TEORIA CÂMPULUI ELECTROMAGNETIC

1. SISTEMUL LEGILOR ELECTROMAGNETISMULUI

1.1. RECAPITULAREA MĂRIMILOR ELECTROMAGNETISMULUI

Pentru caracterizarea fenomenelor electromagnetice şi a stărilor corespunzătoare, teoria

macroscopică utilizează şase specii de mărimi primitive, adică şase specii a căror introducere
nu este posibilă fără a face apel la experienţă - sau la teoria microscopică - şi un număr mare
de mărimi derivate, care completează şi uşurează caracterizarea acestor stări.
Mărimile de stare electrică şi magnetică ale corpurilor sunt:
- sarcina electrică q (caracterizează

starea de încărcare electrică),
- momentul electric p (caracterizează starea de polarizaţie electrică),
- intensitatea curentului electric de conducţie i (caracterizează starea electrocinetică),

- momentul magnetic m (caracterizează starea de magnetizaţie).
Aceleaşi stări se caracterizează local prim mărimi derivate, dintre care cele mai
importante
 sunt: densitatea  de volum a sarcinii ρ v, polarizaţia electrică P , densitatea de
curent J , magnetizaţia M . Alte mărimi derivate importante sunt: densitatea de suprafaţă şi

de linie a sarcinii ρ S şi ρ l, sarcina de polarizaţie qp, densitatea superficială de curent J S ,
curentul amperian im, solenaţia Θ ş.a.
Mărimile de stare locală ale câmpului electromagnetic sunt:
- intensitatea câmpului electric E şi inducţia electrică D , ambele mărimi fiind

derivate din vectorul câmp electric în vid E v şi caracterizează local aspectul electric al
câmpului electromagnetic (câmpul electric),  
- intensitatea câmpului magnetic H şi inducţia magnetică B , ambele mărimi sunt

derivate din vectorul inducţie magnetică în vid B v şi caracterizează local aspectul magnetic
al câmpului electromagnetic (câmpul magnetic).
Mărimile derivate mai importante corespunzătoare sunt:
 
- tensiunea electrică (în lungul unei curbe C) u =∫ E d s ,
C

(cu sensul de referinţă d s )

- fluxul electric (printr-o suprafaţă S) ψ=∫D n d A ,
S

(cu sensul de referinţă n )
 
- tensiunea magnetică (în lungul unei curbe C) um =∫ H d s ,
C

(cu sensul de referinţă d s )

- fluxul magnetic (printr-o suprafaţă S) φ= ∫ B n d A ,
S

(cu sensul de referinţă n )
 
- curentul electric (printr-o suprafaţă S) i =∫J n d A ,
S

(cu sensul de referinţă n )

1.2. REGIMURILE MĂRIMILOR ELECTRICE ŞI MAGNETICE

În teoria fenomenologică (macroscopică) a câmpului electromagnetic, mărimile fizice

pot fi considerate funcţiuni de timp, iar după consecinţele variaţiei lor în timp, stările
electromagnetice se pot găsi în următoarele regimuri:
- regimul static, în care mărimile de stare nu variază în timp (sau variază suficient de
lent, pentru a putea neglija efectul variaţiei lor) şi nu se produc transformări energetice; în
acest caz fenomenele electrice se produc independent de cele magnetice şi cele două laturi ale
câmpului electromagnetic se pot studia separat, în cadrul electrostaticii şi magnetostaticii;
- regimul staţionar, în care mărimile nu variază în timp, însă interacţiunile câmpului
electromagnetic cu substanţa sunt însoţite de transformări energetice;
- regimul cvasistaţionar, caracterizat prin variaţia suficient de lentă în timp a
mărimilor, astfel încât să se poată neglija efectele asociate variaţiei în timp a unor mărimi. In
acest regim se disting:
- regimul cvazistaţionar anelectric, în care se neglijează efectele magnetice ale
curenţilor de deplasare peste tot, cu excepţia dielectricului condensatoarelor (acest regim este
numit în mod curent cvazistaţionar) şi
- regimul cvazistaţionar amagnetic, în care se neglijează efectele de inducţie
electromagnetică în producerea câmpului electric;
- regimul nestaţionar, corespunde celui mai general caz de variaţie în timp a mărimilor,
în care apare radiaţia electromagnetică.

1.3. RECAPITULAREA LEGILOR ELECTROMAGNETISMULUI

Legile generale şi principalele legi de material ale teoriei macroscopice a fenomenelor

electromagnetice sunt prezentate în diferitele lor forme, integrale şi locale. Legile vor fi
numerotate cu cifre romane.

I. Legea inducţiei electromagnetice

d φ SΓ (1.3-1)
eΓ = − ,
dt
în care eΓ este tensiunea (electromotoare) indusă în lungul conturului închis Γ , iar φ SΓ este
fluxul magnetic prin suprafaţa SΓ sprijinită pe conturul Γ :
D   D 
e Γ = ∫ E d sΓ , φ S = ∫ Bn S d A. (1.3-2)
Γ Γ SΓ Γ

 
Versorul normalei n SΓ şi vectorul element de arc d sΓ sunt asociaţi după regula burghiului
drept, ca în figura 1.3-1a.
Legea se poate prezenta şi sub forma integrală explicită
  d 
∫Ed s =−d t ∫
Γ SΓ
B n S Γ d A. (1.3-3)

2
 Fig. 1.3-1. Convenţii la scrierea legii inducţiei
electromagnetice (a) şi cazul unei suprafeţe de
discontinuitate (b).

Curba Γ şi suprafaţa SΓ se consideră solidare cu corpurile aflate în mişcare (sunt

antrenate în mişcarea corpurilor), deci derivarea ţine seama atât de variaţia în timp a
integrandului, cât şi de deplasarea suprafeţei. Se foloseşte derivata substanţială, de flux:

d  d f G
dt ∫SΓ G n SΓ d A = ∫SΓ d t n SΓ d A, (1.3-4)

unde
 
df G ∂G    
dt
=
∂t
+ w div G + rot G × w , ( ) (1.3-5)

unde w este viteza punctelor suprafeţei SΓ .
Transformând integrala de contur în integrală de suprafaţă (cu teorema lui Stokes) şi
folosind derivata de flux pentru a doua integrală, în domenii de continuitate şi netezime a
câmpurilor de vectori se obţine forma locală

 df B
rot E = − . (1.3-6)
dt
Pentru suprafeţe de discontinuitate, scriind forma integrală pe un mic contur Γ S strâns
de o parte şi de alta a suprafeţei de discontinuitate, pe o lungime ∆ l (figura 1.3-1b), se obţine
   
E 2 t ∆l + E 1 ( −t ) ∆l = 0,

sau
  

( )
n 12 × E 2 − E 1 = rot S E = 0, (1.3-7)
respectiv Et1 = Et2, adică la trecerea prin suprafaţa de discontinuitate se conservă componenta
tangenţială a intensităţii câmpului electric.

II. Legea fluxului electric

ψ Σ = qΣ , (1.3-8)
unde ψ Σ este fluxul electric prin suprafaţa închisă Σ , iar qΣ este sarcina electrică conţinută
de suprafaţa Σ . Cu notaţiile din figura 1.3-2a
D  D
ψ Σ = ∫ D n Σ d A, q Σ = ∫ ρ v d v, (1.3-9)
Σ D Σ


pentru o repartiţie continuă de sarcini electrice în volumul DΣ . Versorul n Σ pe normală, este
orientat spre exteriorul suprafeţei închise Σ .

3
 Fig. 1.3-2. Notaţii pentru legea fluxului electric (a) şi
cazul suprafeţei de discontinuitate (b).

Transformând integrala de suprafaţă în integrală de volum cu formula Gauss-

Ostrogradski,
 se obţine forma locală a legii, în domenii de continuitate şi netezime a câmpului
de vectori D

div D =ρv . (1.3-10)

Pentru suprafeţe de discontinuitate, se scrie forma integrală a legii pe o suprafaţă Σ S,

strânsă - de o parte şi de alta - a suprafeţei de discontinuitate, care poate fi încărcată cu
densitatea de suprafaţă a sarcinii ρ S (figura 1.3-2b) şi se obţine
   
D 2 n 12 ∆A + D 1 ( −n 12 ) ∆A = ρS ∆A,

sau
   
( )
n 12 D 2 − D 1 = div S D = ρS , (1.3-11)
respectiv D2n - D1n = ρ S, adică saltul componentei normale a inducţiei electrice este
proporţional cu densitatea de suprafaţă a sarcinii electrice.
Pe suprafeţe neîncărcate electric se conservă componenta normală a inducţiei.
  
III. Legea legăturii dintre D, E º i P
  
D = ε 0 E + P, (1.3-12)

în care P este vectorul polarizaţiei electrice, iar ε 0 este permitivitatea vidului, numită şi
constantă electrică.

IV. Legea polarizaţiei electrice temporare


Polarizaţia are o componentă permanentă Pp , independentă de valoarea actuală a

intensităţii câmpului electric şi o componentă temporară Pt , care depinde de valoarea
actuală a acestui câmp
  
P = Pp + Pt . (1.3-13)
Legea polarizaţiei temporare exprimă dependenţa de intensitatea câmpului electric a
polarizaţiei temporare
 
( )
Pt = f E . (1.3-14)
In dielectrici izotropi, liniari şi fără polarizaţie permanentă
 
Pt = ε 0 χ e E, (1.3-
14')
iar împreună cu legile III şi IV se ajunge la relaţia constitutivă
  
D = εE = ε 0 ε r E. (1.3-15)

4
 V. Legea circuitului magnetic

d ψ SΓ (1.3-16)
u mmΓ = Θ S Γ + ,
dt
în care ummΓ este tensiunea magnetomotoare pe conturul închis Γ , Θ SΓ este solenaţia
calculată pe suprafaţa SΓ sprijinită pe conturul Γ , iar ψ SΓ este fluxul electric prin aceeaşi
suprafaţă SΓ (figura 1.3-3a)
D   D  D 
u mmΓ = ∫ H d s Γ , Θ S = ∫ Jn S d A, ψ S = ∫ Dn S d A. (1.3-17)
Γ Γ SΓ Γ Γ SΓ Γ

Şi aici se păstrează aceeaşi regulă a burghiului drept pentru asocierea între vectorul
 
element de arc d sΓ şi versorul normalei n SΓ .
Legea se poate prezenta şi sub forma integrală explicită
   d 
∫ Γ
H d sΓ = ∫ J n SΓ d A +
SΓ dt ∫
SΓ
D n S Γ d A. (1.3-18)

Fig. 1.3-3. Notaţii pentru legea circuitului magnetic (a)

şi cazul unei suprafeţe de discontinuitate (b).

Curba Γ şi suprafaţa SΓ se consideră solidare cu corpurile aflate în mişcare (sunt

antrenate de acestea), deci derivarea ţine seama atât de variaţia în timp a integrandului, cât şi
de deplasarea suprafeţei, adică se foloseşte derivata substanţială, de flux, (1.3-4). Astfel,
forma integrală explicită devine

   df D 
∫Γ H d sΓ = ∫SΓ J n SΓ d A + ∫SΓ d t n SΓ d A. (1.3-19)

Transformând membrul stâng cu formula lui Stokes, se stabileşte forma locală a legii (în
domenii de continuitate şi netezime)

  df D
rot H = J + . (1.3-20)
dt

Pentru suprafeţe de discontinuitate, scriind forma integrală pe un mic contur Γ S strâns

de o parte şi de alta a suprafeţei de discontinuitate, pe o lungime ∆ l (figura 1.3-3b), se obţine
   
H 2 t ∆l + H 1 ( −t ) ∆l = J S ∆l ,

sau
   

( )
n 12 × H 2 − H 1 = rot S H = J S , (1.3-21)
respectiv Ht2 - Ht1 = JS, adică la trecerea prin suprafaţa de discontinuitate componenta
tangenţială a intensităţii câmpului magnetic are un salt egal cu densitatea superficială a
curentului.
Dacă nu există curenţi pe suprafaţă, componenta tangenţială se conservă la trecerea prin
suprafaţa de discontinuitate.

5
 VI. Legea fluxului magnetic

φ Σ = 0, (1.3-22)
unde
D 
φ Σ = ∫ Bn Σ d A (1.3-23)
Σ

este fluxul magnetic calculat pe suprafaţa închisă Σ (figura 1.3-4a).

Transformând cu formula Gauss-Ostrogradski integrala de volum în integrală de
suprafaţă, se obţine forma locală pentru domenii de continuitate şi netezime

div B =0. (1.3-24)

Fig. 1.3-4. Notaţii pentru legea fluxului magnetic (a) şi cazul

unei suprafeţe de discontinuitate (b).

Pentru suprafeţe de discontinuitate, se scrie forma integrală a legii pe o suprafaţă Σ S,

strânsă - de o parte şi de alta - a suprafeţei de discontinuitate (figura 1.3-4b) şi se obţine
   
B 2 n 12 ∆A + B 1 ( −n 12 ) ∆A = 0,

sau
   
( )
n 12 B 2 − B 1 = div S B = 0, (1.3-25)
respectiv B2n = B1n, adică la trecerea printr-o suprafaţă de discontinuitate se conservă
componenta normală a inducţiei magnetice. 
Observaţie. Adesea se introduce un câmp de vectori auxiliar A , numit potenţial
magnetic vector, prin relaţia
 
B =rot A. (1.3-26)
Astfel este satisfăcută identic
 forma locală (1.3-24).
Câmpul de vectori A este determinat numai dacă se cunoaşte şi divergenţa sa, care
poate fi dată de 
- condiţia de etalonare Coulomb: div A =0,
 ∂Ve
- condiţia de etalonare Lorentz: div A e = −εµ .
∂t

Ultima etalonare este folosită pentru potenţialele electrodinamice: potenţialul vector A e
şi potenţialul scalar Ve.
  
VII. Legea legăturii dintre B, H si M.

  
(
B = µ0 H + M , ) (1.3-27)

unde M este vectorul magnetizaţiei.

VIII. Legea magnetizaţiei temporare

6
 
Magnetizaţia are o componentă permanentă M p , independentă de valoarea actuală a

intensităţii câmpului magnetic şi o componentă temporară M t , care depinde de valoarea
actuală a acestui câmp
  
M = Mp + Mt . (1.3-28)
Legea magnetizaţiei temporare exprimă dependenţa magnetizaţiei temporare de
intensitatea câmpului magnetic
 
Mt = f H .( ) (1.3-29)
In materiale magnetice liniare, izotrope şi fără magnetizaţie permanentă
 
M t = χ m H, (1.3-
29')
iar cu legile VII şi VIII se obţine relaţia constitutivă
  
B = µH = µ0 µr H. (1.3-30)

IX. Legea conservării sarcinii electrice

d qΣ
iΣ = − , (1.3-31)
dt
în care
D 
i Σ = ∫ J n Σ d A, q Σ = ∫ ρ v d v. (1.3-32)
Σ DΣ

Fig. 1.3-5. Notaţii pentru legea conservrii sarcinii electrice (a)

şi cazul unei suprafeţe de discontinuitate (b).


Curentul este calculat cu versorul normalei n Σ orientat spre exteriorul suprafeţei închise
Σ (figura 1.3-5a). Legea exprimă curentul electric de conducţie ca un flux de sarcini
electrice, sau sarcina electrică ca o integrală în timp a curentului de conducţie.
Legea se poate prezenta şi sub forma integrală explicită
 d
∫ Σ
J nΣ d A = −
dt ∫DΣ
ρv d v. (1.3-33)

Din nou, suprafaţa Σ este considerată solidară cu corpurile aflate în mişcare. Pentru a
introduce sub semnul integrală operatorul de derivare în raport cu timpul trebuie folosită
derivata substanţială de volum. Pentru un câmp scalar g
d dv g
dt ∫DΣ
gdv=∫
DΣ dt
d v, (1.3-34)

unde
dv g ∂ g 
= + div ( g w ) (1.3-35)
dt ∂t

7
 
este derivata substanţială de volum în raport cu timpul. Mai sus s-a notat cu w vectorul
vitezei punctului în raport cu sistemul de referinţă.
Cu această derivată, forma integrală a legii conservării sarcinii electrice devine
 d v ρv
∫Σ
J n Σ d A = −∫
DΣ dt
d v. (1.3-36)

Transformând membrul stâng cu formula Gauss-Ostrogradski în integrală de volum, în

domenii de continuitate şi netezime a câmpului densităţii de curent se stabileşte forma locală
 d ρ
div J = − v v . (1.3-37)
dt
Pentru suprafeţe de discontinuitate, se scrie forma integrală pe o suprafaţă Σ S, strânsă -
de o parte şi de alta - a suprafeţei de discontinuitate, încărcată cu densitatea de suprafaţă a
sarcinii ρ S (figura 1.3-5b) şi se obţine
    ∂ρS
J 2 n 12 ∆A + J 1 ( −n 12 ) ∆A = − ∆A,
∂t
sau
    ∂ ρS
( )
n 12 J 2 − J 1 = div S J = −
∂t
, (1.3-38)

respectiv J2n - J1n = -∂ ρ S/∂t, adică saltul componentei normale a densităţii curentului de
conducţie este proporţional cu derivata în raport cu timpul a densităţii de suprafaţă a sarcinii
electrice.
Pe suprafeţe neîncărcate se conservă componenta normală a densităţii de curent.

X. Legea conducţiei electrice

se prezintă întâi în formele locale
     
E + E i = ρJ , sau J = σ E + E i , ( ) (1.3-39)

unde E i este vectorul intensităţii câmpului electric imprimat (care este exprimarea în limbaj
electric al unor câmpuri de forţe de natură neelectrică) şi apoi în formele integrale, pentru
circuite filiforme
u f + ei = R i , sau i = G( u f + ei ) , (1.3-40)
unde, cu notaţiile din figura 1.3-6,

Fig. 1.3-6. Notaţii pentru forma integrală a legii conducţiei Fig. 1.3-7. Notaţii pentru forma integrală a legii transformării
electrice. energiei în conductoare.

D 
 D   D ρds 1
uf = ∫ E d s , ei = ∫ E i d s , R= ∫ , G= , i = A J. (1.3-41)
C C C A R

8
 S-a presupus o distribuţie uniformă a curentului pe secţiunea transversală (de arie A) a
conductorului filiform, care are curba axă C, pe care se defineşte tensiunea în lungul firului uf,
tensiunea electromotoare imprimată ei şi rezistenţa R, respectiv conductanţa G.
In expresia ultimelor mărimi ρ = 1/σ este rezistivitatea în punctul curent, iar A este
aria secţiunii transversale pe liniile de curent; ambele mărimi pot fi variabile de la punct la
punct.

XI. Legea transformării energiei în conductoare

se prezintă întâi în forma locală, care exprimă densitatea de volum a puterii electromagnetice
cedată corpurilor în procesul de conducţie

p J = E J, (1.3-42)
sau, ţinând seama de legea conducţiei electrice
 
pJ = ρ J 2 − E i J = pR − pg , (1.3-43)
unde pR este densitatea de volum a puterii disipate prin efect Joule, iar pg este densitatea de
volum a puterii generate sub influenţa câmpurilor imprimate.
Pentru conductoare filiforme (figura 1.3-7), integrând pe volumul conductorului, se
stabileşte forma integrală a legii. Puterea PJ primită de conductor în procesul de conducţie
este
PJ = uf i, (1.3-44)
Ţinând seama de legea conducţiei electrice se obţine
PJ = R i2 - ei i = PR - Pg, (1.3-45)
unde PR este puterea disipată prin efect Joule, iar Pg este puterea generată datorită tensiunii
electromotoare imprimate.

XII. Legea electrolizei

exprimă efectul electrochimic al curentului electric de conducţie, sub forma
Aq
m= , (1.3-46)
F0 ℜ

în care m este masa depusă prin electroliză de sarcina electrică q (integrala curentului de
conducţie), dintr-o substanţă cu masa atomică A şi ℜ valenţe, F0 fiind constanta lui Faraday.

*=*=*

Se reaminteşte că în forma integrală a legilor vectorul element de arc d s care dă sensul
de parcurgere al curbei închise Γ ce mărgineşte suprafaţa deschisă SΓ şi versorul normalei la

suprafaţă n S sunt asociaţi după regula burghiului drept, iar pentru suprafaţa închisă Σ
Γ

versorul normalei n Σ este orientat spre exterior.
Domeniile de integrare se consideră a fi antrenate de corpuri în mişcarea lor, deci se
folosesc derivatele substanţiale de flux şi de volum.
În legi intervin trei constante universale:
- constanta electrică (permitivitatea vidului)
ε 0 = 1/(4π 9.109) [F/m],
- constanta magnetică (permeabilitatea vidului)

9
 µ 0 = 4π 10-7 [H/m],
- constanta lui Faraday (echivalentul electrochimic)
F0 = 96490 [C/g].

1.4. DISCUŢIE ASUPRA SISTEMULUI LEGILOR ELECTROMAGNETISMULUI

Legile I, II, III, V, VI, VII, IX şi XI sunt legile generale ale teoriei macroscopice a
câmpului electromagnetic.
Legile IV, VIII, X şi XII sunt principalele legi de material şi în ele intervin, în afara
constantelor universale, anumite mărimi de material (dependente local de natura acestuia, de
temperatură, de starea de deformare sau tensionare locală etc.): susceptivitatea electrică χ e,
permitivitatea ε = ε 0 ε r, susceptivitatea magnetică χ m, permeabilitatea µ = µ 0  µ r,
rezistivitatea ρ sau conductivitatea σ = 1/ρ , intensitatea câmpului electric imprimat E i ,
masa atomică A, valenţa ℜ. Există şi alte legi de material cu aplicativitate mai restrânsă în
determinarea câmpului electromagnetic: legea câmpurilor imprimate voltaice, legea emisiunii
electronice din metale ş.a.
Legile I, II, III şi IV stabilesc toate condiţiile producerii câmpului electric (prin faptul că
permit precizarea circulaţiei în lungul oricărei  curbe închise
 şi a fluxului prin orice suprafaţă
închisă, pentru fiecare dintre vectorii câmp E sau D ).
Legile V, VI, VII şi VIII stabilesc toate condiţiile producerii câmpului magnetic (prin
faptul că permit precizarea circulaţiei în lungul oricărei  curbe închise
 şi a fluxului prin orice
suprafaţă închisă, pentru fiecare dintre vectorii câmp H sau B ).
Legile IX şi X stabilesc proprietăţi ale curentului electric de conducţie şi permit
determinarea vectorului câmp J , iar legea XI stabileşte efectul energetic al procesului de
conducţie a curentului electric. Legea XII precizează efectul chimic al curentului de
conducţie.
Principalele dependenţe pe care le implică sistemul legilor I-X de mai înainte, în
condiţiile obişnuite întâlnite în aplicaţii tehnice, pot fi reprezentate schematic ca în figura
1.4-1. Săgeţile indică sensul cauzal, iar săgeţile cu linie întreruptă indică legăturile care există
numai în stări variabile în timp (regim ne-staţionar). Săgeţile cu ambele sensuri indicate
corespund unei interdependenţe a cărei interpretare cauzală depinde de condiţii concrete
suplimentare.
Principalele idei exprimate în această reprezentare sunt următoarele.
a) In regim staţionar nu există practic influenţă reciprocă între fenomenele electrice şi
magnetice, singura legătură între aceste categorii de fenomene fiind exprimată de legea lui
Ohm (X), conform căreia repartiţia câmpului imprimat (adică a surselor) determină atât
curenţii din conductoare (şi deci câmpul magnetic produs de aceşti curenţi), cât şi repartiţia
câmpului electric din conductoare. Câmpul electric şi câmpul magnetic sunt în legătură
exclusiv prin intermediul corpurilor conductoare, parcurse de curent electric de conducţie. În
lipsa curenţilor electrici de conducţie, această legătură dispare şi rezultă două câmpuri de
vectori complet independente: câmpul electrostatic şi câmpul magnetostatic.
b) In regim staţionar, câmpul electric în izolanţi este determinat de repartiţia
sarcinilor electrice şi a momentelor electrice (legile II şi III); totodată câmpul electric
influenţează repartiţia momentelor electrice (partea lor temporară) prin legea de material a
polarizaţiei temporare (IV), iar în conductoare, câmpul electric impune repartiţia de sarcină
electrică (de obicei, superficială), fiind determinat de repartiţia câmpului electric imprimat
(prin condiţia de echilibru electrostatic, care rezultă din X). Câmpul electric staţionar este
produs de corpuri încărcate electric sau polarizate electric.

10
 Fig. 1.4-1. Principalele relaţii şi dependenţe între legile
I-X ale câmpului electromagnetic.

c) In regim staţionar (şi cvasistaţionar) câmpul magnetic este determinat de repartiţia

curenţilor electrici şi a momentelor magnetice (legile V, VI şi VII); totodată câmpul magnetic
influenţează repartiţia momentelor magnetice (partea lor temporară), prin legea de material a
magnetizaţiei temporare (VIII). Câmpul magnetic staţionar este produs de corpuri
magnetizate sau parcurse de curent electric.
d) In regim variabil în timp apare o condiţionare reciprocă între repartiţia de sarcină şi
cea de curent prin legea conservării sarcinii (IX); totodată mai apare o dublă legătură directă
(nu prin intermediul corpurilor) între câmpul electric şi câmpul magnetic: câmpul magnetic
variabil în timp determină apariţia unui câmp electric solenoidal (indus) prin fenomenul
inducţiei electromagnetice (I); câmpul electric variabil în timp determină apariţia unui câmp
magnetic solenoidal produs de curentul de deplasare, care intervine în legea circuitului
magnetic (V). Această legătură dublă condiţionează existenţa câmpului electromagnetic
"desprins" de corpuri, sub formă de unde electromagnetice, care se propagă cu o viteză
finită.

*=*=*

Sistemul legilor câmpului electromagnetic trebuie să îndeplinească patru condiţii de

natură metateoretică:
a) sistemul să fie complet, adică să permită descrierea completă a unei anumite clase de
stări şi de fenomene. Pentru câmpurile de vectori, legile trebuie să permită cunoaşterea
circulaţiei vectorului câmp pe orice curbă închisă şi a fluxului câmpului prin orice suprafaţă
închisă. Sistemul prezentat permite îndeplinirea acestei condiţii pentru oricare dintre
    
câmpurile E, D, H , B , J ;
b) sistemul să fie necontradictoriu, condiţie care este satisfăcută de sistemul legilor
teoriei Maxwell-Hertz;
c) legile sistemului să fie independente, adică sistemul să nu conţină afirmaţii
deductibile din altele ale aceluiaşi sistem.
Din punct de vedere strict axiomatic, legea IX (a conservării sarcinii electrice) nu este
independentă de legile II şi V (a fluxului electric, respectiv a circuitului magnetic), ci rezultă
din ele. De fapt, pe neconcordanţa dintre teorema lui Ampère şi legea conservării sarcinii
electrice şi-a bazat Maxwell raţionamentul prin care a stabilit forma legii circuitului magnetic.

11
Există enunţuri mai generale decât în acest curs pentru legile II şi V, care asigură
independenţa logică a tuturor legilor generale prezentate.
Dacă se aplică legea circuitului magnetic (V) unui contur Γ care se reduce în cele din
urmă la un punct, lăsând o suprafaţă SΓ finită (fig. 1.4-2), care devine o suprafaţă închisă Σ ,
se stabilesc următoarele limite

Fig. 1.4-2. Suprafaţă şi contur pentru stabilirea legii

conservării sarcinii electrice din legea circuitului magnetic.

 
∫ H d s → 0,
Γ
Θ SΓ → i Σ , ΨSΓ → ΨΣ (1.4-1)

şi, ţinând seama de legea fluxului electric (Ψ Σ = qΣ ) rezultă legea conservării sarcinii
electrice iΣ + dqΣ /dt = 0, ca o consecinţă a legii circuitului magnetic.
Este posibil să se păstreze conservarea sarcinii electrice ca lege, atunci legile fluxului
electric şi fluxului magnetic devin teoreme. Intr-adevăr, aplicând legea circuitului magnetic şi
legea inducţiei electromagnetice pe suprafaţa definită anterior (al cărei contur de sprijin se va
reduce la un punct, fig. 1.4-1) se obţin relaţiile
iΣ + d ΨΣ d t = 0 si d φΣ d t = 0. (1.4-2)
Ţinând seama de legea conservării sarcinii electrice şi integrând expresiile, se stabilesc
relaţiile
d ΨΣ d t = d q Σ d t , sau ΨΣ = q Σ + const 1,
d φ Σ d t = 0, sau φ Σ = const 2.

Condiţiile de coerenţă internă a teoriei, ca şi constatarea de natură experimentală că prin

mijloace adecvate se poate anula câmpul electromagnetic într-o regiune oarecare din spaţiu,
impun ca cele două constante să fie nule. Astfel rezultă teorema fluxului electric şi teorema
fluxului magnetic.
În lucrarea de faţă, ca şi în multe altele, datorită importanţei practice deosebite a celor
trei legi implicate se trece peste această redondanţă şi se păstrează sistemul legilor sub forma
enunţată anterior, cu 12 legi.
d) Mai trebuie adăugată condiţia ca legile să fie verificate de experienţă (criteriul de
adevăr), deşi această condiţie nu este necesară din punctul de vedere axiomatic, însă este
esenţială pentru aplicaţiile practice. Din acest punct de vedere legile teoriei Maxwell-Hertz au
fost verificate experimental, fiind confirmate aproape toate consecinţele lor. Excepţie fac
unele experienţe cu corpuri polarizate aflate în mişcare (Roentgen şi Eichenwald) sau cu
corpuri care se mişcă la viteze foarte mari. Aceste cazuri sunt explicate complet de teoria
relativistă a câmpului electromagnetic (Minkowski, Einstein), care însă implică redefinirea
unor concepte fundamentale şi se aplică numai sistemelor inerţiale.
Limitările introduse de "deficienţele" electrodinamicii Maxwell-Hertz prezintă o
importanţă redusă pentru practica inginerească, fapt pentru care această electrodinamică stă la
baza tuturor metodelor inginereşti.

12
 1.5. ECUAŢIILE LUI MAXWELL ŞI MAXWELL-HERTZ

Câmpul electromagnetic poate fi studiat sistematic cu ajutorul formelor locale ale

legilor. Se numesc ecuaţiile lui Maxwell ecuaţiile cu derivate parţiale care reprezintă formele
locale ale legilor generale ale câmpului electromagnetic în medii imobile (viteza locală

w → 0 ) şi în domenii de continuitate şi netezime a proprietăţilor fizice locale. În scriere
vectorială aceste ecuaţii sunt:

  ∂D
r o Ht = J + , ( l e g e )a V (1.5-1)
∂t

 ∂B
r o Et = − , ( l e g e) a I (1.5-2)
∂t

d iD=v ρ v , ( l e g ) e a I I (1.5-3)


d iBv= 0, ( l e g e ) a V I (1.5-4)


Ecuaţiile

lui  Maxwell  se  completează

cu relaţiile dintre
D º i E, dintre B º i H şi dintre E º i J (legile III, IV, VII, VIII şi X), care
în medii liniare sunt relaţiile constitutive
 
D =εE, (1.5-5)
 
B =µH, (1.5-6)
  
(
J = σ E + Ei . ) (1.5-7)

Rezolvarea sistemului de ecuaţii (1.5-1)...(1.5-7) este posibilă în principiu, dacă se dau

 
ε , µ , sursele ρ şi (
J s a uE i ºi σ ) , condiţiile

pe frontiera domeniului în care se determină

câmpul (componenta tangeţială a lui H sau a lui E ) şi condiţiile iniţiale (teorema
unicităţii ecuaţiilor câmpului electromagnetic); la suprafeţe de discontinuitate a proprietăţilor
de material se ţine seama de condiţiile de trecere, formulate în capitolele anterioare.
Observaţie. Ecuaţiile Maxwell-Hertz, pentru corpuri în mişcare, se obţin înlocuind în
primele două ecuaţii derivata parţială în raport cu timpul prin derivata de flux
∂ ∂t →df d t. (1.5-8)

1.6. UNDA ELECTROMAGNETICĂ PLANĂ

O consecinţă importantă a ecuaţiilor lui Maxwell este existenţa câmpului

electromagnetic "desprins" de corpuri sub forma undelor electromagnetice. Existenţa acestor
unde este determinată de o legătură dublă între câmpul electric şi câmpul magnetic (prin legea
inducţiei electromagnetice şi legea circuitului magnetic), care nu este mijlocită de corpuri.
Pentru a pune în evidenţă unele proprietăţi ale undelor electromagnetice se va studia cel
mai simplu caz, al unei unde electromagnetice plane, în care mărimile dintr-un plan depind

13
numai de o coordonată de-a lungul unei drepte perpendiculare pe plan şi de timp. Se alege
planul perpendicular pe axa Ox, iar direcţia axei va fi numită direcţie de propagare.
Mărimile de stare ale câmpului vor fi
   
E = E( x , t ) , H = H( x , t ) . (1.6-1)
O undă electromagnetică plană există (practic) la distanţe suficient de mari de orice
sursă de câmp electromagnetic, într-un mediu liniar, izotrop, omogen şi imobil. Fie ε
permitivitatea şi µ permeabilitatea mediului. Se caută soluţiile variabile în timp ale ecuaţiilor
lui Maxwell, în ipoteza (1.6-1), considerând că in mediu nu există nici sarcini electrice (ρ v =
0), nici curenţi de conducţie ( J = 0 ). In aceste condiţii, ţinând seama că derivatele spaţiale în
raport cu y şi z sunt nule, ecuaţiile componentelor mărimilor de stare devin
∂E x ∂t = 0, − ∂H z ∂x = ε ∂E y ∂t , ∂H y ∂x = ε ∂E z ∂t , (1.6-2)
∂H x ∂t = 0, − ∂E z ∂x = −µ∂H y ∂t , ∂E y ∂x = −µ∂H z ∂t , (1.6-2)
∂E x ∂x = 0, ∂H x ∂x = 0.
(1.6-3)
Din aceste ecuaţii rezultă două consecinţe importante:
a) Unda electromagnetică plană este transversală, adică nu are componente variabile
în direcţia de propagare:

Ex = const1, Hx = const2. Componentele variabile în timp ale
vectorilor E º i H se află în plane transversale faţă de direcţia de propagare.
b) Sistemele de ecuaţii rămase (1.6-2) şi (1.6-3) se pot grupa în două perechi de ecuaţii:
una se referă numai la Ey şi Hz, iar cealaltă numai la Ez şi Hy. Cele două perechi {Ey, Hz} şi
{Ez, Hy} nu sunt legate prin nici un fel de relaţii, deci sunt independente între ele. Există deci
cel puţin două unde suprapuse care nu se influenţează reciproc.
O undă formată dintr-o asemenea pereche se spune că este polarizată liniar. Deci o undă
electromagnetică plană provine din suprapunerea a două unde cu polarizări liniare, după
direcţii ortogonale, care sunt independente între ele.
Ultima observaţie permite restrângerea studiului la una dintre aceste
unde:
 
perechea
{Ey, Hz}, adică se presupune Ez = 0 şi Hy = 0. Vectorii câmpului E = j E y , H = kH z sunt
perpendiculari între ei şi ambii sunt perpendiculari pe direcţia de propagare (figura 10.1-1).
Sistemul de ecuaţii rămas este
− ∂H z ∂x = ε∂E y ∂t , ∂E y ∂x = −µ∂H z ∂t . (1.6-5)

Fig. 1.6-1. Notaţii pentru unda electromagnetică plană.

Eliminând câte una dintre funcţiunile Ey şi Hz, se obţin ecuaţiile de ordinul doi
∂ 2 E y ∂x 2 − εµ ∂ 2 E y ∂t 2 = 0, (1.6-6)
∂ 2 H z ∂x 2 − εµ ∂ 2 H z ∂t 2 = 0, (1.6-7)
care sunt de tipul numit ecuaţia undelor.
Din teoria ecuaţiilor cu derivate parţiale şe ştie că ecuaţia undelor are soluţia sub forma
unei funcţiuni arbitrare f de argument
τ=t −x v , (1.6-8)
adică are forma
E y = f ( τ) = f ( t − x v ) . (1.6-9)

14
 În această expresie v este o constantă ale cărei valori posibile se determină substituind
soluţia în ecuaţia de ordinul doi. Cu regulile de derivare cunoscute rezultă succesiv
∂
E y d f ∂
τ f ' ∂
E y
= =
− ,
∂
x d τ ∂
x v ∂
t
∂
2
E y 1 d f ∂
τ f "
=
− = ,
∂
x 2
v d x ∂
x v2
adică se obţine ecuaţia

f " (1 v 2
−ε
µ=0. ) (1.6-10)

Ecuaţia este satisfăcută dacă

v2ε
µ =1, sau v =±1 ε
µ. (1.6-11)
Semnificaţia fizică a constantei v se poate stabili astfel. Se scade şi se adună la
argumentul τ mărimea ∆ t. Se obţine
f ( t − x v) = f ( ( t − ∆t ) −( x − v∆t ) v) . (1.6-12)
Din această identitate se observă că valoarea funcţiunii f depinde de timp şi de punct
astfel încât în punctul x la momentul t are valoarea pe care o avea în punctul x-v∆ t la
momentul t-∆ t. Deci repartiţia spaţială a funcţiunii se deplasează în lungul axei Ox cu viteza
v, numită viteză de fază a undei. Aceasta este viteza pe care trebuie să o aibă un observator,
pentru ca în raport cu el repartiţia spaţială să apară invariabilă.
Există două valori ale vitezei de fază, egale şi de semn contrar, care arată că pot exista
două unde, care se deplasează în sensuri opuse de-a lungul axei Ox: unda directă se
deplaseză în sensul crescător al axei Ox (v > 0), şi unda inversă - în sensul descrescător al
axei (v < 0).
Observaţie. Fiecare dintre aceste unde există numai dacă, undeva, departe, în partea din
care "vine" unda, a existat o sursă de radiaţie electromagnetică.
Mai departe se va studia numai unda directă şi se va nota cu c simbolul vitezei v şi cu c0
- viteza în vid a undelor electromagnetice (viteza luminii)
c =1 εµ = c 0 ε r µ r , cu c 0 = 1 ε 0 µ0 . (1.6-13)
Cu această notaţie unda directă pentru intensitatea câmpului electric are expresia
E y = f ( t − x c) , (1.6-14)
în care f este o funcţie arbitrară, de exemplu de forma
f ( t − x c) = E y max sin ( ω( t − x c) − α) (1.6-15)
în cazul unei variaţii sinusoidale în timp într-un punct dat.
Cunoscând intensitatea câmpului electric, se poate calcula intensitatea câmpului
magnetic:
∂H z ∂t = −1 µ∂E y ∂x = −1 µ∂f ∂x = f ' ( µc) ,

iar apoi prin integrare

15
 Hz =∫ f ' ( µc) d t = f ( µc) + const . (1.6-16)
Constanta de integrare se poate considera nulă, întrucât se caută numai soluţiile variabile
în timp. Se notează cu
ζ = µc = 1 ( εc) = µ ε = E y H z (1.6-17)
o mărime caracteristică a mediului, numită impedanţă de undă, care în vid are valoarea
ζ 0 = µ 0 ε 0 = 120 π ≈ 377 Ω (1.6-18)
este o constantă universală, numită impedanţa de undă a vidului. Cu această notaţie,
intensitatea câmpului magnetic se scrie
H z = E y ζ = f ( t − x c) ζ , (1.6-19)
adică în fiecare punct din spaţiu este proporţională şi în fază cu intensitatea câmpului electric
(E [V/m], H [A/m] ⇒ E/H [Ω ]).
Expresia (1.6-19) rezolvă complet problema determinării mărimilor de stare ale
câmpului electromagnetic în unda plană.

Concluzii referitoare la undele electromagnetice plane.


a) În medii omogene,
 izotrope, liniare (ε ,µ constante), imobile ( v = 0 ), neîncărcate
(ρ v = 0), izolante ( J = 0 ) şi indefinit extinse, soluţiile ecuaţiilor lui Maxwell care depind de
o singură coordonată spaţială x de-a lungul unei axe Ox, sunt suprapuneri de unde plane
elementare, care se propagă cu vitezele de fază constante ±c de-a lungul axei.
Unda plană se compune din cel mult patru unde elementare, care diferă fie prin direcţia
de propagare, fie prin direcţia de polarizare liniară. 
b) În fiecare undă elementară, vectorii E si H sunt perpendiculari între ei şi

perpendiculari pe direcţia de propagare; vectorii v , E, H formează un triedru ortogonal
 
drept, adică produsul vectorial E × H are direcţia de propagare.
 
c) Variaţia în timp a mărimilor E si H este arbitrară şi este determinată de
condiţiilede producere

a undei. In fiecare punct al undei elementare şi în fiecare moment,
valorile E si H sunt proporţionale, raportul lor fiind impedanţa de undă a mediului.

16