I.

Ciupercă

ISTORIA IDEII DE EUROPA

 2

Introducere

Istoria ideii de Europa înseamnă de fapt istoria unităţii Europei. În

perspectiva intrării României în Uniunea Europeană, studenţii trebuie să cunoască

faptul că structura care stă să se articuleze reprezintă momentul unei evoluţii. Odată

dobîndită această pespectivă, ar trebui să fie mai lesne să se înţeleagă: natura efortului

pentru unificarea Europei; pluralitatea intereselor şi nevoia de neocolit a armonizării

lor; riscul implicit al unei politici de omogenizare forţată; însemnătatea patrimoniului

cultural al fiecărei ţări membre şi temeiurile aspiraţiei la acest plan profund de

realizare a unităţii, celelalte planuri (economic, vamal, monetar, instituţional etc.)

rămînînd, de asemenea, importante.

De asemenea, asimilarea acestui curs ar putea contribui la perceperea corectă a

şansei oferite de realizarea Uniunii Europene în privinţa atenuării decalajelor

dezvoltării acumulate de-a lungul istoriei între ţările din diferite zone ale Europei.

Cursul reprezintă un nivel al asimilării literaturii vaste privitoare la istoria ideii

de Europa; un nivel accesibil contextului marcat şi de presiunea timpului asupra

autorului şi de nevoia adoptării la gradul de accesibilitate al studenţilor specializaţi în

domenii diferite de cel al istoriei.

De aceea, atragem atenţia că precizarea anilor de-a lungul cursului urmăreşte

dobîndirea şi consolidarea percepţiei evoluţiei ideilor şi comportamentelor în timp.

Studentul nu va fi testat special asupra acestei dimensiuni cronologice a faptelor şi

ideilor.

Acum, cursul se prezintă în două secţiuni inegale: Istoria unităţii Europei

(pînă la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial – 1945) şi Secretele vitalităţii

europene – un fel de set de premize ale realizării unităţii depline a Europei şi, pe
 3

această bază, a manifestării Europei în lume pe diferite planuri. La nivelul liderilor

Europei s-a înţeles că lumea este confruntată cu schimbări/reaşezări rapide; că tinde să

se ierarhizeze calitativ şi că mecanismele care stau la baza comportamentului şi a

produselor europene au şanse să se înscrie în competiţie.

Opţiunile noastre vizează tocmai perceperea acestor mecanisme de gîndire

care disting lumea europeană de celelalte lumi. Din nou, aceste opţiuni ţin nu atît de

nevoia însuşirii unei cantităţi impresionante de informaţii, cît de capacitatea mînuirii

ei; de “aşezarea” minţii noastre în poziţia cea mai favorabilă înţelegerii. În forma lui

definitivă, cursul va putea oferi mostre de organizare ingenioasă a informaţiei şi

secvenţe de cercetare proprie focalizată mai ales pe istoria ideeii de Europa în secolul

al XX-lea.

În această formă, cursul este mai mult un pretext pentru discutarea

problemelor Istoriei ideii de Europa.

 4

I. Ideea de unitate europeană în istorie

De-a lungul istoriei europene au existat factori care au indicat disponibilitatea

pentru unitate şi, de asemenea, factori care au pus în evidenţă diversitatea. Speranţele

şi aspiraţiile noastre pentru viitor n-au totdeauna conexiuni necesare în trecut.

Validarea sau nevalidarea idealului integrării europene un este consolidată şi nici

slăbită de consideraţiile asupra precendentelor istorice.

Analiza istorică poate revela obstacole care s-au dovedit redutabile, în trecut,

sau poate revela noţiuni, tendinţe, mişcări şi aspiraţii care ar putea oferi premize

pentru realizarea unei unităţi necunoscute de generaţiile anterioare.

O primă dificultate preliminară constă în aceea că termenul “Europa” nu

desemnează o cantitate constantă. Geografic, aşa cum a spus Paul Valéry, Europa este

doar o peninsulă a Asiei, un promontoriu. Individualitatea de care Europa dispune este

mai mult rezultatul decît premiza istoriei sale. Aşadar “Europa” este o idee istorică,

cu diferite conotaţii de la o epocă la alta.

În aceasta constă principala dificultate a discutării problemei integrării

europene. Aceasta deoarece niciodată nu se ştie precis la ce elemente ale integrării

gîndesc oamenii atunci cînd vorbesc de integrare. Cel mai bun lucru pe care istoricul

îl poate face este să semnaleze, pentru zilele noastre, care sunt factorii care

favorizează unitatea şi care sunt cei cei impulsionează diversitatea.

Vorbind de noţiunea de “Europa” care acoperă o cantitate variabilă,

întrebarea/una din ele este: includem sau excludem Rusia? Tot adevărat este ca aria

fizică a Europei actuale este tot o cantitate variabilă; nu mai este similară cu ceea ce

cosmografii greci vedeau în Europa cu şase secole înaintea lui Christos. Ca urmare,
 5

trebuie luate în considerare dimensiunile culturală, ideologică şi politică a unităţii

europene.

Problema se complică în privinţa acordului cercetătorilor în privinţa valorilor

culturale considerate europene. Există exemple (Sir Ernest Barker) care consideră

democraţia parlamentară ca o valoare europeană intrinsecă, pe cînd autocraţia,

existentă de la tiranii greci, la Hitler şi Stalin, nu este considerată drept parte a

“moştenirii europene”. Aşadar, intervine un subiectivism de natură să încurce

argumentarea adevărului. Mai există şi alt aspect: majoritatea cercetătorilor fiind din

Europa de Vest, ei au înclinaţia să confunde Europa cu Occidentul şi civilizaţia

europeană cu cea occidentală. Făcînd astfel – şi aceasta este o simplă supoziţie -, ei

<<sunt înclinaţi să decidă în avans asupra uneia din cele mai dificile şi controversate

probleme ale istoriei europene>> (Oskar Halescki).

Tot în privinţa concepţiei despre Europa, trebuie luat în considerare faptul că

Europa nu există la începutul istoriei europene, decît în dimensiune geografică.

Noţiunea de unitate a Europei în sensul existenţei Europei ca entitate distinctă a fost

străină lumii antice. A existat o unitate la nivelul structurii politice a Imperiului

Roman şi la acela al civilizaţiei elenice comune. Totuşi, Imperiul Roman n-a fost

niciodată european în sensul modern al cuvîntului. Imperiul Roman a fost un imperiu

mediteranean; a controlat rutele comerciale în bazinul Mării Mediterane, dar a fost

unul tricontinental, controlînd zone în Europa, Asia şi Africa. Civilizaţia lui n-a fost

una europeană şi, cu timpul, a cunoscut creşterea dimensiunii neeuropene. Pe drept

cuvînt s-a spus că Roma a avut tendinţa să slăbească orice concepţie de Europa ca o

unitate culturală. Aceasta deoarece sub impactul stoicismului s-a întărit sensul

ecumenismului. Ideea ecumenică a unităţii întregii lumi, peste frontierelor geografice,

a favorizat pătrunderea religiilor şi filosofiilor orientale în societăţile romană şi elenă.

 6

Spiritul ecumenic nu dispare odată cu declinul Romei, ci-i supravieţuieşte.

Acest spirit contrabalansează tendinţele exclusivismului european mai întîi în

universităţile bisericilor creştine, care nu cunoşteau diferenţe de rasă şi culoare; a mai

supravieţuit în spiritul cosmopolit al secolului al XVIII-lea.

Unitate şi diversitate în Europa Medievală

Trebuie precizat că ideea de Europa ca o unitate distinctă este una postclasică.

A fost creată în Evul Mediu. În termenii cei mai generali, această idee de Europă

distinctă este rezultatul prăbuşirii universalismului Imperiului Roman, universalism

care trecea peste fruntariile Europei; este rezultatul dizlocării, în primul rînd, a

comunicaţiilor unei zone nevoită să urmeze o cale proprie de dezvoltare. Pe măsura

declinului Romei, provinciile, mai ales cele occidentale, s-au separat. Cu toate

acestea, sensul apartenenţei unei lumi, a ceea a Imperiului Roman, a supravieţuit peste

generaţii. A rămas puternic în Italia cucerită de ostrogoţi, spre exemplu. Mai mulţi

factori au concurat la slăbirea acestui sens al apartenenţei şi, între aceştie,

expansiunea islamică este aceea care-i aplică lovitura mortală, fracturînd civilizaţia

mediteraneană (Henri Pirenne, Mahomed şi Carol cel Mare, postum, Paris, 1937).

Imperiul Roman a supravieţuit cu toate pretenţiile sale universaliste şi avînd

capitala la Constantinopol. Expansiunea islamică însă a tăiat căile comerciale în

Marea Mediterană; coborîrea slavilor în Peninsula Balcanică a blocat căile comerciale

şi legăturile pe uscat între Constantinopol şi Occident, separînd pe barbarii occidentali

de centrele de civilizaţie.

Acum, în secolul al şaptelea, are loc o veritabilă ruptură, o întrerupere a

continuităţii. Teritoriile occidentale ocupate de germanii barbari, care nu aveau sensul

unităţii, erau pe cale de a cădea total în anarhie. Ba, mai mult, se părea că ei vor trage

spre decădere şi Biserica creştină. În locul unităţii romane, părea să se instaleze o

 7

fărămiţare totală şi să se piardă elementele de cultură comună, pe care germanii le

moşteniseră de la Roma. În acest moment critic, situaţia s-a schimbat şi schimbarea s-

a datorat misionarilor anglo-saxoni şi energiilor constructive ale francilor. Statele

france timpurii s-au năruit ca şi cele barbare. Acum, un alt popor franc – ripuarienii –

au restaurat ordinea sub dinastia Carolingiană. Ei au oprit declinul şi-au reluat

expansiunea pînă cînd Carol cel Mare a fost încoronat ca împărat la Roma (800).

Carolingienii au condus un imperiu care se dorea egal cu cel roman de răsărit

(bizantin) şi cu Califatul din Bagdad.

Realizările francilor sub Carol cel Mare au impresionat pe istorici. Delisle

Burns descrie realizarea lui Carol cel Mare ca “naşterea primei Europe” (Prima

Europă, Londra, 1947), iar Christopher Dawson tratează realizarea Imperiului lui

Carol cel Mare drept “punctul de început al întregii dezvoltări a civilizaţiei

occidentale” şi începutul “unei mişcări progresiste care urma să continue fără

întrerupere pînă în timpurile moderne” (Naşterea Europei. O introducere în istoria

unităţii europene, Londra, 1932, p. 284-286). Dacă se recunosc realizările epocii

carolingiene, limitele ei sunt/pot fi şi mai bine apreciate.

Prima realizare a constat din oprirea declinului. Aceasta a constituit o premiză

pentru progresul unor popoare occidentale. În al doilea rînd, francii, aducînd sub

aceeaşi conducere majoritatea teritoriilor Franţei, cele ale Germaniei, pînă la Elba,

parte a Italiei moderne – inclusiv Roma – şi Ţările de Jos, le-au imprimat anumite

instituţii deşi, astăzi ştim, diferenţele în organizare (diversitatea... ) au persistat. În al

doilea rînd, aşa numita Renaştere Carolingiană, deşi a avut impact doar asupra unui

segment al ştiutorilor de carte, a creat fundamente comune în gîndire şi atitudini

intelectuale, elemente care s-au reflectat în faimoasa scriere de mînă carolingiană (The

Caroline minuscule), care, mai devreme sau mai tîrziu, a dizlocat scrierile minuscule
 8

“naţionale” ale Italiei, Spaniei şi Angliei. Drept fundament al acestei civilizaţii

comune au servit învăţăturile patristice ale Antichităţii tîrzii, învăţături pe care

savanţii carolingieni au încercat să le salveze. Acest patrimoniu comun a fost luat în

considerare ca moştenire epeste toate diferenţele de rasă. Ca urmare, se poate afirma

că Imperiul Carolingian a întrupat anumite elemente de unitate pentru a contracara

tendinţa opusă, spre divergenţă şi diversitate rezultată din realitatea diferenţelor de

origine a diferitelor popoare europene. Un rezultat al influenţei Imperiului Carolingian

rezidă în faptul că feudalismul, care la origine a fost o măsură a francilor de a lega

omul de om într-o ierarhie socială şi politică, a devenit o instituţie europeană

cuprinzînd Italia, Spania, Anglia, Islanda şi Scoţia şi, mai tîrziu, Polonia şi Ungaria.

Toate acestea, erau realizări remarcabile, dar care aveau limitele lor. Mai întîi,

Imperiul francilor nu era echivalent cu Europa; unitate impusă de ei, uneori cu metode

brutale, nu era unitate europeană. Chiar în occident, Anglia, regatele creştine ale

Spaniei şi Scandinavia păgînă rămîneau în afara Imperiului Carolingian. Mai mult,

Imperiul Bizantin continua să existe şi, ca urmare, crearea Imperiului Carolingian n-a

însemnat unitate, ci dualism şi dihotomie. De aici încolo, două imperii, adeseori ostile,

s-au înfruntat şi această confruntare a avut ample consecinţe asupra unităţii Europei.

Şi mai important este faptul că o divizare similară a intervenit la nivelul

Bisericii, unde, în ciuda schismei, principiul unităţii a dăinuit. Din timpul Sinodului

de la Frankfurt (794), animozităţile politice declanşate de franci au avut repercusiuni

asupra Bisericii. Francii, egoişti şi aroganţi, au încercat să coboare creştinătatea la

nivelul inteligenţei lor limitate, să acapareze Papalitatea şi să facă din Papă un episcop

franc. A rezultat o primă etapă a schismei care, în secolul al XI-lea, va separa pe

ortodoxi de catolici. Sensul unităţii europene existent la franci era orientat împotriva

altor popoare europene: mai întîi, împotriva grecilor şi apoi împotriva popoarelor
 9

păgîne de la est de Elba. Totuşi, cuvîntul “Europa” a fost folosit pentru prima dată în

sens politic la curtea lui Carol cel Mare. Unitatea pe care o desemna era doar parţială;

nu era europeană.

Din punctul de evdere al integrării europene, n-ar trebui pus un accent prea

mare pe Imperiul Carolingian. A vedea în acest Imperiu, cum scria Dawson

“fundamentul” dezvoltării europene este o exagerare. Era prea fragil, a avut o

existenţă precară şi scurtă. Astăzi istoricii sunt înclinaţi să vadă în Imperiul

Carolingian nu atît un început cît o încheiere. Unitatea carolingiană a fost un eşec, o

reminiscenţă tîrzie a vechii Rome. O sută de ani după moartea lui Carol cel Mare

(742-814), tabloul era cu totul altul; Imperiul se destrămase. Incepea să se arate

Europa aşa cum o ştim: Europa popoarelor diferite.

Titlul unei cărţi apărută la Paris, în 1941, pune admirabil în evidenţă

schimbarea: Destrămarea unui imperiu şi naşterea Europei, de Joseph Calmette.

Adevărul titlului pune în evidenţă necesitatea colapsului Imperiului Carolingian

pentru ca Europa să apară. Ca urmare, unitatea carolingiană n-a constituit o premiză a

unităţii Europei. Nici afirmaţia lui Dawson potrivit căreia “fundamentul culturii

noastre nu rezidă în statul naţional, ci în unitatea europeană” nu rezistă. Dacă este

adevărat – şi este – că trăsătura caracteristică a Europei este bogăţia şi diversitatea

diferitelor ei popoare, nu există îndoială că această diversitate are rădăcini adînci,

ajungînd la primii migratori ce au atins solul european. Numai că în epoca post-

carolingiană, cînd integrarea parţială forţată de franci s-a prăbuşit, această diversitate

devine o trăsătură esenţială a societăţii europene. Atunci au prins formă principalele

unităţi ale vieţii politice europene. Din momentul în care naţiunile, elemente ale vieţii

politice europene, au început să se formeze, concepţia unităţii s-a schimbat în mod

necesar şi inevitabil. Nu mai putea fi vorba de a suprima sau absorbi naţiunile diferite
 10

în maniera în care se gîndiseră francii. Dimpotrivă, unitatea europeană a putut

însemna, după Carol cel Mare, nu suprimarea, ci conservarea diversităţii regionale

devenită realitate [o armonizare a acestei diversităţi – n.ns.].

A fost marele merit al Bisericii că a perceput şi a acceptat această schimbare

fundamentală. Sub Carol cel Mare, Biserica, în esenţă, a cooperat cu Imperiul; a

sprijinit ideea de imperiu creştin propagată de franci ca forţă unificatoare a Europei.

Din secolul al XI-lea, poziţia ei a fost diferită. Biserica a acceptat Europa diferitelor

popoare şi a naţiunilor diferite şi s-a gîndit nu atît la fuzionarea lor într-o structură

politică – un imperiu creştin care să fie replica/faţeta pămîntească a bisericii creştine,

cît la multiplicarea legăturilor între aceste unităţi separate. Noile ordine religioase se

prezentau ca organizaţii internaţionale coerente peste graniţele naţionale. Apoi,

Papalitatea însăşi, o instituţie universală în teorie, a devenit acum una universală de

fapt. Papii au început să aibă origini naţionale diferite, iar cardinalii erau aleşi, de

asemenea, din toate ţările. În sfîrşit, urmau universităţile. În secolul al XII-lea erau

instituţii europene; mai tîrziu se vor dezvolta pe linie naţională.

Totuşi, principalul factor a fost atitudinea papilor înşişi. Toţi marii papi, de la

Grigore al VII-lea (1020-1085), la Inocenţiu al III-lea (1160-1216), au acceptat noile

naţiuni ca fiind părţi ale ordinii lui Dumnezeu; le-a recunoscut individualitatea şi au

căutat să le unifice, dîndu-le un scop comun şi legîndu-le de Roma. Preocupările lui

Grigore al VII-lea faţă de Ungaria, Polonia, Croaţia, Boemia, Rusia, Danemarca,

Anglia şi Spania sunt binecunoscute. Ţările de mai sus erau independente pe relaţia cu

Papalitatea, dar erau, în acelaşi timp, părţi ale unei comunităţi mai mari căreia

conducerea papală îi imprima coerenţă şi conştiinţă de sine. Din acest punct de

vedere, Cruciadele se prezintă ca un moment de răscruce. În Cruciadele a II-a şi a III-

a, interesele naţionale divergente erau doar aparente. Cu prima Cruciadă (1095-1099),

 11

Europa, pentru prima dată în istorie, pornea într-o acţiune unită. Conducerea papală a

creat această posibilitate. Totuşi, ar trebui remarcat faptul, nelipsit de importanţă, că

această unitate de scop a fost realizată împotriva unui inamic exterior. Aşa cum

unitatea impusă de franci s-a făcut sub impulsul ostilităţii faţă de alte imperii

(Bizantin, Grec), tot aşa unitatea realizată de Papalitate era un răspuns la presiunea

exercitată de lumea islamică şi a slăbit rapid odată ce antagonismul acestei lumi s-a

atenuat. Europa părea incapabilă de unitate de dragul ei, făcută sub impulsuri

lăuntrice.

Cu toate acecstea, unitatea concepută de Biserică – o veritabilă unitate în

diversitate – a marcat un real progres. Această unitate n-a încercat să alcătuiască şi

să impună instituţii uniforme popoarelor diverse şi nici n-a încercat să le lege politic.

Pe de altă parte, puterea imperială rămîne înţepenită în concepţiile carolingiene

depăşite. Imperiul pretindea să reprezinte Europa; pretindea să fie imperiu creştin

căruia toţi creştinii îi datorau supunere, dacă nu în termeni politici reali, cu siguranţa

în termeni transcedentali. Acesta este faimosul Reichsmystic exprimat de scriitori ca

Otto Freising. Acest Reichsmystic implica o identificare, poate inconştientă, a

creştinătăţii cu o putere, imperiul, care încă nu exista ca realitate ce domina întreaga

Europă. În faţa unei asemenea imperium dominînd Europa, statele componente ar fi

opus rezistenţă. Statele componente ale Europei, începînd cu Franţa, erau pregătite să

accepte doar tipul de unitate propus de Biserică – acela care le lăsa neatinsă

identitatea naţională şi integritatea.

Astfel, ideea unei singure puteri temporale încorporată într-un imperiu era

respinsă şi Biserica nu s-a opus acestei tendinţe, ci, dimpotrivă. Papa Inocenţiu al III-

lea a proclamat independenţa regelui Franţei <<care nu recunoaşte nici un superior in

temporalibus>> şi pregăteşte astfel terenul instalării altor dinastii. Procedînd astfel,

 12

Inocenţiu al III-lea/Biserica renunţă la ideea unirii Europei în ordinea temporală.

Unitatea era acceptată doar în ordinea spirituală şi nu în cea materială. Căderea

Imperiului Hohenstanfenilor (1650) confirma acest fapt. Pentru următoarele două

secole sunt puţine semne de unitate în Europa. Biserica însăşi s-a divizat prin Marea

Schismă din anul 1054. Mai mult, în occident, în secolul al XIV-lea, Biserica tinde să

se divizeze, în general, respectînd liniile statelor naţionale; cînd în secolul al XV-lea

îşi recapătă unitatea, Biserica pierduse mult din autoritate şi influenţa educativă. Din

1250 şi mai ales din timpul lui Filip cel Frumos (rege al Franţei între 1285 şi 1314),

părea să nu mai existe sensul de unitate a Europei, unul care să se impună peste

frontierele naţionale.

Totuşi, această percepţie avută de cineva care priveşte din afară nu este

adevărată. Lipsa de unitate este incontestabilă, este un fapt, dar nici n-a fost aceptat şi

nici justificat. Denumirea mai corectă a stării existente era: dezordine. Lipsa de

unitate şi consecinţele aferente concretizate în războaie distrugătoare au amplificat în

oameni convingerea nevoii de unitate. Mulţi au văzut avansul turcilor spre vest drept

o pedeapsă pentru lipsa de unitate a Europei; mulţi au început să vadă în unitate un

mijloc de recuperare a Pămîntului Sfînt şi de alungare a Turcilor din Europa. Cererea

restaurării unităţi s-a articulat de-a lungul unei generaţii după moartea lui Frederick II-

lea, Omul de Fier, electorul de Brandemburg (1413-1471). Dintre cei care au pledat

pentru unitate, mai mulţi, vocea lui Dante este cu adevărat remarcabilă. Interesele

celor care pledează pentru unitate sunt diverse şi, adeseori, aşa cum mai tîrziu s-a

întîmplat, pledoarea servea ca perdea de fum pentru promovarea unor interese locale.

Un Pierre Dubois, spre exemplu, formula necesitatea reorganizării Europei sub

autoritatea/bagheta Franţei; în acest fel, pledoaria lui pentru unitatea Europei este

una pentru hegemonia Franţei. Şi atunci şi acum asemenea planuri trezeau şi trezesc
 13

suspiciuni. Germanii sau englezii n-ar fi acceptat un asemenea plan de unitate. Pe de

altă parte, Dante însuşi implora unitatea şi imperiul ca o armă împotriva Franţei;

astfel, cercul vicios se închide. Literatura secolelor al XIV-lea şi al XV-lea este plină

de asemenea interese care au blocat integrarea Europei. O singură voce sună clar şi

dezinteresat; este aceea a Cardinalului şi filosofului german Nicolae Cuzanul (1401-

1464). El a avut puterea intelectuală să reunească elementele cele mai bune ale

tradiţiei medievale într-o perioadă în care ideea de unitate europeană era aşa de

învăluită în argumentarea intereselor locale. Pentru el, unitatea nu însemna o

uniformizare impusă. Prin unitate, el înţelegea concordantia, adică armonizarea

elementelor disparate. Cu alte cuvinte, în acest tip de unitate era loc pentru pluralitate

credinţelor şi pentru un număr de state egale. Nicolae Cuzanul nu încearcă să bazeze

unitatea pe excludere/exclusivism, ci pe comprehensiune; pentru el, Europa includerea

deopotrivă şi pe greci şi pe latini şi nu era identificată cu Occidentul.

Prin acest mod de a vedea, Nicolae Cuzanul era, deopotrivă, atît în avans, cît

şi în urma timpului său; era în avans în măsura în care formula o concepţie despre

unitate mai deplină, completă decît a multora dintre contemporani; era în urma

timpurilor sale în măsura în care interesele mărunte tindeau să se aşeza în faţa scenei;

printre aceste interese, cel de stat era considerat suprem. În lumina acestor interese de

stat, societatea politică lua forma unei societas leonina, în care cine nu devorează este

devorat...; o societate care îşi stabileşte standardele după Niccolo Machiavelli (1469-

1527) şi deci acceptă implicit doctrina raţiunii de stat. Probabil această nouă

concepţie mergea spre ideea preluată de la Aristotel Stagiritul (384-322 î.e.n.),

derivată din concepţia acestuia, şi potrivit căreia statul este o societas perfecta et per

se sufficiens; această concepţie despre stat, perfect şi suficient sieşi, nu mai lăsa loc

ideii că diferite state constituiau părţi ale unei unităţi europene superioare.
 14

La sfîrşitul secolului al XV-lea şi începutul celui de al XVI-lea, o schimbare în

viziunea politică devine evidentă şi cu efecte practice. În cadrul acestei viziuni noi,

noţiunea de unitate medievală a Europei a trecut în faţa aceleia de stat suveran.

Unitatea creştină şi unitatea Europei

Ce înseamnă unitatea medievală a Europei? Un răspuns corect la această

întrebare presupune observaţia că noţiunea însăşi de Ev Mediu este una artificală. Ea

acoperă niveluri diferite de civilizaţie şi experienţă politică. Nu putem cere, spre

exemplu, francilor brutali şi lipsiţi de subtilitate să aibă o noţiune de unitate de

adîncimea filosofică a aceleia a lui Nicolae Cuzanul. Ca urmare, trebuie să acceptăm

că nu există numai o concepţie medievală asupra unităţii Europei, ci mai multe şi,

adeseori, incompatibile. Incompatibilitatea decurge din realitatea că oamenii n-au fost

niciodată clari în privinţa unităţii pe care o doresc.

Noţiunile despre o societate unită, un commonwealth, derivau în Evul Mediu

din două surse: ideea de comunitate creştină şi universalismul Imperiului Roman.

Francii, popor primitiv, incapabil de analiză intelectuală de fineţe, aveau tendinţa de a

confunda ambele surse cu propria lor dominaţie şi dominaţia lor o identificau cu

Europa. Ei gîndeau că sînt moştenitorii Imperiului Roman universal şi, în realitate, nu

erau. Nici pretenţia lor de a se indentifica cu Creştinătatea nu rezistă. În adevăratul

sens al cuvîntului, Creştinătatea era comunitatea credincioşilor de oriunde şi din orice

timp; nu putea fi redusă Creştinătatea la unităţi politice temporale.

Astfel se explică respingerea de către intelectualii de marcă a încercării,

indubitabil conturată sub Carol cel Mare, de a identifica Europa cu Occidentul şi

unitatea europeană cu unitatea creştină. Biserica însăşi nu-şi putea permite să accepte

o asemenea limitare a Creştinătăţii. Drept rezultat al acestei situaţii a fost o anumită

ambiguitate a ideii de unitate discutată de-a lungul Evului Mediu. Unii vorbeau de
 15

unitatea creştină, una care însemna mai mult decît unitatea europeană şi nu însemna

nicicum o unitate în sensul geografic al noţiunii. Alţii, în imposibilitate intelectuală de

a atinge anumite înălţimi, confundau unitatea religioasă cu aceea politică. Geoffrey

Barraclough nu crede că această confuzie era conştientă., ci rezulta pînă în Evul

Mediu tîrziu din limitarea intelectuală a aunor oameni. Totuşi, în Evul Mediu tîrziu,

confuzia a fost conştient alimentată. Din această perioadă, ideea de unitate europeană

a fost transferată la nivelul propagandei şi redusă la acest nivel. Se mai adaugă faptul

că era mai uşor să creiezi un sens al unităţii europene pe baza ostilităţii şi a opoziţiei

decît pe baza beneficiilor pe care unitatea le-ar putea aduce. Biserica a predicat în

van frăţia creştinilor; numai sub ameninţarea Islamului s-au unit creştinii şi numai cît

a ţinut ameninţarea acestuia. Creştinii n-au fost ţinuţi împreună de perceperea sensului

intereselor comune. Aşa cum am văzut, identitatea Europei ca entitate distinctă s-a

conturat pe timpul lui Carol cel Mare pe temeiul ostilităţii faţă de Imperiul Bizantin.

Acest sentiment de ostilitate, deşi prezent cu intermitenţă de-a lungul perioadei de

referinţă, n-a fost aşa de cuprinzător cum adeseori se crede. Biserica, spre exemplu, n-

a încetat să gîndească despre sine ca fiind una, în ciuda schismei pe care n-a renunţat

niciodată s-o vindece şi, astfel, să-şi recupereze unitatea. De asemenea, este

semnificativă concepţia despre Europa a Papei Pius al II-lea (1458-1464), concepţie

care cuprindea pe greci, Balcanii şi Bizanţul.

S-a scris mult despre unitatea medievală ca despre ceva ceea ce noi, modernii,

am pierdut. O cercetare a realităţii arată că unitatea, pe care suntem înclinaţi să o

idealizăm, nu era o unitate a Europei, ci una creştină. Aceste tipuri de unitate nu se

suprapun complet şi nu trebuie confundate. De asemenea, nu trebuie să facem

confuzie între imperiul occidental de la Carol cel Mare, la Friederick al II-lea şi

Europa. Nu era Europa şi nu era acceptată ca atare de francezi sau de englezi. Dacă
 16

vrem să descoperim contribuţia medievală la unitatea europeană, trebuie să luăm în

considerare un plan secund situat sub sfera politică, alături de ea.

Evul Mediu a creat elementele unei culturi comune. Codul cavaleresc, spre

exemplu, nu ţinea seamă de graniţele naţionale. Apoi, la nivelul teologiei şi al

filosofiei, s-a constituit un limbaj şi o terminologie comună care, evident, nu trebuie

exagerate ca importanţă. În literatura naţională, locală, spre exemplu, cu apariţia

lucrării Chanson de Roland (780), se poate vorbi de apariţia sentimentului naţional. În

filosofie, existau notabile difirenţe între Oxford şi Paris, ca centre universitare. În

secolul al XII-lea, existau, de asemenea, şcoli de drept distincte. Cu toate acestea, ar fi

absurd să negăm caracterul european al civilizaţiei. În societatea feudală, de la

Atlantic în mlaştinile Pripetului, se gîndeşte şi se vorbeşte în aceiaşi termeni. Biserica

era într-adevăr o instituţie supranaţională. Aceste fapte ne arată că exista o viziune

europeană comună în aceste regiuni. Această viziune nu genera vreun sens al unităţii

politice; în Evul Mediu exista doar o unitate de civilizaţie, una incapabilă să ia formă

politică.

Problema europeană în istoria modernă

Istoria unităţii europene în timpurile moderne diferă de aceea din timpul

Evului Mediu. Gînditorii medievali porneau de la ideea restaurării unităţii existentă

în Antichitate, una reprezentată de universalismul Romei, pe de o parte, şi, pe de altă

parte, de concepţia creştină a commonwealth-ului. După Renaştere şi Reformă,

gînditorii porneau de la realitatea existenţei statelor naţionale. Scopul demersului nu

mai viza restaurarea unei unităţi ideale pierdute; viza, de fapt, depăşirea, într-un fel

sau altul, a dezavantajelor unei societăţi în care fiecare stat suveran era propriul sau

ultima ratio. Acest efort de gîndire a Europei unite a îmbrăcat multe forme. Una din

acestea a constat în elaborarea unui cod internaţional de legi, acţiune corelată cu

 17

numelui lui Hugo de Groot, zis Grotius (1583-1684). Lucrarea sa De jure belli ac

pacis i-a adus supranumele de “Tatăl dreptului internaţional”. Altă formă de gîndire

modernă a unităţii Europei a constat în încercarea de a revigora ideea de Europa care

să însemne ceva mai mult decît multiplicitatea naţionalităţilor diverse, sau încercarea

de a opune segmentării timpului sensul unităţii europene; de a reface unitatea timpului

la nivelul acestui sens.

Percepţia în această formă nouă a nevoii integrării europene s-a realizat în

secolul al XVII-lea. Războaiele religioase nesfîrşite puneau în evidenţă tarele

neunificării Europei. Şi ca o reacţie împotriva acestor războaie religioase ia naştere

această mişcare de organizare a Europei. Nevoia acută de instalare a păcii

impulsionează această mişcare ce se prezintă astfel şi ca una pentru pace. Mişcarea

include: faimosul Mare Plan al lui Sully; nume ca ale călugărului Emeric Curcé

(1590-1648), părintele arbitrajului internaţional, calitate pe care o dobîndeşte prin

lucrarea sa din 1623 – Le Nouveau Cynée în care propune crearea unui consiliu

permanent cu sediul la Veneţia, apt să reglementeze pacific conflictele dintre prinţii

europeni; englezii W.Penn şi Bellers. Între cei care ilustrează această mişcare

modernă pentru Europa unită, cel mai remarcabil gînditor a fost Gottfried Wilhelm

von Leibniz (1646-1714). Multe din ideile oamenilor care au ilustrat această mişcare –

cei menţionaţi mai sus şi mulţi alţii – mergeau pînă la marginea fantasticului,

alunecînd în utopii şi depărţindu-se de politica practică. Unii (între ei şi W.Penn)

includeau Rusia în Europa; alţii (ca Sully) o excludeau. Unii îşi întemeiau ideile pe

tradiţiile Cruciadelor; cei cu adevărat remarcabili se ridicau deasupra Europei şi

gîndeau o ordine a întregii societăţi umane văzută de un Crucé ca un tot.

Trăsătura comună a gîndirii tuturor constă în aspiraţia spre o ordine federală şi

aceasta marchează clar distincţia faţă de modul medieval de a concepe unitatea

 18

Europei. Pe cînd în Evul Mediu ideea de unitate politică a Europei era concepută doar

sub dorma imperiului, secolul al XVII-lea o concepea sub forma republicii, a

republicii creştine. Realizarea unităţii sub hegemonia vreunei puteri, fie ea a

Habsburgilor sau a Bourbonilor, era de neconceput; era apreciată incompatibilă cu

menţinerea calităţilor esenţiale ale societăţii europene. Erau priviţi ca cei mai buni

europeni oameni ca Wilhelm de Orania (1650-1702) care au combătut planurile de

dominaţie ale unei singure puteri. O asemenea unitate nu era de dorit şi adevărul

afirmaţiei se verifică şi pe timpul lui Napoleon I (1769-1821); împărat al francezilor

între 1804 şi 1815).

Conceperea Europei ca o republică, ca un concert al puterilor suverane,

însemna că unitatea europeană era văzută ca o unire şi o armonizare a intereselor

acestora. Problema practică era cum să fie unite aceste entităţi în ceea ce se numea un

sistem general. Răspunsul a fost dat de concepţia balanţei puterilor. Ca element al

politicii internaţionale, balanţa puterilor avea deja o istorie lungă. Începuturile acestei

istorii pot fi duse pînă la lupta pentru investitură, cînd Papalitatea realiza legături cu

mici state periferice (Danemarca, Boemia şi altele) pentru a contrabalansa imperiul.

Astfel, sistemul balanţei puterilor se articulează ca unul endemic în relaţiile

internaţionale. Totuşi încrederea în balanţa puterilor ca principiu a venit mai tîrziu.

Acceptarea ideii echilibrului trebuie conectată cu viziunea epocii lui Isaac Newton

(1642-1727) şi cu noţiunile teistex ale armoniei cosmice autoordonatoare, curentă în

timpul Iluminismului. Nu există o conexiune necesară între ideea balanţei puterilor şi

aceea a integrării europene. Totuşi, în contextul acelei perioade cînd Europa era

considerată o republică a statelor independente, nu este de mirare că ideea balanţei

puterilor a fost în mod obişnuit tratată ca singurul mijloc mecanic prin care integrarea

x
Teism = concepţie filozofică – religioasă care admite existenţa lui Dumnezeu ca fiinţă supranaturală
raţională, creatoare şi conducătoare a lumii.
 19

europeană ar putea fi realizată; un antidot – singurul – împotriva hegemoniei unui

singure puteri.

Astfel, noţiunea de unitate, ca unitate federală şi aceea de balanţă a puterilor,

ca principiu al federalizării mergeau mînă în mînă. Europa era concepută ca o mare

familie, fiecare membru al familiei fiind responsabil, independent, dar fiecare

recunoscînd legăturile comune; interesele individuale ar fi trebuit să fie armonizate.

Singurul lucru care lipsea erau instituţiile prin care să se realizeze armonizarea. Ca

urmare, Europa era asemănată cu un mare congres şi această percepţie s-a consolidat

la marile congrese de pace de la Nymwegen, Utrecht. Aix-la-Chapelle, în care Europa

asigura o prezenţă în aşezarea propriilor interese.

Această împrejurare a dat naştere ideii că unica legătură posibilă, necesară şi,

evident, nu neapărat dăunătoare, între naţiunile componente ale Europei erau acelea

dictate de balanţa puterilor şi această legătură putea fi menţinută doar prin mijloace

diplomatice. Generaţii de-a rîndul au preluat ideea care mai persistă şi astăzi. Un

W.Robertson a caracterizat-o drept <<marele secret al vieţii politice moderne>>. În

viziunea lui Friederick cel Mare (1712-1786), sănătatea corpului poolitic european

depinde de echilibrul între marile puteri şi ruperea acestui echilibru ar perturba

sănătatea acestui corp. Chiar în secolul al XVIII-lea spirite mai elevate precum un

Iohann Heinrich von Iustian a manifestat îndoieli faţă de veracitatea acestei afirmaţii.

Balanţa puterilor, susţin ei, n-a făcut decît să conserve o legătură socială imperfectă,

un grad de solidaritate suficient numai pentru menţinerea Europei într-o stare de

agitaţie perpetuă fără a-i coagula unitatea. Era clar că armonia autoreglatoare între

puteri era aceea care conserva automat balanţa puterilor. Ca urmare, trebuia mai mult:

o constituţie şi instituţii comune. Aceasta era viziunea lui J.J.Rouseau deşi se pare că
 20

el s-a îndoit asupra faptului că un asemenea obiectiv era realizabil din punct de vedere

practic.

Împărţirea Poloniei (în 1772), s-a spus, a fost evenimentul care, mai mult decît

altele, a zdruncinat încrederea în balanţa puterilor. S-a observat, de asemenea, că, deşi

marile congrese europene pretinseseră că servesc interesele comune ale Europei, cei

care negociau reprezentau, de fapt, interesele anumitor ţări. Ca urmare, concluzia era

că este necesară o nouă concepţie asupra unităţii europene.

Nimeni n-avea o idee clară despre felul în care o asemenea concepţie ar trebui

formulată şi mai ales pusă în practică. Dacă un om de stat încerca, ocazional, să

formuleze consideraţii mai largi, o făcea în sensul explicitării interesului propriei ţări.

În 1777, spre exemplu, Contele Vergennes, ministrul de externe al lui Ludovic al

XVI-lea după 1774, se opunea anexării Renaniei la Franţa cu o argumentare

caracteristică: <<Ţările Rinului sunt foarte tentante şi ar merita anexate Franţei, dar

prejudiciile implicate ar depăşi beneficiile. Franţa ar rămîne fără o politică într-o

Europă căzută în anarhie>>. Este clar că el nu vrea o Europă aruncată în anarhie, dar

motivele lui reale ţin de interesele Franţei. Urmărirea doar a intereselor teritoriale ale

Franţei ar putea avea între urmările de nedorit tulburarea ordinii europene. Din

argumentele lui Vergennes rezultă clar că el concepe Europa ca o unitate, iar Franţa

reprezintă o parte a accesteia.

Peste mai puţin de un secol, poziţia va fi radical schimbată. Cînd un diplomat

englez îl prevenea pe Bismarck în privinţa faptului că îşi asumă riscul de a atrage

dezaprobarea Europei, el a răspuns cu trufie: <<Cine este Europa?>>.

Între 1777 şi 1863, sensul Europei ca unitate, ca ceva mai mult decît o

expresie geografică, s-a prăbuşit. “Cine vorbeşte de Europa se înşeală”, va remarca

tăios Bismarck în 1876.

 21

Două motive fundamentale explică această schimbare. Mai întîi, creşterea

naţionalismului pe valul Revoluţiei franceze. În fapt, filosofia idealistă a alimentat

credinţa în primatul naţiunii şi în statul – naţiune ca forma cea mai înaltă de unitate.

Această creştere a naţionalismului nu s-a produs dintr-o dată; în prima jumătate a

secolului al XIX-lea, creşterea naţionalismului a fost contrabalansată de un

conservatorism în care sensul unităţii europene era puternic.

Ordinea europeană conservată în Tratatul de la Viena din 1815 a durat pînă la

Războiul Crimeii (1853-1856). Cu triumful ideii că naţiunea este forma cea mai

valoroasă, Europa a devenit un simplu termen geografic.

Al doilea motiv al acestei schimbări radicale este acela că, aşa cum în gîndirea

comună valorile naţionale au dizlocat pe cele europene, pe teren politic, Europa a

pierdut treptat locul său unic în lume. În ultimă instanţă, această modificare a locului

Europei ne obligă s-o explicăm mergînd înapoi spre Marile descoperiri geografice

care au deschis perspective globale. Din această perspectivă, Europa înseamnă,

progresiv, mai puţin.

Evident, nu trebuie exagerată viteza schimbării. Au trecut mulţi ani pînă cînd

Lunea Nouă a putut contribui la reorganizarea echilibrului celei vechi.

Deja la trecerea dintre secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, Olanda, Anglia şi

Franţa se concentrau tot mai mult asupra teritoriilor de peste mări, aşa cum Spania şi

Portugalia o făcuseră mai înainte. Drept rezultat al acestei tendinţe, problema

europeană a început tot mai mult să fie văzută ca o parte a ordinii internaţionale, ca o

problemă mondială.

Încă pe timpul Războiului de 7 ani (1756-1763), bătrînul Mirabeau arăta că s-

ar putea să nu fie pace în Europa fără pace în America. În 1809, istoricul Heeren
 22

prezicea că viitorii istorici nu se vor mai ocupa numai cu sistemul limitat de state

europene, ci de cel mondial.

Cel puţin, în parte, această atitudine reflecta cosmopolitismul secolului al

XVIII-lea. Cînd Schiller (1759-1805) proclama că: “Eu scriu ca cetăţean al lumii care

nu este supus vreunui prinţ; mi-am pierdut patria şi am schimbat-o cu lumea”, el se

pronunţa împotriva spiritului strîmt european ca şi împotriva spiritului naţional în

schimbul asocierii întregii umanităţi. Acest cosmopolitism era o versiune laică a

spiritului ecumenic al creştinismului timpuriu. Şi creştinismul timpuriu şi

cosmopolitismul militau împotriva concepţiei de unitate europeană. În cele din urmă,

cosmopolitismul şi-a găsit expresia în mişcarea care a dus la formarea Ligii

Naţiunilor: o organizaţie mondială în care Europa nu era recunoscută ca o unitate

distinctă.

Înainte de această evoluţie spre Liga Naţiunilor, problema integrării europene

a fost din nou adusă pe scena politică de evenimente ca Revoluţia franceză şi

războaiele napoleoniene. Mai ales aceste evenimente au sfărîmat structura europeană

aşa cum fusese stabilită prin Tratatul de la Westfalia (1648).

Iniţial, distrugerea acestei ordini slabe a venit bine unora, mai ales în

Germania.

Una din axiomele acestei ordini fusese că interesul Europei cere păstrarea unei

Germanii fără unitate. Bineînţeles, patrioţi germani ca Herder (1744-1803) şi Iustus

Möser (1720-1794) au respins această concepţie asupra ordinii europene. Cu mult

înainte, însă, regimurile revoluţionare napoleoniene provocaseră o reacţie. Ideea de

unitate europeană impusă de Napoleon a lezat sensibilităţile patriotice în Europa. Din

nou, hegemonia şi imperialismul unei singure puteri stîrneau repulsie. Totuşi, nu era

suficientă opoziţia faţă de această unitate impusă; trebuia propusă o concepţie de

 23

unitate acceptabilă. Cert este că reacţia împotriva Imperiului lui Napoleon a pus la

ordinea zilei problema unităţii europene în condiţiile persistenţei cosmopolitismului

secolului al XVIII-lea.

Căderea Imperiului napoleonian era întrucîtva asemănătoare cu aceea creată de

prăbuşirea Imperiului lui Friederick al II-lea Hohenstaufen la 1250. Fiecare parte

componentă a fostului Imperiu napoleonian a produs idei de unitate europeană

potrivite propriilor interese. Pentru Metternich, Revoluţia franceză a distrus Europa pe

care el o ştia. Unitatea europeană, în viziunea lui, era cel mai bine reprezentată de

solidaritatea curţilor şi a guvernelor. Această concepţie negativă şi reacţionară asupra

integrării europene era slăbiciunea sistemului lui Metternich. Nimic din această

concepţie nu producea o voinţă reală de realizare efectivă a unităţii Europei.

Atît liberalii cît şi conservatorii au sesizat lipsurile concepţiei lui Metternich;

conservatorii au înţeles că trebuie dat concepţiei asupra integrării Europei ceva pozitiv

dacă oamenii vor să lupte şi să facă sacrificii pentru a realiza unitatea Europei. Pentru

conservatorii europeni, romanticii au fost aceia care au dat un nou impuls concepţiei

despre integrare, invocînd unitatea existentă în Evul Mediu. Că această unitate era mai

mult o ficţiune, n-a contat prea mult pentru minţile înfierbîntate ale romanticilor; ei au

considerat că bolile Europei (iacobinism, hegemonia napoleoniană etc.) erau rezultatul

pierderii acestei unităţi. Doar unirea acestei viziuni cu catolicismul reactivat politic a

constituit o forţă politică efectivă, distinctă de strigătul simplu şi lipsit de speranţă

după paradisul pierdut al unităţii medievale.

Catolicismul a oferit un principiu unităţii Europei care a înlocuit calculul rece

de interese. În această privinţă, nobilul francez Joseph de Maistre (1753-1821) a fost

personalitatea cea mai remarcabilă. Ideea lui era că Europa nu se va putea uni dacă nu

este unită religios, că civilizaţia europeană fusese creată de Biserică în Evul Mediu şi
 24

otrăvuri introduse în Europa din afară, în primul rînd din America (democraţia şi

iacobinismul) erau principalul pericol pentru Europa şi ele i-au distrus unitatea.

Simpla balanţă a puterilor, simplul echilibru nu sînt de natură să blocheze declinul

deoarece n-au nimic moral în ele; sînt <<ateiste>>. Dacă Europa este ceva, este o

comunitate de credinţă; lipsa credinţei va distruge Europa.

Titlul faimoasei cărţi a lui Novalis, Creştinism sau Europa (1826) sintetiza

argumentele epocii. Din punctul de vedere al celui mai reprezentativ romantic

german, Europa însemna o unitate creştină şi aceasta era, în primul rînd, o unitate

catolică. De aceea, nici protestantismul, nici ortodoxia n-ar trebui acceptate ca

adevărat creştinism.

Marele avantaj al acestui fel de a argumenta constă în aceea că predica unirea

împotriva a ceva, împotriva Angliei şi a Americii, ca sedii ale democraţiei şi ale

liberalismului şi a celor mai multe rele potrivnice Europei; împotriva Rusiei. Poziţia

Rusiei în acest sistem de gîndire este complexă şi interesantă.

Frontul catolic susţinea că Rusia ar trebui exclusă pe temeiuri religioase.

Includerea Rusiei ortodoxe ar distruge baza însăşi a unităţii Europei. Pe de altă parte,

în viziunea conservatorilor de talia lui Metternich, Rusia a probat ataşamentul la

interesele Europei atunci cînd ţarul l-a trimis pe generalul Suvorov să lupte împotriva

iacobinismului, remarcîndu-se în Italia şi Elveţia (1799); că ar trebui inclusă Rusia în

Europa o dată ce, după 1815, Ţarul Alexandru I recunoscuse sistemul european din

care Rusia făcea parte, Ţarul fiind astfel obligat să-l apere.

Şi înainte de 1848 şi după, conservatorii europeni priveau Rusia ca parte

esenţială a Europei mai ales că ţarul Nicolae I suprimase revoluţia din Ungaria,

ajutînd astfel la evitarea căderii Europei în anarhie.

 25

Existau însă şi alte voci care arătau că la Tilsit, întreverea între ţarul

Alexandru I şi Napoleon (iunie-iulie 1807) arată intenţia Rusiei de a distruge Europa

şi a o împărţi în interes propriu. În mod curios, în această privinţă, viziunea catolică se

întîlneşte cu aceea a naţionalismului liberal. Liberalii şi, mai tîrziu, marxiştii atăcau

autocraţia moscovită (sau despotismul, cum obişnuiau ei să spună) ca fiind

<<asiatică>> şi pretindeau că Rusia este străină principiilor societăţii europene şi

trebuie exlusă din Europa. Împotriva acestei opinii, era folosit un argument puternic:

nu numai că Rusia aparţine Europei, dar era zidul/obstacolul necesar în faţa hoardelor

asiatice (mai ales împăratul Germaniei, Wilhelm al II-lea, a contribuit la intensificarea

discuţiilor despre <<pericolul galben>>).

Este limpede că, peste părerile antagoniste despre unitatea Europei, trei puncte

sunt clare: 1.Problema unităţii europene era dependentă de formarea unei idei clare în

privinţa constituirii Europei; această claritate nu s-a realizat niciodată; 2. Că, luînd

Europa aşa cum este - un fel de accident al evoluţiei istoriei - şi a încerca să o

organizezi într-o unitate, nu era suficient. Apelul la menţinerea status-quo-ului era

profitabilă beneficiarilor acestuia. Alţii – ca naţionaliştii din Germania şi Italia care

nu-i realizaseră unitatea – nu vor fi de acord că o asemenea Europă ar fi conservată.

După ei, înaintea unităţii acceptabile a Europei, era esenţial să fie stabilită o ordine

justă. În sfîrşit, 3. Era mai uşor să formulezi o noţiune negativă, exclusivistă a unităţii

europene, una îndreptată împotriva unei puteri pretinse anti-europene, decît să găseşti

un obiectiv pan-european la care toţi pot adera. Oamenii puteau fi mai uşor uniţi

împotriva iacobinismului, a <<pericolului galben>>, a democraţiei (considerată în

secolul al XIX-lea ca antiteză a tradiţiilor şi a valorilor europene), împotriva Angliei

şi a Rusiei; împotriva a orice; era mai greu să se lase uniţi pentru ceva. Acesta era

<<călcîiul lui Ahile>> a mişcării pentru integrarea Europei.

 26

Trebuie spus că antagonisme existau şi înlăutrul Europei. Concepţia despre

unitatea Europei a lui Giuseppe Mazzini (1805-1872) erau antifranceze, aşa cum erau

cele ale lui Dante cu secole în urmă. Într-o epocă de naţionalism avansat, concepţia

fiecărei ţări despre unitate şi a propriei căi de a o realiza era puternic colorată de

prejudecăţi naţionale. Destul de rar apăreau personalităţi care să se ridice deasupra

consideraţiilor naţionale şi să vadă Europa din punctul de vedere al Europei şi nu al

colţului Europei unde s-a întimplat să locuiască el.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, spiritul european chemat în

avanscenă împotriva hegemoniei lui Napoleon, era în eclipsă. Există două raţiuni ale

acestei alunecări a spiritului european pe un plan secund. Mai întîi, era vorba de

puterea extraordinară a naţionalismului care, sub Bismarck, Cavour şi alţii, a devenit

credinţă de masă detorită combinaţiei cu avansul democraţiei; se ajunsese să se creadă

că naţionalismul era leacul bun la toate; că dacă fiecare naţiune se va bucura de

dreptul la autodeterminare şi-şi va dobîndi frontierele ei naţionale, vor fi automat

îndepărtate toate cauzele de conflict; că o armonie naturală se va instala între naţiuni

şi această armonie ar putea, fie diminua instantaneu nevoia de unitate a Europei, fie

ar aduce-o automat. Astăzi, ne dăm seama ca aceste aşteptări erau naive. Totuşi, ele

erau realităţi şi prezenţa lor este remarcabilă în 1914 şi, după aceea, pînă în 1919.

Al doilea motiv pentru eclipsarea ideii de unitate naţională rezidă în

imperialismul secolului al XIX-lea şi mai ales al ultimului sfert al acestui veac. În

contextul acestui imperialism, capătă relevanţă întrebarea: era Anglia o putere

europeană, sau legăturile ei erau orientate în afara Europei şi care din aceste

legături/cau Europa şi cu Imperiul) erau mai puternice?

Se ştie că şi Franţa şi-a alcătuit un imperiu în Africa de Nord şi în Asia de

Sud-Est. Şi iar: care legături ale Franţei erau mai puternice? Cele cu Europa sau cele
 27

cu imperiul întins pe mai multe continente? În ultima parte o secolului al XIX-lea

Rusia era, de asemenea, preocupată de expansiunea ei în Asia. Şi în cazul Rusiei

întrebarea de mai sus are relevanţă.

De fapt, numai Germania, Austro-Ungaria şi încă vreo cîteva state mici cu

interese nesemnificative în afara Europei erau realmente interesante de unitatea

Europei. Tocmai această situaţie, rezultată din numărul restrîns al celor interesaţi în

realizarea unităţii Europei, apărea multora suspectă. <<Logica istoriei>> - o expresie

mult folosită la sfîrşitul secolului al XIX-lea – părea să lucreze împotriva unităţii

Europei. Pe măsură cu ţările Europei erau tot mai mult implicate în politica colonială,

Europa părea a fi pe punctul de a se desface. Mai ales <<peste mări>> era devărata

scenă politică a lumii; acolo şi nu în Europa. Anglia şi Franţa intrau în coliziune la

Fashoda (1898); Anglia şi Germania, la Agadir (1911). Regina Victoria era

împărăteasa Indiei. Ca urmare, pentru Anglia putea fi mai important ceea ce se

întîmplă în Egipt decît în Europa.

Ne aflăm, aşadar, în faţa unei lumi în care marile puteri sunt în competiţie;

Statele Unite şi Japonia veneau spre primul plan al scenei politice tot cu statut de mare

putere. În această lume, poziţia Europei devenea dependenţă de ideea unirii ei sub

hegemonia unei mari puteri europene. De aici rezultă, în cel mai larg sens, esenţa

celor două războaie mondiale, începute în Europa. Încercările Hohenzolernilor şi ale

lui Hitler de a impune unitatea Europei au eşuat. Eşecul se explică prin aceea că nu

era în interesul unor puteri mondiale ca Anglia, America şi Rusia, ca Europa să între

în scenă, unită, cu statut de mare putere. Se mai explică prin faptul că Europa însăşi

nu era pregătită să accepte această formă de integrare şi unificare.

Este adevărat, că, la acest nivel, erau europeni care ar fi preferat fie şi

unificarea sub hegemonie germană decît decăderea Europei lipsită de unitate. Ei erau
 28

“Quisling”xx, colaboraţioniştii, inclusiv cei ai regimului Pétain de la Vichy. Nu toţi au

fost simpli oportunişti; mulţi au ştiut exact de ce colaborează. Totuşi, ei – cei care au

colaborat cu puterile Axei – erau o minoritate. Majoritatea europenilor erau ostili

unirii Europei sub hegemonia unei mari puteri. Această atitudine se alătura tradiţiei

europene care operase şi împotriva lui Filip al II-lea şi împotriva lui Ludovic al XVI-

lea; acum, această tradiţie opera împotriva lui Wilhelm al II-lea şi a lui Hitler.

Rămîne un fapt însă: Europa era prea slabă şi prea divizată pentru a se salva.

Urmărirea intereselor naţionale, ura şi gelozia naţională, au blocat orice acţiune vizînd

realizarea unităţii. Să amintim, spre exemplu, ura care a alimentat Polonia să se

alinieze cu Hitler împotriva Cehoslovaciei în anii 1938-1939. Salvarea a venit

oarecum din afară: de la Statele Unite, de la dominioanele britanice, de la Rusia de

dincoace de Urali.

xx
Numele propriu Quisling, colaboraţionist norvegian cu Germania lui Hitler a ajuns să desemneze o
categorie.
 29

Întrebări

1.De cînd vorbim de unitatea Europei?

2.Daţi un exemplu din care să reiasă că Europa a arătat mai bine

tendinţa de a se uni împotriva cuiva.

3.Demonstraţi împrejurarea care a făcut din unitatea Europei

medievale un ideal.

4.Care este diferenţă între unitatea concepută în Evul Mediu şi

aceea a Europei Moderne?

5.Cărei tendinţe din gîndirea europeană aparţine crearea Ligii

Naţiunilor?
 30

II. SECRETELE VITALITĂŢII EUROPEI

Între factorii vitalităţii Europei putem lua în considerare: vitalitatea intrinsecă,

voinţa de a exista şi vocaţia/funcţia Europei în lume. Fiecare din aceşti factori va fi

discutat amplu în orele de seminar.

Am vrea să atragem atenţia asupra originalităţii centrului civic al oraşului de

tip european.

Există cîteva elemente ale centrului oraşului european care sunt deopotrivă

unice şi simbolice. Se înţelege că Europa a proiectat în lume multe din modelele ei.

Astfel, în centrul oraşului, unice şi simbolice sunt biserica, primăria, şcoala,

cafeneaua şi piaţa.

Fiecare din acestea pot fi socotite secrete ale vitalităţii europene în măsura în

care semnifică: împărtăşirea aceloraşi valori spirituale, acceptarea domniei legii,

respectul tacit al tuturor cetăţenilor pentru instituţiile publice, posibilitatea exprimării

deschise a opiniilor; exprimă respectul pentru educaţie şi observarea unei diviziuni a

muncii.

În mic, avem exprimată o vitalitate a cărei esenţă este ordinea în libertate; o

ordine rezultînd din echilibrarea temeiurilor. (Fiecare din elementele de mai sus va fi

detaliat la seminarii).

Am vrea să insistăm nu asupra prezenţei bisericii ca simbol al credinţei de

bază şi comune, aptă să treacă peste diferite de partid, peste ambiţii şi doctrine.

Fiecare element al slujbei are semnificaţia lui, dar corul simbolizează cel mai bine

unitatea în diversitate a Europei. Muzica ce se aude din biserică arată structura

esenţială, polifonică şi dialectică a Europei, cu măririle şi decăderile ei. Din biserică

drept punct de referinţă al centrului civic al oraşului european, se poate porni la o

 31

întreagă construcţie filosofică asupra persoanei, a individului, care are deopotrivă

autonomie şi obligaţii faţă de comunitate.

Printre faptele care contrazic pe sceptici, unele ţin de puterea bisericii

europene, a bisericii acesteia în lume.

Trei teologi (Jacques Maritain, Paul Tillich şi Karl Bart) influenţează vizibil

prezenţa bisericii europene în a doua jumătate a secolului al XX-lea; o revigorează

intelectual. Mişcarea generală spre ecumenism este relevantă în sine. Mai multe

semne arată că biserica tinde să-şi revigoreze rolul de forţă în istorie şi impulsurile

pleacă din Europa.

Există semne de revitalizarea bisericii în Europa. Există şi un semn exterior

semnificativ: în S.U.A., printre <<zgîrie nori>>, se construiesc biserici în stil gotic,

copii mai mult sau mai puţin reuşite ale bazilicilor medievale europene; în Europa,

bisericile se construiesc din sticlă şi beton armat şi sunt decorate de cei mai moderni

pictori; ele încorporează descoperirile erei tehnologice deşi servesc scopuri vechi

tradiţionale, dar cu un efect mai amplu decît construcţiile bisericeşti ale sec. al XIX-

lea.

Neîndoielnic, mişcarea ecumenică este simptomul renaşterii spirituale

înlăuntrul bisericilor. În Consiliul Mondial al Bisericilor sunt reprezentanţi deopotrivă

protestanţii, anglicanii şi ortodoxii. Toate elementele mişcării ecumenice arată că

această generaţie (a anilor ’60) este martora fenomenului reuniunii creştinilor, avînd

semnificaţia schimbării cursului istoriei ultimului mileniu şi o întoarcere la sursele

comune de inspiraţie.

Începută în Europa, mişcarea ecumenică împrospătează/revigorează viaţa

bisericii ca forţă în istorie.

 32

Un alt semn de vitalitate vine din soliditatea educaţiei de tip european. S-a

reproşat şcolii de tip european că este depăşită şi că nu răspunde adecvat cerinţelor

prezentului; că este prea tradiţională şi prea conservatoare şi, într-o anumită măsură,

criticile sunt justificate.

Totuşi mediul american începe să redescopere virtuţile culturii nespecializate

şi bunătatea studiilor umaniste; acum ei, americanii, apreciază mai corect pedagogia

disciplinei şi chiar pedagogia autoritară. Aceasta înseamnă că americanii se uită tot

spre Europa atunci cînd caută soluţii pentru o mai bună echilibrare între preocuparea

imediată pentru a forma savanţi şi tehnicieni, cu preocuparea pe termen lung de a

produce gînditori competenţi. Tot în anii ’60, orientarea U.R.S.S. spre a lua în

considerare utilitatea studiilor generale este de natură să consolideze părerera despre

postura Europei de model pentru un sistem de educaţie echilibrat şi eficient.

Alt semn de vitalitate ţine de echilibrarea între autorităţile/puterile centrale şi

cele locale. Tendinţa centralizării este firesc prezentă şi în Europa. Totuşi Primăria

continuă să fie simbolul comunităţii locale. S-a crezut că era tehnologică în care

planificarea amplă este la ordinea zilei va lovi mortal acest simbol. Cu toate acestea,

simbolul persistă şi mediul european conservă viaţa civică a comunităţii locale.

Este adevărat că preocupări sistematice se îndreaptă spre reorganizarea

industriei de o manieră care să asigure descentralizarea producţiei şi, prin ea, o

utilizare mai adecvată, raţională a resurselor naţionale cu implicarea autorităţilor

locale. Chiar într-o ţară intens centralizată ca Franţa, tendinţa consolidării puterii

locale este evidentă. Cîteva structuri instituţionale sunt relevante în sine: Consiliul

Comunelor Europei şi Uniunea Oraşelor şi a Puterilor Locale. Acestea au fost

realizate după al doilea război mondial şi nu constituie atentate împotriva puterii

centrale, ci vizează consolidarea autonomiei locale.

 33

Prosperitatea pieţii ca element de vitalitate în Europa este admirabil pusă în

evidenţă de formarea Pieţii Comune.

Prezenţa şi prosperitatea presei în mediul european, presă rezultată din

cafeneaua cu rolul ei în timp, pune în evidenţă, de asemenea, un element de vitalitate;

presa şi cafeneaua, tipice spaţiului european, constituie semne ale unei culturi

deopotrivă moderne şi cu rădăcini adînci în viaţa socială. Aceste elemente permit

formularea judecăţilor critice – o premiză a înnoirii şi progresului.

Aşadar, secretul vitalităţii europene rezidă în cultură în cel mai larg sens al

cuvîntului, adică în sensul a ceea ce omul face cu natura. Astfel se explică de ce

analiştii Uniunii Europene văd corect faptul că Europa va fi efectiv unită atunci cînd

Unitatea/una în diversitate va fi realizată pe planul culturii; de aceea ei vorbesc acum

de Uniunea [abia comercială] Europeană; uniunea pe aceste planuri – comerciale,

financiare, vamal etc. fiind una incompletă; planurile menţionate mai sus fiind trepte

spre adevărata U.E.

Cultura este aceea care conferă Europei ipostaza de Europa care a făcut

lumea. Locuitorii Europei provocaţi de-a lungul secolelor de controverse religioase şi

doctrinare, de forme filosofice de gîndire şi mînaţi de dorul unei aventuri intelectuale

care a dat naştere ştiinţei şi tehnologiei; au fost în stare să asigure înflorirea artelor şi a

instituţiilor şi crearea unei puteri economice fără precedent. Aceasta-i Europa care a

făcut lumea. Fără cultura ei, Europa rămîne puţin semnificativă; un promontoriu al

Asiei cu relativ puţine resurse materiale şi mai puţin populată decît China şi India,

spre exemplu.

Ingenios, s-a recurs la cea mai vestită ecuaţie a sec. al XX-lea, aceea a lui

Einstein (1879-1955) formula relativităţii (E = mc2 = energia = masa x viteza luminii

la pătrat) şi s-a spus: E (Europa) = masa ei mică de promotoriu al Asiei multiplicată

 34

de cultura ei bogată la pătrat. Aceasta nu este o probă, ci un mod de a ilustra forţa şi

vitalitatea Europei.

Ar fi greşit totuşi să se facă un fel de apologie a Europei. Este adevărat că în

Europa, configuraţia reliefului se deosebeşte de aceea a S.U.A. şi a U.R.S.S. cu ale lor

nesfârşite cîmpii slab populate care au opus puţine obstacole dezvoltării civilizaţiei

tehnologice. Configuraţia Europei a impus elitelor nevoia luării în considerare a

nevoilor locuitorilor şi acest comportament a fost de natură să-şi întîrzie uneori

manifestarea deplină a rolului şi funcţiei Europei; aceasta explică şi trezirea oarecum

tîrzie a conştiinţei claselor conducătoare.

Prima revoluţie industrială, aceea bazată pe cărbune şi declanşată în Europa,

are efecte complexe; pe de o parte, a creat suburbiile întunecate în jurul marilor oraşe,

dar a creat şi proletaristul; un întreg segment al populaţiei a devenit supus maşinii.

Muncitorul era văzut de Marx – şi pe drept - <<un apendice viu al maşinii moarte>>,

nevoit să muncească ore nesfîrşite pe zi în condiţii deplorabile din punct de vedere

igienic şi moral. Aceasta este prima explozie tehnică care a dăunat mai mult speciei

umane decît explozia nucleară de la Hiroşima şi Nagasaki, care a înfricoşat secolul.

Adevăratul scop al tehnologiei, acela al eliberării omului de munca brută, a

fost admirabil servit în mediul european; rolul Europei este incontestabil în această

privinţă. Într-adevăr, Europa a dezvoltat tehnologiile cu ajutorul ştiinţei şi apoi le-a

umanizat prin legislaţii sociale adevărate; a provocat trecerea de la “epoca/era neagră”

a cărbunelui, la “era albă” şi curată a electricităţii, a călătoriilor aeriene, a fabricilor

luminoase cu pereţi de sticlă şi plasate în mijlocul unui mediu voit bogat în vegetaţie.

Pentru prima dată în mediul european s-a articulat conştiinţa riscurilor

implicate de folosirea tehnologiei, riscuri sociale, morale, educaţionale şi spirituale.

Gînditorii europeni de marcă au formulat pentru prima dată problema esenţială a

 35

echilibrului necesar între tradiţie şi înnoire, una din problemele de bază ale epocii

noastre. Şi tot gînditorii europeni contribuie efectiv, datorită experienţei îndelungate,

la soluţionarea acestei probleme.

Un remarcabil secret al vitalităţii Europei rezidă într-un anumit echilibru uman

între disciplina colectivă şi libertatea individuală, între continuitate şi inovaţie, între

greutatea tradiţiei şi impulsul spre aventură; rezidă în capacitatea de a păstra sensul

identităţii în vîrtejul schimbării. Acest secret concretizat în trăsăturile de mai sus

distinge Europa de alte spaţii; pentru Africa, Asia şi lumea arabă tradiţia este foarte

puternică şi înnoirea loveşte ca o furtună. Despre America se spune adeseori că nu are

Evul Mediu; lipsiţi de balastrul tradiţiei, americanii sunt relativ uşor luaţi de curentele

de suprafaţă. Este adevărat că mulţi sunt plecaţi din Europa şi, ca urmare, Evul nostru

Mediu este şi al lor. Totuşi semnele concrete ale Evului Mediu (ruinele romane,

catedralele, monumentele clasice etc.) se găsesc, în mai mare măsură decît la

americani, printre noi. De asemenea, este controversată aprecierea că spaţiul rusesc a

cunoscut Renaşterea şi Reforma. Şi ca urmare a lipsei experienţei Renaşterii şi

Reformei, omul spaţiului rusesc este mai puţin pregătit să-şi asume aventura

individuală şi este mai uşor dominat de puterea colectivului.

Aşadar, există în Europa elemente ale vitalităţii şi voinţa de a pune aceste

elemente la dispoziţia umanităţii. Europa este gata să reia expansiunea în lume a

civilizaţiei şi idealurilor sale; este gata să se opună ameninţărilor absurde ale istoriei

asupra spiritului uman. Momentele consacrate celor căzuţi în ambele războaie

mondiale, indiferent de tabăra în care au luptat, concretizează relevant opoziţia faţă de

absurditatea istoriei şi impulsionează reevaluarea conceptului de naţiune şi a relaţiei

lui cu creştinătatea.
 36

Note asupra viitorului Europei

Există trei şcoli de gîndire în privinţa unirii Europei; ele preconizează pe rînd:

o alianţă între state; o totală integrare; o federaţie. Un acord se profilează între aceste

concepţii sub presiunea lumii care are nevoie de vocaţia universală a Europei pentru a

se elibera de foame, teamă şi ură; este solicitată “capacitatea globală” a continentului,

una care să rezulte din unirea naţiunilor Europei.

Impulsul dinspre lume vine într-un moment cînd situaţia Europei este

determinată de trei factori importanţi. Mai întîi, Europa a început să se unească în cei

15 ani după un război în care marile puteri şi-au pierdut imperiile coloniale. Aceasta

implică o scurtă analiză a raportului între decolonizare şi unirea Europei.

S-a făcut afirmaţia potrivit căreia legăturile şi efectele colaterale ale celor două

fenomene rezultă din evoluţia dialectică a naţionalismului. Încă de la sfîrşitul sec. al

XVIII-lea, discipolii lui Rousseau, urmaţi de Herder, Bentham şi Fichte, au denunţat

expansiunea colonială ca un păcat mortal al unei părţi a Europei deoarece va agrava

divizarea acesteia în naţiuni rivale. Este incontestabil că presupusa necesitate a

spaţiilor coloniale (viitorul spaţiu vital pretins de Hitler) a avut un rol considerabil în

declanşarea celor două războaie mondiale. Decît că aceste războaie au declanşat, la

rîndul lor, două serii de reacţii opuse.

Pe de o parte, au făcut din ideea dreptului popoarelor la autodeterminare una

cu circulaţie mondială. Primul război mondial a fost purtat în numele acestui principiu

şi tratatele din 1919-1920 l-au încorporat ca atare; a însemnat, de asemenea,

declanşarea luptei pentru libertate a coloniilor care au cunoscut pe seama lor efectele

violenţelor naţionalismului.
 37

Pe de altă parte, aceleaşi războaie au reamintit europenilor că a venit vremea

să pună sub control propriul şovinism şi aceasta a provocat reluarea discuţiilor asupra

planurilor de uniune a Europei.

Mai există şi alt aspect al problemei şi aceasta ţine de corelaţia dintre

decolonizare şi prosperitate. Istoria a probat eroarea celor care, naţionalişti sau

marxişti, au susţinut, de-a lungul unei jumătăţi de secol, că bogăţia Europei se

datorează exploatării coloniilor. Dacă ei ar fi avut dreptate, decolonizarea ar fi trebuit

să însemne moartea economiei europene. Contrariul este demonstrat nu numai prin

amplificarea tendinţelor spre unitate, ci şi prin prosperitatea fără precedent a

continentului. Aşadar, o veritabilă coincidenţă a decolonizării, a amplificării

tendinţelor spre unificare şi a prosperităţii. Această coincidenţă constituie un reper al

analizei relaţiei Europei cu lumea.

Expansiunea colonială a statelor rivale – oricît de criminală ar considera-o unii

– a avut indubitabil între efectele ei trezirea popoarelor din părţile neprivilegiate ale

lumii. Aceste popoare au ajuns să simtă că modul lor tradiţional de viaţă a ajuns să le

sufoce. Pe aici, au ajuns să aspire la avantajele civilizaţiei europene şi la solicitarea

suveranităţii pentru ele însele. Ele au formulat aceste deziderate în numele unora

dintre cele mai preţuite valori europene: a libertăţii, a valorii individului şi a egalităţii

naţiunilor şi raselor. Nu-i mai puţin adevărat că au cerut dreptul la suveranitate şi în

numele cîteva din nebuniile noastre contagioase precum naţionalismul. În acest fel,

naţiunile coloniale ale Europei (metropolele), aduse de două ori pe marginea

proporţiei de mania naţionalismului, au fost forţate să judece din nou realităţile. Rînd

pe rînd, aceste puteri coloniale au renunţat la imperii sub presiuni multiplei ale opiniei

publice create pe baza propriilor lor principii, ale elitelor conducătoare create de ele în

ţările colonizate (cazul Indiei este relevant în speţă); ale propriului interes înţeles mai
 38

adecvat şi cu puţin impuls din partea S.U.A. care le-a salvat, din cînd în cînd, de la

faliment. Concomitent şi din aceleaşi raţiuni, puterile coloniale au acceptat ceea ce

refuzaseră de peste şase secole şi jumătate: că trebuie să se unească. Ele au pierdut o

lume şi au recîştigat Europa.

Cel de-al doilea factor cu influenţă asupra situaţiei Europei este, de asemenea,

paradoxal: retragerea politică a Europei coincide cu adoptarea accelerată a

civilizaţiei europene de către naţiunile sărace/neprivilegiate. Şi aceasta deoarece

Europa nu numai că a făcut lumea descoperindu-i suprafaţa, ci, mai ales, dîndu-i

prima civilizaţie universală. Această civilizaţie este responsabilă – pe drept sau pe

nedrept – de tot atîtea beneficii cît şi de răutăţi. Cu toate acestea, este singura care a

reuşit să devină exportabilă/transferabilă şi asimilabilă peste originile ei rasiale,

politice şi religioase.

Mijloacele prin care şi-a asigurat expansiunea după Reformă (odată cu ea) n-

au fost toate creştine. Motivele au fost foarte diverse (de la misionarismul creştin, pînă

la spiritul de aventură, adăugându-se cele comerciale şi politice; în numele acestor

motive, europenii, începînd din sec. al XVI-lea au construit peste tot în lume bănci,

birouri, oraşe şi industrii, şcoli şi plantaţii, ziare şi parlamente.

Cucerind prin forţă sau primiţi ca zei – precum Cortez în Mexic -, preocupaţi

să salveze suflete sau să exploateze mine, europenii au cucerit, civilizat, au prădat şi

evanghelizat, s-au angajat în comerţul cu sclavi, au deschis spitale, au răspîndit teorii

umanitare pe care ei înşişi nu le-au aplicat totdeauna riguros, au arestat pe cei care

îndrăzneau să citeze principiile umanitare împotriva lor şi, în acelaşi timp, au eliberat

popoare întregi obişnuite de secole să trăiască sub cea mai crudă opresiune autohtonă.

Toate aceste fenomene descrise mai sus constituie conţinutul a aceea ce

numim colonialism. Sensul priorativ imprimat astăzi este nedrept; procesul este imens
 39

şi cuprinde deopotrivă iubire umanitară şi eroică, crimă şi lăcomie. A fost o aventură

încă neaşezată în perspectiva potrivită; această perspectivă corectă ar putea arăta că

beneficiile depăşesc trăsăturile negative. Este vorba, în fapt, de o tendinţă spre progres

aşa cum este conceput în occident, una adoptată inclusiv de aceia care

dispreţuiesc/resping Occidentul.

N-a mai existat o civilizaţie răspîndită precum cea europeană, chiar dacă un

Arnold Toynbee ne-ar contrazice, trimiţînd la Alexandru cel Mare şi la împăraţii

Chinei care, de asemenea, au stăpînit lumea lor. Acum, lumea este mai bine cunoscută

ca spaţiu şi aceasta datorită mai ales europenilor. Mai mult decît atît, au fost explicate

sistematic dimensiunile istorice ale acestei lumi şi arheologii dezgroapă multe probe

ale tradiţiilor uitate de popoarele colonizate însele; mai mult decît armatele şi

misiunile europene, au distrus sau au schimbat.

Ce se va întîmpla cu <<europenizarea>> după retragerea europenilor

cunoscută sub numele de “decolonizare” este greu de spus. Există semne care arată

tendinţa continuării expansiunii culturii europene în coloniile curînd eliberate.

Exemplul Indiei poate fi considerat relevant în speţă; retragerea englezilor n-a

însemnat respingerea sustemului de guvernământ avînd ca model pe cel englez; a fost

desfiinţat sistemul castelor vechi de peste 3.000 de ani şi pe care englezii îl lăsaseră

intact. Au continuat proliferarea partidelor politice şi dezvoltarea industriei; a început

să fie adoptat controlul naşterilor. În esenţă, India liberă vrea, mai mult decît pe

timpul stăpînirii britanice, să fie britanică, adică occidentală. Acelaşi fenomen se

întîmplă în alte colonii din Asia (Cambodgea, unde limba franceză se învaţă de masa

populaţiunii după eliberarea înainte de care era învăţată doar de elită) şi în cele din

Africa. În genere, administraţiile coloniale au plecat deoarece liderii locali au adoptat

idealurile europene. Idealurile sunt folosite acum împotriva europenilor şi împotriva

 40

practicilor lor care adeseori au fost imorale. Probabil ele sunt mai valoroase decît

credem noi. Iată de ce aceste idealuri nu se retrag odată cu decolonizarea; dimpotrivă,

receptarea lor se intensifică.

Cel de-al treilea factor, care influenţează situaţia Europei aflată sub presiunea

externă pentru a se uni, ţine de faptul că idealurile şi practicile europene au fost

răspîndite nesistematic. Datorită acestei lipse de plan, două serii de consecinţe

nefericite au rezultat, nefericite şi pentru europeni şi pentru naţiunile emergente (acum

trezite la viaţă). Mai întîi, civilizaţia europeană a devenit transferabilă şi asimilabilă

cu preţul unei disocieri periculoase între produsele europene de tot felul şi valorile

europene fundamentale. Lumea acceptă maşinile şi unele lozinci ale noastre europene

şi tinde să respingă fundamentele religioase, filosofice şi culturale, fundamente care,

pe lîngă producerea ştiinţei şi a ideologiei, ne-a ajutat să-i integrăm (pe cei colonizaţi),

după un timp, în complexul nostru de obiceiuri şi echilibre umane. Trebuie admis că

versiuni simplificate ale civilizaţiei occidentale au ajutat efectiv la exportarea

produselor noastre. Această realitate procură avantaje americanilor şi mai ales ruşilor

cînd vor să modernizeze (adică să occidentalizeze) coloniile eliberatex. Aceşti noi

veniţi aduc idei mult mai simple despre progres naţiunilor emergente, fie la nivel

material, sau la cel social şi moral; că aceşti noi veniţi – cu trimitere specială spre

sovietici - au mai puţină consideraţie pentru culturile autohtone, dar au avantajul de a

nu putea fi acuzaţi de “necolonialism”.

x
Trebuie remarcat faptul că asemenea observaţii, valabile în ele însele, se fac în plin război rece,
perioadă în care o veritabilă cursă între S.U.A. şi U.R.S.S. se desfăşura şi pe terenul lumii în proces de
decolonizare. Nu trecea neobservat faptul că Lenin în 1916 (Imperialismul, ultimul stadiu al
capitalismului) remarcase că Rusia este a doua putere colonială a lumii, ca întindere, şi enumera
coloniile de religie musulmană din Asia: Azerbaidjan, Armenia, Georgia, Uzbekistan, Kazakhstan,
Turkmenistan, Tadykisstan, Kirchizia; că, apoi, Rusia şi-a adăugat cele trei Ţări Baltice, iar Stalin i-a
adăugat “republicile surori” (“democraţiile populare”); că, paralel cu procesul decolonizării, făcut şi
sub impulsul comunismului, dar mai ales pe baza propriilor principii, Rusia bolşevică rămîne singura
putere colonială a lumii şi, probabil, ultima. Pentru români, nu se cade să fie uitată componenta de
limbă română a Imperiului sovietic – Basarabia.
 41

Naţiunile emergente acuză Europa şi modul dezordonat în care şi-a propagat

valorile. Ele, mai întîi, au imitat tot aceea ce Occidentul a trimis, ca, apoi, să blameze

Europa pentru toate relele rezultate din această imitare. Dr.Raghavan Iyer, profesor

indian la Oxford, a demonstrat cum ideile europene au fost deformate, preluate greşit,

în naţiunile emergente. În lista “relelor” percepute ca venind dinspre cultura

europeană, el înscria: credinţa excesivă în progresul material, naţionalismul agresiv,

care a ridicat nivelul urii rasiale abia ascunsă, utilitarismul la Bentham (Ieremy –

1748-1832; junist şi filosof englez), colectivismul militant şi socialismul mesianic,

liberalismul a la Hayek, preamărirea puterii militare şi politice, birocraţia copleşitoare,

multiplicarea dorinţelor, consumul la scară colosală, pasiunea pentru lucrurile stranii,

pretenţiile exclusiviste în religie, fanatismul ideologic, ateismul arogant, cultul

cinismului şi filistinismul cultural neînfrînat.

Lista viciilor europene şi mai ales a manifestărilor începînd cu era industrială

este impresionantă. Desigur, celor care le clamează împotriva europenilor le-ar putea

fi puse nenumărate întrebări: dece le-aţi preluat şi le-aţi imitat? Dece n-aţi preluat

virtuţile europenilor, virtuţi care, deopotrivă, ar putea alcătui o listă impresionantă?

De ce ne reproşaţi ateismul şi materialismul şi, în loc să ne cereţi misionari, ne cereţi

ajutoare materiale? Totuşi, Europa şi europenii au o vină şi aceasta constă în faptul că

au fost trimişi în colonii oameni mai puţin reprezentativi şi mai puţin conştienţi de

valorile Europei; puţin cunoscători ai ţărilor în care au ajuns.

Decolonizarea a coincis cu unirea Europei occidentale – o promisiune de

prosperitate fără precedent. Lumea învaţă de la europeni, dar nu învăţă întotdeauna

cea ce este mai valoros. Ca urmare, ar trebui alcătuită o politică a civilizaţiei una care

să asigure întîlnirea comandamentelor secolului cu responsabilităţile civilizatoare ale

 42

Europei în lume. Întrebarea este dacă are Europe resurse morale şi materiale pentru a-

şi asigura continuarea expansiunii.

Există în Europa un curent defetist, mergînd de la Oswald Spengler (1880-

1936), la Arnold Toynbee (n. 1889), de la Georges Sorel (1847-1922) la J.P Sartre (n.

1905). Acest curent pare să fi convins liderii şi masele în ţările europene că Europa

este o sărmană creatură strivită între doi coloşi. Încă din secolul al XVIII-lea ne

urmăreşte minţile această credinţă/teamă, decît că nu pare a fi probată de fapte.

În ajunul Revoluţiei franceze Baronul Melchior Grimm (1723-1807), critic

german de limbă franceză, scria Ecaterinei a II-a (ţarina Rusiei între 1762 şi 1796):

“Două imperii vor împărţi lumea. Rusia, în răsărit, şi America, ce şi-a dobîndi o

libertate de curînd, în vest, şi noi, popoarele aşezate între ele, abia vom şti, datorită

tradiţiei discontinui, ceea ce am fost”.

În 1847, Sainte-Beuve (1804-1869) rezuma opinia istoricului Adolphe Thiers

(1797-1877): “Au mai rămas doar două naţiuni. Rusia, încă barbară, dar mare...

Vechea Europă va trebui să ia în considerare această tinereţe. Altă ţară tînără este

America... Viitorul lumii este între aceste două mari lumi”. Seria profetizării căderii

Europei între cei doi coloşi continuă cu Jean de Muller, Napoleon I, Abatele Pradt, în

1823, cu formula semnificativă “Dincolo de Vistula, cade o cortină”x şi, binenţeles,

Alexis de Tocqueville (1805-1859).

Denis de Rougemont respinge afirmaţia că “Europa se găseşte între două mari

puteri” şi o caracterizează drept o platitudine. Era în anii ’60. Merită amintită doar

cîteva din argumentele sale. Platitudinea poate fi discutată din perspectiva unei

Europe unite. Matematic, el ajunge la concluzia că, într-adevăr, Europa Mică

(Uniunea Europeană de astăzi) numără 330 milioane de locuitori şi dacă se adaugă cei

x
Un posibil izvor de inspiraţie pentru formula “cortina de fier”, atît de folosită de-a lungul războiului
rece...
 43

95 de milioane aflători în cele şapte state din sfera sovietică de influenţă, rezultă un

total de 425 de milioane. Cele două superputeri totalizau doar 400 de milioane. Care

coloşi? Care giganţi? Adaugă la aceasta calitatea populaţiei, incontestabil mai bună

decît a S.U.A. şi U.R.S.S.; cei mai buni muncitori, cei mai buni filosofi, artişti etc. se

găsesc încă în Europa, opinează autorul.

Evident, aceste aprecieri calitative pot prezenta şi vulnerabilităţi; sunt

discutabile. Totuşi autorul recurge la structura comparativă a premianţilor Nobel

(1901-1961): Rusia şi democraţiile populare – 9; S.U.A. – 52; Europa Occidentală –

147; alte ţări – 8. Nu avem date pentru o asemenea comparaţie la nivelul anului 2001.

Importantă pentru noi este pledoaria pentru unitatea Europei.

Unită – se demonstra atunci – Europa poate arăta “capacitatea ei glogală” şi se

poate pune în evidenţă nu numai statistic, ci la nivelul conştiinţei cetăţenilor. Această

“capacitate globală” are premize reale: demografice, economice şi culturale. Aspiraţia

Europei la postura de prima putere a lumii se justifică. Premizele pot fi fructificate

numai dacă există conştiinţa vocaţiei în lume la liderii europeni. De asemenea, trebuie

luate în considerare forţa şi puterea altor culturi şi civilizaţii competitoare pentru

primul loc în lume.

Desigur, există şi voci sceptice, care vorbesc încă despre declinul Occidentului

şi care văd în Rusia comunistă purtătoarea noilor valori care ar putea contribui la

atragerea lumii spre ideal.

Nu se vedea ce ar putea fi 30 de ani mai tîrziu, dar acelaşi Denis de

Rougemont observă că ideologia comunistă este jumătate rusească. Cealaltă jumătate

înseamnă maxism aplicat, iar marxismul s-a născut în vestul Europei. Sovieticii nu fac

decît “să întoarcă propriile noastre valori împotriva noastră” sub forma

materialismului dialectic, foarte mult simplificat.

 44

Din perspectiva anilor ’60, era greu să se vadă alt succesor decît Europa care

“să preia torţa civilizaţiei”. Vocaţia Europei trebuie să se manifeste prin unirea ei şi

prin eradicarea urmărilor crimelor care se reproşează Europei şi care s-au datorat

naţionalismului, rasismului şi, într-o oarecare măsură, colonialismuluix . Vocaţia

Europei poate fi exprimată mai ales prin trei verbe: a anima/stimula; a balansa; a

federaliza. Să stimuleze în primul rînd schimbările internaţionale pe care le-a

intensificat hotărîtor după Marile Descoperiri Geografice. Statistic, se dovedeşte că

Europa rămîne încă centrul oricărui sistem de schimburi internaţionale; proporţiile

importurilor şi exporturilor Europei raportate la veniturile interne ale ţărilor

componente arată că lumea este vitală pentru Europa în mai mare măsură decît pentru

S.U.A. şi U.R.S.S.

Din punct de vedere cultural, vocaţia Europei de a stimula schimburile este şi

mai relevantă; naţiunile emergente se întorc spre valorile Europei pentru a se abilita

pentru dialog (unele cu altele şi cu lumea).

Vocaţia balansării poate fi admirabil pusă în evidenţă de nevoia echilibrului

între lucrurile create de oameni: între tehnologie şi tradiţie, spre exemplu. În ţările

occidentale, s-a acumulat o experienţă în această privinţă datorită socialismului,

marxismului, liberalismului, sindicatelor, planificării, ghidării profesionale etc. S-a

ajuns astfel la o adaptare, uneori înceată şi dureroasă, la nevoile reale ale oamenilor.

Naţiunile emergente ahtiate după tehnologie ar putea învăţa din această experienţă

deoarece tehnologia le poate distruge nu numai tradiţiile valoroase, ci şi echilibrul

psihic. Mai pot învăţa de la europeni echilibrul între autoritate şi libertate, între ştiinţă

şi umanioare/ studii clasice; între agresivitatea critică şi imaginaţia poetică în ştiinţe;

între tonurile pure, s-au vocile separate, şi combinaţiile armonice în arte; între

x
Acum, în anii ’60, încă se mai resimt urmările celui de-al dodilea război mondial.
 45

inovaţie şi continuitate în viaţa civică; între diversitate şi unitate în organizarea

politică; între pasiunea pentru aventură, fără a gîndi la consecinţe, şi experienţa

acumulată în meditaţia asupra acţiunii şi îndrăznelii; Ulysses poate fi considerat, din

această perspectivă, un european.

Există şi vocaţia federalizării. Europa a secretat virusul naţionalismului şi l-a

împrăştiat în lume; un naţionalism care a adus-o de două ori, prin cele două războaie

mondiale, pe marginea prăpastiei. Vocaţia federalizării este şi o obligaţie pentru

Europa: este un fel de vaccin împotriva naţionalismului preluat de naţiunile emergente

şi amplificat împotriva propriilor interese. Federalismul este/poate fi un antidot

împotriva naţionalismului şi şovinismului bazate fie pe rasă, fie de clasă; un antidot

împotriva totalitarismelor unde ajung aceste exagerări naţionaliste.

Europa are o vocaţie de îndeplinit, are de făcut/refăcut lumea, făcîndu-se pe

sine unită în diversitate.

 46

Întrebări

1.Este şcoala o prezenţă semnificativă în centrul civic al oraşului

de tip european?

2.Dacă punem Europa în ecuaţia: E = mc2, care este elementul care

dă greutate Europei peste dimensiunile geografice şi demografice?

3.Este echilibrul între continuitate şi inovaţie un secret al vitalităţii

europene?

4.Ce se întîmplă cu valorile europene în spaţiile decolonizate?

5.Care elemente de istoria Europei fac plauzibilă afirmaţia mai

veche că Europa se găseşte între doi coloşi?