Sunteți pe pagina 1din 23

Munţii Alpi - două superlative cucerite

Munţii Apli se înalţă pe teritoriul Europei Centrale şi reprezintă una dintre


principalele atracţii ale alpiniştilor de pe continent sau chiar de peste oceane. Alpii se
întind pe o lungime de aproximativ 1200 km, atingând înăţimea maximă în vârful Mont
Blanc (4810 m). Acest vârf, alături de cel mai dificil din Europa şi al doilea ca înalţime din
Elveţia – Vf. Matterhorn (4478 m), au fost scopul expediţiei la care am visat de ani de zile.

Foto 1. Mont Blanc 4810 m

Cu speranţa că de data aceasta vom prinde timp favorabil, lucru destul de greu de
preconizat în Alpi (deoarece vremea se poate schimba brusc, de la o oră la alta), am plecat în a
doua tentativă de a cuceri unele dintre cele mai cunoscute vârfuri din Alpi. Toată lumea a auzit
de vârful Mont Blanc – Marele Alb ce se înalţă deasupa Europei sau de Matterhorn – care este
unul dintre cele mai vestite și mai deosebite masive muntoase din lume, ce o perioadă
îndelungată a fost considerat inposibil de cucerit, făcând multe victime în rândul celor ce au dorit
sa-l cucerească. Imaginea Matterhornului se regăseşte în imaginea multor firme (pe ambalajele
de ciocolată Toblerone, Milka, etc).
Foto 2. Matterhorn (Monte Cervino) 4478 m

Pentru a urca un vârf de peste 4000 m este necesară realizarea unei aclimatizări deoarece corpul
nu este obişnuit cu cantitatea de oxigen (mai mică) de la aceste altitudini şi poate apărea “răul de
altitudine” care se manifestă prin dureri de cap, dureri de burtă, ameţeli, greaţă şi chiar leşin.
Deoarece corpul uman reacţionează diferit de la persoană la persoană, este necesară această
aclimatizare pentru a nu avea “surprize” atunci când nu este loc de acestea. Aclimatizarea
presupune urcarea la altitudine mare şi coborârea în aceeaşi zi la înălţimi mai mici. Acest lucru
este de preferat să se facӑ de mai multe ori înainte de a urca un vârf ce presupune implicare
psihică dar mai ales tehnică. Personal am trecut prin toate stările date de “răul de altitudine” şi
pot spune ca nu se compară cu nicio durere întâlnită în alte cazuri, pur şi simplu te doare tot
corpul şi devii inconştient. Dacă acest lucru se întâmplă pe Matterhorn, singura sansă de a coborî
este elicopterul iar acesta este de evitat deoarece o “plimbare” te costă în Italia, în jur de 6000
euro (un prieten din grupul nostru a avut neşansa de a testa acest lucru). Dacă vi se întamplă,
aveţi grijă să fiţi pe teritoriul francez al Alpilor deoarece în Franţa salvarea cu elicopterul e
gratuită.

Foto 3. Salvarea cu elicopterul de pe Vf. Pic Tyndall

Am plecat din România cu gândul de a ne aclimatiza urcând înainte câteva vârfuri mai
accesibile: Vf. Breithorn (4164 m), Vf. Polux (4092 m), Vf. Castor (4428 m) dar, datorită vremii
nevaforabile ultimele două au fost motivul unei expediţii ulterioare în Alpi.
Foto 4. Aclimatizare pe vf. Breithorn – 4164 m

Pentru urcarea Vârfului Matterhorn (considerat cel mai greu din Europa – pe rută trasată)
ne-am antrenat cu câteva luni înainte. Antrenamentul a constat în căţărarea cât mai multor
treasee de alpnism din ţară sau străinătate combinate în ultima lună cu alergare pe scări şi înot
zilnic. Pentru Mont Blanc antrenamentul poate fi mai lejer deoarece nu este un vârf ce te solicită
foarte mult tehnic ci iţi testează mult condiţia fizică şi psihică.
Având o tentativă de urcare a Matterhornului cu un an în urmă, eu şi prietenul meu,
Bogdan, eram pregatiţi să înfruntăm Uriaşul şi astfel am reuşit să atingem vârful în această
expediţie. Urcarea acestui vârf era un vis de caţiva ani, vis ce a devenit realitate după numeroase
eforturi şi frământări.
Matterhornul se poate urca pe mai multe rute: din Elveţia pe ruta clasică Creasta Hornli
(este ruta cea mai usoară dar şi cea mai instabilă, roca fiind mai friabilă), pe creasta Zmutt (foarte
dificilă datorită lipsei asigurărilor) iar din Italia pe Creasta Leone. Noi am ales ruta italiană care
este puţin mai dificilă dar mai sigură.
Foto 5. Matterhorn văzut din Italia (Cervinia)

Am plecat din Cervinia cu o mică teamă deoarece cu doar câteva zile înainte un romȃn işi
pierduse viaţa în ascensiunea vârfului pe ruta elveţiană. Prima ţintă era refugiul Carrel (3835 m)
unde urma să înnoptăm (refugiul dispune de veselă, butelii, aragaz, 54 de paturi, cu pături, perne,
etc.). Traseul până la refugiu nu este foarte solicitant, durează aproximativ patru ore de la
plecarea din Cervinia şi are câteva porţiuni dificile, pasaje verticale dar sunt echipate cu corzi
fixe. Experienţa anterioară în această zonă (în anul anterior ne-a prins noaptea şi ninsoarea pe
traseu) ne face sa pornim din timp de la bază şi să abordăm în cunoştinţă de cauză aceste pasaje.

Foto 6. La refugiul Carrel cu un an în urmă


Foto 7. Spre refugiul Carrel

Foto 8. Marele traverseu


Foto 9. Cel mai dificil pasaj până la refugiul Carrel

Foto 10. Ultima coardă înainte de refugiul Carrel


Ajungem toţi cu bine la refugiu dar, fiind plin sezon (iulie-august) ne confruntăm cu o
mare problemă: aglomeraţia. Refugiul era plin; a fost înghesuială foarte mare. Refugiul fiind
poziţionat pe creastă accesul la apă este limitat şi se rezumă la apa topită din zăpadă. Problema
apare în momentul în care, pe o creastă îngustă cantitatea de zăpadă ce putea fi topită era mult
mai mică decât necesitatea oamenilor din refugiu: peate 60 de persoane. Apa de topit se lua din
toate zonele unde mai exista, inclusiv din zona toaletei. Lipsa apei dar şi calitatea ei s-a simţit în
energia şi starea noastră de greaţă de pe tot parcursul traseului.

Foto 11. Refugiul Carrel - 3835 m


Foto 12. Refugiul Carrel – interior (foto făcută la coborâre)

Foto 13. Vedere de la refugiul Carrel

Plecarea către vârf se face dimineaţa, în jurul orei 4-5 (de preferat este să pleci înaintea
tuturor). Din păcate, aglomeraţia mare din refugiu s-a mutat de dimineaţă pe traseu, acest lucru
îngreunându-ne şi întârziându-ne urcarea, concentrarea cu câteva ore bune. Se înainta lent pe
corzile îngheţate. Pană la apariţia soarelui şi a peisajelor ce te puteau extrage din realitatea din
perete şi greaţa cauzată de apa poluată, a trebuit să ne conformăn cu ţipetele de îndemnare ale
ghizilor adresate pe toate limbile clienţilor lor ce i-au plătit bine pentru o ascensiune pe vârf (pe
ruta aceasta 9 din 10 echipe au ghid). Scopul ghidului este să-l “care” pe client cât mai sus pe
principiul “:scopul scuză mijloacele” (numai subiectul acesta poate fi materialul unui articol, este
fascinantă relaţia ghid-client, ghid-restul echipelor..sunt multe de zis dar momentan mă rezum
doar la atât).
Foto 14. În aşteptarea eliberării lanţului din pasajul „La Grande Corda”

Înaintăm încet datorită pasajelor dificile (La Grande Corde, La Cravată) la care fiecare
echipă pierde mult timp. Când ajungem pe Pic Tyndall, primul vârf de care trebuie să trecem
pentru a ajunge la ascensiunea finală, avem ocazia să depăşim (nu am reuşit până acum deoarece
traseul este vertical şi depăşirea este aproape imposibilă), lucru absolut necesar pentru siguranţa
noastră (echipele erau intercalate datorită nebuniei ghizilor ce trăgeau cu greu de clienţii lor care
rămâneau în urmă şi nu aveau nicio logică în urcare. Nu ştiu cum dar de fiecare dată aveam câte
un “nene” – care a plătit bine un ghid - în spatele meu care îşi ţinea mâinile unde trebuia să-mi
pun eu picioarele sau care tragea de coarda de care mă ţineam eu şi mă îndepărta de la perete. Nu
de puţine ori m-am trezit în aer atârnând de coardă fixă..) dar şi pentru şansa de a avea suficient
timp de a ajunge pe vârf deoarece să atingi vârful însemnă că ai parcurs jumătate din traseu şi de
cele mai multe ori necazurile apar la coborâre când concentrarea scade şi apare oboseala.
Foto 15. Vârful Pic Tyndall - 4271 m.

Locul unde s-au oprit majoritatea echipelor. Traseul devine din ce în ce mai vertical şi mai
dificil. Apar iar porţiuni cu corzi fixe şi vestita scară (partea cea mai dificilă a traseului) care te
scoate la 100 metri de vârf.

Foto 16. Scara Jordan


Foto 17. Scara Jordan – unul dintre cele mai dificile pasaje

Spre fericirea noastră suntem una dintre cele 5 echipe care au au atins vârful pe 06.08.09.
Timp nu este de pierdut aşa că facem cȃteva poze şi mâncăm forţat o ciocolată (singura mâncare
pe ziua respectivă). Spre surprinderea noastră ne întalnim sus cu un romȃn care urcase pe ruta
elveţiană, făcea parte dintr-o expediţie mediatizată. Între timp realizăm că din aglomeraţia mare
care era pe vârf…am rămas doar noi. Am hotărât că este cazul să coborâm rapid, ne asteptau
nouă ore de rapeluri (coborâre pe coardă fixă). Spre deosebire de urcare, coborârea se poate face
mai lejer din rapeluri successive. Pe traseu sunt suficiente asigurări pe care dacă le cauţi bine este
imposibil să nu le găseşti. Problema pe care am întlâlnit-o noi la coborâre a fost asemănătoare cu
cea de la urcare: aglomeraţia. Am fost nevoiţi să ne aşteptăm cu răbdare rândul la asigurări.
Foto 18. Pe vârf – Matterhorn 4478 m

După 7 ore de urcare şi 9 de coborâre, fără apă şi fără poftă de mâncare am ajuns în
siguranţă înapoi la refugiu. Singurul gând era acela de a bea puţină apă proaspătă, fară gusturi
diverse, lucru ce a devenit posibil abia a doua zi la coborârea spre Cervinia.

Foto 19. Coborârea spre Cervinia


Foto 20. Rapel

Foto 21. Ultimul rapel la coborâre


Foto 22. Cabana Duca degli Abruzzi – 2802 m

Foto 23. În camping

Fericiţi că ne-am împlinit un vis, am plecat cu o nouă speranţă către următoarea ţintă:
Mont Blanc. Datorită condiţiilor meteo nefevorabile, singura rută sigură din acea perioadă
(ninsese mult şi în urmă cu trei zile, doi romani şi-au pierdut viaţa în urma unei căderi într-o
crevasă acoperită de stratul gros de zăpadă. Era pericol mare de avalanşă). Ruta: Chamonix –
Tete Rousse (3167 m) – Gouter (3816 m) – Refugiul Vallot (4362 m) – Vf. Mont Blanc (4810
m) şi retur adică ruta clasică. Am decis să urcăm până la Tete Rousse (3167 m), să montăm
cortul acolo şi să cerem informaţii noi despre vreme. Deoarece trebuia să ne întoarcem în
Romania, nu mai aveam prea mult timp la dispoziţie aşa că am hotărât să urcăm vârful într-o
ascensiune foarte rapidă. De la 3167 m am urcat până la 4810 m apoi am coborât în aceeaşi zi la
maşină şi am plecat spre România. Totul a fost foarte rapid, într-o singură zi am parcurs o
diferenţă de nivel de aproximativ 6500 m, lucru destul de solicitant.

Foto 24. Spre Mont Blanc


Foto 25. Spre cabana Tete Rousse

De la Cabana Tete Rousse am plecat spre vârf în jurul orei 1.00 dimineaţa. De aici până
la refugiul Gouter sunt aproximativ 600 m de căţărare pe stâncă, echipată cu corzi fixe. În afară
de Marele Culoar – vestitul culoar de pietre care a făcut multe victime în rândul alpiniştilor
deoarece sunt căderi de pietre frecvente ce nu pot fi anticipate, traseul nu are porţiuni prea
dificile.
Foto 26. Tabara de corturi de la Tete Rousse
Foto 27. Spre refugiul Gouter

Mare ne-a fost surprinderea când, o dată ajunşi la refugiul Gouter a apărut brusc zăpada.
A trebuit să urcăm un perete de câţiva metri de zăpadă pentru a ne continua ascensiunea. Cu greu
făceam fiecare pas, altitudinea dar şi oboseala de pe Matterhorn işi făceau simţite prezenţa. Pe
măsură ce înaintam ni se părea că avem din ce în ce mai mult, vârful apărea ca un uriaş prin
ceaţa împrăştiată cu greu de vântul puternic. Ajunşi la refugiul Vallot (4362 m - o încăpare cu
cauciuc pe jos. A fost construit doar pentru situaţii de urgenţă) am întalnit înauntru câţiva oameni
ce păreau îngheţaţi, fără vlagă. Abia respirau, erau înveliţi în pături. Nimeni nu zicea nimic,
parcă îşi aşteptau sfârşitul. Ma simţeam în aceeaşi situaţie, era extrem de frig (-30 gr. C
amplificate de vântul ce bătea cu putere). Dacă nu plecam cât mai repede de acolo nu mai aveam
seansa să ajung pe vârf aşa că mi-am luat inima în dinţi şi am pornit în sus într-un ritm încetinit.

Foto 28. Refugiul Gouter


Foto 29. Spre refugiul Vallot
Foto 30 .Refugiul Vallot (la întoarcere)

Începusem să ne întâlmin cu oameni care coborau, ei au plecat de la refugiul Gouter şi


astfel efortul era mult mai mic, noi nu am avut suficient timp să ne împătţim ascensiunea pe mai
multe zile. Deşi parcă timpul a trecut de mii de ori mai încet, am ajuns pe vârf! Tot chinul se
terminase, eram fericiţi, reuşisem.
Foto 31. Spre vârf
Foto 32. Mont Blanc – 8410 m

Coborârea a fost lejeră, totul era făcut mecanic, venea de la sine. Timpul a trecut foarte
repede, am trecut rapid de refugiul Vallot. Imediat parcă a apărut şi refugiul Gouter. De aici în
jos se vedeau oamnei ca furnicile. Pentru următoarele 2 zile se anunţase timp perfect aşa ca zeci
de alpinişti îşi încercau şansa de a urca pe vârf . De la Gouter la Tete Rousse pasajul este dublu
echipat cu corzi fixe astfel încât pe o parte să se urce iar pe cealaltă să se coboare. Ajunşi la
cabana Tete Rousse ne-am strâns corturile şi am pornit rapid către maşină unde ne aşteptau nişte
prieteni pentru a porni spre casă.

Foto 33. La cocorâre


Foto 34. Marele Culoar (Le Grand Couloir)

Din Chamonix până în România nu am mai auzit de mancare, apă sau duş…ci doar am
visat, am visat să mă întorc cât mai curând în munţii de care mă despărţisem. Nu a durat un an şi
am ajuns iar acolo…în măreţia Alpilor.

Mădălina Teodor