ENERGIA FOTOELECTRICĂ

Petrescu Cosmin-Ion
Master ANA II

Energia solară reprezintă energia radiantă, produsă în Soare ca rezultat al reacţiilor de

fuziune nucleară, transmisă pe Pământ, prin spaţiu, în cuante de energie (fotoni), care
interacţionează cu atmosfera şi suprafaţa Pământului, deci, energia produsă direct prin transferul
energiei luminoase radiată de Soare.

Scurt istoric al energiei fotoelectrice

1. Helioelectricitatea a apărut în 1930, odată cu dezvoltarea celulei cu oxid de cupru şi apoi
cu seleniu;
2. În 1954, odată cu realizarea în laboratoarele companiei Bell Telephone a primelor celule
fotoelectrice cu siliciu, se întrevede posibilitatea obţinerii de energie electrică; utilizarea
lor pentru alimentarea vehiculelor spaţiale au dus la progrese rapide;
3. În anii 1980, tehnologia fotoelectrică terestră a progresat cu regularitate, prin punerea în
funcţiune a mai multor centrale de câţiva megawaţi, prin realizarea unor produse cu
consum redus (ceasuri, calculatoare de buzunar, balize radio şi meteo, pompe şi frigidere
solare);
4. Evoluţia tehnologiei şi a pieţei de produse fotoelectrice este în general pozitivă.
Ameliorarea metodelor de fabricaţie, ca şi creşterea volumului de producţie, au condus la
reducerea costurilor, producţia mondială de module fotoelectrice crescând de la 5 MWv
în 1982 la 60 MWv în 1992;
5. În prezent, 90% din producţia mondială de module fotoelectrice se realizează în Japonia,
Statele Unite şi Europa, în special de mari companii ca Siemens, Sanyo, Kyocera,
Solarex şi BP Solar, care deţin 50% din piaţa mondială. Restul de 10% al producţiei
mondiale este realizat în Brazilia, India şi China, care sunt principalii producători de
module fotoelectrice din ţările în curs de dezvoltare;

Figura 1: Transformarea energiei solare în energie fotoelectrică

1
 Aplicaţii
1. Panourile solare înmagazinează energie în baterii pentru a fi folosită noaptea. Instalaţiile
solare funcţionează chiar şi atunci când cerul este înnorat.
2. Instalaţiile solare sunt de 2 tipuri: termice şi fotovoltaice.
1. Celula fotoelectrică este celula ce converteşte energia solară în energie electrică.
2. Instalaţiile fotovoltaice produc energie electrică gratis, cele termice ajută la
economisirea gazului în proporţie de 75% pe an.

Efectul fotoelectric

Efectul fotoelectric, respectiv transformarea energiei solare ("foton") în energie electrică

("volt") a fost descoperit în 1839 de fizicianul A. Becquerel.
Acest efect se bazează pe trei fenomene fizice simultane, strâns legate între ele:
• Absorbţia luminii de către material
• Transferul de energie de la fotoni la sarcinile electrice
• Colectarea sarcinilor

1. Absorbţia luminii
Fotonii compun lumina. Aceştia pot penetra anumite materiale, sau chiar să le traverseze.
În general, o rază de lumină care atinge suprafaţa unui mediu, poate suporta trei fenomene
optice:
• Reflexia: lumina este "întoarsă" de către suprafaţă;
• Transmisia: lumina traversează obiectul;
• Absorbţia: lumina penetrează obiectul şi nu îl mai părăseşte, energia fiind restituită într-o altă
formă.
Energia unui foton este dată de:
c
E  h   h 

în care:
h - constanta lui Planck (6,62.10-34 J.s);
 - frecvenţa [Hz];
c - viteza luminii (3.108 m/s);
 - lungimea de undă [m].

Într-un material fotoelectric, o parte a energiei fluxului luminos va fi restituită sub formă
de energie electrică. Trebuie deci ca materialul să aibă capacitatea de a absorbi lumina vizibilă,
aceasta fiind ceea ce se doreşte a se converti: lumina solară sau a altor surse artificiale.

2. Transferul de energie de la fotoni la sarcinile electrice

Cum se transformă energia luminoasă în electricitate?

2
 Sarcinile elementare ce vor determina apariţia unui curent electric în urma iluminării,
sunt electroni (sarcini negative elementare, conţinuţi de materialele semiconductoare).
Fotonii vor ceda energia lor, electronilor periferici, ceea ce le va permite să se elibereze
de atracţia exercitată de nucleu. Aceşti electroni eliberaţi vor putea forma un curent electric, dacă
sunt extraşi din material.

La diferenta de potential nula exista totusi un fotocurent, ceea ce arata ca electronii parasesc
totusi suprafata catodului cu viteze diferite, caci curba curentului fotoelectric scade lin pâna la
zero când s-a aplicat o diferenţă de potenţial întârzâietor V pentru care electronii sunt retinuţi
pe catod. Tinând seama ca ieşirea unui electron prin suprafaţa metalică necesită un lucru de
extracţie eV0 şi că electronul a ieşit din suprafaţa catodului cu viteza maximă VM, atunci
energia maximă W necesară extracţiei electronului va fi egală cu

unde m şi e sunt masa şi sarcina electronului. Lenard a stabilit că această viteză maximă VM,
nu depinde decât de frecvenţa luminii incidente, creşte cu ea şi nu depinde de intensitatea
luminii incidente.

Einstein (1905) (premiul Nobel în 1921) a explicat fenomenul fotoelectric cu ajutorul

cuantelor de lumina numite apoi fotoni. Energia luminoasa nu se propaga conform teoriei
ondulatorii în toate directiile, ci se propaga sub forma de cuante, de fotoni. Cu cât cuanta este
mai mare, adica are o energie mai mare, cu atât se pot observa mai usor efectele de propagare
ale cuantei dupa anumite directii, deci se pun în evidenta mai usor efectele corpusculare ale
luminii, asa cum se observa la razele X sau ¡. Energia transportata de un foton este, dupa
Planck, egala cu hv. Einstein explica fenomenul fotoelectric dupa efectul fotonului asupra
electronului din fotocatod, caruia i se transmite printr-o interactie complexa în întregime
aceasta energie hv. Aceasta energie contribuie la învingerea barierei de potential (eV0) si la
comunicarea unei viteze VM electronului, bilantul energetic fiind dat de:

Millikan (1916) (premiul Nobel în 1923) si apoi Lukirski (1928) au cercetat în amanuntime
relatia data de Einstein si din efectele fotoelectrice au obtinut valoarea lui h. Se constata ca
pentru extragerea electronului din suprafata fotocatodului este necesara o energie minima
hvo = eV0, ceea ce arata ca efectul fotoelectric nu poate sa apara decât daca frecventa radiatiei
este mai mare decât V0, adica V > V0. Frecventa V0 ia denumirea de pragul rosu al efectului
fotoelectric, depinzând de structura si starea suprafetei fotocatodului (metalele alcaline au
acest prag în vizibil).

3
Se obtine un efect fotoelectric masurabil cu o suprafata de sodiu, pentru l < l0 =0,5m (1m =
10-6 m) cu o iluminare egala cu 10-3 W/m2. atomul are o sectiune de ≈10-19 m2. Fiecare din ei
va culege, pe secunda, conform teoriei ondulatorii a luminii, o energie luminoasa de ≈10-
2
W,daca energia luminoasa este uniform repartizata asupra lor. Însa pentru l=0,5m deci cu
frecventa v=6x1014 Hz, energia eV0 (=hv0) pentru extragerea unui electron este de ≈10-19 J,
astfel ca este necesar un timp de ≈4000 secunde pentru ca energia acumulata de un atom sa fie
suficienta pentru eliberarea unui electron, ori, s-a constatat ca acest timp este de ≈10-8 secunde.

Cantitativ, efectul fotoelectric se poate descrie folosind formula:

unde

 h este constanta lui Planck;

 f este frecvența fotonului incident;
 f0 este frecvența minimă la care are loc efectul fotoelectric;
 m și v sunt masa, respectiv viteza electronului după ieșirea din cristal;

3. Colectarea sarcinilor
Pentru ca sarcinile eliberate prin iluminare să genereze energie, trebuie ca acestea să
circule. Trebuie deci extrase din materialul semiconductor şi creat un circuit electric.
Această extracţie a sarcinilor se realizează prin intermediul unei joncţiuni create special
în semiconductor. Scopul este de a crea un câmp electric în interiorul materialului, care va
antrena sarcinile negative într-un sens, iar pe cele pozitive în celălalt sens. Aceasta se realizează
prin doparea semiconductorului. Joncţiunea unei fotocelule cu siliciu este constituită dintr-o
parte dopată cu fosfor (P), numită de tip "n", alipită unei părţi dopate cu bor (B), numită de tip
"p". La frontiera celor două părţi se crează câmpul electric care separă sarcinile pozitive şi cele
negative (Figura 2).

Figura 2: Crearea câmpului electric într-o joncţiune p-n

Doparea semiconductoarelor
Doparea unui material semiconductor reprezintă introducerea în structura materialului a
unor sarcini excedentare, pentru se ameliora conductivitatea materialului.

4
Siliciu pur ( figura 3a) Siliciu N (figura 3b) Siliciu P (figure 3c)

Figura 3: Reprezentarea schematică plană a atomilor de siliciu (4 electroni pe stratul exterior).

În stare pură, numită "intrinsecă", siliciul nu este fotoconductor (Figura 3a).

Fiind dopat cu fosfor (5 electroni pe stratul exterior), va apare un excedent de sarcini
negative. Materialul va fi potenţial "donor" de electroni, disponibili pentru conducţia electrică.
Acest tip de material este silciul de tip "n" (Figura 3b). Se poate dopa siliul cu bor (3 electroni pe
stratul exterior), apărând un excedent de "goluri", respective de sarcini pozitive. Materialul va fi
potenţial "acceptor" de electroni. Acest tip de material este siliciul de tip "p" (Figura 3c).

Sisteme fotoelectrice

Una din utilizările radiaţei solare o constituie transformarea acesteia în electricitate prin
intermediul procesului fotoelectric. Termenul de "foto-pilă" (în sensul pilă electrică) este foarte
frecvent utilizat pentru a desemna celula fotovoltică (FV). Trebuie totuşi menţionat că, în ciuda
termenului folosit, într-o celulă fotoelectrică nu se înmagazinează deloc energie, sub nici o
formă, nici chimică, nu este deci o pilă electrică, ci un convertor instantaneu, ce nu poate furniza
energie electrică în absenţa radiaţiei solare. O celulă în întuneric total se comportă ca un element
pasiv.
În prezent, randamentul conversiei energiei solare în energie electrică este slab (cel mai
adesea, sub 12%). Aceasta înseamnă că, într-o zonă cu expunere nominală de 1000 W / m2 , sunt
necesari 12 m 2 de panouri FV pentru a furniza 1 kWh, ceea ce determină un cost ridicat al
wattului-vârf.
Acest randament scăzut, ca şi costurile destul de mari ale sursei fotoelectrice, au
determinat ca utilizatorii să îşi pună problema exploatării la maximum a puterii electrice
disponibile la nivelul generatorului FV. Acest maxim se obţine în general, prin asigurarea unei
bune adaptări între generatorul FV şi consumatorul asociat. Adaptarea se realizează prin
utilizarea convertoarelor statice, care funcţionează în regimuri variate.
Există trei tipuri de sisteme fotoelectrice: sisteme autonome, hibride şi conectate la reţea.

Sisteme autonome
Sistemele autonome se bazează doar pe energia solară pentru a asigura necesarul de
energie electrică. Aşa cum s-a arătat mai înainte, ele pot conţine acumulatori, care înmagazinează
energia produsă pe timpul zilei, furnizând-o pe durata nopţii sau când radiaţia solară este
insuficientă. Acest tip de sistem, poate, de asemenea, să corespundă nevoilor unei aplicaţii (cum

5
ar fi pomparea apei), fără să se utilizeze acumulatori. Ca regulă generală, sistemele FV autonome
se instalează acolo unde reprezintă sursa cea mai economică de energie electrică. Oricând se
poate opta, din motive de mediu, sau pentru a asigura un sistem mai fiabil fără conectare la reţea,
pentru un sistem hibrid.

Figura 4: Sistem de pompare fără acumulatori.

Sisteme hibride
Sistemele hibride, care sunt, de asemenea, independente de reţeaua electrică de distribţie,
se compun dintr-un generator fotoelectric, asociat cu o eoliană sau grup electrogen cu motor cu
ardere internă, sau cu ambele. Un astfel de sistem se dovedeşte util în cazul aplicaţiilor care
necesită alimentarea continuă cu putere relativ mare, în cazul în care nu este suficientă lumină pe
durata unor perioade ale anului sau pentru reducerea investiţiei în ceea ce priveşte modulele
fotoelectrice şi bateriile de acumulatori.

Figura 5: Sistem hibrid cu grup electrogen.

6
 Sisteme conectate la reţea
Sistemele de producere a energiei fotoelectrice, conectate la reţea, sunt rezultatul
tendinţei de descentralizare a reţelelor electrice. Energia este produsă mai aproape de locul unde
se consumă şi nu numai în termocentrale sau hidrocentrale mari.
În timp, sistemele conectate, vor reduce necesitatea creşterii capacităţii liniilor de
transport şi distribuţie. Un sistem conectat la reţea asigură necesarul local de energie electrică, iar
eventualul excedent îl debitează în reţea; acest transfer, elimină necesitatea achiziţionării şi
întreţinerii bateriilor de acumulatoare.
Sistemele mai mari presupun un invertor de putere mare ce poate fi conectat la mai multe
panouri (ca în cazul sistemelor neconectate la reţea). Curentul continuu este transformat în curent
alternativ, sincronizat cu reţeaua. Aceasta se comportă ca o baterie de acumulatori fără limtă de
capacitate.
Cea mai mare parte a costului unui sistem conectat la reţea o reprezintă fabricaţia
modulelor fotoelectrice din componenţa acestuia. Aceste costuri au cunoscut reduceri importante
pe parcursul ultimilor ani şi este de aşteptat ca această tendinţă să continue.
În consecinţă, acest tip de sistem devine din ce în ce mai abordabil:
• În unele regiuni urbane cu climat cald, costul kWh de electricitate produsă de sistemele
fotoelectrice conectate la reţea, este comparabil cu cel produs prin alte metode "clasice".
• În regiunile cu radiaţie solară redusă, acest tip de sistem este mai puţin interesant.
Există un cert potenţial al pieţei de sisteme rezidenţiale fotoelectrice conectate la reţea,
dar trebuie ca preţul lor să mai scadă, pentru a putea deveni competitive economic cu distribuţia
"clasică" de energie, relativ ieftină şi disponibilă.

Figura 6: Sistem fotoelectric conectat la reţea.

Componentele unui sistem fotoelectric

Componentele unui sistem fotoelectric depind de aplicaţie: locuinţă izolată sau în

apropierea reţelei, utilizarea unei baterii sau doar a enrgiei solare, existenţa convertoarelor statice
de putere.
Un sistem fotoelectric poate cuprinde:
- Celulele solare
- Baterii de acumulatoare
- Regulatoare de sarcină
- Convertoare statice
- Alte componente

7
 1. Celulele solare
O celulă solară constă din două sau mai multe straturi de material semiconductor, cel mai
întâlnit fiind siliciul. Aceste straturi au o grosime cuprinsă între 0,001 şi 0,2 mm şi sunt dopate
cu anumite elemente chimice pentru a forma joncţiuni „p” şi „n”. Această structură e similară cu
a unei diode. Când stratul de siliciu este expus la lumină se va produce o „agitaţie” a electronilor
din material şi va fi generat un curent electric.
Celulele, numite şi celule fotovoltaice, au de obicei o suprafaţă foarte mică şi curentul
generat de o singură celulă este mic dar combinaţii serie, paralel ale acestor celule pot produce
curenţi suficient de mari pentru a putea fi utilizaţi în practică. Pentru aceasta, celulele sunt
încapsulate în panouri care le oferă rezistenţă mecanică şi la intemperii.
Moduri de construcţie
Pe lângă materia primă o importanţă mare prezintă tehnologia utilizată. Se deosebesc
diferite structuri şi aranjamente în care se depun electrozii de acoperire transparenţi a căror
rezistenţă nu este deloc neglijabilă.
Alte tehnici vizează mărirea eficienţei asigurând absorbţia unui spectru de frecvenţă cât
mai larg prin suprapunerea mai multor materiale cu diferite caracteristici de absorbție. Se
încearcă selectarea materialelor în aşa fel încât spectrul luminii naturale să fie absorbit la
maximum. Actualmente celulele solare pe bază de materiale semiconductoare cele mai des
comercializate sunt cele pe bază de siliciu.
Celulele solare pe bază de materiale semiconductoare utilizate pentru producerea de
energie electrică sunt legate în module. Pe un modul se află mai multe rânduri de celule solare
conectate în serie între ele pe faţa şi pe reversul modulului permiţând, datorită tensiunii însumate,
utilizarea unor conductori cu secţiune mai mică decât la legarea în paralel. Pentru protejarea unei
celule solare împotriva efectului de avalanşă în joncţiune, datorată potenţialului mai mare
(apărută de exemplu la umbrirea parţială a modulului), trebuie incorporate paralel cu celulele
solare diode de protecţie (bypass).
Sistemele de panouri solare sunt înzestrate uneori cu mecanisme de orientare, panoul
fiind în permanenţă direcționat pentru a exploata la maximum energia solară incidentă.
Randamentul termodinamic maxim teoretic pentru producerea de energie din lumina solară este
de 85 %. Acesta se calculează din temperatura suprafeței soarelui(5800 °K), temperatura maximă
de absorbţie (<2500 °K, tempertura de topire a materialelor greu fuzibile) şi temperatura
mediului înconjurător (300 °K).
Dacă se utilizează doar o porţiune din spectrul luminii solare, valoarea teoretică se reduce
în funcţie de lungimea de undă, până la 5-35 %. Neutilizarea spectrului complet este una din
dezavantajele celulelor solare faţă de centralele solare termice.

8
 Principiu de funcţionare

Principiu de funcţionare a celulei solare cu semiconductori:

Fotoni incidentali eliberează electroni şi goluri, care se vor separa
în câmpul electric al zonei de sarcină spaţială a joncţiunii p-n

Structura unei celule solare simple cu impurificare pin - positive intrinsic negative.
Semiconductoare în principiu sunt construite ca nişte fotodiode cu suprafaţă mare care însă nu se
utilizează ca detectoare de radiaţii ci ca sursă de curent.
Interesant la acest tip de semiconductoare este că prin absorbţie de energie (căldură sau
lumină) eliberează purtători de sarcină (electroni şi goluri). Este nevoie de un câmp electrostatic
intern pentru ca din aceşti purtători să se creeze un curent electric dirijându-i în direcţii diferite.
Acest câmp electric intern apare în dreptul unei joncţiuni p-n. Pentru că intensitatea fluxului
luminos scade exponenţial cu adâncimea, această joncţiune este necesar să fie cât mai aproape de
suprafaţa materialului şi să se pătrundă cât mai adânc. Această joncţiune se creează prin
impurificarea controlată. Pentru a realiza profilul dorit, în mod normal se impurifică „n” un strat
subţire de suprafață şi „p” stratul gros de dedesubt în urma căruia apare joncţiunea. Sub acţiunea

9
fotonilor apar cupluri electron-gol în joncţiune, din care electronii vor fi acceleraţi spre interior,
iar golurile spre suprafaţă. O parte din aceste cupluri electron-gol se vor recombina în joncţiune
rezultând o disipare de căldură, restul curentului putând fi utilizat de un consumator, încărcat
într-un acumulator sau prin intermediul unui invertor livrat în reţeaua publică. Tensiunea
electromotare maximă la bornele unei celule solare (de exemplu la cele mai utilizate, celulele de
siliciu cristaline) este de 0,5 V.
Structura celulelor solare se realizează în aşa mod încât să absoarbă cât mai multă lumină
şi să apară cât mai multe sarcini în joncţiune. Pentru aceasta electrodul de suprafaţă trebuie să fie
transparentă, contactele la acest strat să fie pe cât posibil de subţiri, pe suprafaţă se va aplica un
strat antireflectorizant pentru a micşora gradul de reflexie a luminii incidente. Acestui strat
antireflectorizant i se atribuie culoare negru-albăstruie a celulelor solare care fără aceasta ar avea
o culoare gri-argintie.
La celulele solare moderne se obţine din nitrat de siliciu prin procedeul PE-CVD(pe o
suprafaţă încălzită se depun în urma unei reacţii chimice componente extrase dintr-o fază
gazoasă) un stratul antireflectorizant de cca 70 nm grosime (sfert de lungime de undă la un
coeficient de refracţie de 2,0). Se mai utilizează straturi reflectorizante din SiO2 și TiO2 ce se
depun prin procedeul AP-CVD.
Grosimea stratului influenţează culoarea celulei (culoarea de interferenţă). Grosimea
stratului trebuie să fie cât se pote de uniformă, deoarece abateri de câţiva nanometri măresc
gradul de reflexie. Celulele îşi datorează culoarea albastră realizării unei grosimi ce corespunde
lungimii de undă a culorii roşii, culorea cea mai bine absorbită de siliciu. În principiu însă în
acest mod se pot realiza celule roşii, galbene, sau verzi la cerinţe arhitectonice deosebite, dar vor
avea un randament mai slab. În cazul nitratului de siliciu şi a bioxidului de siliciu stratul
antireflectorizant mai are şi un rol de a reduce viteza de recombinare superficială.
Celula nu generează curent când este scurtcoircuitată ( I SC ) sau circuitul este deschis (celula
generează tensiunea VOC ). Celula livrează putere maximă Pmax când funcţionează la punctul de
maxim al caracteristicii curent-tensiune (fig. A).

Figura A. Caracteristici ale celulei solare

10
 2. Bateriile de acumulatoare
În sistemele electrice autonome, stocarea energiei este asigurată, în general, de baterii de
acumulatoare. Acestea sunt esențiale pentru buna funcționare a sistemelor autonome. Elementele
de stocare reprezintă 13 - 15% din investiția inițială, pentru o durată de exploatare de douăzeci de
ani. Bateriile de acumulatoare sunt de tipul plumb-acid.

Baterii cu plumb
În principiu, aceste baterii se compun din doi electrozi de plumb și oxid de plumb, plasați
într-un electrolit compus din acid sulfuric diluat.
Există două tipuri de astfel de baterii cu plumb:
• Baterii cu electrolit lichid
• Baterii cu electrolit stabilizat

1. Baterii cu electrolit lichid

Aceste baterii sunt constituite dintr-un recipient în care se alternează plăci pozitive şi negative,
separate de distanţoare izolante. Recipientul este închis cu un dop, pentru a evita corodarea
internă şi scurgerea electrolitului.
Avantaj: Construcţie simplă, deci ieftine.
Dezavantaj: Bateriile trebuiesc păstrate şi utilizate în poziţie orizontală, altfel electrolitul
se curge prin orificiul de egalizare a presiunii din dop, plăcile nemaifiind scufundate în
electrolit.

2. Baterii cu electrolit stabilizat

Aceste baterii se mai numesc cu recombinare a gazului. În cazul acestora, electrolitul nu mai este
lichid, ci sub formă de gel.
Avantaje: Acest tip de baterii nu necesită întreţinere, pe toată durata de viaţă, asigură
etanşeitate totală, deci nu există degajări de gaze.
Dezavantaj: Produsul este mai tehnic (gelul), deci mai scumpe.
Bateriile se utilizează în cazul în care există un decalaj între perioadele când este
solicitată energie şi perioadele însorite. Alegerea tipului de baterie se face în funcţie de puterea
medie zilnică şi în funcţie de timpul necesar de stocare.

3. Regulatoarele de sarcină
În sistemele fotoelectrice se pot utiliza mai multe tipuri de regulatoare. Acestea
controlează fluxul de energie, trebuind să protejeze bateria de supraîncărcare (solară) şi de
descărcare gravă (consumatori). De asemenea, regulatoarele asigură supravegherea şi siguranţa
instalaţiei.
Există trei categorii principale de regulatoare:

• Regulatoare serie, care conţin un întrerupător între generatorul fotoelectric şi bateria de

acumulatoare, pentru întreruperea încărcării.
Regulatoare serie
Schema de principiu:

11
 Figura 7: Schema de principiu a regulatorului serie.

Întrerupătorul de încărcare este în serie cu bateria. El se deschide când bateria este

încărcată.
Avantaj: tensiunea la bornele întrerupătorului este mică.
Dezavantaj faţă de regulatoarele de tip paralel: întrerupătorul determină o cădere de tensiune
suplimentară între panouri şi baterie.

• Regulatoare paralel, care scurtcircuitează generatorul fotoelectric la finalul încărcării bateriei

de acumulatoare.
Regulatoare paralel
Schema de principiu:

Figura 8: Schema de principiu a regulatorului paralel.

Pe durata încărcării, panourile solare sunt conectate direct la baterii. Când acestea sunt
încărcate, panourile sunt scurtcircuitate. Dioda de separare trebuie neapărat să fie prevăzută în
schemă, pentru a nu scurtcircuita bateria atunci când întrerupătorul este închis. Această diodă
asigură şi blocarea curentului nocturn, ce ar putea să apară între baterie şi panou.

Întrerupătorul static: tranzistor MOSFET

Dezavantaje:
- Întrerupătorul este solicitat de întreaga tensiune a panoului, putând deci apare probleme
de protecţie la supratensiuni.
-Solicitarea termică a întrerupătorului poate fi importantă la valori mari ale curentului.

12
 • Regulatoare ce urmăresc punctul de putere maximă (MPPT - Maximum Power Point
Tracking), care permit extragerea din câmpul de celule, în permanenţă, a maximului de putere.
Regulatoare cu căutarea punctului de putere maximă (MPPT)
Principiul MPPT
Regulatoarele MPPT sunt concepute pentru a asigura extragerea puterii maxime din
panourile solare.
Aceasta permite recuperarea maximului de energie, indiferent de temperatură şi
iluminare. În permanenţă, tensiunea şi curentul sunt măsurate, pentru deducerea puterii extrase
din panou.
Puterea este comparată cu valoarea anterioară a acesteia. În urma comparării, tensiunea la
bornele panoului este crescută sau redusă.
Avantaj: Funcţionează într-o plajă foarte largă de temperaturi, ceea ce asigură recuperarea
excesului de energie pe durata iernii.
Dezavantaj: Investiţia devine rentabilă în urma analizei pierderilor induse de regulatorul
MPPT şi de convertoarele c.c.-c.c.

4. Convertoarele statice
În funcţie de aplicaţie, se utilizează convertoare statice pentru adaptarea puterii generate la
necesităţile sarcinii.

Convertoare statice c.c. - c.c.

Aceste convertoare, numite şi Variatoare de Tensiune Continuă (VTC), transformă o
tensiune continuă (a bateriei), tot în tensiune continuă, cu valoare medie diferită, pentru
alimentarea sarcinilor de c.c.
Există două tipuri de astfel de VTC: ridicător şi coborâtor.
• VTC ridicător

Figura 9: Schema de principiu a unui VTC ridicător.

Pe intervalele când întrerupătorul este închis, în bobină se înmagazinează energie de la

baterie. La deschiderea întrerupătorului, tensiunea de autoinducţie a bobinei, împreună cu sursa,
determină apariţia unei supratensiuni, ce este transferată condensatorului şi sarcinii. Dioda
(numită "de separare") împiedică descărcarea condensatorului pe intervalele când întrerupătorul
este închis. Condensatorul filtrează tensiunea continuă la ieşire, reducându-i pulsaţiile.
Randamentul unor astfel de convertoare este de 70%, putând atinge 85 - 90% pentru cele
mai performante.

• VTC coborâtor

13
 Tensiunea la ieşire este mai mică decât a bateriei, fiind utilizate pentru alimentarea
sarcinilor cu tensiune mai mică decât a bateriei (aparate radio).

Figura 5: Schema de principiu a unui VTC coborâtor.

Pe intervalele când întrerupătorul este închis, bateria debitează curent sarcinii, ce

parcurge bobina.
Când întrerupătorul este deschis, energia înmagazinată în bobină, asigură menţinerea
nenulă a curentului, ce se va închide pe aceste intervale, prin diodă (numită "de nul").
Randamentul acestor convertoare este de 80 - 90%.

Convertoare statice c.c. - c.a.

Aceste convertoare se numesc invertoare. Ele pot fi utilizate atât pentru alimentarea
sarcinilor izolate, cât şi conectarea generatoarelor fotoelectrice la reţea. Deformaţiile formei de
undă datorate comutaţiilor, poate produce perturbaţii în funcţionarea celulelor fotoelectrice.
Normele de construcţia a panourilor fotoelectrice integrează standardele IEEE.
Invertoarele pot genera formă de undă sinusoidală (mai rar), formă de undă
dreptunghiulară (undă plină) sau aşa-zis, pseudosinusoidală. Alegerea tipului de invertor depinde
de echipamentele ce trebuie alimentate.

5. Alte componente
În această categorie intră elementele conexe, dar care sunt indispensabile bunei
funcţionări a sistemelor fotoelectrice: protecţiile contra descărcărilor atmosferice, disjunctoare şi
siguranţe fuzibile.
Deoarece panourile solare sunt echipamente scumpe, ele trebuie protejate pentru a evita
deteriorara lor. Pericolele sunt multiple:
• Perturbaţii induse de comutaţiile elementelor din componenţa convertoarelor statice de
putere. Se pot utiliza filtre pentru eliminarea armonicilor.
• Funcţionarea sarcinii: panourile se deteriorează repede dacă absorb putere electrică. Se poate
utiliza diode care să împiedice circulaţia curentului în sensul nedorit.
• Descărcări atmosferice

14