Calatori celebri si experientele lor

Cei mai mari 10 exploratori ai lumii:

1. Bartolomeo Diaz (1451 – 1500)

Daca ar exista o expresie care sa il defineasca cel mai bine pe portughezul

Bartolomeo Diaz (Bartolomeu Dias), aceasta ar fi, cu siguranta, „deschizatorul de
drumuri”. Numai gandindu-ne la faptul ca Vasco da Gama, Cristofor Columb sau
Amerigo Vespucci, ca sa numim doar cativa dintre cei mai cunoscuti exploratori ai
vremii, i-au folosit hartile si insemnarile in expeditiile lor, ne putem da seama de
importanta pe care Diaz a avut-o in descoperirile care i-au urmat.

Expeditia intreprinsa de Bartolomeo Diaz intre 1487 si 1488 a fost una secreta
pentru o lunga perioada de timp, si asta pentru ca scopul ei principal era acela de a
descoperi o cale maritima catre India, prin sudul Africii... un deziderat indraznet
daca avem in vedere faptul ca atat musulmanii, cat si Venetia acelor vremuri,
detineau monopulul comertului cu Asia. In cele 16 luni cat a durat temerara sa
calatorie, portughezul a strabatut peste 8000 de kilometri pe mare, cartografiind
aproximativ 2030 de kilometri de coasta africana inca necunoscuta. El este cel
care a descris pentru prima oara o intalnire cu nativii sud-africani si tot el are
meritul de a fi atins pentru prima data Capul Bunei Sperante (pe care il numise
atunci Cabo das Tormentas - Capul Furtunilor). Chiar daca nu si-a implinit niciodata
visul, acela de a ajunge in India, Bartolomeo Diaz este considerat primul european
care a strabatut sudul Africii si care a demonstrat ca Oceanul Indian nu este doar
o mare inchisa, asa cum se crezuse pana atunci. Nevoit sa se intoarca din drum din
cauza unei epidemii de scorbut si a unei posibile revolte a echipajului, Diaz spera la
o a doua calatorie care sa il duca, de acea data, pana in Indii. Visul i-a fost
destramat 9 ani mai tarziu, in 1497, atunci cand un alt portughez, Vasco da Gama,
era numit de casa regala portugheza sa conduca urmatoarea expeditie. Folosind
hartile realizate de Diaz, da Gama atingea la 20 mai 1498 atat de ravnita
destinatie.
 2. Vasco da Gama (1460/1469 – 1524)

Probabil ca doar cautarea Sfantului Graal a putut da nastere in Evul Mediu mai
multor patimi si mai multor expeditii temerare decat a facut-o posibila ruta
maritima catre Indii. Si ce exemplu poate fi mai elocvent decat al celui care a
ramas in istorie drept primul om care a strabatut Atlanticul si Oceanul Indian
pentru a dovedi ca supozitiile geografilor vremii sunt reale... nimeni altul decat
portughezul Vasco da Gama?

Atunci cand da Gama dadea semnalul inceperii istoricei sale calatoriii, la 8 iulie
1497, nimeni nu se asteptase ca el sa fie numit lider al expeditiei in detrimentul
mult mai experimentatului navigator Bartolomeo Diaz. In fond, chiar Diaz fusese
cel care ii alesese corabiile mai tanarului sau omolog si chiar il insotise pentru o
scurta perioada de timp in expeditia sa. Si totusi, dintr-un capriciu al regelui
portughez Manuel I, ilustrul necunoscut pe atunci, Vasco da Gama, pornea in
calatoria care avea sa schimbe destinele lumii si care, la finalul ei, urma sa ii
asigure nemurirea. Spirit mult mai pragmatic decat Diaz, acesta si-a condus cu o
mana de fier cei 200 de membri ai echipajului cale de peste 10.000 de kilometri,
un record absolut la acea vreme si, dupa ce a strabatut Oceanul Indian in numai 23
de zile, atingea la 20 mai 1498 portul indian Calicut. Ruta maritima catre Indii
fusese descoperita. De acum, lumea intra intr-o noua era.
Vasco da Gama a fost insarcinat de catre suveranul portughez sa conduca si o a
doua expeditie catre India, in anul 1502, de data aceasta in fruntea a nu mai putin
de 20 de nave de razboi, pentru a impune interesele tarii sale in Estul indepartat.
Recunoscut deja pentru duritatea caracterului si pentru violenta fata de oponentii
sai, da Gama si-a creat o reputatie de temut printre negustorii arabi si indieni, mai
ales dupa ce a incendiat o corabie plina cu pelerini musulmani care se intorceau de
la Mecca, si a scufundat o intreaga flota (29 de nave) din Calicut. Un an mai tarziu,
la intoarcerea in Portugalia, Vasco da Gama primea in semn de recunostinta titlul
de Duce de Braganza, precum si drepturi feudale asupra provinciei Vidigueira.
Portughezul s-a stins din viata in 1524, in timpul celei de a treia expeditii in India,
in urma unei puternice epidemii de malarie. Trupul sau a fost repatriat si, in
prezent, se afla inmormantat in Manastirea Sfanta Maria din Belem, Lisabona.

3. Cristofor Columb (1451 – 1506)

Tot o ruta catre Indii a incercat sa afle si celebrul genovez aflat in slujba Spaniei,
Cristofor Columb (Cristobal Colon dupa numele sau hispanizat), atunci cand, la 3
august 1492, ridica ancora catre ceea ce avea sa devina una dintre cele mai mari
descoperiri ale ultimului mileniu… America. De altfel, desi a intreprins nu mai putin
de 4 voiaje intre 1492 si 1502, explorand o mare parte a Americii Centrale si a
insulelor din estul celor doua Americi, Columb a murit convins ca a descoperit
legendarul drum catre coasta estica a Indiei. Meritul de a demonstra ca lumea lui
Columb este mult mai mare decat crezuse acesta si ca, de fapt, genovezul
descoperise un alt continent, complet necunoscut pana in acel moment, apartine
insa unui alt explorator italian, florentinul Amerigo Vespucci (1454 – 1512). Ca o
ironie a sortii, la doar un an dupa moartea lui Columb, in 1507, cartografii germani
Martin Waldseemuller si Matthias Ringmann numeau continentul descoperit de
genovez... America.

Chiar daca meritul de a fi descoperit Lumea Noua nu ii mai apartine decat formal
lui Cristofor Columb, acesta fiind devansat cu aproape cinci secole de vikingii lui
Leif Erikson, el este acela care a dat startul colonizarii Americilor, actiune care
avea sa schimbe radical fata lumii cunoscute la acea vreme.

Columb Vespucio

David Livingstone (1813-1873)

O figura aparte in grupul elistist al marilor exploratori ai lumii o constituie, fara

doar si poate, cea a misionarului scotian David Livingstone. Carismatic, indragostit
pana la fanatism de Africa, aprig luptator impotriva sclaviei, Livingstone s-a
dovedit un pionier in ceea ce priveste explorarea Continentului Negru, cu atat mai
mult cu cat expeditiile sale au avut loc intr-o perioada in care putini aveau curajul
sa se aventureze in lumea salbatica a junglelor, a savanelor si a necunoscutelor
triburi africane.

Plecat initial ca misionar in Africa de Sud, in 1840, David Livingstone a fost socat
de realitatile vietii de pe Continentul Negru, in special de sclavia practicata pe
scara larga, un veritabil flagel impotriva caruia isi propunea sa lupte cu toate
puterile sale. Astfel, are loc in 1849 prima expeditie catre centrul Africii,
scotianul traversand atunci desertul Kalahari de la sud la nord. Trei ani mai tarziu,
Livingstone porneste intr-una dintre cele mai temerare calatorii din istorie,
devenind primul european care a strabatut continentul african de la vest la est
(din Luanda, pe tarmul Atlanticului, pana la Quelimane, pe malul Oceanului Indian).
Tot atunci, misionarul scotian descoperea si gura de varsare a fluviului Zambezi, si
tot el era cel care identifica impresionanta cascada Mosi-oa-Tunya, pe care o
reboteza Victoria.

Intors temporar in Anglia, Livingstone este tratat ca un erou national si, dupa ce
renunta la misionarism pentru a a-si continua expeditiile, primeste fonduri din
partea Societatii Regale de Geografie pentru a finanta o calatorie cu un vapor cu
aburi, care sa identifice o ruta navigabila pe Zambezi catre interiorul Africii.
Incercarea sa din 1858 ramane insa fara succes, datorita apelor improprii
navigatiei si, poate, si a lipsei calitatilor sale de lider in misiuni de asemenea
amploare. Reintors sase ani mai tarziu, in 1864, David Livingstone nu sta prea mult
pe ganduri si organizeaza o noua expeditie, de data aceasta in cautarea izvoarelor
Nilului, expeditie care esueaza la fel ca ultima. Cu toate acestea, hartile intocmite
de scotian aveau sa se dovedeasca de o importanta covarsitoare in viitoarele
misiuni europene de explorarea a Africii. Livingstone s-a stins din viata in Zambia,
la 4 mai 1873, din cauza malariei si a unei hemoragii interne cauzate de o puternica
dizenterie. Trupul sau a fost transportat la Londra, acolo unde a fost inmormantat
in Abatia Westminster.
 Sir Francis Drake (1540-1596)

„Fabulos”… Acesta ar fi singurul termen care sa poata defini viata si

personalitatea unuia dintre cele mai indragite personaje din istoria Angliei, Sir
Francis Drake. Comerciant de sclavi, corsar, invingator al Invincibilei Armade
spaniole, influent om politic si cavaler al reginei Elisabeta I a Angliei, Drake isi
gaseste locul in lumea exploratorilor printr-o realizare de exceptie, el fiind
totodata cel de al doilea om care a realizat inconjurul lumii pe mare si primul
englez care a reusit o astfel de performanta.

Marea a insemnat totul pentru Francis Drake, cel care la varsta de mai putin de 13
ani lucra deja ca ucenic pe o nava comerciala din Canalul Manecii. La numai 20 de
ani, el devine capitanul propriul vas si se lanseaza in traficul de sclavi pe care ii
transporta in Lumea Noua. Aici avea sa aiba parte si de primul contact cu spaniolii,
o infruntare sangeroasa care ii lasa pentru tot restul vietii o ura nestinsa fata de
acestia. La scurt timp devine corsar in slujba reginei Elisabeta I si, din ordinul
acesteia, porneste in fruntea unui echipaj format din 6 corabii si 164 de oameni in
calatoria care avea sa ramana pentru totdeauna in istoria Angliei. Desi scopul sau
era acela de a prada cat mai multe galioane spaniole din estul Americii de Sud,
Drake nu ajunge in Pacific decat cu nava amiral, restul ambarcatiunilor fiind fie
scufundate de furtuna fie distruse chiar de catre englez din cauza pierderii
echipajului.

Pentru a atinge Oceanul Pacific, Drake devenea in 1578 primul englez care
strabatea Stramtoarea Magellan si, in speranta de a descoperi un pasaj nordic
care sa ii permita intoarcerea in Atlantic, el naviga in nordul coastelor vest-
americane mai mult decat o facuse orice alt european inaintea sa. Convins ca
aceasta trecere nu exista, Francis Drake se indrepta atunci catre Africa, nu
inainte de a strabate Arhipelagul Filipine si de a-si incarca nava cu atat de mult
ravnitele mirodenii asiatice. In septembrie 1580, Drake ajungea din nou in Anglia.
Era primul om dupa Magellan care reusise inconjurul lumii pe mare. Opt ani mai
tarziu, in 1588, englezul scria o noua pagina glorioasa din istoria tarii sale dupa ce,
in functia de vice-amiral, invingea Invincibila Armada spaniola. Francis Drake s-a
stins din viata la 29 ianuarie 1596 din cauza dizenteriei, in timp ce incerca sa
asedieze portul spaniol San Juan din Puerto Rico. Trupul sau a fost incredintat
apelor marii, conform unui stravechi obicei marinaresc.

Marco Polo (1254 – 1324)

Nu multi sunt cei care aleg o viata plina de aventuri in locul uneia lipsita de griji,
asa cum a facut-o ilustrul venetian din secolul al XIII-lea, Marco Polo. Descendent
al unei familii cu o bogata traditie in comertul cu bijuterii, afacere extrem de
profitabila de altfel, Polo renunta la beneficiile materiale in schimbul unei
experiente care avea sa ii schimbe viata si care sa ii asigure un loc nemuritor in
ierarhia celor mai mari exploratori ai lumii.

Totul a inceput in 1260, an in care Niccolo, tatal lui Marco Polo, parasea Venetia
pentru o calatorie de afaceri spre Marea Neagra. Atras de mirajul povestirilor
despre Orientul Indepartat si despre legendarul Drum al Matasii, venetianul se
alatura atunci unei expeditii care avea sa il poarte pana la curtea lui Kublai Han,
liderul mongol al Chinei acelor vremuri. Fascinat de lumea noua pe care o
descoperise, Polo leaga o stransa prietenie cu nepotul ilustrului Gingis Han si, noua
ani mai tarziu, se intorcea in Venetia pentru a-l convinge pe Papa sa organizeze o
noua expeditie cu scopul de a propovadui crestinismul in China. Insotitudu-si tatal
in Orientul Indepartat in 1275, Marco Polo avea sa isi petreaca urmatorii 17 ani
explorand cea mai mare parte a Chinei si, fapt neconfirmat in totalitate, ajungand
in premiera pentru un european in dreptul stramtorii Bering.

Povestea fascinanta a calatoriilor sale a fost scrisa nu de Polo, asa cum multi au
crezut, ci de un alt italian, un anume Rustichello din Pisa, scriitor care il descopera
pe venetian intr-o inchisoare din Genova, acolo unde acesta ajunsese dupa ce se
implicase direct in luptele navale dintre cele doua state italiene. „Milionul” si
„Calatoriile lui Marco Polo”, cartile in care erau descrise aventurile sale, s-au
dovedit extrem de populare fiind traduse ulterior in multe limbi europene.
Impresionati, genovezii il eliberau pe Polo, iar acesta se intorcea in Venetia, acolo
unde avea sa isi petreaca tot restul vietii. Ilustrul explorator s-a stins din viata la
8 ianuarie 1324.
 Roald Amundsen (1872 – 1928)

Demn urmas al legendarilor exploratori scandinavi din urma cu peste un mileniu,

norvegianul Roald Amundsen este, alaturi de Douglas Mawson, Robert Falcon Scott
si Ernest Shackleton, o figura ilustra a perioadei numita de specialisti, Era Eroica
a Explorarilor Antarctice. In fapt, daca vreodata s-ar dovedi, Amundsen ar putea
fi considerat omul care a atins in premiera atat Polul Sud cat si Polul Nord.

Puternic atras de fascinatia vietii de explorator, Roald Amundsen si-a abandonat

studiile la numai 21 de ani pentru a se dedica in totalitate unei calatoriilor pe
mare. Astfel, in 1897, la varsta de 27 de ani, norvegianul se regaseste in compania
ilustra a celor mai promitatori oameni de stiinta ai vremii, intr-o calatorie care
avea sa ramana in istorie. Este vorba nava Belgica, si de prima incercare de a
atinge Antarctica efectuata vreodata de europeni. Condusa de belgianul Adrien de
Gerlache, expeditia avea insa sa esueze odata cu blocarea navei intre gheturile
sudice. Echipajul a fost salvat numai de eforturile concentrate ale medicului
Frederick Cook si ale romanului Emil Racovita, cei care au evitat o epidemie de
scorbut sau, mai rau, o moarte prin inanitie a marinarilor, vanand foci pe
banchizele polare si oferind exploratorilor carnea cruda a acestora.
Fara sa isi piarda entuziasmul in urma acestei intamplari, Amundsen se indreapta
doar 6 ani mai tarziu, in 1903, catre Polul Nord, descoperind atunci Pasajul Nordic,
puntea de legatura dintre Oceanul Atlantic si Oceanul Pacific, un deziderat care
dura de peste patru secole, inca de pe vremea marilor exploratori medievali. Tot
atunci, norvegianul intra in contact cu triburile de inuiti de la care invata tehnicile
esentiale de supravietuire in conditii de frig extrem, tehnici care aveau sa se
dovedeasca extrem de importante in calatoriile sale viitoare.

Anii 1910-1912, il gasesc pe Roald Amundesn intr-o cursa epica pentru cucerirea
Polului Sud. Desi initial intentionase sa atinga Polul Nord, norvegianul afla
dezamagit ca Frederick Cook si Robert Peary realizasera in 1908 si 1909 pasul
catre cel mai nordic punct al Terrei. Indreptandu-si atentia catre Antarctica inca
neexplorata, Amundsen iesea, de data aceasta victorios, doar experienta
acumulata alaturi de inuiti facandu-l castigator in fata englezului Robert Falcon
Scott, plecat spre Polul Sud in aceeasi perioada. Era 14 decembrie 1911.

Visul de a atinge si Polul Nord nu se stinsese insa si, dupa mai multe tentative
esuate, Amundsen isi atinge obiectivul in 1926, la bordul zepelinului Norge. Cum
toate cele trei expeditii care sustinusera ca atinsesera Polul au fost contestate
(Frederick Cook in 1908, Ribert Peary in 1909 si Richard Byrd in 1926), putem
avea in persoana lui Roald Amundsen pe omul care a atins in premiera ambii poli ai
Pamantului.

Norvegianul a disparut in conditii misterioase la 18 iunie 1928, in timp ce incerca

sa salveze membrii unui zepelin italian prabusit dupa intoarcerea de la Polul Nord.
Corpul sau nu a fost gasit niciodata.
 Alexander von Humboldt (1769 – 1859)

Spirit enciclopedic, vesnic in cautarea noului, explorator cu vocatie de geniu,

germanul Alexander von Humboldt a fost considerat de catre critici, pe buna
dreptate, un demn urmas al anticului Aristotel. In fapt, intr-o Europa marcata de
razboaiele napoleoniene, Humboldt a fost singurul om capabil sa eclipseze prin
realizarile sale, chiar daca intr-un cu totul alt domeniu, personalitatea
covarsitoare a lui Napoleon Bonaparte. Chiar si astazi, la 250 de ani de la moartea
sa, Alexander von Humboldt este privit ca unul dintre cei mai mari oameni de
stiinta care au existat vreodata.

Vocatia sa s-a manifestat cu precadere de-a lungul celor cinci ani (1799 –1804), in
care a explorat o mare parte a Americii de Sud, a Mexicului, Cubei si a Statelor
Unite ale Americii. Inarmat cu o rigoare tipic prusaca si cu o rabdare de fier,
Humboldt a reusit sa adune si sa clasifice intr-un numar impresionant de volume, o
parte importanta a florei, faunei, precum si a vestigiilor arheologice din Lumea
Noua, intr-o maniera considerata astazi drept primul model stiintific in adevaratul
sens al cuvantului. Tot el a fost cel care, in 1804, a realizat primul recensamant,
chiar daca rudimentar, al nativilor amerindieni din sudul Americii de Nord,
estimand numarul acestora la aproximativ 6 milioane.
Perioada cuprinsa intre 1811 – 1818, il gaseste pe Alexander von Humboldt in cea
mai lunga dintre expeditiile sale, cea din Rusia, atunci cand strabate circa 15.500
de kilometri in incercarea de a afla cat mai multe date despre o tara inca
necunoscuta multora dintre contemporanii sai. El aprecia corect pentru prima data
dimensiunile platoului Central-Asiatic si, spre satisfactia guvernului rus,
descoperea diamante in zona muntilor Urali. Von Humboldt s-a stins din viata la 6
mai 1859, la venerabila varsta de 89 de ani, lasand in urma sa una dintre cele mai
ample si complete lucrari realizate vreodata in domeniul stiintelor naturale.
Modelul urmat de el in clasificarea si catalogarea datelor obtinute in timpul
expeditiilor s-a transfomat cu timpul in tiparul stiintific folosit in astfel de ocazii.

James Cook (1728 – 1779)

Departe de a fi doar un soldat si un navigator incercat, capitanul James Cook

poate fi caracterizat drept unul dintre primii exploratori europeni care au realizat
lungi calatorii oceanice in scopuri pur stiintiice. De altfel, asa avea sa inceapa si
prima sa mare aventura, o expeditie in Tahiti, acolo de unde ar fi urmat sa
urmareasca conjuctia dintre Venus si Soare, eveniment de mare importanta pentru
astronomii vremii, petrecut in 1769. Conform instructiunilor primite din partea
Societatii Regale Britanice, Cook s-a indreptat apoi catre Noua Zeelanda, teritoriu
descris pentru prima data de olandezul Abel Tasman in 1642. Cook a fost de altfel
primul european care a realizat o cartografiere completa a Noii Zeelande, tot el
fiind si cel care a identificat coasta estica a Australiei.
Nemultumit de realizarile sale din timpul primei expeditii, James Cook porneste in
1772 intr-o a doua calatorie, cu scopul de cartografia tarmurile Oceanului
Atlantic, ocazie cu care identifica mai multe insule necunoscute pana atunci
geografilor europeni, si ajunge pana aproape de Antarctica.

La doar un an de la intoarcere din 1775, Cook organizeaza si cea de treia

expeditie, ocazie cu care descopera Hawaii si stabileste primul contact european
cu nativii maori. Considerat initial un zeu de catre bastinasi, englezul intra in
conflict cu acestia dupa ce incearca sa isi recupereze o barca furata, luand
ostatici mai multi lideri hawaiieni. Deznodamantul este insa unul dramatic, James
Cook fiind ucis de localnici intr-un atac furibund al acestora. Era 14 februarie
1779.

Fernando Magellan (1480 – 1521)

Primul loc in topul celor mai mari exploratori ai tuturor timpurilor este ocupat de
portughezul Fernando Magellan (Fernao de Magalhaes dupa numele sau real), omul
care a reusit in premiera o circumnavigatie a Terrei si care descoperea drumul
vestic catre Indii prin stramtoarea din sudul Americii Latine care astazi ii poarta
numele.

Nascut intr-o familie de nobili portughezi scapatati, Magellan se inroleaza la numai

25 de ani in flota regala, participand activ la mai multe expeditii in India si Africa.
In fapt, portughezul a fost unul dinte cei care a luptat pentru cucerirea estului
Indiei si a peninsulei Malacca, inainte de a fi ranit si de se retrage in Portugalia.
Dupa o serie de neintelegeri cu regele portughez, Manuel I, Magellan se refugiaza
in Spania, marea rivala a tarii sale natale, acolo unde propune sa i se incredinteze
conducerea unei expeditii prin care sa descoperea pasajul vestic catre atat de
ravnitul Tinut al Mirodeniilor. Suprinzator, portughezul primeste un raspuns
afirmativ si, la 10 august 1519, ridica ancora in fruntea unei flote formate din
cinci nave (Trinidad, San Antonio, Conception, Victoria si Santiago). Nevoit sa
evite navele trimise de catre Manuel I in urmarirea sa, precum si coasta estica a
Braziliei, aflata sub dominatia portugheza, Fernando Magellan a navigat de-a lungul
coastei Americii de Sud si, la 28 noiembrie 1519, reusea sa patrunda prin sudul
Tarii de Foc in ceea ce el avea sa numeasca Mar Pacifico - Oceanul Pacific. Drumul
vestic catre India fusese descoperit.

Navigand catre nord, portughezul ajungea dupa o calatorie extenuanta in Filipine,

acolo unde, din nefericire, avea sa isi gaseasca sfarsitul, la 22 aprilie 1521, dupa ce
incercase sa aplaneze conflictul dintre doua capetenii locale. La trei de la lansarea
expeditiei, si dupa 69.800 de kilometri pe mare, o singura nava, Victoria, se
intorcea in Spania. Din cei 270 de oameni care il urmasera pe Magellan in temerara
sa incercare, doar 38 aveau sa mai ajunga acasa. Era 6 septembrie 1522, data la
care Indiile isi pierdusera si ultimul secret.
Cei mai important calatori in stiinta:

Savantul grec Arhimede (în greacă Αρχιμήδης Arhimedes; n. aprox. 287 î.Hr.
în Siracusa, atunci colonie grecească, d. 212 î.Hr.) a fost unul dintre cei mai de
seamă învățați ai lumii antice. Realizările sale se înscriu în numeroase domenii
științifice: matematică, fizică, astronomie, inginerie și filozofie. Carl Friedrich
Gauss considera că Arhimede și Isaac Newton au fost cei mai mari oameni de
știință din întreaga istorie a civilizației umane.

Opera

Din operele lui au fost păstrate un număr relativ mare de lucrări. Printre acestea
se află și Despre sferă și cilindru în care Arhimede demonstrează că raportul
dintre aria unei sfere și cea a cilindrului circumscris este egală cu raportul dintre
volumele celor două corpuri (și anume exact 2/3), rezultat de care Arhimede se
pare că era foarte mândru. A pus la punct o metodă de a calcula numărul π
(raportul dintre circumferința și diametrul unui cerc) cu o precizie oricât de bună,
bazată pe calculul perimetrelor unor perechi de poligoane regulate, unul înscris în
cerc și altul circumscris, cu număr crescător de laturi. Pentru cazul când numărul
laturilor este 96, Arhimede a calculat o aproximație a numărului π între 223/71
(aproximativ 3,1408) și 22/7 (aproximativ 3,1429).
Studiul proprietății spiralelor și descrierea invenției sale, șurubul fără sfârșit
(sau șurubul lui Arhimede), cu o largă aplicabilitate practică, se regăsesc în
lucrarea Despre șuruburi. A descoperit principiul fundamental al hidrostaticii prin
care a pus bazele acestei importante discipline, în lucrarea în două volume Periton
ochumenon (Despre corpurile plutitoare). În legătură cu această descoperire este
citată celebra exclamație „Heureka!” („Am găsit!”, în greaca modernă εύρηκα,
evrika). În principiu legea lui Arhimede este următoarea: „Un corp scufundat într-
un lichid sau gaz este împins ascendent pe verticală cu o forță egală cu greutatea
volumului de lichid sau gaz dislocat”. Atunci când forța determinată de presiunea
lichidului este mai mare decât greutatea corpului acestea plutește, iar atunci când
cele 2 forțe sunt egale obiectul rămâne în echilibru.

Tetragonismos paraboles (Cvadratura parabolei) este lucrarea considerată a

prefigura calculul integral. Cu Prammites sau Arenarius (calculatorul de nisip)
încearcă să găsească un procedeu de exprimare a numerelor mari (calculul firelor
de nisip care ar încăpea în Universul cunoscut atunci, 1051).

Prin alte cercetări a determinat centrul de greutate al corpurilor, a stabilit legile

pârghiilor și a inventat scripetele compus — matematicianul Pappos citează
celebrul său aforism „Dați-mi un punct de sprijin și voi urni Pământul din loc” (δος
μοι που στω και κινω την γην, dos moi pu sto kai kino ten gen). Manuscrise grecești,
latine și arabe ale lui Arhimede, scrise între secolele al XVI-lea și al XVII-lea în
Europa, au dat un nou impuls cercetărilor științifice ale epocii sale.
  Nicolaus Copernic(germ. Nikolaus Kopernikus, pol. Mikołaj Kopernik) (n. 19
februarie 1473, în orașul liber hanseatic Torun, aflat azi în Polonia - d. 24
mai 1543, Frauenburg, astăzi Frombork, Polonia), astronom și cosmolog,
matematician și economist, preot și prelat catolic, a dezvoltat teoria
heliocentrică a sistemului solar.

Copernic provenea dintr-o familie de comercianți și înalți funcționari

administrativi de etnie germană. Unchiul lui pe linie maternă, episcopul Lukas
Watzenrode, s-a îngrijit ca nepotul său să primească o educație la cele mai bune
universități ale timpului. Astfel, după patru ani de studiu la Universitatea din
Cracovia, pleacă în 1496 în Italia, unde în 1497 începe studieze medicina și dreptul
canonic la Universitatea din Bologna, prima universitate din Europa, aprofundând și
studiul literaturii clasice. În Italia a citit despre ideea filosofului grec Aristarh
din Samos, care cu mai bine de un mileniu și jumătate înainte afirmase că Pământul
și celelalte planete se rotesc în jurul Soarelui, iar nu invers, așa cum susținea
opinia comună la acea vreme.

În acest timp locuiește în casa matematicianului Domenico Maria de Novara, care

se ocupa cu scrierile astronomului Ptolemeu, și începe să se intereseze de
astronomie și geografie. Împreună observă la 9 martie 1497 acoperirea stelei
Aldebaran de către lună. După terminarea studiilor în 1500, Copernic ține
prelegeri de astronomie la Roma și în anul următor este acceptat să studieze
medicina la renumita universitate din Padova. În anul 1503 i se acordă în Ferrara
titlul de Doctor în Drept canonic, după care se întoarce în Polonia.

Între anii 1503 și 1510, Copernic locuiește în palatul episcopal al unchiului său în
Lidzbark Warmiński, ajutându-l la administrația diocezei. În acest timp
redactează un scurt tratat de astronomie, "De Hypothesibus Motuum Coelestium
a se Constitutis Commentariolus", care va fi publicat postum mult mai târziu, în
secolul al XIX-lea. În 1512, înainte de a împlini 40 de ani, Copernic scrisese deja
Comentariolus, o descriere a modelului heliocentric al sistemului solar, manuscrisul
fiind însă destinat numai apropiaților. În același an se mută la Frauenburg, face
parte din comitetul "Concilului din Laterano" (1515) pentru reforma calendarului și
începe să lucreze la opera sa fundamentală, "De Revolutionibus Orbium
Coelestium" ("Despre mișcările de revoluție ale corpurilor cerești"), pe care o
termină în 1530, dar va fi publicată abia în anul 1543, cu puțin înainte de moarte,
fiind conștient de contradicțiile cuprinse față de doctrina oficială a Bisericii
Catolice.

Nicolaus Copernic: De Revolutionibus Orbium Coelestium

Teoria cosmologică a lui Ptolemeu ("Sistemul ptolemeic"), oficial acceptată,

concepea existența unui univers geocentric în care pământul este fix și imobil, în
centrul unor sfere concentrice în rotație pe care se găsesc diversele planete ale
sistemului solar (cum îl numim astăzi). Sferele finite cele mai externe ar conține
așa zisele "stele fixe". În tratatul său, Copernic reia o veche ipoteză
heliocentrică, deja susținută de filosofii pitagoreici, și descrie cele trei tipuri de
mișcări ale pământului: în jurul axei ("rotație"), în jurul soarelui ("revoluție") și în
raport cu planul eliptic, menținând teza aristotelo-ptolemeică asupra universului
finit delimitat pe cer de stelele fixe.
Între 1543 și 1600 puțini au fost adepții sistemului copernician, cei mai renumiți
fiind Galileo Galilei și Johannes Kepler. În 1588, astronomul danez Tycho Brahe a
emis o teorie de compromis, după care pământul rămâne nemișcat în timp ce
planetele se mișcă în jurul soarelui, care, la rândul lui, înconjoară pământul. După
respingerea teoriei lui Copernic de către autoritățile ecleziastice cu ocazia
procesului lui Galilei (1633), doar câțiva filosofi iezuiți mai acceptau în ascuns
ideea unui univers heliocentric. Abia după sfârșitul secolului al XVII-lea, odată cu
apariția lucrărilor lui Isaac Newton asupra mecanicei cerești, sistemul copernician
a fost admis de majoritatea gânditorilor europeni.
Galileo Galilei (n. 15 februarie 1564[4] – d. 8 ianuarie 1642)[1][5] a fost un
fizician, matematician, astronom și filosof italian care a jucat un rol important
în Revoluția Științifică. Printre realizările sale se numără îmbunătățirea
telescoapelor și observațiile astronomice realizate astfel, precum și suportul
pentru copernicanism. Galileo a fost numit „părintele astronomiei
observaționale moderne”,[6] „părintele fizicii moderne”,[7] „părintele științei”,
[7] și „părintele științei moderne”.[8] Stephen Hawking a spus că „Galileo,
poate mai mult decât orice altă persoană, a fost responsabil pentru nașterea
științei moderne.”

Mișcarea obiectelor uniform accelerate, predată în aproape toate cursurile

de fizică la nivel de liceu și început de facultate, a fost studiată de Galileo
ca subiect al cinematicii. Contribuțiile sale la astronomia observațională
includ confirmarea prin telescop a fazelor planetei Venus, descoperirea
celor mai mari patru sateliți ai lui Jupiter (denumite în cinstea sa lunile
galileene), și observarea și analiza petelor solare. Galileo a lucrat și în
știința aplicată și în tehnologie, îmbunătățind tehnica de construcție a
busolelor.

Susținerea de către Galileo a copernicanismului a dus la controverse în

epocă, o mare majoritate a filosofilor și astronomilor încă susținând (cel
puțin declarativ) viziunea geocentrică cum ca Pământul ar fi centrul
universului. După 1610, când a început să susțină public heliocentrismul, a
întâmpinat o puternică opoziție din partea a numeroși filosofi și clerici, doi
dintre aceștia din urmă denunțându-l inchiziției romane la începutul lui 1615.
Deși la acea vreme a fost achitat de orice acuzație, Biserica catolică a
condamnat heliocentrismul ca fiind „fals și contrar Scripturii” în februarie
1616,[10] iar Galileo a fost avertizat să abandoneze susținerea sa—ceea ce
a promis să facă. După ce, mai târziu, și-a apărat din nou părerile în celebra
sa lucrare, Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, publicată în
1632, a fost judecat de Inchiziție, găsit „vehement suspect de erezie”,
forțat să retracteze și și-a petrecut restul vieții în arest la domiciliu.
 Johannes Kepler (*27 decembrie 1571, Weil der Stadt - †15 noiembrie
1630, Regensburg) a fost un matematician, astronom și naturalist german, a
formulat și confirmat legile mișcării planetelor (Legile lui Kepler). În
matematică este considerat precursor al calculului integral.
Viata si activitatea: Kepler s-a născut la 27 decembrie 1571 în Weil der
Stadt, Württemberg, Germania, și a studiat, începând cu anul 1591, teologia
la Universitatea din Tübingen. Unul din profesorii săi era Michael Maestlin,
apărător al teoriei heliocentrice a lui Copernic. Kepler ar fi dorit să devină
preot protestant, dar în cele din urmă, având o mare înclinație pentru
matematică, acceptă în 1594 funcția de profesor de matematică și
astronomie la Universitatea din Graz, Austria. Aici lucrează la un complex
de ipoteze geometrice având ca scop explicarea depărtării dintre orbitele
celor cinci planete cunoscute în acel timp (Mercur, Venus, Marte, Jupiter și
Saturn). Kepler consideră că soarele exercită o forță care scade
proporțional o dată cu îndepărtarea de o planetă: "Planetele se mișcă în
consecință pe o traiectorie eliptică, în centrul căreia se găsește soarele". În
acest fel enunță prima sa lege a mișcării planetelor (vezi Legile lui Kepler),
publicată în lucrarea "Mysterium Cosmographicum" ("Misterul lumii
cosmice", 1596).

În aprilie 1597 Kepler se căsătorește cu Barbara Mühlek. Din cauza

presiunilor exercitate de Contrareforma catolică, Kepler este nevoit să
plece din Graz și, în 1600, acceptă oferta de a lucra la Praga ca asistent al
lui Tycho Brahe, astronom al curții împăratului Rudolf al II-lea. Calitățile de
observator ale lui Tycho Brahe sunt acum completate cu cunoștințele
excepționale de matematică ale lui Kepler. După moartea lui Brahe în anul
1601, Kepler devine urmașul lui ca matematician și astronom imperial. În
1604 Kepler observă "Supernova 1604" și publică observațiile sale în
lucrarea "De Stella nova in pede Serpentarii" ("Despre o nouă stea la
piciorul constelației șarpelui"). În lucrarea "Astronomia Nova" ("Astronomia
nouă", 1609) publică rezultatele cercetărilor asupra elipsei planetei Marte
și enunță a doua lege: "Cu cât o planetă este mai aproape de soare, cu atât
se mișcă mai repede". În anul 1612 Kepler se stabilește la Linz în Austria,
unde îi apare lucrarea "Harmonices Mundi" ("Armonia lumii", 1619). În
ultimul capitol al acestei cărți, pe baza observațiilor și calculelor efectuate,
enunță a treia lege a mișcării planetelor: "Pătratul timpului de revoluție este
proporțional cu puterea a treia a distanței medii dintre o planetă și soare".

În anii 1615-1620 Kepler a trebuit să-și apere mama, care era acuzată de
vrăjitorie. Până la urmă a reușit să-i obțină eliberarea, fără a putea însă
împiedica torturile la care a fost supusă, în urma cărora ea a murit un an mai
târziu. Kepler a trăit într-o epocă de intoleranță, a luptelor dintre catolici și
protestanți din timpul războiului de treizeci de ani, fiind nevoit de mai
multe ori să se refugieze pentru a scăpa de persecuții, cu toate încercările
sale de a rămâne neutru.

Ultima sa operă importantă, apărută încă în timpul vieții, este "Tabulae

Rudolfinae" (1627), care conține tabele ce descriu mișcările planetelor. Ea
va constitui baza oricărui calcul astronomic pentru următorii 200 de ani. În
lucrările sale asupra teoriei forțelor de gravitație, Isaac Newton s-a bazat
în mare măsură pe observațiile lui Kepler.

În afara lucrărilor din domeniul astronomiei, Kepler a descris un procedeu

de determinare a volumelor, pe baza căruia se va dezvolta calculul integral.
 De asemenea a studiat simetria fulgilor de zăpadă și a calculat forțele
naturale care intervin în creșterea structurilor geometrice și care vor fi
aplicate în studiul cristalografiei. A lucrat și în domeniul opticii, unde se
poate aminti invenția sa numită "luneta lui Kepler".

Johannes Kepler moare la 15 noiembrie 1630 în Regensburg, Germania, în

vârstă de 59 de ani. În memoria lui, Universitatea din Linz poartă numele de
"Johannes-Kepler-Universität".
Bibliografie:
Rosemarie Schuder: Der Sohn der Hexe. In der Mühle des Teufels, Berlin
1968;
Anna Maria Lombardi: Johannes Kepler. Einsichten in die himmlische
Harmonie, Weinheim 2000.

Blaise Pascal (n. 19 iunie 1623, Clermont-Ferrand, Franța - d. 19 august 1662,

Paris) a fost un matematician, fizician și filosof francez având contribuții în
numeroase domenii ale științei, precum construcția unor calculatoare mecanice,
considerații asupra teoriei probabilităților, studiul fluidelor prin clarificarea
conceptelor de presiune și vid. În urma unei revelații religioase în 1654, Pascal
abandonează matematica și științele exacte și își dedică viața filozofiei și
teologiei.
În onoarea contribuțiilor sale în știință numele Pascal a fost dat unității de
măsură a presiunii, precum și unui limbaj de progamare.

S-a născut în Clermont la 19 iunie 1623 (acum Clermont-Ferrand), în

regiunea Auvergne din Franța. Blaise Pascal a fost al treilea copil al lui
Etienne Pascal și singurul său fiu. Mama lui Blaise a murit când acesta avea
doar trei ani, micul Blaise fiind foarte afectat de această pierdere. În
1632, Etienne și cei patru copii ai săi au părăsit Clermont pentru a se stabili
la Paris, iar tatăl, un matematician cu vederi mai neortodoxe asupra
educației, a stabilit că Blaise nu va învăța nimic despre matematică până la
vârsta de 15 ani. Impulsionat de această interdicție, la vârsta de 12 ani,
Blaise a început să învețe geometrie de unul singur, descoperind că „suma
unghiurilor unui triunghi este egală cu 2 unghiuri drepte“. Când a aflat tatăl
său, s-a îmbunat și i-a permis lui Blaise să aibă o copie a „Elementelor“ lui
Euclid.

La vârsta de 14 ani, Blaise Pascal a început să-l însoțească pe tatăl său la

întrunirile lui Mersenne de la Paris, la care participau Roberval, Auzout,
Mydorge, Desargues, ultimul devenind un model pentru tânărul Pascal. Pe la
vârsta de 16 ani, Blaise a prezentat la aceste întruniri câteva teoreme
despre geometria proiectivă, incluzând hexagonul mistic al lui Pascal.

În decembrie 1639, familia Pascal a părăsit Parisul pentru a locui la Rouen

unde Etienne a fost numit colector de taxe pentru Normadia de Sus și unde
Blaise publică în februarie 1640 Essay on Conic Sections (Eseu despre
secțiunile conice). După ce a lucrat 3 ani, între 1642 și 1645, Pascal a
inventat primul calculator mecanic, Pascaline pentru a-l ajuta pe tatăl său în
munca sa de colector de taxe.

În 1646 tatăl său s-a rănit la picior și a trebuit să se recupereze acasă, în

grija a 2 frați mai tineri dintr-o mișcare religioasă, care au avut o influență
asupra tânărului Pascal care a devenit profund religios. Tot din această
perioadă datează și primele încercări de studii asupra presiunii atmosferice,
iar in 1647 demonstrează că vidul există, după ce la 25 septembrie el și
Descartes s-au contrazis asupra acestui adevăr. În 1648 Pascal a observat
că presiunea atmosferei scade cu înălțimea și a dedus că vidul există
deasupra atmosferei.

În septembrie 1651, Etienne Pascal moare, iar într-o scrisoare adresată

uneia din surori dă un adânc înțeles creștin morții în general și morții tatălui
său în particular, idei care formează baza pentru lucrării sale filozofice
ulterioare, Les pensées.

Din mai 1653, Pascal scrie Récit de la grande expérience de l'équilibre des
liqueurs (Tratat despre echilibrul lichidelor) în care explică legea presiunii.
În urma corespondenței cu Fermat din vara anului 1654 a pus bazele teoriei
probabilității. În această perioadă are și probleme de sănătate, dar
continuă lucrul până în octombrie 1654. Pe 23 noiembrie 1654, în urma unei
experiențe religioase își dedică viața Creștinătății.

După această dată, Pascal face vizite la mănăstirea Jansenistă Port-Royal

des Champs la cca. 30 de km sud-vest de Paris și publică lucrări anonime
reunite în Lettres provinciales, în 1656. Între 1656 și 1658 scrie Les
pensées, cea mai cunoscută lucrare teologică a lui Pascal.

Moare la 39 de ani pe 19 August 1662, în urma extinderii tumorii maligne din

stomac și este înmormântat St. Étienne-du-Mont în Paris.
Contribuții în știință:
La vârsta de 16 ani Pascal a prezentat primul său rezultat original cunoscut
sub numele de triunghiul lui Pascal (teorema lui Pascal), iar la 18 ani a
construit primul calculator mecanic, pentru a-și ajuta tatăl la calculul
taxelor. Dispozitivul numit Pascaline, semăna cu un calculator mecanic al
anilor 1840, iar această invenție îl face pe Pascal a doua persoană care
inventează calculatorul mecanic deoarece Schickard mai făcuse unul în
1624. Pascal se confruntă cu probleme de design ale calculatorului, datorate
sistemului francez din acea vreme. Erau 20 de soli într-o livră și 12 dinari
într-un sol, astfel încât Pascal trebuia să rezolve probleme tehnice mult mai
grele cu această împărțire a livrei în 240 decât dacă ar fi lucrat cu
împărțirea la 100. Oricum producția aparatelor a început în 1642, dar până
în 1652 fuseseră produse 50 de prototipuri, însă puține au fost vândute, și
producerea calculatorului aritmetic al lui Pascal a încetat în acel an. Unul din
aceste prototipuri este la muzeul Zwinger, în Dresda Germania. Aflând de
încercarea lui Torricelli de a determina presiunea atmosferică, Pascal a
început să caute diverse tipuri de experiențe care să dovedească temeinicia
descoperirii lui Torricelli, construind o instalație cu tuburi care demonstra
influența presiunii. În august 1648 Pascal a observat că presiunea
atmosferei scade cu înălțimea și a dedus că vidul există deasupra
atmosferei. Descartes îi scria lui Carcavi în iunie 1647 despre
experimentele lui Pascal: „Eu am fost acela care l-am sfătuit acum doi ani sa
facă aceasta, de aceea, deși nu am participat eu însumi, nu m-am îndoit de
succesul nostru...“, deși cu un an înainte, în urma unei neînțelegeri cu Pascal
cu privire la existența vidului îi scria lui Huygens că Pascal „... avea prea
mult vid în capul său.“ Pascal a fost primul care s-a gândit că, cu ajutorul
barometrului, poate fi măsurată diferența de altitudine dintre două puncte
și a atras atenția că modificarea lungimii coloanei de mercur mai depinde și
de umiditate și temperatura aerului, putând fi folosită astfel în previziuni
meteorologice. Nu mai puțin importante sunt lucrările lui Pascal din domeniul
hidrostaticii. În lucrarea sa cea mai importantă „Tratat despre echilibrul
lichidelor“ a formulat legea fundamentală a hidrostaticii, numită apoi legea
lui Pascal. A calculat mărimea presiunii hidrostatice, a descris paradoxul
hidrostatic, legea vaselor comunicante și principiul presei hidraulice. El a
lucrat la secțiunile conice și a produs teoreme importante în geometria
proiectivă. În „The Generation of Conic Sections (Generația secțiunilor
conice)“, Pascal considera conurile generate de o proiecție centrală a unui
cerc. Acesta era prima parte a tratatului asupra conurilor (pe care Pascal nu
l-a terminat niciodată). Lucrarea este acum pierdută dar, Leibniz și
Tschirnhaus au notat din ea și prin acestea este posibilă o imagine aproape
completă a lucrării. Lucrarea lui Pascal asupra coeficienților binomiali l-a
condus pe Isaac Newton la descoperirea teoremei binomului general pentru
puteri fracționare și negative. Din corespondențele cu Fermat se va naște
apoi teoria probabilităților, în urma unor întrebări adresate de cavalerul de
Mére privind jocul de zaruri. Din 1654 abandonează însă lumea științifică
pentru a se dedica Creștinătății, ultima sa lucrare publicată descriind curba
trasată de un punct pe circumferința unui cerc care se învârte. Din 1658
începe din nou să se gândească la probleme de matematică din cauza
durerilor care îi chinuiau somnul. Pascal îi provoacă pe Wren, Laloubère,
Leibniz, Huygens, Wallis, Fermat cu două probleme : calculul ariei oricărui
segment de cicloidă și centrul de gravitate al oricărui segment, probleme pe
care Pascal le rezolvase folosind calculul îndivizibililor al lui Cavalieri, în
scrisorile către Carcavi.
Contribuții în Filosofie și Teologie:
Pascal s-a ocupat și de filozofie, considerând că progresul științific este
scopul existenței omenirii. Oscilând între raționalism și scepticism, el a ales
spre finalul vieții credința, fiind influențat încă de mic de credința în
Dumnezeu. De la vârsta de 14 ani, Blaise Pascal participa alături de tatăl său
la întâlnirile abatelui de Mersenne, care aparținea ordinului religios de la
Minims, iar după ce tatăl său se rănește la picior și este îngrijit de doi frați
ai unui ordin religios de lângă Rouen, Pascal devine profund religios. În urma
unui accident suferit în 1654 pe podul de la Neuilly pe Sena, când caii, care
trăgeau trăsura, au sărit și trăsura a rămas agățată de pod, dar mai ales în
urma unei revelații religioase de pe 23 noiembrie 1654 Pascal a hotărât să ia
calea credinței, vizitând mănăstirea jansenită de lângă Paris.

În acest domeniu Pascal își datorează faima atacului împotriva cazuisticii, o

metodă folosită în special de iezuiți, atac întreprins în Lettres provinciales.
În acestă lucrare Pascal lua apărarea prietenului să jensenist Antoine
Arnould, și va aprinde mânia regelui Ludovic al XIV-lea care va da ordin să
fie arsă.

Cea mai cunoscută lucrare filosofică a lui Pascal este Les pensées, o colecție
de gânduri asupra suferinței umane și a încrederii în Dumnezeu, o lucrare
apologetică creștină adresată noii lumi desacralizate. Această lucrare
cuprinde și celebrul pariu al lui Pascal, care încearcă să demonstreze că
Dumnzeu există, folosidu-se de o teorie a probabilităților. Începută în
corespondența cu Fermat pentru a demostra o problemă a jocului cu
zarurile, Pascal presupune că toate cazurile apar „la fel de ușor”, pentru că
Cineva, Supremul, avea grijă să le distribuie astfel. Pariul său era : „dacă
Dumnezeu există și sunt catolic, câștig viața veșnică, supunîndu-mă bisericii;
dacă nu, nu am nimic de pierdut“. Concepția lui Pascal era, în cuvinte puține:
Dumnezeu există pentru că este cel mai bun pariu, iar Pascal avea nevoie de
existența lui Dumnezeu pentru a îndrepta din când în când dezordinea din
Univers.

Pascal a făcut speculații teologice și asupra noțiunii de infinit, în timp ce

Isaac Newton, Leibnitz (și chiar el însuși prin studiile sale asupra
epicicloidei), puneau bazele calcului infinitezimal, din care apoi, scuturându-
se de aura mistică, se va naște Analiza matematică.
Lucrări publicate:
Essai sur les coniques (1640) (Eseu despre secțiunile conice);
Expériences nouvelles touchant le vide (Noi experimente cu privire la vid)
(1647);
Récit de la grande expérience de l'équilibre des liqueurs (Tratat despre
echilibrul lichidelor) (1653);
Traité du triangle arithmétique (Tratat asupra triunghiurilor aritmetice)
(1654);
Les provinciales (Correspondances 1656-1657) (Scrisori Provinciale);
Élément de géométrie (1657);
L'art de persuader (1657);
Les pensées (1670, posthume) (Gânduri).
 Pascaline unul
din primele calculatoare mecanice, lăsat după moartea lui Pascal lui Carcavi,
unul din prototipuri aflându-se la muzeul Zwinger din Dresda.
 Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz (n. 1 iulie 1646, Leipzig, d. 14
noiembrie 1716, Hanovra), a fost un filozof și matematician german, unul din
cei mai importanți filozofi de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul
celui de al XVIII-lea, unul din întemeietorii iluminismului german. În
matematică, Leibniz a introdus termenul de "funcție" (1694), pe care l-a
folosit pentru a descrie o cantitate dependentă de o curbă. Alături de
Newton, Leibniz este considerat fondatorul analizei matematice moderne.

Leibniz s-a născut pe 1 iulie 1646 în Leipzig, fiu al unui avocat și profesor la
universitatea din localitate. Tot aici își începe studiile, pe care le continuă la Jena
și Altdorf. În 1666 obține titlul de doctor în Drept și intră în serviciul lui Johann
Phillipp von Schönborn, arhiepiscop și prinț elector în Mainz, pentru care
îndeplinește un mare număr de însărcinări politice și diplomatice. În 1673,
întreprinde o călătorie la Paris, unde rămâne timp de trei ani și se ocupă în mod
intens cu studiul matematicii, științelor naturale și filozofiei. Întors în Germania,
obține în anul 1676 postul de bibliotecar și consilier privat pe lângă Ernst August,
prinț de Braunschweig-Lüneburg și mai târziu prinț elector de Hanovra, apoi pe
lângă urmașul lui, Georg Ludwig, care va deveni rege al Marii Britanii cu numele de
George I. În această funcție, Leibniz rămâne până la sfârșitul vieții. El se bucura
de o deosebită prețuire și era considerat în acel timp ca geniu universal. Opera sa
se extinde nu numai în domeniile filozofiei și matematicii, ci tratează teme variate
de teologie, drept, diplomație, politică, istorie, filologie și fizică. A fost
fondatorul și primul președinte al "Academiei de Științe" din Berlin (1700). Leibniz
moare la 14 noiembrie 1716 în Hanovra.

Opera:

 Matematică

Leibniz elaborează în jurul anului 1675 bazele calculului diferențial și integral, de o

mare însemnătate pentru dezvoltarea ulterioară a matematicii și fizicii,
independent de Isaac Newton, care enunțase deja principiile calculului
infinitezimal într-o lucrare din 1666. Simbolurile matematice introduse de Leibniz
în calculul diferențial și integral se folosesc și astăzi. Perfecționând realizările lui
Blaise Pascal, Leibniz construiește un calculator mecanic, capabil să efectueze
înmulțiri, împărțiri și extragerea rădăcinii pătrate. Dezvoltă forma modernă de
numărare binară, utilizată astăzi în informatică și pentru calculatoare. Leibniz a
încercat să creeze un calcul logic, o logică bazată pe utilizarea simbolurilor, fiind
un precursor al logicii matematice.

 Fizică

În fizică, Leibniz a introdus noțiunea de "forță vie" (mv2) ca măsură a mișcării

mecanice (energia cinetică, cum o numim azi), diferită de cea de "cantitate de
mișcare" (mv) (impuls, cum îl numim azi), premergătoare noțiunii moderne de
energie.

 Filozofie

Sistemul filozofic al lui Leibniz pune la baza existenței "monadele", elemente

spirituale indivizibile, independente unele de altele, înzestrate cu o forță activă.
În consecință, materia nu este decât manifestarea exterioară a monadelor.
Fiecare monadă oglindește întregul univers; concordanța dintre activitatea
monadelor este asigurată de "armonia prestabilită", creată de monada supremă,
Dumnezeu. Pe baza acestei teze, Leibniz consideră, în spiritul unui optimism
conformist, că lumea noastră, creată de Dumnezeu, este "cea mai bună dintre
toate lumile posibile". Această teză optimistă, de fapt o judecată sintetică a
priori, a fost la vremea sa ridiculizată de Voltaire în romanul său "Candide" (1759),
în care Leibniz este prefigurat de personajul "Doctor Pangloss".

Leibniz este unul din precursorii dialecticii germane, el a susținut ideea

continuității și evoluției naturii. În teoria cunoașterii, Leibniz se situează pe
pozițiile raționalismului, pe care încearcă să-l îmbine cu elemente de empirism.
Împărțind adevărurile în "raționale" și "faptice", el consideră că primele, având un
caracter necesar și universal, nu pot proveni din experiență; principiile lor se află
în intelect în stare embrionară și primesc de la simțuri doar un impuls pentru
dezvoltarea lor. De aceea, la cunoscuta teză a senzualismului: "Nimic nu este în
intelect care să nu fi fost mai înainte în simțuri", Leibniz adaugă: "în afară de
intelectul însuși". Astfel el completează cele trei principii ale logicii aristotelice cu
principiul rațiunii suficiente, necesar pentru verificarea adevărurilor faptice
obținute pe calea inducției. Operele filozofice ale lui Leibniz au exercitat o
influență deosebită asupra dezvoltării ulterioare a filozofiei germane, în special
asupra lui Christian von Wolff și Immanuel Kant.

Opere(Leibniz a publicat un mare număr de lucrări, în limba germană, franceză sau

latină.):

Dissertatio de Arte Combinatoria (Disertație despre arta combinării), (1666);

Disputatio metaphysica de principio individui (Disputație metafizică despre

principiul individuației), (1666);

Hypothesis Physica Nova (Noua ipoteză fizică), (1671);

Nova Methodus pro Maximis et Minimis, itemque Tangentibus (Noua metodă de

determinare a maximelor și minimelor, precum și a tangentelor), (1684);

Eseuri de teodicee asupra bunătății lui Dumnezeu, a libertății omului și a originii

răului (1710), traducere de Diana Morărașu, Ingrid Ilinca, Iași, Polirom, 1997;

Monadologia, (1720);
Noi eseuri asupra intelectului omenesc, (apărută postum în 1765), traducere de
Marius Tianu, control științific și note de Adrian Niță, studiu introductiv de
Mircea Flonta, București, All, 2003.

Universitatea Gottfried Wilhelm Leibniz (Hanovra) (germană Gottfried Wilhelm

Leibniz Universität) (pe scurt LUH sau Uni Hannover), a avut în anul 2008/09,
20.680 de studenți din care 3.138 erau străini. A fost denumită după Gottfried
Wilhelm Leibniz. După Universitatea Georg-August din Göttingen este a doua
universitate ca mărime din Saxonia Inferioară. Aici se predau 75 de discipline,
universitatea fiind membră în TU9 (TU9 German Institutes of Technology e. V)
uniune formată din cele 9 universități mai mari din Germania.

Pei
saj cu panorama universității

Anders Celsius(n. 27 noiembrie 1701, Ovanåker, d. 25 aprilie 1744, Uppsala) a

fost un astronom suedez cu preocupări în geografie, meteorologie și
termometrie.

Anders Celsius s-a născut la Ovanåker în Suedia la 27 noiembrie 1701. A fost

profesor de astronomie la Universitatea din Uppsala între anii 1730 și 1744.
Celsius s-a ocupat în egală măsură și de geodezie și de fizică. A studiat aurorele
boreale și a explicat acest fenomen pentru prima dată prin magnetismul terestru.
În anul 1737 participă la o expediție în Laponia la Torneo condusă de Pierre Louis
Maupertuis, Alexis Claude Clairaut și Pierre-Charles Lemonnier pentru a determina
lungimea unui grad de meridian. Expediția a confirmat ideea lui Isaac Newton că
Pământul nu este perfect sferic, ci este aplatizat la poli.

În anul 1742 publică rezultatele cercetărilor efectuate pentru calibrarea unui

termometru din sticlă cu mercur. Pentru acest scop alege ca puncte de reper
temperatura de fierbere a apei, pe care o numește „0 grade”, și cea de topire a
gheții, pe care o numește „100 de grade”; după moartea lui Celsius cele două
repere au fost inversate. Numele său a fost atribuit în 1948 gradului centigrad de
temperatură, care astfel și-a schimbat denumirea în grad Celsius (°C).

Moare de tuberculoză în 1744, la nici 43 de ani.

Opera:

Nova methodus distantiam solis a terra determinandi - (1730);

Recueil de 316 observations d'aurores boréales - (1716-1732);

Observationes pro figura telluris determinanda in Gallia habitse - (1738);

Arithmetics for the Swedish Youth - (1741).

Celsius-Observatorium din Uppsala

  Benjamin Franklin(n. 17 ianuarie 1706, Boston - d. 17 aprilie 1790) este una
dintre cele mai cunoscute personalități din istoria Statelor Unite, fiind
diplomat, om de stiință, inventator, filozof, profesor și om politic.

Oricare dintre acestea l–ar fi facut faimos: a organizat prima bibliotecă din
America, a inventat multe lucruri, printre care și paratrăsnetul, și i-a uimit
pe oamenii de știință din toată lumea cu experiențele sale cu electricitatea.

În acea vreme era cunoscut și în Europa, el fiind cel care i-a convins pe
englezi să retragă "Legea timbrului", și de asemenea i-a convins pe francezi
să intervină în Războiul de Independență. În Statele Unite, el a ajutat la
Declarația de Independență și la Constituția SUA.
Viața lui Benjamin Franklin:
 Copilăria și adolescența

Benjamin Franklin s-a născut la Boston pe 17 ianuarie 1706, tatăl său, Josiah fiind
un fabricant de săpun și lumânări, iar mama sa, Abiah era a doua soție a lui Josiah.
Benjamin Franklin era cel mai tânăr din cei 17 copii.

La vârsta de 10 ani, Benjamin a început să ajute la magazinul de lumânări al tatălui

său, tăind lumânări. Deși a studiat la școală doar doi ani, el citea mult în timpul său
liber. De asemenea, îi plăcea și să înoate, una din invențiile sale fiind un dispozitiv
cu care să înoate mai repede.

La 12 ani, a mers să lucreze ca ucenic la tipografia fratelui său, James. În fiecare

noapte, studia scriitorii clasici și pe cei ai timpului său, și de asemenea aritmetica,
navigația și gramatica. După un timp a devenit un expert în jurnalistică și
tipografie, dar nu era mulțumit de aceasta, un ucenic câștigând puțini bani și fiind
forțat să semneze un contract în care promitea să rămână timp de nouă ani.
Când James a lansat săptămânalul numit "The New England Courant", Benjamin a
scris în secret o serie de scrisori umoristice pe care le-a trimis la gazetă sub
numele de "Mrs. Silence Dogood". În acestea Franklin râdea de studenții de la
Harvard College și de poeții netalentați. Aceste scrisori au amuzat pe mulți în
Boston și se întrebau cine este autorul. Prin unele articole ale lui James Franklin i–
a supărat pe unii magistrați care i-au interzis să-l mai publice, dar acestea au
aparut sub numele lui Benjamin Franklin, iar James a anulat contractul lui pentru
ca magistrații să nu spună nimic, dar au semnat alt contract secret. După ce a
aflat că a publicat scrisorile lui Ben, James a fost furios, iar după aceea a devenit
violent și uneori îl bătea. Profitând de contractul anulat anterior pleacă din oraș.

 Tipograf în Philadelphia

Benjamin mai întâi a mers la New York, care atunci era un oraș mai mic decât
Boston, și n-a găsit nimic de lucru, iar în octombrie a plecat la Philadelphia. Aici a
găsit o slujbă la atelierul tipografic al lui Samuel Keimer, care datorită
îndemânării lui l-a plătit bine. Guvernatorul Pennsylvaniei s-a interesat de tânărul
Franklin și l-a sfătuit să-și deschidă propria tipografie. L-a trimis la Londra să
cumpere o presă pentru tipar, promițând că îi va plăti cheluielile, dar nu și-a ținut
promisiunea și în 1724 Benjamin a ajuns singur în Londra fără bani. S-a angajat ca
tipograf, și în 1726, când a strâns destui bani, s-a intors în Philadelphia, unde a
fost vânzător într-un magazin și apoi s-a întors la atelierul lui Keimer. In 1728,
când Franklin avea 22 de ani, a întemeiat primul său atelier tipografic cu un
partener al său, Hugh Meredith. Cei doi au publicat un săptămânal numit “The
Pennsylvania Gazzette”, iar în 1730, Franklin a cumpărat și acțiunile lui Meredith.
Franklin s-a căsătorit cu Deborah Read în 1730, cu care a avut trei copii : Francis
Folger, care a murit de variolă, Sarah, care s-a măritat cu un negustor, și William,
care a devenit guvernatorul statului New Jersey.

Din 1730 până în 1748, Franklin a lucrat în tipografie, domeniu în care a avut
succes, fiind numit tipograf oficial al Pennsylvaniei, mai târziu fiind și al statelor
New Jersey și Delaware. Cea mai cunoscută publicație a lui a fost “Poor Richard’s
Almanack”, care a apărut în 1732. Acest almanah era un calendar în care scria
predicții meteorologice pentru acel an, povestioare amuzante, glume și proverbe.
După câțiva ani a ajuns la un tiraj de peste 10.000 de exemplare.

În acest timp a învățat câteva limbi, și studia cărți științifice în engleză, franceză
și germană. De asemenea a înființat și un club de dezbateri numit Junto, care mai
târziu a devenit American Philosophical Society, cu ajutorul acestui club a
întemeiat în 1731, prima bibliotecă publică din America. La insistența lui, în
Philadelphia străzile au fost pavate ,a fost instalat iluminatul public, înființată
prima divizie de pompieri, iar cu ajutorul Gazzettei, a strâns bani pentru
organizarea primului spital din America. El credea că materiile predate în școli nu
erau actualizate. Franklin era împotriva teologiei, limbilor clasice și voia o școală
mai practică, scriind și o carte în acest domeniu "Propuneri pentru educația
tinerilor în Pennsylvania", în care cerea crearea unei academii, numită mai târziu
Universitatea Pennsylvania.

Inventii.

În 1748, Franklin avea destui bani pentru a parasi afacerea. A cumpărat o fermă
de 300 de acri lângă Burlington, New Jersey, având destul timp pentru știință și
servicii publice. Între 1736 și 1751 a fost șeful poștei din Philadelphia. Înainte ca
timbrele să fie folosite, o persoană când primea o scrisoare, trebuia să plătească.
In 1753, Franklin a fost numit șeful poștei tuturor coloniilor, și a schimbat
sistemul de plată prin faptul că prețul trimiterii unei scrisori era în funcție de
greutate și distanță. A inventat și un dispozitiv prin care putea să măsoare
distanța între doua orașe. A mers pe toate drumurile principale cu o căruță plină
cu pietre, la fiecare milă, aruncau câte o piatră. Înainte, poșta era transportată
de 2 ori iarna, dar Franklin a angajat mai mulți poștași pentru ca poșta să fie
transportată în fiecare săptămână. După 4 ani, guvernul Britanic a avut pentru
prima dată profit în sistemul de poștă.
Benjamin Franklin a fost inventator toată viața lui. Cea mai faimoasă inventie era
soba Franklin, care astfel avea un randament mai mare. Guvernatorul Pennsylvaniei
i-a spus să o breveteze, dar Franklin a refuzat.

Când Franklin a auzit că un european a reușit să stocheze electricitate în niște

tuburi speciale, a cumpărat niște tuburi din acelea, și-a construit un laborator în
casa sa. A realizat multe experimente și a publicat o carte despre electricitate. Pe
principiile sale se bazează Teoria Electricității moderne. A trimis rezultatele
experimentelor sale unor oameni de știință din Anglia și Franța, care au fost
impresionați și a fost ales membru al Royal Society în 1756 și a primit "Copley
Medal". În 1773 a fost ales ca unul din cei opt asociați străini ai Academiei Regale
de Științe din Paris.

Franklin și-a dat seama că fulgerul este o descărcare electrică din nori. În cartea
sa a sugerat un experiment pentru a testa aceasta. Cu ajutorul fiului său William,
Franklin a realizat acest experiment în 1752. Cei doi au mers într-un câmp în
timpul unei furtuni, au înălțat un zmeu, și au atras sarcina electrică cu ajutorul
unei chei. Văzând o scânteie, teoria lui era demonstrată. Franklin era și un om
practic pe lângă un bun teoretician, inventând paratrăsnetul pentru a apăra
clădirile de fulgere.

Anglia.

Neînțelgerile între Anglia și Franța au adus războiul în America în anii 1750.

Francezii, aliați cu indienii amenințau Pennsylvania. În 1748, Franklin a avertizat
locuitorii Pennsilvaniei de pericolul indienilor, organizând și primele companii de
voluntari, plasate pe râul Delaware.

Toți contribuabilii din Pennsylvenia ajutau la costurile războiului, mai puțin

proprietarii celei mai mari ferme. Aceștia erau fiii lui William Penn, fondatorul
coloniei. Ei trăiau în Londra și nu-i interesau soarta acestora atâta timp cât
profiturile le veneau în Londra. În 1757 Franklin a fost trimis în Londra pentru ca
să convingă familia Penn să-și plătească taxele. În Anglia a fost primit cu onoruri
din partea Universităților din Edinburgh și Oxford, și a reușit să pună o taxă pe
domeniile familiei Penn din colonii. În cei cinci ani cât a stat în Anglia, Franklin a
întâlnit mulți politicieni și savanți celebri. S-a întors în Pennsylvania în 1762, iar în
1763, Anglia învinge Franța și capturează Canada. Mulți membri ai consiliului local
credeau că colonia trebuia guvernată de Rege decât de familia Penn, și Franklin s-a
întors în Anglia în 1764 pentru a-i prezenta o petiție regelui George al III-lea.

În 1765, la puțin timp după ce Franklin a ajuns din nou în Anglia, prin Parlament a
trecut "Stamp Act". Era prima dată când Anglia a impus un impozit fără ca
reprezentanții coloniilor să poată vota, iar in Colonii au existat proteste,
americanii refuzând să cumpere timbre. Franklin a fost chemat în fața Camerei
Comunelor, unde a prezentat poziția americană împotriva Legii Timbrului.

În următorii 10 ani Franklin a fost cel mai important reprezentant american în

Anglia. Prin unele articole publicate a cerut drepturi egale cu cele ale englezilor,
însă englezii au ignorat aceasta.

Revoluția americană, diplomație în Europa.

Franklin s-a întors în Philadelphia în 1775, înainte ca bătăliile de la Lexington și

Concord să aibă loc. Soția sa murise în 1774. Deși Franklin avea aproape 70 de ani,
el a ajutat substantanțial la planificarea Revoluției Americane. A fost numit
membru al Congresului Continental. În toamna lui 1775 Franklin a mers la
Cambridge, Massachusetts, locul unde Washington avea armata pentru a discuta
probleme legate de Armata Continentală (Continental Army). Și-a adus un aport
important la redactarea Declarației de independență a Uniunii și mai târziu la
scrirea Articolele Confederației, prima constituție a Statelor Unite.
În 1776, Congresul Continental l-a trimis pe Franklin în cea mai importantă misiune
a sa, să convingă Franța să ajute coloniile britanice din America de nord în lupta
lor pentru independență. Înainte de a pleca, a împrumutat 4.000 de lire
Congresului pentru a fonda Armata Continentală.

În Franța a fost parte esențială a primei recunoașteri formale a țării sale în lume,
iar pe 6 februarie 1778 a semnat Tratatul de la Paris prin care Franța se alia cu
coloniile împotriva Angliei. După aceast eveniment, Franklin a rămas în Franța ca
reprezentant al noi entități create, Statele Unite ale Americii, fiind primul
ambasador al acestora pe "bătrânul continent". Începând cu anul 1781 a negociat
pacea cu Marea Britanie, care s-a finalizat în 1783, el fiind unul din cei care a
semnat tratatul de pace încheiat odată cu recunoașterea Statelor Unite de către
Marea Britanie, Tratatul de la Paris din 1783. Înainte de plecarea sa înapoi în
SUA, Franklin a asistat la zborul primului balon cu aer cald, fără pasageri, al
fraților Montgolfier.

Ultimii ani.

Când s-a întors în Philadelphia, pe 14 septembrie 1785, a descoperit că era

așteptat de o ceremonie de primire. Deși era bătrân, avea 79 de ani, Franklin a
fost președintele Consiliului Local din Pennsylvania, timp de 3 ani, post egal cu
acela de guvernator. În acest timp a fost membru al convenției constituției, care
uneori nu se înțelegeau, iar Franklin îi calma. Planul său de guvernământ cu o
singură cameră a Parlamentului a fost respins, dar a fost unul dintre semnatarii
Constituției.

Franklin și-a petrecut ultimii cinci ani din viață în Philadelphia. A inventat un
dispozitiv prin care să ia cărți de pe rafturile de sus ale bibliotecii, a trimis
scrisori prietenilor și liderilor politici : George Washington, Thomas Jefferson,
John Adams, James Madison. A scris articole și o autobiografie. Ultimul său act
politic a fost de a scrie un memoriu pentru abolirea sclaviei negrilor.
Benjamin Franklin a murit la vârsta de 84 de ani, pe 17 aprilie 1790, fiind
înmormântat alături de soția sa în cimitirul Bisericii Creștine din Philadelphia.

 Henry Cavendish (n. 10 octombrie 1731 – d. 24 februarie 1810) a fost

fizician și chimist englez. Este cunoscut în special pentru descoperirea
hidrogenului, în 1766, a sintezei apei, în 1784, și a celebrului experiment
omonim experimentul Cavendish, din anii 1797 - 1798, în care savantul
englez a măsurat forța de atracție dintre două mase suspendate cu ajutorul
unei balanțe de torsiune, iar ca rezultante derivate a putut calcula, pentru
prima dată, constanta atracţiei universale și masa Pământului.

Henry Cavendish a fost un om de ştiinţă britanic care a rămas în istorie atât

pentru descoperirea hidrogenului, cât şi pentru celebrul experiment omonim, în
cadrul căruia, între anii 1797-1798, a măsurat densitatea medie a Pământului.
Există unele texte care menţionează că scopul lui Cavendish, în cadrul
experimentului tocmai menţionat, ar fi fost determinarea constantei
gravitaţionale - g. Este o eroare. De fapt, britanicul a dorit să estimeze
densitatea Pământului ori, cu propriile-i cuvinte, a avut ca scop "cântărirea lumii".

Metoda, ca principiu, este una extrem de simplă. Cavendish a măsurat forţa pe

care o resimte o bilă de plumb de mici dimensiuni sub acţiunea atracţiei
gravitaţionale (despre care marele Newton postulase că se manifestă între
oricare două mase) venite din partea unei alte bile de plumb, de masă considerabil
mai mare. Prin compararea acestui rezultat cu forţa cu care bila de plumb de mici
dimensiuni este atrasă de Pământ (practic, greutatea acesteia), se poate deduce
de câte ori Terra este mai masivă decât bila mare de plumb, fără a fi nevoie să se
cunoască valoarea constantei gravitaţionale - g. Articolul lui Cavendish care
descrie experimentul nu face nicio referire la constanta gravitaţională, neexistând
vreun indiciu care să sugereze că britanicul a urmărit determinarea acesteia. Mai
mult, una dintre primele referinţe din literatura ştiinţifică la g datează din 1873,
deci 3 sferturi de secol după experimentul lui Cavendish.

Este important de înţeles şi contextul istoric, la nivel ştiinţific, desigur, al

experimentului. În vremea lui Cavendish, g nu prezenta vreo importanţă aparte
pentru oamenii de ştiinţă, nefiind decât o constantă de proporţionalitate în cadrul
legii introduse de Newton, astfel că scopul determinării forţei gravitaţionale avea
de-a face cu determinarea densităţii planetei, o cantitate foarte important de
ştiut pentru astronomii acelor timpuri, mai ales că odată densitatea Pământului
determinată, se vor fi putut calcula şi densităţile Soarelui, Lunii şi celorlalte
planete.

Instrumentul ori, mai bine zis, montajul pe care Cavendish l-a folosit consta dintr-
un braţ de lemn foarte solid, dar uşor, cu o lungime de 6 picioare (1 picior are
0,3048 metri), suspendat în poziţie orizontală de un fir subţire cu o lungime de
aproape un metru şi prevăzut la cele două capete cu câte o bilă de plumb de mici
dimensiuni, fiecare cu diametrul de aproximativ 5 centimetri (2 ţoli), tot
ansamblul fiind închis într-o cutie de lemn al cărei rol era de a proteja montajul de
influenţele exterioare, de pildă de bătaia vântului. Două bile de plumb mai mari, cu
o masă de 158 de kilograme fiecare, au fost poziţionate în apropierea bilelor mici,
prin intermediul unui sistem de prindere separat, ca în figura de mai jos:
Cele două bile mari au fost plasate de o parte şi de alta a braţului de lemn
orizontal, astfel că, firul fiind extrem de subţire, cea mai mică forţă, de pildă cea
cauzată de atracţia dintre bilele mari şi cele mici, era suficientă pentru a
determina rotirea braţului de lemn în jurul axei reprezentate de fir.

Prin măsurarea unghiului cu care se rotea braţul şi cunoscând cuplul de torsiune

exercitat la nivelul firului pentru un anume unghi de răsucire (care se putea deja
calcula la acea vreme în conformitate cu teoria balanţei de torsiune), Cavendish a
reuşit determinarea forţei care se manifestă între perechile de bile.

Deviaţia braţului se observa în exteriorul cutiei protectoare din lemn cu ajutorul

unor lunete fixe montate de ambele părţi ale cutiei (vezi imaginea de mai sus) şi
prevăzute cu reticule, ale căror linii de vizare ajungeau, în poziţia de echilibru, la
diviziunea 0 a unor arce de fildeş gravate, fixate la capătul fiecărui braţ şi pe
marginile cutiei.

Greutatea bilelor a determinat-o prin simpla cântărire, ceea ce i-a permis ulterior
să efectueze raportul celor două forţe (date de legea atracţiei gravitaţionale a lui
Newton), obţinând apoi densitatea medie a Pământului, cu o valoare de aproximativ
5,48 mai mare decât densitatea apei.
  Thomas Newcomen (24 februarie 1664 - 5 august 1729) a fost un inginer
englez, inventator al unui sistem de pompare a apelor din mine.

Englezul Thomas Newcomen construiește un motor cu aburi (dezvoltând invenția

lui Thomas Slavery patentată în 1698) la care presiunea aburului se opunea celei
atmosferice, rezultând astfel mișcarea cilindrului în piston. În 1712, motorul
construit de Newcomen, în colaborare cu John Calley, era utilizat pentru a scoate
apa dintr-o mină.

 James Watt (n. 19 ianuarie 1736 - d. 19 / 25 august 1819) a fost un

matematician, inventator și inginer scoțian, care a activat într-o perioadă
de efervescență a revoluției industriale, ca fiind cel care a adus importante
îmbunătățiri funcționării mașinii cu abur a lui Thomas Newcomen, prin
inventarea camerei de condensare a aburului separată, respectiv re-
proiectarea și adaptarea regulatorului centrifugal la mașinile sale cu abur.
James Watt este, de asemenea, și inventatorul și deținătorul de patent al
locomotivei cu abur.

S-a născut în localitatea Greenock din Scoția. Studiile și le-a terminat la Londra,
Anglia, începând și activitatea de fabricant de instrumente matematice (1754). A
revinit pe plaiurile natale, în Glasgow, Scoția. A fost fabricantul de instrumente
matematice folosite de Universitatea din Glasgow. Aici i s-a oferit să repare o
mașină cu abur, de unde i-a încolțit ideea ameliorării acesteia; astfel au apărut
"camera separată de condensare a aburului" (1769) și "regulatorul de turație al
mașinii cu abur" (1788).

Ulterior se mută în Anglia la Birmingham. Aici se înscrie într-un club, Lunar

Society (traducere aproximativă Societatea fanteziștilor), care - în ciuda numelui
înșelător - era de fapt un club științific format din inventatori. Multe din
originalele lucrărilor sale se găsesc la "Birmingham Cultural Library" (Biblioteca
Centrală din Birmingham).

James Watt, împreună cu un industriaș britanic, Matthew Boulton, reușesc să

creeze o intreprindere de fabricare a ceea ce se numea mașina cu abur a lui Watt,
îmbunătățită (1774). Tot aici va realiza, împreună cu un alt inventator scoțian
William Murdoch, un angrenaj de convertire a mișcării verticale în mișcare de
rotație (1781). Ulterior, a mai realizat o mașină cu dublă acțiune (1782).

Cea mai mare realizare a sa este considerată a fi brevetarea în anul 1784 a

locomotivei cu abur.

Watt este cel care a introdus unității de măsură denumită cal-putere, pentru a
putea compara puterilor diferitelor mașini cu abur ale timpului și care era, atunci,
echivalentul ridicării a 550 livre într-o secundă, sau echivalentul a 745,7 watt,
unitatea de măsură a puterii din Sistemul Internațional.

De numele său este legată, de asemenea, denumirea watt-ului ca unitate de măsură

a puterii electrice.

Deși numeroase surse reputabile indică data decesului său 19 august 1819, toate
datele timpului lui James Watt indică ziua de 25 august ca dată a decesului său și
2 septembrie ca dată a înmormântării. Cea mai timpurie indicare a datei de 19
august se găsește într-o carte publicată în 1901.

Isaac Newton (n. 4 ianuarie 1643, Woolsthrope, Grantham, d. 31 martie 1727,

Kensington, Londra) a fost un renumit om de știință englez, matematician,
fizician și astronom, președinte al Royal Society. Isaac Newton este savantul
aflat la originea teoriilor științifice care vor revoluționa știința, în domeniul
opticii, matematicii și în special al mecanicii. În 1687 a publicat lucrarea
Philosophiae Naturalis Principia Mathematica, în care a descris Legea atracției
universale și, prin studierea legilor mișcării corpurilor, a creat bazele mecanicii
clasice. A contribuit, împreună cu Gottfried Wilhelm von Leibniz, la inventarea
și dezvoltarea calculului diferențial și a celui integral. Newton a fost primul
care a demonstrat că legile naturii guvernează atât mișcarea globului terestru,
cât și a altor corpuri cerești, intuind că orbitele pot fi nu numai eliptice, dar și
hiperbolice sau parabolice. Tot el a arătat că lumina albă este o lumină compusă
din radiații monocromatice de diferite culori.

Newton a fost un fizician, înainte de toate. Laboratorul său uriaș a fost domeniul
astronomiei, iar instrumentele sale geniale au fost metodele matematice, unele
dintre ele inventate de el însuși. Newton nu s-a lăsat antrenat de latura pur
astronomică și matematică a activității sale, ci a rămas de preferință fizician. În
aceasta constă neobișnuita tenacitate și economia gândirii sale. Până la Newton și
după el, până în timpurile noastre, omenirea n-a cunoscut o manifestare a geniului
științific, de o forță și o durată mai mare.
Newton a fost primul care și-a dat seama de aceasta. Spencer ne comunică
următoarele cuvinte ale lui Newton, rostite cu puțin timp înaintea morții sale: "Nu
știu cum arăt eu în fața lumii, dar mie mi se pare că sunt un băiat care se joacă pe
malul mării și se distrează căutând din timp în timp pietricele mai colorate decât
de obicei, sau o scoică roșie, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde
necunoscut în fața mea."

Biografie:

Newton s-a născut în preajma izbucnirii marelui război civil în Anglia, a fost
martorul executării lui Carol I, al guvernării lui Cromwell, al Restaurației
Stuarților, al așa-numitei "glorioase revoluții, fără vărsare de sânge din 1688, și a
murit la vârsta de 84 de ani, când regimul constituțional era consolidat. Dar
furtunile politice n-au lăsat, se pare, urme adânci asupra vieții lui Newton. El a
rămas, cel puțin în aparență, un "filozof" apolitic, în acel sens larg în care cuvântul
era folosit în vechime.

Viața lui Newton a decurs liniștită, pașnică și monotonă; el a murit necăsătorit, iar
călătoriile lui s-au mărginit la mici distanțe, netrecând granițele Angliei. Newton s-
a bucurat de o sănătate robustă, niciodată nu a avut prieteni apropiați, de o vârstă
cu el.

Cu toată amploarea extraordinară a preocupărilor sale științifice, Newton nu a

fost un geniu universal, ca Leonardo da Vinci, sau un "polihistor, ca Leibniz.
Gândirea și activitatea lui s-au concentrat asupra "filozofiei naturale sau a fizicii,
matematicii și astronomiei.

Preocupările teologice și istorice ale lui Newton pot fi considerate doar ca un

tribut inevitabil pe care l-a plătit epocii, ca și mulți dintre contemporanii lui, deși
el însuși era uneori înclinat să considere preocupările sale în domeniul teologiei și
religiei drept activitatea lui principală.
Newton s-a născut în satul Woolsthorpe, situat la 10 km sud de orășelul Grantham,
în apropierea țărmului răsăritean al Angliei.

Despre originea familiei Newton din Woolsthorpe există foarte puține informații.
Până la dobândirea titlului de noblețe, Newton se interesa, pare-se, foarte puțin
de strămoșii lui. Cum se întâmplă adeseori, familia își amintea, dintre strămoși,
numai de bunici. Este adevărat că după ce a devenit "Sir Isaac", Newton a
prezentat Camerei heraldice un tablou genealogic oficial, cuprinzând pe toți
ascendenții săi până la tatăl stră-străbunicului, John Newton.

Mama lui Isaac rămăsese văduvă și a decis să se mărite cu Barnabas Smith, un om

bogat, de două ori mai bătrân decât ea. Acesta însă și-a dorit o soție fără copii,
astfel încât a fost nevoită să îl abandoneze pe Isaac (pe atunci în vârstă de 3 ani),
pe care l-a lăsat în grija bunicii lui. În 1656, s-a înapoiat la Woolsthorpe cu trei
copii – fratele și surorile lui Isaac. Băiatul avea 15 ani; el putea fi un ajutor în
gospodărie și mama l-a adus în 1658 de la Grantham înapoi la Woolsthorpe. El a
rămas la țară 2 ani, timp destul de îndelungat pentru un adolescent. În afară de
câteva anecdote, se știe foarte puțin despre această perioadă importantă din
viața lui Isaac, când s-au format caracterul și înclinațiile lui.

În relatările despre perioada școlară a vieții lui Newton, apărute după moartea sa,
este greu să se deosebească faptele reale de legende. În ele se reflectă clar
dorința firească de a scoate în evidență acele trăsături ale lui care s-au
manifestat cu toată puterea mai târziu. Școala din Grantham, unde Newton a
petrecut aproape 5 ani, a avut, probabil, o mare influență asupra formării
caracterului său, contribuind la însușirea matematicii, limbii latine și a teologiei,
necesare pentru studiile universitare.
Newton avea pasiunea de a construi jucării mecanice complicate, modele de mori
de apă și de soare. Copilului îi plăcea să confecționeze zmeie, pe care, uneori, le
înălța noaptea, agățându-le felinare de hârtie colorată și răspândind cu această
ocazie, în glumă, zvonuri despre o nouă cometă. Soțul nepoatei lui Newton,
Condwitt, povestește că acesta considera drept prima sa experiență de fizică
aceea pe care a făcut-o în 1658, și anume: dorind să determine puterea vântului în
timpul furtunii, el a măsurat lungimea săriturii sale proprii în direcția vântului și în
sens contrar.

Mai multe mărturii confirmă că Newton avea talent la desen. Pe pereții camerei
sale din casa farmacistului erau atârnate desene, portrete ale conducătorilor
școlii de la Grantham, chipul regelui Carol I (acest tablou din camera lui Newton ne
permite să ne facem o idee despre sentimentele sale politice regaliste în epoca lui
Cromwell). Sub chipul regelui se aflau versuri, pe care vechii biografi le atribuiau
lui Newton însuși.

Perioadei de la Grantham îi aparține singura, după cât se pare, idilă din viața lui
Newton. În casa farmacistului Clark el s-a împrietenit cu mica Miss Storey, pe
care o creștea farmacistul. Mai târziu, prietenia, după presupunerile biografilor,
s-a transformat în dragoste și s-a pus la cale căsătoria lor. Ulterior însă, când
Newton s-a hotărât definitiv pentru cariera universitară, el a renunțat la intenția
de a se căsători. După tradiția medievală, membrii colegiului trebuiau să rămână
celibatari. Mistress Vincent (fostă miss Storey) își amintea la bătrânețe că
Newton era un tânăr tăcut, gânditor și serios, care participa fără plăcere la
jocurile tovarășilor săi. El prefera să rămână acasă, chiar în societatea fetelor,
cărora le făcea adeseori măsuțe, dulăpioare și alte jucării. Îi plăcea de asemenea,
după spusele ei, să culeagă ierburi de leac.

Până la sfârșitul vieții, Newton a întreținut raporturi de prietenie cu tovărășa

jocurilor sale din copilărie, a ajutat-o și a vizitat-o ori de câte ori venea prin
locurile natale. Fosta miss Storey a murit la vârsta de 82 de ani. Casa
farmacistului din Grantham era astfel, în multe privințe, plăcută lui Newton. Se
spune că în cursul deselor sale drumuri la bâlciul din Grantham, tânărul fermier
uita de însărcinările gospodărești care i se dădeau, lăsa calul în paza bătrânului
servitor care îl însoțea și petrecea ore în șir la familia Clark.

O dată cu mutarea la Cambridge intervine o schimbare radicală în viața lui.

Interesele familiale, ale gospodăriei, cunoștințele și prietenii, toate sunt uitate în
atmosfera austeră de la Trinity College.

Singurul profesor al lui Newton care a exercitat efectiv o mare influență asupra
lui a fost Isaac Barrow, primul profesor care a ocupat catedra Lucas. Isaac
Barrow (1630 - 1667), tânăr profesor pe vremea studențimii lui Newton, a devenit,
probabil mai târziu prietenul său.

Cum s-a desfășurat viața de zi cu zi a lui Newton în primii ani la Cambridge?

Despre aceasta s-au păstrat puține date. Se știe că uneori lua parte la chefuri
studențești și juca cărți. Probabil însă pentru a nu se singulariza printre ceilalți.

Tânărul Newton a fost econom și ordonat în cheltuielile sale; el cheltuia sume mai
importante numai pe cărți și aparate științifice. Veniturile lui, din momentul când a
devenit membru al colegiului, au fost destul de importante, atingând 200-250 de
lire sterline pe an. Cu o asemenea sumă pe vremea aceea se putea trăi confortabil,
mai ales în provincie.

Royal Society a devenit arena principală a luptei și a victoriilor științifice ale lui
Newton. De la 30 noiembrie 1703 și până la sfârșitul vieții, el a fost președintele
acestei societăți.
Telescopul lui Newton a devenit curând un obiect de mândrie națională în Marea
Britanie și aparatul preferat al astronomilor englezi. Multe eforturi pentru
perfecționarea lui s-au făcut de către Edmund Halley, încă din timpul când trăia
Newton. El însuși a continuat să lucreze, cel puțin 10 ani, la îmbunătățirea
aparatului. În Optica se menționează faptul că în perioada 1681-1682 el a încercat
să înlocuiască oglinda metalică cu un menisc de sticlă, acoperit cu mercur pe
partea convexă. Telescopul-reflector a fost folosit cu mult succes pentru
descoperiri astronomice foarte importante de William Herschel, care a construit
în 1789 un instrument, a cărui oglindă avea un diametru de 122 cm. În secolul al
XIX-lea, lordul Ross a construit un reflector și mai mare, cu o oglindă al cărei
diametru a atins 182 cm. Cu ajutorul acestui telescop au fost descoperite, printre
altele, nebuloasele spirale, adică universuri noi, corespunzătoare galaxiei noastre.

Telescopul lui Newton poate fi considerat drept un preludiu la toată activitatea lui
ulterioară.

Așa cum într-o uvertură, care precede unei mari piesă muzicale, motivele
principale se împletesc, tot astfel în telescopul lui Newton se pot urmări izvoarele
tuturor direcțiilor principale ale gândirii și activității sale științifice ulterioare.

Ocolirea aberației cromatice a constituit începutul tuturor cercetărilor optice ale

lui Newton; căutarea aliajului potrivit pentru oglinzi a contribuit, probabil, într-o
măsură însemnată la cercetările sale chimice ulterioare și la competenta
conducere a Monetăriei. Scopul direct al telescopului – lumea aștrilor – l-a atras
pe Newton spre problemele de bază ale mecanicii cerești ale astronomiei. În fine,
munca sterilă cu suprafețele nesferice, care a precedat reflectorul, era legată în
mod inevitabil de geometria secțiunilor conice și de problemele generale ale
analizei.
După acest preludiu cu telescopul, s-au succedat fazele cele mai importante ale
vieții științifice a lui Newton. La o săptămână de la admiterea lui ca membru al
Societății Regale, el scrie următoarele rânduri semnificative secretarului
Societății, Oldenburg: „N-ați putea să-mi comunicați în apropiata dv. scrisoare,
cât timp vor mai dura ședințele săptămânale ale Societății, căci eu doresc să supun
aprobării Societății Regale o comunicare asupra unei descoperiri în fizică,
descoperire care m-a dus la construirea telescopului. Nu mă îndoiesc că acest
referat va fi mai plăcut decât comunicarea despre aparat; căci după judecata mea,
este vorba de cea mai remarcabilă, dacă nu și cea mai importantă descoperire care
s-a făcut vreodată cu privire la fenomenele naturii.”

Newton s-a antrenat în polemică, a trebuit să scrie criticilor scrisori lungi, care
treceau prin mâinile secretarului Societății Regale – Oldenburg. Îl iritau obiecțiile
nefondate, era jignit când concluziile sale erau calificate ipoteze – cuvânt pe care
nu-l putea suferea. „Știți – scria el lui Oldenburg – că adevărata metodă de a
descoperi însușirile lucrurilor constă în a le deduce din experiență. V-am mai spus
că teoria mea este concludentă pentru mine… nu numai pentru că sunt infirmate
toate presupunerile contrarii, ci și pentru că decurge din experiențele pozitive și
hotărâtoare.” Răspunzând pentru a doua oară iezuitului Paradis prin intermediul lui
Oldenburg, Newton repetă din nou, iritat: „Trebuie să observ, înainte de toate, că
teoria mea despre refracția luminii și despre culori constă exclusiv în
determinarea unor însușiri ale luminii fără a emite vreo ipoteză despre originea
ei”.

Dacă ținem seama că Newton a lucrat și în domeniul acusticii, cel puțin teoretic,
vedem că urmele activității sale pot fi constatate în toate domeniile fizicii: în
mecanică, în căldură, în teoria despre sunet, lumină, electricitate și magnetism și
în domeniul acelor fenomene, care astăzi sunt reunite sub denumirea de „fizică
moleculară”.
Newton era, fără îndoială, un om profund religios și în afară de aceasta, un teolog
erudit. În 1703, John Locke scria nepotului său, King: „Newton este într-adevăr un
savant remarcabil, nu numai datorită uimitoarelor sale realizări în domeniul
matematicii, ci și în teologiei, grație vastelor sale cunoștințe în Sfânta Scriptură,
puțini putându-se compara cu el”. Newton se bucura de asemenea mare celebritate
ca teolog și în cercuri mai largi.

Triumful științific al lui Newton în ultimele decenii se împletea într-un anumit grad
cu o bunăstare exterioară: onorurile palatului, respectul discipolilor, îngrijire bună
acasă. Nepoata sa a continuat să locuiască la el și nu s-a despărțit de el nici după
ce s-a măritat a doua oară cu Condwitt. Bătrânețea lui a fost liniștită, fără
complicații și zguduiri bruște. Abia la vârsta de 80 de ani s-a constatat la Newton
o afecțiune serioasă a vezicii, însoțită de o litiază. Cu toate că deținea o funcție
înaltă, el a rămas până în ultimele zile modest și simplu în relațiile cu oamenii și în
îmbrăcăminte. După mărturia multor contemporani, în înfățișarea sa exterioară,
Newton nu avea nimic deosebit, care să atragă atenția. Era de statură sub-
mijlocie, îndesat și cu o privire vie și pătrunzătoare. Numărul destul de mare de
portrete în ulei confirmă părerile contemporanilor săi. Newton se bucura de o
sănătate excelentă ; până la sfârșitul vieții sale el a pierdut doar o singură măsea
și și-a păstrat până la sfârșit un păr des și frumos, de un alb splendid la
bătrânețe, după mărturia lui Condwitt. Părul și-l lega uneori cu o fundă. Newton nu
era un bun tovarăș de conversație, fiind mereu cufundat în gânduri. În legătură cu
aceasta s-au păstrat multe anectode despre felul său de a fi distrat. Econom și
socotit, el își ajuta întotdeauna cu plăcere prietenii și rudele. După moartea sa a
rămas o moștenire importantă, de 32.000 lire sterline.

Starea sănătății lui Newton s-a înrăutățit vizibil în 1725. În acel an Londra a fost
vizitată de preceptorul lui Ludovic al XV-lea, abatele Alary, și Newton a putut
prezida încă ședința solemnă a Societății Regale, ținută cu acest prilej.
Din 1725, Newton și-a încetat de fapt serviciul la Monetărie și și-a predat
funcțiile soțului nepoatei sale – Condwitt. El a fost mutat la Kensington, iar pe 28
februarie 1727 merge la Londra pentru a prezida ședința Societății regale. La
înapoiere în Kensington, la 4 martie, a avut o criză de litiază. Câteva zile, mai erau
speranțe că Newton se va însănătoși; la 18 martie Newton mai citise ziarele și
avusese o convorbire cu medicul său și cu Condwitt. În seara aceleiași zile el și-a
pierdut cunoștința și a murit liniștit în noaptea de 20 spre 21 martie, în vârstă de
84 de ani. Corpul lui Newton a fost adus de la Kensington la Londra și înmormântat
în cadrul unei ceremonii solemne la Westminster. Peste patru ani, rudele lui
Newton au ridicat la mormântul său un monument cu chipul lui, decorat cu diferite
embleme și simboluri.

Epitaful de pe mormântul său conține următorul text: „Aici se odihnește Sir Isaac
Newton, nobil, care cu o rațiune aproape divină a demonstrat cel dintâi, cu făclia
matematicii, mișcarea planetelor, căile cometelor și fluxurile oceanelor. El a
cercetat deosebirile razelor luminoase și diferitele culori care apar în legătură cu
acesta, ceea ce nu bănuia nimeni înaintea lui. Interpret sârguincios, înțelept și
corect al naturii, al antichității și al Sfintei Scripturi, el a afirmat prin filozofia sa
măreția Dumnezeului atotputernic, iar prin caracterul său exprima simplitatea
evanghelică. Să se bucure muritorii, că a existat o asemenea podoabă a speciei
umane. Născut la 25 decembrie 1642, decedat la 20 martie 1727”.

Opera:

 Lucrări în domeniul opticii

Între 1670 și 1672 Newton s-a ocupat mai mult cu problemele de optică. În acest
timp a studiat refracția luminii, demonstrând că o prismă de sticlă poate
descompune lumina albă într-un spectru de culori și că adăugarea unei lentile și a
unei alte prisme poate recompune lumina albă. Pe baza acestei descoperiri a
construit un telescop cu reflexie, care a fost prezentat în 1671 la Royal Society.
Newton a probat că lumina este alcătuită din particule. Cercetările ulterioare au
demonstrat natura ondulatorie a luminii, pentru ca, mai târziu, în mecanica
cuantică să se vorbească despre dualismul corpuscul-undă.

De asemenea, modelul de telescop folosit azi este cel introdus de către Newton.

 Teoria gravitației

În 1679 Newton reia studiile sale asupra gravitației și efectelor ei asupra

orbitelor planetelor, referitoare la legile lui Kepler cu privire la mișcarea
corpurilor cerești, și publică rezultatele în lucrarea De Motu Corporum ("Asupra
mișcării corpurilor", 1684).

În lucrarea Philosophiae naturalis principia mathematica ("Principiile matematice

ale filozofiei naturale", 1687), Newton stabilește cele trei legi universale ale
mișcării (Legile lui Newton), referitoare la inerția de repaus și mișcare și la
principiul acțiune-reacțiune. Folosește pentru prima dată termenul latin gravitas
(greutate), pentru determinarea analitică a forțelor de atracție, și definește
Legea atracției universale.

 Opere filozofice și religioase

Newton a scris numeroase opuscule cu subiecte filozofice și religioase asupra

interpretării unor texte din Biblie, sub influența spiritualismului mistic al lui Henry
More și a convingerii în infinitatea universului împotriva dualismului cartezian.
Lucrările sale The Chronology of Ancient Kingdoms Amended și Observations Upon
the Prophecies of Daniel and the Apocalypse of St. John au fost publicate după
moartea sa.

"Filozofia naturală" a lui Newton:

Issac Newton nu a fost nici metafizician de profesie ca Henry More, nici în același
timp filozof și om de știință ca René Descartes. Filozofia îl preocupă numai în
măsura în care are nevoie pentru a pune bazele investigației sale matematice a
naturii. Fizica sa, mai exact, filozofia naturală a lui Newton nu poate fi disociată
de conceptele inteligibile de timp absolut și spațiu absolut, opuse timpului și
spațiului sensibil sau datorite simțului comun. Timpul absolut, adevărat și
matematic, este numit de Newton Durată. În ceea ce privește structura internă a
spațiului, a "diviza" spațiul, adică a separa în mod efectiv și real "părțile" sale,
este imposibil, imposibilitate care nu interzice efectuarea unor distincții
"abstracte" și "logice" și nu ne împiedică să deosebim "părți" inseparabile în
spațiul absolut. Infinitatea și continuitatea spațiului absolut implică această
distincție. Din aceasta derivă afirmația că mișcarea absolută este mișcarea în
raport cu spațiul absolut, și toate mișcările relative implică mișcări absolute.
Mișcarea absolută este însă foarte greu, dacă nu imposibil de determinat. Noi
percepem lucrurile în spațiu, mișcările lor în raport cu alte lucruri, adică mișcările
lor relative, dar nu mișcările lor absolute în raport cu spațiul însuși. În plus,
mișcarea însăși, starea de mișcare, deși diametral opusă stării de repaus, este
totuși absolut indiscernabilă de aceasta din urmă. Așadar, noi putem distinge
efectiv mișcările absolute de mișcările relative sau chiar de repaus numai în cazul
în care determinarea forțelor care acționează asupra corpurilor nu se bazează pe
percepția schimbărilor ce intervin în relațiile mutuale ale corpurilor respective.
Mișcarea rectilinie nu oferă această posibilitate, condițiile necesare sunt întrunite
doar de mișcarea circulară, care dă naștere unor forțe centrifuge a căror
determinare permite recunoașterea existenței ei într-un corp dat și chiar să-i
măsurăm viteza, fără a trebui să ne interesăm de poziția sau de comportamentul
vreunui alt corp decât al celui care se rotește. Descoperirea caracterului absolut
al rotației constituie o confirmare decisivă a concepției despre spațiu a lui
Newton, ea o face accesibilă cunoașterii noastre empirice și, fără să o lipsească
de funcția și de statutul ei metafizic, îi asigură rolul și locul de concept științific
fundamental. Căci dacă mișcarea inerțială, adică mișcarea rectilinie și uniformă,
devine - exact ca și repausul - starea naturală a unui corp, atunci mișcarea
circulară, care în orice punct al traiectoriei își schimbă direcția, păstrând
totodată o viteză unghiulară constantă, apare din punctul de vedere al legii inerției
ca o mișcare nu uniformă, ci constant accelerată. Spre deosebire însă de simpla
translație, accelerația a fost întotdeauna ceva absolut și așa a rămas până la
emiterea teoriei relativității generale de către Einstein, care o lipsește de
caracterul său absolut. Or, ca să realizeze acest lucru, Einstein a trebuit să re-
închidă Universul și să nege structura "geometrică" euclidiană a spațiului,
confirmând astfel logica concepției newtoniene.

Eponime associate:

 În fizică:
o Unitatea de măsură a forței în Sistemul Internațional: un Newton, cu
simbolul N, reprezintă forța care aplicată unui corp cu masa de 1 kg îi
imprimă o accelerație de 1 m/s2.
o Unitatea de măsură a momentului forței: un newton-metru, cu simbolul Nm,
reprezintă forța de 1 newton aplicată unui suport perpendicular pe o axă și
aflat la o distanță de 1 metru de acea axă.
o Tubul lui Newton, folosit pentru demonstrarea că în vid obiectele de masă
diferită cad cu aceeași viteză.
o Legile lui Newton referitoare la mișcarea mecanică.
 În matematică:
o Binomul lui Newton, formula de dezvoltare a seriei: (a+b)n
o A inițiat (a "inventat", de fapt) conceptul de limită, cel de derivată și cel de
integrală.
o Alături de Leibniz este inventatorul calculului diferențial și integral. Cei doi
titani au ajuns, în mod inevitabil la inventarea acestui domeniu al
matematicii pe două căi foarte diferite. Leibniz a pornit de la soluționarea
matematică a nedeterminărilor "clasice" din matematică, iar Newton a
plecat de la definirea corectă a vitezei și accelerației, ca variații ale
vectorilor de poziție, respectiv viteză, în variații infinitezimale ale timpului
în care are loc o mișcare mecanică.
 În optică:
o Inelele lui Newton, datorite fenomenului de interferență.
o Discul lui Newton, un dispozitiv cu ajutorul căruia se demonstrează că
suprapunerea tuturor culorilor din spectru reconstituie lumina albă.
Charles Augustin de Coulomb (n. 14 iunie 1736, Angoulême, Franța - d. 23
august 1806, Paris, Franța) a fost un fizician francez, cunoscut pentru
descoperirea legii lui Coulomb: definiția forței electrostatice de atracție sau
respingere. Unitatea din Sistemul Internațional pentru sarcină, coulombul, a
fost numită în cinstea lui.

Contribuții:

studiul frecării și stabilirea legilor frecării;

studii asupra lucrului mecanic;

studii privind reorganizarea trupelor de geniști;

studiul forțelor electrostatice și elaborarea a ceea ce ulterior se va numi

Legea lui Coulomb.
 André-Marie Ampère (20 ianuarie 1775 – 10 iunie 1836), a fost un fizician și
matematician francez. Este considerat unul dintre principalii fondatori ai
electromagnetismului.

Face studii privind interacțiunea reciprocă a curenților și magneților, apoi a

curenților asupra câmpului magnetic al selenoidului. Stabilește expresia
matematică a forței electrodinamice (1820). De asemeni a determinat
configurația curenților asupra câmpului magnetic al selenoidului, stabilind
regula de fixare a sensului liniilor de câmp.

Introduce noțiunea de curent electric și tensiune electrică.

Explică magnetismul corpurilor printr-o ipoteză care arată că forma curenților

moleculari este presupusă a fi circulară.

Prin legea circuitului magnetic sau legea circuitală a lui Ampère, stabilește
prima teorie a electromagnetismului și introduce noțiunile de electrostatică și
electromagnetism. Această lege stabilește legătura dintre câmpul magnetic și
curent.
Inventează galvanometrul, aparatul cu care pot fi măsurate tensiunile electrice
și curentul electric. Inventează de asemeni un electromagnet și împreună cu
D.F.J. Arago realizează în 1820, primul aparat telegrafic.

În domeniul matematicii și mecanicii a studiat ecuațiile derivate parțiale.

Aplică calculul varițional în probleme de mecanică.

Încearcă spre sfârșitul vieții o lucrare de filozofie a științei care rămâne

neterminată.

În fizică, în cinstea sa, unitatea de măsură a curentului (I) se numește Amper

(A).

 Carl Friedrich Gauß, latinizat Carolo Friderico Gauss, (n.30 aprilie 1777,
Braunschweig - d. 23 februarie 1855, Göttingen) a fost un matematician,
fizician și astronom german celebru.

Biografie:

La vârsta de 7 ani, Carl Friedrich Gauss începe școala primară, fiind remarcat
foarte repede de Büttner și Martin Bartels, aceștia continuând să îi fie
profesori și în gimnaziu . După ce a primit o aprobare de la Ducele de
Braunschweig, Gauss a intrat la Colegium Carolinum în 1792, unde descoperă
legea lui Bode, teorema binomială și teorema numerelor prime .
În 1795, Gauss părăsește orașul Braunschweig pentru a studia la Universitatea
Göttingen. Profesorul lui Gauss a fost Abraham Gotthelf Kästner, pe care
Gauss l-a provocat de multe ori. Aici îl va cunoaște în 1799 pe Farkas Bolyai, cu
care va întreține o intensă corespondență.

În 1798, părăsește Göttingen, fără diplomă, pentru a se reîntoarce în 1799. În

acest timp a făcut una dintre cele mai importante descoperiri ale lui, și anume :
construcția unui poligon cu 17 laturi folosind numai rigla și compasul. Acesta
era considerat cel mai mare avans în acest domeniu, de la matematicienii
Greciei Antice.

Ducele de Braunschweig a fost de acord ca Gauss să își continue munca, dar a

pus condiția ca acesta să susțină o lucrare de doctorat la Universitatea din
Helmstedt. Îndrumătorul lui Gauss a fost ales Johann Friedrich Pfaff, la
rândul lui, fost elev al lui Kästner.

În 1801 publică Disquisitiones Arithmeticae, iar în iunie 1801, astronomul

austriac Zach, pe care Gauss îl cunoscuse cu doi sau trei ani în urmă, publică
poziția orbitală a lui Ceres, o nouă „planetă mică“. Acest asteroid fusese
descoperit anterior de Piazzi, un astronom italian, pe 1 ianuarie 1801, dar care
nu a putut fi observat temeinic. Zach a publicat mai multe predicții, incluzând
una a lui Gauss care diferea mult de celelalte. Când Ceres a fost redescoperită
de Zach pe 7 decembrie 1801, se află aproape exact unde prevăzuse Gauss.

În iunie 1802 Gauss îl vizitează pe Olbers care descoperise asteroidul Pallas în

luna martie a aceluiași an și căruia Gauss îi cerceta orbita. Olbers a cerut ca
Gauss să devină director al viitorului Observator din Göttingen, dar nu a avut
succes. Gauss începe să corespondeze cu Bessel, pe care nu îl întâlnește până în
1825.

Pe 9 octobmbrie 1805 Gauss se însoară cu Johanna Ostoff. Binefăcătorul sau,

Ducele de Braunschweig, a fost ucis luptând în armata prusacă, iar în 1807
Gauss părăsește Braunschweigul pentru a ocupa postul cerut anterior de
Olebers, acela de director al Observatorului din Göttingen.

Anii 1808-1809 au fost grei pentru Gauss, fiind lovit de trei decese
consecutive. În 1808 a murit tatăl său, pentru ca apoi să moară și soția sa
Johanna, la nașterea celui de-al doilea copil, care de altfel și-a pierdut și el
viața, la puțin timp după mamă. Gauss se însoară pentru a doua oară anul
următor cu Minna, prietena cea mai buna a Johannei cu care a avut trei copii.

Munca nu a fost foarte afectată de viața personală. El își publică cea de-a doua
lucrare Theoria motus corporum coelestium in sectionibus conicis Solem
ambientium, în 1809, un tratat major de două volume despre mișcarea
corpurilor cerești.

O mare parte din timp Gauss și-a petrecut-o la noul observator, terminat în
1816. Publicațiile sale din această perioadă includ Disquisitiones generales circa
seriem infinitam, o tratare riguroasă seriilor, Methodus nova integralium
valores per approximationem inveniendi, un eseu practic pentru aproximarea
integralelor, Bestimmung der Genauigkeit der Beobachtungen, o discuție
despre estimatorii statistici și Theoria attractionis corporum sphaeroidicorum
ellipticorum homogeneorum methodus nova tractata, operă inspirată de
metodele geodeziei. În 1818 i se cere un studiu geodezic al ținutului Hanovrei,
studiu pe care Gauss îl acceptă. Datorită acestui studiu, măsurătorile fiind
efectuate de Gauss, inventează heliotropul care funcționa reflectând razele
solare utilizând un ansamblu de oglinzi si un mic telescop.

După 1820 Gauss devine din ce în ce mai interesat de geodezie, astfel încât în
1822 câștigă Premiul Universității din Copenhaga, pentru studiul asupra
problemelor geodeziei. De asemenea este interesat de geometria diferențială
și publică Disquisitiones generales circa superficies curva, opera sa cea mai
cunoscută în acest domeniu.

Anii 1817-1832 au sa fie din nou triști pentru Gauss, pentru că în 1839, moare
mama sa iar el se cearta cu soția sa din cauza unui post oferit lui Gauss în
Berlin. Lui Gauss însă nu i-a plăcut niciodată să se mute și a decis să rămână în
Göttingen. În 1831 cea de-a doua soție a lui Gauss a murit dupa o boală
îndelungată.

În 1832 el și Wilhelm Eduard Weber au început să studieze teoria

magnetismului terestru, iar până în 1840 scrie trei articole importante despre
acest subiect: Intensitas vis magneticae terrestris ad mensuram absolutam
revocata (1832), Allgemeine Theorie des Erdmagnetismus (1839) și Allgemeine
Lehrsätze in Beziehung auf die im verkehrten Verhältnisse des Quadrats der
Entfernung wirkenden Anziehungs- und Abstossungskräfte (1840). În 1837
Weber a fost forțat să părăsească Göttingen, dar până atunci cei doi au reușit
numeroase descoperiri printre care : legile lui Kirchhoff, un telegraf primitiv,
ș.a.

Din 1850, munca lui Gauss a fost aproape în întregime de natură iar ultimul său
schimb de idei cunoscut a fost cu Gerling. A fost de asemenea în stare să ia
parte la deschiderea liniei ferate care lega Hanovra și Göttingen, dar aceasta
s-a dovedit a fi și ultima sa ieșire. Sănătatea sa s-a deteriorat încet iar Gauss
a murit în somn în dimineața zilei de 23 februarie 1855.

Operă:

Scrierile lui Gauss (404 la număr, doar 178 publicate) sunt destinate mai
multor domenii, de la discipline ale matematicii, fizicii și până la geodezie, sau
astronomie. A fost în general un solitar, lucru deprins din copilărie, reținându-
și mare parte din gânduri, temându-se pentru reputația sa, astfel
neîmpărtășindu-și ideile comunității științifice decât atunci când era foarte
sigur de demonstrația lui. Se apleca asupra unor domenii restrânse, față de
restul adoptând o atitudine rece, ca de gheață (așa cum îi arăta Humboldt lui
Schumacher, într-o scrisoare din 18 octombire 1828). Nu îi plăceau disputele,
nici formalitățile, iar dacă ar fi dorit, ar fi putut fi un excelent profesor iar
ideile sale prezente în notițe, însemnări, ar fi grăbit dezvoltarea matematicii.
Un conservator și un naționalist, Gauss, își admira înaintașii, așa numiții
cercetători-aristocrați, cei care fără griji materiale, se puteau dedica științei
având având asigurată securitatea financiară. Geniul său se oprea însă la
granița științei, preferând lectura ușoară, fără autori la modă în vremea sa
Goethe, Schiller, sau Shakespeare.

Dedekind, unul din studenții săi îl caracteriza mai târziu, astfel :

„De obicei lua o atitudine confortabilă, privind în jos, puțin încovoiat, cu mâinile
încrucișate. Vorbea liber, foarte clar, simplu, dar când voia să accentueze un
nou punct de vedere... atunci își ridica capul, se întorcea către unul care ședea
alături și se uita la el cu frumoșii și pătrunzătorii săi ochi albaștri în timpul
discursului emfatic...Dacă pornea de la explicarea unor principii până la formule
matematice, atunci se ridica, și într-o postura dreaptă, maiestuoasă, scria pe o
tablă de lângă el cu scrisul său frumos; întotdeauna continua cu economia.
Pentru exemplele numerice, pe a căror completare riguroasă el punea mare
valoare, el aducea datele necesare pe bilețele.“

Matematica:
În domeniul matematicii, Gauss s-a remarcat încă de mic, uimindu-și profesorii
din școala primară prin găsirea unei metode de calcul a sumei întregilor până la
100 astfel: 1 + 100 = 101, 2 + 99 = 101, 3 + 98 = 101, astfel încât e nevoie doar
de făcut calculul: 50 × 101 = 5050. Opera se axează pe teoria numerelor,
analiză matematică, geometrie diferențială, sau statistică, Gauss publicându-și
doar o parte din cercetări, într-un stil spartan, astfel încât erau puțini cititori
ai operei sale în acele vremuri.

Gauss s-a arătat interesat și de existența unei geometrii ne-euclidiene, el

discutând lucrul acesta cu Farkas Bolyai, Gerling sau Schumacher. Când fiul lui
Farkas Bolyai, János, descoperă geometria Ne-Euclidiană în 1829, Gauss îi scrie
lui Farkas Bolyai: „A-i lăuda munca ar însemna să mă laud pe mine, deoarece
conținutul lucrării...coincide aproape cu meditațiile mele, gânduri care mi-au
ocupat mintea în ultimii 35 de ani“.

Opere importante:

Disquisitiones Arithmeticae,(1801) o lucrare în șapte secțiuni dedicată teoriei

numerelor, în afară de ultima parte, dedicată celebrului său poligon cu 17 laturi;

Disquisitiones generales circa seriem infinitam, un tratat riguros asupra

seriilor, și o introducere a funcțiilor hipergeometrice;

Methodus nova integralium valores per approximationem inveniendi, un eseu

asupra aproximării integralelor;

Bestimmung der Genauigkeit der Beobachtungen (1816), o analiyă asupra

eficienței estimatorilor statistici

Theoria combinationis observationum erroribus minimis obnoxiae (1823),

lucrare dedicată statisticii, în particular ultimei metode de aproximare a
pătratelor perfecte;

Disquisitiones generales circa superficies curva (1828), dedicată geometriei

diferențiale, fiind opera sa cea mai cunoscută în acest domeniu;
Fizică

În urma obținerii siguranței financiare după 1820, prin mărirea salariului de la

Observator, Gauss are timp să se ocupe mai mult de știință. Gauss vedea în
fizică o extensie a matematicii, explicând fenomene prin riguroase
demonstrații matematice, combinate cu date luate din experimente
desfășurate pe teren sau la Observator. Cel care i-a stârnit interesul pentru
fizică a fost Alexander von Humboldt, printr-o invitație la o convenție a
oamenilor de știință, la Berlin în 1828, de altfel singura convenție la care a
participat Gauss în viața lui și unde Gauss l-a întâlnit pe Weber. Alături de
Weber, după sosirea acestuia ca profersor de fizică la Göttingen, studiază
magnetismul, studiu încununat cu trei opere valoroase, publicate în 1832, 1839
și 1840. Studiile sale în domeniul fizicii, se diminuează după plecarea forțată a
lui Weber din 1838.

Gauss şi Weber, monument din Göttingen

Scrieri în domeniul fizicii :

Uber ein neues allgemeines Grundgesiz der Mechanik (1829), un studiu de

mecanică, în care Gauss își prezintă principiul constrângerii minime;

Principia generalia theoriae figurae fluidorum in statu aequilibrii (1829), un

studiu al forțelor de atracție;

Intensitas vis magneticae terrestris ad mensuram absolutam revocata (1832),

prezentare a unor metode de calcul al câmpului magnetic terestru;

Göttingische gelehrte Anzeigen (1834), o descriere a unui sistem telegrafic,

conceput împreună cu Weber.

Allgemeine Theorie des Erdmagnetismus (1839), cea mai importantă operă a sa

în domeniul fizicii, prezentând teoria potețialului oricărui punct de pe glob;
Allgemeine Lehrsätze in Beziehung auf die im verkehrten Verhältnisse des
Quadrats der Entfernung wirkenden Anziehungs- und Abstossungskräfte
(1840), o fundamentare matematică a operei din 1839;

Dioptrische Untersuchungen (1841), un studiu în domeniul opticii.

Astronomie

Interesul lui Gauss față de astronomie a început încă din vremea studenției, iar
în 1806, acceptă postul de director al Observatorului din Göttingen, precum și
de lector la catedra de Astronomie a Universității din Göttingen. O mare parte
din timp Gauss și-o va petrece noul Observator, terminat în 1816. Gauss își
câștigă respectul comunității științifice prin estimarea corectă, folosind
metoda aproximării pătratelor perfecte, metodă nedezvăluită atunci, a orbitei
asteroidului 1 Ceres. Deși contribuția în domeniul astronomiei teoretice se
oprește după 1817, Gauss continuă să facă observații până la vârsta de 70 de
ani. Opere importante:

Theoria motus corporum coelestium in sectionibus conicis Solem ambientium,

(1809) este un tratat major în două volume despre mișcarea corpurilor cerești.
În primul volum discută despre ecuațiile diferențiale, secțiuni conice și orbite
eliptice, în timp ce în al doilea volum, partea principală a operei, arată cum se
poate estima și apoi îmbunătăți calculul orbitei unei planete.

Geodezie

Gauss își începe studiile serioase ale geodezie din 1817, deși încă din 1799
publicase un studiu într-o publicație Allegmeine geographische Ephermeriden.
Studiul său asupra regiunii Hanovrei a fost aprobat în 1820 deși, din 1818
Gauss începuse studiul pe teren. Ca urmare a acestui studiu, inventează
heliotropul, un dispozitiv care reflecta razele soarelui după o anumită direcție,
măsurabilă. Lucrul pe teren la acest studiu, i-a fost inspirație pentru
numeroase scrieri din geometrie, fizică și statistică.

Opere inspirate de studiile geodezice:

Theoria attrationis corporum sphaeroidicorum ellipticorum homogeneorum
methodus nova tractata (1822) o teorie a potențialului, operă cu care Gauss
câștigă Premiul Universității din Copenhaga;

Untersuchen über Gegenständ der höhern Geodäsie studiu care a stat la baza
proiecției Gauss-Krueger.

 Georg Simon Ohm (n. 16 martie 1789, Erlangen – d. 6 iulie 1854, München) a
fost un fizician și educator german. Încă de la începutul carierei sale
didactice, ca profesor de liceu, Ohm a studiat pila galvanică inventată de
contele italian Alessandro Volta. Folosind echipament creat de el însuși,
fizicianul german a descoperit proporționalitatea dintre diferența de
potențial, intensitatea curentului electric și rezistența electrică care a
devenit cunoscută în lumea științifică începând cu 1826 și până azi ca legea
conducției electrice, dar mai ales ca legea lui Ohm.

Ulterior, devenit profesor la Universitatea din Nürnberg, Ohm a adus și alte

contribuții la dezvoltarea fizicii, dintre care legea acustică Ohm, propusă în
1843, cunoscută ca teoria sirenelor și interferența luminii polarizate în cristale
(1854) sunt cele mai semnificative.

Printre multe contribuții remarcabile, trebuie menționate definirea cu

adevărat științifică a fenomelor electrocinetice, compararea curentului
electric cu debitul unui fluid, a diferenței de potențial ca o diferență de nivel
și definirea exactă a sarcinii electrice, a intensității curentului electric și a
tensiunii elelctromotoare.
Georg Simon Ohm a rămas cunoscut în fizică și datorită faptului că unitatea de
măsură a rezistenței electrice îi poartă numele, numindu-se ohm.

<R>=1Ω

 Michael Faraday (22 septembrie 1791-25 august 1867) a fost un fizician și

chimist englez.

În fizică face cercetări importante privind cunoașterea electromagnetismului

și dezvoltarea aplicațiilor acestuia.

Își propune producerea curentului electric cu ajutorul magnetismului,

experiențe pe care le începe în anul 1821, terminându-le cu succes în anul 1831.
Experiențele lui completează cercetările fizicianului și matematicianului
francez André Marie Ampère referitoare la forțele electromagnetice, reușind
rotirea unui circuit parcurs de un curent electric într-un câmp magnetic.
Practic descoperă principiul de funcționare a motorului electric cu magneți
permanenți.

În anul 1831 descoperă inducția electromagnetică, reușind să realizeze

conversia electromecanică a energiei și să enunțe Legea inducției
electromagnetice.

Faraday arată după o serie de experimentări că electricitatea se obține prin

inducție, prin frecare, pe cale chimică sau termoelectrică.

A propus reprezentarea câmpului magnetic prin linii de forță (sau linii de câmp)
și arată că acțiunile electrice și magnetice se transmit din aproape în aproape,
cu viteză finită. Combate astfel concepția mecanicistă conform căreia aceste
acțiuni se transmit la distanță instantaneu cu viteză infinită, independent de
mediu, după modelul mecanic al forțelor de gravitație.

Faraday arată că noțiunile de câmp electric și câmp magnetic pe care le-a

introdus ca forme de existență a materiei, stau la baza interpretării
materialiste a fenomenelor electomagnetismului. Au fost dezvoltate de James
Clerk Maxwell, cunoscute ca ecuațiile lui Maxwell.

Primele cercetări în domeniul chimiei, duce la descoperirea benzenului în

gudronul din huilă, cu ajutorul unui aparat conceput de el. Era un aparat prin
compresie și răcire, cu care a putut să lichefieze aproape toate gazele
cunoscute în acel timp. În 1833 enunță legea electrolizei, lege ce stă la baza
electrochimiei. Tot el, Faraday, este cel ce introduce termenii de ion, catod,
anod, anion, cation, echivalent electrochimic. De asemeni studiind proprietățile
magnetice ale substanțelor,introduce termenii de diamagnetism și
paramagnetism.

A elaborat teoria electrizării prin influență și principiul ecranului electrostatic

(sau cusca lui Faraday), enunțând astfel legea consevării sacinii electrice
(1843). Mai târziu, în 1846, arată că energia electrostatică este localizată în
dielectrici.

Ultimile sale cercetări arată acțiunea câmpului electric asupra luminii

polarizate sau efectul de polarizare rotatorie a luminii în câmp magnetic.

Ca prețuire a cercetărilor sale și a contribuției sale în fizică, denumirea

unității de capacitate se numește "Farad", iar numărul care exprimă cantitatea
de electricitate necesară depunerii prin electroliză a unui atomogram dintr-un
element - "constanta lui Faraday".

 James Prescott Joule (n. 24 decembrie 1818 - d. 11 octombrie 1889) a fost

un fizician englez autodidact și un fabricant de bere. A devenit celebru
 datorită unei experiențe faimoase menită a determina echivalentului
mecanic al caloriei, efectuată în anul 1842. Prin această experiență, Joule a
verificat principiul conservării și transformării energiei.

A enunțat în 1841 legea transformării energiei în conductoare, conform căreia

energia disipată sub formă de căldură la trecerea curentului electric printr-un
conductor este proporțională cu rezistența conductorului, cu pătratul
intensității curentului și cu timpul, E =RI2t. Această echivalare este cunoscută
ca legea lui Joule.

Este descoperitorul efectului magnetostrictiv, pe care l-a explicat în anul

1847.

James Prescott Joule a adus o contribuție importantă și în fizica moleculară,

stabilind că energia internă a unui gaz depinde de temperatură și a calculat
viteza moleculelor unui gaz, pentru prima dată în fizică.

Împreună cu William Thomson, în 1852, a observat că micșorarea temperaturii

unui gaz ce se destinde fără a efectua un lucru mecanic, numit efect Joule -
Thomson.

Datorită importantului său rol din fizică, unitatea de măsură a energiei a fost
numită în onoarea sa joule.
 Sir William Thomson, din 1892 Lord Kelvin (n. 26 iunie 1824 la Belfast,
Irlanda; d. 17 decembrie 1907 la Netherhall lângă Largs, Scoția) a fost un
fizician britanic.

-imediat dupa absolvire a plecat la Paris, unde a castigat o importanta

experienta practica lucrand intr-un laborator;

-in 1846 cand s-a intors in Anglia,la varsta de numai 22 de ani a fost numit
profesor de filozofie in cadrul aceleeasi

Universitati din Glasgow,functie pe care si-o va pastra pana la pensionare,in

1889;

-activitati, preocupari, teorii:

-pe langa teoria temperaturii absolute pt. care a devenit faimos, Kelvin a
formulat si alte idei precum calcularea

vechimii Pamantului, care la mijlocul anilor 1800 era o problema foarte

dezbatuta si controversata;
-a conceput primul telegraf care traversa Atlanticul;

Titulatura:

-1866| a fost numit cavaler de către regina VICTORIA (Sir William Thomson);

-1883| a primit medalia de aur de către Royal Society of London;

-1882| a devenit baron de gradul I ,fiind numit tot de către regina VICTORIA.

 James Clerk Maxwell (* 13 iunie 1831 în Edinburgh, † 5 noiembrie 1879 în

Cambridge) a fost un fizician scoțian, autorul unui set de ecuații care
descriu legile de bază ale electrotehnicii.

Publicatii:

Maxwell, James Clerk, "On the Description of Oval Curves, and those having a
plurality of Foci". Procedure of the Royal Society of Edinburgh, Vol. ii. 1846.

Maxwell, James Clerk, "Illustrations of the Dynamical Theory of Gases". 1860.

Maxwell, James Clerk, "On Physical Lines of Force". 1861.

Maxwell, James Clerk, "A Dynamical Theory of the Electromagnetic Field".
1865.

Maxwell, James Clerk, "Theory of Heat". 1871.

Maxwell, James Clerk, "A Treatise on Electricity and Magnetism". Clarendon

Press, Oxford. 1873.

Maxwell, James Clerk, "Molecules". Nature, September, 1873.

Maxwell, James Clerk, "On the Results of Bernoulli's Theory of Gases as

Applied to their Internal Friction, their Diffusion, and their Conductivity for
Heat".

Maxwell, James Clerk, "'An Elementary Treatise on Electricity'". Clarendon

Press, Oxford. 1881. Tratat elementar de electricitate. Editura științifică și
enciclopedică, București. 1989.

Activitatea lui James Clerk Maxwell s-a desfǎşurat într-un ritm susţinut, în
domenii variate ale fizicii, şi l-a condus la realizǎri de mare valoare. Tratatul
Electricitate şi magnetism este cea mai valoroasǎ dintre lucrǎrile lui Maxwell-
opera sa capitalǎ. Prima ediţie a apǎrut la 1 februarie 1873.

James Clerk Maxwell a fost un teoretician strǎlucit. Opera sa o dovedeşte

fǎrǎ rezerve. A ridicat studiul teoretic-matematic-al fenomenelor fizice la un
nivel greu de depǎşit chiar în aceastǎ disciplinǎ ştiinţificǎ, în care cercetǎtorii
prestigioşi nu lipsesc.

Ar fi însǎ o mare greşealǎ sǎ reţinem numai acest aspect al activitǎţii sale

deoarece n-a desconsiderat niciodatǎ valoarea şi utilitatea experienţelor. În
mansarda locuinţei sale din Londra şi-a instalat un laborator în care consacra
multe ore cercetǎrilor experimentale.
Învǎţǎmântul englez îi datoreazǎ mult lui Maxwell. În general,pe vremea lui
Maxwell, era obiceiul ca fizica sǎ se predea de la catedrǎ, iar experienţele….
sǎ se facǎ pe tablǎ, cu creta.

Dupǎ strǎduinţe îndelungate, concepţia sa didacticǎ a triumfat. La început, la

Cambridge: cursul de fizicǎ experimentalǎ şi laboratorul Cavendish atestǎ
succesul obţinut.

 Alfred Nobel (n. 21 octombrie 1833, Stockholm - d. 10 decembrie 1896, San

Remo, în Italia; pronunție aproximativă: 'al.fred no'bel) a fost un chimist,
inventator și om de afaceri suedez. Printre altele, el a inventat dinamita și a
întemeiat fundația ce oferă anual faimoasele Premii Nobel.

Viața și cariera:

Immanuel Nobel, tatăl lui Alfred, inginer de profesie, s-a confruntat de multe
ori cu problema aruncării în aer a blocurilor de piatră pentru a putea construi
poduri și clădiri în Stockholm. Deși mama sa, Andrietta Ahlsell, provenea dintr-
o familie bogată, anul 1833 avea să fie un an nefast pentru familia Nobel
datorită falimentului căruia tatăl său a trebuit să-i facă față.

Tragicul eveniment, care se repetă de altfel câțiva ani mai târziu, îi desparte
pentru o bună bucată de timp pe cei doi soți, tatăl său plecând, în 1937, în
Finlanda și Rusia pentru a-și porni o nouă carieră. Andrietta rămâne la
Stockholm și, pentru a-și putea susține financiar familia, deschide o băcănie
care îi aduce un venit modest.

Între timp tatăl său pune pe picioare o companie în St. Petersburg, Rusia. El
furniza echipament militar armatei rusești și îi convinge pe generalii ruși de
utilitatea plasării unor mine acvatice pentru a împiedica accesul navelor
britanice. Minele construite de Immanuel Nobel au ținut la distanță flota
britanică în timpul războiului Crimeei (1854-1856).
În 1842 Immanuel își poate permite să-și aducă familia în St. Petersburg. Aici,
fiilor săi li se predă științele naturii, limbi străine și literatură. La 17 ani
Alfred vorbea fluent suedeza, rusa, franceza, engleza și germana. Era atras
deopotrivă de literatura engleză și de „științele exacte” cum ar fi fizica sau
chimia.

Timp de doi ani Alfred avea să viziteze Suedia, Germania, Franța și Statele
Unite. La Paris are șansa să lucreze în laboratorul unui chimist renumit pe
atunci, T.J. Pelouze. Aici îl întâlnește pe tânărul chimist italian Ascanio
Sobrero, care cu trei ani în urmă inventase nitroglicerina, un lichid exploziv
deosebit de puternic și de instabil.

Nitroglicerina a fost considerată în epocă mult prea periculoasă pentru a putea

fi folosită în practică, datorită faptului că putea provoca explozii la variații
mici de temperatură sau presiune. Alfred era însă interesat de posibilitatea
folosirii ei în construcții și începe să lucreze la elaborarea unor metode de
controlare a exploziei cu nitroglicerină.

În 1852 Alfred este chemat să lucreze pentru compania tatălui său care
cunoștea o dezvoltare continuă datorită livrărilor către armata rusă. Cu toate
acestea, sfârșitul războiului avea să provoace cel de-al doilea faliment al lui
Immanuel Nobel. El își luă doi dintre fiii săi, Alfred și Emil, și se reîntoarse la
Stockholm.

Ajuns în orașul său natal, Alfred continuă cercetările prin care încearcă să
folosească nitroglicerina ca exploziv. Cercetările sale vor avea însă urmări
tragice, determinând, în 1864, moartea fratelui său Emil. Autoritățile se văd
nevoite să-i interzică experimentele în interiorul orașului. Alfred se mută pe un
vas ancorat în Lacul Mälaren.

În curând Alfred avea să descopere că prin amestecarea nitroglicerinei cu

cuarț se formează o pastă care putea fi modelată în diferite forme și
dimensiuni. În 1867 își brevetează invenția sub denumirea de dinamită. Pentru a
putea declanșa explozia, Alfred brevetează o altă invenție, un detonator bazat
pe aprinderea unui fitil.

Datorită faptului că dinamita reducea substanțial costurile aruncării în aer a

blocurilor de piatră, Alfred a făcut din vânzarea dinamitei o afacere
profitabilă, astfel încât fabrica sa din Krümmel (azi un cartier al orașului
Geesthacht, Germania) începe să-și exporte produsele în alte țări din Europa și
chiar în America și Australia.

Datorită pasiunii sale pentru călătorii Hugo l-a denumit „cel mai bogat vagabond
al Europei”. Cu timpul Alfred și-a deschis fabrici și laboratoare în peste 20 de
țări, iar când nu călătorea lucra intens în laboratoarele sale.

În 1896 Alfred Nobel moare. Brevetase peste 355 de invenții, printre care
cauciucul sintetic, pielea artificială și mătasea sintetică.
 Ludwig Eduard Boltzmann (n. 20 februarie 1844 - d. 5 septembrie 1906) a
fost un fizician și matematician austriac, membru al Academiei de Stiințe
din Viena, faimos pentru inventarea mecanicii statistice, ca metodă generală
de studiere a gazelor. A generalizat legile teoriei cinetice a gazelor cu
ajutorul metodelor statistice și a fundamentat pe cale cinetico-moleculară
principiul al doilea al termodinamicii. Boltzmann a fost unul dintre adepții
concepției atomiste științifice, situându-se ferm pe poziții materialiste în
interpretarea fenomenelor fizice.

 Antoine Henri Becquerel (n. 15 decembrie 1852, Paris — d. 25 august 1908,

Le Croisic, Loire-Atlantique) a fost un fizician francez, laureat al Premiului
 Nobel în domeniul fizicii, în anul 1903, ca urmare a descoperirii fenomenului
de radioactivitate spontană.

Biografie:

Antoine Henri Becquerel, pe scurt Henri Becquerel, s-a născut la 15 decembrie

1852, la Paris. Tatăl său, Alexandre Edmond Becquerel, și bunicul său, Antoine
Becquerel, erau fizicieni, profesori la Muséum national d'histoire naturelle de
Paris[1]. Antoine Henri Becquerel s-a născut în aceste clădiri în care familia sa
lucra și locuia, și în care se născuse și tatăl său.

Henri Becquerel și-a făcut studiile la Liceul Louis-le-Grand din Paris, unde l-a
avut, între alți profesori pe matematicianul Jean Gaston Darboux. În 1872, a
intrat la École Polytechnique (în română: Școala Politehnică), apoi, în 1874
pregătirea sa se îndreaptă spre Poduri și Șosele.

În anul 1874, s-a căsătorit cu Lucie Jamin, fiica lui Jules Jamin, unul dintre
profesorii săi de la Școala Politehnică, cu care are un fiu, Jean[2], în 1878.

În anul 1891 preia funcția de profesor de fizică la Muzeul Național de Istorie

Naturală. În anul 1896 experimentează cercetând fosforescența sărurilor de
uraniu.

După ce unele preparate radioactive le-a depus în întuneric cu o placă

fotografică, obsearvă înegrirea plăcii fotografice determinat de radiațiile
probelor de uraniu.

Aceasta dovedește existența radiațiilor care se comportă altfel ca și razele de

lumină vizibilă.
Proprietăți asemănătoare, s-au observat și la razele röntgen și razele catodice
descoperite cu puțin timp înainte.

Antoine Henri Becquerel a reușit cu ajutorul experienței cu placa fotografică

să descopere radioactivitatea.

În anul 1900 demonstrează cu ajutorul experiențelor că razele β pot deviate

într-un câmp magnetic.

Bequerel face o serie de experințe importante în domeniul spectroscopiei,

fosforescenței și fenomenelor de absobție a luminii.

În anul 1903, Bequerel primește premiul Nobel în domeniul fizicii împreună cu

fizicienii francezi Pierre Curie și Marie Curie pentru munca de cercetare
depusă în domeniul radioctivității.

El primește premiul ca recunoaștere a meritelor sale deosebite, pe care le-a

realizat prin descoperirea radioactivității naturale.

Jumătate din valoarea premiului i-a revenit lui Antoine Henri Becquerel, iar
cealaltă jumătate le-a revenit soților Pierre și Marie Curie.

Omagii aduse lui Henri Becquerel:

După numele fizicianului francez va fi denumită unitatea de măsură pentru

radioactivitate: Bequerel, prescurtat: Bq.

Numele lui este gravat pe o placă comemorativă împreună cu alte 72 de nume

ilustre pe Turnul Eiffel.
Un crater de pe Lună, precum și un crater de pe Marte au primit numele său.

 Albert Abraham Michelson (n. 19 decembrie, 1852 – d. 9 mai, 1931) a fost

un fizician evreu-prusac-american cunoscut pentru lucrările sale în domeniul
măsurării vitezei luminii și în primul rând pentru experimentul Michelson-
Morley. În 1907 a primit Premiul Nobel pentru Fizică, pentru instrumentele
sale de precizie optică și investigațiile spectroscopice și metrologice
efectuate cu ajutorul acestora.[1] A devenit primul american care a primit
premiul Nobel într-un domeniu științific.

Experimentul Michelson–Morley, unul din cele mai importante și celebre

experimente din istoria fizicii, a fost efectuat în 1887 de Albert Michelson și
Edward Morley la ceea ce este astăzi Case Western Reserve University. Este
în general considerată ca fiind prima dovadă solidă împotriva teoriei eterului.
Experiența aceasta a fost numită și "punctul de plecare al aspectelor teoretice
ale celei de-a doua revoluții științifice."[1] Pentru munca sa, Albert Michelson a
primit Premiul Nobel pentru Fizică în 1907.

Teoriile din fizică de la sfârșitul secolului al XIX-lea postulau că, așa cum
undele de apă au nevoie de un mediu prin care să se deplaseze (apa), iar undele
sonore au nevoie de un mediu prin care să se deplaseze (aer sau apă), așa și
undele luminoase aveau nevoie de un mediu, numit "eter luminifer," sau "eter
universal." Deoarece lumina poate călători prin vid, s-a presupus că vidul
trebuie să conțină mediul prin care se deplasează lumina. Întrucât viteza
luminii este atât de mare, construirea unui experiment care să detecteze
prezența și proprietățile acestui eter necesitau ingeniozitate deosebită.

O descriere a conceptului de "vânt eteric."

În fiecare an, Pământul parcurge o distanță uriașă în orbita sa în jurul Soarelui,

la o viteză de aproximativ 30 km/secundă sau peste 108.000 km pe oră.
Soarele însuși se deplasează în jurul centrului galaxiei la o viteză și mai mare,
și sunt și alte mișcări, la nivele superioare ale structurii universului. Deoarece
Pământul este în mișcare, era de așteptat ca curgerea eterului în jurul
Pământului să producă un "vânt eteric" detectabil. Deși ar fi posibil, teoretic,
ca mișcarea Pământului să fie egală cu cea a eterului la un anumit moment de
timp, nu se putea ca Pământul să rămână în repaus permanent în raport cu
eterul, datorită variației atât a vitezei, cât și a direcției mișcării.

În orice punct dat de pe suprafața Pământului, magnitudinea și direcția vântului

ar varia de-a lungul zilei sau de-a lungul anului. Analizând viteza de întoarcere a
luminii în direcții diferite la momente de timp diferite, se credea că se poate
măsura mișcarea Pământului relativ la eter.

Diferența așteptată la viteza luminii măsurată era foarte mică, dată fiind că
viteza Pământului în orbita sa în jurul Soarelui era cam o sutime de procent din
viteza luminii. Un număr de fizicieni au încercat să facă aceste măsurători la
jumătatea secolului al XIX-lea, dar precizia necesară era prea mare pentru
condițiile existente. De exemplu, aparatul Fizeau–Foucault putea măsura viteza
luminii cu o precizie de 5%, nici măcar aproape de ce era necesar pentru a
măsura vântul eteric.
 Joseph John Thomson (n. 18 decembrie 1856 - d. 30 august 1940) a fost un
fizician englez, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1906, ca
apreciere pentru meritele deosebite ale investigațiilor sale teoretice și
experimentale asupra conducției electrice în gaze.

Sir Joseph John Thomson s-a nascut in 1856 ,pe 18 decembrie in Cheetham
Hill, o suburbie a Manchester-ului.A fost admis in 1870 la Colegiul Owens din
Manchester, iar in 1876 s-a inscris la Colegiul Trinity din Cambridge ca membru
corespondent.A devenit membru al Colegiului Trinity in 1880 ,cand a obtinut
locul doi la concursurile Smith si Wrangler, si a ramas membru al acestuia
pentru tot restul vietii, devenind conferentiar in 1883 si lector in 1918.

A fost profesor de fizica experimentala la laboratoarele Cavendish-

Cambridge, unde a fost succesorul Lordului Rayleigh din 1884 pana in 1918 ,si
profesor de onoare al Institutului Regal de Fizica Cambridge,Londra.

Interesul sau timpuriu fata de structura atomica s-a reflectat in tratatul

sau despre Miscarea Inelelor Vortex care i-a adus premiul Adams in
1884.Lucrarea "Aplicarea dinamicii in fizica si chimie",a aparut in 1886 ,iar in
1892 i-au fost publicate notele despre recentele cercetari in domeniul
electricitatii si magnetismului.Lucrarile urmatoare au acoperit rezultatele
obtinute ulterior aparitiei faimosului "Tratat" al lui James Clerk Maxwell.

Thomson a cooperat cu profesorul J.H.Poynting in elaborarea unui manual de

4 volume de fizica,"Elemente de teorie matematica asupra electricitatii si
magnetismului", o a 5-a editie ce a aparut in 1921.

In 1896 Thomson a vizitat America pentru a tine la Princeton ,un curs de

patru lectii in care prezenta ultimele lui cercetari.Aceste lucrari au fost
publicate ca "Descarcarea electrica prin gaze" in 1897.

Thomson a inceput in 1895 sa studieze misterioasele raze ce apareau cand

se aplica o tensiune electrica destul de mare intre doi electrozi situati la
capetele unui tub in care se afla un gaz suficient de rarefiat si in tub lua
nastere o decarcare electrica.Din cauza ca razele pareau sa vina dinspre catod
au fost numite raze catodice sau radiatii catodice.Nimeni nu reusise sa devieze
razele cu o forta electrica.Unii oameni de stiinta din vreme au presupus ca
razele catodice sunt ca undele de lumina.Thomson credea ca ele sunt niste mici
particule de materie.

El a construit un tub special in care razele treceau prin niste campuri

magnetice si electrice ce erau perpendiculare.Razele deveneau vizibile sub
forma de puncte in celalalt capat al tubului.Masurand deviatia punctelor ce a
urmat schimbarii intensitatii campurilor magnetice si electrice,Thomson a
aratat ca devierea razelor catodice e independenta de natura gazului aflat in
tub si de natura materialelor din care sunt confectionati electrozii ,ceea ce
inseamna ca ele sunt alcatuite din particule universal identice.Aceste
particule ,mai tarziu botezate "electron" erau marcate negativ si el a realizat
ca sunt o parte fundamentala a atomilor.
 La intoarcerea din America a realizat cea mai buna lucrare a vietii lui-un
studiu original asupra razelor catodice ce au culminat cu descoperirea
electronului, care a fost anuntata in timpul cursurilor serale de la Institutul
Regal vineri, 30 aprilie 1897,si pentru care a fost premiat cu premiul Nobel in
fizica.

Cartea sa "Comportarea electricitatii in gaze" publicata in 1903, a fost

descrisa de Lordul Rayleigh drept o trecere in revista a zilelor marete ale lui
Thomson ,petrecute in laboratorul Cavendish.O editie mai tarzie scrisa in
colaborare cu fiul sau ,George, a aparut in doua volume(1928 si 1933).

Thomson s-a intors in America in 1904 pentru a tine sase cursuri despre
electricitate si materie la Universitatea Yale .Aceste cursuri contineau
sugestii importante despre structura atomului .El a descoperit o metoda ce
separa diferite feluri de atomi si molecule folosind razele pozitive, o idee
dezvoltata de Aston,Dempster si altii inaintea descoperirii majoritatii
izotopilor.

Pe langa cele mentionate ,Thomson a mai scris "Structura

Luminii"(1907),"Teoria corpusculara a materiei"(1907),"Razele electricitatii
pozitive"(1913),"Electronul in chimie" precum si autobiografia sa "Amintiri si
reflectii"(1936) pe langa numeroase alte articole.

Thomson a primit Ordinul de Merit si a fost facut Sir in 1908 .A fost ales
membru al Royal Society in 1884 ala carei presedinte a fost intre 1916-1920.A
primit medalia Regala si Hughes in 1894 si 1902 ,medalia Copley in 1914. A fost
deasemenea recompensat cu medaliile Hodgkins (Institutul Smithsonian
,Washington) in 1902,Franklin si Scott (Philadelphia) in 1923 , Mascart (Paris)
in 1927 ,Dalton (Manchester) in 1931 si Faraday (Intitutul de inginerie civila) in
1938 . A fost presedinte al Asociatiei Britanice in 1909 si al Sectiunii A in
1896 si 1931. A obtinut statutul de memebru de onoare al universitatilor
Oxford, Dublin, Londra, Victoria, Columbia, Cambridge, Durham , Birmingham,
Gottingen, Leeds , Oslo , Sorbona , Edinburgh, Reading, Princeton, Glasgow,
Johns Hopkins, Aberdeen, Atena, Cracovia si Philadelphia.

In 1890 s-a casatorit cu Rose Elisabeth , fiica lui Sir George Paget . Ei au
avut un fiu si o fiica.Fiul , Sir George Paget Thomson profesor emerit de fizica
la Universitatea Londra a primit premiul Nobel pentru Fizica in 1937.

Sir Joseph John Thomson a murit pe 30 august 1940.

 Max Karl Ernst Ludwig Planck (n. 23 aprilie, 1858, Kiel — d. 4 octombrie,
1947, Göttingen) a fost un fizician german, laureat al Premiul Nobel pentru
Fizică în 1918.

Motivația Juriului Nobel: "Ca apreciere pentru serviciile oferite în avansarea

Fizicii prin descoperirea "cuantelor" energiei." Este considerat fondatorul
mecanicii cuantice.

A studiat la München și Berlin, avându-i ca profesori pe Helmholtz, Clausius și

Kirchhoff iar ulterior a devenit el însuși profesor de fizică (1889-1926).
Activitatea sa în domeniul principiilor termodinamicii și a distribuției
energetice a radiației unui corp perfect absorbant, pe care a descris-o exact
printr-o formulă celebră, l-a condus la abandonarea unor principii clasice
newtoniene și la introducerea teoriei cuantice (1900). Pentru aceasta a primit
Premiul Nobel pentru Fizică în 1918. În cadrul teoriei cuantice, se afirmă că
energia nu e divizibilă la infinit, ci în ultimă instanță există sub formă de
cantități mici pe care Planck le-a denumit "Lichtquante" (cuante de lumină,
termenul quanta provine din latină, însemnând "cât de mult", cuante). Mai mult,
energia transportată de o cuantă are o dependență liniară de frecvența
radiației sursei emisive.

 Pierre Curie (n. 15 mai 1859 - d. 19 aprilie 1906) a fost un fizician francez,
pionier în studiul radioactivității, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în
1903. Printre altele, împreună cu fratele său, Jacques Curie, a descoperit
efectul piezoelectric în 1880.

Motivația Juriului Nobel: "ca apreciere pentru serviciile extraordinare oferite

prin studiile asupra fenomenului radiației descoperit de profesorul Henri
Becquerel".

Pierre Curie s-a născut la 15 mai 1859 la Paris. Tatăl său, Eugen Curie era
medic, interesat și de cercetare. Încă din copilărie, Pierre încerca să explice
fenomenele cu care se întâlnea zilnic. La 16 ani și-a luat Bacalaureatul și la 18
ani licența. De la 19 ani a fost luat ca preparator la Sorbona, astfel poate să se
dedice cercetării științifice. Împreună cu profesorul Desains studiază lungimile
de undă ale radiaților calorice, iar împreună cu fratele său mai mare Jacques,
efectuează lucrări asupra cristalelor descoperind piezoelectricitatea. În 1882,
el părăsește Sorbona pentru a deveni șef de lucrări la Școala de fizică și
chimie din Paris. Și-a dat teza de doctorat din cercetările asupra
magnetismului.

 Maria Skłodowska-Curie, cunoscută și ca Marie Curie, după numele său

francez (n. 7 noiembrie 1867, Varșovia; d. 4 iulie 1934, Sancellemoz, Franța)
a fost o savantă poloneză stabilită în Franța, dublu laureată a Premiului
Nobel. A fost prima femeie care a primit un premiu Nobel și singurul savant
care a primit două premii Nobel în două domenii științifice diferite (fizică și
chimie). A introdus în fizică termenul de radioactivitate. Este cunoscută
pentru cercetările sale în domeniul elementelor radioactive, al
radioactivității naturale și al aplicațiilor acestora în medicină. A fost soția
unui laureat al Premiului Nobel, fizicianul Pierre Curie, și mama unei laureate
a Premiului Nobel (Irène Joliot-Curie). Cu excepția fiicei sale Ève Curie
(scriitoare), toți descendenții săi vor urma cariere științifice.

Se naște la Varșovia, aflată la acea vreme sub stăpânirea Rusiei țariste, într-o
familie de profesori, care îi insuflă de timpuriu dragostea pentru învățătură.
Își pierde în copilărie o soră, decedată de tifos exantematic, și mama,
decedată în 1878 de tuberculoză. Se refugiază în studiu, unde obține rezultate
maxime, absolvind cursurile secundare în 1883, cu medalia de aur. Din cauza
dificultăților financiare și pentru a își susține sora mai mare, care studia
medicina în Franța, lucrează o vreme ca guvernantă a unor copii din familii
înstărite. Ulterior, în 1891, pentru că în Rusia țaristă femeile nu erau admise la
universitate, se mută la Paris, unde studiază la Sorbona, devenind licențiată în
fizică (în 1893) și în matematică (în 1894). În 1894 îl cunoaște pe fizicianul
Pierre Curie, cu care se va căsători pe 26 iulie 1895. Vor avea două fiice, Irène
(n.1897) și Ève (n.1904). Începe cercetări în domeniul radioactivității, la care
se va alătura curând și soțul său, descoperind împreună noi elemente
radioactive: poloniul și radiul. Pentru aceste cercetări primesc amândoi Premiul
Nobel pentru Fizică în 1903, împreună cu Henri Becquerel. După tragica moarte
a lui Pierre Curie, accidentat mortal de o trăsură în 1906, Maria Curie continuă
singură cercetările. În 1911 i se decernează Premiul Nobel pentru Chimie.

 Ernest Rutherford (n. 30 august 1871, Nelson, Noua Zeelandă — d. 19

octombrie 1937) a fost un fizician și chimist din Noua Zeelandă, laureat al
Premiului Nobel pentru Chimie în anul 1908. Este considerat "părintele"
fizicii nucleare.

Copilăria:

S-a născut în anul 1871 la Spring Grove (azi Brightwater), în apropiere de

Nelson, Noua Zeelandă. Tatăl său, James Rutherford, era un fermier emigrant
din Scoția, iar mama sa, Martha, născută Thompson, era originară din Anglia. La
înregistrarea nașterii, numele i-a fost ortografiat greșit ca Earnest
Rutherford.

Studii:

A studiat la Havelock School și apoi la Nelson College, și a câștigat o bursă de

studii la Colegiul Canterbury al Universității din Noua Zeelandă, unde a devenit,
printre altele, și președinte al societății de dezbateri. În 1895, după absolvire
și doi ani de cercetare în domeniul tehnologiei electrice, Rutherford pleacă în
Anglia pentru a urma studii postuniversitare la Laboratorul Cavendish al
Universității Cambridge (1895–1898). A stabilit în scurt timp un recordul
mondial de distanță la care se pot detecta undele electromagnetice. Studiind
radioactivitatea, a introdus în fizică termenii de radiație alfa și radiație beta,
pentru a descrie cele două tipuri distincte de radiații emise de toriu și uraniu.

Activitatea științifică:

Rutherford a efectuat lucrări de o excepțională importanță în domeniul

radioactivității și al fizicii nucleare. Experimentele sale se caracterizează
printr-o extraordinară finețe și ingeniozitate, iar analizarea faptelor
experimentale denotă o profundă înțelegere a fizicii. În anul 1908 i s-a
decernat Premiul Nobel pentru Chimie pentru lucrările sale despre structura
atomului.

A efectuat cercetări asupra structurii atomului, demonstrând experimental că

atomul nu este indivizibil, și a formulat, în 1911, ideea modelului planetar al
atomului. A cercetat natura transformărilor radioactive, dezintegrarea
nucleului de azot cu particule alfa. A publicat tratate asupra radioactivității.
Savantul a presupus, de asemenea, că atomii substanței radioactive se
dezintegrează în mod spontan și continuu.

Activitatea didactică:

Lordul Rutherford a fost profesor la universitățile din Montreal, Manchester

și Cambridge. În anul 1907, după ce profesase la Universitatea Mc Gill din
Montreal, Canada, Rutherford a acceptat un post la Universitatea din
Manchester. În 1919 i-a succedat lui J.J. Thomson la catedra Cavendish de la
Universitatea Cambridge. Mulți savanți de renume i-au fost studenți. Printre
aceștia se numără nu mai puțin de 9 laureați Nobel.

A decedat pe neașteptate în anul 1937, în urma unei operații de hernie. A fost

înmormântat la Londra, în Catedrala Westminster, alături de J.J. Thomson.

 Albert Einstein (n. 14 martie 1879, Ulm - d. 18 aprilie 1955, Princeton) a

fost un fizician evreu german, apatrid din 1896, elvețian din 1899, emigrat
în 1933 în SUA, naturalizat american în 1940, profesor universitar la Berlin
și Princeton. Autorul teoriei relativității. În 1921 i s-a decernat Premiul
Nobel pentru Fizică.

Cele mai multe dintre contribuțiile sale în fizică sunt legate de teoria
relativității restrânse (1905), care unesc mecanica cu electromagnetismul, și
de teoria relativității generalizate (1915) care extinde principiul relativității
mișcării neuniforme, elaborând o nouă teorie a gravitației.

Alte contribuții ale sale includ cosmologia relativistă, teoria capilarității,

probleme clasice ale mecanicii statistice cu aplicații în mecanica cuantică,
explicarea mișcării browniene a moleculelor, probabilitatea tranziției atomice,
teoria cuantelor pentru gazul monoatomic, proprietățile termice al luminii (al
căror studiu a condus la elaborarea teoriei fotonice), teoria radiației (ce
include emisia stimulată), teoria câmpurilor unitară și geometrizarea fizicii.

Una din formulele sale celebre este E=mc², care cuantifică energia disponibilă
a materiei. Pe această formulă se bazează atomistica, secția din fizică care
studiază energia nucleară.

Einstein nu s-a manifestat doar în domeniul științei. A fost un activ militant al

păcii și susținător al cauzei poporului evreu căreia îi aparținea.

Einstein a publicat peste 300 de lucrări științifice și peste 150 în alte domenii.

Albert Einstein se naște la 14 martie 1879, la Ulm, Germania, într-o familie de

evrei, fiul lui Hermann și Pauline Einstein.

1880: Familia lui Einstein se mută la München, unde tatăl și bunicul său își
deschid un mic atelier de produse electrice.

Încă de mic, Albert se manifestă ca un băiat neobișnuit. Nu a vorbit până la

trei ani, dând impresia că este retardat mintal. Era un copil retras, preocupat
de anumite subiecte, pe care cei de vârsta lui nu le înțelegeau, astfel că ceilalți
copii îl disprețuiau. Datorită dificultății de a se adapta la școală, profesorii l-au
considerat un copil-problemă, îndărătnic și diferit, care nu vrea să învețe.

1884:

Micul Albert primește de la tatăl sau o busolă care îl fascinează în mod

deosebit, producându-i, cum avea mai târziu să declare, „o impresie adâncă și
de durată", inspirându-i dorința de a cerceta misterele naturii, dorință care îl
va urmări toată viața, .[5]
La insistențele mamei, la 6 ani, Albert ia lecții de vioară. Deși nu era prea
pasionat, interpreta cu plăcere lucrări ca „Sonata pentru vioară" a lui Mozart.

Pe măsură ce creștea, se manifesta tot mai clar înclinația sa către dispozitive

mecanice, modele fizice și pasiunea sa pentru matematică, abilitatea în a
înțelege conceptele sale dificile.

1885 - 1888: Albert este trimis la școala elementară catolică din München.
Deși părinții săi nu erau religioși, ca o contrapondere, tânărul primește lecții de
iudaism acasă.

1888 - 1894: Dorind să-l îndrume către electrotehnică, tatăl său îl înscrie la
gimnaziul Luitpold din München (astăzi, acest gimanziu îi poartă numele).

Deși aici erau promovate ideile progresiste ale pedagogiei (ne aflam în plin
conflict între adepții învățământului clasic, în cadrul căruia se studiau greaca și
latina și cel modern, ce avea la bază studiul limbilor moderne). Einstein ura
disciplina, rutina și modelul militar pe baza căruia funcționau școlile în acea
perioadă, unde profesorii, impuneau elevilor respect și supunere absolută. Mai
târziu, în scrierile sale, sublinia faptul că, aici, gândirea creatoare era eliminată
prin învățarea bazată pe memorare mecanică și lipsită de imaginație.

1889: Un prieten de familie, Max Talmud, student la medicină,[7] îl inițiază pe

micul Einstein (10 ani) în domeniul cunoașterii, împrumutându-i cărțile sale
științifice și filozofice și prezentându-i, printre altele, filozofia lui Immanuel
Kant (Critica rațiunii pure) și Elementele lui Euclid.

Această ultimă lucrare îl impresionează în mod deosebit și ulterior o va denumi

„cartea sacră a geometriei”.[8]. De la Euclid, viitorul mare savant va înțelege
raționamentul deductiv, ajungând ca la 12 ani să învețe singur întreaga
geometrie euclidiană. În scurt timp va continua cu studiul calculului
infinitezimal. Autodidact, Einstein învață mai mult acasă decât la școală.
1889: La numai 10 ani, Albert începe să studieze singur matematica și științele
naturii. Încă de mic copil arătase interes pentru natură precum și abilitate în a
înțelege concepte matematice dificile. Era capabil să învețe mai mult de unul
singur decât la școală. Metoda autodidactă, dezvoltată încă din copilărie, a
continuat să îi folosească pe toată durata anilor de școală. În timp ce interesul
său pentru anumite materii plictisitoare era simulat, el era captivat în mod real
de fizică și filozofie(vezi: Sindromul Einstein[1], identificat cu sindromul
Asperger, în care micii pacienți, deși au tulburări de vorbire, de comportament
și de integrare socială, sunt adevărate genii).

1891: La vârsta de 12 ani a învățat geometria euclidiană.

1894: La 15 ani, rămâne la München pentru a-și încheia anul școlar, în timp ce
familia se mută la Pavia, Italia datorită eșecurilor repetate ale afacerii. Dar
după primul trimestru, își urmează familia la Pavia.

1895:

Albert vrea să urmeze învățământul superior dar ratează examenul de

admitere la Universitatea Politehnică elvețiană, ETH (Eidgenössische
Technische Hochschule),[9] deși avea note excepționale la matematică și la
fizică. Aceste rezultate au fost remarcate de unii profesori care i-au promis
că va fi admis la facultate în următorul an, pe baza notelor obținute la
examenul de maturitate.

Familia îl trimite la Aarau, Elveția pentru a-și completa studiile liceale și pentru
a-și lua diploma necesară.

Spre deosebire de atmosfera prusacă din școlile din Germania, la școala

elvețiană, profesorii respectau personalitatea elevilor și stimulau libertatea de
gândire. Pentru Einstein, anii petrecuți în Elveția au contribuit la socializarea și
la exteriorizarea sa, deși avea un caracter introvertit și singuratic.
Aici ia contact cu teoria electromagnetică a lui Maxwell. Einstein începe să
viseze și să se aprofundeze în teoriile sale, formulând una din primele sale
întrebări teoretice:

„Cum ar fi dacă am putea să controlăm lumina și să călătorim prin intermediul

acesteia?"

1896: La 17 ani, după încheierea studiilor la Aarau, se înscrie la Universitatea

Federală Politehnică (ETH) din Zürich care, deși era una dintre instituțiile de
învățământ de elită din Europa și dispunea de unul dintre cele mai dotate
laboratoare, l-au dezamăgit pe Einstein. Majoritatea profesorilor nu erau la
curent cu noile descoperiri ale epocii și predau după vechile principii ale fizicii.
Albert urmărea cursurile cu un interes scăzut, iar la orele de laborator citea
reviste științifice, în care erau publicate cele mai recente descoperiri și teorii.
Lipsea adesea de la ore, folosindu-și intregul timp pentru a studia fizica pe
cont propriu sau pentru a cânta la vioară.

1898: Mileva Marić, o colegă sârboaică de la ETH (singura femeie de acolo,

studentă la matematici), atrage atenția lui Einstein și acesta se îndrăgostește
de ea.

1899: La 20 de ani, Albert își încheie cea mai mare parte a studiilor și
cercetărilor care vor sta la baza teoriilor sale.

1900: Einstein este absolvent al ETH, devenind profesor de matematică și

fizică.[10]

Totuși nu fusese un student prea strălucit, cel puțin din punctul de vedere la
profesorilor care aveau o părere negativă despre Einstein (nu îi recomandaseră
nici continuarea studiilor).

Elveția

1901: Șomer fiind, caută de lucru. Găsește de lucru ca tutore, meditator și apoi
ca profesor la o școală privată în Schaffhausen.
1902: Einstein primește o slujbă la Institutul de Patente din Elveția (expert
tehnic, clasa a III-a).[12]

1905: Einstein primește titlul Doctor în Fizică în cadrul Universității din

Zürich, în urma unei dizertații privind determinarea dimensiunilor moleculare.

1906: Einstein avansează profesional ajungând examinator (expert tehnic, clasa

a II-a) la Biroul de Patente.

1908: Obține un post de lector la Universitatea din Berna.

1909: Părăsește postul de la Oficiul de Patente deoarece este numit profesor

asociat de fizică teoretică la Universitatea din Zürich.

1911: Einstein se mută cu familia la Praga și este numit profesor titular la

Universitatea Germană de acolo (unde rămâne până în 1912).

1912 - 1914: Einstein se mută la Zürich și obține postul de profesor de fizică

teoretică la Universitatea ETH. Aici găseste un mediu favorabil studiilor și
cercetărilor sale: i se permite să efectueze orice experiment dorește.

Berlin

Einstein ținând un curs la Viena (1921)

1914: Devine director la Institutul Kaiser Wilhelm din Berlin (secția de

cercetare în cadrul Academiei Prusiene), dar și profesor de fizică teoretică la
Universitatea din Berlin, toate acestea la recomandarea fizicianului german
Max Planck.

1917: Este numit director la Institutul Kaiser Wilhelm din Berlin

1920: Einstein este numit profesor-invitat la Universitatea din Leiden.

1921: 5 mai: este ales membru străin al Royal Society.

Princeton

1932: Numit profesor la The Institute for Advanced Study, Princeton.

1943: Primește funcția de consultant la Divizia de Cercetare și Dezvoltare,
secția Muniții și Explozibili în cadrul Armatei americane.

Prima sa lucrare științifică o scrie de la vârsta de 16 ani (1894 sau 1895).[13]

În anul 1901, Einstein trimite, la revista de fizică Annalen der Physik, o lucrare
având ca subiect capilaritatea.

"Annus mirabilis"

1905 - Acesta a fost anul miraculos al lui Einstein, când se naște Teoria
Relativității.

În acest an, Einstein își dă doctoratul la Universitatea din Zürich cu o teză

asupra determinării dimensiunilor moleculare.

Dar ceea ce face ca acest an să fie un adevărat annus mirabilis sunt cele cinci
scrieri trimise de Einstein la anuarul de fizică german Annalen der Physik:[14]

17 martie: Einstein trimite spre publicare articolul "Un punct de vedere

euristic privind producerea și transformarea luminii", în care sugerează (din
considerente termodinamice) că lumina poate fi considerată ca fiind compusă
din cuante de energie independente. Articolul avea să apară la sfârșitul lunii
mai;

30 aprilie: Einstein trimite al doilea articol, în care arată cum se pot calcula
Numărul lui Avogadro și dimensiunea moleculelor, studiind mișcarea lor într-o
soluție. Acest articol a fost acceptat și ca teza de doctorat, aparând în
Annalen der Physik doar în ianuarie 1906. Este pe locul trei ca celebritate, dar
pe unul din primele locuri privind numărul de citări de care s-a bucurat în acei
ani. Einstein dedică teza de doctorat prietenului său Marcel Grosmann, fost
coleg la ETH.

11 mai: Einstein trimite spre publicare articolul său despre mișcarea browniană
– "Despre mișcarea particulelor mici suspendate în lichide staționare, conform
cerințelor teoriei cinetico-moleculare a căldurii";

30 iunie: Marele articol "Asupra electrodinamicii corpurilor în mișcare"

27 septembrie: Articolul trimis de data aceasta are doar trei pagini și se

intitulează "Depinde inerția unui corp de conținutul său energetic?" (Ist die
Trägheit eines Körpers von seinem Energiegehalt abhängig?). Articolul conține
– conform unui obicei care avea sa se întâlneasca frecvent la Einstein -
gândurile sale de după publicarea marelui articol despre relativitatea specială.

19 decembrie: al doilea articol dedicat mișcării browniene (va apărea în ianuarie

1906).

Teoria Relativității Restrânse

Cea de-a patra lucrare importantă publicată de Einstein în 1905, "Asupra

electrodinamicii corpurilor în mișcare", conținea ceea ce avea să fie cunoscută
mai târziu ca Teoria relativității restrânse, una dintre cele mai celebre
contribuții ale sale, în care demonstrează că teoretic nu este posibil să se
decidă dacă două evenimente care se petrec în locuri diferite, au loc în același
moment sau nu. Ideile de bază au fost formulate de Einstein încă de când avea
16 ani (deci cu 10 ani în urmă).

Încă de la Newton, filozofii naturali (denumirea sub care erau cunoscuți

fizicienii și chimiștii) încercaseră să înțeleagă natura materiei și a radiației,
precum și felul în care interacționau într-o imagine unificata a lumii. Ideea că
legile mecanicii sunt fundamentale era cunoscută drept concepția mecanicistă
asupra lumii, în timp ce ideea că legile electricității sunt fundamentale era
cunoscută drept concepția electromagnetică asupra lumii. Totuși, nici una
dintre idei nu era capabilă să ofere o explicație coerentă asupra felului cum
radiația (de exemplu lumina) și materia interactionează atunci când sunt văzute
din sisteme de referință inerțiale diferite, adică interacțiile sunt urmărite
simultan de un observator în repaus și un observator care se mișcă cu o viteză
constantă.

În primavara anului 1905, după ce a reflectat la aceste probleme timp de 10

ani, Einstein și-a dat seama ca esența problemei constă nu într-o teorie a
materiei, ci într-o teorie a măsurării. Esența acestei teorii speciale a
relativității era constatarea că toate măsurătorile timpului și spațiului depind
de judecăți asupra simultaneității a două evenimente diferite. Aceasta l-a
condus la dezvoltarea unei teorii bazate pe două postulate:

Principiul relativității, care afirmă că legile fizicii sunt aceleași în toate

sistemele de referință inerțiale

Principiul invariabilității vitezei luminii, care arată că viteza luminii în vid este o
constantă universală.

Numai viteza luminii este constantă în orice sistem de referință, lucru

preconizat și de teoria lui Maxwell. Tot aici apare pentru prima data celebra sa
formulă:

("Echivalența masă-energie")

Această ecuație exprimă cantitate imensă de energie ascunsă într-un corp și

care poate fi eliberată atât în procesul de fisiune cât și în cel de fuziune
nucleară, procese care stau la baza funcționării bombei atomice.

Iată câteva din consecințele relativității restrânse:

"Contracția Lorentz" sau "contracția lungimilor" însoțită de "dilatarea
timpului": Micșorarea aparentă a dimensiunilor obiectelor care se deplasează
față de observator cu viteze relativiste.

"Efectul Doppler": În astronomie, constă în micșorarea frecvenței ("deplasarea

spre roșu") radiației emise de corpurile cerești îndepărtate ca urmare a
expansiunii Universului.

"Aberația luminii": Imaginea unui obiect în mișcare (cu viteză apropiată de cea
a luminii) apare comprimată asemeni unui con cu vârful indicând sensul
deplasării

Masa nu mai este constantă și nici timpul nu se mai scurge cu aceeași viteză,
mai ales la viteze foarte mari.

Teoria relativității restrânse aduce o explicație clară celebrului experiment

Michelson-Morley (1887) putând fi considerat chiar o generalizare a
rezultatelor acestuia.

Einstein a fost primul care a unit mecanica clasică cu electrodinamica lui

Maxwell. Elaborând teoria relativității restrânse, Einstein a spart tiparele unor
concepții geniale, clădite cu peste două secole în urmă, de către Isaac Newton
în a sa Philosophiae naturalis principia mathematica (1686), dovedind o intuiție
și un curaj exemplar. Prin aceasta a fost capabil să ofere o descriere
consistentă și corectă a evenimentelor fizice din diverse sisteme de referință
inerțiale fără a face presupuneri speciale cu privire la natura materiei sau a
radiației, sau a felului cum ele interacționează.

Teoria relativității generalizate

Teoria relativității restrânse explică fenomenele ondulatorii, eliminând

acțiunea instantanee de la distanță. Electrodinamica lui Faraday și Maxwell
este compatibilă cu viteza finită de propagare a luminii. Prin generalizarea
legilor mecanicii newtoniene și a unor legi ale fizicii, electrodinamica devine
relativistă. Dar pentru a pune gravitația in concordanță cu relativitatea a fost
nevoie de modificări mult mai profunde ceea ce l-a condus pe Einstein la Teoria
relativității generalizate. În această teorie, orice viteză de propagare, inclusiv
a gravitației, este finită. Teoria Relativității Generalizate, asociază timpului
spațiul legând coordonatele evenimentelor de timp și sudându-le în mod unitar,
iar gravitația devine o proprietate a acestui reper spațiu-timp, devenind de
fapt o deformare a spațiului și a timpului.

Einstein nu desființează concepția newtoniană, ci o inlocuiește cu una mai

extinsă, valabilă pentru viteze apropiate de cea a luminii.

Teoria Relativității Generalizate a revoluționat gândirea științifică prin

negarea existenței unui timp absolut, stârnind un ecou uriaș în toată lumea,
fiind discutată în contradictoriu în cele mai prestigioase centre știintifice ca și
în cercuri mondene sau în săli de conferințe pentru marele public. A fost
combătută cu vehemență de unii, dându-se dovadă de cunoaștere superficială.
Epoca ce a urmat a fost marcată de interesul pentru această teorie,
considerată ca răsturnatoare a tuturor legilor mișcărilor și fenomenelor fizice
admise ca fundamentale.

Mecanica statistică

Unul din subiectele tratate în Annus Mirabilis 1905 se referă la mecanica

statistică. Aceasta, spre deosebire de mecanica clasică, se ocupă de sisteme cu
un număr foarte mare de particule, studiind comportamentul mediu al acestora
și reprezintă un domeniu care abia fusese studiat de Ludwig Boltzmann și
Josiah Willard Gibbs.

Teoria gravitației

Una din consecințele teoriei relativității generalizate o constituie "Curbarea

spațiului".
Sesizând asemănarea dintre curbarea traiectoriei unui obiect aflat într-un
sistem de referință care se mișcă uniform accelerat și curbarea traiectoriei
unui obiect lansat în câmpul gravitațional, Einstein trage concluzia că
fasciculele luminoase se curbează când se propagă în vecinătatea unui corp
ceresc cu masă foarte mare, de unde reprezentarea mai greu de înțeles, cum
că spațiul însuși ar fi curb. Pentru a-și susține teoria relativității generalizate,
Einstein a atras atenția că există fenomene care o confirmă. Astfel, el a
afirmat că frecvența undelor luminoase se modifică atunci când acestea
parcurg un câmp gravitațional, pentru că orbitele planetelor și sateliților
suferă o rotire suplimentară și că razele de lumină sunt deviate de la linia
dreaptă în vecinătatea Soarelui.

Astronomie

Teoria relativității generalizate a fost confirmată prin diverse observații

astronomice. Cea mai importantă dintre ele a fost studierea eclipsei totale de
Soare din 29 mai 1919, la care a participat o echipă condusă de astronomul Sir
Arthur Stanley Eddington (care avea să devină unul din susținătorii acestei
teorii) și care confirmă devierea unghiulară a razelor de lumină în câmpul
gravitațional al Soarelui. Aceasta a confirmat, cu o precizie de 10 % efectul
Einstein și, o dată cu aceasta, a dovedit experimental justețea teoriei lui
Einstein.

O altă confirmare o constiutie deplasarea spre roșu (către frecvențe mai

joase) a liniilor spectrale emise de atomi într-un câmp gravitațional intens:
"efectul Einstein", similar efectului Doppler.

Universul configurat de teoriile lui Einstein nu mai este unul cu o metrică

euclidiană. Semnificația devierii razelor de lumină în câmpuri gravitaționale
intense constă în acel nou model al Universului înzestrat cu un spațiu
cvadridimensional.

Contribuțiile lui Einstein determină transformarea rapidă cosmologiei (mai ales

în perioada 1920 - 1970) într-o ramură a fizicii.[16]

Astronomii Alexander Friedmann și Georges Lemaître au demonstrat, prin anii

1920, că ecuațiile lui Einstein conduc la ideea unui Univers aflat în plină
expansiune. Încercând să obțină modelul unui Univers staționar, Einstein
introdusese, în cadrul celebrelor sale ecuații de câmp, o constantă cosmologică.
Ulterior, observațiile lui Edwin Hubble au dovedit contrariul. Einstein
recunoaște că a săvârșit o mare eroare și acceptă modelul cosmologic al
Universului în expansiune, pe care tot el îl preconizase.[17]

Ulterior, pe la jumătatea secolului al XX-lea, se va admite teoria Big Bang ca

explicație a formării Universului.

Teoria unitară a câmpului

Totuși teoria relativității nu este acea teorie fizică universală la care visa
autorul ei. Einstein a încercat să creeze o teorie fizică capabilă să lege toate
câmpurile fizice care există în realitate (gravitațional, electromagnetic ș.a.) și
să furnizeze o explicație cât mai completă și detaliată a imaginii fizice a lumii.
El n-a reușit însă să creeze o astfel de teorie.

Ipoteza fotonică
Efectul fotoelectric constituie unul din domeniile tratate în 1905. Pentru a
explica acest fenomen,care infrima caracterul ondulatoriu al luminii,[18]
Einstein explică mecanismul emisiei de electroni utilizând ideile recente ale lui
Max Planck, folosind termenul de "cuantă" (pachet de energie). Pentru această
lucrare, Einstein va primi Premiul Nobel pentru Fizică.

Einstein emite o ipoteză revoluționară asupra naturii luminii, afirmând că, în

anumite circumstanțe determinate, radiația electromagnetică are o natură
corpusculară (materială), sugerând că energia transportată de fiecare particulă
a razei luminoase, pentru care a introdus denumirea de foton, ar fi
proporțională cu frecvența acelei radiații. De fapt, primul care a demonstrat
teoretic că radiația electromagnetică este emisă în cantități precis
determinate (cuante) a fost Max Planck care, în anul 1900, a descris matematic
așa-numita radiație a corpului negru.

Această ipoteză contrazicea o tradiție de un secol (este vorba de teoria

electromagnetică a lui Maxwell), care consideră emiterea energiei luminoase ca
pe un proces continuu. Aproape nimeni nu a acceptat teoria lui Einstein.
Fizicianul american Robert Andrews Millikan, care a confirmat experimental
teoria un deceniu mai târziu, a fost el însuși descumpănit de rezultat.

Einstein, a cărui principala preocupare era să înțeleagă natura radiației

electromagnetice, a urgentat ulterior dezvoltarea unei teorii care să reflecte
dualismul particulă - undă al luminii.

Mișcarea browniană

Într-unul din articolele publicate în 1905, cu titlul "Mișcarea Browniană"[19], a

făcut predicții semnificative asupra teoriei emise de botanistul englez Robert
Brown privind mișcarea aleatoare a particulelor suspendate într-un fluid.
Aceste previziuni au fost confirmate experimental mai târziu.

Ecuațiile lui Einstein

Forma matematică prin care teoria relativității generalizate descrie forța de

gravitație o constituie un sistem de zece ecuații numite ecuațiile de câmp
Einstein.[20]

Acestea au fost descoperite concomitent de Einstein și de matematicianul

german David Hilbert (1862 - 1943) în anul 1915. Între cei doi savanți a avut
loc un schimb de idei, care a condus la forma finală a ecuațiilor de câmp ale
Relativității Generalizate.

Statistica Bose-Einstein

În 1924, Einstein primește, din partea fizicianului indian Satyendra Nath Bose,
o descriere a unui model statistic prin care lumina putea fi asimilată unui gaz.
Einstein publică acest rezultat, la care ulterior adaugă și contribuțiile sale, la
revista Zeitschrift für Physik.

Toate acestea conduc la descrierea fenomenului ce apare la temperaturi

scăzute, denumit condensatul Bose-Einstein și obținut în laborator abia în
1995.[21]

Statistica Bose-Einstein mai este utilizată și pentru explicare

comportamentului bosonilor.

Modelul Schrödinger
Einstein propune fizicianului Erwin Schrödinger o aplicație a teoriei lui Max
Planck prin a considera nivelul energetic al unui gaz privit ca un întreg, fără a
lua în considerare fiecare moleculă componentă. Utilizând distribuția
Boltzmann, Schrödinger descrie proprietățile "gazului ideal semiclasic".

Efectul Einstein - de-Haas

În 1915, Einstein efectuează, împreună cu fizicianul olandez Wander Johannes

de Haas, un experiment prin care să pună în evidență comportamentul
giromagnetic al electronului.

Astfel s-a demonstrat că feromagnetismul se datorează impulsului unghiular

intrinsec al electronului, denumit ulterior spin.

Girocompasul

Einstein a adus îmbunătățiri girocompasului introducând suspensia

electrodinamică a giroscopului.

De asemenea, Einstein a moderat, ca expert, disputa dintre Hermann

Anschütz-Kaempfe și Elmer Ambrose Sperry în privința patentării
girocompasului. În cele din urmă, primul dintre ei a obținut dreptul de autor în
1915.

Refrigeratorul Einstein

Refrigeratorul Einstein
Datorită unui accident datorat agentului de răcire din acea perioadă, care era
toxic, Einstein și colegul său, Leó Szilárd au experimentat cu alte tipuri de
substanțe, mai puțin periculoase. [22]

Descoperirea lor a fost patentată pe 11 noiembrie 1930, dar nu a avut prea

mare succes deoarece între timp, în 1929, a fost introdus freonul ca agent de
răcire.

Laserul

În 1917, Einstein publică un articol în Physikalische Zeitschrift în care, bazat

pe consecințele legilor radiației lui Max Planck, preconizează pricipiile de
funcționare ale laserului. În această lucrare introduce conceptele de emisie
spontană și emisie stimulată.

Difuzia luminii

În 1910, Einstein a scris o lucrare despre "opalescența critică" în care tratează

efectul de difuzie al luminii în atmosferă. Este vorba de acel fenomen explicat
și de John W. S. Rayleigh, conform căruia bolta cerească se vede albăstruie în
timpul zilei și roșcată la crepuscul.

Colaborări

Împreună cu Conrad Habicht și Maurice Solovine, Einstein înființează

"Akademie Olympia". Studiile și lecturile includeau: Henri Poincaré, Ernst
Mach, și David Hume, autori care au avut o puternică influență științifică și
filozofică asupra lui Einstein.

De asemenea, Einstein participă activ la viața științifică internațională.

1911: La Bruxelles are loc prima ediție a Conferinței Solvay a Fizicienilor.
Einstein constată cu surprindere că este cel mai tânăr dintre invitați (avea
numai 32 de ani);

5 mai 1921: Einstein este ales membru străin al Royal Society;

1921: Einstein ține cursuri la Princeton University asupra Teoriei Relativității;

1922: Cursuri în Japonia și China;

1923: Cursuri inaugurale la viitoarea locație a Universității The Hebrew din

Ierusalim;

1927: La a cincea Conferință Solvay, discută cu Niels Bohr și pune bazele

Mecanicii Cuantice.

Angajament politico-social

După 1919 meritele lui Einstein au fost recunoscute pe plan mondial. Vizitele
sale în orice parte a Terrei au devenit evenimente naționale; fotografii și
reporterii îl urmăreau peste tot.

Einstein și-a folosit renumele pentru a-și propaga propriile sale vederi politice
și sociale.

Cele două mișcări sociale care au primit întregul său sprijin au fost pacifismul
și sionismul.

În timpul Primului Război Mondial a fost unul din puținii savanți germani care au
condamnat public implicarea Germaniei în război.[23] Astfel, chiar în anul
declanșării războiului, 1914, Einstein semnează o proclamație împotriva
acestuia, Manifest către europeni. În anul următor, 1915, aderă la mișcarea
pacifistă "New Fatherland League".
La încheierea marii conflagrații mondiale, în 1918, Einstein susține cauza
Republicii de la Weimar.

În 1919 articole elogioase în The Times și The New York Times îl fac pe
Einstein tot mai cunoscut pe plan mondial. Vizitele sale în orice țară[24] devin
evenimente naționale. Marele savant nu ezită să-și folosească renumele pentru
a-și propaga propriile sale vederi politice și sociale.

Scrisoarea lui Einstein către Roosevelt, 2 august 1939.

În același an, 1919, Einstein poartă o discuție asupra sionismului cu Kurt

Blumenfeld, lider al Organizației Sioniste Mondiale.

Einstein a fost ținta unor numeroase atacuri antisemite în Germania. Chiar și

teoriile sale științifice au fost ridiculizate în public, inclusiv Teoria relativității
ca fiind "negermane".

Cu venirea lui Hitler la putere în 1933 Einstein, care se afla în vizită în USA s-a
decis imediat să emigreze. A primit o funcție la Institute for Advanced Study,
în Princeton, New Jersey. Continuându-și și activitatea în favoarea sionismului,

În 1933 Einstein publică scrierea Why War? ("De ce război?"), un manifest

pacifist.
În 1934 publică colecția de eseuri The World As I See It („Lumea așa cum o
văd").

În fața imensei amenințări la adresa umanității venită din partea regimului

nazist din Germania, Einstein renunță la poziția sa pacifistă și, în 1939,
îndemnat de alți numeroși fizicieni, trimite celebra scrisoare către
președintele Americii Franklin Delano Roosevelt, insistând asupra necesității
producerii bombei atomice, întrucât exista posibilitatea ca și guvernul german
să urmeze această cale. Scrisoarea lui Einstein a ajutat la grăbirea eforturilor
pentru obținerea bombei atomice în Statele Unite și în 1944 se inițiază
Proiectul Manhattan de cercetare în domeniul atomic. Einstein nu a avut nici un
rol direct sau personal în fabricarea acesteia.

În 1944, manuscrisele celebrelor sale lucrări scrise în 1905 privind Teoria

Relativității sunt vândute la licitație, în Kansas City, pentru 6 milioane de
dolari, ca o contribuție pentru efortul de război american.

În 1945, Einstein își manifestă indignarea față de bombardarea orașelor

Hiroshima și Nagasaki.

După război, Einstein s-a angajat pentru cauza dezarmării internaționale și a

unei guvernări mondiale.

În 1948, Einstein, suporter activ al sionismului, salută cu entuziasm crearea

statului Israel dar, patru ani mai târziu, în 1952, când David Ben-Gurion îi
oferă președinția statului Israel, el o refuză.[25]
În 1955, Einstein semnează împreună cu Bertrand Russel, o proclamație
împotriva amenințării nucleare.

Cetățenia

De-a lungul vieții sale, fie forțat de împrejurări, fie pentru a-și atinge anumite
deziderate, Einstein și-a schimbat cetățenia în mai multe rânduri:[26]

14 martie 1879: cetățenie germană în momentul nașterii la Ulm (Baden-

Wurtenberg)

28 ianuarie 1896: Pentru a evita serviciul militar, renunță la cetățenia germană

(cu aprobarea tatălui)

timp de 5 ani este apatrid

21 februarie 1901: I se acordă cetățenia elvețiană pe care o pastrează până la

sfârșitul vieții

1 aprilie 1911 - 30 septembrie 1912: perioada când deține funcția de șef al

Catedrei de Fizică teoretică la Universitatea Germană din Praga este asociata
cu obținerea cetățeniei austriece

aprilie 1914 - martie 1933: deține cetățenia germană, o dată cu deținerea

funcțiilor de membru (cu drepturi depline) al Academiei Prusace de Științe și
de profesor la Universitatea din Berlin până când, intrând în conflict cu noua
putere nazistă, este nevoit sa părăseasca Germania, pierzând cetățenia acestui
stat

1933 - 1940: cetățenie elvețiană

1 octombrie 1940: Pe langă cetățenia elvețiană, o dobândește și pe cea

americană.

Recompense, distincții și aprecieri

Cea mai importantă apreciere a contribuției sale în domeniul științei o

constituie Premiul Nobel pentru Fizică (1921).
Motivația juriului Nobel:

"Pentru serviciul oferit Fizicii teoretice și în special pentru descoperirea legii

efectului fotoelectric".

Fizicianul german Max Born consideră teoria relativității ca fiind cea mai mare
realizare a minții umane în ceea ce privește concepțiile asupra Universului.[35]

Fizicianul P. A. M. Dirac numește teoria relativității "cea mai mare descoperire

științifică realizată vreodată".[36]

În 1999, ziarul Time îl denumește "personalitatea secolului".[37]

În Germania, anul 2005 a fost decretat "Anul Einstein": se împlinesc 100 de ani
de la lansarea teoriei relativității precum și 50 de ani de la moarte. În acest an
sunt prevăzute o serie de manifestări științifice și de popularizare a teoriilor
sale.

În cinstea sa, elementul cu numărul de ordine 99 în sistemul periodic al

elementelor a fost numit Einsteiniu.[38]

De asemenea, un crater lunar îi poartă numele.[39]

Venerat de comunitatea oamenilor de știință[40], Einstein a fost considerat

omul secolului, iar numele său este asociat, în cultura comună, cu ideea de geniu.
Viața de familie

În 1903 s-a căsătorit cu sârboaica Mileva Marić, care îi fusese colegă la

Politehnica din Zurich ETH. Aceasta fusese studentă la matematică iar
Einstein o cunoscuse încă din 1898. Au avut trei copii, o fată, Lieserl (n. 1902),
și doi băieți, Hans Albert (n. 1904) și Eduard (1910).[41]

În 1914 cei doi se despart. Einstein se mută la Berlin, iar Mileva și copiii rămân
la Zürich.[42]

După unii autori, Mileva l-ar fi ajutat pe Einstein în munca sa de cercetare

științifică.[43]

În 1919 încheie divorțul cu prima soție și se căsătorește cu o verișoară, Elsa,

cu care a trăit până la moartea acesteia, în 1936.

Controverse. Teoriile lui Einstein au fost greu de înțeles, deoarece utilizau

concepte foarte abstracte și aduceau o noutate în gândirea științifică. Acestea
au stârnit controverse și discuții, ca în cazul teoriilor lui Darwin.

Bohr versus Einstein

O altă dispută pe scena lumii științifice a acelei perioade a constituit-o

controversa dintre Einstein și Niels Bohr legată de mecanica cuantică.

Deși teoria cuantelor constituia una din consecințele imediate ale contribuților
sale științifice, Einstein nu a fost niciodată de acord cu interpretarea de la
Copenhaga adusă acestei teorii de către Bohr și Werner Heisenberg, cea mai
populară interpretare a mecanicii cuantice, dar nici pe departe singura ei
interpretare.[47]
Einstein a purtat discuții aprinse cu marele fizician Niels Bohr în legătură cu
principiul de nedeterminare, ce ar rezulta din caracterul probabilistic al
descrierilor matematice din mecanica cuantică.[47]

În 1926, într-o scrisoare adresată fizicianului Max Born, Einstein, referindu-se

la principiul incertitudinii, scria: "Sunt pe deplin convins că Dumnezeu nu se
joacă cu zarurile".

În 1935, împreună cu Boris Podolski și Nathan Rosen, Einstein a publicat un

document, cunoscut mai târziu sub numele Paradoxul Einstein - Podolski -
Rosen[48], prin care se arăta că întregul formalism al mecanicii cuantice,
împreună cu ceea ce ei au numit criteriul realității, implică faptul că teoria
cuantică nu poate fi completă. Cu alte cuvinte, există zone ale realității care nu
pot fi descrise de mecanica cuantică, concluzie care conduce la rezultate
paradoxale.

Polemica a durat mulți ani; de fapt Einstein s-a stins din viață fără să accepte
teoria cuantică.

Planck versus Einstein

Fizicianul Max Planck a fost printre primii care au recunoscut valoarea Teoriei
relativității.

Planck și Einstein s-au cunoscut în 1909 și, deși erau oameni foarte diferiți,
între ei s-a menținut o îndelungată relație de prietenie, motivată mai ales de
faptul că aveau un interes comun: fizica. În ceea ce privește politica, Planck
era un conservator și susținea cu fermitate politica militaristă a Germaniei
anului 1914, în timp ce Einstein se opunea acesteia. În 1933, când Einstein,
forțat de naziști, a părăsit Germania, Planck i-a reproșat lipsa de patriotism și
de încredere în propria țară.

Moartea

Din cauza unei boli netratate de o lungă perioadă de timp și refuzului de a i se

efectua o intervenție chirurgicală asupra arterelor cardiace, Einstein se stinge
din viață în 1955 în urma unui atac de cord.

Înaintea incinerării, patologul Spitalului Princeton, Thomas Stoltz Harvey i-a

scos creierul, pentru a fi păstrat, fără permisiunea familiei, în speranța că în
viitor se va descoperi ce l-a făcut pe Einstein atât de inteligent.

multi ani mai tarziu, Harvey, care primise permisiunea lui Hans Albert (fiul cel
mare al lui Einstein) sa cerceteze creierul marelui geniu, a timis bucati din
creierul acestuia catorva cercetatori din intreaga lume. Unul dintre acestia era
Marian Diamond de la UC Berkley, care a descoperit ca, spre deosebire de
creierul unei persoane normale, creierul lui Einstein prezenta mai multe celule
gliale in regiunea de creier responsabila pentru sintetizarea informatiei.

In alte studii, Sandra Witelson de la Universitatea McMaste arata ca Einstein

nu prezenta o cuta anume numita "Fisura Silviana". Witelson specula ca aceasta
anatomie neobisnuita permita neuronilor sa comunice mai bine intre ei. Alte
cercetari sugerau ca acest creier de geniu era mai dens si ca lobul inferior
parietal, asociat de cele mai multe ori cu abilitatile matematice, era mai mare
decat in cazul persoanelor obisnuite.
 Max Born (n. 11 decembrie 1882 în Breslau — d. 5 ianuarie 1970 în
Göttingen) a fost un matematician și fizician evreu german, profesor
universitar la Göttingen, Edinburgh (1933 - 1953) și Berlin (din 1953), unul
dintre creatorii mecanicii cuantice, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică
în anul 1954 împreună cu Walther Bothe.

 Niels Henrik David Bohr (n. 7 octombrie 1885, Copenhaga - d. 18 noiembrie

1962), fizician danez de origine evreiască (din partea mamei), care a avut
contribuții esențiale la înțelegerea structurii atomice și a mecanicii
cuantice. Niels Bohr a fost profesor de fizică și directorul Institutului de
 Fizică Teoretică din Copenhaga. A fost autorul modelului atomic care îi
poartă numele. A adaptat teoria cuantică la studiul structurii atomice și s-a
preocupat de cercetări de fizică nucleară. Pentru contribuțiile sale
fundamentale, Bohr a fost laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1922.

Fiul său, Aage Niels Bohr a primit premiul Nobel în 1975 pentru cercetările
sale.

Laureat al premiului Nobel, Niels Bohr este unul dintre fizicienii de frunte ai
secolului al XX-lea. Avansând idei revoluţionare, ce contraziceau principiile
fizicii începutului de secol XX, acesta a "reproiectat" atomul, introducând
orbitele fixe ca regulă imuabilă pentru mişcarea electronilor şi niveluri fixe de
energie pentru aceştia.

Niels Bohr (1885-1962) este unul dintre fizicienii cei mai importanţi ai
secolului al XX-lea, cu realizări excepţionale în înţelegerea mecanismelor
atomului şi unul dintre fondatorii mecanicii cuantice. Lui Bohr i-a fost decernat
premiul Nobel pentru progresele realizate în domeniul structurii atomului şi a
radiaţiei emise de acesta. Principiul complementarităţii al lui Bohr, prezentat
pentru prima oară în 1927, este unul dintre comandamentele fundamentale ale
Interpretării de la Copenhaga a mecanicii cuantice.

De la modelul atomic al lui Ernest Rutherford la atomul lui Bohr

Fizicianul danez Niels Bohr, folosindu-se de noile teorii referitoare la

capacitatea atomului de a emite radiaţii, pornind de la modelul atomic al lui
Rutherford, a "redesenat" în 1913 structura atomică. Fizicienii secolului al
XIX-lea au descoperit că atunci când un gaz este expus unui câmp electric,
gazul emite lumină, deci radiaţii electromagnetice. Dar această emisie are loc
numai la anumite frecvenţe, iar diferite elemente şi compuşi chimici emit
radiaţii de diferite lungimi de undă.
Aşadar, spectrul de emisie al atomilor şi al substanţelor diferă. Astfel, după
cum uşor se poate înţelege, atomii diferitelor elemente ori diferite substanţe
pot fi determinate pe baza lungimii de undă a radiaţiei emise, altfel spus pe
baza liniilor spectrale. Chiar şi corpuri îndepărtate, cum ar fi stelele, pot fi
înţelese sub aspectul elementelor constituente, determinând spectrul de
emisie al acestora.

Având ca punct de plecare atomul lui Rutherford (Bohr şi Rutherford au lucrat

împreună pentru a înţelege radiaţia atomului), Bohr a dezvoltat o teorie prin
care se putea prezice lungimea de undă a radiaţiei atomului. Teoria lui Bohr a
fost deosebit de îndrăzneaţă, fundamentându-se pe câteva ipoteze ce au
revoluţionat modul de înţelegere a atomului, deşi erau privite cu suspiciune de
fizicienii vremii:

- atomii emit radiaţie numai la anumite frecvenţe (frecvenţe discrete);

- electronii pot orbita numai la anumite distanţe de nucleu, intrând în

contradicţie cu modelul atomic al lui Rutherford care lăsa libertate de mişcare
absolută electronilor;

- radiaţia poate fi emisă numai când un electron face un "salt" dintr-o stare
staţionară într-alta (de pe o orbită superioară pe una inferioară). În 1914
fizicienii James Franck şi Gustav Hertz au dovedit experimental că atomii
absorb şi emit radiaţie numai atunci când electronii realizează saltul dintre
stările staţionare (orbite).

Pentru a susţine aceste ipoteze, Niels Bohr a postulat că la scară atomică

anumite stări staţionare (orbite) erau stabile , iar electronii aflaţi pe aceste
niveluri stabile nu emit radiaţie (Bohr nu a putut justifica de ce se întâmplă
astfel).

Prin stabilirea unor orbite ferme pe care electronii se pot situa în mişcarea lor
în jurul nucleului atomic, Bohr a putut explica foarte bine lungimile de undă
discrete (cu valori fixe) ale radiaţiei emise de atomul de hidrogen. Radiaţia se
manifestă, a susţinut Bohr, doar când un electron al hidrogenului face saltul de
la o stare staţionară (orbită) superioară, la una mai aproape de nucleu. Energia
pierdută de electron este exact aceeaşi cu energia cuantelor de lumină.

Atomul lui Bohr are următoarele trăsături definitorii:

- electronii se mişcă în jurul nucleului în orbite fixe (stări staţionare);

- electronul poate absorbi energie şi astfel face un salt pe o altă stare

staţionară (orbită) cu un nivel superior de energie;

- electronul poate cădea în starea staţionară originală emiţând în acest caz

radiaţie electromagnetică (fotoni);

- electronul poate avea numai anumite niveluri de energie.

Ce a "supravieţuit" din modelul atomic al lui Bohr?

Deşi ideile lui Niels Bohr privitoare la mecanismele atomului au fost

revoluţionare, nu toate s-au dovedit perene, fiind invalidate de cercetări
ulterioare. Două sunt însă conceptele care au "supravieţuit" progreselor fizicii
secolului al XX-lea:

(1) existenţa unor stări staţionare fundamentale ale electronilor (orbite în care
electronul nu radiază);

(2) relaţia dintre frecvenţa radiaţiei electronului şi diferenţa de energie

dintre stările iniţiale şi finale ale electronului.
 Erwin Schrodinger

Erwin Schrödinger şi funcţia de undă

Cel care a reuşit în anii '20 să descrie cu ajutorul matematicii comportamentul

entităţilor cuantice (electroni sau alte particule elementare) este fizicianul
austriac Erwin Schrödinger (1887-1961). El a descoperit funcţia de undă,
cunoscută şi ca "ecuaţia Schrödinger", fiind răsplătit cu premiul Nobel pentru
munca sa în 1933, împreună cu Paul Dirac.

Modelul atomic descris de ecuaţia lui Schrödinger era mult mai complet faţă de
cel al lui Bohr şi a permis la acea vreme unor cercetători precum americanul
Linus Pauling să explice anumite principii ale chimiei (cum interacţionează
atomii pentru a da naştere moleculelor) în termenii mecanicii cuantice. Chimia
devenise o ramură a fizicii pe atunci, cel puţin în accepţiunea fizicienilor vremii.

Schrödinger, care nu era unul dintre susţinătorii ideilor impuse de Niels Bohr
şi Werner Heisenberg cu privire la imposibilitatea determinării cu exactitate a
proprietăţilor unui sistem cuantic, a sperat că bizareriile interpretării
Copenhaga vor putea fi explicate în totalitate folosind limbajul elegant al
ecuaţiilor sale.

Schrödinger a fost în mod special încântat că funcţia sa de undă părea a aduce

bizara lume cuantică înapoi în zona unei fizici „normale”, adică aşa cum era ea
înţeleasă înainte de apariţia modelelor lui Niels Bohr. Acesta a fost şi motivul
pentru care austriacul a fost de-a dreptul îngrozit în momentul în care a
descoperit că, totuşi, ecuaţiile sale nu eliminau efectele probabilistice anterior
pomenite din comportamentul electronului.

 Louis-Victor-Pierre-Raymond, al 7-lea duce de Broglie (n. 15 august 1892 -

d. 19 martie 1987) a fost un fizician francez, laureat al Premiului Nobel
pentru descoperirea unui anumit tip de unde. Louis de Broglie a fost ales
membru în Academia Franceză pe 12 Octombrie 1944.

Premii și medalii

1929: Premiul Nobel pentru Fizică

1932: Premiul Albert de Monaco

1938: Medalia Max Planck

1944: devine membru al Academiei Franceze

1952: Premiul Kalinga

1952: devine membru al Royal Society.

Ipoteza lui de Broglie:

Louis de Broglie afirmă că orice particulă aflată în mișcare (electron, proton,

atom) are și o comportare ondulatorie. El stabilește relația între lungimea de

undă asociată și impulsul al particulei: unde

reprezintă constanta lui Planck.

Aceasta mai poate fi scrisă și sub forma:
unde:

reprezintă masa particulei;

Ec este energia cinetică a particulei;
este energia totală a particulei;
reprezintă energia potențială a particulei.
În relația lui de Broglie intervin atât mărimi specifice corpusculilor (cum ar fi
energia și impulsul) precum și mărimi caracteristice undelor (frecvența,
lungimea de undă).
 Werner Karl Heisenberg (n. 5 decembrie 1901, Würzburg – d. 1 februarie
1976, München) a fost un celebru fizician german, laureat al Premiului
Nobel pentru Fizică în anul 1932, și unul dintre fondatorii fizicii cuantice.
Heisenberg s-a aflat mai apoi în fruntea programului pentru energie
nucleară a Germaniei Naziste.

Motivația Juriului Nobel: "pentru crearea mecanicii cuantice, a cărei aplicație,

inter alia, a dus la descoperirea formelor izotopice ale hidrogenului".

Mecanică cuantică

În timpul studenției l-a întâlnit pe Niels Bohr, la Göttingen, în 1922. O

colaborare rodnică a avut loc între ei.

A propus formularea matricială a mecanicii cuantice, prima formulare a

mecanicii cuantice, în 1925. Principiul incertitudinii, descoperit în 1927,
precizează că determinarea poziției și vitezei unei particule conține erori,
produsul acestora fiind o constantă știută. Împreună cu Bohr, formulează
Interpretarea Mecanicii Cuantice de la Copenhaga.
În 1932 a primit Premiul Nobel de Fizică "pentru crearea mecanicii cuantice, a
cărei aplicație, inter alia, a dus la descoperirea formelor izotopice ale
hidrogenului".

La începutul regimului nazist, Heisenberg a fost hărțuit ca fiind un "Evreu alb"

pentru că învăța teoriile lui Albert Einstein, în contradicție cu mișcarea
Deutsche Physik susținută de naziști. După o anchetă instigată de Heisenberg
însuși, șeful SS, Heinrich Himmler, a interzis atacurile politice asupra
fizicianului.

Lucrul în timpul războiului

Fisiunea nucleară a fost descoperită în Germania în 1938. Heisenberg a rămas

in Germania în timpul celui de-al doilea război mondial, lucrând pentru regimul
nazist. A condus programul german pentru arme și energie nucleară, dar gradul
cooperării sale la dezvoltarea armelor a fost subiectul anumitor controverse
istorice.

În septembrie 1941, la o conferință în Copenhaga, Heiseberg dezvăluie

existența programului lui Bohr. După întâlnire, prietenia lor se oprește brusc;
Bohr s-a alăturat Proiectului Manhattan. Germania nu a reușit să producă
bomba atomică.

S-a speculat că Heisenberg avea remușcări morale și a încercat să încetinească

proiectul. Heisenberg însuși a încercat să arate acest fapt după război, și
cartea lui Thomas Power, "Heisenberg's War" (Războiul lui Heisenber) și piesa
lui Michael Frayn "Copenhagen" (Copenhaga) au adoptat această interpretare.
O parte a acestei interpretări este bazată pe faptul că Heisenberg nu și-a
susținut proiectul în fața lui Albert Speer de așa manieră încât să obțină mare
atenție (ceea ce Samuel Goudsmit a interpretat ca fiind din cauză că
Heisenberg nu era complet conștient de posibilitatea creării bombei atomice).
În cel mai bun caz, ar fi încercat să stânjenească proiectul german, iar în cel
mai rău nu era capabil de a crea bomba atomică.

În februarie 2002 o scrisoare de la Bohr pentru Heisenberg, scrisă în 1957, a

apărut. În aceasta, Bohr relatează ca Heisenberg, în cadrul discuției din 1941,
nu a expus probleme morale în legatură cu proiectul de a crea bomba, că
Heisenberg a petrecut 2 ani lucrând aproapre exclusiv la aceasta, și că era
convins că până la urmă bomba atomică avea să decidă soarta războiului.
Contextul acestei scrisori a fost publicația jurnalistului Robert Jungk
"Brighter than a thousand Suns" (Mai strălucitor decât o mie de sori), care-l
arăta pe Heisenberg ca deturnătorul proiectului German. Jungk a tipărit un
pasaj dintr-o scrisoare personală de la Heisenberg - scoasă din context -
pentru a-și justifica spusele. Bohr a fost agitat de această revendicare pentru
că nu se potrivea cu percepția sa proprie despre lucrările lui Heisenberg.

Anumiți istorici ai științei consideră acest fapt ca dovadă a faptului că

interpretarea rezistenței lui Heisenberg a fost greșită, dar alții pretind că
Bohr a înțeles greșit intențiile lui Heisenberg la întâlnirea din 1941. Ca dovadă,
acest lucru a avut puține efecte asupra concluziilor istorice generale.
 Stephen Hawking (n. 8 ianuarie 1942, Oxford/Anglia) este un fizician
englez, teoretician al originii universului și unul dintre cei mai mari
cosmologi contemporani, profesor la catedra de Matematică la
Universitatea Cambridge, deținută cândva de Isaac Newton.

Stephen Hawking s-a născut în ziua când se împlineau 300 de ani de la moartea
lui Galileo Galilei[1]. Și-a făcut educația la St. Albans School (Hertfordshire) și
la University College (Oxford). În 1962 - la vârsta de 20 de ani - obține titlul
de Doctor în Fizică la Trinity Hall din Cambridge, unde își începe activitatea
didactică și științifică.

Principalele domenii de cercetare sunt cosmologia teoretică, relativitatea

generală și mecanica cuantică. În anii 1965-1970 elaborează un model
matematic asupra originii și evoluției universului în expansiune, din momentul
"marii explozii" inițiale ("The Big Bang") și întreprinde studii asupra relației
dintre găurile negre din univers și termodinamică. Cercetările sale l-au dus la
concluzia că aceste găuri negre au o durată de existență limitată, constituirea
unor perechi de particule-antiparticule virtuale ducând la o "evaporare"
treptată a acestora sub forma radiației Hawking. Mai târziu, revine asupra
acestei teorii, admițând că radiația se produce indiferent de procesul ce are
loc înăuntrul unei găuri negre, reprezentare ce contrazice regulile mecanicii
cuantice, teorie cunoscută sub numele de paradoxul informațional al găurilor
negre. La Conferința Internațională asupra Relativității Generale și Gravitației
din 21 iulie 2004, care a avut loc la Dublin, Hawking a emis idea că găurile negre
ar putea transmite, într-o manieră deformată, informații asupra întregii
materii pe care au asimilat-o.

Foarte populare sunt cărțile sale de popularizare a științei, pentru

nespecialiști: A Brief History of Time, 1988 (publicată în limba română sub
titlul Scurtă istorie a timpului, 2004), Einstein's dream, 1993 (Visul lui Einstein
și alte eseuri), The Universe in a Nutshell, 2001 (Universul într-o coajă de
nucă, 2004) și A briefer history of time, în colaborare cu Leonard Mlodinow,
2005 (O mai scurtă istorie a timpului).
În data de 1 octombrie 2009, Universitatea din Cambridge declară că: În joia
aceasta celebrul fizician și cosmolog predă la celebra „Catedră Lucasiană de
Matematică” a Universității.

Premii și distincții:

Fellow of the Royal Society din 1974

Companion of the Order of the British Empire din 1982

Medalia de Aur din partea Royal Astronomical Society 1985

Premiul J. E. Lilienfeld de la American Physical Society 1999

Medalia de aur Papa Pius al XII-lea, decernată de Vatican în 1975

Membru al Academiei Pontificale de Științe din 1986, deși teoriile sale nu sunt
întru totul de acord cu interpretarea religioasă a creației lumii

Premiul Wolf pentru Fizică, împreună cu Roger Penrose, în 1988.

Scriitori importanti in literatura universala

 René Armand François Prudhomme (n. 16 martie 1839,Paris – d. 6
septembrie 1907,Châtenay-Malabry), (Sully Prudhomme), a fost primul
laureat al Premiului Nobel pentru Literatură la 10 decembrie 1901.

Motivația Juriului Nobel: "...ca o recunoaștere specială a artei lui poetice,

vădind un înalt idealism, perfecțiune artistică și o rară îmbinare între calitățile
inimii și cele ale intelectului".

S-a născut la Paris. Încă din adolescență era pasionat de științele exacte.După
un stagiu în administrația uzinei metalurgice de la Creusot și un început de
studii de drept, se consacră literaturii, beneficiind de o moștenire care îi
asigură independența materială. În cadrul societății literare "Conférence de La
Bruyère" își citește primele versuri. Îi cunoaște pe Leconte de Lisle și pe José
Maria de Heredia.În anul 1865 publică volumul de versuri de factură parnasiană
Stances et poèmes. În volumele următoare Les solitudes și Les Vaines
Tendresses, se manifestă un lirism personal oarecum surprinzător la un poet
etichetat ca "parnasian". Evoluează către o poezie filosofico-didactică (La
Justice,Le Bonheur), caracterizată de Ferdinand Brunetière ca o "încercare
laborioasă și oarecum sterilă de a rezuma în versuri Critica rațiunii pure". În Le
Zénith, preocupările lui Sully Prudhomme (care sunt și cele ale epocii sale) de a
uni știința cu poezia în numele progresului devin și mai evidente. Virtuoz al
sonetului, al formelor de versificație dificile, poetul practică tot mai mult o
poezie persuasivă, în care "pledează" pentru idealul său scientist. În 1881 este
ales membru al Academiei franceze. Sully Prudhomme este înmormântat la
cimitirul Père Lachaise din Paris.

Opera:

Poezie

Stances et poèmes (Stanțe și poeme), 1865

Les épreuves 1866

Les solitudes (Singurătațile), 1869

La France, 1874
Les Vaines Tendresses (Zădărniciile iubirii), 1875

Le Zénith (Zenitul), 1876

La Justice (Dreptatea), 1878

Le Bonheur (Fericirea), 1888

Proză

Que sais-je? (filosofie), 1896

Testament poétique (Testament poetic), 1901

La Vraie religion selon Pascal (Adevărata religie după Pascal), 1905

Referințe critice:

"Domnul Sully Prudhomme este un filosof, și el a vrut să confere poeziei

filosofice mai multă rigoare, mai multa exactitate decât ar fi avut ea vreodată.
Într-adevăr, el a realizat în exprimarea ideilor o claritate, în înlănțuirea
raționamentelor o ordine, în expunerea ideilor o precizie ce nu au mai fost
atinse. Iar filosofia pe care ne-o înfațișează impregnată de știința, atentă la
descoperirile, la ipotezele istoriei naturale, ale fizicii, este cu adevărat
filosofia zilelor" (Lanson, Historie de le littérature française).

 Theodor Mommsen ( n. 30 noiembrie 1817 Garding, în sudul provinciei

Schleswig - d. 1 noiembrie, 1903) a fost un istoric și jurist german, laureat
al Premiului Nobel pentru Literatură în 1902.
Motivația Juriului Nobel: "Cel mai mare maestru în viață al timpului nostru în
arta redării istoriei, luând în considerație mai cu seamă monumentala sa Istorie
a Romei".

S-a născut în anul 1817, la Garding, în Schleswig. Tatăl său, Jens Mommsen, a
fost pastor luteran.

Studiează dreptul la Kiel (1838 - 1843). După susținerea tezei de doctorat își
câștigă existența predând istoria și geografia la diferite licee din Hamburg. În
același timp pune la punct și publică Die römischen Tribus in administrativen
Beziehung (Districtele romane sub raport administrativ) care prevestea deja o
puternică tendință interdisciplinară: studiul dreptului roman în strânsă legătură
cu cel al istoriei antice și cu cel al filologiei. În felul acesta, era convins el, se
reușea o reconstituire integrală a istoriei și a civilizației romane. Obține o
bursă și pleacă mai întâi în Franța (Lyon, Montpellier, Nîmes), apoi în 1844 în
Italia (Lucca, Florența), unde a început să cerceteze și să ilustreze Inscripțiile
antice. A desfășurat această muncă de cercetare în colaborare cu G. Henzen și
Giovanni-Batistta Rossi. La Roma a luat legătura cu Bartolomeo Borghezi, mare
cunoscător al antichitații romane, de care se apropie cu admirație și căruia îi va
rămâne îndatorat pentru îndrumările date. În 1846 a poposit la Venafra pentru
o primă recunoaștere a epigrafiilor latine. Atunci a citit pentru prima oară
Tabla Aquaria (descoperită la Cosmo De Utris), iar ulterior a publicat-o la
Leipzig, în 1852, în „Inscriptiones Regni Neapolitani latinae”.

În anul 1847 se reîntoarce în țară, după studii și cercetări rodnice. Pentru

scurt timp lucrează la Rendsburg, în redacția cotidianului Schleswig-Holsteiner
Zeitung, după care, în toamna aceluiași an, este numit profesor de drept la
Facultatea din Leipzig. Pentru că a luat parte la mișcarea democratică din 1848
este judecat, condamnat la nouă luni închisoare pe care nu le execută fiind
grațiat dar și concediat. Din primăvara anului 1852 Mommsen începe să lucreze
la opera sa capitală, Die römische Geschichte (Istoria Romei), publicată între
anii 1854 - 1885. Marea realizare a lui Mommsen constă în acel acord unic în
armonia lui, rezultat din cunoștințele acumulate de-a lungul anilor, ca urmare a
unor studii de specialitate în domeniul juridic și economic. Negând romantismul
lui Niebuhr, el a creat o uriașă panoramă evoluționistă a Romei, evocând-o într-
un stil foarte modern, plin de culoare, până la cele mai mici amănunte, de la
primele contururi ce se detașau din negura densă a tradiției până în clipa în
care republica romană piere. În anul 1854 i se oferă catedra de drept roman la
Zürich, apoi la Breslau.Se afla într-o călătorie de studii, care i-a purtat pașii
de la Viena în Transilvania, când îi parvine știrea că fusese numit profesor la
Universitatea din Berlin (1857). În această calitate și-a asigurat, datorită
competenței, talentului și forței sale de muncă, o reputație de savant.

La vârsta de 70 ani renunță la catedră, consacrându-se exclusiv expertizelor și

muncii de cercetare. În anul 1902 i s-a conferit Premiul Nobel pentru
literatură, fiind primul scriitor german căruia i s-a acordat înalta disticție.

Întreaga sa viață Mommsen a reprezentat aripa stângă a liberalilor și a rămas

dușman declarat al politicii lui Bismarck, pe care îl considera oportunist. Adept
al lui Kant, tinde să-și educe cititorul în sensul formării unei judecăți politice.
Mommsen nu este doar autorul unei cuprinzătoare și valoroase opere istorice,
ci și unul dintre primii organizatori ai științei istoriei. Sub conducerea sa a
apărut începând din 1863 Corpus inscriptiones Latinarum (Corpul inscripțiilor
latine). Tot el a editat Auctores antiquissimii (Autori foarte vechi) și
numeroase alte lucrări de drept roman. A încetat din viață în 1903.

Opera:

Die römischen Tribus in administrativen Beziehung (Districtele romane sub

raport administrativ), 1844

Uber das römische Münzwesen (Despre sistemul monetar roman), 1850

Die unteritalischen Dialekte (Dialectele suditalice), 1850

Inscriptiones hegni Neapolitani Latinae (Inscripțiile napolitane), 1852

Die römische Geschichte (Istoria Romei), 1856 - 1885

Corpus inscriptiones Latinarum (Corpul inscripțiilor latine), începând din 1863

Das römische Staatsrecht(Dreptul public roman), 1871 - 1888

Das römische Strafrecht (Dreptul penal roman), 1899

traducere Joachim Nicolaus, Istoria romană, București, Editura Științifică și
Enciclopedică, 1988 - 1991, 4 v.

Referințe critice:

"Mommsen a fost primul care a îndrăznit să verifice istoria în lumina logicii

faptelor și să postuleze rezultatul obținut datorită legilor inexorabile ale
evoluției, chiar și în cazurile în care tradiția le prezenta confuz sau le pierduse
complet din vedere. Pe scurt: opera lui Mommsen se situează în istoria gândirii
istorice moderne, pe care o considerăm de câteva decenii drept istorism. În
cadrul acestuia el n-a fost însă unul dintre cei mulți, ci a făcut, în sensul
propriu-zis al cuvântului, epocă, deoarece a știut să conceapă istoria Romei
luând în considerație specificul ei, condițiile ei caracteristice, ceea ce i-a
asigurat un succes nemaicunoscut nici de predecesori nici de cei ce i-au
urmat..." (Lother Wickert).

 Bjørnstjerne Martinus Bjørnson (n. 8 decembrie 1832 - d. 26 aprilie, 1910,

Paris) a fost poet, prozator, dramaturg, ziarist și om politic norvegian,
laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1903, supranumit Victor
Hugo al Norvegiei, cel mai de seamă reprezentant al literaturii scandinave
moderne, după Ibsen.

Motivația Juriului Nobel: "ca recunoaștere a marii, nobilei și variatei sale

activități literare, distingându-se întru totul prin prospețimea inspirației și
prin minunata puritate a sufletului".
S-a născut în localitatea Kvikna din ținutul Østerdalen. Tatăl său era pastor
luteran de țară, iar mama era fiica lui Richard Nordraak, compozitor autor, în
1864, al muzicii imnului național norvegian pe versurile din 1856 ale lui
Björnson. Studiază dreptul la Christiania. În anul 1857 a fost director al
teatrului din Bergen, iar în 1859 a condus ziarul "Aftenbladet" din Christiania.
Între anii 1865 - 1868 a fost director al Teatrului național din Christiania și a
editat în 1866 revista "Norsk Folkeblad". Se dovedește a fi un mare gazetar și
un luptator tenace pentru emanciparea teatrului norvegian de sub tutela
daneză (vreme de patru secole, până la 1814, Norvegia fusese provincie
daneză).

Scriitor patriot, preocupat de viața și destinul poporului său, Bjørnson s-a vrut
un martor și un implicat al istoriei din partea omului simplu și sărac, un moralist
optimist a cărui deviză literară este conținută în această frază: "există două
feluri de cărți: cele care sporesc în om dragostea de viață și dorința de a
făptui binele și cele care nu fac acest lucru; primele sunt bune, celelalte sunt
rele oricât de splendide și geniale ar fi în detaliile lor".

Operă:

Synnøve Solbakken, 1857 - nuvelă din viața țăranilor

Mellem Slagene (Între bătălii), 1857

Arne, 1858 - nuvelă

En glad gut (Un flăcău vesel), 1860, nuvelă

Sigurd Slembe, 1862 - trilogie dramatică, o capodoperă a teatrului istoric

De Nygifte (Tinerii căsătoriți), 1865, prima comedie modernă norvegiană

Fiskerjenten (Fata pescarului), 1868 - roman

Digte og Sange (Poezii și cântece), 1868 - versuri

Sigurd Jorsalfar (Sigurd cruciatul), 1872 - dramă istorică

Brudeslatten, 1872

En Fallit, 1875

Kongen, 1877

Leonarda, 1879

Støv (Praf), 1882 - povestire

Over Evne (Peste puterile noastre), 1883 - prima parte; 1895, partea a doua,
dramă socială

Nar den ny vin blomstrer (Când mustul fierbe), 1909, ultima operă, piesă social.

 José Echegaray y Eizaguirre (n. 19 aprilie 1832 Madrid - d. 14 septembrie

1916) inginer, dramaturg, matematician și politician spaniol de origine bască,
primul laureat al Premiului Nobel pentru Literatură spaniolă în 1904.

Motivația Juriului Nobel: "ca recunoaștere a numeroaselor și strălucitelor sale

scrieri care, într-o manieră personală și plină de originalitate, au reînviat marile
tradiții ale dramei spaniole".

José Echegaray s-a născut la Madrid. Inginer de profesie, după propria sa

mărturisire, între activitățile și vocațiile sale, literatura se situează pe locul al
doilea, între matematică și politică. Echegaray a fost pe lângă dramaturg și
membru al Academiei de Limbă Spaniolă din 1869, profesor de matematici și
politician progresist. A fost deputat în Adunarea Constituantă din 1869,
ministru al Economiei Naționale după revoluția din 1868, ministru de Finanțe în
1864, creator al Băncii Spaniole și fondator al Partidului Republican Progresist,
al cărui manifest din 1880 îl semnează. Opera sa, foarte inegală ca valoare și
foarte abundentă, cuprinde peste 150 de piese reprezentate între 1874, anul
debutului său cu El libro talonario, semnat Jorge Hayaseca, și anul 1908. Ea
cuprinde trei direcții tematice:

drame istorice de tip romantic;

drame de inspiratie contemporane;

piese de idei, în stilul dramelor ibseniene.

În anul 1917 a publicat un volum de amintiri (Recuerdos).

Bibliografie:

El libro talonario (Chitanțierul) - (1874)

La esposa del vengador - (1874)

En el puño de la espada (Pe mânerul spadei) - (1875)

O locura ó santidad (Sau nebunie sau sfințenie) - (1877)

En el seno de la muerte (În sânul morții) - (1879)

En el pilar y en la cruz - (1878)

El gran galeoto (Marele codoș) - (1881)

Conflicto entre dos deberes - (1882)

El hijo de Don Juan (Fiul lui Don Juan) - (1892)

El estigma (Stigmatul) - (1895)

Mancha que limpia (Pata care curăță) - (1895)

La duda (Îndoiala) - (1898)

El loco Dios (Dumnezeul nebun) - (1900)

A fuerza de arrastrase (Tot târându-se) - 1905

Recuerdos (Amintiri) – 1917.

 Henryk Sienkiewicz (n. 5 mai 1846 Wola Okrzejska, Polonia - d. 15

noiembrie, 1916 Vevey, Elveția) a fost un romancier și nuvelist polonez, unul
dintre cei mai mari prozatori polonezi, laureat al Premiului Nobel pentru
Literatură în 1905.

Motivația Juriului Nobel: "...pentru meritele sale excepționale ca scriitor epic".

Sienkiewicz s-a născut la 5 mai 1846, în familia unui mic arendaș, care cultiva la
copiii săi tradițiile cavalerești și patriotice, învățându-i pe de rost Cântecele
istorice ale lui J.U. Niemcewicz înainte de a-i învăța să citească.

Un unchi al tatălui slujise regelui Stanisław August, iar Kazimierz, fratele

scriitorului, cade, la 1871, în războiul franco-prusian. Sienkiewicz nu a fost
prea silitor la învățătură. Îl atrăgeau mai mult lecturile și portretele
cavalerilor în armuri, care împodobeau o biserică în stil gotic de pe strada
Świętojańska, din Varșovia, pe care trecea zilnic spre gimnaziu. În anul 1865
părăsește școala, fără să-și susțină examenul de maturitate. O va face un an
mai târziu, când își începe, tot la Varșovia, și studiile superioare, întîi la
facultatea de drept, apoi la medicină și, în cele din urmă, la filologie. Disputele
dintre adepții și adversarii pozitivismului îl apropie de cei dintâi, dar între anii
1869 și 1873 parcurge toate nuanțele de la radicalismul manifestat de
"Przegląd Tygodniowy" la tradiționalismul cotidianului conservator de la
"Gazeta Polska", la care colaborează. În anul 1871 își întrerupe din nou studiile.
Era ziaristul preferat al varșovienilor, când, în 1876, pleacă în California,
pentru ca, împreună cu câțiva prieteni, printre care și celebra actriță Helena
Modrzejewska, să înființeze o fermă.

Muzeul Oblęgorek

Contactul cu "lumea nouă" îl impresionează la început, dar sesizează repede și

efectele negative ale "civilizației". Îl revoltă politica de exterminare a
indienilor și drama imigranților polonezi. Nostalgia macină repede entuziasmul
"coloniștilor-artiști" și proiectele inițiale sunt abandonate. Vizitându-și
compatrioții, Sienkiewicz descoperă prototipurile multor personaje din cărțile
sale. Tragedia indienilor îi sugerează analogii cu situația în care se afla poporul
său după desmembrarea Poloniei. Întorcându-se în țară în 1878, începe
redactarea trilogiei Prin foc și sabie, Potopul și Pan Wołodyjowski. Succesul
este uriaș, dar prima parte este aspru criticată pentru interpretarea falsă a
istoriei.

O calătorie în Orient, îl aduce în 1886 și la București.

Dezorientarea care cuprinsese intelectualitatea poloneză în fața avântului

mișcării muncitorești din ultimele două decenii ale secolului al - XIX lea a
afectat și creația lui Sienkiewicz. Romanele Fără dogmă și Familia Polaniecki
fac apologia tradiționalismului catolic, iar Vârtejuri rămâne un pamflet la
adresa revoluției din 1905.
În timpul primului război mondial, Sienkiewicz organizează în Elveția, împreună
cu Ignacy Paderewski, Comitetul de ajutorare a victimilor războiului din Polonia.
Moare la 15 noiembrie 1916 la Vevey, Elveția. Osemintele i-au fost aduse în
patrie în 1924.

Opera:

Humoreski z teki Worszyłły (Humoreștile din mapa lui Worszyłło) (1872)

Na marne (1872)

Stary sługa (1875)

Hania (1875)

Szkice węglem (1877)

Listy z podróży do Ameryki (1878)

Janko Muzykant, 1879

Za chlebem (După pâine), (1880)

Rodzina Połanieckich (Familia Połaniecki), (1895)

Quo Vadis , (1896)

Krzyżacy (Cavalerii teutoni), (1900)

Ogniem i mieczem (Prin foc și sabie), (1884)

Potop (Potopul) - roman istoric, (1886)

Pan Wołodyjowski, (1888)

Bez dogmatu (Fără ideal), (1891)

Na jasnym brzegu (Pe țărmul însorit), (1897)

Na polu chwały(Pe câmpul de glorie), (1906)

Wiry (Vârtejuri), (1910)

W pustyni i w puszczy (Prin pustiu și junglă), (1912).

 Giosuè Carducci (n. 27 iulie 1835 Valdicastello (Toscana) - d. 16 februarie

1907 Bologna) poet, prozator și eseist italian, laureat al Premiului Nobel
pentru Literatură în anul 1906, a fost o figură literară influentă a timpului
său.

Motivația Juriului Nobel: "nu numai luând în considerație adânca lui cunoaștere
și cercetările critice dar, înainte de orice, ca omagiu pentru energia creatoare,
prospețimea stilului și forța lirică tipice capodoperelor sale poetice".

Giosuè Carducci s-a născut în anul 1835 în Valdicastello (Toscana), ca fiu al unui
medic carbonar. Studiile școlare și le face la Florența. După ce și-a luat
doctoratul în 1856 la Scuola Normale Superiore din Pisa, Carducci a lucrat ca
profesor de gimnaziu la San Miniato al Tedesco, orășel unde și-a publicat în
1857 prima colecție de poezii (Rime). Carducci a fost profesor de literatură
italiană la Universitatea din Bologna, din 1860 până în 1904. A fost foarte
popular ca lector.

Interesat de viața politică a Italiei, se manifestă ca anti-regalist și partizan al

înnoirilor pentru ca, spre sfârșitul vieții, să vadă în monarhie o posibilitate
fericită de împlinire a unității naționale. Senator (1890), Carducci activează
consecvent în linia progresului social și a democrației.
Poezia lui se revendică de la romantismul revoluționar al Risorgimentului ale
cărui idealuri le preia, exprimăndu-le într-o înfățișare poetică originală în care
sensibilitatea și erudiția, profetismul patriotic și retorica clasicistă se
întrepătrund și se argumentează reciproc.

În ultimii ani ai vieții, bolnav, Carducci se retrage din învățâmânt în

singurătatea bibliotecii, dar înconjurat de admirația lumii intelectuale italiene
și de un prestigiu european pe care atribuirea Premiului Nobel l-a confirmat
amplificându-l. Moare în 1907.

Opera:

Odi barbare (Ode barbare) - (1877-1889),

Rime (1857),

Rime e ritmi (Rime și ritmuri - (1898), scrise într-un stil care îi imită pe
Horațiu și Vergiliu, încercând să evoce spiritul lumii clasice,

Nuove poesie (Poezie nouă - 1873)

Rime nuove (Versuri noi - 1861-1887).

Conflictele din Risorgimento, momentul din secolul al XIX-lea marcat de

unitatea politică italiană, este prezent în opere precum Juvenilia (1860) și
Versuri noi (1887). Volumul său anticlerical și rebel Inno a Satana (Imn Satanei
- 1865) a stârnit multe controverse. Pentru Carducci, Satana nu reprezenta
întruchiparea răului și a corupției, ci era sinonim cu progresul nestăvilit. Printre
celelalte opere publicate ale lui Carducci, se numără monografii și eseuri,
precum și alte lucrări în proză despre literatura italiană. Deși reputația lui se
datorează poeziei, opera sa poetică are numai patru volume din Operele
complete ale lui Carducci (1939-41, 30 volume).
Referințe critice: "Duh roșu cu foc, formă albă de marmură, aceasta e opera lui
Carducci. Italia nu mai are un poet ca dânsul și n-a avut poate niciodată unul
care să stăpânească așa de puternic limba ca și ritmul poetic". (Nicolae Iorga,
1907).

 Joseph Rudyard Kipling (n. 30 decembrie 1865 Bombay, India - d. 18

ianuarie 1936) poet și prozator britanic, laureat al Premiului Nobel pentru
Literatură în anul 1907. Este celebru prin povestirea sa pentru copii "Cartea
Junglei" (1894), romanul indian de spionaj "Kim" (1901), poemele "Gunga Din"
(1892) și "If— " (1895), numeroase schițe și nuvele. În 1934 i s-a acordat,
alături de William Butler Yeats, Premiul Gothenburg pentru Poezie. În
timpul vieții a fost considerat îndeobște poet și i s-a oferit un titlu nobiliar
și postul de poet laureat – ambele refuzate de Kipling.

Motivația Juriului Nobel: "...pentru puterea de observație, originalitatea

imaginației, virilitatea ideilor și remarcabilul talent narativ care caracterizează
creația acestui autor de reputație mondială".

Pe la mijlocul anilor 1880 a călătorit în jurul subcontinentului ca și

corespondent al publicației Allahabad Pioneer. Lucrările sale literare încep să
se vândă și în 1888 publică șase cărticele de povestiri. Una dintre nuvelele
acestei perioade este Omul care ar putea fi rege (The Man Who Would Be
King).
În anul următor Kipling a început o lungă călătorie spre Anglia, trecând prin
Burma, China, Japonia și California, înainte de a traversa Statele Unite și
Oceanul Atlantic și de a se stabili la Londra. Din acel moment faima sa a
crescut rapid, fiind considerat vocea literară cea mai aproape asociată cu
tendința imperialistă a vremii, din Regatul Unit. Primul său roman, The Light
that Failed, a fost publicat în 1890. Probabil, cea mai celebră poezie a sa din
această perioadă este "The Ballad of East and West" (Balada Orientului și a
Occidentului) (care începe astfel "Oh, Orientul este Orient și Occidentul este
Occident, și cele două nu se vor întâlni niciodată").

În 1892 s-a căsătorit cu Caroline Balestier; fratele ei, un scriitor american, a

fost prietenul lui Kipling, dar murise de febră tifoidă cu un an înaintea
căsătoriei acestuia. În timp ce cuplul se afla în luna de miere, banca lui Kipling a
dat faliment și banii au ajuns pentru biletele de călătorie numai pentru
întoarcerea în Vermont (unde locuia cea mai mare parte a familiei Balestie). În
următorii patru ani, Rudyard și soția sa au locuit în Statele Unite. În această
perioadă își dedică scrisul copiilor și publică operele care îl fac cunoscut în
zilele de azi, Cartea junglei și urmarea A doua carte a junglei, în 1894 și 1895.

După o ceartă cu socrii săi, se întoarce în Anglia împreună cu soția sa și, în

1897 publică Captains Courageous. În anul următor începe să călătorească în
sudul Africii, aproape în fiecare vacanță de iarnă. Acolo îl cunoaște și se
împrietenește cu Cecil Rhodes și începe să adune material pentru o altă operă
clasică -- Povestiri pentru copiii mici, publicată în 1902. Kim – o altă operă
memorabilă, văzuse lumina tiparului în anul precedent.

Poezia lui Kipling din această perioadă include "Gunga Din" (1892) și "Povara
omului alb” (The White Man's Burden) (1899); în domeniul non-ficțiunii se
implică în dezbaterea despre răspunsul britanic în privința creșterii puterii
navale a Germaniei, publicînd o serie de articole intitulate 'O flotă în devenire.
Prima decadă a secolului al XX-lea este martorul culmii popularității lui Kipling.
În 1907 i se decernează Premiul Nobel pentru Literature; epilogul acestei
realizări este publicarea a două volume de poezie și povestiri alese -- "Puck of
Pook's Hill" (1906) și "Rewards and Fairies" (1910). Ultimul volum conține
poemul "If—". În 1995 un sondaj realizat de BBC a stabilit că acesta este
poemul favorit în Marea Britanie. Acest îndemn la autocontrol și stoicism este,
fără îndoială, cel mai cunoscut poem al lui Kipling.

Kipling a continuat să scrie până la începutul anilor 1930, dar într-un ritm mai
lent și cu mult mai puțin succes decât înainte. A murit de hemoragie cerebrală
la începutul anului 1936.

(Moartea sa a fost anunțată anticipat, în mod eronat de o publicație căreia

Kipling i-a scris mucalit: „Tocmai am citit că am murit. Nu uitați să mă ștergeți
din lista abonaților.”)

După moartea sa opera lui Kipling a continuat să fie eclipsată de critică. Moda
în poezie s-a îndepărtat de metrul exact și de rime. De asemenea, pe măsură ce
s-au prăbușit imperiile coloniale europene, la mijlocul secolului al XX-lea opera
lui Kipling și-a pierdut actualitatea. Mulți dintre cei care îl condamnă sunt de
părere că scrierile lui Kipling sunt inseparabile de vederile sale politice și
sociale, în ciuda considerabilei arte literare a lui Kipling. Ei susțin că portretele
eroilor săi indieni, care susțin punctul de vedere colonialist conform căruia
indienii și alte popoare colonizate ar fi fost incapabile să supraviețuiască fără
ajutorul europenilor, ar fi rasiste. Exemplele pentru așa-zisul său rasism
menționează "rase minore fără Lege" în "Recessional" și referirea generică la
popoare colonizate "jumătate diavol și jumătate copil" în poezia "Povara omului
alb". Antisemitismul lui Kipling reiese clar în scurtele episoade revistele Punch
și The Times conținute în ultimul capitol din Ceva despre mine.

Logo de Rudyard Kipling dintr-o ediţie a anului 1911

Apărătorii lui Kipling subliniază că rasismul strident al scrierilor sale este
afișat de personaje fictive, nu de el, și astfel descrie cu precizie personajele.
Ei văd în vocea autorului ironie și înțelesuri alternative în poezii, inclusiv în
"Povara omului alb" și în "Recessional".

În ciuda schimbărilor în atitudinea rasială și în standardele literare ale poeziei,

opera poetică a lui Kipling continuă să fie populară în rândul celor care îi
apreciază vigoarea și măiestria. Deși era un poet de altă factură T.S. Eliot a
editat O selecție a versurilor lui Kipling (1943), cu toate că a comentat despre
Kipling: "putea scrie poezie la evenimente – chiar dacă numai întâmplător!".
Povestirile sale pentru adulți se tipăresc încă și au fost lăudate de scriitori
diferiți, ca Poul Anderson și Jorge Luis Borges. Nu în ultimul rând, Kipling este
cel mai apreciat datorită cărților pentru copii. Povești chiar așa” au fost
illustrate devenind cărți de success iar după Cărțile junglei s-au făcut mai
multe ecranizări de către Compania Walt Disney.

După moartea soției lui Kipling în 1939, casa sa, Batemans în Burwash, Sussex a
fost încredințată Fundației Naționale a locurilor de interes istoric sau
frumuseți naturale și este azi muzeu public închinat scriitorului. În Marea
Britanie există o Societate Kipling dezvoltată și un internat îi poartă numele la
Haileybury .

Bibliografie:

Schoolboy Lyrics (Poezii lirice ale unui școlar), Lahore, 1881

Departamental Ditties and Other Verses (Cântece funcționărești și alte

versuri), Lahore, 1886

Plain Tales from the Hills (Povestiri simple din ținutul deluros), Calcutta, 1883

Soldiers Three, The Story of the Gadsbys, In Black and White, 1888
Under the Deodars, The Phantom Rickshaw, Wee Willie Winkie, 1888

The Light that Failed (Lumina care s-a stins), New York, 1890

Life's Handicap(Handicapul vieții) - povestiri , 1891

American Notes (Note despre America) - eseuri - New York, 1891

The City of Dreadful Night (Orașul îngrozitoarei nopți) - eseuri - Allahabad,

1891

Barrach-Room Ballads and Other Verses (Balade de cazarmă și alte versuri),

1892

The Naulahka - A Story of West and East, 1892

Many Inventions (Multe născociri) - povestiri, 1893

The Jungle Book (Cartea junglei), 1894

The Second Jungle Book (A doua carte a junglei), 1895

Out of India (Departe de India) - eseuri- New York, 1895

The Seven Seas(Cele șapte mări) - versuri, 1896

Captains Courageous (Căpitanii curajoși), 1897

The Day's Work (Munca zilnică) - povestiri, 1898

A Fleet in Being, 1898

Stalky & Co. - povestiri, 1899

Recessional and Other Poemes (Cântarea de pe urmă și alte poezii), 1899

From Sea to Sea - Letters of Travel, 1899

Kim, 1901

Just So Stories for Little Children (Povestiri aevea pentru copiii mici), 1902

The Five Nations (Cele cinci națiuni) - versuri, 1903

Traffics and Discoveries, 1904

Puck of Pook's Hill (Puck de pe dealul lui Pook) - povestiri , 1906

Actions and Reactions, 1909

Rewards and Fairies, 1910

Sea Warfare, 1916

A Diversity of Creatures, 1917

The Years Between (Anii interimari) - versuri, 1919

Land and Sea Tales for Scouts and Guides, 1923

The Irish Guards in the Great War, 1923

Songs for Youth (Cântece pentru tineret), 1924

Debits and Credits, 1926

Songs from the Sea (Cântece de pe mare), 1927

A Book of Words (O carte de cuvinte) - discursuri, 1928

Limits and Renewals (Limite și reînnoiri), 1932

Something of Myself (Câte ceva despre mine însumi) - autobiografie, 1937

Thy Servant a Dog and Other Stories (Slujitorul tău câinele și alte povestiri),
1938.

 Ivan Alekseievici Bunin (Иван Алексеевич Бунин) (n. 22 octombrie (stil

vechi 10 octombrie), 1870 – d. 8 noiembrie, 1953) a fost primul scriitor rus,
laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1933.

Motivația Juriului Nobel: "pentru artisticitatea viguroasă, prin care a dezvoltat

tradițiile prozei ruse clasice".
S-a născut la Voronej, la 10(22) octombrie 1870, într-o veche familie de nobili
scăpătați. Copilăria și-a petrecut-o pe domeniul familial, în gubernia Orlovsk,
într-o "mare de grâne, iarbă și flori", "în cea mai adâncă liniște a câmpiei".

În anul 1881 a fost înscris la gimnaziu, dar, fără a termina cele patru clase, a
continuat instruirea sub îndrumarea fratelui său mai mare. Sărăcia, care a atins
și conacul, l-a obligat să parăsească în anul 1889 cuibul familial.

A lucrat în calitate de corector, statistician, bibliotecar, la diferite ziare. În

anul 1891 i-a apărut prima culegere de versuri, marcată de o peisagistică lirică
subtilă. A continuat și după aceea să cânte frumusețile naturii, cu simțul
rafinat al omului format la țară.

Obține "Premiul Pușkin" pentru culegerea "Cad frunzele" (1901) - exemplu de

perfecționare a formei poetice clasice, proprie marilor maeștri din secolul al
XIX-lea. Publică și nuvele timpurii, despre satul sărăcit și conacele decăzute.
Face cunoștință cu Gorki care îl susține în încercarea de a colabora cu Editura
"Znanie". În povestirile lui se accentuează problematica socială. Crește
totodată măiestria sa artistică. "... a început să scrie așa o proză - notează
Gorki - încât dacă se va spune despre el că e cel mai bun stilist al
contemporanității - nu va fi nici o exagerare". Multe dintre scrierile sale
înfățișează destrămarea Rusiei patriarhale, moșierești și țărănești, în
condițiile dezvoltării relațiilor capitaliste.

Opera

Versuri:

Pod otkrîtîm nebom (Sub cerul liber) (1898)

Listopad (Cad frunzele) (1901)

Proză
Pereval (Valea) (1892 -1898)

Tanika (1892)

Vesti s rodinî (Vești de-acasă) (1893)

Epitafia (Epitaful) (1900)

Tuman (Ceața) (1901)

Nadejda (Speranța) (1902)

Derevnia (Satul) (1910)

Poslednee svidanie(Ultima Întâlnire) (1913)

Pri doroge (Casa de la drum) (1913)

Ciașka jizni (Cupa vieții) (1913)

Grammatika liubov (Gramatica iubirii) (1915)

Sîn(Fiul) (1916)

Mitina liubov (Dragostea lui Mitia) (1924)

Solnecinîi udar (Insolație) (1925)

Delo korneta Elaghina (Procesul sublocotenentului Elaghin) (1925)

Natalie (1941)

Holodnaia osen (Toamnă rece) (1944)

Tiomnîe allei (Alei întunecate) (1937 - 1944)

Jizn Arsenieva (Viața lui Arseniev) (1930).