăbiciunea Republicii
Germane datorită sprijinului sărac primit din partea aliaţilor.
Speranţa de a stăpânii Germania ca un întreg s-a născut apoi la
Vatican iar planul a fost modificat:
„Hegemonia Prusiei protestante trebuia prevenită şi
întrucât Imperiul German urma să domine Europa, un Imperiu
German Nazist trebuia reconstituit, în care catolicii să
conducă.339
Aceasta a fost suficeintă. Hitler, care a fost până atunci
separatist bavarian a devenit peste noapte insiprat de apostolul
marelui Impreriu Geman.

Secţiunea V

Capitolul 6

LAGĂRELE MORŢII ŞI CRUCIADELE ANTISEMITE

În măsura în care catolicii erau conducătorii Germanie

naziste curând a devenit evidentă, de asemenea şi severitatea cu
care erau aplicate „înaltele principii” ale papalităţii.
Liberalii şi evreii au avut suficient de mult timp liber
pentru a afla că aceste principii erau de mult demodate, întrucât
339
,,Mercure de France”: ,,Pius XI şi Hitler”, 15 ianuarie 1934
multe voci ortodoxe confirmă acest fapt. Dreptul pe care
Biserica şi-l atribuie singură este acela de a-i extermina încet
sau rapid pe cei care stau în calea „punerii în practică” la
Auschwitz, Dachau, Belsen, Buchenwald şi în alte lagăre ale
morţii.
Gestapoul lui Hitler, „Ignatius al nostru din Loyola a
realizat aceste acte de caritate cu diligenţă”. Germania civilă şi
militară a trebuit să se supună „perinde ac cadaver”, acestei
puternice organizaţii.
Nu e nevoie să spunem că Vaticanul s-a spălat pe mâini
de aceste orori. Atunci când a dat un interviu lui Dr. Nerin F.
Gun, jurnalist elveţian, care s-a deportat şi care a întrebat de ce
Papa nu a intervenit sau nu a oferit cel puţin sprijin atât de
multor oameni nevinovaţi, Papa Pius XII a răspuns insultător:
„Cunoşteam faptul că din motive politice persecutări
violente aveau loc în Germania dar nu am fost niciodată
informaţi de caracterul inuman al represiunii naziste.”340
Aceasta se întâmpla în acelaşi moment în care un
vorbitor la Radio Vatican, R. P. Mistiaen, declara că „dovezi
copleşitoare documentate referitoare la cruzimea naziştilor au
fost primite.”341
Fără nici o îndoială Sf. Tată nu era informat despre ceea
ce se întâmpla în lagărele de concentrare „Oustachis” în ciuda
prezenţei trimisului său la Zagreb.
O dată, totuşi, papalitatea s-a interesat despre soarta
anumitor oameni condamnaţi la deportare. Aceştia erau 528 de
misionari protestanţi, supravieţuitorii dintre toţi cei luaţi
prizonieri de către japonezi în Insulele Pacificului şi duşi în
lagărele de concentrare din Philippines. Monseniorul Andre
Ribard, în excelenta sa carte „1960 şi secretul Vaticanului”
dezvăluie intervenţia pontifă în numele acestor nenorociţi.

340
,,Gazette of Lausanne”, 15 noiembrie 1945
341
R. P. Duclos : ,,Le Vatican et la seconde guerre mondiale”, (Ed. Pedone,
Paris 1955, p. 255), autorizat în 1955
 Textul apare sub numărul 1591 şi este datat Tokio, 6
aprilie 1963 într-un raport al departamentului pentru afaceri
religioase în teritoriile ocupate şi citez următorul fragment:
„Exprimă dorinţa Bisericii Romane de a vedea Japonia
urmând politicile lor şi provenind anumiţi propagatori religioşi
ai greşelii să recâştige o libertate asupra căreia nu au dreptul.342
Din punct de vedere „creştin” acest pas caritabil nu
necesită comentarii dar nu este oare cel mai important din
punct de vedere politic? În Slovacia Monseniorul Tiso, iezuitul
Gauleiter a avut libertatea să persecute „fraţii separaţi”chiar
dacă Germania, căreia statul său era satelit, era în principal
protestantă. Aceasta spune multe despre influenţa pe care a
avut-o Biserica Romană asupra regimului hitlerist.
Am văzut de asemenea, rolul jucat în Croaţia de
reprezentanţii Bisericii în exterminarea credincioşilor
ortodocşi.
În ceea ce privea cruciada antievrei, piesa de rezistanţă
a Gestapoului este inutil să menţionăm din nou rolul jucat de
Roma întrucât am prezentat deja exploatările Monseniorului
Tiso, principalul furnizor al camerelor de gazare şi
crematoriilor din Auschwitz. Vom adăuga câteva documente
caracteristice acestui dosar.
În primul rând iată o scrisoare a Monseniorului Leon
Berard, ambasadorul Guvernului Vichy către papalitate:
„Marshall Petain, domnule,
În scrisoarea dumneavoastră din 7 august 1941, m-aţi
onorat cerându-mi anumite informaţii referitoare la problemele
şi dificultăţile care ar putea apărea din punct de vedere romano-
catolic, datorită măsurilor pe care guvernul dumneavoastră le-a
luat referitor la evrei. Am onoarea să vă răspund că nu mi-a
fost spus nimic, la Vatican, care ar fi putut fi interpretat ca

342
Andre Ribard: ,,1960 et le secret du Vatican”, (Librairie Robin, 38, rue
de Vaugirard, Paris 1954, p. 80) şi Frederic Hiffet : ,,Politique romaine et
demission des Protestants” (Demission des laiques) (Fischbacher, Paris )
dezaprobare sau criticism faţă de legile şi faptele directive
despre care discutăm.”343
Periodicul „L’ Arche” menţionând această scrisoare
într-un articol intitulat „Tăcerea lui Pius XII” vorbeşte despre
un raport ulterior pe care Monseniorul Leon Berard l-a trimis la
Vichy pe 2 septembrie 1941:
„Există vrei contradicţie între statutul de evreu şi
doctrina catolică? Doar una şi leon Berard o subliniază şefului
statului. Constă în faptul că legea de pe 2 iunie 1941 defineşte
evreii ca pe o rasă...Biserica (scria ambasadorul de la Vichy)
nu a afirmat niciodată că toţi cetăţenii trebuie să aibă aceleaşi
drepturi... După cum o autoritate de la Vatican mi-a spus, nu te
vei găsi în dificultate asupra statutului evreilor.”344
Apărătorii se referă de mai multe ori la scrisoarea
enciclică: „Mit Brenneder Sorge”, împotriva rasismului, care a
fost pusă în practică.
Dar găsim ceva mai bun în cartea Monseniorului Leon
Poliakov:
„Propunerea Bisericii Franceze protestante, ca,
împreună cu Biserica Romană să ia nişte măsuri împotriva
adunării evreilor pe perioada verii din 1942 a fost respinsă de
demnitarii catolici.”345
Mulţi parizieni îşi amintesc cum copiii evreilor erau
luaţi de la mamele lor şi trimişi cu trenuri speciale la
crematoriile din Auschwitz. Aceste deportări de copii sunt
confirmate printre alte documente oficiale, în scrisoarea lui „SS
Haupsturmfuhrer Danneker” din data de 21 iulie 1942.
Groaznica insensibilitatea a Bisericii Romane şi a
şefilor ei au inspirat nu cu mult timp în urmă rândurile
răzbunătoare ale periodicului „L’Arche”:
343
Leon Poliakov: ,,Breviaire de la haine” (Calmann-Levy, Paris 1951, pp.
345, 350, 351)
344
„L’Arche”, Noiembrie 1958
345
Leon Poliakov: ,,Breviaire de la haine” (Calmann-Levy, Paris 1951, pp.
345, 350, 351)
 „Timp de 5 ani, nazismul a fost autorul profanării,
blasfemiei şi crimei. Mai mult de 5 ani acesta a masacrat 6
milioane de evrei. Dintre aceste 6 milioane 1.800.000 au fost
copii. Cine a spus cândva <<Lăsaţi copiii să vină la Mine?>>
Şi din ce motiv <<Lăsaţi-i să vină la mine ca să-i măcelăresc?
>>” Militantul Papă a fost urmat de un Papă diplomat. De la
Paris ne îndreptăm spre Roma, ocupată, de asemenea, de
germani, după prăbuşirea italiană. Iată un mesaj adresat lui von
Ribbentrop, ministrul nazist al Afacerilor Externe: „Ambasada
germană la papalitate, Roma, 28 octombrie 1943. deşi împins
din toate părţile, Papa nu a exprimat nici o dezaprobare faţă de
deportarea evreilor din Roma. Se poate aştepta ca duşmanii
noştri să-i reproşeze această atitudine pe care o ve vedea
exploatată în ţările protestante anglo-saxone, în propaganda lor
împotriva catolicismului. Luând în considerarea această
delicată problemă, pericolul relaţiilor nostre cu guvernul
german a reprezentat factorul decisiv...”
Semnat, Ernest-von-Weiszaeker.346
Relatând cariera acestui von-Weiszaeker, ca fiind
criminal de război „deoarece a pregătit listele de exterminare”,
„Le Monde” descria pe data de 27 iulie 1947:
„Observând o înfrângere germană, s-a numit la Vatican,
profitând de şansa de a lucra în de aproape cu Gestapoul.”
Pentru cititorii noştri încă nu foarte convinşi vom cita
următorul document oficial german care declara aranjamentele
Vaticanului faţă de evrei, înainte de război:
„Studiind evoluţia antisemită în Statele Unite, notăm cu
interes că numărul ascultătorilor transmisiunilor radio ale
Părintelui Coughlin (iezuit), binecunoscut pentru
antisemitismul său, depăşeşte 20 milioane.”347

346
Arhivele secrete ale Wilhemstrasse
347
Arhivele secrete ale Wilhemstrasse, (Document 83-26 19/I, Berlin, 25
ianuarie 1939)
 Antisemitismul militant al iezuiţilor în Statele Unite, ca
pretutindeni, nu este surprinzător de partea acestor
ultramontani, întrucât este în perfect acord cu „doctrina” lor. Să
vedem ce are de spus Monseniorul Daniel-Rops, al Academiei
Franceze, referitor la acest subiect. Acest autor este specializat
în literatura şi publicaţiile religioase, fiind sub auspiciul
„Imprimatur”, poate fi citit într-una din cele mai bune lucrări
ale sale „Iisus şi vremurile sale”, publicată în 1944 în timpul
ocupaţiei germane următoarele:
„De-a lungul secolelor, oriunde rasa evreiască era
împrăştiată, sânge curgea şi întotdeauna chemarea la crimă
groaznică îneca plânsetele de disperare repetate de 1000 de ori.
Faţa persecuţiei naţiunii evreieşti a umplut istoria, dar nu poate
şterge cealaltă faţă pătată de sânge pentru care poporul evreiesc
nu a simţit milă. Fără îndoială, Israelul nu a avut de ales şi a
trebuit să-l ucidă pe Dumnezeul său după ce l-a renegat şi
întrucât sângele în mod misterios cere sânge, actele de caritate
creştine nu au de ales; dacă nu voinţa divină compensează cu
orori de nesuportat (crucificarea).”348
Cât de bine a fost pus? Sau ca să spunem şi mai brutal:
dacă milioane de evrei au trebuit să treacă prin camerele de
gazare şi crematorile de la Auschwitz, Dachan a fost propriul
lor merit. Această nenorocire a fost dorită de „voinţa divină”,
iar „caritatea creştină” ar greşi dacă s-ar întoarce pentru ai
ajuta.
Eminentul profesor, MonseniorulJules Isaac, preşedinte
al „Amitie judeochretienne”, exclama atunci când se referea la
acest pasaj: „Aceste fraze teribile şi de blasfemie îşi provoacă o
oroare de nesuportat, fiind agravate de o notă care spune:
<<printre evrei, azi..., unii dintre ei... încearcă să-şi ridice
această grea responsebilitate de pe umeri...>> Într-adevăr
sentimente onorabile, dar nu putem merge împotriva dovezilor
348
Daniel-Rops: ,,Jesus en son temps” (Artheme Fayard, Paris 1944, pp.
526, 527), autorizată în 7 aprilie 1944
istoriei...Marea greutate a Morţii lui Iisus pe care Israelul
trebuie să o poarte nu e în puterea oamenilor a o respinge.”349
Monseniorul Jules Isaac ne aduce la cunoştiinţă că
fr4azele în discuţie au fost modificate de publicist „în cele mai
recente ediţii” ale acestei cărţi înălţătoare. Există „un timp”
pentru toate: crematoriile erau învechite, astfel, de la afirmaţia
doctrinară a principilor papale până la punerea în practică a
acestora de Himmler, cercul se închide.
Dar – revenind la subiect – nu a fost lăsată lumina să
cadă pe acest individ zadarnic?
A existat o prăpastie, un gol evident simţit de toţi.
Pentru a umple acest gol, legende au abundat: poveşti au fost
răspândite în străinătate, nu întotdeuna fără scopul secret de a
induce în eroare. Ştiinţele oculte, magicienii orientali,
astrologii au inspirat după cum ni s-a spus pustnicul
somnambul din Berchtesgaden, iar alegerea svasticii, ca
insignă apartidului nazist, originară din India, părea să sprijine
ideea.
Monseniorul Maxime Mourin respinge această
aserţiune: „Adolf Hitler a fost elev la şcoala din Lambach şi a
cântat printre băieţii corului mănăstirii. El a descoperit svastica
acolo, întrucât aceasta era semnul heraldic al Părintelui Hagen,
administratorul mănăstirii.”350
„Inspiraţia Fuhrer-ului a fost foarte uşor explicată, fără
a fi nevoie să se apeleze la filozofii misterioase sau foarte
exotice. Dacă este evident că acest „fiul a Bisericii Catolice”
cum a fost descris de Franco, a fost supus impulsurilor
conducătorilor mistici, ştim de asemenea că acestea nu au
nimic de a face cu magia orientală.”
Iadurile pământeşti care au devorat 25 de milioane de
victime poartă altă pecete uşor de recunoscut: cea a oamenilor

349
Jules Isaac: ,,Jesus et Israel” (Albin Michel, Paris 1948, p. 382)
350
Maxime Mourin: ,,Histoire des Grandes Puissances” (Payot, Paris 1958,
p. 134)
care au trebuit să treacă printr-o lungă şi meticuloasă pregătire
după cum este prescris în „Exerciţiile Spirituale” ale iezuiţilor.

Secţiunea V

Capitolul 7

IEZUIŢII ŞI COLLEQIUM RUSSICUM

Printre diferitele cauze care au făcut Vaticanul să

decidă începerea primului Război Mondial, prin silirea
Împăratului Austriei, Francis Joseph, să „pedepsească
sârbii”principalul a fost, după cum am văzut, realizarea unei
lovituri decisive împotriva Bisericii Ortodoxe, acest vechi şi
urât rival de secole.
În spatele micilor naţiuni sârbe, Vaticanul a ţintit spre
Rusia, tradiţionalul protector al credincioşilor ortodocşi din
Balcani şi Est.
Monseniorul Pierre Dominique scria:
Pentru Roma, această aventură a devenit cea mai
importantă, o victorie a monarhiei apostolice asupra Ţarismului
putea fi privită ca o victorie a Romei asupra schismei din
est.”351
Papalitatea nu-şi făcea griji de faptul că o asemenea
victorie putea fi realizată doar printr-un gigantic holocaust.
Riscul, mai precis certitudinea au fost acceptate întrucât
alianţele au făcut-o inevitabilă. Îndemnat de secretarul său de
351
Pierre Dominique, op. cit, p. 246
stat, iezuitul Merry del Val, Pius X, nu a făcut un secret din
aceasta şi ministrul bavarian de afaceri a scris guvernului său în
ajunul conflictului: „El (Papa) nu crede că armatele franceze şi
ruse vor avea succes într-un război împotriva Germaniei.”
Acest calcul blestemat s-a dovedit a fi greşit. Primul
Război Mondial care a distrus nordul Franţei şi a ucis câteva
milioane nu a îndeplinit ambiţia Romei, în schimb au divizat
Austro-Ungaria, astfel, privând Vaticanul de principalul său
susţinător în Europa şi eliberând sclavii care făceau parte din
acea dublă monarhie de la Viena aflată sub jugul apostolic. În
plus, Revoluţia Rusă a eliberat de sub controlul Vaticanului pe
acei romano-catolici de origine poloneză care locuiau în fostul
imperiu ţarist.
Înfrângerea a fost totală dar Biserica Romană „patiens
quia aeterna” îşi va urma cu eforturi proaspete politicile ei.
„Drang nach osten”, setea faţă de Est care s-a combinat atât de
bine cu ambiţiile pan-germane.
Rezultatul acesteia a fost, după cum am menţionat
anterior ridicarea la putere a dictatorilor şi cel de al doilea
Război Mondial cu suita de orori: „curăţarea” Wartheland din
Polonia şi „catolicizarea obligatorie” a Croaţiei care au fost
două exemple ale acestori orori.
Nu a avut nici o importanţă ca 25 de milioane de
oameni au murit în lagărele de concentrare, 32 de milioade de
soldaţi au fost ucişi pe câmpurile de luptă şi 29 de milioane au
fost răniţi şi mutilaţi. Acestea sunt statisticile oficiale ale
Organizaţiei Naţiunilor Unite352 şi arată magnitudinea acelui
carnagiu. De această dată, papalitatea a considerat ca scopurile
ei au fost atinse iar în „Basler Nachrichten” din Basle poate fi
citit:

352
,,La Croix” 7 septembrie 1951
 „Acţiunea germană în Prusia ridică întrebarea
referitoare la evanghelizarea acelei cărţi; Vaticanul va fi foarte
interesat de ea.”353
Iată ce mai scrie o carte dedicată glorificării lui Pius
XII:
„Vaticanul şi Berlinul au semnat un pact prin care
misionarilor catolici ai colegiului Russicum li se permitea să
meargă în teritoriile ocupate şi să treacă teritoriile baltice sub
nunţiul din Berlin.”354
„Catolicizarea”Rusiei urma să fie lasnată sub protecţia
Wehrmacht şi SS folosind aceleaşi modalităţi pe care Pavelitch
şi asociaţii săi le desfăşurau în Croaţia dar pe o scală mult mai
mare. Acesta a fost într-adevăr un trimf pentru Roma!
Dezamăgirea a fost mare atunci când setea hitleristă a
fost oprită la Moscova şi când von Paulus împreună cu armata
sa au fost prinşi în capcană în Stalingrad. Era vremea
Crăciunului, Crăciunul din 1940 şi trebuie totuşi „să recitim
mesajul” mai departe chemarea vibrantă la arme, adrasată
„naţiunilor creştine” de Sf. Tată.
„Nu este timp pentru lamentare ci pentru acţiune. Fie ca
entuziasmul cruciadelor să cuprindă creştinătatea şi chemarea
<<Dumnezeu vrea aceasta!>> va fi auzită; fie ca noi să fim
pregătiţi să servim şi să ne sacrificăm precum cruciaţii de
demult...” Vă implorăm să preluaţi asupra voastră groaznica
gravitate a situaţiei prezente... În cele ce privesc voluntarii care
participă în această Sf. Cruciadă a vremurilor moderne „ridicaţi
steagul sus şi declaraţi război părţii întunecate a unei lumi
separată de Dumnezeu.”355
În acea zi a Crăciunului ne aflăm departe de „Pax
Christi”!
353
„Basler Nachrichten”, 7 septembrie 1951
354
,,War messages to the world”, de Pius XII (Ed. Spes, Paris 1945, pp. 34,
257 ss)
355
,,War messages to the world”, de Pius XII (Ed. Spes, Paris 1945, pp. 34,
257 ss)
 Această chemare la război nu a reprezentat expresia
„neutralităţii stricte” cu care Vaticanul se lăuda în probelemele
internaţionale. Această chemare a devenit şi mai nepotrivită
oprin faptul că Rusia era aliatul Angliei, Americii şi a Franţei
libere. Nu putem decât să zâmbim atunci când citim
vehementele contestaţii ale apărătorilor lui Pius XII care ne
spuncă războiul lui Hitler nu a fost o adevărată „cruciadă”, deşi
acest cuvânt este menţionat în mesajul Sf. Părinte.
„Voluntarii” chemaţi de Papă la arme erau cei din
„divizia Azul” şi persoanele recrutate de Cardinalul Baudrillart
din Paris.
„Războiul lui Hitler este o afacere nobilă în apărarea
culturii europene”, exclamă acesta pe 30 iunie 1941.
Observăm că Vaticanul nu mai este interesat acum de
apărarea acestei culturi întrucât se luptă pentru a determina
naţiunile africane să se revolte împotriva Franţei. Pius XII
spunea: „Biserica Catolică nu se identifică cu cultura din
Vest.”356
Importurile şi marile contradicţii sunt fără de sfârşit de
partea celor care îl acuză pe Satana ca fiind „Părintele tuturor
minciunilor”.
Înfrângerea susţinută în Rusia de armatele hitleriste,
„Aceşti nobili apărărtori ai culturii europene” implica de
asemenea iezuiţi care converteau. Te poţi întreba oare ce făcea
Sf. Tereza în faţa unui asemenea dezastru! Pius XI a
proclamat-o ca fiind „patroana sfântă a nefericitei Rusii” şi
Părintele Coube a pictat-o stând „zâmbind dar la fel de teribil
precum o armată porneşte spre bătălia împotriva gigantului
bolşevist.”357

356
,,Le Monde” 13 aprilie 1956 (Congress of African catholic students)
357
Canon Caube: ,,Sainte-Therese de l’Enfant Jesus et les crises du temps
present” (Flammarion, Paris 1936, p. 6 ss), autorizată în 11 ianuarie 1936
 Oare sfânta din Lisieux – folosită pentru diferite lucrări
de biserică – a cedat în faţa noii şi gigantice sarcini care a fost
desemnată de sfântul Părinte? Nu ar fi de mirare.
Dar, în locul micului sfânt există în continuare Regina
Raiului care a preluat asupra sa în 1917 cu anumite condiţii
datoria de a aduce Rusia schismatică creştinilor romano-
catolici.
Să vedem ce are de spus „La Croix” despre aceasta:
„Le vom arăta cititorilor noştrii că însăşi Fecioara din
Fatima a promis convertirea ruşilor dacă toţi creştinii ar
practica în mod sincer şi cu bucurie toate comandamentele legii
evanghelice.358
Dorim să subliniem faptul că în conformitate cu spusele
Părinţilor iezuiţi care sunt specialişti în problemele
miraculoase, Mediatorul celest recomandă folosirea mătăniilor.
Această promisiune a Fecioarei a fost pecetluită printr-
un „dans al soarelui”, o minune care a apărut din nou în 1951,
în grădinile Vaticanului, doar în beneficiile Papei Pius XII.
Totuşi, ruşii au intrat în Berlin, în ciuda
cruciadei cerută de Papa şi până atunci, compatrioţii
Monseniorului Khruschev nu au arătat nici un fel de nerăbdare
din căte ştim noi de a apărea în faţa uşii Sf. Petru în haine de
penitenţă şi cu lanţuri în jurul gâturilor lor.
Ce a fost greşit? Oare creştinii nu au lega suficiente
mărgele la mătăniile lor?
Am fii tentaţi să credem că aceasta ar fi cauza dacă nu
ar fi existat mai degrabă acel detaliu dezgustător în povestea
minunată a Fecioarei din Fatima. Promisiunea de convertire a
Rusiei, oferită cu atâta inteligenţă clar văzătoarei Lucia în
1917, a fost „dezvăluită” de ea abia în 1941, când a devenit
călugăriţă şi a fost făcută publică în octombrie 1942 de
Cardinalul Schuster, un partizan al axei Roma-Berlin; a fost

358
,,La Croix”, 11 iunie 147
făcută publică la cererea lui Pius XII – acelaşi Pius XII care trei
luni mai târziu a făcut apelul pentru o cruciadă.
Foarte iluminatr într-adevâr: unul dintre apărătorii
Fecioarei recunoaşte că datorită ei, problema îşi „pierde o parte
din valoarea ei profetică.”359Acesta este puţinul care s-a putut
spune destre aceasta. Un anumit preot, mare specialist în
problema „miracolului portughez”, mărturiseşte: „Trebuie să
mărturisesc că în ceea ce mă priveşte, am adăugat în primele
mele ediţii, textul dezvălui publicului de către Eminanţa Sa,
Cardinalul Schuster, cu mare tragere de inimă...”360
Înţelegem clar sentimentele bunului preot.
Astfel Sf. Fecioară i-a spus păstoriţei Lucua în 1917 :
„Dacă cererilor mele li se vor da atenţie, Rusia va fi
convertită...”, cerându-i în acelaşi timp să păstreze acest
„secret”. Cum ar fi putut atunci creştinii să cunoască aceste
„cereri” şi să le îndeplinească?
„Credibile quia ineptum”
Se pare că din 1917 până în 1942, „nefericita”Rusie nu
a avut nevoie ca rugăciuni să fie spuse pentru ea şi au devenit
necesare doar după întrângerea naziştilor la Moscova şi atunci
când von Paulus a fost prins în capcană la Stalingrad.
Aceasta este singura concluzie pe care o permite târzia
revelaţie. Supranaturalul după cum am spus deja, este un lucru
puternic, dar trebuie mânuit cu grijă.
După Montoire, generalul iezuit, Halke von
Ledochowski a vorbit deja dispreţuitor despre adunarea
generală pe care Societatea o va ţine în Roma după capitularea
Angliei, a cărei importanţă şi strălucire nu va mai avea egal în
întreaga sa istorie.

359
Michel Agnellet: ,,Miracles a Fatima” (Ed. de Trevise, Paris 1958, p.
54) , autorizată în 1958
360
Canon Barthas: ,,Fatima, merveille du XX siecle” (Fatima, Editions,
Toulouse 1957, p. 81) autorizată în 1957
 Dar Raiul a decis contrariul, în ciuda Sf. Teresa şi a
Fecioarei Fatima. Marea Britanie s-a ridicat împotriva
duşmanului, Statele Unite au intrat în război (în ciuda grelei
munci duse de Părintele iezuit Coughlin), aliaţii au debarcat în
nordul Africii iar campania rusă a fost un dezastru pentru
nazişti.
Pentru Ledochowski a reprezentat prăbuşirea marelui
său vis. Wehrmacht SS şi iezuiţii care converteau se retrăgeau
împreună. Sănătatea generalului nu a putut face faţă acestui
dezastru şi a murit.
Permiteţi-ne să vedem ce este acest „Russicum” pe care
Papa XI şi von Ledochowski le-au adat deja în 1929
organizaţiei romane, atât de bogată şi variată.
„Cu constituţia apostolică <<Quam Curam >>, Pius XI
a creat acest seminar rus în Roma unde tinerii apostoli de orice
naţionalitate urmau a fi pregătiţi cu condictia de a adopta,
înainte de toate ritul bizantin –slav şi de a fi hotărâţi a se
devota în totalitate sarcinii de a aduce Rusia înapoi în
<<ţarcul>> lui Hristos”.361
Acesta era scopul colegiului pontif rus. Acesta
împreună cu Institutul pontif oriental şi Colegiul Roman se
aflau sub administraţia Societăţii lui Iisus.
La „ Colegiul Roman” găsim novici iezuiţi şi aceşti
novici poartă numele de „russipetes”, întrucât le este destinat
să meargă în Rusia. Creştinii ortodocşi are trebuie să aibă grijă,
întrucât atât de mulţi campioni valoroşi sunt hotărâţi să-i
zdrobească. Trebuie să subliniem ca mai sus menţionatul
„Homme nouveau” afirmă:
„Toţi aceşti preoţi sunt destinaţi să meargă în Rusia dar
acest proiect nu poate fi realizat momentan.”362
Conform acestei publicaţii, presa sovietică îi numeşte
pe aceşti apostoli „paraşutiştii Vaticanului”. Şi din mărturiile
361
,,L’Homme nouveau”, (L’Avenir catholique )7 decembrie 1958
362
,,L’Homme nouveau”, (L’Avenir catholique )7 decembrie 1958
unora foarte informaţi despre acest subiect, ajungem la
concluzia ca acest nume i se potriveşte foarte bine.
Persoana in cauza nu este nimeni latul decât iezuitul
Alighiero Tondi, profesor al Universităţii Potife Gregoriene,
care l-a respins pe Ignatius din Loyola şi „Exerciţiile
Spirituale”, totuşi nu fără un considerabil scandal şi a
demisionat din faimoasa Societate. Putem citi următoarele
dintr-un interviu pe care l-a dat unui ziar italian: „Activităţiile
Colegiului <<Russicum>> şi ale altor organizaţii legate de el
sunt multe şi variate. De exemplu, împreună cu fasciştii italieni
şi cu ceea ce a mai rămas din nazismul german, iezuiţii
organizează şi coordonează diferitele grupuri antiruse la
ordinul autorităţii ecleziastice. Scopul final este de a fi pregătiţi
pentru a răsturna guvernele din est. Banii sunt furnizaţi de
organizaţiile ecleziastice conducătoare. Aceasta este munca pe
care o susţin liderii clerici. Tot aceiaşi, sunt oricând gata să îşi
rupa sutanele din măini atunci când sunt acuzati de implicare în
politică şi de silire a episcopilor şi preoţilor din est să conspire
împotriva propriilor guverne.”
„Atunci cznd am vorbit cu iezuitul Andrei Ouroussof, i-
am spus că a fost ruşinos să afirme în <<Osservatore
Romano>> vocea oficială a Vaticanului, şi în alte publicaţii
ecleziastice că spionii demascaţi e5rau martiri ai credinţei.
Ouroussof a izbucnit în râs.”
„- Ce vei scrie Părinte? m-a întrebat: Îi veni numi spioni
sau ceva mai rău? Azi politica Vaticanului are nevoie de
martiri dar pentru moment martirii sunt dificile de găsit. Deci,
sunt fabricaţi.
- Dar acesta este un joc necinstit!
Acesta a dat din cap ironic.
- Eşti inventiv Părinte. datorită muncii tale ar trebui
să ştii mai bine decât oricine altcineva că liderii
Bisericii au fost întotdeauna însufleţiţi de aceleaşi
reguli.
 - Dar Iisus Hristos? am întrebat.
El a râs.
- Nu trebuie să ne găndim la Iisus Hristos. Dacă ne-
am gândi la el, am ajunge pe cruce. Şi azi a sosit
timpul să-i punem pe alţii pe cruce şi nu să fim noi
înşişi puşi pe cruce.”363
Astfel, după cum a spus atât de bine iezuitul Ouroussof,
politicile Vaticanului au nevoie de martiri, voluntari sau nu. A
„creat” milioane de aceştia pe perioada celor 2 războaie
mondiale

Secţiunea V

Capitolul 8

PAPA IOAN XXIII ÎNDEPĂRTEAZĂ MASCA

Dintre toate ficţiunile general acceptate în lume, spiritul

de pace şi armonie atribuit papalităţii este probabil cel mai greu

363
Interviu care a apărut în ,,Il Paese” 2 octombrie 1954
de dezrădăcinat întrucât acest spirit pare a fi inalienabil în faţa
naturii juridice apostolice.
În ciuda lecţiei de istorie, nu în totalitate cunoscută sau
prea repede uitată, cel care îşi spune „Vicarul lui
Hristos”trebuie neapărat să încarneze în ochii mulţimii, idealul
de iubire şi fraternitate răspândit de evanghelie.
În realitate, evenimentele ne determină să realizăm ca
această prezumţie nefavorabilă trebuie înlăturată întrucât
considerăm că acest fapt a fost demonstrat suficient dar,
Biserica este prudentă – după cum ne este deseori reaminit –şi
rareori adevăratele sale acţiuni nu sunt înconjurate de precauţii
indispensabile care au grijă de aparenţe. „Bonne renommee
vaut mieux que ceinture doree” (O reputaţie bună este mai
bună decât o curea de aur), spune un proverb dar este chiar şi
mai bine dacă le ai pe amândoună. Vatincanul, extem de
puternic se ghidează după această maxime. Setea sa politică de
dominare îşi asumă întotdeauna pretexte „spirituale” şi
umanitare, proclamând „urbi et orbi” printr-o propagandă
intensă pe care o curea de aur o oferă – şi „buna reputaţie”
astfel păstrartă, menţine fluxul de aur în aşa numita curea.
Vaticanul nu deviază de la acest comportament şi
legenda referitoare la imparţialitatea ei absolută este păstrată
vie de acele scrisori enciclice, ambigue şi solemne şi de alte
documente pontife. Recent era hitleristă a multiplicat asemenea
exemple. Dar, ne putem aştepta să fie astfel o putere autoritară
care trebuie să fie transcedentală şi universală în acelaşi timp?
Poziţia Vaticanului faţă de un asemnea proiect nu ne-a
lăsat nedumeriţi. În SUA, Cardinalul Spellman a demonstrat
aceasta limpede, silindu-i pe catolici să-şi arate ostilităţile faţa
de Monseniorul Khrushchev, care era oaspetele preşedintelui
america. Pentru această parte şi fără a exprima clar, Sfinţia Sa
Ioan XXIII, a arătat puţin entuziasm pentru „destindere” în
mesajul de Crăciun „ Speranţa” pe care acesta o exprima şi
anume de a vedea pace în lume, o dorinţă care e obligatoriu de
menţionat într-un astfel de document părea foarte slabă după
cum erau şi apelurile către liderii din vest de a fi prudenţi, Dar
până acum, Vaticanul a afişat o faţă bună.
Dar ce s-a întâmplat atunci în mai puţin de 2
săptămâni? O altă mult iubită „speranţă” s-a dovedit a fi în
zadar? Oare decizia domnului Gronchi, preşedinte al Republicii
Italiene de a merge la Moscova a fost picătura care a umplut
paharul amărăciunii romane?
Indiferent de ce s-ar fi întâmplat, furtuna a izbucnit
brusc, pe 7 ianuarie şi fulgere ecleziastice se răzvrăteau asupra
şefilor de stat „creştini” care erau vinovaţi de faptul că doreau
ca războiul rece să se încheie. Pe 8 ianuarie, „Le Monde”scria:
„În ziua în care preşedintele Republicii italiene urma să
plece pentru a face o vizită oficială pregătită în ultimul
moment, conducătorul Moscovei, atunci Cardinalul Ottaviani,
succesorul Cardinalului Pizzardo ca secretar al Congregaţie
biroului sfânt sau şef al tribunalului suprem al Bisericii a
susţinut un discurs uimitor în timpul unei liturghii de
dimineaţă”.
„Niciodată până acum, un prinţ al Bisericii, ocupând
unul dintre cele mai importante posturi de la Vatican, nu a
atacat vreodată autorităţiile sovietice atât de furios sau
mustrând atăt de tare puterile vestice cu care aveau legături.”
„Le Monde” a publicat fragmente din acel discurs
violent care amplifică pe bună dreptate calificativul „uluitor”
folosit mai sus. „Timpul tamerlanilor a revenit”, a afirmat
Cardinalul Ottaviani. Conducătorii ruşi au fost descrişi ca fiind
„noi anticrişti” care au „condamnat oamenii la deportare,
întemniţare, masacrare şi care nu au lăsat nimic în spatele lor,
decât pământ pustiu.” Oratorul era şocat că nimeni nu mai era
„speriat” să dea mâna cu ei. Apoi el le-a amintit ascultătorilor
săi că Pius XII s-a refugiat la Castelgandolfo atunci când Hitler
a venit la Roma. A uitat totuşi să adauge că acelaşi pontif a
încheiat cu acelaşi Hitler menţionat un Concordat foarte
avantajos pentru Biserică.
Nici călătoria în timp nu a fost cruţată în această
denunţare violentă: „Noul om...crede că poate viola Raiul prin
păşirea în spaţiu şi astfel să demonstreze încă o dată că
Dumnezeu nu există.”
În final, a urmat duşmănoasa şi importanta concluzie:
„Ne putem oare declara satisfăcuţi cu orice tip de
destindere când în primul rând nu poate exista vreun fel de
calm în lume doar dacă arătăm respectul pentru conştiinţă,
credinţa noastră faţă de Hristos, care a fost încă o dată acoperit
cu scuipat, încoronat cu ghimpi şi lovit? Le putem oare întinde
mâna celor care au făcut aceasta?”
Aceste cuvinte dramatice nu fac decât să ne
reamintească de faptul că Vaticanul nu oate vorbi de „resppect
pentru conştiinţă”, întrucât el însuşi i-a suprimat fără de ruşine.
De fapt, este cel mai imprudent lucru ca acesta să ceară ca alţii
să observe „acest respect elementar, când însăşi Biserica
Romană îl respinge în întregime.
Scrisorile enciclice „Quanta cura” şi „Syllabus” sunt
explicite”
„Blestemul asupra celui care spune: fiecare om este
liber să îmbrăţişeze şi să profese religia pe care judecata sa o
consideră a fi dreaptă.”(„Syllabus”, art. 15)
„...Este o nebunie să gândeşti că libertatea de gândire şi
venerare sunt drepturi simple pentru fiacare om.”(„Quanta
cura”)
Judecând după felul în care tratează ereticii, nu este de
mirare că Vaticanul condamnă în mod sistematic toate
încercările de compromis dintre „statele creştine” şi cei care
sunt oficial atei. „Non est pax impilis” – „Fără pace pentru cei
blestemaţi.”
 Părintele iezuit Cavalli, ca mulţi alţii dinaintea sa,
proclamă că această „intransigenţă” este „cea mai obligatorie
poruncă” a Bisericii Romane.
Vom cita un alt articol care a apărut în acelaşi număr al
„Le Monde” pe 9 ianuarie 1961:
„Omenirea se apropie de o situaţie unde anihilarea
mutuală devine o posibilitate. În ziua de azi, nu există alt
eeniment care să poată fi comparat ca importanţă cu
acesta...Trebuie astfel să luptăm încontinuu pentru o pace
dreaptă.” Aceasta a spus preşedintele Eisenhower, ieri, joi, în
faţa crongresului Statelor Unite, în acelaşi timp în care
Cardinalul Ottaviani, în Roma,a condamnat coexistenţa.
Contrastul dintre aceste doouă feluri de gândire nu
poate fi mai izbitor: umanistul şi teocratul nu mai puţin evident
decât pericolul fatal care plana asupra lumii datorită acelui
nucleu de fanatism orb pe care îl numim Vatican. Egoismul său
sacru este în aş a fel încât situaţiile şi necesităţiile urgente
pentru un acord internaţional cu scopul de a evita exterminarea
totală care ameninţa lumea, nu contau. Secretarul Biroului
Sfânt, acest tribunal suprem, al cărui trecut este foarte bine
cunoscut, nu i-a în considerare asemenea abstinţe neglijabile.
Merg ruşii la liturghie? Acesta este lucrul important şi dacă
preşedintele Eisenhower nu înţelege aceasta este deoarece „a
devenit „idiot datorită terorii.”
Nebunia discursului Cardinalului Ottaviani ne face să
zâmbin şi în acelşi timp ne şochează. Mulţi cred că acestui om
îi va fi greu să-i convingă pe „creştini” că bomba atomică
trebuie acceptată cu graţie. Dar trebuie să fim în gardă! În
spatele acestui purtător de cuvânt al papalităţii se află întreaga
organizaţie pontifă şi în special această armată secretă a
iezuiţilor, care nu este formată din soldaţi obişnuiţi. Toţi
membrii faimoasei Societăţi lucrează printre coridoarele puterii
şi acţiunea lor este foarte eficientă. Un zvon a fost răspândit că
discursul brutal al Cardinalului ottaviani nu a fost reflectarea
exactă a gândului papalităţii ci cel al aşa numitului clan
integrist. Presa catolică în Franţa a încercat să atenueze
aducerea acelui discurs violent şi „La Croix” a fost singurul
ziar care a publicat un scurt paragraf al acestuia din care
întreaga violenţă a fost omisă. Inteligent oportunism,
întradevăr, dar nu putea dezamăgii pe nimeni. Este absolut
imposibil ca un asemnea criticism de o importanţă politică
excepţională să fie impus clerului de către secretarul biroului
sfânt fără aprobarea şefului congregaţiei şi cea a Papei. Papa
Ioan XXIII nu putea arunca acea bombă singur, dar făcându-l
pe unul dintre cei mai importanţi demnitari ai papalităţii să îi ia
locul el voia să fie evidentă pentru toată lumea complicitatea
sa.
Oare prin exprimarea opoziţiei faţă de orice încercare
de a uni estul cu vestul, Vaticanul aştepta nişte rezultate
pozitive? Spera el să intimideze şefii de state care urmăresc
aceste politici de pace? Sau spera el să provoace cel puţin o
mişcare contrar „destinderii” dintre credincioşi? Deşi părea
iraţională această sperantă, ea a bântuit minţile clerilor. Aceste
viziuni ciudate au menirea de a produce astfel de iluzii. Mai
mult ei nu puteau uita o anumită iluzie folosită atât de mult
timp pentru a-i înşela pe cei care avut încredere în ei. Ne
referim la converirea Rusiei, aparent anunţată la Fatima de
către Sf. Fecioară în persoană, Luciei, păstoriţa care în cele din
urmă a îmbrăţişat ordinele sfinte şi a mărturisit în 1942 în
„Memoriile” pe care le-a scris la cererea superiorilor ei.
Această poveste a cocoşului şi a taurului ar putea să ne facă să
zâmbim dar cert rămâne faptul că Vaticanul a răspândit-o în
întreaga lume printr-o serie de discursuri, predici, declaraţii
solemne, cărţi şi pamflete şi prin călatorii. Această propagandă
zgomotoasă a rămas în mintea credincioşilor precum şi
afirmaţia următoare publicată de „La Croix”:
 „Fatima a devenit o răscruce de drumuri...soarta
naţiunilor poate fi decisă mai bine acolo decât în jurul
meselor.”
Apărătorii ei nu-şi mai pot găsi refugiu în ambiguitate.
Alternativa este perfect clară: „destindere” sau Război Rece”,
Vaticândul alegând cea dea a doua variantă.
Începem să înţelegem violenţa atunci când luam în
considerare importanţa mizei Pontifului Roman. Am judeca
greşit Vaticanul dacă l-am crede capabil să renunţe la o
speranţă la fel de veche ca şi însăşi schisma din Est şi anume
aceea de a aduce înapoi, credincioşii ortodocşi sub supunea ei
printr-un succes militar. Ridicarea lui Hitler s-a datorat acestei
speranţe încăpăţânate, dar înfrângerea finală a cruciadei sale tot
nu a deschis ochii papalităţii faţă de absurditatea acestei
ambiţii. Există o altă dorinţă chiar mai apăsătoare: să elibereze
în Polonia Ungaria şi Cehoslovacia această faimoasă „Biserică
a Tăcerii” care a ajuns astfel datorită răsturnării neaşteptate de
evenimente . „Qui trop embrasse mal etreint” (Aduni tot pierzi
tot): un proverb înţelept care nu i-a inspirat niciodată pe
fanatici. Pentru a relua marşul lui spre Est, Vaticanul se
bazează încă pe „arma seculară” germană, principalul campion
european care are nevoie de putere nouă şi vigoare. În frunte a
Germaniei feudale este aşezat un om de încredere, cancelarul
Konrad Adenaur, şambelanul secret al Papei. Politicile
urmărite de el pentru mai bine de 15 ani dezvăluie clar ştampila
papalităţii. Expunând la început precauţie, omul pe care
compatrioţii lui l-au numit „der alte Fuchs” – „Vulpea Bătrână”
– a lucrat la reînarmarea ţării sale. Bineînţele, reînarmarea
„morală” a populaţie şi în special a tinerilor germani a fost un
supliment imperativ al primului. Acesta este motivul pentru
care posturile importante din ministerele şi administraţia
Germaniei de Vest sunt deţinute de mulţi indivizi cu un trecut
hitlerist notoriu şi căpitani ai industriei precum von Krupp şi
Flick care nu cu mult timp după ce au fost condamnaţi drept
criminali de război, şi-au condus din nou giganticele lucrări
care le-au fost restaurate. În timpul unui interviu dat
periodicului „Dutch”, Siegfried a răspuns ca un ecou
discursului Cardinalului Ottaviani:
„...Cu existenţa în pace a naţiunilor a căror viziuni sunt
total opuse este doar o aluzie care are prea mulţi suporteri.”364
„Predica”, incendiară dată pe 7 ianuarie la Sainte-
Marie-Majeure a precedat cu câteva zile ca printr-un accident
vizita lui Konrad Adenauer la Roma. Declaraţiile date de presă
au fost unanime în sublinierea atmosferei prietenoase care a
dăinuit pe perioada audienţei pe care Sfinţia Sa Ioan XXIII i-a
oferit-o Cancelarului german şi ministrului său de afaceri.
Citim în „L’Aurore”:
„Întâlnirea a provocat o declaraţie mai degrabă
neaşteptată din partea cancelarului atunci când i-a răspuns
pontifului:
Părerea mea este că Dumnezeu a oferit poporului
german un rol special dejucat în aceste timpuri problematice.
Să fie protectorul vestic faţă de puternicele influenţe din vest şi
care ne ameninţă.”365
„Combat” a publicat :
„Evocarea Dr. Adrenauer a muncii atribuite naţiunii
germane şi-a găsit inspiraţia într-o declaraţie similară a fostului
pontif. Astfel ne este permis să credem că Dr. Adrenauer a
pronunţat această frază (<<Dumnezeu este cu noi>>) în
circumstanţele prezente întrucât a crezut că ascultătorii erau
pregătiţi să-l asculte.”366
De fapt, trebuie să fii foarte naiv şi ignorant pentru a
crede că această „declaraţie neaşteptată” nu făcea parte din
program. Pariem, de asemenea că nu s-a creat nici o umbră
asupra „prelungitei conversaţii”, pe care Dl. Adenauer a avut-o

364
,,ELSEVIERS WEEKBLATT” citat de ,,Combat” pe 11 ianuarie 1960
365
,,L’Aurore”, 23 ianuarie 1960
366
,, Combat”, 23 ianuarie 1960
cu Cardinalul Cardini, acesta a luat apoi masa cu secretarul de
stat al papalităţii.367
Intruziunea spectaculoasă a biroului sfânt în politicile
internaţionale rostite de Cardinalul Ottaviani a şocat chiar şi
catolicii care erau de mult obişnuiţi cu implicările Bisericii
Romane în afacerile de stat. Roma era conştientă de aceasta.
Dar perpetuarea războiului rece era atât de vitală pentru puterea
politică a Vaticanului şi chiar pentru prosperitatea ei financiară,
încât nu a ezitat să repete aceste viziuni politice.
În martie 1960 Khrushchev a făcut o călătorie în Franţa
şi a dorit să viziteze oraşul Dijon. Episcopul acestui oraş i-a
interzis primarului să-l primească pe acesta. Astfel, vizitatorul
a fost primit de un asistent care i-a ţinut locul primarului.
Modalitatea neconstrânsă prin care „ierarhia” ironiza
autoritatea civilă cu această ocazie, a ridicat cele mai ascuţite
comentarii. Pe 30 martie „Le Monde” scria: „Cine îşi exercită
autoritatea asupra primarului din Dijon? Episcopul sau
prefectul? Şi mai presus de aceasta, reprentanţii puterii
centrale, Papa sau guvernul francez? Aceasta este o întrebare
pe care toată lumea şi-o adresează...În spatele acestei întrebări
franceze de ordine interioară, afacerea Kir ne aduce la
cunoştiinţă o problemă mai mare. Acţiunea Vaticanului nu
priveşte doar relaţiile dintre primar şi guvernul său.
Modalitatea de desfăşurare constituie o intervenţie directă şi
spectaculoasă în diplomaţia internaţională.
Reacţiile pe care această afacere le-a provocat aproape
peste tot, arată faptul că semnificaţia sa a fost înţeleasă clar de
către opinia lumii. Mulţi s-au temut că vor vedea cum politicile
externe ale ţării se vor înclina în favoarea intereselor Bisericii
Romane, în prejudiciul intereselor naţiunii.
Putem vedea că Vaticanul, silit să folosească arme
spirituale, s-a străduit să obţină ce era mai bun din ele. Iezuiţii
făceau tot ce le stătea în putere pentru a evita cea mai
367
„Le Figaro”, 23 ianuarie 1960
îngrozitoare „calamitate” care plana asupra papalităţii: un
acord internaţional care excludea apelarea la război. Ce se va
alege de prestigiul Vaticanului, importanţa sa politică şi toate
avantajele financiare care continuă din aceasta dacă datorită
unui asemenea acord, nu va mai putea complota, nu va mai
putea să-şi folosescă influenţă, nu-i va mai putea favoriza pe
unii şi teroriza pe alţii, nu se va mai putea opune naţiunilor, nu
va mai putea crea conflicte în beneficiul propriului interes şi
dacă pentru a servi ambiţiei ei nu va mai putea găsi soldaţi?
*Nimeni nu mai poate fi înşelat, o dezarmare generală
ar însemna îngenunchierea Bisericii Romane ca o putere
Mondială şi însuşi capul său „spiritual” se va clătina.
Trebuie să ne aşteptăm atunci să-i vedem pe fii lui
Loyola oponându-se cu tot arsenalul lor de scamatorii dorinţei
de pace a naţiunilor şi guvernelor. Este un război fără milă, un
război sfânt determinat de discursul nebun al Cardinalului
Ottaviani. Şi Societatea lui Iisus îl va urma cu încăpăţânarea
oarbă a unei insecte. Lumea trebuie să piară mai presus decât
supremaţia pontifului roman.
CONCLUZII

Am recapitulat în această carte principalele manifestări

ale activităţii multiforme desfăşurată de Societatea lui Iisus pe
perioada a 4 secole. Am stabilit de asemenea că acest caracter
militant, chiar militar al acestei faimoase şi ultramontane
instituţii îşi justifică numele adeseori atribuit şi anume „armata
seculară a papalităţii”. În faţa acţiunii pentru gloria lui
Dumnezeu şi în special a papalităţii reprezintă ordinul pe care
acşti soldaţi ecleziastici şi l-au dat lor înşişi şi de care sunt
mândri. În acelaşi timp, ei se străduiesc prin intermediul cărţii
şi al presei religioase pe care le supraveghează să distingă pe
cât posibil şi să prezinte ca aventuri „apostolice” acţiunile lor
pe care le execută în domeniul lor favorit: Politicile naţionale.
Camuflajul inteligent, afirmaţiile de inocenţă, ironiile
referitoare la „planurile întunecate” atribuite lor de către
imaginea bolnavă a duşmanului lor, toate acestea sunt depăşite
ca importanţă de ostilitatea unanimă a opiniei publice faţă de ei
şi de reacţiile înavitabile la intrigile care au avut ca rezultat
expulzarea lor din fiecare ţară.
Aceste 56 de expulzări, pentru a le cita doar pe cele mai
importante, oferă un argument incontestabil!
Cum să nu fie periculos pentru societăţîle civile întrucât
Ordinul reprezintă instumentul cel mai eficient al papalităţii în
impunerea propriei legi asupra guvernelor temporare şi când
această lege nu are nici o consideraţie asupra diferitelor
interese naţionale. Papalitatea, fiind oportunistă, îmbrăţişează
aceste interese atunci când ele coincid cu ale ei.
Groaznic cu duşmanii săi sau cu cei care i se opun,
Vaticanul, această organizaţie amfibă, clerico-politică este şi
mai fatală pentru proprii prieteni.
Referitor la acest subiect Dl. T. Jung scrie în 1864
următoarele rânduri care nu s-au învechit: „Puterea Franţei este
invers proporţională cu intensitatea supunerii ei faţă de
papalitate.”368
Dl. Joseph Hours, un martor mai recent, a scris atunci
când studia efectele „nesupunerii” noastre:
„Nu este nici o îndoială despre aceasta. Chiar şi pe
continent, oricând catolicismul este tentat să devină politic, este
tentat să devină antifrancez.”369
O remarcă justă într-adevăr deşi termenul „tentat” este
slab. Vom concluziona totuşi că verbul „ a se supune” ar fi mai
la subiect.
Nu este bine să te expui la această ostilitate decât să
ajungi la această concluzie asemenea Colonelului Beck, fost
ministru al afacerilor externe al Bisericii Polone.370
„Vaticanul este unul dintre principalii responsabili ai
tragediei ţării mele. Am ajuns la concluzia prea târziu ca ne-am
urmărit politicile externe doar pentru a servi interesul Bisericii
Catolice.”
Ne întrebăm dacă Biserica romană a cules vreun profit
din această aspiraţie nebună de a guverna lumea, pretenţie
păstrată vie de către iezuiţi.
Răspunsul este simplu: cel mai clar şi incontestabil
rezultat e reprezentat de o continuă diminuare a „moştenirii Sf.
Petru” – un sfârşit trist la atât de multe crime!
Un autor catolic scria:
„Scopul lor este de a concentra întotdeauna puterea
ecleziastică pe care o controlează. Infailibilitatea Papei
exasperează episcopii şi guvernele, aceştia o cer totuşi la
consiliul de la Trent şi o obţin în cele din urmă la Consiliul de
la Vatican (1870). Prestigiul societăţii îi fascinează în interiorul
Bisericii, la fel de mult pe adversari cât şi pe prieteni. Avem

368
T. Jung : ,,La France et Rome”, (Charpentier, Paris 1874, p. 396)
369
„L’ Annee politique et economique”, 19, Bourbon, Paris 4 , ianuarie-
martie 1953, p. 2 ss
370
Declaraţia făcută în 6 februarie 1640
respect sau cel puţin ne temem de ea; considerăm că poate face
orice şi astfel ne comportăm în concordanţă.”371
Un alt scriitor catolic afirma cu putere efectele acestei
concentrări a puterii în mâinile pontifului:
„Societatea lui Iisus era suspicioasă pe viaţă, sursa
ereziei şi se opunea autorităţii ei. Consiliul de la Trent, pare
deja a fi testamentul catolicismului. Este ultimul consiliu
veritabil.”
„După aceasta va exista un singur Consiliu la Vatican
care va consacra abdicarea consiliilor.
Suntem cu toţii constienţi de câştigul Papei la sfârşitul
consiliilor.
Ce simplificare şi totuşi ce împovărare! Creştinătatea
romană intră în posesia caracterului monarhiei absolute fondată
acum pentru totdeauna prin infailibiliatea papală.
Imaginea este frumoasă dar viaţa îi suportă costurile.
Totul vine de la Roma şi Romei nu îi rămâne nimic decât să se
bazeze pe Roma.”372
În continuare autorul însumează meritele acestei
faimoase Societăţi: „A întărziat poate moarte Bisericii dar
printr-un tip de pact cu moartea.”373
Fără îndoială, discipolii lui Loyola se străduiesc să
mascheze de ochii credincioşilor duritatea unui sistem din ce în
ce mai totalitar. Presa catolică sub directul lor control îşi asumă
o inspiraţie variată pentru a oferi cititorilor iluzia unui fel de
independenţă pentru a fi deschisă „noilor idei”. Dar în spatele
acestor meschine distracţii, eternul iezuit priveşte şi despre care
autorul mai sus menţionat scrie: „ El se naşte cu intransigenţă,
capabil de a înşela datorită abilităţilor sale, el excelează în a fi
încăpăţânat.”374

371
Andre Mater, ,,Les Jesuites” (Reider, Paris,1932) p. 118
372
Henri Petit: ,,L’ Honneur de Dieu” (Grasset Paris 1958, p. 88)
373
Henri Petit: ,,L’ Honneur de Dieu” (Grasset Paris 1958, p. 88)
374
Andre Mater, op.cit., p. 182
 În „Le Monde” din 7 mai 1956, Monseniorul Henri
Fresquet a scris un articol important referitor la „Opus Dei”
spaniol, definind acţiunea organizaţiilor religioase şi oculte
acesta scria: „Membrii lor...urmăresc a-i ajuta pe intelectuali să
atingă o stare de perfecţiune religioasă prin practicarea
profesiilor lor şi prin sanctifierea muncii.”
Acest lucru nu este nou şi Monseniorul Henri Fresquet
cunoaşte acest lucru, întrucât continuă: „Ei sunt acuzaţi de
faptul că doresc să ocupe poziţiile cheie ale Pământului, să fie
miezul Universităţii, al administraţiei, guvernului şi previn de a
intra şi izgonesc dintre ei necredincioşii sau liberalii.”
„Opus” se pare că a intrat în Franţa „clandestin”, în
noiembrie 1954, fiind adus de doi preoţi şi cinci profani,
doctoranzi sau studenţi la medicină. Ar putea fi aşa, dar ne
îndoim de faptul că această întăriri a fost necesară pentru
continuitatea muncii lor care avea continuitate de mult timp în
Franţa, în special în lumile medicale şi academice, după cum,
anumite scandaluri în examinare au dezvăluit-o.
Totuşi ramura acestei acţiuni franceze, presupusă a fi
„unca lui Dumnezeu”, nu pare a fi clandestină, judecând după
spusele lui Francois Mauriac:
„...Mi s-a făcut o ciudată confidenţă, atât de ciudată
încât dacă aceasta nu ar fi fost semnată de un scriitor catolic şi
care îmi este prieten şi în care am încredere, aş fi crezut că este
o glumă. El a oferit un articol unui periodic care l-a primit cu
bucurie, dar nu a conştientizat conţinutul său. Trec lunile şi
prietenul meu devine nerăbdător, pune întrebări şi în cele din
urmă primeşte acest răspuns din partea directorului acelui
periodic: <<după cum ştii probabil, Opus Dei, verifică de
câteva luni ceea ce pubicăm. Şi acest Opus Dei a refuzat să
permintă ca acest text să fie tipărit>>. Acest prieten m-a
întrebat: <<ce este Opus Dei?>> În continuare şi eu mi-am pus
aceeaşi întrebare...”375
La această întrebare, eminentul academician ar fi putut
primi răspunsul de la oamenii pe care îi cunoştea foarte bine:
scriitori, publicişti, oameni de ştiinţă, oameni de teatru şi
cinema şi asta dacă nu dorea să se informeze direct de la
centrele de editare.
În ceea ce priveşte opoziţia „opus Dei”, în care
presupunem că se află şi iezuiţii, noi nu vedem mai mult decât
o rivalitate de grup. Societatea este „modernistă” şi se
integrează uşor, conform oportunităţilor, întru-cât ea trebuie să
se afle în ambele tabere. De fapt aceaaşi publicaţie „Le
Monde” a publicat un articol al Monseniorului Jean Creach
care ne invită în mod ironic să admirăm o „Auto-da-fe al
iezuiţilor spanioli”. Într-adevăr această cenzură iezuită nu pare
a fi modernistă, judecând după spusele Monseniorului Jean
Creach:
„Dacă Părintele Garmendia ar fi avut puterea
Cardinalului Tavera, a căriu privire a fost resuscitată de către
Greco, pe lângă mov, Spania ar fi cunoscut doar propria
literatură a autorilor neputincioşi sau chiar decapitaţi”.
„Apoi, după citarea mai multor exemple amuzante ale
zelului de purificare ale Sfântului Părinte, autorul face
următoarea afirmaţie:
„Sunt creierele formate de iezuiţi atât de slabe încât nu
se pot confrunta nici cu cel mai mic pericol şi să triumfe asupra
lui”. „Spune-mi, dragă prieten; dacă nu sunt capabili de
aceasta, care este valoarea învăţăturilor care îi recompensează
atât de blând?” 376

375
,,Le Bloc-notes de Monseniorul Francois Mauriac”, în Express, pe 29
octombrie 1959
376
,,Le Monde”, 31 august 1950
 Acestei critici amuzante îi putem răspunde că presupusa
slăbiciune a creierelor modelate de iezuiţi reprezintă principala
valoare a învăţăturilor lor.
Acesta este locul unde trebuie să ne întoarcem. Printr-o
vocaţie specială, ei sunt duşmanii libertăţii de gândire: li s-au
spălat creierele şi ei la rândul lor spală creiere!
Aceasta este atât puterea cât şi slăbiciunea lor.
Monseniorul Andre Mater afirma extrem de bine totalitarismul
absolut al Ordinului lor atunci când scria: „Prin disciplina care
îl uneşte, în spirit, pe toţi ceilalţi membri, fiecare dintre ei se
poartă şi gândeşte cu intensitate a alţi 30 000. acesta este
fanatismul iezuit”.377
Mai îngrozitor, acum ca niciodată, fanatismul iezuit,
stăpân absolut al Bisericii Romane, a implicat-o pe aceasta
adânc în competiţiile politicilor lumii. Sub grija sa, organizaţia
papală şi svastică au lansat un atac fatal asupra liberalismului şi
au încercat să dea naştere „Noului Ev Mediu” pe care Hitler l-a
promis Europei.378
În ciuda planurilor lui von Ledochowski, în ciuda
planurilor lui Himmler, a lagărelor de concentrare, coruperii de
minţi de către Acţiunea Catolică şi a propagandei neîngrădite a
iezuiţiilor în Statele Unite, afacerea „omului providenţial” a
eşuat şi „moştenirea Sfântului Petru în loc să crească în Est, a
fost redusă.
Rămâne de necontestat faptul că guvernul naţional-
socialist, „cea mai catolică Germanie, pe care au avut-o
vreodată” a fost pe departe cel mai crud, fără a exclude epoca
barbară, într-adevăr, o declaraţie dureroasă pentru mulţi
credincioşi, ar fi înţelept să se mediteze asupra ei. „Oraşul
Ordinului unde antrenamentul era o copie a metodei iezuite,
conducătorul regimului nazist a format această <<elită SS>> în
faţă căreia, conform dorinţelor sale, lumea a „tremurat”.
377
Andre Mater, op. cit., p. 193
378
Frederic Hoffet, op. cit., p. 172
Aceleaşi cauze au produs aceleaşi rezultate. „Există discipline
prea grele pe care sufletul uman să le suporte şi care distrug
întru totul conştiinţa... Alienarea crimei este mascată de
eroism...Nici un comandament nu poate fi bun dacă în primul
rând corupe un suflet. Atunci când ţi-ai luat o obligaţie faţă de
societate, celelalte fiinţe îşi pierd importanţa”379
De fapt, şefii nazişti nu aveau nici o consideraţie pentru
„celelalte fiinţe” şi acest lucru este valabil şi în cazul
iezuiţiilor.
„Erau obligaţi să se supună idolului lor”380
Şi această supunere deplină a fost invocată de acuzaţii
din Nuremberg pentru a li se ierta crimele îngrozitoare.
În cele din urmă, împrumutăm de la acelaşi autor, care a
analizat fanatismul iezuit atât de bine, această judecată:
„Îi reproşăm Societăţii cu abilităţiile, politicile şi
vicleşugurile ei şi punem pe seama ei toate calculele, toate
motivele ascunse şi toate loviturile pe sub mână. Nu există ţară
în care Societatea să nu aibă parte de dejamăgiri şi în care
comportamentul ei scandalos să nu se întoarcă cu mânie asupra
sa”
„Dacă machiavelismul lor ar fi avut adâncimea atribuită
în mod general, s-ar fi aruncat aceşti oameni prudenţi în mod
constant în abisurile înţelepciunii umane, în catastrofele unde
trebuiau să aştepte întru-cât Ordinul experimenta aceleaşi
lucruri în statele civilizate?”
„Explicaţia este simplă: un geniu puternic guvernează
Societatea, un geniu atât de puternic încât o împinge uneori
împotriva unor obstacole greşite ca şi cum le-ar putea învinge,
ad majorem Dei Gloriam.”
„Acel geniu nu este cel al Generalului, al sfatului său şi
cu atât mai puţin al conducătorilor gospodăriilor...”

379
Henri Petit: ,,L’Honneur de Dieu”, pp. 25, 72, 73
380
Henri Petit: ,,L’Honneur de Dieu”, pp. 25, 72, 73
 „Este geniul viu al acestui vast corp, este puterea
inevitabilă rezultată din această adunare de conştiinţe
sacrificate şi inteligenţe legate între ele; este puterea explozivă
şi furia îngâmfată a Ordinului, rezultată din propria natură.”
„Într-o mare acumulare de nori, fulgerul este puternic şi
furtuna este gata să izbucnească”381
Între 1939 şi 1945, furtuna a ucis 57 milioane de
suflete, ruinând Europa.
Trebuie să fim în gardă; o altă şi mai rea catastrofă
poate zace ascunsă în aceeaşi nori; fulgerul poate lovi din nou,
aruncând lumea în „abise pe care înţelepciunea umană nu le
poate prevedea”, dar din care, dacă a avut nenorocul de a se
lăsa aruncată nici o putere nu o va putea salva.
În ciuda tuturor celor spuse de către purtătorul de
cuvânt al Romei, nu „anticlericismul” ne-a determinat să
studiem cu grijă politicile Vaticanului sau pe cele ale iezuiţiilor
şi să denunţăm motivele sale, ci necesitatea de a lumina
publicul în legătură cu vicleana activitate a fanaticilor care nu
se opresc de la nimic - trecutul a dovedit aceasta - pentru a-şi
atinge scopurile.
A văzut cum pe perioada secolului al XVIII-lea,
monarhiile europene s-au unit pentru a cere suprimarea acestui
Ordin malefic. Astăzi, acesta poate îşi poate născoci intrigile
în pace, iar guvernele democrate nu par a-şi face griji. Pericolul
la care lumea este expusă, datorită Societăţii, este mult mai
mare azi decât pe perioada „pactului de familie”, şi chiar mai
mare decât atunci când cele două războaie mondiale au
izbucnit.

381
Henri Petit, op. cit., pp. 152-153