UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE DREPT
DREPT CIVIL
SUCCESIUNI

Lector univ. dr. Codrin Macovei

(suport curs)
anul III
semestrul II

La elaborarea acestei lucrări s-au avut în vedere

legislaţia, doctrina şi jurisprudenţa publicate până
la 10 iulie 2007

2009
CUPRINS
CAPITOLUL I ● CONSIDERAŢII GENERALE...................................... 3
1. Noţiunea de succesiune. Felul succesiunilor.......................................3
2. Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale...............................4

CAPITOLUL II ● DESCHIDEREA SUCCESIUNII...................................5

1. Noţiuni introductive...............................................................................5
2. Data deschiderii succesiunii.................................................................6
3. Locul deschiderii succesiunii............................................................... 7

CAPITOLUL III ● CONDIŢIILE GENERALE ALE DREPTULUI LA

MOŞTENIRE............................................................................................9
1. Enumerarea condiţiilor......................................................................... 9
2. Capacitatea succesorală................................................................... 10
3. Vocaţia succesorală.......................................................................... 13

CAPITOLUL IV ● REGULI DE GENERALĂ APLICARE ÎN MATERIA

DEVOLUŢIUNII SUCCESORALE LEGALE..........................................14
1. Condiţiile dreptului de moştenire legală............................................. 14
2. Vocaţia succesorală legală................................................................ 15
3. Nedemnitatea succesorală.................................................................17

CAPITOLUL V ● DEVOLUŢIUNEA SUCCESORALĂ LEGALĂ..........27

1. Principiile generale aplicabile devoluţiunii succesorale legale.
Excepţii................................................................................................. .27
2. Reprezentarea succesorală............................................................... 28
3. Clasele de moştenitori legali.............................................................. 29
4. Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor
(reglementate de Legea 319/1944)........................................................32
5. Drepturile statului asupra succesiunii vacante.................................. 35

CAPITOLUL VI ● DEVOLUŢIUNEA SUCCESORALĂ

TESTAMENTARĂ.................................................................................36
1. Testamentul. Felurile testamentelor...................................................45
2. Legatul.............................................................................................. .48
3. Ineficacitatea legatelor...................................................................... .49
4.Dreptul de acrescământ..................................................................... .55
5. Alte dispoziţii testamentare (exheredarea, execuţia testamentară)... 56

CAPITOLUL VII ● LIMITELE DREPTULUI DE A DISPUNE PRIN

ACTE JURIDICE MORTIS CAUSA.......................................................60

2
1. Oprirea pactelor asupra succesiunilor viitoare................................. .60
2. Oprirea substituţiilor fideicomisare.................................................... 61
3. Rezerva suucesorală........................................................................ 63
4. Calculul rezervei şi a cotităţii disponibile........................................... 66
5. Reducţiunea liberalităţilor excesive................................................... 68
6. Raportul donaţiilor............................................................................ .70
7. Raportul datoriilor............................................................................. .73
8. Imputarea liberalităţilor şi cumulul rezervei cu cotitatea disponibilă.. 73

CAPITOLUL VIII ● TRANSMISIUNEA MOŞTENIRII – DREPTUL DE

OPŢIUNE SUCCESORALĂ...................................................................74
1. Noţiuni generale................................................................................. 74
2. Termenul de opţiune.......................................................................... 78
3. Acceptarea pură şi simplă a moştenirii.............................................. 81
4. Acceptarea sub beneficiu de inventar................................................ 84
5. Renunţarea la moştenire....................................................................86

CAPITOLUL IX ● ALTE ASPECTE PRIVIND TRANSMISIUNEA

MOŞTENIRII...........................................................................................87
1. Transmisiunea activului moştenirii..................................................... 87
2. Transmisiunea pasivului moştenirii................................................... .88
3. Separaţia de patrimonii...................................................................... 90
4. Transmisiunea posesiunii moştenirii.................................................. 91
5. Petiţia de ereditate............................................................................. 93

CAPITOLUL X ● PARTAJUL SUCCESORAL......................................94

1. Noţiune.............................................................................................. 94
2. Partajul amiabil.................................................................................. 94
3. Partajul judiciar.................................................................................. 95
4. Opoziţia la partaj................................................................................ 97
5. Efectele partajului...............................................................................98

BIBLIOGRAFIE DE INIŢIERE.............................................................100

3
 CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII GENERALE
1. Noţiunea de succesiune. Felul succesiunilor

Codul civil român nu defineşte noţiunea de succesiune sau de

moştenire. Ea afost definită de doctrină ca fiind transmisiunea
patrimoniului unei peroane fizicedecedate către una sau mai multe
persoane în viaţă. Remarcăm, însă, că, în dreptulcivil, noţiunea de
succesiune are trei semnificaţii:
a) lato sensu, orice transmisiune de drepturi de la o persoană la alta,
prin acte între vii (inter vivos) sau pentru cauză de moarte (mortis
causa);
b) stricto sensu, numai transmisiunea pentru cauză de moarte a unui
întreg patrimoniu;
c) obiectul însuşi al moştenirii, adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
cucaracter patrimonial aparţinând defunctului care trec la moştenitorii
săi.
Moştenirea este reglementată de C. civ., în principal, în Cartea a III-
a intitulată Despre diferite moduri prin care se dobândeşte proprietatea,
Titlul I, Despresuccesiunii (art. 650–799) şi Titlul II, Despre donaţiuni
între vii şi despre testamente (art. 800–941). Dispoziţii incidente materiei
succesorale întâlnim şi în:
• L. 319/1944 pentru dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor,
Codul familiei,
• Codul de procedură civilă, L. 36/1995 a notarilor publici şi a
activităţii notariale,
• D. 31/1954 privitor la peroanele fizice şi juridice,
• D. 167/1958 privitor laprescripţia extinctivă,
• L. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat.
Persoana care lasă moştenirea este persoana decedată al cărei
patrimoniu se transmite pe calea succesiunii. Aceasta se mai numeşte şi
de cujus, prescurtare a formulei romane is de cujus successione agitur.
Cel care lasă moştenirea poate fi orice persoană fizică, indiferent de
capacitatea de exerciţiu a acesteia sau de cetăţenie. În cazul moştenirii
testamentare cel care dispune de patrimoniul său prin testament se
numeşte testator. Cei care primesc în tot sau în parte patrimoniul
lui de cujus în temeiul legii se numesc moştenitori, succesori, erezi sau
urmaşi. În cazul moştenirii testamentare dobânditorii sunt denumiţi

4
legatari. După cum am putut observa deja, în dreptul nostru, moştenirea
poate fi de două feluri (după izvorul său): legală şi testamentară.
Moştenirea legală, numită şi ab intestat (fără testament), intervine
atunci când transmiterea patrimoniului succesoral de înfăptuieşte în
puterea legii; mai exact, este vorba despre ipoteze cum ar fi: de cujus nu
a dispus de patrimoniul său, în timpul vieţii, prin testament; legatarul a
renunţat la moştenire; legatarul este înlăturat de la moştenire fiindcă
este ingrat; a fost testată doar o parte a bunurilor succesorale etc.
Moştenirea este denumită testamentară atunci când transmiterea
patrimoniului are loc în temeiul voinţei lui de cujus, manifestată pe
testament ca act de ultimă voinţă. În acest caz, moştenitorii sunt
desemnaţi de cel care lasă moştenirea.
Cele două moşteniri coexistă, ele neexcluzându-se reciproc. De
exemplu, dacă testatorul a făcut un legat sau mai multe care nu
epuizează întreg patrimoniul succesoral, devoluţiunea moştenirii va fi
testamentară în limitele legatelor şi legală pentru restul.

2. Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale

Transmisiunea succesorală prezintă unele caractere juridice, care o

deosebesc de alte moduri de transmitere a drepturilor şi obligaţiilor
aparţinând unei persoane fizice sau juridice. Astfel, transmisiunea
moştenirii este:
- transmisiune pentru cauză de moarte – în sensul că are loc şi operează
şi are loc numai la moartea persoanei fizice;
- o transmisiune universală – în sensul că are ca obiect întregul
patrimoniu al persoanei decedate, respectiv drepturile şi obligaţiile cu
caracter patrimonial (menţionăm că drepturile reale dobândite prin
succesiune sunt opozabile terţilor fără a fi necesară efectuarea formelor
de publicitate imobiliară; la fel ca şi în cazul în care succesorul
dobândeşte prin moştenire o creanţă, aceasta va fi opozabilă terţelor
persoane, independent de respectarea formalităţilor prevăzute de art.
1393, C. civ.);
- o transmisiune unitară – în sensul că, în principiu, întreaga moştenire,
atât drepturile, cât şi obligaţiile defunctului se transmit către
moştenitori, după aceleaşi norme juridice, indiferent de natura sau de
originea lor; de asemenea, acest caracter face succesiunea legală să
coexiste cu succesiunea testamentară a lui de cujus; de la acest
caracter există o serie de excepţii: dreptul special de moştenire a soţului
supravieţuitor reglementat de art. 5, L. 319/1944; ajutorul lunar acordat
soţului supravieţuitor în condiţiile L. 578/2004; imposibilitatea cetăţenilor
străini şi apatrizi de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în
România prin moştenire testamentară conform art. 44, alin. 2, fraza a II-a

5
din Constituţie şi Legii nr. 312/2005; drepturile salariale datorate până la
data decesului (art. 162, alin. 2, C. muncii); sumele rămase neîncasate
de către pensionarul decedat şi indemnizaţiile de asigurări sociale
cuvenite pentru luna în curs şi neachitate asiguratului decedat (art. 97 şi
136, L. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de
asigurări sociale); succesiunea cu element de extraneitate (art. 66, L.
105/1992);
- o transmisiune indivizibilă – în sensul că presupune în mod imperativ
acceptarea sau renunţarea la întreaga moştenire (ca la un tot indivizibil);
şi faţă de acest caracter sunt cunoscute excepţii: creanţele şi datoriile
defunctului sunt împărţite între moştenitori din ziua deschiderii
succesiunii (art. 1060–1061, C. civ.) şi situaţia acceptării unei părţi din
moştenire printr-o cerere extraordinară reglementată prin dispoziţiile L.
18/1991, L. 112/1995, L. 1/2000, L. 10/2001.

CAPITOLUL II

DESCHIDEREA SUCCESIUNII

1. Noţiuni introductive

Art. 651 din C. civ. statuează regula conform cu care „succesiunile

se deschid prin moarte”. Per a contrario, succesiunea unei persoane
aflată în viaţă nu poate fi deschisă, altfel spus, nu poate trece către
moştenitorii lui de cujus.
Putem defini deschiderea moştenirii ca fiind faptul juridic care
generează transmiterea patrimoniului succesoral al lui de cujus către
moştenitorii săi, legali sau testamentari, şi care constituie temei al
naşterii dreptului de moştenirii.
În materie succesorală, semnificaţia juridică deosebită a deschiderii
moştenirii se explică prin aceea că din acest moment toate drepturile şi
obligaţiile celui care lasă moştenirea se transmit de drept, fără nici o
întrerupere, către succesori; până în acest moment, nici unul dintre
prezumtivii moştenitori nu are vreun drept concret câştigat cu privire la
bunurile antecesorului său, ci doar drepturi eventuale.
În dreptul nostru, prin moarte se înţelege numai moartea naturală a
unei persoane fizice, constatată fizic prin examinarea cadavrului sau
declarată prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă.
Dacă cel declarat mort se dovedeşte a fi în viaţă, se poate cere anularea
hotărârii judecătoreşti declarative de moarte (art. 20, alin.1, D. 31/1954).
Cum nulitatea produce efecte retroactive, se va considera că
succesiunea acelei persoane nu s-a deschis, cel în cauză putând

6
cere restituirea bunurilor sale (art. 20, alin. 2). Întrucât potrivit art. 19 din
Decretul nr. 31/1954, o persoană dispărută este considerată a fi în viaţă
cât timp nu intervine o hotărâre judecătorească declarativă de moarte,
rămasă definitivă, rezultă că declararea judecătorească a dispariţiei unei
persoane nu are ca efect deschiderea moştenirii acesteia.
Deschiderea succesiunii nu trebuie confundată cu deschiderea
procedurii succesorale notariale. Cele două instituţii se deosebesc atât
sub aspectul temeiului, cât şi sub aspectul finalităţii. Astfel, dacă faptul
morţii unei persoane este evenimentul generator al deschiderii
moştenirii, temeiul deschiderii procedurii succesorale notariale îl
constituie cererea adresată notarului public competent din punct de
vedere teritorial. Finalitatea deschiderii succesiunii o constituie
transmiterea patrimoniului succesoral al lui de cujus, în timp ce
procedura succesorală notarială are drept scop eliberarea certificatului
de moştenitor. Efectul juridic principal al deschiderii moştenirii se
produce de drept, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalităţi, pe
când actul constatator eliberat de notarul public este condiţionat de
parcurgerea procedurii necontencioase amintite, procedură ce nu are
caracter obligatoriu.
Sub aspect juridic, deschiderea moştenirii implică identificarea a
două coordonate: una temporală (data deschiderii moştenirii) şi una
spaţială (locul deschiderii moştenirii).

2. Data deschiderii succesiunii

Data deschiderii succesiunii coincide cu data morţii celui despre a

cărui moştenire este vorba. Data deschiderii moştenirii nu trebuie
confundată cu data deschiderii procedurii succesorale notariale, aceasta
din urmă fiind întotdeauna ulterioară celei dintâi. Aplicând principiul
general de probaţiune conţinut de art. 1169, C. civ., rezultă că cel care
invocă drepturi asupra patrimoniului succesoral are sarcina să
dovedească atât faptul morţii, precum şi data (uneori chiar şi ora,
minutul) morţii.
Dovada morţii şi a datei sale se face prin certificatul de deces,
eliberat după ce actul de deces este întocmit pe baza certificatului
medical constatator al decesului sau a hotărârii judecătoreşti declarative
de moarte rămasă definitivă. Deoarece faptul morţii şi data când a
intervenit aceasta nu sunt percepute de către agentul constatator ex
propriis sensibus, menţiunile acestuia făcute în actul de stare civilă cu
privire la deces şi data lui pot fi combătute prin orice mijloc de probă.
Astfel, orice persoană interesată poate promova o acţiune în

7
justiţie în anularea, modificarea sau completarea actului de deces şi a
menţiunilor înscrise pe acesta (art. 57, L. nr. 119/1996 cu privire la actele
de stare civilă).
Dacă data morţii stabilită prin hotărârea judecătorească declarativă
de moarte de către instanţă este contestată, această dată poate fi
rectificată printr-o acţiune în justiţie, dovada datei reale putând fi făcută
prin orice mijloc de probă. Tot prin orice mijloc de probă urmează a se
dovedi, la nevoie, ora, eventual chiar minutul în care a intervenit decesul
celui despre a cărui moştenire este vorba.
Determinarea datei deschiderii moştenirii este importantă deoarece
în funcţie de acest moment se determină:
• sfera moştenitorilor legali şi testamentari, capacitatea lor succesorală,
precum şi drepturile lor asupra moştenirii (art. 654, C. civ.);
• compunerea şi valoarea masei succesorale;
• data de la care începe să curgă, de regulă, termenul de 6 luni de
prescripţie a dreptului de opţiune succesorală (art. 700, C. civ.);
• momentul până la care retroactivează acceptarea sau renunţarea la
succesiune;
• validitatea actelor juridice asupra moştenirii (având în vedere faptul că
legiuitorul român, spre deosebire, spre exemplu, de legiuitorul german
sau elveţian, sancţionează cu nulitatea absolută pactele asupra unei
succesiuni nedeschise);
• începutul indiviziunii succesorale şi data până la care va retroactiva
actul de partaj succesoral (în caz de pluralitate de moştenitori);
• legea aplicabilă devoluţiunii succesorale în cazul conflictului în timp de
legi succesorale succesive.

3. Locul deschiderii succesiunii

Locul deschiderii succesiunii coincide cu ultimul domiciliu al lui de

cujus. Soluţia rezultă implicit din prevederile C. proc. civ. (art. 14) şi din
dispoziţiile Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995
(art.10, lit. a) şi b) şi art. 68, alin. 1 şi 2 ) şi se impune şi din considerentul
că, de obicei, la ultimul domiciliu al defunctului pot fi soluţionate mai uşor
problemele ce privesc moştenirea, de aici culegându-se mai lesne
informaţii în legătură cu prezumtivii moştenitori şi conţinutul masei
succesorale. Prin urmare, în privinţa locului deschiderii moştenirii nu
prezintă relevanţă locul unde a intervenit decesul şi nici reşedinţa
defunctului sau domiciliul curatorului (în ipoteza în care de cujus ar fi
fost pus sub curatelă).
Potrivit art. 13 din D. 31/1954, „domiciliul unei persoane fizice este
acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală”, iar potrivit art.
26, alin. 1 din O.U.G. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi

8
actele de identitate ale cetăţenilor români, „Domiciliul persoanei fizice
este la adresa la care aceasta declară că are locuinţa principală”. Poate
fi vorba de domiciliul voluntar (ales) al persoanei fizice cu capacitate de
exerciţiu deplină ori de domiciliul legal, fixat de lege minorului sau
persoanei pusă sub interdicţie judecătorească. Întrucât în materie de
moştenire regulile de competenţă (art. 19 coroborat cu art. 14 din C.
proc. civ.) au caracter imperativ, clauza testamentară prin care de cujus
ar dispune ca eventualul litigiu născut în legătură cu transmiterea
succesiunii sale să fie guvernată de o altă lege decât cea a ultimului
domiciliu este nulă de drept.
În cazul decesului unei persoane care nu a avut domiciliul în ţară,
indiferent că este vorba de un cetăţean român sau străin, locul
deschiderii moştenirii este locul din ţară unde se află bunurile de valoare
ale acesteia. Aceeaşi regulă este aplicabilă şi pentru determinarea
competenţei instanţei judecătoreşti sau a altor organe cu atribuţii în
materie de moştenire.
Dacă domiciliul celui despre a cărui moştenire este vorba nu este
cunoscut, se aplică regula locului din ţară unde se găsesc bunurile de
valoare ale defunctului, iar în cazul lipsei de bunuri, se ia în considerare
locul unde s-a înregistrat moartea.
În cazul în care moartea celui care lasă moştenirea a fost declarată
pe cale judecătorească, locul deschiderii moştenirii coincide cu ultimul
domiciliu al celui dispărut la data stabilită prin hotărâre ca fiind cea a
morţii prezumate. În practica judiciară s-a statuat că se are în vedere
ultimul domiciliu avut în ţară, iar nu în străinătate, iar dacă de cujus nu a
avut domiciliul în ţară, locul deschiderii moştenirii va fi locul din ţară unde
se află bunurile cele mai importante din moştenire.
Dovada ultimului domiciliu se poate face prin orice mijloc de probă,
fiind vorba de o chestiune de fapt. În concret, probaţiunea se realizează
cu menţiunile din actul de identitate (cartea de identitate) sau certificatul
de deces al lui de cujus, iar în cazul minorului sub 14 ani cu menţiunile
din actul de identitate al reprezentantului legal.
În cazul în care domiciliul indicat în actul ce serveşte pentru dovedirea lui
este contestat, instanţa urmează să stabilească, prin administrarea
oricărui mijloc de probă, domiciliul real al celui despre a cărui moştenirea
este vorba. Evident, sarcina probei incubă celui ce contestă veridicitatea
actului doveditor al ultimului domiciliu.
Locul deschiderii moştenirii prezintă interes practic pentru stabilirea
organelor competente teritorial să soluţioneze diferitele probleme legate
de atribuirea patrimoniului succesoral. Astfel, în raport de locul
deschiderii moştenirii se determină:
• secretarul consiliului local competent să ceară deschiderea procedurii
succesorale notariale şi, dacă este nevoie, luarea măsurilor conservatorii

9
asupra patrimoniului succesoral (art. 68 şi 70 din L. 36/1995);
• notarul public competent să efectueze procedura succesorală notarială
(art. 10, L. 36/1995);
• instanţa judecătorească competentă să judece litigiile privitoare la
moştenire, chiar în ipoteza în care în masa succesorală s-ar găsi şi
imobile aflate în circumscripţia altei instanţe;

Potrivit art. 14 din C. proc. civ., „în materie de moştenire, sunt de

competenţa instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului:
1. cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor
testamentare;
2. cererile privitoare la moştenire, precum şi cele privitoare la pretenţiile
pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia;
3. cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunui
dintre moştenitori sau împotriva executorului testamentar”.
Nu sunt de competenţa instanţei celui din urmă domiciliu al
defunctului:
- acţiunile intentate de moştenitori împotriva terţilor care nu pretind
drepturi succesorale (se aplică dispoziţiile de drept comun);
- cererile creditorilor îndreptate împotriva unicului moştenitor care a
acceptat succesiunea pur şi simplu (se aplică dispoziţiile de drept
comun);
- acţiunile reale imobiliare fără legătură cu aspectele succesorale avute
în vedere de art. 14 din C. proc. civ. (care sunt de competenţa instanţei
locului situării bunului – art. 13 din C. proc. civ.);
- cererile moştenitorilor îndreptate împotriva unui creditor al succesiunii
(se aplică dispoziţiile de drept comun);
- cererile formulate de către sau împotriva moştenitorilor ulterior încetării
indiviziunii succesorale (se aplică dispoziţiile de drept comun).

CAPITOLUL III

CONDIŢIILE GENERALE ALE DREPTULUI LA MOŞTENIRE

1. Enumerarea condiţiilor

Indiferent care ar fi temeiul dreptului de moştenire – dispoziţiile

legale sau testamentul celui care despre a cărui moştenire este vorba –
pentru ca o persoană să poată moşteni trebuie să îndeplinească două
condiţii generale:
• să aibă capacitate succesorală;
• să aibă vocaţie succesorală.

10
 Prima condiţie este prevăzută expres de lege (art. 654, alin. 1, C.
civ.), iar cea de a doua este o creaţie a literaturii juridice. Pe lângă
aceste condiţii generale, pentru a putea vorbi despre un drept la
moştenire, este nevoie să fie îndeplinite şi anumite condiţii, a căror
specificitate este determinată de temeiul dreptului. Astfel, în cazul
moştenirii legale, se cere a fi îndeplinită o condiţie negativă:
• persoana să nu fie nedemnă de a moşteni (art. 655, C. civ.); în
cazul moştenirii testamentare, este necesar să nu fi intervenit
revocarea judecătorească pentru ingratitudine (art. 930 coroborat
cu art. 830, C. civ.).

2. Capacitatea succesorală

C. civ. condiţionează imperativ dreptul de moştenire al unei persoane de

existenţa acesteia la data deschiderii moştenirii. Astfel, potrivit art. 654,
alin. 1, pentru a succede trebuie neapărat ca persoana ce succede să
existe în momentul deschiderii succesiunii. Prin urmare, regula este că
are capacitate succesorală orice persoană care se află în viaţă în
momentul deschiderii moştenirii şi nu are capacitate succesorală
persoana care nu mai există sau care nu există încă la acea
dată.
Capacitatea succesorală reprezintă aptitudinea unei persoane de a
fi subiect al drepturilor şi obligaţiilor pe care le implică calitatea de
succesor, fiind distinctă atât de capacitatea de folosinţă, cât şi de
capacitatea de exerciţiu. Regulile generale în materie de probaţiune
stabilesc sarcina probei capacităţii succesorale aceluia care pretinde
drepturi asupra moştenirii (moştenitorul în cauză sau succesorii săi în
drepturi, după caz). Dovada se face cu actele de stare civilă.
În ceea ce priveşte dovada existenţei la data deschiderii succesiunii,
se impun unele precizări în cazul moştenirii prin reprezentare şi al
moştenirii prin retransmitere.
În cazul moştenirii prin reprezentare, moştenitorul cu vocaţie legală
pretinde drepturi succesorale ale ascendentului său, decedat la data
deschiderii succesiunii. El este ţinut să dovedească nu doar faptul
existenţei sale la momentul deschiderii succesiunii, ci şi faptul
inexistenţei ascendentului său în acel moment. Dovada se va face cu
actele de stare civilă ale moştenitorului şi cu certificatul de deces sau
hotărârea declarativă de moarte a ascendentului reprezentantului.
În cazul moştenirii prin retransmitere, moştenitorul cu vocaţie legală
sau testamentară supravieţuieşte lui de cujus şi, dobândind succesiunea
acestuia din urmă, o lasă propriilor săi moştenitori, confundată cu a sa.
În acest caz, cel care pretinde drepturi asupra masei succesorale prin
retransmitere este ţinut să dovedească atât capacitatea succesorală a

11
autorului lor la data deschiderii primei succesiuni, cât şi propria lor
capacitate succesorală la data decesului autorului lor.

Au capacitate succesorală următoarele persoane:

a) persoanele fizice în viaţă la data deschiderii moştenirii – legea nu
condiţionează capacitatea succesorală de durata vieţii moştenitorului
după data deschiderii moştenirii; chiar dacă moştenitorul ar muri imediat
după
deschiderea moştenirii, drepturile lui succesorale nu se sting, ci se
transmit propriilor moştenitori;
b) persoanele fizice declarate judecătoreşte dispărute la data
deschiderii succesiunii – întrucât art. 19, D. 31/1954 instituie prezumţia
existenţei persoanei dispărute atât timp cât nu intervine o hotărâre
judecătorească declarativă de moarte, rezultă că se prezumă
capacitatea succesorală a persoanei dispărute la data deschiderii
succesiunii. Prezumţia este însă relativă, putând fi răsturnată prin
dovada morţii dispărutului (constatată fizic sau prin hotărâre
judecătorească) intervenită înainte de data deschiderii succesiunii. Dacă
persoana declarată judecătoreşte dispărută reapare sau dacă în
hotărârea declarativă de moarte instanţa stabileşte ca dată a morţii una
ulterioară deschiderii moştenirii, prezumtiva capacitatea succesorală a
celui dispărut se consolidează.
c) persoanele fizice concepute dar nenăscute la data deschiderii
moştenirii – C. civ. (art. 654, alin. 2 şi 3) consacră expres capacitatea
succesorală a copilului nenăscut dar conceput la data deschiderii
succesiunii, cu condiţia să se nască viu. Legea română nu cere şi
condiţia viabilităţii copilului născut. Faptul situării datei concepţiei
copilului anterior deschiderii moştenirii şi împrejurarea că acest copil s-a
născut viu sunt chestiuni de fapt ce trebuie probate de acela care, în
calitate de reprezentant legal al copilului, pretinde drepturi asupra
moştenirii. Având în vedere dificultatea stabilirii exacte a momentului
concepţiei, în literatura de specialitatea s-a admis folosirea unei
prezumţii din materia stabilirii filiaţiei şi în materia dovedirii capacităţii
succesorale a copilului conceput dar nenăscut la data deschiderii
succesiunii. Este vorba de prezumţia irefragabilă stabilită prin art. 61 din
C. familiei, în sensul că timpul legal de concepţie se situează
între a trei suta şi a o suta optzecea zi dinaintea naşterii copilului.
d) persoanele juridice în fiinţă la data deschiderii succesiunii - au
numai capacitate succesorală testamentară (nu şi legală), de la data
dobândirii personalităţii juridice, în condiţiile legii. Legiuitorul român
recunoaşte persoanei juridice o capacitate succesorală anticipată, de la
data actului de înfiinţare, în măsura în care drepturile succesorale sunt
necesare pentru ca persoana juridică să poată lua naştere în mod valabil

12
(art. 33, alin. 3, D. 31/1954). În toate cazurile trebuie respectat principiul
specialităţii de folosinţă, în sensul că dreptul ce formează obiectul
legatului trebuie să corespundă scopului pentru care persoana juridică a
fost înfiinţată. În cazul în care se constată absenţa unei asemenea
corespondenţe, legatul va fi nul sau caduc, după caz.
Următoarele persoane care nu au capacitate succesorală:
a) persoanele fizice care nu sunt în viaţă şi persoanele juridice care
nu sunt în
fiinţă la data deschiderii succesiunii – includem în această categorie:
copilul născut mort, predecedaţii, copilul nenăscut la data deschiderii
succesiunii, care nu beneficiază de prezumţia instituită de art. 61 din C.
fam.;
b) comorienţii – art. 21, D. nr.31/1954 dispune că în cazul în care
mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată
stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit
deodată. Textul de lege citat vizează acele situaţii în care două sau mai
multe persoane care au vocaţie succesorală una faţă de alta decedează
în astfel de împrejurări ce nu permit stabilirea cu certitudine a ordinii în
care au intervenit decesele, neputânduse proba că una ar fi supravieţuit
alteia. Spre exemplu, dacă un tată şi cei trei fii ai săi decedează într-un
naufragiu/incendiu/catastrofă aeriană nu vom putea stabili cu precizie
cine cui a supravieţuit; într-o atare ipoteză, ei sunt prezumaţi că au murit
concomitent. Consecinţa imediată a prezumţiei morţii concomitente este
aceea că persoanele considerate comorienţi nu se pot moşteni una pe
cealaltă căci – neexistând la data morţii celeilalte – nu au capacitate
succesorală. Dispoziţia legală menţionată prezintă importanţă
nu numai în situaţia în care comorienţii au vocaţie succesorală reciprocă,
ci şi în cazul vocaţiei succesorale unilaterală. În cazul în care soţii dintr-o
căsătorie putativă sunt comorienţi, iar sancţiunea nulităţii căsătoriei
intervine după decesul lor, soţul care a fost de bună credinţă (care ar fi
avut vocaţie succesorală unilaterală la moştenirea celuilalt soţ) nu va
putea să vină la moştenirea soţului de rea-credinţă; aplicându-se
prezumţia morţii concomitente, el este lipsit de capacitate succesorală,
condiţie generală a dreptului la moştenire.
c) codecedaţii - prin codecedaţi se înţelege două sau mai multe
persoane care au decedat în acelaşi timp, fără a se putea stabili ordinea
deceselor, dar în împrejurări diferite, nefiind comorienţi în sensul art. 23,
D. 31/1954. Altfel spus, situaţia codecedaţilor se aseamănă cu cea a
comorienţilor prin imposibilitatea obiectivă a determinării unei ordini a
deceselor; elementul care le diferenţiază priveşte împrejurările în care
intervin decesele.
Problema care se pune este de a şti dacă – în absenţa unui text de lege
expres – prezumţia morţii concomitente se poate aplica şi în cazul

13
codecedaţilor. În doctrină soluţia care s-a dat a fost în sensul aplicării
prezumţiei şi în cazul codecedaţilor, pornindu-se de la imposibilitatea
dovedirii capacităţii succesorale. În orice caz, nu trebuie pierdut din
vedere că art. 23, D. 31/1954 consacră o excepţie care, ca orice
excepţie, este de strictă aplicare şi interpretare.

3. Vocaţia succesorală

Vocaţia succesorală, ca şi condiţie generală a dreptului la

moştenire, presupune ca persoana care invocă drepturi succesorale cu
privire la o moştenire să aibă chemare la acea moştenire. În dreptul
nostru, chemarea la moştenire se face fie în temeiul legii, caz în care
vorbim de vocaţie succesorală legală, fie în temeiul voinţei lui de cujus
manifestată prin testamentul lăsat de acesta, caz în care suntem în
prezenţa vocaţiei succesorale testamentare.
Legiuitorul român conferă vocaţie succesorală rudelor defunctului (în
anumite limite), soţului supravieţuitor al acestuia, precum şi statului în
caz de moştenire vacantă. Vocaţia succesorală testamentară poate fi
conferită, în principiu, oricărei persoane fizice sau juridice care are
capacitate succesorală. Noţiunea de vocaţie succesorală este
susceptibilă de două înţelesuri. Într-o accepţiune generală, chemarea la
moştenire desemnează vocaţia potenţială, eventuală a unor persoane de
a avea drepturi succesorale cu privire la o moştenire.
Spre exemplu, toţi descendenţii lui de cujus, indiferent de gradul de
rudenie cu defunctul, au aptitudinea generală de a culege moştenirea
acestuia. În literatura de specialitate se apreciază că vocaţia succesorală
generală este aplicabilă numai în materia numai moştenirii legale.
Apreciem că şi moştenirea testamentară cunoaşte aplicabilitatea vocaţiei
succesorale generale. Un exemplu în acest sens îl constituie situaţia în
care persoana legatarului este aleasă de un terţ (desemnat de
testator) dintr-un cerc de persoane restrânse stabilit de testator; fiecare
dintre aceste persoane are o vocaţie eventuală de a moşteni pe testator,
însă această nu înseamnă că toate vor beneficia de legatul instituit, ci
doar acea persoană aleasă de către terţul desemnat de testator.
Accepţiunea concretă a noţiunii de vocaţie succesorală implică
determinarea, dintre mai mulţi moştenitori care au vocaţie succesorală
generală, a moştenitorilor efectivi ai lui de cujus. Spre exemplu, dintre
toţi descendenţii lui de cujus se vor selecta doar aceia care vor culege
efectiv moştenirea lăsată de defunct. Vocaţia succesorală concretă
cunoaşte aplicare nu doar în materia moştenirii legale, ci şi în cea a
moştenirii testamentare.

14
 CAPITOLUL IV

REGULI DE GENERALĂ APLICARE ÎN MATERIA DEVOLUŢIUNII

SUCCESORALE LEGALE

1. Condiţiile dreptului de moştenire legală

Devoluţiunea succesorală este instituţia juridică care permite

determinarea persoanelor chemate să dobândească pe cale de
moştenire întreg sau parte din patrimoniul unei persoane fizice decedate.
Temeiul care legitimează această transmitere califică devoluţiunea ca
fiind legală sau testamentară. Astfel, dacă legea este cea care stabileşte
persoanele, ordinea şi cotele în care are loc transmiterea patrimoniului
succesoral, suntem în prezenţa devoluţiunii succesorale legale. Dacă
transmiterea are ca fundament voinţa defunctului manifestată în vreuna
din formele testamentare admise de lege, devoluţiunea moştenirii va fi
testamentară.
În dreptul nostru, regula o constituie moştenirea legală. Ori de câte
ori defunctul nu a dispus de bunurile sale prin testament sau acesta este
nul pentru vicii de formă ori legatele instituite sunt ineficace,
devoluţiunea moştenirii se va face în temeiul legii. Este posibil ca prin
legatele instituite prin testament de cujus să fi dispus doar de o parte din
bunurile sale; în această ipoteză, moştenirea legală va coexista cu cea
testamentară, regulile devoluţiunii legale aplicându-se pentru acea parte
a patrimoniului de care defunctul nu a înţeles să dispună. Coexistenţa
celor două forme ale devoluţiunii succesorale poate fi atrasă şi de
existenţa unor moştenitori rezervatari care, chiar în ipoteza în care de
cujus a dispus prin legate valabil instituite de întreg patrimoniul său, au
dreptul, în temeiul legii, la o parte din patrimoniul lui de cujus ce
reprezintă cota lor de rezervă.
Pentru ca o persoană să poată veni la moştenire în temeiul legii
trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
• să aibă capacitate succesorală;
• să aibă vocaţie succesorală legală;
• să nu fie nedemnă;
• să nu fie exheredată de către de cujus.
Împrejurarea că la data deschiderii moştenirii există persoane care
îndeplinesc toate condiţiile dreptului de moştenire legală, nu înseamnă
că acestea toate vor veni la moştenire, ci doar că ele au aptitudinea de a
dobândi, în temeiul legii, parte sau tot patrimoniul succesoral. Folosind
anumite criterii tehnico-juridice, legiuitorul va stabili care dintre aceste

15
persoane vor culege efectiv moştenirea lăsată de defunct. În plus, legea
stabileşte numai dreptul la moştenirea legală, nu şi obligaţia de a
accepta moştenirea.
Deoarece condiţia capacităţii succesorale a fost analizată în
capitolul precedent, facem trimitere la cele menţionate acolo. Condiţia
vocaţiei succesorale legale şi cea a nedemnităţii succesorale vor fi
analizate în cele ce urmează. În ceea ce priveşte condiţia exheredării,
întrucât aceasta reprezintă o dispoziţie testamentară, discuţiile pe care le
implică vor fi făcute la materia moştenirii testamentare.

2. Vocaţia succesorală legală

În dreptul nostru, au vocaţia succesorală legală persoanele care

sunt în legătură de rudenie cu defunctul şi soţul supravieţuitor. Legea
atribuie acestor persoane vocaţie la moştenire ţinând cont de natura
relaţiilor ce se stabilesc în mod firesc între rude, respectiv între soţi. În
caz de moştenire vacantă, bunurile succesorale sunt culese de către
stat.
C. fam. (art. 45) defineşte rudenia ca fiind legătura bazată pe
descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai
multe persoane au un ascendent comun. În primul caz, rudenia este în
linie dreaptă, iar în al doilea, în linie colaterală. Rudenia în linie dreaptă
poate fi ascendentă sau descendentă.
Constituie temei al vocaţiei succesorale legale atât rudenia firească,
cât şi rudenia civilă. Întrucât prin dovedirea rudeniei se urmăresc
interese patrimoniale, în doctrină se apreciază că dovada rudeniei se
poate face nu numai prin actele de stare civilă, ci şi prin alte mijloace de
probă admise de lege. Instanţă supremă a statuat că atunci când partea
trebuie să dovedească naşteri şi căsătorii vechi sau întâmplate în
localităţi necunoscute ori îndepărtate, sau când, pentru obţinerea lor,
ar întâmpina piedici găsite ca întemeiate, instanţa ar putea să admită şi
alte probe decât actele de stare civilă, cu condiţia ca probele astfel
admise să nu fie contrare certificatelor de stare civilă prezentate.
Vocaţia succesorală legală este nelimitată în cazul rudeniei în linie
dreaptă. În schimb, în cazul rudeniei în linie colaterală legiuitorul a limitat
vocaţia la moştenire până la gradul al IV-lea de rudenie inclusiv.
Noţiunea de grad de rudenie este folosită pentru a stabili distanţa între
rude, legăturile de rudenie putând fi mai apropiate sau mai depărtate. La
rudenia în linie dreaptă, gradul de rudenie se stabileşte după numărul
naşterilor prin care se stabileşte legătura de sânge între două persoane.
Spre exemplu, nepotul de fiu şi bunicul sunt rude de gradul al II-lea. La
rudenia în linie colaterală, gradul de rudenie se socoteşte după

16
numărul naşterilor, pornind de la una din rude, în linie ascendentă până
la autorul comun, şi apoi de la acesta, în linie descendentă, până la
cealaltă rudă. De exemplu, fraţii sunt rude de gradul al II-lea, unchiul şi
nepotul de frate sunt rude de gradul al III-lea, verii primari între ei rude
de gradul al IV-lea. Nu există rude de gradul întâi în linie colaterală.
În această materie este cunoscut principiul reciprocităţii vocaţiei
succesorale legale ce exprimă regula de drept conform cu care dacă o
persoană are vocaţie succesorală legală generală la moştenirea lăsată
de o altă persoană, atunci şi aceasta din urmă are vocaţie succesorală la
moştenirea celei dintâi. Altfel spus, dacă X are vocaţie succesorală la
moştenirea lui Y, atunci şi Y are vocaţie succesorală la moştenirea lui X.
Spre exemplu, nepoţii au aptitudinea abstractă de a culege moştenirea
bunicilor, după cum şi aceştia ar putea veni la succesiunea
nepoţilor lor. Principiul enunţat are şi un sens negativ: dacă o persoană
nu are vocaţie succesorală la moştenirea alteia, nici aceasta nu are
vocaţie succesorală în raport cu prima persoană. De exemplu, ginerele
nu are vocaţie succesorală legală generală la moştenirea lăsată de
socrii, după cum nici socrii nu au vocaţie succesorală generală la
moştenirea ginerelui.
În ceea ce priveşte domeniul de aplicare a acestui principiu, trebuie
arătat că acesta se aplică numai în materia moştenirii legale. Moştenirea
testamentară nu cunoaşte aplicabilitatea unui astfel de principiu; cu toate
acestea, există posibilitatea practică ca două persoane să-şi confere
reciproc vocaţie succesorală testamentară (de exemplu, A îl
desemnează pe B legatar universal, iar B, prin testamentul pe care îl
lasă, îl numeşte pe A legatar cu titlu particular).
Principiul reciprocităţii vizează numai vocaţia succesorală generală,
deci numai posibilitatea abstractă ca o persoană să o moştenească pe
alta. Aplicabilitatea principiului nu înseamnă că dacă X culege în concret
moştenirea lui Y, atunci şi X va culege moştenirea lui Y, căci venirea
concretă la moştenire se concretizează în funcţie de ordinea în care va
interveni decesul lor sau a uneia dintre ele şi, evident, de concursul
celorlalţi moştenitori. Spre exemplu, copilul are vocaţie succesorală
legală generală la moştenirea lăsată se tatăl său, după cum şi tatăl are
vocaţie succesorală legală generală la moştenirea lăsată de copilul său.
În concret, dacă părintele va predeceda copilului, numai fiul va
moşteni tatăl, nu şi invers, după cum în ipoteza în care fiul va muri
înaintea părintelui său, numai tatăl îl va moşteni pe fiu.
Principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale legale cunoaşte o
singură excepţie: este cazul în care nulitatea căsătoriei putative
intervine după decesul unuia dintre soţi. Astfel, în ipoteza în care soţul
care a fost de bună-credinţă supravieţuieşte celuilalt soţ, atunci el va
putea veni la moştenirea soţului decedat.

17
În schimb, dacă soţul supravieţuitor este cel de rea-credinţă (a cunoscut
cauza de nulitate a căsătoriei), atunci el nu va avea vocaţie succesorală
legală generală la moştenirea soţului defunct; aceasta deoarece
căsătoria nu produce nici un efect asupra lui. Evident, inoperabilitatea în
acest caz a principiului reciprocităţii nu împiedică venirea la moştenirea
soţului se bună-credinţă, soţul care a fost de reacredinţă culegând
moştenirea nu ca moştenitor legal, ci ca succesor testamentar (evident,
dacă legatul lăsat în favoarea sa este valabil instituit).
Plecând de la prezumţia că intensitatea relaţiilor afective între
defunct şi rudele sale scade pe măsură ce gradul de rudenie creşte şi că
afecţiunea defunctului este mai mare pentru anumite categorii de rude
ale sale decât pentru altele, legiuitorul a rânduit o anumită ordine de
chemare la moştenire a rudelor celui care lasă moştenirea. Astfel, dintre
toate rudele care au aptitudinea legală abstractă de a culege
moştenirea, legiuitorul va selecta, cu ajutorul a două criterii, persoanele
care vor culege efectiv moştenirea. Altfel spus, li se va recunoaşte
vocaţie succesorală concretă numai anumitor rude cu vocaţie
succesorală generală.
Pentru stabilirea ordinii de preferinţă între rudele defunctului cu
vocaţie succesorală generală, se folosesc două criterii tehnico-juridice:
a) clasa de moştenitori;
b) gradul de rudenie.

3. Nedemnitatea succesorală

� Noţiune şi caractere juridice

Nedemnitatea succesorală reprezintă decăderea de drept a unui

moştenitor legal din dreptul de a culege o moştenire determinată,
inclusiv partea de rezervă din acea moştenire la care ar fi avut dreptul,
deoarece s-a făcut vinovat de săvârşirea unei fapte grave, prevăzută de
lege, faţă de cel care lasă moştenirea ori faţă de memoria acestuia.
Nedemnitatea succesorală prezintă următoarele caractere juridice:
a) intervine doar în cazul moştenirii legale şi numai în ipoteza
săvârşirii faptelor expres şi limitativ prevăzute de lege; având în vedere
caracterul imperativ şi de strictă interpretare a normelor care
reglementează instituţia nedemnităţii, acestea nu pot fi aplicate prin
asemănare în alte ipoteze decât cele legale;
b) operează de drept, nefiind condiţionată de pronunţarea sau
constatarea ei pe cale judecătorească; operând de drept, cel care lasă
moştenirea nu ar putea înlătura efectele ei prin iertarea moştenitorului
culpabil;

18
 c) nu afectează eficacitatea donaţiilor sau legatelor făcute de către
defunct în favoarea nedemnului; în cazul în care una şi aceeaşi faptă
constituie o cauză comună de ineficacitate a tuturor celor trei instituţii
(donaţie, legat, moştenire legală), instanţa va constata nedemnitatea
care a operat de drept, în temeiul legii, şi va pronunţa revocarea
donaţiei/legatului pentru ingratitudine, dacă se constată îndeplinirea
condiţiilor prevăzute de lege (art. 829–831, C. civ., respectiv art. 930–
931, C. civ.);
d) este o sancţiune civilă, producând efecte doar asupra autorului
faptei; nedemnitatea unui moştenitor legal nu influenţează drepturile
succesorale ale celorlalţi moştenitori ai lui de cujus; doar în mod
excepţional, nedemnitatea va influenţa vocaţia succesorală concretă a
copiilor nedemnului;
e) produce efecte relative, adică înlătură succesorul nedemn numai
de la moştenirea celui faţă de care a săvârşit faptul sancţionat cu
nedemnitate; acest fapt nu va influenţa însă drepturile succesorale
legale pe care nedemnul le are cu privire la moştenirea altor persoane.
De exemplu, săvârşind faptul faţă de tată, copilul va putea veni la
moştenirea lăsată de mamă, având posibilitatea să dobândească
inclusiv acele bunuri pe care mama sa le-ar fi dobândit de la tatăl său);
f) intervine numai dacă nedemnul a avut discernământ în momentul
săvârşirii faptei; în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu,
existenţa discernământului trebuie dovedită, iar în cazul persoanelor
care au capacitate de exerciţiu, restrânsă sau deplină, discernământul
se prezumă până la proba contrară. Dacă fapta de nedemnitate face
obiectul unui proces penal, devine operantă instituţia iresponsabilităţii
reglementată de Codul penal.

� Cazurile de nedemnitate

C. civ., prin art. 655, enumeră limitativ faptele care atrag sancţiunea
nedemnităţii: atentatul împotriva celui care lasă moştenirea; acuzaţia
capitală calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea;
nedenunţarea omorului a cărui victimă a fost cel despre a cărui
moştenire este vorba.
• Atentatul împotriva celui care lasă moştenirea – potrivit art. 655,
pct. 1, C. civ., este nedemn de a succede condamnatul pentru că a
omorât sau a încercat să omoare pe defunct. Pentru ca acest caz de
nedemnitate să devină aplicabil, trebuie întrunite cumulativ următoarele
condiţii:
a) moştenitorul să fi săvârşit o faptă o faptă care să realizeze
conţinutul constitutiv al infracţiunii de omor; nu interesează dacă

19
infracţiunea s-a consumat sau dacă a rămas în fază de tentativă; nu
interesează felul omorului, mobilul sau scopul infracţiunii;
b) vinovăţia moştenitorului să fi fost stabilită printr-o hotărâre
judecătorească rămasă definitivă; întrucât calitatea de condamnat
depinde de finalizarea procesului penal printr-o hotărâre de
condamnare, condiţia condamnării nu se consideră îndeplinită dacă:
- există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei – în această
situaţie, fapta nu constituie infracţiune şi, neexistând infracţiune,
lipseşte temeiul răspunderii penale, neputând fi vorba despre un
condamnat;
- moştenitorul decedează în cursul procesului penal – în această
ipoteză procesul penal încetează, calitatea de inculpat pe care
moştenitorul a avut-o în cursul procesului neputând fi convertită în
cea de condamnat cerută de art. 655, pct. 1, C. civ.;
- amnistierea faptei înainte de condamnarea moştenitorului – deşi
este foarte puţin probabil ca o faptă atât de gravă să formeze
obiectul vreunei amnistii, în ipoteza în care actul de clemenţă
intervine înainte ca moştenitorul să dobândească calitatea de
condamnat, ea înlătură răspunderea penală acestuia şi, deci,
posibilitatea pronunţării împotriva acestuia a unei hotărâri de
condamnare;
- prescrierea răspunderii penale – fiind înlăturată posibilitatea
statului de a trage la răspundere penală pe făptuitor, nu mai poate
avea loc o judecare care să se finalizeze printr-o hotărâre de
condamnare. Dacă moştenitorul condamnat printr-o hotărâre penală
definitivă este ulterior amnistiat, graţiat sau reabilitat ori dacă intervine
prescripţia executării pedepsei aplicate moştenitorului, condiţia
condamnării fiind îndeplinită, nedemnitatea va opera.

• Acuzaţia capitală calomnioasă împotriva celui care lasă

moştenirea – potrivit art. 655, pct. 2, C. civ., este nedemn să succeadă
acela care a făcut în contra defunctului o acuzaţie capitală, declarată de
judecată calomnioasă.
Pentru ca acest caz de nedemnitate să devină aplicabil, trebuie
îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) moştenitorul să facă o acuzaţie împotriva celui despre a cărui
moştenire este vorba; acuzaţia poate îmbrăca forma unui denunţ sau a
unei plângeri ori a unei mărturisiri procesuale sau extraprocesuale. Ceea
ce interesează este ca din actul care emană de la moştenitor să rezulte
neîndoielnic acuzarea celui despre a cărui moştenire este vorba de
săvârşirea unei fapte grave, iar actul să aibă aptitudinea de a angaja
răspunderea penală a celui acuzat;

20
 b) fapta de care este acuzat cel despre a cărui moştenire este vorba
trebuie să poată atrage pedeapsa cu moartea;
c) acuzaţia făcută de către moştenitor să fie declarată, printr-o
hotărâre judecătorească definitivă, calomnioasă.

Având în vedere că prin Decretul-Lege nr. 6/1990 pedeapsa capitală

a fost exclusă dintre sancţiunile de drept penal, iar raţiuni de politică
penală exclud reintroducerea în sistemul de drept român a unei
asemenea pedepse, apreciem că, în prezent, acest caz de nedemnitate
trebuie considerat ca desuet. Susţinerea că am putea considera că acest
caz de nedemnitate va putea fi aplicat în cazul în care acuzaţia
calomnioasă ar atrage pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu poate fi primită
din cel puţin două motive: normele care reglementează cazurile de
nedemnitate sunt de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi aplicate
prin asemănare şi în alte ipoteze decât cele prevăzute de legiuitor; apoi,
scopul instituirii acestui caz de nedemnitate a avut în vedere
împrejurarea că o eventuală condamnare la moarte a celui despre a
cărui moştenire este vorba ar fi deschis moştenitorului calea unei
moşteniri, or condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu are
aceeaşi consecinţă.

• Nedenunţarea omorului a cărui victimă a căzut cel despre a cărui

moştenire este vorba - potrivit art. 655, alin. 3, C. civ., este nedemn să
succeadă moştenitorul major care, având cunoştinţă de omorul
defunctului, nu a denunţat aceasta justiţiei. Pentru ca acest caz de
nedemnitate să devină aplicabil, trebuie îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii:
a) cel despre a cărui moştenire este vorba să fi fost victima unui
omor. Apreciem că legiuitorul are în vedere infracţiunea de omor, iar nu
alte fapte care ar fi avut ca urmare moartea victimei. Prin urmare,
loviturile cauzatoare de moarte sau alte infracţiuni care au avut ca
urmare (nu ca scop) moartea victimei (spre exemplu, o tâlhărie urmată
de moartea victimei) nu atrag incidenţa acestui caz de nedemnitate;
b) omorul să nu fi fost descoperit de organele competente;
c) moştenitorul să aibă cunoştinţă de săvârşirea omorului. Nu se
cere ca moştenitorul să cunoască şi alte date cu privire la acest omor
(autorul faptei, mobilul sau scopul omorului, modul, locul ori timpul
săvârşirii acestuia). Stabilirea acestei împrejurări este o împrejurare de
fapt care urmează a fi stabilită de instanţă pe bază de probe;
d) nedenunţarea să nu fie apreciată de legiuitor drept scuzabilă.
Potrivit art. 656, C. civ., moştenitorul nu va fi sancţionat cu nedemnitatea
dacă nu a denunţat omorul săvârşit de către o rudă în linie directă sau

21
colaterală (numai fraţi, surori, unchi, mătuşi, nepoţi, nepoate), de către
soţul său ori de un afin.
Deşi este lesne de identificat scopul urmărit de legiuitor prin instituirea
acestei excepţii, în doctrina mai veche s-a subliniat, pe bună dreptate, că
textul se poate aplica numai dacă autorul omorului este identificat înainte
de a se fi aplicat sancţiunea nedemnităţii. Aceasta deoarece pentru a fi
apărat de sancţiunea îndepărtării sale de la moştenirea victimei
omorului, moştenitorul ar trebui să dovedească că are în raport cu
autorul omorului calitatea prevăzută de art. 656, C. civ.; or, în atare
context, este practic obligat să divulge identitatea asasinului.
e) moştenitorul să aibă capacitate deplină de exerciţiu. Deşi legea
vorbeşte de moştenitor major, apreciem că se are în vedere nu atât
atingerea unei anumite vârste, cât posibilitatea celui în cauză de a avea
reprezentarea obligaţiei de denunţare ce-i incubă. Or, o astfel de
reprezentare este exclusă în cazul persoanelor puse sub interdicţie.
Cum sancţiunea nedemnităţii implică cu necesitate existenţa
discernământului în momentul săvârşirii faptei, rezultă că textul
protejează moştenitorul cu vârsta cuprinsă între 14–18 ani al căror
discernământ a fost dovedit, dar care neavând capacitate deplină de
exerciţiu sunt exceptaţi de la aplicarea art. 655, pct. 3, C. civ.
În literatura de specialitate, şi acest din urmă caz este apreciat a fi căzut
în desuetudine.

� Efectele nedemnităţii

Efectele nedemnităţii se produc de drept la data deschiderii

moştenirii, indiferent care ar fi momentul săvârşirii faptei sancţionate prin
nedemnitate. Eventuala hotărâre judecătorească care constată
nedemnitatea ce a operat în puterea legii, şi care poate fi cerută şi
pronunţată numai după deschiderea succesiunii, are caracter declarativ,
producându-şi efectele retroactive până la data deschiderii moştenirii.
Nedemnitatea produce efecte specifice faţă de moştenitorul
nedemn (a), faţă de descendenţii acestuia (a) şi faţă de terţi (b).

a) Efectele nedemnităţii faţă de moştenitorul nedemn – sancţiunea

nedemnităţii are ca efect principal desfiinţarea calităţii de moştenitor
legal a nedemnului. Astfel fiind, lipsa unui titlu care să confere
nedemnului drepturi asupra moştenirii face ca acesta să nu poată
reclama partea din moştenire ce i s-ar fi cuvenit în temeiul legii. Dacă
autorul faptului de nedemnitate ar fi fost descendent, părinte sau soţ
supravieţuitor în raport cu de cujus, atunci el pierde şi orice drept asupra
rezervei succesorale la care ar fi avut dreptul; aceasta deoarece

22
dreptul la rezerva succesorală este condiţionat de venirea efectivă la
moştenire, iar nedemnitatea desfiinţând retroactiv vocaţia succesorală a
nedemnului, desfiinţează şi dreptul la rezervă. Partea de moştenire care
s-ar fi cuvenit nedemnului va fi culeasă de către comoştenitorii legali sau
de către moştenitorii legali subsecvenţi. Dacă nedemnul era moştenitor
rezervatar, atunci nedemnitatea va profita legatarilor şi donatarilor ale
căror drepturi ar fi putut fi restrânse în ipoteza în care ar fi adus atingere
rezervei succesorale a moştenitorului nedemn.
În ipoteza în care nedemnul intră în posesia bunurilor ce i s-ar fi
cuvenit ca moştenitor legal, el este ţinut să restituie adevăraţilor
moştenitori tot ceea ce a primit. Potrivit regulilor generale, restituirea se
face în natură, iar dacă restituirea în natură nu mai este posibilă, ea se
va face prin echivalent bănesc; trebuie precizat că nedemnul este privit
de lege ca posesor de rea-credinţă, fiind de drept în întârziere de la data
intrării sale în posesia bunurilor succesorale. Dat fiind reaua-credinţă a
nedemnului, posesia sa asupra bunurilor moştenirii nefiind utilă,
el nu va putea invoca în favoarea sa dispoziţiile art. 485, C. civ.; prin
urmare, el va trebui să restituie, odată cu bunurile succesorale, toate
fructele (indiferent de natura lor: naturale, industriale sau civile)
percepute şi nepercepute, consumate sau neconsumate. Restituirea se
face tot în natură, iar dacă acest lucru nu este posibil, va fi restituită
valoarea lor. Sumele de bani încasate de către nedemn de la
debitorii moştenirii produc dobânzi din ziua plăţii, iar nu de la data
chemării în judecată potrivit dreptului comun.
În virtutea principiului îmbogăţirii fără justă cauză, nedemnul are
dreptul să i se restituie toate cheltuielile necesare şi utile făcute cu
bunurile succesorale; fiind tratat ca posesor de rea-credinţă, el nu va
putea pretinde restituirea cheltuielilor voluptuarii, însă va avea dreptul să
le ridice, dacă acest lucru este posibil. Dacă nedemnul a făcut plăţi în
contul datoriilor succesiunii, este îndreptăţit la restituirea lor. Până la
plata acestor cheltuieli, nedemnului îi este recunoscut un drept de
retenţie asupra bunurilor succesorale, în limita creanţei sale.

b) Efectele nedemnităţii faţă de descendenţii nedemnului - având

caracterul unei sancţiuni civile, nedemnitatea înlătură de la moştenire
numai pe autorul faptului de nedemnitate. Firesc ar fi ca descendenţii
nedemnului să nu fie înlăturaţi de la moştenire pentru o faptă care nu le
este imputabilă lor. Cu toate acestea, legiuitorul sancţionează şi copiii
nedemnului, lipsindu-i de posibilitatea de a veni la moştenire prin
reprezentarea părintelui lor. Astfel, art. 658 din Codul
civil stabileşte: copiii nedemnului viind la succesiune, în virtutea dreptului
lor propriu, fără ajutorul reprezentării, nu sunt depărtaţi pentru greşeala
tatălui lor.

23
 Deci, copiii nedemnului vor putea veni la moştenire numai în nume
propriu, nu şi prin reprezentare. Spre exemplu, dacă de cujus a avut doi
fii dintre care unul decedat la data deschiderii moştenirii şi nedemn. În
ipoteza în care nedemnul ar avea copii, aceştia nu vor putea veni la
moştenirea bunicului lor deoarece, neputând invoca beneficiul
reprezentării, vor fi înlăturaţi de unchiul lor care este de grad mai
apropiat cu defunctul. Astfel, deşi nu au nici o vină pentru fapta
comisă de tatăl lor, ei suportă consecinţele nedemnităţii acestuia. Dacă
legiuitorul ar fi admis ca şi copiii nedemnului să poată veni la moştenire
prin reprezentare, atunci, în ipoteza dată, copiii nedemnului ar fi venit la
moştenire alături de unchiul lor, culegând partea din moştenire care i s-
ar fi cuvenit tatălui lor. În cazul în care ambii fii ai lui de cujus ar fi fost
predecedaţi şi nedemni, dar aceştia ar fi avut un număr inegal de copii,
nedemnitatea părinţilor ar fi influenţat cota-parte din moştenire ce ar fi
revenit fiecărui nepot. De exemplu, dacă unul dintre nedemni ar fi lăsat
doi copii, iar celălalt trei copii, nepoţii vor veni la moştenire în
nume propriu; aceasta înseamnă că, fiind vorba de moştenitori din
aceeaşi clasă şi de acelaşi grad, moştenirea se va împărţi în mod egal,
fiecare luând o cincime din succesiune. Dacă ar fi fost permisă
reprezentarea şi în cazul copiilor nedemnului, atunci moştenirea s-ar fi
împărţit nu în funcţie de numărul celor care vin efectiv la moştenire, ci în
funcţie de numărul tulpinilor; or, acestea fiind în număr de două
(doi fii), succesiunea ar fi fost împărţită în două părţi egale: o jumătate ar
fi fost împărţită între copiii unui nedemn (1/2:2 → 1/4 fiecare), iar cealaltă
jumătate între copiii celuilalt nedemn (1/2:3→1/6 fiecare).
Având în vedere că reprezentarea este admisă şi în cazul
descendenţilor din
fraţi şi surori, iar art. 658, C. civ. nu face nici o distincţie între nedemnul –
descendent al lui de cujus şi nedemnul – frate sau soră al lui de cujus,
rezultă că nedemnitatea produce efecte şi în privinţa copiilor fraţilor sau
surorilor nedemni ai defunctului. De exemplu, dacă defunctul a avut doi
fraţi, dintre care unul nedemn şi predecedat, care a lăsat un copil. În
ipoteza în care la moştenire ar fi chemată clasa a doua de moştenitori
legali, fratele în viaţă ar înlătura de la moştenire pe copilul fratelui
nedemn, deoarece este de grad preferat; dacă fratele predecedat nu ar fi
fost nedemn, atunci copilul, urcând în gradul tatălui său, ar fi
venit la moştenire alături de unchiul său.
În literatura de specialitate s-a pus problema dacă, faţă de
caracterul vădit injust al dispoziţiei cuprinse în art. 658, C. civ., este
indicat a-l interpreta extensiv şi a aprecia că aceasta se aplică nu doar
copiilor lui de cujus, ci tuturor descendenţilor săi. În primul rând, nu
credem că o interpretare extensivă ar fi permisă, dat fiind caracterul de
strictă interpretare al normelor ce reglementează instituţia nedemnităţii;

24
al doilea argument este de tehnică legislativă: atunci când are în vedere
pe toţi descendenţii defunctului, legiuitorul utilizează noţiunea de
descendenţi, alteori alături de noţiunea de copil – de ce ar fi procedat
altfel în acest caz? Apoi, ce anume ne legitimează să extindem aplicarea
unei dispoziţii nedrepte? E adevărat că reprezentarea nu poate opera
per saltum ori omisso medio, dar apreciem că acest principiu poate
cunoaşte şi excepţii în cazurile prevăzute de lege.

c) Efectele nedemnităţii faţă de terţi – dacă în perioada cuprinsă între

momentul deschiderii succesiunii şi cel al constatării nedemnităţii,
moştenitorul nedemn încheie acte juridice cu privire la bunurile
succesorale, se pune problema validităţii acestor acte. Nedemnitatea
producând efecte retroactive şi desfiinţând titlul de moştenitor al
nedemnului, urmează ca actele juridice încheiate în această calitate să
fie şi ele desfiinţate potrivit principiului resoluto iure dantis, resolvitur
ius accipientis şi a cunoscutului adagiu conform cu care nimeni nu poate
transmite mai mult decât are (nemo dat quod non habet). Prin urmare,
deşi are caracterul unui pedepse civile, nedemnitatea produce efecte şi
împotriva terţilor care au contractat cu nedemnul cu privire la bunurile
succesorale.
Echitatea şi raţiuni ce ţin de necesitatea asigurării siguranţei
circuitului civil reclamă menţinerea unora dintre aceste acte şi după
momentul constatării nedemnităţii. Astfel, rămân valabile:
• actele de conservare şi administrare a bunurilor moştenirii (acestea
profită de regulă adevăratului moştenitor; dacă au fost încheiate cu un
terţ de rea-credinţă şi nu sunt profitabile, acestea ar putea fi desfiinţate);
• plăţile făcute cu bună-credinţă de către debitorii succesiunii
moştenitorului nedemn ce deţinea titlul constatator al creanţei (potrivit
art. 1097, C. civ., dacă debitorul s-a încrezut în aparenţa de moştenitor a
nedemnului posesor al creanţei, plata făcută acestuia rămâne valabilă,
adevăratul moştenitor va avea însă împotriva nedemnului o acţiune
întemeiată pe plată nedatorată);
• actele de dispoziţie a bunurilor mobile încheiate cu un terţ de
bunăcredinţă (potrivit art. 1909, C. civ., posesia de bună-credinţă
valorează titlu de proprietate);
• actele de dispoziţie asupra imobilelor cu privire la care terţul
contractant poate invoca prescripţia achizitivă;
• actele de dispoziţie privitoare la imobile cu privire la care există o
aparenţă creatoare de drept (principiul aparenţei în drept).
Fără a fi consacrat expres de lege, principiul aparenţei în drept,
exprimat prin adagiul error communis facit jus, este admis atât în
literatura de specialitate, cât şi în practica judecătorească. Principiul
exprimă regula de drept conform cu care actul de dispoziţie încheiat cu

25
privire la un imobil se menţine chiar dacă a fost încheiat de către un
neproprietar când sunt îndeplinite cumulativ următoarele
condiţii:
• actul este cu titlu particular (nu are ca obiect transmiterea unui
patrimoniu sau a unei fracţiuni dintr-un patrimoniu);
• actul este cu titlu oneros (deoarece dobânditorul cu titlu gratuit
urmăreşte doar păstrarea unui câştig, spre deosebire de cel cu titlu
oneros care urmăreşte să evite o pagubă; altfel spus, primul este certat
de lucro captando, pe când cel din urmă este certat de damno vitando);
• terţul a fost de bună-credinţă în momentul încheierii actului
(potrivit art. 1889, alin. 2, C. civ., buna-credinţă se prezumă, sarcina
probei incubând aceluia ce contestă buna-credinţă);
• a existat o eroare comună şi invincibilă asupra calităţii de
moştenitor a nedemnului (toţi cei care s-ar fi putut afla în situaţia terţului
cocontractant ar fi crezut în calitatea de moştenitor a nedemnului,
neputând obiectiv să descopere sau să evite această aparenţă
înşelătoare, aprecierea făcându-se după criteriul abstract al tipului
prudent şi diligent).
Dacă acest principiu poate fi aplicat, atunci actele privitoare la
imobilele moştenirii încheiate de către nedemn se vor menţine, acestuia
revenindu-i obligaţia de despăgubire a adevăraţilor moştenitori.
Cuantumul despăgubirii diferă după cum restituirea este datorată de un
posesor de rea sau de bunăcredinţă.
În prima ipoteză, despăgubirea este reprezentată de preţul actual al
bunului plus daune-interese, iar în cea de a doua ipoteză, se are în
vedere doar preţul încasat de la terţul subdobânditor.

� Acţiunea în constatarea nedemnităţii succesorale

Deşi este unanim admis că nedemnitatea operează de plin drept,

există posibilitatea ivirii unui litigiu în legătură cu îndeplinirea condiţiilor
cerute de lege pentru intervenirea unei asemenea sancţiuni civile. Într-o
atare situaţie, instanţa este chemată să se pronunţe cu privire la
îndeplinirea acestor cerinţe şi, dacă este cazul, să constate
nedemnitatea ce a operat ope legis din momentul deschiderii
succesiunii.
În ceea ce priveşte momentul în care ar putea fi promovată o astfel
de acţiune, acesta este situat în mod obligatoriu după deschiderea
succesiunii. Întrucât o astfel de acţiune are ca finalitate îndepărtarea
nedemnului de la moştenirea celui faţă de care s-a făcut vinovat de
faptul de nedemnitate, acţiunea în constatarea nedemnităţii poate fi
primită numai dacă nedemnul are vocaţie succesorală legală

26
concretă la moştenirea în cauză, în caz contrar acţiunea urmând a fi
respinsă ca lipsită de interes. Întrucât vocaţia succesorală legală
concretă a nedemnului poate fi stabilită numai după deschiderea
succesiunii, considerăm că o acţiune în constatarea nedemnităţii nu ar
putea fi primită după moartea nedemnului, dar anterior deschiderii
moştenirii, pentru a împiedica venirea la moştenire a urmaşilor
nedemnului. Apreciem că nedemnitatea poate fi invocată nu numai pe
cale principală, ci şi pe cale de excepţie (spre exemplu, într-o acţiune în
revendicare pornită împotriva terţului subdobânditor de rea-credinţă
căruia nedemnul i-ar fi înstrăinat un imobil succesoral).
În ceea ce priveşte sfera persoanelor care ar avea capacitate
procesuală activă într-o acţiune în constatarea nedemnităţii, includem în
această categorie:
• comoştenitorii legali (ale căror drepturi succesorale ar fi fost
restrânse de venirea nedemnului la moştenire);
• moştenitorii legali subsecvenţi (pe care prezenţa nedemnului i-ar fi
înlăturat de la moştenire);
• donatarii sau legatarii (ale căror liberalităţi ar fi putut fi reduse în
cazul în care ar fi adus atingere cotei de rezervă succesorală a
nedemnului);
• creditorii comoştenitorilor legali, ai moştenitorilor legali
subsecvenţi, ai donatarilor sau legatarilor (exercitarea acţiunii oblice este
permisă, nefiind vorba de un drept exclusiv personal);
• reprezentantul Ministerului Public (art. 45 din C. proc. civ. permite
o astfel de acţiune în ipoteza în care dreptul aparţine unui minor, unei
persoane dispărute sau puse sub interdicţie sau în alte cazuri expres
prevăzute de lege);
• instanţa de judecată (în temeiul rolului activ);
• notarul public în faţa căruia se dezbate succesiunea;
• moştenitorul nedemn (întrucât nedemnitatea operează în temeiul
legii, în speţă nu este vorba de invocarea propriei turpitudini, neputând
primi aplicare principiul nemo auditur turpitudinem allegans).
Au calitate procesuală pasivă într-o acţiune în constatarea
nedemnităţii:
• moştenitorul nedemn;
• moştenitorii nedemnului ce stăpânesc prin retransmitere bunurile
succesorale dobândite de nedemn (este ipoteza în care nedemnul ce a
intrat în posesia bunurilor moştenirii decedează înainte de constatarea
nedemnităţii, iar acestea se transmit, în cadrul propriului său patrimoniu
succesoral, la proprii săi moştenitori).
În cazul în care apreciază că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de
lege, instanţa constată, nu pronunţă, intervenirea nedemnităţii, hotărârea
dată având caracter declarativ, iar nu constitutiv de drepturi.

27
 CAPITOLUL V

DEVOLUŢIUNEA SUCCESORALĂ LEGALĂ

1. Principiile generale aplicabile devoluţiunii succesorale legale.

Excepţii
Având în vedere sfera destul de largă a persoanelor cărora
legiuitorul le recunoaşte o vocaţie succesorală generală la moştenire şi
nedorind fărâmiţarea excesivă a patrimoniului succesoral, a fost
necesară instituirea unei ordini de chemare la moştenire. Această ordine
este guvernată de următoarele trei principii:

� Principiul chemării la moştenire în ordinea claselor de moştenitori

legali – acest principiu exprimă regula de drept conform cu care clasele
de moştenitori sunt chemate să culeagă patrimoniul succesoral într-o
anumită ordine instituită de C. civ. (art. 659, art. 669–675). Legiuitorul a
stabilit patru clase de moştenitori legali:
- clasa I, numită şi clasa descendenţilor, formată din toţi
descendenţii defunctului, fără limită în grad (copii, nepoţi, strănepoţi
etc.);
- clasa a II-a, numită şi clasa ascendenţilor privilegiaţi şi a
colateralilor privilegiaţi, formată din părinţii defunctului plus fraţii şi
surorile acestuia şi descendenţii lor până la gradul al IV-lea inclusiv;
- clasa a III-a, numită şi clasa ascendenţilor ordinari, formată din
bunicii, străbunicii ş.a.m.d. ai defunctului, fără limită în grad;
- clasa a IV-a, numită şi clasa colateralilor ordinari, formată din
unchii şi mătuşile defunctului, verii primari ai acestuia, fraţii şi surorile
bunicilor defunctului.
Dacă din prima clasă de moştenitori există rude care vor şi pot să
vină la moştenire, atunci acestea vor înlătura de la moştenire rudele care
fac parte din celelalte clase de moştenitori, chiar dacă între acestea din
urmă s-ar găsi rude de grad mai apropiat cu defunctul decât cele din
clasa care exclude. Rudele din clasa a II-a vin la moştenire numai dacă
nu există rude din clasa I sau acestea nu vor (sunt renunţători) sau nu
pot (sunt nedemni) veni la moştenire. Tot astfel, clasa a III-a, respectiv
clasa a IV-a de moştenitori legali vor fi chemate la moştenire numai în
ipoteza inexistenţei rudelor din clasele anterioare sau în cazul în care

28
acestea nu vor sau nu pot să vină la moştenire. Prin excepţie pot veni la
moştenire rude din clase diferite: atunci când de cujus a dezmoştenit prin
testament (a exheredat) moştenitori rezervatari dintr-o clasă prioritară.
Astfel, rezervatarii exheredaţi vor culege rezerva, iar cotitatea disponibilă
va reveni moştenitorilor din clasa subsecventă, cu condiţia ca de cujus
dă nu fi dispus altfel prin testament.
Soţul supravieţuitor al defunctului nu face parte din nici o clasă de
moştenitori legali, el neavând calitatea de rudă cu defunctul. Legiuitorul i-
a recunoscut soţului supravieţuitor un drept de moştenire legală,
indiferent de clasa de moştenitori legali cu care vine în concurs; prin
urmare, acesta nu exclude şi nu este exclus de nici o clasă de
moştenitori.

� Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din

aceeaşi clasă – acest principiu exprimă regula de drept conform cu care
înlăuntrul aceleiaşi clase de moştenitori legali, rudele de grad mai
apropiat cu defunctu înlătură de la moştenire pe rudele de grad mai
depărtat.
Excepţii:
1. în clasa a II-a de moştenitori, ascendenţii privilegiaţi nu înlătură de la
moştenire fraţii, surorile defunctului sau descendenţii lor;
2. reprezentarea succesorală.

� Principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi

grad – acest principiu exprimă regula de drept potrivit cu care rudele din
aceeaşi clasă de moştenitori legali şi având acelaşi grad de rudenie în
raport cu defunctul împart moştenirea în mod egal.
Excepţii:
1. împărţirea pe tulpini a moştenitorilor în cazul venirii la moştenire a
rudelor de acelaşi grad prin reprezentare succesorală;
2. împărţirea pe linii când la moştenire sunt chemaţi doi sau mai mulţi
colaterali privilegiaţi provenind din părinţi diferiţi (indiferent dacă sunt din
căsătorii diferite, din afara căsătoriei ori din adopţia cu efecte depline),
egalitatea se păstrează numai între fraţii pe aceeaşi linie.

2. Reprezentarea succesorală

Instituţia reprezentării succesorale (art. 664–668, C. civ.) a fost

creată de către legiuitor pentru a permite unui moştenitor legal de grad
mai îndepărtat, numit reprezentant, să urce în locul, gradul şi drepturile
ascendentului său, numit reprezentat, decedat anterior deschiderii
moştenirii. Reprezentarea succesorală permite reprezentantului să

29
culeagă partea din moştenire care s-ar fi cuvenit reprezentatului dacă
acesta s-ar fi aflat în viaţă la data deschiderii succesiunii.
Potrivit dispoziţiilor Codului civil, reprezentarea succesorală este
admisă numai în privinţa descendenţilor copiilor defunctului şi a
descendenţilor din fraţii şi surorile defunctului. Pentru a putea opera
reprezentarea succesorală este necesar îndeplinirea următoarelor
condiţii:
a) cel reprezentat să fie decedat la data deschiderii succesiunii –
această condiţie nu trebuie interpretată în sens de predeces pentru că
astfel nu s-ar putea reprezenta comorienţii şi codecedaţii. În cazul
acestora e admisă reprezentarea pentru că, neputându-se stabili dacă
au supravieţuit sau nu lui de cujus, se prezumă că la data deschiderii
moştenirii aceştia erau decedaţi şi, în consecinţă pot fi reprezentaţi.
Reprezentarea nu poate opera decât trecând din grad în grad vacant;
b) locul celui reprezentat trebuie să fie util – adică, dacă cel
reprezentat ar fi fost în viaţă la data deschiderii moştenirii ar fi avut
vocaţie succesorală concretă la moştenirea lui de cujus;
c) reprezentantul să îndeplinească toate condiţiile necesare pentru a
culege moştenirea lui de cujus – adică să aibă capacitatea succesorală,
să aibă vocaţie succesorală generală proprie la moştenirea lui de cujus
care prin reprezentare se transformă în vocaţie succesorală concretă
(notăm că descendenţii din fraţi şi surori pot veni la moştenire prin
reprezentare numai până la gradul al IV-lea inclusiv), să nu fie nedemn
faţă de cujus, să nu fi renunţat la moştenirea lui de cujus, să nu fi fost
exheredat de cujus.
Aceste condiţii trebuie îndeplinite faţă de de cujus, iar nu faţă de
reprezentat. Conform art. 665, al. 2 şi 667, C. civ., reprezentarea
succesorală:
a) e admisă în toate cazurile (adică, atât atunci când unul dintre
copiii lui de cujus e decedat, iar nepoţii culeg prin reprezentare partea ce
ar fi revenit părintelui lor, cât şi atunci când toţi copiii lui de cujus sunt
decedaţi, iar nepoţii vin la moştenire prin reprezentare);
b) operează la infinit (însă numai în cazul descendenţilor);
c) operează imperativ şi de drept (voinţa descendenţilor poate
influenţa regulile reprezentării numai prin renunţare la moştenire; voinţa
lui de cujus nu poate modifica, în principiu, regulile reprezentării).
Efectele reprezentării succesorale se produc conform art. 667, C.
civ.: în toate cazurile în care reprezentarea e admisă, partajul se face pe
tulpini, adică reprezentanţii unei persoane (indiferent de numărul lor)
culeg partea din moştenire ce s-ar fi cuvenit ascendentului reprezentat
dacă acesta ar fi fost în viaţă la data deschiderii moştenirii. Dacă o
tulpină a produs mai multe ramuri, împărţirea se face tot pe tulpini în

30
fiecare ramură. Deşi reprezentarea operează de drept şi imperativ,
reprezentantul nu e obligat să accepte moştenirea.

3. Clasele de moştenitori legali

� Clasa I de moştenitori legali: descendenţii defunctului – aceştia

sunt copiii defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă la infinit din căsătorie,
din căsătorii diferite, din afara căsătoriei sau din adopţie. În ceea ce
priveşte copiii adoptaţi, dacă adoptatorul este de cujus, atunci ei vin la
moştenirea acestuia, indiferent de felul adopţiei. Dacă 2 sau mai mulţi
copii ai defunctului au vocaţie succesorală, împărţirea moştenirii între
descendenţi se face pe capete, în părţi egale. La fel şi-n cazul
descendenţilor de grad subsecvent, care nu beneficiază de
reprezentare, deci vin la moştenire în nume propriu. Dacă descendenţii
de gradul al II-lea şi următoarele vin la moştenire prin reprezentare,
împărţirea se face pe tulpini.
Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al descendenţilor sunt
următoarele:
• vin la moştenire în nume propriu sau prin reprezentare,
• sunt moştenitori rezervatari,
• sunt moştenitori sezinari (au posibilitatea juridică de a intra în
stăpânirea moştenirii înainte de eliberarea certificatului de
moştenitori),
• sunt obligaţi să raporteze donaţiile primite de la de cujus dacă
donaţia nu a fost făcută cu scutire de raport.

� Clasa a II-a de moştenitori legali: ascendenţii privilegiaţi şi

colaterali
privilegiaţi – dacă de cujus nu are descendenţi sau cei existenţi nu pot
sau nu vor să vină la moştenire, moştenirea va fi culeasă de clasa a II-a
de moştenitori legali.
Aceasta este o clasă mixtă, a ascendenţilor privilegiaţi (părinţii lui de
cujus) şi a colateralilor privilegiaţi (fraţii şi surorile lui de cujus, şi
descendenţii acestora până la gradul al IV-lea inclusiv). Ei nu se exclud,
ci moştenesc împreună.
Prin ascendenţi privilegiaţi înţelegem tatăl şi mama lui de cujus, din
căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie. În ceea ce priveşte părinţii
lui de cujus din afara căsătoriei, C. civ. (în art. 678) consacră doar
vocaţia succesorală a mamei, dar conform art. 106, C. fam. şi conform
principiului egalităţii între sexe, se consideră că şi tatăl din afara
căsătoriei are vocaţie succesorală.
Împărţirea moştenirii între ascendenţii privilegiaţi se produce astfel:

31
 a) dacă la moştenire vin numai părinţii, atunci moştenirea se împarte
între aceştia în mod egal;
b) dacă ascendenţii privilegiaţi vin în concurs cu colateralii
privilegiaţi, părinţii vor lua ½ din moştenire, cealaltă ½ revenind
colateralilor privilegiaţi indiferent de numărul lor. Dacă trăieşte un singur
părinte, va lua ¼ din moştenire. Caracterele juridice ale dreptului la
moştenire al ascendenţilor privilegiaţi sunt următoarele: vin la moştenire
numai în nume propriu; sunt moştenitori rezervatari; sunt moştenitori
sezinari; nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.
Prin colaterali privilegiaţi înţelegem fraţii şi surorile lui de cujus şi
descendenţii acestora, până la gradul al IV-lea inclusiv, adică nepoţii şi
strănepoţii de soră şi frate din căsătorie, din afara căsătoriei şi din
adopţia cu efecte depline.
Împărţirea moştenirii între colateralii privilegiaţi se produce astfel:
a) regula o constituie împărţirea pe capete (în mod egal) a cotei ce
le revine (la fel se împarte şi între descendenţii din fraţi şi surori dacă
aceştia vin la moştenire în nume propriu);
b) dacă vin la moştenire prin reprezentare, împărţirea se face pe
tulpini şi subtulpini chiar dacă moştenitorii sunt de grad egal;
c) când fraţii şi surorile lui de cujus nu sunt din aceiaşi părinţi,
împărţirea se face pe linii. Astfel, partea din moştenire ce revine
colateralilor privilegiaţi se împarte în două părţi egale, corespunzătoare
celor două linii: paternă şi maternă. Jumătatea paternă se împarte între
fraţii lui de cujus pe linie paternă, iar jumătatea maternă se împarte între
fraţii lui de cujus pe linie maternă. Fraţii buni vin la moştenire atât pe linie
paternă, cât şi pe linie maternă. Regula enunţată e valabilă şi pentru
descendenţii din fraţi şi surori, indiferent dacă vin la moştenire în nume
propriu sau prin reprezentare. Caracterele juridice ale dreptului la
moştenire al colateralilor privilegiaţi sunt următoarele: vin la moştenire în
nume propriu, iar descendenţii lor pot beneficia de reprezentarea
succesorală; nu sunt moştenitori rezervatari; nu sunt moştenitori
sezinari; nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

� Clasa a III-a de moştenitori legali: ascendenţii ordinari – dacă de

cujus nu are moştenitori din primele două clase ori dacă acestea nu pot
sau nu vor să vină la moştenire, este chemată la moştenire clasa
ascendenţilor ordinari, adică bunicii, străbunicii etc. lui de cujus, fără
limită de grad, din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţia cu
efecte depline. Între ascendenţii ordinari împărţirea moştenirii se
efectuează conform principiului proximităţii gradului de rudenie, bunicii
înlăturând de la moştenire pe străbunici. Caracterele juridice ale
dreptului la moştenire al ascendenţilor ordinari sunt următoarele: vin la
moştenire doar în

32
nume propriu; nu sunt moştenitori rezervatari; sunt moştenitori sezinari;
nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

� Clasa a IV-a de moştenitori legali: colateralii ordinari – dacă de

cujus nu are moştenitori din primele trei clase ori dacă acestea nu pot
sau nu vor să vină la moştenire, este chemată la moştenire clasa
colateralilor ordinari, adică unchii, mătuşile, verii primari, fraţii şi surorile
bunicilor lui de cujus, din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţia
cu efecte depline. Colateralii ordinari vin la moştenire în ordinea gradelor
de rudenie. Unchii şi mătuşile înlătură pe verii primari şi pe fraţii şi
surorile bunicilor care sunt rude colaterale de gradul al IV-lea. Între
rudele de grad egal, moştenirea se împarte pe capete.
Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor ordinari sunt
următoarele:
• pot veni la moştenire doar în nume propriu;
• nu sunt moştenitori rezervatari;
• nu sunt moştenitori sezinari;
• nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

4. Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor (reglementate de

Legea 319/1944)

În afara condiţiilor generale cerute pentru a moşteni, soţul

supravieţuitor trebuie să îndeplinească şi o condiţie specială: aceea de a
avea calitatea de soţ la data deschiderii moştenirii. Nu interesează
durata căsătoriei, sexul soţului supravieţuitor ori starea lui materială,
dacă au rezultat sau nu copii, dacă erau despărţiţi în fapt ori trăiau
împreună. În cazul divorţului, până la rămânerea definitivă şi irevocabilă
a hotărârii de divorţ, soţul supravieţuitor păstrează calitatea de soţ chiar
dacă celălalt a decedat în cursul procesului ori după pronunţarea
hotărârii dar înainte de rămânerea ei definitivă şi irevocabilă. În cazul
constatării nulităţii sau anulării căsătoriei soţul supravieţuitor nu are
calitatea de soţ deoarece nulitatea produce efecte retroactive şi asta
chiar dacă hotărârea e pronunţată după decesul celuilalt soţ. În cazul
nulităţii căsătoriei există o excepţie: pentru căsătoria putativă – situaţia
căsătoriei nule ori anulate când unul sau ambii soţi a/au fost de bună
credinţă la încheierea ei – soţul de bună-credinţă păstrează calitatea de
soţ dintr-o căsătorie anulabilă până la data rămânerii definitive şi
irevocabile a hotărârii judecătoreşti de anulare sau de constatare a
nulităţii căsătoriei. La decesul unuia dintre soţi, se pune problema
determinării masei succesorale. În masa succesorală intră bunurile
proprii ale soţului decedat şi partea sa din bunurile comune în

33
devălmăşie cu celălalt soţ. Deci, înainte de determinarea masei
succesorale, se face împărţirea bunurilor comune ale celor doi
soţi, în funcţie de contribuţia fiecăruia la dobândirea acestor bunuri.
Partea ce revine lui de cujus intră în masa succesorală, iar partea soţului
supravieţuitor revine acestuia în calitatea sa de codevălmaş, conform
regulilor din dreptul familiei, iar nu în calitatea lui de moştenitor.
� Dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor în concurs cu oricare
dintre clasele de moştenitori legali – soţul supravieţuitor nu face parte din
nici o clasă de moştenitori legali, dar concurează cu oricare clasă
chemată la moştenire. Conform art. 1 din L. 319/1944, soţul
supravieţuitor primeşte o cotă-parte din masa succesorală, ce variază în
funcţie de clasa cu care intră în concurs.
Astfel:
a) în concurs cu descendenţii, indiferent de numărul lor, soţul
supravieţuitor are dreptul la un sfert (1/4) din moştenire;
b) în concurs cu clasa a II-a, atât cu ascendenţii privilegiaţi, cât şi cu
colateralii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, are dreptul la ⅓ din
moştenire;
c) în concurs doar cu ascendenţii privilegiaţi, sau doar cu colateralii
privilegiaţi, indiferent de numărul lor, soţul supravieţuitor ia ½ din
moştenire;
d) în concurs cu clasa a III-a sau a IV-a, ia ¾ din moştenire. Dacă
nu există rude în nici o clasă, soţul supravieţuitor culege întreaga
moştenire.
Stabilirea cotei ce se cuvine soţului supravieţuitor se face cu
întâietate faţă de stabilirea cotelor moştenitorilor cu care concurează.
Ceilalţi moştenitori trebuie să vină efectiv la moştenire (să nu fie
nedemni, renunţători sau exheredaţi). În caz de bigamie, cota ce revine
soţului supravieţuitor se împarte în mod egal între soţii supravieţuitori de
bună credinţă.
Caracterele juridice ale dreptului de moştenire al soţului
supravieţuitor sunt următoarele:
• vine la moştenire numai în nume propriu;
• este rezervatar;
• nu este sezinar;
• este obligat la raportul donaţiilor dacă vine în concurs cu
descendenţii.

� Dreptul de moştenire special al soţului supravieţuitor asupra mobilelor

şi obiectelor aparţinând gospodăriei comune casnice şi asupra darurilor
de nuntă (art. 5, L. 319/1944) – în ceea ce priveşte mobilierul şi obiectele
aparţinând gospodăriei casnice soţul supravieţuitor le culege peste
partea sa de moştenire în scopul de a nu fi privat de condiţiile de viaţă

34
pe care le-a avut împreună cu de cujus. Prin mobile şi obiecte
aparţinând gospodăriei casnice se înţeleg bunurile care serveau la
mobilarea locuinţei soţilor precum şi obiectele care prin natura lor
sunt destinate a servi în cadrul gospodăriei casnice (ex. obiecte de
menaj, aparate electrocasnice) şi care au fost afectate în concret
folosinţei comune a soţilor, corespunzător nivelului de trai al acestora.
Nu intră în această categorie:
• bunurile care potrivit naturii lor nu pot şi nu au fost folosite în
gospodărie (ex. autoturismul);
• bunurile necesare exercitării profesiei sau meseriei lui de cujus;
• obiectele care prin valoarea lor deosebită depăşesc sensul de
bunuri casnice (ex. tablourile de mare valoare);
• bunurile care nu au fost afectate folosinţei comune deoarece au
fost procurate în alt scop ori după data întreruperii în fapt a
convieţuirii soţilor;
• bunurile de uz personal şi exclusiv ale lui de cujus;
• bunurile aparţinând gospodăriei ţărăneşti (unelte, animale de
lucru).
Pentru ca soţul supravieţuitor să poată moşteni mobilierul şi
obiectele aparţinând gospodăriei casnice, trebuie să fie îndeplinite două
condiţii speciale:
a) soţul supravieţuitor să nu vină în concurs cu descendenţii lui de
cujus – întro atare ipoteză, aceste bunuri vor fi incluse în masa
succesorală;
b) soţul decedat să nu fi dispus de partea sa din aceste bunuri prin
liberalităţi între vii ori pentru cauză de moarte.
Deci, soţul supravieţuitor moşteneşte în plus nu totalitatea bunurilor
gospodăriei casnice, ci numai partea soţului decedat din astfel de bunuri
comune şi bunurile proprii ale lui de cujus din această categorie. Şi în
ceea ce priveşte darurile de nuntă se aplică regimul juridic mai sus
descris. Darurile de nuntă sunt darurile manuale făcute soţilor la
celebrarea căsătoriei, indiferent dacă au fost făcute ambilor soţi sau doar
unuia dintre ei. Nu fac parte din obiectul dreptului special de moştenire
bunurile dăruite de terţi sau de către de cujus numai soţului
supravieţuitor, nici partea sa din darurile comune, acestea aparţinându-i
în calitate de proprietar.

� Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor (art. 4, L. 319/1944) – din

momentul deschiderii moştenirii, soţul supravieţuitor are, în afară de
celelalte drepturi succesorale şi indiferent de moştenitorii cu care vine în
concurs, un drept de abitaţie asupra casei de locuit, dacă sunt îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii:
a) la data deschiderii moştenirii avea domiciliul în acea casă;

35
 b) nu are o locuinţă proprie;
c) casa face parte din moştenire, în tot sau în parte;
d) de cujus nu a dispus altfel.
Acest drept are următoarele caractere juridice:
• este un drept real, având ca obiect casa de locuit şi terenul aferent
în măsura necesară folosirii locuinţei;
• este un drept temporar, durând până la ieşirea din indiviziune, însă
cel puţin 1 an de la data deschiderii moştenirii sau până la
recăsătorirea soţului supravieţuitor;
• este un drept personal, inalienabil (neputând fi închiriată partea
casei ce nu e folosită) şi insesizabil (nu poate fi urmărit de creditorii
soţului supravieţuitor);
• este conferit de lege soţului supravieţuitor cu titlu gratuit.

5. Drepturile statului asupra succesiunii vacante

Conform art. 680, C. civ., în lipsă de moştenitori legali/testamentari,

bunurile lăsate de către de cujus trec în proprietatea statului. Deci,
moştenirea e vacantă şi trece în proprietatea statului, în tot sau în parte,
în cazurile în care fie nu există moştenitori legali/testamentari, fie aceştia
există, însă vocaţia lor succesorală concretă nu se întinde asupra întregii
mase succesorale. Natura juridică a dreptului statului asupra moştenirii
vacante este controversată. S-au conturat două teorii:
a) teoria desherenţei, în temeiul căreia statul culege bunurile
vacante prin intermediul dreptului de suveranitate, după cum culege
orice bun fără stăpân aflat pe teritoriul său;
b) teoria dreptului de moştenire, în temeiul căreia statul culege
moştenirea vacantă ca universalitate, în baza unui drept de moştenire
legal.
Se aplică mai ales a doua teorie. Conform art. 85 din L. 36/1995, notarul
public constată vacanţa succesorală la cererea reprezentantului statului
şi eliberează certificatul de vacanţă succesorală după expirarea
termenului de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală. În lipsa
certificatului, instanţa poate, în mod direct, să constate existenţa unei
succesiuni vacante şi componenţa acesteia. Certificatul de vacanţă
succesorală sau hotărârea judecătorească nu au efect constitutiv, ci
declarativ, dobândirea operând retroactiv, de la data morţii lui de cujus.
Deci, bunurilor succesorale li se aplică regimul juridic al bunurilor
proprietate de stat din momentul deschiderii moştenirii.
Dacă a eliberat certificatul de vacanţă succesorală, notarul public
nu mai poate elibera un alt certificat de moştenire. Cei care au pretenţii
la moştenire pot cere pe cale judecătorească, anularea certificatului de

36
vacanţă succesorală şi stabilirea drepturilor lor. Pe baza hotărârii
definitive şi irevocabile, notarul public va putea elibera certificatul
de moştenitor.
Dacă moştenirea nu e vacantă, iar statul a fost gratificat prin
testament, notarul va elibera un certificat de moştenitor, iar nu unul de
vacanţă succesorală. Dacă statul e gratificat numai cu o parte din
moştenire, iar cealaltă devine vacantă, vor fi eliberate două certificate:
unul de moştenitor, altul de vacanţă succesorală. Subliniem că statul va
răspunde pentru datoriile moştenirii, dar în limita activului pentru că nu e
admisibil ca societatea să suporte pasivul din patrimoniul unei persoane
fizice. În ceea ce priveşte moştenirea vacantă, statul nu are un drept de
opţiune succesorală, el neputând renunţa la moştenire. Prin urmare,
termenul de 6 luni îi este inaplicabil. De asemenea, statul nu are nevoie
de o trimitere în posesie propriu-zisă, prin eliberarea certificatului de
moştenitor.

CAPITOLUL VI

DEVOLUŢIUNEA SUCCESORALĂ TESTAMENTARĂ

1. Testamentul. Felurile testamentelor

Conform art. 802, C. civ., testamentul e un act revocabil prin care

testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viaţă, de tot sau parte
din avutul său.
După cum vom vedea definiţia astfel formulată e mai degrabă
potrivită legatului decât testamentului. Caracterele juridice ale
testamentului sunt următoarele:
- este un act juridic unilateral – testatorul îşi manifestă voinţa cu
intenţia de a produce efecte juridice ce se produc indiferent de atitudinea
legatarului (acceptarea sau renunţarea legatarului constituie un act
juridic unilateral distinct);
- este un act juridic esenţialmente personal, neputând fi încheiat prin
reprezentare, fie ea legală/convenţională;
- este un act juridic individual, în sensul că trebuie să exprime
voinţa unei singure persoane;
- este un act juridic solemn trebuind să se încheie în formele
prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii absolute;
- este un act juridic mortis causa, deci îşi produce efectul la
moartea testatorului;
- este un act juridic esenţialmente revocabil (testatorul poate
modifica/revoca oricând testamentul, chiar până-n ultima clipă a vieţii
sale).

37
 Obiectul principal al testamentului îl constituie legatele, ce pot fi
universale sau cu titlu universal, atunci când se referă la întreg
patrimoniul sau o anumită fracţiune din patrimoniu, ori cu titlu particular,
atunci când se referă la anumite bunuri din patrimoniu. Testamentul
poate cuprinde numai legate sau şi alte dispoziţii testamentare (ori
numai asemenea dispoziţii testamentare), cum ar fi:
- exheredări (înlăturarea de la moştenire a unor moştenitori legali, în
limitele prevăzute de lege);
- numirea de executori testamentari;
- sarcini impuse legatarilor/moştenitorilor legali, de natură
patrimonială sau de o altă natură;
- revocarea totală/parţială a unui testament anterior ori retractarea
revocării anterioare;
- partajul de ascendent (împărţeala făcută de testator între
descendenţii săi a bunurilor succesorale sau a unei părţi din aceste
bunuri);
- recunoaşterea de către tată a unui copil din afara căsătoriei;
- recunoaşterea de către mamă a copilului înregistrat ca născut din
părinţi necunoscuţi; dispoziţii referitoare la înmormântare etc.
Testamentul apare, deci, ca o formă juridică ce poate include mai
multe acte juridice distincte, între care şi legate. Validitatea dispoziţiilor
testamentare trebuie analizată separat, pentru fiecare act în parte.
Nulitatea / caducitatea unei dispoziţii testamentare nu afectează
validitatea celorlalte; doar încălcarea formei, care e comună pentru
toate, conduce la nulitatea întregului act. Recunoaşterea unui copil
prin testament are un regim juridic distinct de celelalte dispoziţii şi nu se
circumscrie caracterelor juridice ale testamentului. Are un caracter
irevocabil şi îşi produce efectele imediat, iar nu de la data deschiderii
moştenirii.
Dispoziţiile testamentare trebuie să îndeplinească condiţiile de
validitate din dreptul comun. În ceea ce priveşte capacitatea, persoana
care încheie o dispoziţie testamentară trebuie să aibă capacitatea de a
dispune. Conform art. 856, C. civ., orice persoană e capabilă a face
testament, dacă nu îi este interzis de lege. Persoana în favoarea căreia
operează dispoziţia testamentară trebuie să aibă capacitatea de a primi
prin testament. Conform art. 808, e capabil de a primi prin testament
oricine e conceput la data morţii testatorului.
Incapacităţile de dispunere prin testament sunt prevăzute expres de
lege şi sunt de strictă interpretare:
a) minorul sub 16 ani nu poate dispune prin testament (art. 806, C.
civ.);
b) interzisul nu poate dispune prin testament nici în momentele de
luciditate;

38
 c) minorul de 16 ani poate dispune de jumătate din ceea ce ar putea
dispune dacă ar fi major (incapacitate parţială); dacă are moştenitori
rezervatari, poate dispune numai de jumătate din cotitatea disponibilă
(art. 807, C. civ.);
d) minorul de 16 ani nu poate dispune în favoarea tutorelui nici chiar
dacă a devenit major până când tutorele nu este descărcat de gestiune
(excepţie: situaţia în care tutorele este un ascendent al minorului – art.
809, alin. 3, C. civ.);
e) cel lipsit de discernământ nu poate dispune prin testament.
Momentul în care se apreciază capacitatea de a dispune prin
testament este acela al întocmirii actului, iar nu cel al morţii testatorului.
În cazul în care o persoană incapabilă încheie un testament, sancţiunea
e nulitatea relativă, întrucât se ocroteşte un interes personal al
testatorului şi al familiei sale. Termenul de prescripţie pentru
introducerea acţiunii în anulare curge de la data deschiderii succesiunii.
Reţinem că sunt incapabili de a fi gratificaţi prin testament:
a) medicii, farmaciştii şi persoanele care practică ilegal medicina şi
care l-au tratat pe testator în boala de care acesta a decedat, nu pot
primi legatul făcut în favoarea lor în cursul acestei boli (art. 810, C. civ.);
intră în această categorie şi preoţii care l-au asistat din punct de vedere
religios pe testator în cursul bolii de care a murit; constituie excepţii de la
aceste dispoziţii:
• legatul particular remuneratoriu corespunzător stării materiale a
testatorului şi serviciilor prestate şi de legatar;
• legatul în care una dintre persoanele incapabile de a primi prin
testament este rudă cu testatorul până la gradul al patrulea
inclusiv;
• legatul făcut unei persoane incapabile de-a primi dacă acea
persoană e soţul testatorului, iar căsătoria a fost încheiată
anterior ultimei boli a testatorului;

b) ofiţerii de marină de la persoanele care se află la bord, în timpul

unei călătorii maritime, cu excepţia cazului când aceştia sunt rude cu
testatorul (art. 883, C. civ.);
c) cetăţenii străini şi apatrizii în ceea ce priveşte terenurile (art. 44,
alin. 2 din Constituţie şi L. 312/2005). Momentul în care se apreciază
incapacitatea de a primi prin testament este acela al deschiderii
succesiunii.
Calitatea de medic, farmacist, preot sau ofiţer de marină se
apreciază în funcţie de momentul redactării testamentului. Sancţiunea
nerespectării dispoziţiilor privitoare la incapacitatea de a primi prin
testament este fie nulitatea absolută (pentru interdicţiile prevăzute la

39
punctele a şi c), fie nulitatea relativă (prevăzută pentru interdicţia de la
punctul b).
În ceea priveşte consimţământul, voinţa testatorului trebuie să fie
liber exprimată, adică să nu fie alterată de un viciu de consimţământ.
Eroarea şi violenţa sunt mai rar întâlnite.
Dolul este cel mai des întâlnit şi îmbracă forma captaţiei şi sugestiei.
Dolul presupune utilizarea de mijloace viclene şi frauduloase de către o
persoană care e beneficiarul dispoziţiei testamentare sau chiar de către
un terţ, cu intenţia de a înşela buna-credinţă a testatorului şi de a-l
determina să dispună într-un mod pe care nu l-ar fi ales din proprie
iniţiativă.
Dolul presupune:
a) utilizarea de mijloace viclene, frauduloase; la captaţie acestea
sunt directe şi brutale (ex. îndepărtarea testatorului de rude şi prieteni,
interceptarea corespondenţei, abuzurile de influenţă şi autoritate), la
sugestie aceste mijloace sunt mai subtile şi indirecte (ex. şiretenii,
afirmaţii mincinoase la adresa unor moştenitori legali, specularea unor
sentimente ale testatorului); simpla simulare a grijii şi afecţiunii ori
prestarea de servicii şi îngrijiri interesate nu constituie manopere
frauduloase;
b) intenţia de a induce în eroare cu rea-credinţă;
c) manoperele dolosive să fi avut un rol determinant la încheierea
testamentului. Manoperele dolosive pot proveni şi de la un terţ care nu
beneficiază de testament, indiferent dacă s-a înţeles sau nu cu
beneficiarul.
Sancţiunea pentru vicierea consimţământului e nulitatea relativă.
Termenul de prescripţie curge de la data deschiderii succesiunii. Instanţa
va aprecia existenţa viciilor în funcţie de fiecare dispoziţie testamentară
în parte.
Există posibilitatea ca un viciu să afecteze una sau mai multe
dispoziţii testamentare, fără a fi afectată validitatea întregului testament.
În ceea ce priveşte obiectul, validitatea dispoziţiilor testamentare se
apreciază în raport cu fiecare act juridic închis în testament, obiectul
trebuind să îndeplinească condiţiile din dreptul comun. Validitatea
obiectului testamentului se apreciază la data deschiderii succesiunii.
Sancţiunea neîndeplinirii condiţiilor de validitate a obiectului nulitatea
absolută.
În ceea ce priveşte cauza, aceasta trebuie să îndeplinească
condiţiile cerute în materia contractelor. Validitatea cauzei se apreciază
în raport cu data redactării testamentului. Sancţiunea aplicabilă pentru
cauză ilicită, imorală, nereală este nulitatea absolută.
Referitor la condiţiile generale de formă cerute de lege pentru
validitatea testamentului subliniem că testamentul trebuie încheiat într-

40
una din formele expres prevăzute de lege. Forma este o condiţie ad
validitatem, sancţiunea nerespectării ei fiind nulitatea absolută. Formele
testamentare prevăzute de lege sunt fie ordinare (testamentul olograf,
mistic, autentic), fie extraordinare (testamentele privilegiate), fie alte
forme prevăzute de lege. Tuturor testamentelor le sunt comune două
condiţii de formă: forma scrisă şi forma actului separat.
Astfel, testamentul trebuie încheiat în formă scrisă, testamentul
verbal nefiind valabil. Indiferent de situaţia în care s-ar găsi testatorul
(ex. forţa majoră), forma scrisă trebuie respectată. De asemenea, legea
interzice testamentul conjunctiv, cel prin care două sau mai multe
persoane testează prin acelaşi act una în favoarea celeilalte sau în
favoarea unui terţ. Testamentul nu este conjunctiv dacă două sau mai
multe persoane testează pe aceeaşi foaie de hârtie, dar actele de
dispoziţie sunt distincte şi semnate separat. Sancţiunea nerespectării
condiţiilor de formă este nulitatea absolută. În anumite cazuri, efectele
nulităţii sunt atenuate sau nu se produc. Astfel, un testament nul pentru
vicii de formă poate fi confirmat, ratificat sau executat voluntar de către
moştenitori legali sau de către alţi reprezentanţi ai testatorului (ex.
legatarul universal), benevol şi în deplină cunoştinţă de cauză.
Dispoziţiile testamentare ce pot fi făcute şi într-o altă formă decât
cea testamentară nu sunt lovite de nulitate. De asemenea, testamentul
autentic şi cel mistic, precum şi testamentele privilegiate nule pentru vicii
de formă pot fi valabile ca testamente olografe dacă îndeplinesc
condiţiile de formă cerute pentru testamentul olograf.
După cum am subliniat formele testamentare cunosc o primă
diviziune în testamentele ordinare, ce pot fi încheiate în împrejurări
obişnuite, testatorul putând opta între testamentul: olograf, autentic sau
mistic. Cu această ocazie menţionăm că toate formele testamente au o
valoare juridică egală, operând principiul echivalenţei formelor
testamentare. Deci, pentru revocarea/modificarea dispoziţiilor dintr-un
testament anterior nu se cere respectarea simetriei de formă.
În ceea ce priveşte codicilul (care este un adaos sau un supliment la
dispoziţiile dintr-un testament anterior, pe care însă nu-l revocă), trebuie
respectată una dintre formele testamentare impuse de lege. Codicilul
este considerat un testament nou pentru el neexistând alte dispoziţii
speciale.

� Testamentul olograf – este testamentul scris în întregime, semnat şi

datat de mâna testatorului (art. 859, C. civ.). Cele 3 condiţii trebuie
îndeplinite cumulativ.
Avantajele testamentului olograf sunt următoarele:
- poate fi folosit de către orice persoană care ştie să scrie;
- se poate folosi oricând şi oriunde;

41
 - nu necesită prezenţa unei alte persoane;
- nu reclamă cheltuieli;
- asigură secretul dispoziţiilor de ultimă voinţă;
- poate fi uşor revocat de către testator prin distrugerea lui.
Sunt cunoscute însă şi dezavantaje:
- poate fi uşor ascuns/distrus după moartea testatorului sau chiar
în timpul vieţii acestuia, dar fără ştirea sa;
- nu asigură protecţia voinţei testatorului contra influenţelor abuzive
ale celor interesaţi;
- poate fi uşor falsificat;
- poate fi mai uşor contestat;
- poate cuprinde formulări neclare, confuze sau contradictorii
datorate lipsei de cunoştinţe juridice a testatorului.
O parte dintre dezavantaje pot fi înlăturate prin
• redactarea testamentului în mai multe exemplare;
• prin înmânarea testamentului spre păstrare unei persoane de
încredere;
• prin depozitarea testamentului la un birou notarial pentru a fi
eliberat la moartea testatorului persoanei indicate de el.
În ceea ce priveşte scrierea testamentului olograf, testatorul o
poate realiza cu orice fel de material, în orice limbă cunoscută de el, cu
orice fel de scrieri, pe un singur suport material sau mai multe.
Testamentul scris de o altă persoană sau de către testator, dar cu
mijloace mecanice este nul. Explicaţia constă în faptul că astfel de
mijloace nu ar putea fi verificate în caz de fraudă. Pentru a fi valabil,
actul nu trebuie să aibă obligatoriu titulatura de testament, acest lucru
trebuie însă să rezulte neîndoielnic din conţinutul său. Testamentul
olograf poate cuprinde şi modificări, ştersături, adăugiri sau intercalări
făcute de mâna testatorului. Dacă acestea introduc dispoziţii
testamentare noi faţă de cele iniţiale sau modifică/elimină conţinutul
iniţial al testamentului, ele reprezintă un codicil şi trebuie să îmbrace
forma cerută de lege pentru testament. Testatorul ar putea fi ajutat, din
punct de vedere tehnic, de o terţă persoană la redactarea testamentului,
fără a fi afectată validitatea acestuia. Dacă în testament, alături de
scrierea testatorului, apare şi o scriere străină, când această scriere nu
are legătură cu cuprinsul testamentului, acesta este valabil; dacă, însă,
scrierea străină are legătură cu dispoziţiile testamentare, valabilitatea
acestora depinde după cum testatorul a avut sau nu cunoştinţă de
această scriere: în cazul în care a cunoscut-o, testamentul e nul, iar în
cazul în care nu a cunoscut-o, testamentul e valabil aşa cum a fost
redactat de către testator.
În ceea ce priveşte data testamentului olograf, trebuie indicate ziua,
luna şi anul în care acesta a fost întocmit în scopul de a se putea verifica

42
dacă la data respectivă testatorul avea capacitatea de a testa şi pentru a
se stabili dacă acel testament reprezintă ultima voinţă a testatorului.
Data poate fi aşezată la sfârşitul testamentului ori la începutul sau în
cuprinsul său, în aceste ultime ipoteze trebuind să rezulte că aceasta
priveşte întreg conţinutul actului juridic. Când data indicată în testament
este eronată ori falsă sau nu îndeplineşte cerinţele legale, deşi
sancţiunea ce ar trebui aplicată ar fi nulitatea, în literatura şi practica
judiciară se admite, în anumite condiţii, stabilirea/întregirea/rectificarea
datei cu ajutorul unor elemente intrinseci sau extrinseci testamentului.
Astfel, dacă data lipseşte total/parţial, persoana interesată poate proba
data testamentului. La fel şi în situaţia când data e involuntar inexactă.
Dacă testatorul a indicat în mod intenţionat o dată falsă, testamentul e
nul, chiar dacă falsitatea datei nu s-a făcut în scop de fraudă.
Dacă există intenţia frauduloasă, falsitatea datei se va putea dovedi cu
orice mijloc de probă.
Dacă intenţia frauduloasă nu a putut fi dovedită, falsitatea datei se va
putea proba cu elemente intrinseci/extrinseci testamentului.
Dacă data există, se prezintă până la proba contrară că este reală. Dacă
lipseşte un element (ziua/luna/anul), se poate completa sau rectifica.
În ceea ce priveşte semnătura, testamentul trebuie semnat de
mâna testatorului. Nu se pot folosi parafa, sigiliul, ştampila, degetul.
Testatorul va semna aşa cum obişnuieşte, fără a fi necesar ca
semnătura să cuprindă numele întreg. În principiu, semnătura trebuie
pusă la sfârşitul testamentului, însă poate să apară şi la începutul sau în
cuprinsul testamentului dacă rezultă neîndoielnic că, prin semnătura
dată, testatorul şi-a însuşit întregul conţinut al testamentului. Dacă
testamentul este pus în plic, semnătura de pe plic poate fi recunoscută
ca valabilă dacă între ea şi testamentul din plic există o legătură
indisolubilă, ce ar exclude posibilitatea înlocuirii
conţinutului plicului. Referitor la forţa probantă a testamentului olograf
subliniem că, deşi este un act solemn, acesta poate fi contestat de către
persoanele interesate.
În ceea ce priveşte sarcina probei şi mijloacele de probă admise, se
face distincţia între scriere şi semnătură, pe de o parte, şi dată pe de altă
parte. Astfel, scrierea şi semnătura au forţă probantă numai dacă cei
cărora li se opune testamentul recunosc că acestea aparţin testatorului;
(sarcina probei revine celui care invocă testamentul prin procedura
verificării de scripte, în caz de îndoială se va dispune efectuarea unei
expertize), iar data se prezumă că e reală până la proba contrară
(sarcina probei neveridicităţii sale revenind celui care o contestă).

� Testamentul autentic – este testamentul autentificat de notarul

public; prin încheiere acest testament a fost investit de notar cu formulă

43
autentică, în condiţiile prevăzute de lege pentru autentificarea
înscrisurilor (art. 860, C. civ., L. 36/1995 şi Regulamentul său de
aplicare). Această formă testamentară prezintă următoarele avantaje:
- pot testa şi persoanele care nu ştiu carte, precum şi cele care din
cauza infirmităţii, bolii ori din orice alte cauze nu pot semna;
- contestarea testamentului e dificilă;
- conţinutul testamentului e verificat de către notar pentru a nu
cuprinde dispoziţii contrare legii sau bunelor moravuri ori clauze neclare;
- în cazul în care este contestat, sarcina probei revine celui care îl
contestă; un exemplar original se păstrează în arhiva notarului astfel
încât nu poate fi sustras, distrus sau ascuns.
Dezavantajele cunoscute sunt:
- presupune cheltuieli;
- necesită timp pentru îndeplinirea formalităţilor;
- nu asigură secretul deplin al dispoziţiilor testamentare.
Testamentul care urmează a fi autentificat poate fi redactat de către
notarul public după indicaţiile şi voinţa testatorului, după cum poate fi
redactat de către testator însuşi ori de către un terţ după indicaţiile
testatorului. Testatorul trebuie să se prezinte personal la notariat pentru
autentificare. Pentru motive temeinice, lăsate la aprecierea notarului,
autentificarea se va putea face şi în afara sediului notarului. Dacă
testamentul nu a fost autentificat cu respectarea prevederilor
legale, sancţiunea aplicabilă e nulitatea absolută (el va putea fi însă
valabil ca testament olograf, dacă a fost scris în întregime, datat şi
semnat de mâna testatorului). Subliniem că testamentul autentic face
dovada până la înscrierea în fals în ceea ce priveşte constatările
personale ale notarului, percepute cu propriile simţuri, în limitele
atribuţiilor conferite de lege şi menţionate în încheierea de
autentificare. În ceea ce priveşte celelalte dispoziţii din testament şi din
încheiere, testamentul autentic face dovada până la proba contrară
deoarece notarul a luat act de declaraţiile testatorului, neavând
posibilitatea să le verifice.

� Testamentul mistic – este testamentul semnat de mâna testatorului,

strâns, sigilat şi prezentat judecătoriei în vederea efectuării formalităţilor
de suprascriere (art. 864, C. civ.). În prezent, acest fel de testament e
aproape neutilizat în practică. El poate fi scris de mâna ori cu mijloace
mecanice, în limba română sau în orice altă limbă cunoscută de către
testator. Ca şi testamentul olograf, testamentul mistic trebuie semnat de
mâna testatorului. După redactare se pune într-un plic şi se sigilează,
anterior sau cu ocazia prezentării lui la judecătorie. Testatorul declară în
faţa judecătorului că dispoziţiile din înscrisul prezentat reprezintă
testamentul său. Pe plicul sigilat, judecătorul e obligat să întocmească

44
actul de suprascriere, ce constă într-un proces verbal în care se
consemnează prezentarea testatorului (identificat de către judecător) şi
declaraţia acestuia că testamentul prezentat e al său. Actul de
suprascriere datat (această dată reprezentând data testamentului) se va
semna de către testator şi judecător. După terminarea formalităţilor,
testamentul se restituie testatorului ori, la cerere, se păstrează la
judecătorie. Actul de suprascriere, fiind un act autentic, face dovada
până la înscriere în fals. Înscrisul din plic, fiind un act sub semnătură
privată, face dovada până la proba contrară.
O altă categorie a testamentelor este reprezentată de testamentele
privilegiate. Acestea sunt testamente autentice în formă simplificată,
întocmite de peroane carese află în situaţii sau împrejurări speciale.
Există 3 forme de testamente privilegiate:
• testamentul militarilor,
• testamentul făcut în timp de boală contagioasă,
• testamentul maritim.

� Testamentul militarilor – este testamentul întocmit de militari,

precum şi persoanele asimilate lor în faţa comandantului militar al unităţii
sau în faţa unui alt ofiţer superior asistat de doi martori, dar numai dacă
se află pe teritoriu străin, în misiune sau prizonier la inamic, ori pe
teritoriul ţării, într-o localitate asediată sau într-un alt loc fără comunicaţie
cu exteriorul din cauza războiului. Dacă militarul e rănit sau bolnav,
poate testa în faţa medicului militar şef, asistat de comandantul militar al
spitalului (art. 868–870, C. civ.).
� Testamentul făcut în timp de boală contagioasă – este
testamentul alcătuit în faţa unui membru al consiliului local, asistat de doi
martori, de persoanele bolnave sau sănătoase, care se află într-o
localitate izolată din cauza ciumei sau a altei boli contagioase (art. 872,
C. civ.).
� Testamentul maritim – este testamentul întocmit de persoanele care
se află la bordul unui vas sub pavilion românesc, indiferent că fac parte
din echipaj sau sunt călători, în faţa comandantului navei sau a unui
înlocuitor al său asistat de ofiţerul intendent de bord/de înlocuitorul său şi
2 martori (art. 874, 881, C. civ.). Această formă de testament nu poate fi
folosită în porturi sau dacă vasul se
apropie de un port unde se află un agent diplomatic/consular român.
Testamentul se redactează în două exemplare originale. Dacă vasul
ancorează într-un port străin în care există un agent diplomatic sau
consular român, un exemplar se predă
acestuia pentru a fi expediat în ţară. Dacă ancorează într-un port
românesc, ambele exemplare se predau organului portuar pentru a fi
expediate biroului notarial de la domiciliul testatorului.

45
 În legătură cu testamentele privilegiate reţinem că trebuie întocmite
în forma scrisă şi să respecte cerinţa actului separat. Sub sancţiunea
nulităţii, acestea trebuie să fie semnate de către testator; dacă nu poate
semna, se face menţiune despre aceasta şi despre cauza care l-a
împiedicat să semneze; trebuie semnate şi de către agentul
instrumentator şi de către cei doi martori ori de cel puţin un martor,
arătându-se cauza pentru care cel de-al doilea martor n-a putut semna.
Testamentele privilegiate trebuie să cuprindă şi data întocmirii,
pentru a se putea dovedi împrejurările excepţionale ce au justificat
întocmirea lor. Aceste testamente îşi produc efectele dacă testatorul a
decedat în împrejurările excepţionale în care au fost redactate. Dacă
testatorul supravieţuieşte acestor evenimente, testamentele sunt valabile
o perioadă limitată de timp şi anume:
• testamentele militarilor şi cel făcut în timp de boală contagioasă
sunt valabile 6 luni de la încetarea împrejurărilor excepţionale;
• testamentul maritim are o valabilitate de 3 luni de la încetarea
împrejurării ce a justificat întocmirea sa.
În fine, ultima categorie a formelor testamentare înglobează
testamentul privind depunerile de sume de bani la CEC şi testamentul
făcut de un cetăţean român în străinătate.

� Testamentul privind depunerile de sume de bani la CEC – titularii

instrumentelor de economisire pot solicita în scris CEC-SA introducerea
de dispoziţii testamentare prin care să indice persoanele cărora să li se
elibereze, după deces, sumele dispuse prin acestea. Depunerile pentru
care nu s-a solicitat introducerea de dispoziţii testamentare se eliberează
moştenitorilor legali şi testamentari.

� Testamentul făcut de un cetăţean român în străinătate – acest

testament este valabil dacă respectă condiţiile de formă prevăzute,
printre altele, de legea naţională, legea domiciliului testatorului ori de
legea locului întocmirii testamentului, în vigoare fie la data întocmirii
testamentului, fie la data deschiderii testamentului (art. 68, alin. 3, L.
105/1992).

2. Legatul

Legatul este o dispoziţie testamentară prin care testatorul

desemnează una sau mai multe persoane care, la decesul său, urmează
să dobândească cu titlu gratuit întregul său patrimoniu sau o fracţiune
din aceasta ori anumite bunuri determinate. Desemnarea legatarului
trebuie făcută prin testament, fiind obligatorie identificarea acestuia în
chiar cuprinsul testamentului. Legatarul trebuie să fie o persoană

46
determinată/determinabilă în momentul deschiderii succesiunii. Poate fi
legatar şi o persoană nenăscută, dar concepută la data deschiderii
moştenirii. Desemnarea legatarului trebuie făcută personal de către
testator. Este nul legatul prin care testatorul lasă determinarea
legatarului pe seama unui terţ. Va fi valabil, însă, legatul prin care
legatarul e determinat de către testator şi are sarcina predării bunurilor
unor persoane alese de el sau de către un terţ. Este valabil şi legatul
făcut unor persoane determinate, repartizarea între ele a bunurilor
succesorale fiind lăsată pe seama unui terţ. Dacă testatorul stabileşte un
număr restrâns de persoane dintre care un terţ să aleagă la moartea
testatorului, persoana legatarului, acesta din urmă e determinabil şi
majoritatea autorilor consideră că un astfel de legat este valabil.
Legatele pot fi clasificate în funcţie de două criterii:
a) după obiectul dispoziţiei testamentare, distingem între:
• legate universale,
• legate cu titlu universal,
• legate cu titlu particular;
b) după prezenţa/absenţa modalităţilor, distingem între:
• legate pure şi simple,
• legate cu termen/sub condiţie,
• legate cu sarcină.

� Legatul universal – este dispoziţia prin care testatorul lasă, după

moartea sa, uneia sau mai multor persoane universalitatea bunurilor sale
(art. 888, C. Civ.). Rezultă că legatarul universal are vocaţie succesorală
la întreaga moştenire, asemeni unui moştenitor legal. Dreptul său este
unul eventual; el are posibilitatea de a culege întreaga moştenire, iar
dacă au fost instituiţi mai mulţi legatari universali şi aceştia pot şi vor să
vină la moştenire, moştenirea se va împărţi între ei în mod egal. Legatul
e universal şi atunci când legatarul universal vine în concurs cu
moştenitorii legali rezervatari. Legatul rămâne universal şi atunci când
emolumentul moştenirii (profitul, conţinutul concret al moştenirii) e
micşorat prin existenţa unor legate cu titlu universal sau cu titlu particular
ori de datorii/sarcini ale moştenirii, atunci când titularii lor vor şi pot să
beneficieze de drepturile lor.
Dacă moştenirea e absorbită de celelalte legate, datorii sau sarcini,
suntem în prezenţa unui legat universal fără emolument. În acest caz,
legatarul universal devine un simplu executor testamentar. Legatarul
universal poate fi desemnat prin această denumire sau prin altele,
precum:
• legatarul tuturor bunurilor mobile şi imobile;
• legatarul cotităţii disponibile; legatarul nudei proprietăţi a
întregii moşteniri;

47
 • legatarul prisosului sau rămăşiţei (ceea ce rămâne după
executarea legatelor cu titlu universal şi cu titlu particular).

� Legatul cu titlu universal – este dispoziţia ce conferă beneficiarului

vocaţie succesorală la o fracţiune din moştenire, exprimată matematic
sau prin indicarea unei mase de bunuri succesorale (ex. totalitatea
bunurilor mobile, totalitatea bunurilor imobile; o fracţiune din bunurile
imobile etc. art. 894, C. civ.). Dacă au fost instituiţi mai mulţi legatari cu
titlu universal asupra aceleaşi fracţiuni din patrimoniu, iar unii dintre
aceştia nu vor/nu pot să vină la moştenire, aceasta va profita celorlalţi
legatari cu titlu universal. Legatarul cu titlu universal profită de
renunţarea/înlăturarea de la moştenire a legatarului cu titlu particular sau
a moştenitorilor rezervatari dacă venirea acestora la moştenire ar fi
micşorat fracţiunea ce se cuvenea legatarului cu titlu universal. Legatul
universal şi cel cu titlu universal au aceeaşi natură juridică. Diferenţa
dintre ele e doar cantitativă.
Legatarul cu titlu universal poate fi determinat prin aceleaşi
modalităţi ca şi legatarul universal; atât cel universal cât şi cel cu titlu
universal sunt succesorii în drepturi şi obligaţii ai testatorului, ceea ce
înseamnă că sunt obligaţi şi la suportarea cotei-părţi de datorii şi sarcini
corespunzătoare fracţiunii din patrimoniu ce au moştenit-o.

� Legatul cu titlu particular - este dispoziţia testamentară ce conferă

vocaţie succesorală la unul sau mai multe bunuri
determinate/determinabile, privite izolat (art. 894, alin. 2, C. civ.). Nu
interesează numărul sau valoarea acestor bunuri.
Legatul cu titlu particular nu trebuie confundat cu cel cu titlu
universal. Aceasta deoarece drepturile legatarului cu titlu particular sunt
limitate definitiv asupra bunurilor menţionate în testament. Dacă alţi
legatari/moştenitori legali nu pot/nu vor să vină la moştenire, aceasta nu-
i profită legatarului cu titlu particular.
Sunt considerate ca legate cu titlu particular:
- legatul unor bunuri corporale certe, individual determinate (ex.
apartamentul, maşina);
- legatul unor bunuri de gen determinate/determinabile (ex. o sumă de
bani);
- legatul unor bunuri incorporale (ex. a unei creanţe);
- legatul prin care testatorul îl iartă de datorie pe legatar (datoria se va
stinge la data deschiderii moştenirii);
- legatul unui fapt posibil şi licit pe care moştenitorul universal sau cu titlu
universal ori moştenitorul legal e obligat să-l facă sau să nu-l facă în
favoarea legatarului;
- legatul drepturilor succesorale moştenite de testator; legatul nudei

48
proprietăţi a unor bunuri determinate.
Alte tipuri de legate cu titlu particular sunt:
- legatul uzufructului;
- legatul unui bun individual determinat care este al altuia;
- legatul unui bun individual determinat care se află în indiviziune.
În funcţie de calificarea legatelor în funcţie de modalităţi operăm
următoarele distincţii:

� Legatul pur şi simplu – este acel legat neafectat de modalităţi care

îşi produce efectele la data morţii testatorului. Din acest moment,
legatarul dobândeşte şi exercită drepturile sale, putând cere executarea
legatului. Legatarul devine titularul dreptului real sau de creanţă care
intră în patrimoniul său din momentul deschiderii moştenirii, indiferent
dacă acesta şi-a exercitat sau nu dreptul de opţiune succesorală sau
dacă a fost pus în posesie.

� Legatul cu termen – este acel legat prin care testatorul prevede că

executarea sau stingerea lui depinde de un eveniment viitor şi sigur ca
realizare. Deci, efectele legatului cu termen diferă după natura
termenului. Dacă termenul este suspensiv, drepturile legatarului se nasc
din momentul deschiderii succesiunii, ca în cazul legatului pur şi simplu,
însă executarea legatului se amână până la împlinirea termenului (ex.:
până la împlinirea vârstei de 18 ani). Legatarul poate cere predarea
bunului lăsat legat numai după împlinirea termenului. Dacă termenul
este extinctiv, drepturile legatarului se nasc la deschiderea succesiunii,
însă la împlinirea termenului se sting pentru viitor.

� Legatul sub condiţie – este acel legat a cărui naştere sau stingere
depinde de un eveniment viitor şi nesigur ca realizare. Spre deosebire
de termen, care nu afectează dreptul, ci doar executarea lui, de condiţie
depinde însăşi existenţa legatului. În funcţie de efectele pe care le
produce, condiţia poate fi suspensivă sau rezolutorie. Când condiţia e
suspensivă, dreptul legatarului nu se naşte la data deschiderii
succesiunii, ci în momentul realizării condiţiei, care produce efecte
retroactive de la data deschiderii succesiunii. În plus, legatarul trebuie să
existe în momentul realizării condiţiei, în caz contrar legatul devine
caduc chiar dacă post mortem condiţia se realizează. Când condiţia e
rezolutorie, dreptul legatarului se naşte în momentul deschiderii
succesiunii, dar la data realizării condiţiei, legatul se desfiinţează cu
efect retroactiv de la data deschiderii succesiunii. Dacă nu se
realizează condiţia ori e sigur că nu se poate realiza, drepturile
legatarului se consolidează definitiv.

49
� Legatul cu sarcină – este acel legat prin care testatorul impune
legatarului o obligaţie de a da, a face sau a nu face, obligaţie pe care,
după acceptarea legatului, este ţinut să o execute. Sarcina nu afectează
dobândirea dreptului legatarului de la data deschiderii succesiunii, însă
neexecutarea sarcinii poate conduce la revocarea judecătorească a
legatului ori persoanele interesate vor putea cere instanţei să-l
oblige pe legatar la executarea sarcinii. Sarcina poate fi stipulată în
favoarea unui terţ, a legatarului sau a testatorului. E valabilă sarcina
stipulată în favoarea unei persoane viitoare (neconcepute) sau
nedeterminabile, cu condiţia să existe şi să fie determinabilă la data
executării sarcinii. Dacă sarcina e stipulată în favoarea testatorului, ea
poate fi executată numai după moartea acestuia. Dacă sarcina e
stipulată în favoarea legatarului însuşi, legatul e pur gratuit, dar revocabil
în ipoteza neexecutării sarcinii.

3. Ineficacitatea legatelor

Ineficacitatea legatelor desemnează acele ipoteze în care dispoziţia

testamentară prin care testatorul a instituit unul sau mai multe legate e
lipsită de efecte juridice din cauze prevăzute de lege. Trebuie să avem în
vedere următoarele cauze de ineficacitate:
• nulitatea legatelor,
• revocarea legatelor,
• caducitatea legatelor.

� Nulitatea legatelor – nulitatea absolută/relativă a legatului intervine

pentru nerespectarea condiţiilor de fond sau de formă prevăzute pentru
legate. Cauzele de nulitate pot fi cele comune tuturor actelor juridice
(ex.: lipsa capacităţii de a dispune a testatorului) sau specifice legatelor:
minorul de 16 ani a lăsat legate de o valoare ce depăşeşte jumătate din
averea sa; testamentul nu a fost întocmit într-una din formele prevăzute
de lege; testatorul a testat un bun individual determinat crezând că este
el său etc. Cauzele de nulitate se apreciază în raport cu data
întocmirii actului ele putând fi anterioare sau concomitente redactării
testamentului. Prin derogare de la dreptul comun, legatul nul sau
anulabil poate produce efecte dacă nulitatea e acoperită prin confirmare,
ratificare sau executare voluntară şi în deplină cunoştinţă de cauză de
către cei care ar beneficia de ineficacitatea legatului în caz de nulitate.
Termenul de prescripţie a acţiunii în anulare este de 3 ani şi începe să
curgă de la data la care cel interesat a cunoscut cauza anulării, dar nu
mai târziu de 18 luni de la data deschiderii moştenirii.

50
� Revocarea legatelor – legatul valabil poate deveni ineficace prin
revocare voluntară, expresă sau tacită, ce depinde de voinţa unilaterală
a testatorului, sau prin revocare judecătorească, pronunţată de instanţă
pentru faptele culpabile prevăzute de lege şi săvârşite de legatar.
• În ceea ce priveşte revocarea voluntară, subliniem că testatorul poate
revoca oricând legatul până în ultima clipă a vieţii sale. Conform art. 802,
C. civ., testatorul nu poate renunţa la dreptul de revocare, o astfel de
clauză fiind lovită de nulitate absolută. Revocarea voluntară poate fi:
• expresă sau
• tacită.
Revocarea voluntară expresă sau directă se realizează prin
încheierea unui testament posterior, care revocă integral sau parţial pe
cel anterior, întocmit într-una din formele prevăzute de lege sau printr-un
înscris autentic revocator, redactat special în acest scop.
Revocarea voluntară tacită intervine atunci când indirect, dar
neîndoielnic rezultă revocarea unui testament anterior; această revocare
derivă din anumite acte sau fapte săvârşite de testator sau cunoscute de
el. In continuare urmează să analizăm următoarele cazuri de revocare
tacită: întocmirea unui nou testament, înstrăinarea sau distrugerea
voluntară a bunului care formează obiectul legatului, distrugerea
voluntară a testamentului.
Pentru ca întocmirea unui nou testament să constituie revocare
tacită, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) testamentul nou să fie întocmit cu respectarea formei solemne
cerută de lege, de către testator care trebuie să aibă capacitatea de a
testa şi consimţământul neviciat; prin urmare, un testament nul nu
constituie revocare tacită a celui anterior;
b) testamentul nou să nu conţină o clauză prin care îl revocă pe cel
anterior (în aceste condiţii, am fi în prezenţa unei revocări exprese);
c) testamentul anterior să conţină dispoziţii incompatibile sau
contrare cu cele ale noului testament; această condiţie se cere deoarece
este posibil ca testatorul să lase mai multe testamente succesive ale
căror dispoziţii să nu se contrazică şi să poată fi executate cumulativ.
Incompatibilitatea dispoziţiilor poate fi materială sau juridică şi se
poate stabili în baza unor elemente obiective.
Contrarietatea dispoziţiilor testamentare presupune o imposibilitate
intenţională, care ţine de intenţia testatorului şi care necesită cercetarea
unor elemente subiective.
Testamentul nou îl revocă pe cel anterior în condiţiile arătate, chiar
dacă dispoziţiile noului testament ar fi ineficace (art. 992, C. civ.). Există
şi testamente succesive care nu sunt nici incompatibile, nici contrarii;
spre exemplu, legatul universal dintr-un testament anterior nu se
consideră revocat prin instituirea ulterioară a unor legate cu titlu

51
particular sau cu titlu universal, ci doar se micşorează emolumentul
legatarului universal. De asemenea, nici legatul cu titlu particular sau cu
titlu universal nu se consideră revocat prin instituirea unui legat universal
ulterior. Totuşi, dacă nu rezultă intenţia testatorului ca legatele să se
execute cumulativ, testamentul ulterior îl revocă pe cel anterior.
Dacă prin testamente succesive aceeaşi persoană e desemnată
iniţial ca legatar universal, iar posterior legatar cu titlu universal, situaţia
echivalează cu o revocare tacită, prin urmare persoana nu poate păstra
decât calitatea de legatar universal.
Un alt caz de revocare tacită îl reprezintă înstrăinarea sau
distrugerea voluntară a bunului care formează obiectul legatului.
Conform art. 923, C. civ., orice înstrăinare, sub orice mod sau condiţie,
revocă legatul pentru tot ceea ce s-a înstrăinat, chiar dacă înstrăinarea e
nulă sau dacă obiectul lăsat legat reintră în patrimoniul testatorului.
Acest caz de revocare tacită poate opera numai în privinţa legatelor cu
titlu particular; în privinţa celorlalte legate, cazul determină doar o
micşorare a emolumentului. De asemenea, acest caz de revocare
intervine numai în cazul legatelor ce au ca obiect bunuri individual
determinate sau de gen, dar individualizate. Înstrăinarea bunurilor de
gen neindividualizate nu atrage revocarea, legatarul fiind un creditor al
moştenirii dacă, la data deschiderii succesiunii bunul de gen respectiv nu
se află în masa succesorală. Bunurile înstrăinate pot fi
corporale/incorporale; poate fi vorba şi despre un drept succesoral
dobândit de testator, pe care l-a lăsat ca legat, iar ulterior l-a înstrăinat.
Pentru a constitui revocare tacită, înstrăinarea trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
a) să fie voluntară; dacă este involuntară (ex. vânzare silită,
expropriere) nu operează revocarea, deci, dacă bunul reintră în
patrimoniul testatorului, legatul se execută;
b) vânzarea trebuie să fie reală şi efectivă.
Menţionăm că antecontractul de vânzare-cumpărare echivalează cu
revocarea, deşi nu este translativ de proprietate, deoarece interesează
voinţa testatorului de a revoca iar nu transferul proprietăţii. Înstrăinarea
are ca efect revocarea totală sau parţială a legatului în funcţie de
câtimea din bun care a fost înstrăinată. Revocarea operează chiar şi
atunci când înstrăinarea este nulă. Face excepţie ipoteza anulării
înstrăinării pentru incapacitatea sau vicierea consimţământului
testatorului: dacă voinţa manifestată expres (de înstrăinare) nu este
valabilă, nici cea manifestă indirect (de revocare) nu poate fi valabilă.
Distrugerea voluntară a bunului individual determinat care formează
obiectul legatului cu titlu particular se asimilează cu înstrăinarea,
deoarece ambele reprezintă manifestări de exercitare a dreptului de
dispoziţie asupra bunului.

52
 Distrugerea involuntară a bunului de către testator sau de către o
altă persoană fără voia testatorului ori pieirea fortuită a bunului în timpul
vieţii testatorului conduce la caducitatea legatului.
În fine, distrugerea voluntară a testamentului echivalează cu
revocarea tacită dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) testamentul este olograf sau mistic;
b) distrugerea este voluntară (realizată de către testator sau o altă
persoană, cu ştirea testatorului ori dacă testamentul este distrus fortuit,
iar testatorul, deşi cunoştea faptul, nu a întocmit altul nou);
c) distrugerea trebuie să fie efectivă;
d) testatorul a avut capacitatea necesară pentru revocare şi voinţa
lui nu a fost viciată.
Revocarea tacită prin distrugerea testamentului poate fi totală sau
parţială (ex. de revocare parţială: distrugerea unei pagini din testament,
ce conţinea un legat). Dacă radiază un legat, testatorul trebuie să
semneze şi să dateze, ca în cazul oricărui testament olograf. Revocarea
prin radiere poate interveni şi în cazul testamentului autentic şi deoarece
nu este obligatorie regula simetriei de formă.
Întrucât revocarea este un act unilateral, ea poate fi retractată. În
principiu, deoarece retractarea reprezintă tot o revocare, retractarea
revocării poate fi făcută în aceleaşi condiţii ca şi revocarea, cu
precizarea că în cazul revocării tacite prin înstrăinarea sau distrugerea
obiectului legatului ori prin distrugerea testamentului nu poate exista
retractare. Dacă testatorul va voi să revină asupra revocării care a
operat în modurile amintite anterior, va trebui să întocmească un nou
testament.
Efectele retractării revocării voluntare diferă de la caz la caz, în
funcţie de împrejurările cauzei şi de voinţa testatorului (ex.: dacă legatul
din testamentul iniţial a fost revocat expres printr-un testament ulterior,
revocarea testamentului ulterior nu va atrage redobândirea eficacităţii
legatului iniţial decât atunci când aceasta reiese din voinţa testatorului).

• În ceea ce priveşte revocarea judecătorească, aceasta intervine în

cazurile în care legatarul a săvârşit în mod culpabil o faptă ce este
prevăzută de lege drept cauză de revocare, înainte sau după
deschiderea succesiunii.
Revocarea judecătorească va putea fi cerută de persoanele
interesate numai după deschiderea moştenirii. Cauzele legale de
revocare a legatelor sunt aceleaşi cu cele de revocare a donaţiilor cu
următoarele precizări:
- Revocarea pentru neîndeplinirea sarcinii – în acest caz, sarcina de
care este afectat legatul îl obligă pe legatarul acceptant s-o execute. În
caz de neexecutare, persoanele interesate (terţul beneficiar, creditorul

53
acestuia, executorul testamentar) pot cere executarea silită. Revocarea
legatului poate fi cerută de către persoanele care, în cazul admiterii unei
astfel de acţiuni ar beneficia de efectele revocării (moştenirii legali,
legatarul universal sau cu titlu universal sau particular, creditorii acestora
prin intermediul acţiunii oblice). Terţul beneficiar nu poate cere revocarea
pentru că aceasta nu-i procură nici un beneficiu. Termenul de prescripţie
a acţiunii în revocare e de 3 ani şi începe să curgă de la data stabilită
pentru executarea sarcinii; dacă o astfel de dată nu a fost stabilită,
prescripţia curge de la data deschiderii succesiunii ori de la cea de la
care reclamantul a cunoscut sau a trebuit să cunoască neexecutarea. În
principiu, revocarea pentru neîndeplinirea sarcinii poate interveni numai
atunci când neexecutarea se datorează culpei legatarului. Dacă
neîndeplinirea sarcinii se datorează cazului fortuit sau forţei majore,
revocarea va opera numai dacă din intenţia testatorului reiese că sarcina
are semnificaţia unei condiţii rezolutorii.
- Revocarea pentru ingratitudine – această situaţie poate interveni dacă
legatarul, în timpul vieţii testatorului, a atentat la viaţa lui sau a săvârşit
delicte, cruzimi sau injurii grave la adresa acestuia (art. 930 coroborat
cu art. 831, pct. 1 şi 2, C. civ.) ori dacă, după moartea testatorului, a
săvârşit o injurie gravă la adresa memoriei lui (art. 931, C. civ.). Refuzul
de alimente nu justifică revocarea legatului pentru ingratitudine. Dacă
faptele au fost săvârşite în timpul vieţii testatorului, numai acesta poate
revoca legatul, oricând, fără a avea nevoie de vreo acţiune în justiţie.
Însă, dacă în cunoştinţă de cauză, testatorul nu revocă legatul într-un an
de la săvârşirea faptei, se prezumă că legatarul a fost iertat, deci,
persoanele interesate nu vor putea cere revocarea judecătorească după
deschiderea succesiunii. Persoanele interesate pot solicita revocarea
dacă testatorul moare înlăuntrul termenului de 1 an şi nu l-a iertat pe
legatar, dar numai în limita timpului rămas.
Revocarea pentru injurii grave la adresa memoriei testatorului poate fi
cerută într-un an de la săvârşirea faptei; titularii dreptului la acţiune sunt
persoanele interesate care, în ipoteza admiterii acţiunii, ar profita de
efectele revocării.
Subliniem că dobândirea de drepturi reale din succesiune este
opozabilă terţilor nefiind condiţionată de înscrierea în cartea funciară
(art. 28, alin. 1, L. 7/1996), dar pentru opozabilitate faţă de terţi e
necesară înscrierea cererii de revocare pentru ingratitudine în cartea
funciară; în acest fel, actele încheiate de legatarul ingrat cu terţii, după
înscrierea cererii, nu îi sunt opozabile titularului acţiunii în revocare.
- Revocarea pentru survenienţă de copil nu intervine în cazul legatelor –
dacă ulterior încheierii testamentului i se naşte un copil testatorului iar
acesta nu revocă legatul, el se va executa la data deschiderii succesiunii
în limitele cotităţii disponibile. Dacă testatorul nu a cunoscut sarcina

54
femeii, iar copilul, s-a născut după moartea lui, ori dacă, cunoscând
sarcina, nu a putut revoca legatul, acesta ar putea fi desfiinţat
considerându-se că legatul a fost întocmit sub condiţia rezolutorie
negativă tacită de a nu avea copii sau ar putea fi considerat caduc
pentru dispariţia cauzei determinante a liberalităţii.

� Caducitatea legatelor – poate fi definită ca o imposibilitate de

executare a legatului, valabil instituit şi nerevocat, din cauze obiective
posterioare întocmirii testamentului sau din cauza renunţării legatarului
la legat după deschiderea succesiunii. Caducitatea se deosebeşte de
nulitate prin faptul că intervine pentru cauze ulterioare încheierii
testamentului; de asemenea, se deosebeşte de revocarea voluntară prin
faptul că intervine independent de voinţa testatorului şi chiar împotriva
acestei voinţe. Se deosebeşte şi de revocarea judecătorească prin
aceea că nu implică culpa legatarului. Cauzele de caducitate sunt
următoarele:
- Predecesul legatarului – dacă, la deschiderea succesiunii, legatarul
este precedat, legatul devine caduc pentru că a fost încheiat în
considerarea persoanei legatarului (art. 924, C. civ.). Prin urmare,
moştenitorii legatarului nu dobândesc nici un drept asupra legatului.
Aceeaşi soluţie se aplică şi în cazul în care legatul a fost instruit în
favoarea unei persoane care este comorient/codecedat cu testatorul.
Legatul devine caduc şi în cazul în care legatarul a decedat după
testator, dar legatul era afectat de o condiţie suspensivă, iar legatarul
decedează înainte de împlinirea acesteia, indiferent dacă, ulterior morţii
legatarului, condiţia se realizează. Dacă legatul e afectat de o condiţie
rezolutorie, de un termen ori de o sarcină, este suficient ca legatarul să
fie în viaţă la data deschiderii succesiunii. Pentru a preîntâmpina
caducitatea legatului, testatorul poate stipula că, dacă la data deschiderii
moştenirii, legatarul desemnat în primul rând nu va fi în viaţă, atunci
legatul să revină altei persoane (substituţie vulgară, expres permisă de
lege – art. 804, C. civ.)
- Incapacitatea legatarului de a primi legatul – dacă la data deschiderii
succesiunii legatarul este incapabil de a primi legatul, acesta devine
caduc (art. 928, C. civ.).
- Neacceptarea legatului de către legatar – legatarii au un drept de
opţiune succesorală ca şi moştenitorii legali. Acesta se transmite şi
asupra propriilor moştenitori dacă legatarul moare după data deschiderii
moştenirii, dar înainte de exercitarea dreptului de opţiune (art. 928, C.
civ.).
- Pieirea totală a bunului ce formează obiectul legatului – atrage
caducitatea legatului dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: legatul
să fie cu titlu particular şi să aibă ca obiect bunuri corporale certe,

55
individual determinate; pieirea bunului să fie totală (dacă bunul piere
parţial, legatul nu devine caduc, ci doar se micşorează emolumentul);
pieirea bunului să aibă loc în timpul vieţii testatorului, între data
încheierii testamentului şi cea a deschiderii succesiunii (dacă bunul era
pierit în momentul încheierii testamentului, legatul e nul pentru lipsă de
obiect, iar nu caduc. Dacă pieirea are loc după deschiderea succesiunii,
legatul nu devine caduc, riscul pieirii fortuite fiind suportat de către
legatar); cauza pieirii bunului să fie independentă de voinţa testatorului,
deoarece dacă testatorul distruge el însuşi legatul suntem în prezenţa
unui caz de revocare tacită voluntară (art. 927, C. civ.).
- Acestor cauze prevăzute de codul civil, literatura de specialitate le-a
mai adăugat câteva: neîndeplinirea condiţiei suspensive, situaţia în care
se încalcă rezerva succesorală, situaţia în care ar exista dispoziţii
imperative sau prohibitive ale legii care ar împiedica predarea
legatului.

4. Dreptul de acrescământ

Problema dreptului de acrescământ apare ori de câte ori ne

confruntăm cu un caz de ineficacitate a legatului. Regula e că
ineficacitatea legatului profită acelor moştenitori legali/testamentari ale
căror drepturi succesorale ar fi fost micşorate/înlăturate prin existenţa
legatului sau care aveau obligaţia să execute legatul. Astfel,
ineficacitatea legatului universal profită moştenitorilor legali rezervatari,
care vor culege întreaga moştenire, ori moştenitorilor nerezervatari
care numai datorită ineficacităţii legatului pot veni la moştenire. Dacă au
fost instituiţi mai mulţi legatari universali, ineficacitatea unui legat profită
celorlalţi legatari universali. Ineficacitatea legatului cu titlu universal
instituit în favoarea unei singure persoane, profită moştenitorilor
legali/legatarului universal. Dacă pentru aceeaşi fracţiune din patrimoniu
au fost desemnaţi doi sau mai mulţi legatari, ineficacitatea legatului
unuia va profita celorlalţi legatari cu titlu universal. Ineficacitatea legatului
cu titlu particular profită moştenitorilor legali/legatarilor universali sau cu
titlu universal care ar fi avut obligaţia să execute acel legat. În mod
excepţional, ineficacitatea unui legat cu titlu particular poate profita
legatarului cu titlu particular care ar fi avut obligaţia să execute ca
sarcină acel legat sau al cărui beneficiu succesoral ar fi fost redus prin
existenţa legatului cu titlu particular ineficace. De la principiul prezentat
există două excepţii:
- Substituţia vulgară – este acea dispoziţie testamentară prin care
testatorul desemnează în subsidiar un alt legatar care urmează să
beneficieze prin substituţie de legat, în cazul în care primul legatar nu ar
putea sau nu ar voi să beneficieze de legat (art. 804, C. civ). Suntem,

56
deci, în prezenţa a două legate alternative: cel de-al doilea produce
efecte sub condiţia suspensivă a ineficacităţii celui dintâi şi înlătură
dreptul altor persoane de a beneficia de această ineficacitate.
- Legatul conjunctiv – este acea dispoziţie testamentară prin care acelaşi
bun este lăsat în totalitate în favoarea mai multor legatari cu titlu
particular, fiecare având vocaţie la totalitatea bunului legat. Ei vin
împreună la moştenire şi primesc părţi egale din bun. Dacă unul din
colegatari nu vrea/nu poate să primească legatul, aceasta profită
celorlalţi colegatari. Operează aşanumitul drept de acrescământ în
condiţiile în care sunt întrunite următoarele condiţii:
a) să existe o pluralitate de legatari cu titlu particular;
b) legatul făcut în favoarea legatarilor să aibă acelaşi obiect;
c) fiecare legatar să aibă vocaţie la întregul obiect testat;
d) legatul să devină ineficace pentru unul/mai mulţi colegatari;
e) testatorul să nu fi înlăturat dreptul de acrescământ.
Dacă legatul conjunctiv e ineficace pentru toţi, va profita
moştenitorilor potrivit regulii generale.
Dreptul de acrescământ operează în mod obligatoriu, de drept.
După acceptarea legatului, bunul intră în patrimoniul legatarului ca
urmare a ineficacităţii legatului în privinţa unor colegatari. Când
colegatarului faţă de care legatul e ineficace îi reveneau sarcini, legatarul
ce beneficiază de acrescământ este obligat să suporte şi acele sarcini.
De la această ultimă regulă există o excepţie atunci când sarcina a fost
instituită în considerarea persoanei colegatarului iniţial.

5. Alte dispoziţii testamentare (exheredarea, execuţia testamentară)

� Exheredarea – orice persoană fiind liberă să dispună de bunurile

sale cum doreşte, inclusiv pentru momentul morţii sale, de cujus poate
dezmoşteni pe succesorii săi legali, total (pe moştenitorii legali
nerezervatari) şi parţial (pe cei care au dreptul la rezervă). Prin urmare,
exheredarea este acea dispoziţie prin care testatorul înlătură de la
succesiune pe unul sau pe mai mulţi moştenitori legali.
Prin exheredare, moştenitorul legal, fie el şi nerezervatar, pierde
numai emolumentul moştenirii, calitatea sa de moştenitor păstrându-se.
În această calitate, exheredatul poate cere anularea/constatarea nulităţii
dispoziţiilor testamentare, revocarea judecătorească a legatelor,
constatarea caducităţii acestora, iar exheredaţii rezervatari pot cere
reducţiunea liberalităţilor excesive.
Exheredarea poate fi:
- directă (expresă), intervenind atunci când de cujus dispune prin
testament înlăturarea de la moştenire a succesorilor săi legali. Ea poate
fi: totală, când îi vizează pe toţi moştenitorii legali ai lui de cujus sau

57
parţială, când de cujus îi înlătură de la succesiune numai pe unul sau
mai mulţi moştenitori legali. În acest caz, dacă de cujus nu a instituit
legatari, succesiunea va fi culeasă de comoştenitorii celui dezmoştenit
sau de moştenitorii subsecvenţi conform regulilor devoluţiunii legale a
moştenirii.
- indirectă, intervenind atunci când de cujus, fără a menţiona expres
înlăturarea moştenitorilor legali, instituie unul sau mai mulţi legatari ce
culeg întreaga moştenire sau, dacă există rezervatari, numai cotitatea
disponibilă. Dacă legatul e ineficace, dar din cuprinsul testamentului
rezultă voinţa neîndoielnică a lui de cujus de a înlătura de la moştenire
pe succesorii legali, exheredarea rămâne valabilă; în caz contrar,
ineficacitatea legatului determină culegerea moştenirii de către
succesorii legali.
- cu titlu de sancţiune, intervenind atunci testatorul dispune prin
testament că moştenitorii vor pierde dreptul lor la moştenire dacă atacă
testamentul cu acţiune în justiţie. Acest fel de exheredare se referă, în
principiu, la moştenitorii legali dar îi poate privi şi pe legatarii
universali/cu titlu universal care ar ataca un legat cu titlu particular.
Exheredarea sancţiune nu poate aduce atingere drepturilor
moştenitorilor rezervatari şi nu îi poate împiedica pe succesori să ceară
constatarea nulităţii dispoziţiilor testamentare contrare ordinii publice sau
bunelor moravuri.

� Execuţiunea testamentară - este o dispoziţie cuprinsă în testament,

prin care testatorul desemnează una sau mai multe persoane,
conferindu-le împuternicirea necesară pentru a putea asigura
executarea dispoziţiilor testamentare (art. 910, C. civ.). Procedând astfel,
testatorul îi degrevează pe moştenitori de această sarcină sau asigură
îndeplinirea dispoziţiilor sale atunci când apreciază că cei însărcinaţi cu
aceasta nu ar vrea sau nu ar putea să-şi execute obligaţia. Notarul
public competent să dezbată moştenirea va elibera persoanei
desemnate de către testator un certificat constatator al acestei calităţi
(art. 83, L. 36/1995). În ceea ce priveşte natura juridică a execuţiunii
testamentare majoritatea autorilor consideră că e vorba de un mandat
special, ce prezintă asemănări şi deosebiri cu mandatul de drept comun.
Evidenţiem următoarele asemănări:
• acceptarea execuţiunii testamentare e facultativă;
• în principiu, execuţiunea testamentară e cu titlu gratuit (executorul
testamentar poate însă cere remuneraţie dacă testatorul a
prevăzut o astfel de remuneraţie sau dacă executorul e un
profesionist);
• executorul testamentar are, în principiu, aceleaşi obligaţii ca şi
mandatarul obişnuit;

58
 • executorul testamentar e instituit intuitu personae (în caz de deces
al executorului, moştenitorii acestuia nu au obligaţia de a continua
luarea unor măsuri în interesul şi până la înştiinţarea succesorilor
testatorului).
Menţionăm următoarele deosebiri:
• execuţiunea testamentară poate fi instituită numai prin
testament (act solemn), în timp ce mandatul e consensual;
• mandatul obişnuit încetează de drept la moartea mandantului,
iar atunci când s-a prevăzut continuarea mandatului post
mortem, succesorii mandantului îl pot revoca oricând;
• execuţiunea testamentară începe la moartea mandantului; în
cazul mandatului de drept comun, limitele împuternicirii se
determină de părţi, limitele atribuţiilor executorului testamentar
şi durata maximă a unor atribuţii sunt stabilite imperativ de
lege;
• mandatarul obişnuit poate renunţa la mandat dacă această
renunţare nu e păgubitoare pentru mandant - dacă îşi acceptă
misiunea, executorul testamentar nu poate renunţa la ea decât
dacă face dovada că aceasta iar pricinui o pagubă importantă.
Atribuţiile executorului testamentar sunt reglementate prin norme
imperative. Dacă nu a fost numit un executor testamentar şi dispoziţiile
testamentare sunt executate de succesorul universal, acesta nu e ţinut
să respecte limitele impuse de lege executorilor testamentari. Atribuţiile
executorilor testamentari sunt mai restrânse sau mai extinse după cum
testatorul i-a conferit sau nu sezina.
• Atribuţiile executorului testamentar fără sezină sunt:
- supraveghează şi controlează modul cum se execută dispoziţiile
cuprinse în testament, fără a executa el însuşi aceste dispoziţii;
- trebuie să solicite notarului public competent inventarierea bunurilor
succesorale;
- dacă există moştenitori minori interzişi sau absenţi, este obligat să
ceară punerea sub sigiliu sau predarea unui custode a bunurilor
succesorale pentru care există pericolul de înstrăinare /pierdere
/înlocuire/ distrugere;
- dacă nu există o sumă neîndestulătoare pentru plata legatelor,
executorul va cere vânzarea mobilelor; să intervină în judecată pentru
apărarea validităţii testamentului (art. 916, C. civ.).
• Atribuţiile executorului testamentar cu sezină sunt:
- poate proceda la predarea către legatari a bunurilor mobile determinate
sau de gen, care formează obiectul unor legate cu titlu particular;
- poate urmări pe debitorii moştenirii şi poate încasa creanţele moştenirii;
- poate cere vinderea bunurilor succesorale şi încasa preţul pentru
asigurarea sumelor de bani necesare pentru plata legatelor.

59
 Obiectul sezinei îl constituie mobilele existente la data deschiderii
succesiunii.
Durata sezinei este de cel mult 1 an de la moartea testatorului sau
de la data când execuţiunea testamentară a devenit posibilă.
Dacă dispoziţiile testamentare referitoare la bunurile mobile au fost
executate, sezina încetează. Menţionăm că sezina executorului
testamentar se deosebeşte de sezina conferită de lege ascendenţilor şi
descendenţilor defunctului. Deşi C. civ. o numeşte posesiune, sezina
executorului e o simplă detenţiune precară, mobilele fiind deţinute în
numele moştenitorilor ce sunt proprietarii lor şi adevăraţii posesori.
Executorul testamentar e un simplu custode.
Execuţiunea testamentară încetează în următoarele cazuri:
a) când dispoziţiile testamentare au fost integral executate;
b) când executorul testamentar a decedat;
c) când executorul renunţă datorită unor motive mai presus de
voinţa sa (ex.: boală gravă) sau dovedeşte că dacă ar continua
execuţiunea, ar suferi el însuşi o pagubă însemnată;
d) când execuţiunea testamentară a fost revocată de către instanţă
la cererea succesorilor, pentru motive temeinice (ex.: reaua-credinţă a
executorului testamentar);
e) când executorul testamentar este pus sub interdicţie.
În momentul în care încetează execuţiunea, executorul testamentar
este obligat faţă de succesorii universali să dea socoteală de gestiunea
sa şi să le predea tot ceea ce a primit în temeiul sezinei. El are dreptul
de a cere înapoierea cheltuielilor făcute în îndeplinirea misiunii şi de a fi
dezdăunat, conform dreptului comun, pentru prejudiciile suferite cu
ocazia îndeplinirii sarcinii sale.
Executorul testamentar răspunde prin plata de daune-interese de
orice culpă comisă în legătură cu executarea dispoziţiilor testamentare.
Dacă au fost instituiţi mai mulţi executori, răspunderea lor este solidară
dacă sunt sezinari şi dacă funcţiile lor nu au fost divizate de către
testator sau dacă, fiind divizate, nu a fost respectată diviziunea funcţiilor.
În celelalte cazuri, răspunderea lor e conjunctă.

60
 CAPITOLUL VII

LIMITELE DREPTULUI DE A DISPUNE PRIN ACTE JURIDICE

MORTIS CAUSA

Legea consacră principiul libertăţii testamentare, dar impune şi

anumite limite:
a) dreptul de dispoziţie asupra patrimoniului pentru cauză de moarte
se poate exercita numai prin intermediul legatelor, care sunt prin esenţa
lor revocabile, nu şi prin intermediul contractelor. Legea interzice pactele
asupra bunurilor dintr-o succesiune nedeschisă.
b) testatorul nu poate stabili soarta bunurilor în cazul morţii propriilor
săi moştenitori; legea interzice substituţiile fideicomisare.
c) liberalităţile făcute de către testator sunt reductibile în limita
cotităţii disponibile, dacă testatorul are moştenitori rezervatari.

1. Oprirea pactelor asupra succesiunilor viitoare

Prin pact asupra unei moşteniri viitoare se înţelege orice contract

sau act unilateral prin care se renunţă la o moştenire viitoare,
nedeschisă la data încheierii lui sau se înstrăinează drepturile eventuale
ale uneia dintre părţi la moştenire (art. 965 alin. 2, art. 702 C. civ.).
Asemenea pacte sunt interzise indiferent dacă privesc moştenirea unei
terţe persoane sau cea a unuia dintre contractanţi şi indiferent dacă
renunţarea/înstrăinarea s-a făcut cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
Condiţii pentru ca un pact să fie considerat asupra unei moşteniri
viitoare, nedeschise:
• pactul trebuie să privească o moştenire, adică să aibă ca obiect
patrimoniul succesoral în totalitate sau o cotă-parte din acesta ori bunuri
determinate din moştenire;
• moştenirea să nu fie deschisă; data deschiderii succesiunii în
raport de care se analizează anterioritatea pactului se stabileşte în
funcţie de data morţii specificată în certificatul de deces sau în hotărârea
declarativă de moarte. Pactul încheiat după data morţii stabilită prin
hotărâre e valabil chiar dacă ulterior încheierii pactului data a fost
rectificată sau hotărârea declarativă de moarte s-a anulat.
• pactul să nu fie permis expres de lege;

Sunt permise de lege:

61
 • convenţiile prin care asociaţii stipulează că societatea civilă va
continua cu moştenitorii asociatului decedat sau între asociaţii rămaşi în
viaţă;
• împărţeala de ascendent făcută prin donaţie dacă s-au respectat
condiţiile de fond şi formă prevăzute de lege (art. 794-799 C. civ.);
• convenţiile prin care un moştenitor rezervatar sau care
beneficiază de raportul donaţiilor îşi dă consimţământul la înstrăinarea
făcută de cel care va lăsa moştenirea unui succesibil în linie dreaptă, cu
sarcina unei rente viagere sau cu rezerva uzufructului, consimţământ ce
constituie o renunţare anticipată la acţiunea în reducţiune sau la cererea
de raport, dacă înstrăinarea ar fi, în realitate, o donaţie (art. 845 C. civ.)
Sancţiunea aplicabilă pactului care întruneşte condiţiile arătate este
nulitatea absolută, ce nu poate fi acoperită, după deschiderea moştenirii,
prin confirmare.

2. Oprirea substituţiilor fideicomisare

Substituţia fideicomisară este o dispoziţie prevăzută în actul de
liberalitate (testament/donaţie) prin care dispunătorul îl obligă pe
beneficiarul liberalităţii (legatar/donatar), numit instituit sau
grevat/fiduciar, să conserve bunurile primite şi să le transmită, în tot/în
parte, la moartea sa, unei alte persoane, numită substituit/fideicomisar,
desemnată tot de către dispunător (art. 803 C. civ.)
Pentru ca liberalitatea să constituie o substituţie fideicomisară,
trebuie să fie îndeplinite 3 condiţii:
• să existe două sau mai multe liberalităţi având acelaşi obiect în
favoarea a două sau mai multe persoane desemnate de dispunător,
liberalităţi care urmează să fie executate succesiv;
• bunul care formează obiectul liberalităţilor să fie indisponibilizat
prin voinţa dispunătorului; legea interzice ca un bun să fie declarat
inalienabil prin voinţa omului. Clauza de inalienabilitate e valabilă doar
dacă se justifică temporar printr-un interes serios şi legitim.
• dispunătorul să stabilească ordinea succesorală pentru cazul morţii
gratificatului.
Substituţia fideicomisară e sancţionată cu nulitatea absolută şi totală
a ambelor liberalităţi. Nulitatea nu va putea fi acoperită prin confirmarea/
ratificarea/executarea voluntară a legatului de către moştenitorii
dispunătorului, Este însă posibil ca una dintre liberalităţile instituie să fie
valabilă dacă cealaltă a devenit ineficace datorită unor cauze intervenite
până la deschiderea succesiunii.

În trei cazuri sancţiunea nulităţii absolute e controversată:

a) cazul fideicomisului fără obligaţie, adică situaţia în care
dispunătorul îi

62
adresează gratificatului rugămintea ca, în cazul în care bunurile care au
făcut obiectul liberalităţii vor mai exista în patrimoniul său, să le transmită
la moartea sa unei anume persoane, desemnată de dispunător.
Majoritatea autorilor consideră o asemenea liberalitate valabilă.
b) cazul legatului rămăşiţei, adică situaţia în care dispunătorul îi
impune gratificatului obligaţia ca, la moartea sa, să transmită persoanei
indicate de către dispunător, ceea ce va mai exista în patrimoniul
gratificatului din obiectul liberalităţii. Majoritatea autorilor îl consideră nul.
Dacă obligaţia de a lăsa ca legat rămăşiţa a constituit cauza liberalităţii,
va fi nulă şi liberalitatea făcută instituitului.
c) cazul dublului legat condiţional, adică situaţia în care
dispunătorul instituie două legate cu acelaşi obiect în favoarea a două
persoane, dar sub aceeaşi condiţie – rezolutorie pentru instituit şi
suspensivă pentru substituit. Exemplu: se lasă legat
o casă lui X sub condiţia rezolutorie a morţii acestuia fără copii; aceeaşi
casă se lasă legat şi lui Y sub condiţia suspensivă ca X să moară fără
posteritate.

Nu constituie substituţii fideicomisare:

1. Substituţia vulgară, adică acea dispoziţie prevăzută în actul de

liberalitate prin care dispunătorul desemnează, pe lângă primul gratificat,
şi un al doilea care să beneficieze de liberalitate în cazul în care primul
nu ar putea sau nu ar voi să o primească (art. 804 C. civ.)
Deşi reprezintă o dublă liberalitate având acelaşi obiect, nici unul dintre
elementele specifice substituţiei fideicomisare nu se regăseşte în cazul
substituţiei vulgare. Astfel:
– cele două liberalităţi nu sunt succesive, ci alternative, prima liberalitate
e pură şi simplă, iar cea de-a doua făcută sub condiţia suspensivă a
ineficacităţii celei dintâi;
– obiectul liberalităţii nu este indisponibilizat;
– dispunătorul nu stabileşte o ordine succesorală. Dreptul substituitului
se naşte ca şi dreptul primului gratificat la data deschiderii succesiunii,
iar nu la moartea primului gratificat.

2. Dubla liberalitate în uzufruct şi nuda proprietate, adică acea liberalitate

având acelaşi obiect, prin care uzufructul unui bun sau a unui
patrimoniu/a unei fracţiuni dintr-un patrimoniu este lăsat unei persoane,
iar nuda proprietate – alteia.
Nu constituie o substituţie fideicomisară deoarece cele două
liberalităţi nu sunt succesive, ci simultane, ambele realizându-se la data
deschiderii succesiunii. Obiectul lor e diferit şi nu e scos din circuitul civil
prin voinţa dispunătorului. La stingerea dreptului de uzufruct, cel mai

63
târziu la moartea uzufructuarului, nudul proprietar devine deplin
proprietar în temeiul legii, iar nu prin stabilirea de către dispunător a unei
ordini succesorale.

3. Rezerva succesorală

Cea mai importantă limitare adusă de legiuitor dreptului de a

dispune prin acte juridice cu titlu o constituie rezerva succesorală.
Potrivit legii, orice persoană fizică poate dispune liber de bunurile din
patrimoniul său. Nimeni nu e obligat să lase o moştenire chiar dacă are
rude apropiate sau soţ supravieţuitor. Actele cu titlu oneros şi cele
dezinteresate nu sunt supuse vreunei limitări. Liberalităţile
între vii şi exheredările comportă anumite limitări atunci când de cujus
are moştenitori rezervatari. În acest caz moştenirea se împarte în două
părţi, rezerva şi cotitatea disponibilă. Rezerva succesorală reprezintă
acea parte din patrimoniul celui care lasă moştenirea la care moştenitorii
rezervatari au dreptul în temeiul legii, împotriva voinţei defunctului
manifestată prin liberalităţi făcute în timpul vieţii sau pentru cauză de
moarte. Rezerva are menirea de a conserva pentru moştenitorii
îndreptăţiţi o parte din valoarea moştenirii şi nu anumite bunuri sau o
parte din fiecare categorie de bunuri.
Cotitatea disponibilă reprezintă acea parte a patrimoniului lui de cujus,
care excede rezervei succesorale şi de care de cujus poate dispune în
mod liber, prin liberalităţi.

� Caracterele juridice ale rezervei:

• este o parte a succesiunii – ceea ce rămâne după deducerea cotităţii
disponibile de care de cujus a putut dispune prin liberalităţi. Pentru a
putea beneficia de rezervă, rezervatarii trebuie să vină efectiv la
moştenire, întrunind toate condiţiile cerute de lege;
• are caracter de ordine publică – rezerva succesorală e stabilită
imperativ de lege, dar legea stabileşte numai dreptul la rezervă, nu şi
obligativitatea acceptării ei; în plus, menţionăm că dreptul la rezervă e un
drept propriu, născut în persoana moştenitorilor rezervatari la data
deschiderii succesiunii, iar nu dobândit de la defunct;
• este colectivă – se atribuie în indiviziune rezervatarilor, se calculează în
funcţie de numărul moştenitorilor rezervatari care vin efectiv la
moştenire;
• este datorată în natură – doar în mod excepţional, rezerva poate fi
atribuită/întregită sub forma unui echivalent în bani;
• este indisponibilă – rezerva nu poate fi atinsă prin donaţii sau legate ori
exheredării, în primele două cazuri sub sancţiunea reducţiunii
liberalităţilor excesive.

64
Moştenitorii rezervatari

� Rezerva descendenţilor – prin descendenţi se înţeleg copii defunctului

şi urmaşii lor în linie dreaptă la infinit, din căsătorie, din afara căsătoriei
şi din adopţie. Cuantumul rezervei se stabileşte indirect, prin indicarea
cuantumului cotităţii disponibile (art. 841, C. civ.). Rezultă că rezerva
descendenţilor este: ½ din moştenire pentru un copil; 2/3 din moştenire
pentru 2 copii; ¾ din moştenire pentru 3 sau mai mulţi copii. Dacă de
cujus a avut descendenţi care, la data deschiderii succesiunii, sunt
decedaţi, la stabilirea cuantumului rezervei ei nu sunt luaţi în considerare
decât dacă au avut la rândul lor descendenţi care pot şi vor să
vină la moştenirea lui de cujus prin reprezentare sau în nume propriu.
Descendenţii nedemni sau renunţători nu sunt luaţi în calcul la stabilirea
rezervei, iar dacă au avut descendenţi, ei vor veni la moştenire în nume
propriu. Când descendenţii nu sunt de gradul I, rezerva se calculează
după cum vin la moştenire prin reprezentare sau în nume propriu.
• Dacă vin prin reprezentare, rezerva se stabileşte după numărul
tulpinilor şi se împarte în mod corespunzător.
• Dacă vin în nume propriu, rezerva se stabileşte tot după numărul
tulpinilor, pentru că altfel copiii defunctului ar putea modifica
cuantumul rezervei prin renunţare, în acest caz, împărţirea
făcându-se pe capete.

� Rezerva părinţilor – prin părinţi înţelegem tatăl şi mama defunctului

din
căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţie. Dacă de cujus nu are
descendenţi sau aceştia nu vor sau nu pot să vină la moştenire, legea
recunoaşte părinţilor dreptul la rezervă. Cuantumul rezervei părinţilor
este: de ½ dacă sunt prezenţi ambii părinţi; de ¼ dacă este prezent un
singur părinte. Dacă unul dintre părinţi e nedemn sau renunţător, rezerva
e de ¼ din moştenire.

� Rezerva soţului supravieţuitor – conform L. 319/1944, rezerva soţului

supravieţuitor e de ½ din cota succesorală ce i se cuvine în calitate de
moştenitor legal. Deci, rezerva soţului supravieţuitor va fi: ½ din ¼, adică
1/8 din moştenire, dacă vine în concurs cu descendenţii defunctului,
indiferent de numărul lor şi de gradul de rudenie cu defunctul; ½ din 1/3,
adică 1/6 din moştenire, dacă vine în concurs cu ascendenţii privilegiaţi,
indiferent de numărul lor, şi cu colateralii privilegiaţi, indiferent de
numărul lor; ½ din ½, adică ¼ din moştenire, dacă vine în concurs numai
cu ascendenţii privilegiaţi sau numai cu colateralii privilegiaţi,

65
în ambele cazuri indiferent de numărul lor; ½ din ¾, adică 3/8 din
moştenire, dacă vine în concurs cu clasa a III-a sau clasa a IV-a de
moştenitori legali, indiferent de numărul lor; ½ din moştenire în lipsa
rudelor din cele 4 clase de moştenitori legali. Soţul supravieţuitor e
rezervatar numai în ceea ce priveşte dreptul de moştenire legală, nu şi în
ceea ce priveşte dreptul special asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând
gospodăriei casnice, de cujus putând dispune de aceste bunuri în mod
liber. În principiu, se apreciază că, spre deosebire de caracterele juridice
ale rezervei succesorale, rezerva soţului supravieţuitor nu are caracter
colectiv ci individual, ea nefiind o fracţiune raportată direct asupra
moştenirii, ci o fracţiune din cota de moştenire legală, adică o cotă fixă
dintr-o cotă variabilă.
În ceea ce priveşte imputarea rezervei soţului asupra moştenirii se
deosebesc două situaţii:
a) dacă soţul supravieţuitor vine singur la moştenire ca moştenitor legal
sau împreună cu alţi moştenitori legali nerezervatari, rezerva sa se
calculează asupra întregii moşteniri;
b) dacă vine în concurs cu alţi moştenitori rezervatari, conform unei
opinii, rezerva sa se calculează din cotitatea disponibilă, rămânând
neatinsă rezerva celorlalţi moştenitori rezervatari; conform unei alte
opinii, rezerva se calculează din întreaga moştenire, urmând ca rezerva
celorlalţi moştenitori rezervatari să se calculeze asupra masei
succesorale rămase după determinarea cotei părţi cuvenite, iar conform
unei ultime opinii, cota de rezervă a soţiei se adună cu cota de rezervă a
celorlalţi moştenitori rezervatari prezenţi pentru a se obţine cota de
rezervă totală ce va fi împărţită de toţi aceştia prin aplicarea cotelor de
moştenire legală.
În legătură cu drepturile soţului supravieţuitor trebuie să mai facem
unele precizări în legătură cu cotitatea disponibilă specială a soţului
supravieţuitor în concurs cu copii defunctului dintr-o căsătorie anterioară.
Conform art. 939, C. civil, de cujus nu poate gratifica pe soţul din ultima
căsătorie în limita cotităţii disponibile ordinare, ci numai în limita unei
cotităţi disponibile speciale, egală cu partea copilului care a luat mai
puţin, cel mult un sfert din moştenire. Scopul acestei reguli este ocrotirea
copiilor lui de cujus împotriva influenţelor şi presiunilor pe care soţul din
ultima căsătorie ar putea să le exercite asupra părintelui recăsătorit.
Noţiunea de copil în sensul art. 939 desemnează orice descendent al lui
de cujus, dintr-o căsătorie anterioară, din afara ei sau din adopţie.
Dispoziţiile art. 939 ar putea fi invocate în următoarele cazuri: de cujus a
făcut donaţii ultimului soţ, chiar înainte de încheierea căsătoriei; de cujus
a lăsat legate ultimului soţ, chiar dacă data testamentului e anterioară
încheierii ultimei căsătorii; de cujus a prevăzut exheredarea
descendenţilor în cauză, de această exheredare urmând a beneficia

66
soţul din ultima căsătorie. Cotitatea disponibilă specială nu se
cumulează cu cea ordinară, ci se deduce din ea. Determinarea
cuantumului cotităţii disponibile speciale e controversată în lumina
dispoziţiilor L. 319/1944 care sunt aplicabile în concurs cu prevederile
art. 939. Astfel, drepturile soţului supravieţuitor nu mai pot fi limitate
exclusiv la cotitatea
disponibilă specială prevăzută de art. 939, ci trebuie stabilite ţinându-se
seama şi de noua calitate a soţului supravieţuitor, aceea de moştenitor
legal rezervatar. În toate cazurile în care defunctul a făcut liberalităţi,
prima operaţiune e stabilirea cotităţii disponibile ordinare şi indirect, a
rezervei moştenitorilor rezervatari. De cujus putea să dispună de
cotitatea disponibilă ordinară fie în favoarea unor terţi, fie a rudelor, fie a
soţului supravieţuitor. Însă, dacă soţul supravieţuitor vine în concurs cu
un copil din afara ultimei căsătorii el poate fi gratificat numai în
limitele cotităţii disponibile speciale mai sus enunţate. În ipoteza în care
această cotitate disponibilă este mai mică decât cea ordinară, diferenţa
va fi destinată imputării liberalităţilor prin care sunt gratificate alte
persoane decât soţul din ultima căsătorie; în lipsa (sau ineficacitatea)
acestor liberalităţi diferenţa urmează să fie împărţită potrivit regulilor
moştenirii legale. Sancţiunea depăşirii cotităţii disponibile speciale e
reducţiunea. Aceasta poate fi invocată numai de către
copilul defunctului cu filiaţie anterioară ultimei căsătorii şi numai dacă el
sau descendenţii lui pot şi vor să vină la moştenire. Dacă liberalitatea în
favoarea soţului din ultima căsătorie e făcută într-o formă simulată,
sancţiunea va fi nulitatea absolută şi totală chiar dacă nu depăşeşte
limitele cotităţii disponibile speciale.

4. Calculul rezervei şi a cotităţii disponibile

Pentru calculul rezervei şi al cotităţii disponibile e necesar să se

stabilească masa succesorală, numită şi masă de calcul. Conform art.
849, C. civ., pentru stabilirea masei de calcul trebuie îndeplinite 3
operaţiuni succesive:
• stabilirea valorilor bunurilor existente în patrimoniul succesiunii la
data deschiderii succesiunii – trebuie identificate toate bunurile cu
valoare patrimonială existente la data deschiderii succesiunii (drepturi
reale, de creanţă, de proprietate intelectuală etc.). Nu se iau în
considerare bunurile care nu pot fi valorificate, fructele civile şi naturale
ajunse la scadenţă sau percepute după deschiderea moştenirii,
adăugirile sau îmbunătăţirile aduse bunurilor moştenirii după
deschiderea ei. Evaluarea bunurilor se face în funcţie de valoarea lor în
momentul deschiderii succesiunii.

67
 • scăderea pasivului succesoral din activul brut al moştenirii pentru a
obţine activul net – din activul brut al moştenirii, format din bunurile
identificate şi evaluate, se scade pasivul, adică obligaţiile defunctului,
cheltuielile de înmormântare, precum şi cele de conservare şi de
administrare a patrimoniului succesoral. Această operaţiune are loc
deoarece drepturile moştenitorilor nu pot fi satisfăcute decât după plata
creditelor moştenirii.
• reunirea fictivă la activul net a valorii donaţiilor făcute în timpul
vieţii de către de cujus – donaţiile nu sunt readuse efectiv la masa
succesorală, ci fictiv, pentru calcul. Sunt supuse reunirii toate donaţiile
indiferent de forma acestora şi indiferent de persoana donatorului.
Donaţiile nu ar putea fi exceptate de la reunire prin voinţa donatorului.
Chiar dacă ar fi scutită de raport, valoarea donaţiei se adaugă la masa
de calcul. Totuşi, nu sunt supuse reunirii:
• donaţiile remuneratorii; cheltuielile făcute de către de cujus
chiar şi pentru întreţinerea unor persoane faţă de care nu avea obligaţia
legală de întreţinere;
• darurile obişnuite;
• cheltuielile de nuntă.
În privinţa actelor cu titlu oneros există, conform art. 845, C. civil, o
prezumţie relativă de donaţie în favoarea moştenitorilor rezervatari, în
ipoteza în care o înstrăinare cu titlu oneros încheiată cu un succesibil în
linie dreaptă este făcută cu rezerva uzufructului sau cu sarcina unei
rente viagere. Prezumţia de donaţie poate fi invocată numai de către
moştenitorii rezervatari care nu au consimţit la încheierea actului.
După identificarea bunurilor donate, se trece la evaluarea lor. Regula
este că evaluarea se face în funcţie de valoarea de circulaţie a bunurilor
donate la data deschiderii succesiunii, dar după starea lor din momentul
încheierii contractului de donaţie (art. 849, C. civ.). Sumele de bani se
iau în considerare în funcţie de valoarea lor nominală, iar
dezmembrămintele dreptului de proprietate se evaluează utilizându-se
legislaţia financiară.
Ordinea efectuării operaţiilor pentru stabilirea masei succesorale dispusă
de C. civ. este următoarea: stabilirea activului net la care se adaugă
donaţiile, iar din valoarea lor reunită se scade pasivul. În literatura de
specialitate se arată că această ordine e eronată: dacă pasivul
depăşeşte activul, creditorii ar urma să-şi recupereze creanţa şi din
donaţii care pentru ei nu fac parte din moştenire. De aceea, se admite că
se scade mai întâi pasivul din activ, apoi se adună donaţiile; dacă
pasivul depăşeşte activul, creditorii suportă insolvabilitatea, masa
succesorală fiind reprezentată, în acest caz, de valoarea donaţiilor.

68
5. Reducţiunea liberalităţilor excesive

Reducţiunea reprezintă sancţiunea care se aplică în cazul în care

liberalităţile făcute de către de cujus încalcă drepturile moştenitorilor
rezervatari în sensul că depăşesc cotitatea disponibilă. Prin urmare,
reducţiunea lipseşte de eficacitate aceste liberalităţi în măsura necesară
reîntregirii rezervei. Problema reducţiunii se poate pune numai după
deschiderea succesiunii, atât în ceea ce priveşte donaţiile, cât şi
legatele. Următoarele persoane pot invoca reducţiunea:
• moştenitorii rezervatari (exercitarea dreptului de a cere
reducţiunea e condiţionată însă de acceptarea succesiunii iar
dreptul de a cere reducţiunea e individul şi titularul poate alege
să nu-l exercite);
• moştenitorii rezervatarului decedat (în acest caz e un drept
unic retransmis);
• dobânditorii drepturilor succesorale ale moştenitorilor
rezervatari (mai puţin în ipoteza dobânditorilor cu titlu
particular);
• creditorii moştenitorului rezervatar (aceştia pot exercita dreptul
la reducţiune în limita sumei datorate, pe calea acţiunii oblice).
Creditorii lui de cujus nu pot invoca beneficiul reducţiunii
liberalităţilor excesive decât dacă moştenitorul rezervatar a acceptat
moştenirea pur şi simplu, ei devenind astfel creditori personali ai
moştenitorului.
Dacă moştenitorul rezervatar acceptă moştenirea sub beneficiu de
inventar şi de cujus a făcut liberalităţi sub forma legatelor care depăşesc
cotitatea disponibilă, creditorii moştenirii nu mai au acest beneficiu, dar
pot cere achitarea datoriilor cu întâietate faţă de legate.
Dacă beneficiarul liberalităţii excesive nu este moştenitor rezervatar,
liberalitatea se reduce până la limita cotităţii disponibile.
Dacă beneficiarul este rezervatar, liberalitatea se reduce până la
limita asigurării rezervei celorlalţi rezervatari.
Reducţiunea liberalităţilor excesive are în vedere respectarea unei
anumite ordini; astfel, legatele se reduc înaintea donaţiilor (regulă
imperativă), legatele se reduc toate deodată şi în mod proporţional
(regulă dispozitivă – legea permite ca de cujus să stabilească prin
testament plata cu preferinţă a unor legate în raport cu altele), donaţiile
se reduc succesiv, în ordinea inversă a datei lor, începând cu cea mai

69
nouă (regulă imperativă). Dacă donaţiile au aceeaşi dată, se reduc
simultan şi proporţional cu valoarea lor ca şi legatele, donatorul având
dreptul să stabilească şi o ordine preferinţă. Vechimea donaţiilor se
apreciază după momentul când acesta a dobândit dată certă, cel mai
târziu la moartea donatorului. Dacă beneficiarul donaţiei supusă
reducţiunii e insolvabil, se va reduce donaţia următoare.
Reducţiunea liberalităţilor excesive se poate realiza prin două căi
procedurale:
• prin învoiala părţilor (reducţiunea convenţională) – moştenitorii se
pot înţelege direct cu privire la reducţiunea liberalităţii excesive sau se
pot înţelege cu privire la împărţirea bunurilor şi indirect şi la reducţiune.
• pe cale judecătorească – identificăm două situaţii:
a) dacă bunurile se află în posesia celor gratificaţi, persoanele
îndreptăţite pot introduce o acţiune în reducţiune – această acţiune e
personală, divizibilă şi prescriptibilă în termen de 3 ani, care curge de la
data deschiderii succesiunii sau de la data când rezervatarul a cunoscut
sau ar fi trebuit să cunoască existenţa liberalităţii excesive;
b) dacă bunurile se află în detenţia moştenitorilor rezervatari care refuză
să le predea, beneficiarul trebuie să introducă o acţiune ce vizează
predarea lor, iar rezervatarul se va apăra ridicând excepţia reducţiunii
sau introducând o cerere reconvenţională prin care să ceară
reducţiunea.

Efectele reducţiunii sunt diferite, după cum liberalităţile sunt donaţii sau
legate:
- în cazul legatelor, reducţiunea are ca efect ineficacitatea lor în măsura
necesară întregirii rezervei. Ineficacitatea poate fi: totală (când cotitatea
disponibilă a fost epuizată prin donaţii) sau parţială (caz în care legatele
se reduc proporţional cu valoarea lor). Întrucât bunurile se găsesc, de
regulă, în patrimoniul succesoral, reîntregirea rezervei se face în natură.
- în cazul donaţiilor, reducţiunea are ca efect desfiinţarea lor în măsura
necesară întregirii rezervei. Şi în acest caz efectele pot fi totale dacă
cotitatea disponibilă a fost epuizată prin donaţii cu data anterioară şi
parţiale. Ca urmare a desfiinţării donaţiei, moştenitorul rezervatar devine
proprietar al bunului donat cu care se întregeşte rezerva din momentul
deschiderii succesiunii. Totuşi, trebuie să inventariem şi următoarele
aspecte: actele de înstrăinare sau grevare făcute de donatar anterior
deschiderii moştenirii sunt valabile; donatarul păstrează fructele naturale
percepute şi pe cele scadente anterior deschiderii succesiunii.

De la principiul întregirii rezervei în natură există şi câteva excepţii:

• dacă donatarul a înstrăinat sau a grevat bunul şi este insolvabil,
riscul insolvabilităţii se va suporta de rezervă;

70
 • dacă donaţia a fost făcută unui rezervatar cu scutire de raport,
acesta va putea păstra în contul rezervei sale partea ce depăşeşte
cotitatea disponibilă;
• dacă donaţia a fost făcută unui rezervatar fără scutire de raport şi
are ca obiect un imobil, iar partea supusă reducţiunii reprezintă
mai puţin de jumătate din valoarea imobilului, donatarul poate
păstra imobilul în întregime, iar întregirea rezervei celorlalţi
rezervatari se face prin echivalent;
• dacă bunul donat piere din culpa donatarului sau a fost un bun
consumptibil, întregirea se face prin echivalent;
• dacă bunul donat a pierit fortuit, înainte sau după deschiderea
succesiunii, riscul îl suportă moştenitorii.
În toate cazurile de reducţiune prin echivalent se are în vedere
starea bunului din momentul donaţiei şi valoarea lui din momentul
deschiderii succesiunii.

6. Raportul donaţiilor

Raportul donaţiilor este obligaţia pe care o au între ei, unii faţă de

alţii, descendenţii şi soţul supravieţuitor ai lui de cujus, care vin efectiv şi
împreună la moştenire, de a readuce la moştenire bunurile ce le-au
primit cu titlu de donaţie de la de cujus, cu excepţia situaţiei în care
donatorul a dispus scutirea de raport.
Explicaţia acestei obligaţii constă în aceea că, având în vedere
afecţiunea care există între de cujus şi aceşti moştenitori, donaţia
reprezintă un avans asupra moştenirii şi nu o liberalitate făcută unuia în
detrimentul celorlalţi. Obligaţia de raport nu este imperativă. Donatorul
poate scuti donatarul de raport, în acest caz donaţia urmând a fi redusă
numai dacă este excesivă.
În privinţa domeniului de aplicare, obligaţia de raport este incidentă
descendenţilor şi soţului supravieţuitor, nu şi ascendenţilor/colateralilor.
Legatele nu se raportează; totuşi, testatorul poate supune pe
moştenitorul său la raportul legatului, în acest caz valoarea bunului legat
fiind imputată asupra cotei de moştenire a legatarului.
Raportul poate fi solicitat în cadrul acţiunii de partaj sau separat,
printr-o acţiune de raport, prescriptibilă în 3 ani de la deschiderea
succesiunii. Existenţa obligaţiei legale de raport implică îndeplinirea
cumulativă a următoarelor condiţii:
a) să existe doi sau mai mulţi moştenitori cu vocaţie legală la
moştenire în calitate de descendenţi sau soţ supravieţuitor, când acesta
din urmă vine în concurs cu descendenţii. Descendenţii datorează
raportul indiferent că sunt din căsătorie/din afara căsătoriei/din adopţie şi

71
indiferent de gradul de rudenie cu defunctul ori de situaţia că vin la
moştenire în nume propriu sau prin reprezentare;
b) moştenitorii obligaţi la raport să fi acceptat succesiunea. Dacă
aceştia renunţă la moştenire nu mai sunt moştenitori legali (ei vor putea
păstra liberalitatea, dar în limita cotităţii disponibile);
c) moştenitorul legal să aibă calitatea de donatar, reunirea celor
două calităţi trebuind să existe la data deschiderii succesiunii (art. 753,
C. civ.). Moştenitorul legal datorează raport numai pentru donaţiile
primite personal, el neputând fi obligat pentru altul. De la această regulă
există o excepţie: descendentul care vine la moştenirea lui de cujus prin
reprezentare este obligat la raport pentru donaţia primită de ascendentul
sau de la de cujus şi asta chiar dacă a renunţat la moştenirea
ascendentului său;
d) donaţia să nu fi fost făcută cu scutire de raport (art. 751, C. civ.).
Scutirea trebuie dată expres, fie prin actul de donaţie, fie printr-un act
ulterior donaţiei. Scutirea de raport poate fi şi tacită. În cazul donaţiei
indirecte şi al darului manual, dovada scutirii se poate face prin orice
mijloc de probă. Scutirea de raport nu influenţează reducţiunea dacă
donaţia e excesivă.
Raportul donaţiilor poate fi cerut numai de către: descendenţi, soţul
supravieţuitor dacă vine în concurs cu descendenţii şi creditorii personali
ai acestora. Creditorii succesiunii şi legatarii nu pot cere raportul şi nici
nu profită de raportul cerut de către persoanele îndreptăţite. Dreptul la
raport este un drept individual. Dacă, după deschiderea succesiunii, o
persoană îndreptăţită la acest drept, renunţă la el, donaţia se raportează
numai în măsura dreptului comoştenitorilor solicitanţi. Dacă titularul
dreptului decedează înainte de a-l exercita, acesta se transmite
moştenitorilor. Cel care solicită raportul trebuie să
dovedească donaţia, lucru ce se poate realiza prin orice mijloc de probă.
Sunt supuse raportului toate donaţiile, indiferent de forma lor. Ceea ce
trebuie raportat este obiectul donaţiei, adică bunul ieşit din patrimoniul
celui decedat. Nu sunt supuse raportului:
• cheltuielile de hrană, întreţinere, educaţie, învăţătură;
• cheltuielile de nuntă;
• darurile obişnuite;
• fructele culese şi veniturile scadente până la data deschiderii
succesiunii;
• echivalentul folosinţei exercitate de donatar asupra bunului donat.

C. civ. prevede două modalităţi de efectuare a raportului:

- în natură (prin readucerea efectivă a bunului la masa succesorală);
- prin echivalent (cel obligat la raport păstrează bunul donat, dar
întoarce la masa succesorală valoarea lui).

72
Raportul prin echivalent se realizează pe trei căi:
a) prin preluare – comoştenitorii îndreptăţiţi la raport iau din masa
succesorală, pe cât posibil, bunuri de aceeaşi natură şi calitate cu acelea
raportabile, ţinând seama de cotele succesorale ale fiecăruia;
b) prin imputaţie – valoarea donaţiei se scade din partea moştenitorului
obligat la raport – cel obligat la raport va culege efectiv o parte ce
reprezintă diferenţa dintre partea sa succesorală şi valoarea donaţiei;
c) în bani – moştenitorul obligat la raport depune la masa succesorală o
sumă de bani care reprezintă diferenţa dintre partea sa succesorală şi
valoarea donaţiei.

Raportul imobilelor se face, de regulă, în natură, prin reducerea

efectivă a imobilului la masa succesorală. Prin urmare, donaţia se
desfiinţează cu caracter retroactiv, moartea donatorului operând ca o
condiţie rezolutorie. Se înregistrează şi o serie de alte efecte:
• dacă imobilul a pierit fortuit total/parţial, înainte/după deschiderea
succesiunii, donaţia nu e supusă raportului;
• dacă imobilul a fost asigurat, indemnizaţia nu e supusă raportului;
• dacă imobilul a fost expropriat, despăgubirile sunt supuse
raportului; donatorul răspunde pentru degradările sau
deteriorările care au micşorat valoarea imobilului din fapta sa culpabilă;
• pentru cheltuielile necesare şi utile are un drept de creanţă
garantat cu dreptul de retenţie asupra imobilului;
• sarcinile reale, cu excepţia ipotecilor, se desfiinţează prin efectul
raportului în natură.
De asemenea, sunt cunoscute şi excepţii de la regula raportului în
natură a imobilelor:
• dacă donatorul a impus/a autorizat efectuarea raportului prin luare
mai puţin;
• dacă imobilul a pierit din culpa donatarului;
• dacă imobilul a fost înstrăinat/ipotecat de donatar înainte de
deschiderea succesiunii.
În toate aceste cazuri, evaluarea se face în raport de datele
existente în momentul deschiderii succesiunii.
În ceea ce priveşte raportul mobilelor, acesta se face prin luare
mai puţin, indiferent de ce fel de bun e vorba, cu condiţia ca donatorul să
nu fi impus/autorizat raportul în natură. Donaţia nu se desfiinţează,
donatorul a fost şi rămâne proprietar al bunului donat. Prin urmare, dacă
bunul a pierit fortuit, donatarul este obligat la raport, iar actele de
înstrăinare/de grevare încheiate de donatar cu privire la bunul donat
rămân valabile. Valoarea bunului ce se raportează se stabileşte în

73
funcţie de valoarea bunului din momentul încheierii contractului de
donaţie.
Asemănător reducţiunii, raportul se poate realiza prin bună-învoială
în cadrul procedurii succesorale notariale sau prin împărţirea bunurilor
prin învoială, deci indirect. Dacă părţile nu se înţeleg, raportul se face pe
cale judecătorească, în cadrul partajului sau printr-o acţiune separată.
Această acţiune în executarea raportului este o acţiune în realizarea
dreptului la raport, fiind o acţiune personală, prescriptibilă în 3 ani de la
deschiderea succesiunii. Ea are un caracter colectiv şi nu poate fi
paralizată prin invocarea uzucapiunii, indiferent de cât timp a trecut de
la data încheierii donaţiei.

7. Raportul datoriilor

Raportul datoriilor este o operaţiune tehnică de partaj prin care

moştenitorul care are o datorie către defunct ori faţă de succesiune preia
în lotul său bunuri mai puţine decât cota parte ce-i revine di moştenire,
corespunzător valorii datoriei.
Obligaţia de raport există indiferent de izvorul datoriei sau obiectul
ei, dar cu condiţia să fie certă şi lichidă, nu neapărat şi exigibilă.
Obligaţia de raport nu operează în ceea ce priveşte creanţa pe care un
moştenitor ar avea-o împotriva succesiunii. Dacă o persoană are dubla
calitate de debitor şi creditor al succesiunii, el poate invoca compensaţia
legală chiar când condiţiile acesteia nu ar fi îndeplinite. Dacă debitorul
are datorii ce nu pot fi acoperite cu partea sa de moştenire, ele se sting
prin raport, proporţional, în limita cotei sale de moştenire.
În ceea ce priveşte persoanele ţinute la raportului datoriilor, s-au
formulat două opinii:
a) raportul datoriilor are acelaşi domeniu de aplicare ca şi raportul
donaţiilor;
b) raportul datoriilor e aplicabil tuturor moştenitorilor (opinie majoritară).

Raportul datoriilor presupune acceptarea succesiunii şi calitatea de

debitor al succesiunii, calitate dobândită înainte sau după deschiderea
moştenirii. Legea nu prevede scutirea de raport a datoriilor. În concluzie,
subliniem că, urmare a atribuirii creanţei coindivizaruluidebitor la partaj,
adică a realizării raportului datoriei, creanţa se stinge prin confuziune
până la limita cotei-părţi ce revine din moştenire acelui debitor.

8. Imputarea liberalităţilor şi cumulul rezervei cu cotitatea

disponibilă

74
 Prin imputarea liberalităţilor înţelegem modul de luare în calcul a
liberalităţilor făcute de cel ce lasă moştenirea, fie asupra cotităţii
disponibile, fie asupra rezervei. Astfel, distingem trei situaţii:
- gratificatul nu e moştenitor rezervatar: liberalitatea se impută asupra
cotităţii disponibile, iar dacă o depăşeşte, e supusă reducţiunii (includem
în această categorie şi rezervatarul care a renunţat);
- gratificatul e moştenitor rezervatar, iar liberalitatea e scutită de raport:
dacă rezervatarul a acceptat moştenirea, liberalitatea se impută mai întâi
asupra cotităţii disponibile, iar în ipoteza în care o depăşeşte, se impută
asupra cotei de rezervă la care are dreptul gratificatul;
- gratificatul e moştenitor rezervatar, iar liberalitatea raportabilă:
liberalitatea e un avans asupra moştenirii, ea se raportează şi se impută
asupra rezervei celui gratificat, cotitatea disponibilă rămânând liberă
pentru a acoperi celelalte liberalităţi făcute de către de cujus; dacă
depăşeşte cota de rezervă ce se cuvine gratificatului, restul se impută
asupra cotităţii disponibile.

CAPITOLUL VIII

TRANSMISIUNEA MOŞTENIRII DREPTUL DE OPŢIUNE

SUCCESORALĂ

1. Noţiuni generale

Transmisiunea succesorală operează de plin drept din momentul

deschiderii moştenirii fără a fi necesară vreo manifestare de voinţă din
partea succesibilului şi chiar fără ştirea lui. Aceasta nu înseamnă însă că
transmisiunea ar fi obligatorie pentru moştenitori, aceştia putând opta
pentru acceptarea (pură şi simplă sau sub beneficiu de inventar) sau
pentru renunţarea la moştenire. Dreptul de opţiune succesorală prezintă
o individualitate proprie, nefiind nici drept real şi nici drept de creanţă,
individualitate caracterizată prin aceea că permite titularului său să
modifice o situaţie juridică incertă după o alternativă precisă şi
previzibilă. Astfel, dreptul de opţiune succesorală este alăturat categoriei
drepturilor potestative.

� Titularii dreptului de opţiune – dreptul de moştenire aparţine tuturor

succesibililor indiferent dacă titlul lor de moştenire este legea,
testamentul ori dacă vocaţia lor este universală, cu titlu universal sau
particulară. În cazul moştenirii legale, opţiunea trebuie exercitată în
termenul prevăzut de lege de către toţi succesibilii cu vocaţie eventuală,

75
indiferent de clasa din care fac parte. Ulterior, dintre moştenitorii
acceptanţi vor fi chemaţi efectiv la moştenire cei indicaţi de regulile
aplicabile devoluţiunii legale sau testamentare. Art. 928, C. civ. prevede
că şi legatarii de bucură de dreptul de opţiune succesorală şi acesta
atât pentru a se putea evita un pasiv împovărător, dar şi pentru că
nimeni nu poate fi gratificat împotriva voinţei sale. Potrivit dispoziţiilor art.
692, C. civ., în caz de deces al titularului dreptului de opţiune anterior
exercitării sale în termenul prevăzut de lege, opţiunea se transmite la
moştenitorii acestuia, care o pot exercita în restul de timp rămas până la
stingerea prin prescripţie, adică în condiţiile în care putea fi exercitată de
antecesor.
Minorii şi interzişii nu pot face valabil acceptarea unei moşteniri
decât conformându-se regulilor referitoare la minoritate şi la tutelă.
Astfel, pentru minorii sub 14 ani şi interzişi dreptul de opţiune
succesorală se exercită de părinţi sau de tutori, în timp ce minorii între
14–18 ani îşi exercită singuri acest drept cu încuviinţarea părinţilor sau
tutorilor. Fiind un act de dispoziţie, opţiunea succesorală necesită şi
încuviinţarea autorităţii tutelare. Minorii şi interzişii sunt protejaţi şi prin
faptul că ei nu pot accepta moştenirea decât sub beneficiu de
inventar (art. 19, D. 32/1954), afară de cazul acceptării forţate a
moştenirii care este pură şi simplă, pentru aceasta cerându-se însă
capacitate delictuală.
În privinţa exercitării dreptului de opţiune succesorală pe calea
acţiunii oblice se ridică mai multe probleme. În privinţa creditorilor
moştenirii se admite unanim că aceştia nu pot opta pe cale oblică în
numele succesibililor. În schimb, în privinţa creditorilor succesibililor
părerile sunt împărţite. Conform opiniei dominante, acest lucru ar fi
autorizat prin dispoziţiile art. 699, alin. 1 şi prin faptul că acceptarea pe
cale oblică consolidează titlul de moştenitor pe care succesibilul
îl are de la deschiderea moştenirii. Opiniile contrare insistă pe caracterul
personal al actului acceptării şi pe dispoziţiile art. 686: „nimeni nu este
obligat de a face acceptarea unei moşteniri ce i se cuvine”.

� Caractere juridice:
a) libertatea opţiunii – orice succesibil este liber să aleagă între
acceptarea pură şi simplă, acceptarea sub beneficiu de inventar sau
renunţarea la moştenire. De la acest principiu există următoarele
excepţii:
- situaţia în care succesibilii sunt minori sau incapabili: art. 19, D.
32/1954;
- situaţia succesibilului decedat înaintea expirării termenului de opţiune
succesorală ai cărui succesori nu se înţeleg asupra opţiunii: conf. art.

76
693, C. civ., succesiunea se va accepta sub beneficiu de inventar
(soluţie nedreaptă pentru moştenitorii care nu ar fi interesaţi să raporteze
donaţii, ci să le păstreze în limitele cotităţii disponibile);
- situaţia ascunderii sau dosirii unor bunuri succesorale de către unii
succesibili: art. 703 şi 712 dispun că succesibilul care dă la o parte sau
ascunde bunuri succesorale cu intenţia de a şi le apropia în exclusivitate
este considerat acceptant pur şi simplu, fiind decăzut din dreptul de a
opta pentru renunţarea la moştenire sau acceptarea sub beneficiul de
inventar. În plus, moştenitorul pierde dreptul ce i s-ar fi cuvenit din
bunurile date deoparte sau ascunse. Prin urmare, suntem în prezenţa
unei fraude sancţionate cu pedeapsă civilă. Pentru existenţa sa trebuie
să identificăm elementul material (ascunderea materială a unor bunuri,
nedeclararea unor bunuri cu prilejul întocmirii inventarului succesiunii,
nerestituirea unui bun primit de la de cujus, disimularea sau distrugerea
unui testament etc.; caracteristica esenţială a elementului material este
clandestinitatea) şi elementul intenţional (sancţiunea este incidentă doar
dacă ascunderea a fost făcută cu rea-credinţă, adică cu intenţia de a
frauda pe comoştenitori prin însuşirea unor bunuri în defavoarea lor;
frauda trebuie de fiecare dată dovedită). Sancţiunile ascunderii sau
dosirii sunt: atribuirea forţată a calităţii de acceptant pur şi simplu şi
pierderea drepturilor asupra bunurilor care au format obiectul fraudei.
- situaţia succesibililor indecişi sau neglijenţi: conform art. 706
succesibilii în privinţa cărora termenul pentru întocmirea inventarului şi
deliberare pentru exprimarea opţiunii succesorale a expirat fără ca
aceştia să opteze şi sunt urmăriţi de creditorii succesiunii, vor fi
condamnaţi la cererea acestora ca acceptanţi pur şi simplu dacă rămân
în continuare inactivi, păstrându-şi dreptul de opţiune în raport cu ceilalţi
creditori.
b) caracterul pur şi simplu al opţiunii – opţiunea succesorală nu
poate fi însoţită de modalităţi (condiţii sau termene). Acceptarea sau
renunţarea la termen produc efecte imediate, ca şi când acesta nu ar fi
fost stipulat, în timp ce acceptarea sau renunţarea sub condiţie sunt
nule.
c) caracterul indivizibil – opţiunea succesorală este indivizibilă,
nefiind posibilă acceptarea în parte, pentru o anumită cotă sau pentru un
anumit bun. Este posibil însă ca un moştenitor care are atât vocaţie
legală cât şi testamentară să poată opta diferit (art. 752, C. civ.).
d) caracterul irevocabil – opţiunea succesorală este irevocabilă
doar în privinţa acceptării moştenirii. Şi aici însă acceptantul sub
beneficiul de inventar poate renunţa la beneficiu, devenind acceptant pur
şi simplu. În privinţa renunţării la moştenire, pentru a se evita situaţiile de
moştenire vacantă, legiuitorul permite în anumite condiţii revocarea
acesteia.

77
 e) caracterul retroactiv – opţiunea succesorală produce efecte din
momentul deschiderii moştenirii, iar nu din momentul exercitării ei (art.
688, 698, C. civ.).

� Ineficacitatea opţiunii succesorale – distingem între următoarele

situaţii:
- opţiunea anticipată – renunţarea anticipată la o moştenire
nedeschisă intră sub incidenţa prohibiţiei pactelor asupra unei moşteniri
nedeschise, fiind sancţionată cu nulitatea absolută (art. 965, alin. 2, C.
civ.);
- viciile de consimţământ – ca şi regulă generală opţiunea
succesorală nu trebuie să fie afectată de vicii de consimţământ. Art. 694,
C. civ. dispune că acceptarea poate fi anulată pentru dol. În timp s-a
admis extinderea aplicării acestei dispoziţii şi la renunţare sau
retractarea renunţării. Actul de opţiune succesorală poate fi anulat şi
pentru violenţă şi se admite că poate fi atacat şi pentru eroare de drept
sau fapt, dacă eroarea a fost cauza determinată a actului de opţiune
(renunţarea abdicativă determinată de eroarea renunţătorului asupra
naşterii dreptului la care se renunţă). În ceea ce priveşte leziunea (adică
eroarea asupra emolumentului succesoral), renunţarea la moştenire nu
poate fi desfiinţată pe motiv că succesiunea este avantajoasă, ori
dimpotrivă, o acceptare pură şi simplă să fie anulată pentru că s-a
descoperit ulterior un pasiv care o face neatractivă. Legea face o
excepţie prin art. 694, fraza a II-a, prevăzând posibilitatea anulării
acceptării pentru leziune în cazul în care succesiunea ar fi absorbită sau
micşorată cu mai mult de jumătate din valoarea ei, prin descoperirea
unui testament necunoscut la momentul acceptării. Textul este
considerat enigmatic, neavând raţiune şi nu a primit aplicare în practică.
- frauda – opţiunea succesorală poate fi făcută în mod fraudulos,
fie contra intereselor creditorilor succesibililor, fie contra moştenitorilor
succesibililor. Creditorii succesibililor sunt protejaţi contra opţiunii
frauduloase a debitorilor lor prin posibilitatea atacării acesteia pe calea
acţiunii pauliene (art. 975). Astfel, renunţarea la o moştenire solvabilă
făcută de un succesibil insolvabil este un act de însărăcire a debitorului
care întruneşte condiţiile fraudei pauliene atunci când este făcută cu
intenţia da a-i prejudeca pe creditori. Discutăm de o veritabilă sărăcire
în conformitate cu viziunea conform căreia succesibilii dobândesc
bunurile succesorale de la data deschiderii moştenirii, iar nu de la data
opţiunii succesorale. Unii autori extind aplicarea art. 699 şi la acceptarea
sub beneficiu de inventar, dar trebuie să remarcăm că în acest caz
frauda este mult mai greu de dovedit, succesibilul putând pretinde că a
optat astfel pentru a onora totuşi, într-o anumită măsură, angajamentele

78
lui de cujus. Deşi majoritatea autorilor susţin ca posibilă şi acceptarea pe
cale oblică a moştenirii odată admisă de instanţă acţiunea pauliană a
creditorilor, acest lucru pare mai greu de realizat în practică atât timp cât
dreptul de opţiune succesorală de prescrie în termen de 6 luni, iar
acţiunea pauliană este supusă termenului de prescripţie general de 3
ani. Ca urmare a admiterii acţiunii pauliene cota parte corespunzătoare
renunţătorului poate fi urmărită de către creditorii-reclamanţi,
transmisiunea succesorală subsecventă renunţării fiindu-le acestora
inopozabilă.

2. Termenul de opţiune

Prin natura ei, opţiunea succesorală presupune scurgerea unui

termen pentru ca succesibilul să decidă în cunoştinţă de cauză.
Moştenitorii pot decide încă de la data deschiderii moştenirii, dar nimeni
nu îi poate obliga în acest sens. Tocmai pentru a lua o hotărârea în
deplină cunoştinţă de cauză, legea le pune la dispoziţie şi un termen
pentru a face inventarul şi a delibera. În plus, amintim că imediat ce
moştenirea s-a deschis creditorii succesorali pot cere executarea
creanţelor succesibililor. Aceştia, însă, nu pot fi obligaţi la plată decât
dacă acceptă moştenirea. De aceea, art. 706, C. civ. conferă
moştenitorilor posibilitatea de a cere suspendarea urmăririi până la
întocmirea inventarului bunurilor succesorale (se apără invocând astfel o
excepţie dilatorie), pentru aceasta având un termen de 3 luni de la data
deschiderii moştenirii, iar de la data întocmirii inventarului (nu mai târziu
de 3 luni de la data deschiderii moştenirii) pentru deliberare asupra
opţiunii succesorale au la dispoziţie un termen de 40 de zile. Pentru
motive întemeiate, instanţa poate prelungi aceste termene, dar fără a se
putea depăşi termenul de prescripţie a dreptului de opţiune. Întrucât
astăzi acest termen este de 6 luni şi nu de 30 de ani aşa cum dispunea
C. civ., cele două termene şi-au pierdut în mare parte importanţa.
Menţionăm că, dacă termenele de întocmire a inventarului şi deliberare
au expirat fără ca succesibilul urmărit să opteze, acesta poate fi
condamnat de instanţa de judecată ca acceptant pur şi simplu. Efectele
hotărârii se produc însă numai faţă de creditorii reclamanţi, iar unii autori
subliniază că şi acestea pot fi desfiinţate dacă moştenitorul îşi exercită
dreptul de opţiune succesorală înainte de rămânerea definitivă a
hotărârii. Faţă de ceilalţi creditori moştenitorul îşi menţine dreptul de
opţiune intact.
Conform dispoziţiilor art. 700, alin. 1 (aşa cum a fost modificat prin D.
73/1954), „dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen
de 6 luni socotit de la deschiderea succesiunii”. Se admite că se are în

79
vedere dreptul de opţiune în ansamblu şi nu doar acceptarea.
Exprimarea codului acoperă şi dilema de a şti ce este succesibilul care
lasă să treacă termenul de opţiune succesorală fără să se exprime:
renunţător sau acceptant.
Sub aspectul naturii juridice termenul de şase luni este considerat
ca fiind un termen de prescripţie, aspect confirmat şi de instanţa
supremă prin decizie de îndrumare.
În privinţa domeniului de aplicare, termenul de şase luni este
aplicabil atât transmisiunilor universale şi cu titlu universal cât şi celor
particulare. Aşa cum am arătat termenul de prescripţie începe să curgă
din momentul deschiderii succesiunii. Această regulă cunoaşte însă şi
excepţii:
- pentru copilul conceput înainte de deschiderea moştenirii, dar
născut ulterior termenul începe să curgă de la data naşterii;
- în cazul declarării judecătoreşti a morţii celui care lasă moştenirea,
termenul curge de la data rămânerii definitive a hotărârii;
- în cazul stabilirii legăturii de rudenie cu defunctul termenul curge
de la data rămânerii definitive a hotărârii.
Cursul prescripţiei poate fi suspendat în condiţiile dreptului comun
(D. 167/1958 privind prescripţia extinctivă). Sunt cazuri de suspendare
următoarele situaţii:
- succesibilul este împiedicat printr-un caz de forţă majoră să-şi exercite
dreptul de opţiune succesorală;
- face parte din forţele armate ale României iar acestea sunt puse pe
picior de război;
- este lipsit de capacitatea de exerciţiu şi nu are reprezentant legal sau
are capacitate de exerciţiu restrânsă şi nu are cine să-i încuviinţeze
actele. Dacă între succesibil şi ocrotitor există contrarietate de interese
cursul prescripţiei se suspendă până la numirea unui curator special
desemnat de către autoritatea tutelară;
- succesibilul trebuie să obţină încuviinţarea autorităţii tutelare, având
capacitate de exerciţiu restrânsă.
În materia întreruperii prescripţiei în dreptul succesoral precizăm că,
deşi teoretic aceasta ar fi posibilă, în mod practic problema nu prezintă
interes. În lumina art. 19 din D. 167/1958 repunerea în termenul de
prescripţie este posibilă în orice situaţie neimputabilă succesibilului care
a dus la pierderea termenului de prescripţie, verificarea temeiniciei
acestor motive revenind instanţei de judecată. Sunt considerate ca fiind
motive temeinice: ascunderea cu reacredinţă de către unii succesori faţă
de alţii a morţii lui de cujus, decesul într-o ţară străină, decesul în
penitenciar, descoperirea unei legături de rudenie cu de cujus, boala
moştenitorului etc. Cererea de repunere în termen trebuie formulată

80
în termen de o lună de la data la care succesibilul a luat la cunoştinţă de
vocaţia sa succesorală. Efectele pe care le produce admiterea de către
instanţă a cererii sunt controversate. Se argumentează ca şi posibile
două soluţii: fie admiterea echivalează cu o acceptare a moştenirii, fie
instanţa va putea acorda succesibilului un nou termen care nu va putea
depăşi şase luni.
Legislaţia noastră cunoaşte şi cazuri de repunere de drept în
termenul de acceptare a moştenirii. Art. 13, alin. 2 din L. 18/1991
stabileşte că: „moştenitorii care nu-şi pot dovedi această calitate, întrucât
terenurile nu s-au găsit în circuitul civil, sunt socotiţi repuşi de drept în
termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine din terenurile ce
au aparţinut autorului lor. Ei sunt consideraţi că au acceptat moştenirea
prin cererea ce o fac comisiei”. În practica judiciară şi în doctrină se
susţine că prin textul menţionat au fost repuşi în termenul de acceptare
a moştenirii doar succesibilii care nu au acceptat-o în condiţiile art. 700,
C. civ., nu şi cei care au renunţat în mod expres la moştenire. Totuşi nu
putem să nu observăm următoarele neconcordanţe: art. 13 are un
caracter special instituindu-se o excepţie de la caracterul indivizibil al
actului de opţiune succesorală, renunţarea expresă şi renunţarea tacită
nu diferă ca şi consecinţe, deci nu se poate justifica un tratament juridic
diferit al celor două categorii.
În mod asemănător se pune problema în privinţa L. 112/1995 (art. 5,
alin. 3) pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu
destinaţia de locuinţe trecute în proprietatea statului, a L. 1/2000 pentru
reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi
forestiere şi a L. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate
în mod abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, art. 4 alin.
3: „Succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat
moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii
pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire
are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire
se solicită în temeiul prezentei legi”.
Prescrierea dreptului de opţiune succesorală produce efecte
absolute, erga omnes, şi poate fi invocată prin urmare faţă de oricine şi
de către oricine. Principalul său efect este stingerea vocaţiei
succesorale, aceasta neîntemeidu-se însă pe prezumţia unei renunţări
tacite ci pe dispoziţia legii.
Opţiunea succesorală cunoaşte următoarele forme:
• acceptarea pură şi simplă,
• acceptarea sub beneficiu de inventar,
• renunţarea la moştenire.

81
3. Acceptarea pură şi simplă a moştenirii

Acceptarea pură şi simplă este actul sau faptul juridic unilateral prin
care succesibilul îşi însuşeşte în mod definitiv moştenirea transmisă în
mod provizoriu de la deschiderea acesteia, consolidându-şi
necondiţionat titlul său de moştenitor.
Transmisiunea succesorală operează prin efectul legii, drepturile şi
obligaţiile acceptantului nerezultând din actul acceptării, ci direct din
calitatea sa de moştenitor pe care a dobândit-o la deschiderea
succesiunii şi pe care a confirmat-o prin acest act. De aceea se afirmă
că acceptarea pură şi simplă poate fi comparată cu renunţarea la dreptul
de a renunţa sau de a accepta moştenirea sub beneficiu de inventar.
Acceptarea pură şi simplă a moştenirii este irevocabilă, afară de
cazul în care succesibilul şi-a manifestat voinţa sub imperiul unui viciu de
consimţământ.

� Acceptarea expresă – acceptarea pură şi simplă expresă este aceea

care rezultă din faptul că succesibilul îşi însuşeşte titlul sau calitatea de
moştenitor printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată (art. 689,
C. civ). Forma scrisă este cerută atât din raţiuni de ordin probatoriu, cât
şi pentru a oferi un timp de reflexie mai mare succesibilului înainte de
manifestarea voinţei de a accepta succesiunea. Înscrisul este cerut în
acest caz ad validitatem şi nu ad probationem.
În schimb, forma cerută de lege este foarte suplă, consimţământul
putând fi exprimat în orice înscris, autentic sau sub semnătură privată,
special destinat acceptării sau unei alte finalităţi, cum ar fi: opoziţia la
vânzarea silită a unui imobil succesoral, declaraţia făcută organelor
fiscale prin care succesibilul indică compunerea masei succesorale şi
calitatea sa de moştenitor ori chiar declaraţia făcută în acest sens într-o
scrisoare propriu-zisă. Este esenţial ca însuşirea calităţii de moştenitor
acceptant al moştenirii să rezulte în mod neechivoc din înscris.
Acceptarea poate fi făcută şi prin mandatar, mandatul trebuind să fie dat
în formă scrisă. În cazul în care acceptarea este conţinută într-un act sub
semnătură privată, data acestuia este inopozabilă terţilor, afară de cazul
în care a devenit certă în condiţiile prevăzute de art. 1182, C. civ.

� Acceptarea tacită – este acceptarea care rezultă dintr-un act sau fapt
juridic, pe care succesibilul nu-l putea săvârşi decât în calitatea sa de
erede, şi din care rezultă neîndoielnic intenţia sa de a accepta

82
succesiunea. Actele de acceptare tacită trebuie să fie neechivoce în
sensul însuşirii calităţii de moştenitor, cele echivoce neputând fi luate în
considerare ca atare. Acceptarea tacită a moştenirii poate fi făcută nu
numai în cazul moştenirii legale, ci şi a celei testamentare, dar în acest
caz ea nu poate fi făcută în mod valabil decât dacă acceptantul avea
cunoştinţă de existenţa şi conţinutul testamentului. Actele de acceptare
tacită pot fi făcute nu numai personal de către succesibili, ci şi prin
reprezentanţii legali, în cazul minorilor şi interzişilor judecătoreşti, sau
prin mandatar, în cazul persoanelor care au capacitate deplină de
exerciţiu.
Doctrina şi jurisprudenţa au conturat tipologia acestor acte a căror
îndeplinire implică intenţia de acceptare a moştenirii, diferenţiindu-le de
actele conservatorii a căror îndeplinire nu implică intenţia de acceptare.
Subliniem că uneori diferenţierea între aceste două categorii de acte
este o operaţie delicată, acest lucru neţinând numai de natura actului, ci
şi de intenţia care a stat la baza acestuia, adică de un element subiectiv.
Codul civil se rezumă la a prevedea în art. 690 că actele de
conservare, de îngrijire şi administrare provizorie nu constituie prin ele
însuşi acte de acceptare a moştenirii, iar în art. 691 că actele de
dispoziţie juridică asupra drepturilor succesorale constituie acte de
acceptare. Doctrina şi jurisprudenţa au hotărât că se includ în sfera
actelor de acceptare tacită: actele de dispoziţie juridică asupra
bunurilor succesorale, actele de dispoziţie juridică asupra drepturilor
succesorale, actele de dispoziţie materială asupra bunurilor succesorale,
actele de administrare definitivă şi de folosinţă şi actele ca au ca
finalitate atribuirea în tot sau în parte a succesiunii. În cele ce urmează le
vom analiza pe fiecare în parte.

• Actele de dispoziţie juridică asupra bunurilor succesorale –

acceptarea tacită a moştenirii rezultă din orice act de dispoziţie juridică
privitor la un bun succesoral, indiferent dacă acesta este mobil sau
imobil, corporal sau incorporal, de gen sau individual determinat.
Succesibilul nu poate să dispună de un bun decât dacă în prealabil a
acceptat moştenirea. Prin acte de dispoziţie juridică se înţeleg actele de
înstrăinare, cu titlu oneros sau gratuit, de constituire a unor garanţii (gaj,
ipotecă) sau de dezmembrare a proprietăţii prin constituirea unor
drepturi reale accesorii (uzufruct, uz, abitaţie), remiterea de datorie
privitor la o creanţă succesorală, tranzacţia cu privire la datoriile
succesiunii, perceperea unor creanţe succesorale ocazionale, plata
datoriilor succesiunii făcută din veniturile succesiunii. Nu constituie act
de acceptare tacită vânzarea bunurilor succesorale perisabile sau a
căror conservare ar fi prea oneroasă făcută de succesibil cu autorizarea
justiţiei în temeiul art. 707, C. civ.

83
• Actele de dispoziţie juridică asupra drepturilor succesorale –
făcând acte de dispoziţie asupra cotei-părţi ce le revine din moştenire,
succesibilii acceptă implicit moştenirea, căci numai aşa pot dispune de
ea. Se include în această categorie şi renunţarea in favorem a unuia
dintre succesibilii la moştenire.
• Actele de dispoziţie materială asupra bunurilor succesorale –
valorează act de acceptare tacită a moştenirii demolarea, construirea
sau reparaţiile neurgente efectuate asupra imobilelor succesorale,
întrucât demonstrează un comportament de proprietar.
• Actele de administrare definitivă şi de folosinţă asupra bunurilor
succesorale – actele de folosinţă a averii succesorale, ca şi cele de
luare în detenţie a unor bunuri succesorale în calitate de succesor pot
constitui acte de acceptare tacită, dacă prin cantitatea şi valoarea lor
exclud ideea de preluare cu titlu de amintiri de familie. Deţinerea şi
utilizarea bunurilor succesorale asupra cărora succesorul este
coproprietar cu defunctul nu constituie act de acceptare tacită. În
schimb, mai putem include în această categorie acte ca: încheierea unui
contract de locaţiune ca şi perceperea fructelor şi veniturilor bunurilor
succesorale, afară de cazul existenţei unei urgenţe, încheierea între
succesibili, după moartea lui de cujus, a unei convenţii cu privire la
administrarea bunurilor succesorale.
• Actele care au ca finalitate atribuirea în tot sau în parte a
succesiunii – valorează acceptare tacită actele prin care succesibilul
solicită atribuirea în tot sau în parte a succesiunii, cum este cazul
introducerii unei acţiuni în petiţie de ereditate, a unei acţiuni în partaj, a
unei cereri de predare sau trimitere în posesie a unui legatar ori trimitere
în posesie a unui moştenitor legal nesezinar, a unei cereri de raport sau
reducţiune a unei donaţii.
Semnificaţia cererii adresate de un succesibil notarului pentru
deschiderea procedurii succesorale notariale este controversată, unii
autori considerând că voinţa de acceptare este în acest caz manifestată
în scris în mod direct, iar nu implicit. În mod greşit, cererile de predare a
socotelilor, de inventariere ori de evaluare a bunurilor succesorale au
fost considerate de instanţa supremă ca acte de acceptare tacită, ele
nefiind decât simple acte de informare asupra conţinutului succesiunii.
Menţionăm că îndeplinirea oricăruia dintre aceste acte sau fapte
reprezintă o acceptare tacită a moştenirii chiar dacă succesibilul le
însoţeşte de o declaraţie prin care susţine că nu a înţeles să-şi
însuşească această calitate. Pentru a nu se obţine acest rezultat
succesibilul trebuie să ceară autorizarea prealabilă a justiţiei.

84
4. Acceptarea sub beneficiu de inventar

Acceptarea sub beneficiu de inventar este un mod de acceptare al

succesiunii folosit atunci când succesibilul nu are certitudinea
solvabilităţii succesiunii. Aceasta permite succesibilului care o adoptă să
dobândească moştenirea punânduse la adăpost de pericolul obligării
sale la plata pasivului succesoral cu bunurile sale personale, dincolo de
activul succesoral aşa cum se întâmplă în cazul acceptării pure şi
simple. Datorită consecinţelor sale asupra creditorilor succesiunii aceştia
trebuie să fie informaţi, de unde necesitatea formulării unei declaraţii
exprese a succesibilului, şi într-o anumită măsură protejaţi, de unde
necesitatea întocmirii unui inventar.
Declaraţia de acceptare sub beneficiu de inventar poate fi făcută
numai în faţa notarului public, fiind opozabilă creditorilor succesiunii din
momentul înscrierii în registrul special prevăzut de L. 36/1995. Efectele
acestei declaraţii se produc doar dacă ea a fost precedată sau urmată
de întocmirea unui inventar al bunurilor succesorale în formă notarială.
Omisiunea voluntară a declarării unor bunuri duce la acceptarea pură şi
simplă a moştenirii, pe când omisiunea involuntară poate fi îndreptată
printr-un supliment de inventar. Inventarul trebuie făcut în termenul de
prescripţie al dreptului de opţiune succesorală, altfel succesibilul este
considerat renunţător.
Efectul principal şi specific al acceptării sub beneficiu de inventar
este împiedicarea producerii confuziunii între patrimoniul succesoral şi
patrimoniul personal al succesibilului. În acest sens, discutăm despre
separaţia de patrimonii, limitarea puterilor acceptantului beneficiar
asupra activului moştenirii. Separaţia de patrimonii implică urmărirea de
către creditorii moştenirii doar a activului succesoral, dar şi
imposibilitatea creditorilor succesibilului de a îndrepta asupra acestuia
(înainte de plata pasivului).
În plus:
- drepturile şi obligaţiile moştenitorului faţă de defunct nu se sting prin
confuziune;
- dacă există drepturi reale accesorii care grevează unul din cele două
patrimonii în favoarea celuilalt, acestea nu se sting prin consolidare;
- moştenitorul beneficiar poate dobândi drepturi noi asupra patrimoniului
succesoral, cum este cazul adjudecării unui bun scos la licitaţie publică;
- în raporturile contractate de de cujus cu terţii, moştenitorul beneficiar
nu va lua locul acestuia; compensaţia nu ar putea fi opusă nici unui terţ
care este debitor al moştenitorului şi creditor al moştenirii.

85
C. civ. a instituit în sarcina moştenitorului acceptant sub beneficiu de
inventar şi anumite obligaţii. Conform art. 714 eredele beneficiar
administrează bunurile succesiunii, făcând aceasta în calitate însă de
proprietar şi nu de mandatar al creditorilor moştenirii, adică de
administrator al bunurilor altuia. Astfel, el nu răspunde decât de „greşeli
grave” (art. 715, C. civ.), iar ca depozitar al bunurilor
succesorale nu răspunde decât pentru deteriorarea sau deprecierea
acestora din neglijenţa sa (art. 716, alin. 2, C. civ.). Potrivit art. 717 şi
669–671, C. civ. acceptantul beneficiar nu poate înstrăina imobilele
succesorale decât cu autorizarea justiţiei şi numai la licitaţie publică,
asigurându-se astfel garanţia unui preţ loial stabilit. Bunurile mobile pot fi
înstrăinate fără autorizarea instanţei, dar numai prin licitaţie publică,
excepţie făcând numai înstrăinarea fructelor şi produselor. Acceptantul
beneficiar are obligaţia de a da socoteală creditorilor şi legatarilor
despre actele îndeplinite de el şi, în plus, la cererea creditorilor are şi
obligaţia de a da o cauţiune solvabilă pentru plata creanţelor
succesorale, până la concurenţa valorii bunurilor mobile arătate în
inventar şi a porţiunii valorii imobilelor rămase neipotecate. În caz contrar
creditori şi legatarii pot cere vânzarea bunurilor succesorale în scopul
asigurării sumelor necesare plăţii creanţelor lor.
În ceea ce priveşte ordinea plăţii datoriilor succesorale, afară de
cazul creditorilor ipotecari cărora trebuie să le fie delegată plata preţului
imobilului ipotecat, restul plăţilor se vor face conform dreptului comun, în
ordinea prezentării lor la plată (art. 719, alin. 2, C. civ.). Chiar dacă sunt
plătiţi creditorii chirografari înaintea celor privilegiaţi, aceste plăţi rămân
valabile dacă primii au cerut plata înaintea ultimilor. Nu la fel se pune
problema şi pentru legatari, căci nemo liberalis nisi liberatus.
În cazul în care beneficiarul nu doreşte să preia administrarea
patrimoniului succesoral şi să facă plata creditorilor succesorali şi
legatarilor, el are posibilitatea de a abandona moştenirea în mâinile
acestora conform art. 713, pct. 1, C. civ. Abandonul trebuie să privească
toate bunurile succesorale şi nu doar unele dintre ele. Din punct de
vedere formal se apreciază că succesorul trebuie să dea o declaraţie
notarială în acest sens şi să notifice pe fiecare creditor şi legatar. Ca
efect al abandonului, asupra căruia succesorul poate reveni oricând,
creditorii şi legatarii se substituie acestuia, având aceleaşi drepturi şi
obligaţii. Beneficiul de inventar încetează, de principiu, prin lichidarea
averii succesorale. El poate înceta însă şi înainte de a-şi produce
efectele prin renunţarea la beneficiul de inventar sau decăderea
acceptantului din acest beneficiu. Renunţarea la beneficiu de inventar
poate interveni în mod expres sau tacit, fiind vorba despre părăsirea unui
avantaj. Faţă de moştenitorul beneficiar renunţarea produce efecte
retroactive, de la data deschiderii moştenirii. În privinţa creditorilor

86
moştenirii separaţia de patrimonii rămâne un drept câştigat,
satisfăcându-şi creanţele cu prioritate faţă de creditorii personali ai
moştenitorului. Decăderea din beneficiul de inventar este prevăzută în
mod expres de lege, şi anume, în cazul moştenitorului care ascunde
obiecte ale succesiunii sau cu reacredinţă omite să le treacă în inventar,
precum şi în cazul înstrăinării bunurilor succesorale fără respectarea
formelor cerute de lege.

5. Renunţarea la moştenire

Renunţarea la moştenire este actul juridic unilateral, expres şi

solemn, prin care succesibilul declară, în mod categoric şi precis în faţa
notarului public competent, că nu îşi însuşeşte titlul de moştenitor şi că
nu înţelege să uzeze de drepturile pe care vocaţia sa legală sau
testamentară i-o conferă asupra moştenirii.
Unii autori susţin că neacceptarea succesiunii în termenul de
prescripţie al dreptului de opţiune succesorală echivalează cu o
renunţare tacită. Opinia majoritară insistă, însă, că suntem în prezenţa
stingerii titlului de moştenitor. Prin renunţare succesibilul pierde dreptul
la activul succesoral, fiind eliberat totodată şi de obligaţia de plată a
pasivului succesoral. Ca şi acceptarea sub beneficiu de inventar şi
renunţarea trebuie făcută cu îndeplinirea unor condiţii de formă.
Conform dispoziţiilor art. 76, alin. 4 din L 36/1995 şi art. 80 din
Regulamentul de aplicare a acesteia, renunţarea se înscrie în registrul
special ţinut de notarul public desemnat din circumscripţia judecătoriei
unde defunctul şi-a avut domiciliul (omiterea duce la lipsa efectelor faţă
de terţi). Se admite că această declaraţie poate fi dată şi în faţa
instanţelor de judecată cu ocazia judecării cauzelor succesorale, o copie
fiind trimisă notarului.
Potrivit art. 696, C. civ., eredele care renunţă este considerat că nu
a fost niciodată moştenitor. Menţionăm că renunţarea la moştenire
afectează doar drepturile şi obligaţiile succesorale cu conţinut
patrimonial, renunţătorul păstrând legăturile de rudenie cu defunctul,
calitate în care păstrează prerogativele extrapatrimoniale care îi dau
dreptul, de exemplu, să acţioneze pentru apărarea numelui şi memoriei
defunctului.
Spre deosebire de acceptarea moştenirii care este întotdeauna
irevocabilă, renunţarea la moştenire poate fi retractată în următoarele
condiţii:
a) nu s-a împlinit încă termenul de prescripţie a dreptului de opţiune
succesorală;
b) succesiunea nu a fost acceptată de alţi moştenitori, indiferent de felul
acesteia.

87
 În ipoteza legatelor cu titlu universal, dacă după acceptare rămâne o
cotă-parte de moştenire vacantă, iar renunţătorul are vocaţie la aceasta,
retractarea rămâne posibilă. Ca urmare a retractării renunţării efectele
acesteia sunt înlăturate cu efecte retroactive, ca şi când nu ar fi avut
niciodată loc. După unii autori retractantul nu poate fi decât acceptant
pur şi simplu, fiind lipsit de posibilitatea de a mai accepta sub beneficiu
de inventar, în timp ce alţi autori nu exclud această posibilitate.

CAPITOLUL IX

ALTE ASPECTE PRIVIND TRANSMISIUNEA MOŞTENIRII

1. Transmisiunea activului moştenirii

Activul succesoral cuprinde totalitatea drepturilor patrimoniale

existente în patrimoniul lui de cujus la data deschiderii succesiunii. Ca
regulă, activul cuprinde doar dreptul patrimonial însă, prin excepţie, în
activul succesiunii pot fi incluse şi o serie de drepturi personale
nepatrimoniale atunci când legea prevede expres aceasta (ex.: L.
8/1996). Prin urmare, activul moştenirii va fi, în principiu, alcătuit din:
dreptul de proprietate asupra imobilelor, alte drepturi reale principale
care au aparţinut defunctului şi care nu se sting prin moartea lui,
drepturile reale accesorii, drepturile de creanţă, drepturile patrimoniale
de autor, dreptul de a exercita acţiunile patrimoniale care au aparţinut
defunctului (ex.: acţiunea în revendicare, acţiunea în reziliere sau
rezoluţiune, în anulare pentru vicii de consimţământ etc.). Există drepturi
care deşi se află în patrimoniul lui de cujus la data deschiderii
succesiunii nu vor intra în activul succesoral (cele contractate intuitu
personae, drepturile viagere, drepturi referitoare la care moartea lui de
cujus a operat ca o condiţie rezolutorie sau un termen extinctiv incert). În
activul succesoral vor fi incluse însă şi drepturi care nu există în
patrimoniu la data deschiderii moştenirii, dar care vor intra în acest
patrimoniu fie datorită exercitării unor drepturi personale ale anumitor
moştenitori (ex.: reducţiunea liberalităţilor excesive, raportul donaţiilor),
fie datorită legăturii/ caracterului accesoriu faţă de dreptul existent în
patrimoniul lui de cujus la data morţii sale (fructele naturale, civile şi
industriale produse de bunurile lăsate după data deschiderii succesiunii,
inclusiv echivalentul folosinţei acestor bunuri de către unul dintre
comoştenitori).

88
 Transmiterea activului succesoral poate avea loc:
a) în cadrul transmisiunii universale (cazul moştenitorului legal şi al
legatarului universal);
b) în cadrul transmisiunii cu titlu universal (cazul legatarului cu titlu
universal şi al moştenitorilor rezervatari care moştenesc doar rezerva);
c) în cadrul transmisiuni cu titlu particular (cazul legatarilor particulari).
Activul succesoral se poate transmite:
• divizat de drept (în cazul dreptului de creanţă, fiecare dintre
comoştenitori dobândind o creanţă exclusivă corespunzătoare
părţii sale ereditare) sau
• în stare de indiviziune (în cazul drepturilor reale, comoştenitorii
dobândind un drept de proprietate comună pe cote-părţi
asupra bunurilor lăsate de defunct, urmând ca dreptul de
proprietate exclusivă asupra acestor bunuri să se stabilească
în urma efectuării partajului).

2. Transmisiunea pasivului moştenirii

Pasivul succesoral e alcătuit din datoriile succesiunii şi sarcinile

succesiunii.
Datoriile succesiunii reprezintă obligaţiile patrimoniale contractate de
către de cujus în timpul vieţii, care nu au fost aduse la îndeplinire de
către acesta şi care nu se sting prin moartea sa (indiferent de izvorul lor:
delictual, contractual, legal).
Sarcinile succesiunii sunt obligaţii care se nasc în persoana
moştenitorului la data deschiderii succesiunii şi care sunt strâns legate
de această succesiune (ex.: cheltuielile de înmormântare, cheltuieli
prilejuite de conservarea / administrarea / lichidarea patrimoniului
succesoral, cheltuieli necesare partajului, legatele cu titlu particular
având ca obiect bunuri de gen/bunul altuia, sarcinile impuse legatarilor).
Ca regulă, transmiterea pasivului are loc în cadrul transmisiunii
universale sau cu titlu universal. Prin excepţie, legatarul particular poate
fi obligat să contribuie la acoperirea pasivului în următoarele cazuri:
a) legatul cu sarcină (ce are conţinut patrimonial) – în situaţia în care
acceptă legatul, este obligat la executarea sarcinii;
b) legatul care are ca obiect drepturi succesorale asupra unei
universalităţi patrimoniale dintr-o moştenire deschisă, dar nelichidată;
c) legatul care are ca obiect un imobil ipotecat – plătind ipoteca, el
se subrogă în dreptul creditorilor plătitori putând recupera, pe calea
acţiunii în regres, plata făcută de la succesiunea universală/cu titlu
universal obligată să suporte pasivul;
d) legatul uzufructului universal sau cu titlu universal – legatarul va fi
obligat la plata datoriilor şi sarcinilor aferente patrimoniului sau

89
fracţiunilor de patrimoniu ce constituie obiectul dreptului său în calitate
de uzufructuar (art. 550, 552, C. civ.), iar nu în calitate de moştenitor al
lui de cujus. Dacă legatul are ca obiect un bun individual, legatarul
particular determinat nu suportă pasivul, decât dacă are ca obiect un
imobil ipotecat.
Pasivul succesoral se transmite divizat de drept între comoştenitori
corespunzător părţii ereditare a fiecăruia de la data deschiderii
succesiunii.
Partea ereditară reprezintă cota-parte ideală ce se cuvine
moştenitorului din patrimoniul succesoral în urma devoluţiunii
succesorale. Atunci când o persoană este gratificată printr-un legat, o
situaţie specială apare în cazul legatului cu titlu universal care nu
prevede în mod expres o fracţiune matematică din patrimoniul
succesoral care i se cuvine (ex.: legatul bunurilor imobile/legatul
bunurilor imobile). În această situaţie, divizarea pasivului se va face pe
părţi virile între comoştenitori, urmând ca ulterior, prin raportarea valorilor
bunurilor mobile/imobile la întregul patrimoniu să se determine părţile
ereditare ale comoştenitorilor. Dacă intervin diferenţe între părţile virile şi
părţile ereditare, cheltuielile se vor regulariza între moştenitorii de obicei,
cu ocazia efectuării partajului.
De la regula divizibilităţii de drept a pasivului, există o serie de
excepţii:
- obligaţia ce are ca obiect un bun individual determinat – moştenitorul
posesor va putea fi acţionat singur, având drept de regres împotriva
celorlalţi moştenitori;
- obligaţia indivizibilă, dar nu solidară – orice moştenitor poate fi urmărit
pentru întreg, cu drept de recurs împotriva comoştenitorilor;
- dacă unul din comoştenitori e obligat singur, prin titlu, la plata
întregului nu are, în principiu, drept de regres împotriva celorlalţi; titlu
poate fi:
o testamentul;
o creanţa încheiată de defunct cu creditorul (se admite acţiunea în
regres);
o convenţia dintre moştenitori intervenită după data deschiderii
moştenirii;
- obligaţia ce e garantată cu ipotecă – moştenitorul care primeşte
imobilul ipotecat va fi „ipotecar peste tot”, ipoteca fiind indivizibilă
„dar numai până la concurenţa valorii imobilului” (art. 893, 896, 902, C.
civ); creditorul ipotecii va putea să-şi satisfacă creanţa prin urmărirea
bunului ipotecar, nefiind necesar să-şi dividă acţiunea contra
moştenitorilor;
- gajul general al creditorilor chirografari rămâne indivizibil atâta timp
cât durează indiviziunea.

90
 În toate cazurile în care un comoştenitor plăteşte o obligaţie
indivizibilă sau plăteşte mai mult decât partea sa ereditară, va avea o
acţiune în regres contra celorlalţi comoştenitori. Această acţiune poate
avea o natură juridică diferită:
• acţiune personală, când se face plata unei obligaţii indivizibile
întemeiată pe art. 1060, 1061, C. civ.;
• acţiune derivând din gestiunea de afaceri, când plăteşte mai mult
decât partea sa ereditară cu intenţia de a gera interesele celorlalţi
moştenitori;
• acţiune provenind dintr-o subrogaţie reală, când moştenitorul
acceptant sub beneficiu de inventar plăteşte o datorie/sarcină a
moştenirii din propriul său patrimoniu;
• acţiune în garanţie a împărţelii (când acţiunea în regres e efectuată
după realizarea partajului).
Acţiunea în regres este întotdeauna divizibilă. Comoştenitorul
solvens nu va putea cere de la ceilalţi decât restituirea părţii de pasiv
corespunzătoare părţii ereditare a acestora, ţinându-se cont şi de
contribuţia sa la plata pasivului şi suportând alături de ceilalţi
comoştenitori insolvabilitatea unuia dintre ei.
Acţiunea în regres e prescriptibilă în termenul general de 3 ani, chiar
dacă este exercitată în cadrul procesului de partaj. Lăsarea bunurilor
moştenirii în posesia moştenitorilor solvens poate prezuma o
recunoaştere de datorie ce are ca efect întreruperea prescripţiei.

3. Separaţia de patrimonii

Separaţia de patrimonii reprezintă un privilegiu al creditorilor

succesiunii în contra-creditorilor personali ai moştenitorilor, în sensul că
drepturile de creanţă ale primilor vor fi satisfăcute preferenţial din activul
succesoral în raport cu drepturile de creanţă ale celor din urmă (art. 781,
C. civ.).
Pentru exercitarea privilegiului separaţiei de patrimoniu sunt
necesare îndeplinirea următoarelor condiţii:
- calitatea de creditor al moştenirii a celui ce o invocă, indiferent că este
creditor dintr-o datorie/sarcină. Nu pot invoca privilegiul: legatarii
universali/cu titlu universal; creditorii personali ai moştenirii. În schimb,
legatarul cu titlu particular are această posibilitate atunci când legatul
său are ca obiect un drept de creanţă, iar nu un drept real;
- nu trebuie îndeplinită nici o condiţie de formă pentru invocare, aceasta
putând rezulta din manifestarea expresă a voinţei sau poate fi dedusă
din acte/fapte ale acestuia (ex.: cererea de inventariere a bunurilor
succesiunii; solicitarea de a se lua măsura de conservare a bunurilor
succesiunii);

91
- în privinţa imobilelor, pentru a putea fi opozabil terţilor privilegiul trebuie
conservat prin înscriere în cartea funciară.
Separaţia de patrimonii are un caracter individual atât în privinţa
persoanelor, cât şi în privinţa bunurilor. Privilegiul profită numai
creditorului solicitant şi produce efecte împotriva creditorilor
moştenitorilor faţă de care s-a invocat. De asemenea, el se întinde
numai asupra bunului succesoral privitor la care a fost invocat (inclusiv
fructele acestor bunuri)
Cel mai important efect al separaţiei de patrimonii constă în
împiedicarea creditorilor moştenitorilor de a-şi exercita drepturile lor
asupra bunurilor succesorale înainte de a fi plătiţi creditorii succesiuni şi
legatarii cu titlu particular. Practic, creditorul separatist va fi plătit cu
preferinţă faţă de creditorii personali ai moştenitorului faţă de care s-a
invocat privilegiul din valoarea bunurilor succesiunii cu privire la care a
fost invocat.
În ceea ce priveşte stingerea privilegiului reţinem următoarele
ipoteze:
- ca mod general de stingere, privilegiul încetează prin renunţarea
creditorului separatist; întrucât renunţarea la un drept nu se prezumă, ea
trebuie să fie neîndoielnică;
- în cazul bunurilor mobile, privilegiul este prescriptibil (în termenul de 3
ani) calculat de la data deschiderii succesiunii; cu privire la aceste
bunuri, privilegiul nu va putea fi invocat dacă ele nu se mai găsesc în
posesia moştenitorilor sau dacă a intervenit confuziunea de fapt (dintre
aceste bunuri şi bunurile personale ale moştenitorilor);
- în privinţa imobilelor privilegiul este imprescriptibil şi opozabil terţilor
dobânditori cu condiţia conservării privilegiului prin publicitatea
imobiliară.

4. Transmisiunea posesiunii moştenirii

Dobândirea exerciţiului drepturilor succesorale (a posesiunii

moştenirii) se face în mod deosebit, în funcţie de trei categorii de
moştenitori:
• moştenitorii sezinari care au posesiunea de drept a moştenirii;
• moştenitorii legali nesezinari care nu au sezină şi în
consecinţă trebuie să ceară trimiterea în posesie prin
eliberarea certificatului de moştenitor;
• legatarii care trebuie să ceară predarea sau plata legatului.

� Sezina şi dobândirea de drept a posesiunii de către moştenitorii

sezinari – art. 653, C. civ prevede că descendenţii şi ascendenţii au de
drept posesiunea moştenirii din momentul morţii defunctului.

92
 În această viziune a codului posesia sau sezina este altceva decât
simpla stăpânire în fapt a bunurilor succesorale. Este vorba, în esenţă,
de puterea conferită de lege unor moştenitori legali de a exercita
drepturile şi acţiunile defunctului fără vreo verificare prealabilă. Altfel
spus sezina este posesia de drept a titlului de moştenitor. Sezina are
următoarele caractere:
- caracterul de ordine publică: regulile referitoare la sezină au caracter
imperativ şi nu pot fi modificate prin voinţa defunctului. Numirea unui
executor testamentar cu sezină nu contravine acestui caracter fiindcă el
este doar un administrator-sechestru temporar asupra bunurilor mobile;
- caracterul individual: sezina este conferită moştenitorilor conform ordinii
în care sunt chemaţi de lege la moştenire;
- caracterul succesiv: în cazul în care succesorul în rang preferat
renunţă, sezina trece la următorul chemat de lege la moştenire;
- caracterul indivizibil: dacă moştenirea este deferită mai multor
moştenitori de acelaşi rang sezina aparţine tuturor acestora. Totuşi se
apreciază de către unii autori că fiecare moştenitor îşi poate exercita
sezina doar în limitele cotei-părţi ce îi revine din moştenire (art. 1060, C.
civ.).
Efectele sezinei – sezina conferă celor în drept următoarele puteri:
verificarea titlurilor moştenitorilor nesezinari; preluarea şi administrarea
bunurilor succesorale; reprezentarea în justiţie a intereselor succesiunii.

� Trimiterea în posesie a moştenitorilor nesezinari – moştenitorii

nesezinari pot intra în stăpânirea bunurilor succesorale şi pot exercita
drepturile şi acţiunile succesorale numai după încuviinţarea intrării lor în
posesiune adică după eliberarea certificatului de moştenitor sau
predarea legatelor.
Actualmente, moştenitorii legali nesezinari cer trimiterea în posesie
notarului public. Acesta este competent să stabilească calitatea lor de
moştenitori şi întinderea drepturilor succesorale. Moştenitorul legal
nesezinar nu poate avea exerciţiul drepturilor succesorale până la
eliberarea certificatului de moştenitor.
Trimiterea în posesie produce efecte retroactive, începând de la
data deschiderii moştenirii.
Legatarii dobândesc drepturile care formează obiectul legatelor de la
data deschiderii moştenirii, dar nu şi posesia (sezina) acestora, care nu
se obţine decât prin predarea (executarea) legatelor. Predarea legatelor
universale se face prin cerere adresată moştenitorilor rezervatari.
Moştenitorii sezinari sunt ţinuţi la plata legatelor chiar de la data
deschiderii succesiunii. În schimb, soţul supravieţuitor este ţinut la
predare doar după data trimiterii sale în posesie. Dacă nu există
moştenitori rezervatari predarea se va cere notarului public competent.

93
Predarea legatelor cu titlu universal se face prin cerere adresată
moştenitorilor rezervatari, în lipsa acestora legatarilor universali sau
oricăror altor moştenitori. Predarea legatelor particulare se face conform
regulilor predării legatelor cu titlu universal, în plus putând fi cerută şi
legatarului cu titlu universal trimis în posesie sau legatarului particular
obligat la plata unui alt legat particular, după predarea legatului său.
Predarea legatului produce aceleaşi efecte ca şi trimiterea în posesie,
mai puţin în privinţa efectelor retroactive, legatarul nedobândind sezina
decât de la data predării. Acest aspect are importanţă în special în
privinţa dobândirii fructelor doar de la data cererii de predare (excepţii:
cazul în care legatarul universal nu vine în concurs cu nici un moştenitor
legal şi art. 900, C. civ).

5. Petiţia de ereditate

Petiţia de ereditate este acţiunea prin care un moştenitor având

vocaţie legală sau testamentară universală sau cu titlu universal solicită
să i se recunoască această calitate în scopul de a dobândi bunurile
succesorale deţinute de o persoană care pretinde a fi adevăratul
moştenitor. Acţiunea nu este reglementată de lege, fiind însă aplicată în
practica judiciară şi recunoscută ca atare de doctrină.
Obiectul specific al acţiunii îl constituie calitatea de moştenitor,
predarea bunurilor succesorale fiind doar miza acestei dispute.
Majoritatea autorilor califică această acţiune ca având un caracter
real întrucât consecinţa esenţială a admiterii ei este transmiterea
proprietăţii patrimoniului succesoral, cu efecte şi în ceea ce îi priveşte pe
terţi. Cu toate acestea aceeaşi autori nu rămân constanţi şi în privinţa
caracterului imprescriptibil al acestei acţiunii, părerea dominantă fiind
cea conform căreia acţiunea în petiţie de ereditate este prescriptibilă în
termenul general de 3 ani aplicabil drepturilor personale.
Reclamant poate fi orice moştenitor cu vocaţie universală sau cu
titlu universal, indiferent dacă vocaţia sa este legală sau testamentară.
Acţiunea nu profită decât reclamantului fiind, deci, divizibilă.
Pârâtul poate fi o persoană care se pretinde, de asemenea, a fi
succesor universal sau cu titlu universal, şi care posedă bunurile
succesorale în această calitate. Din această cauză, natura adevărată a
acţiunii se poate stabili numai după ce pârâtul şi-a precizat poziţia faţă
de cererea reclamantului: se apără în calitate de succesor sau în altă
calitate.
Dovada calităţii de moştenitor se poate face fie cu testamentul în
cazul legatarilor fie cu certificatul de căsătorie în cazul soţului, fie cu
orice mijloc de probă în cazul rudelor.

94
 Dacă acţiunea este admisă, moştenitorul aparent, pârât, este obligat
să înapoieze reclamantului toate bunurile succesorale. În cazul în care a
fost de bună credinţă pârâtul păstrează fructele percepute, iar pentru
bunurile înstrăinate restituie preţul lor. Dacă el a fost de rea credinţă
restituie fructele, iar pentru bunurile vândute valoarea lor. Pârâtul de
bună-credinţă are dreptul la despăgubiri pentru toate cheltuielile făcute
cu bunurile succesorale, în timp ce pârâtul de rea credinţă primeşte doar
cheltuielile necesare, eventual cele provocate de obţinerea fructelor. În
privinţa actelor încheiate de pârât cu terţii de aplică regulile cunoscute
din materia efectelor nedemnităţii.

CAPITOLUL X

PARTAJUL SUCCESORAL

1. Noţiune

Împărţeala sau partajul este operaţiunea juridică prin care se pune

capăt stării de indiviziune prin transformarea drepturilor la cote-părţi
abstracte de proprietate din moştenire în drepturi de proprietate
individuale asupra bunurilor făcând parte din masa partajabilă ori a
contravalorii acestora.
Partajul poate fi solicitat oricând cu excepţia cazului când între
coindivizari există o înţelegere de suspendare temporară a dreptului de a
cere partajul. Partajul definitiv numit şi de proprietate se deosebeşte de
partajul de folosinţă sau provizoriu care se referă doar la posesia şi
folosinţa bunurilor succesorale pe timpul stării de indiviziune, fiecare
copărtaş folosind individual bunurile ce i-au fost atribuite, având dreptul
la fructele şi veniturile produse de acestea, fără obligaţia de a da
socoteală celorlalţi coindivizari. Partajul folosinţei nu poate fi cerut pe
cale judecătorească. Partajul poate fi total sau parţial atât în privinţa
bunurilor succesorale cât şi a participării tuturor coindivizarilor.
Ieşirea din indiviziune poate fi realizată prin bună învoială (amiabil) sau
pe cale judecătorească.

2. Partajul amiabil

Conform art. 730, alin. 1, partajul amiabil se poate realiza atunci

când toţi indivizarii sunt de acord şi aceştia au capacitate deplină de
exerciţiu. Pentru dovedirea convenţiei nu se cere forma scrisă, trebuind
să fie întrunite condiţiile cerute de art. 1191 şi urm., C. civ. Forma scrisă

95
este însă cerută imperativ de L. nr. 7/1996 pentru ca moştenitorii să
poată dispune de bunurile succesorale.
Partajul amiabil poate fi realizat şi printr-o tranzacţie judiciară
consfinţită printr-o hotărâre de expedient sau în cadrul procedurii
succesorale notariale. Coindivizarii sunt liberi să împartă moştenirea aşa
cum doresc. Odată realizat partajul în mod valabil nici un coindivizar nu
va putea cere ulterior un alt partaj.

3. Partajul judiciar

Partajul judiciar are loc atunci când:

a) coindivizarii nu se înţeleg în privinţa realizării unui partaj amiabil;
există coindivizari care nu pot fi prezenţi la partaj;
b) printre coindivizari există minori sau interzişi judecătoreşti, iar
autoritatea tutelară nu şi-a dat acordul la împărţirea amiabilă. Pentru a
putea cere ieşirea din indiviziune titlul de moştenitor este indiferent,
acest lucru putând să-l facă chiar şi cesionarii de drepturi succesorale.
Nu pot cere partajul moştenitorii lipsiţi de drepturi asupra masei indivize,
cum e cazul legatarilor cu titlu particular ori moştenitorilor anomali,
aceştia primind individual şi în mod direct de la defunct anumite bunuri.
Tot astfel, nudul proprietar nu poate cere partajul contra uzufructuarului
fiindcă nu au drepturi de aceeaşi natură. Partajul se diferenţiază de alte
acţiuni prin aceea că oricine ar introduce acţiunea primeşte o dublă
calitate: de reclamant în ceea ce priveşte cota sa parte şi de pârât în
ceea ce priveşte cota parte revenind din succesiune fiecăruia dintre
ceilalţi coindivizari. În ceea ce îi priveşte pe creditorii personali ai
succesorilor aceştia nu pot proceda la urmărirea părţii indivize a
debitorului din imobilele succesorale, înainte ca, la cererea lor, să se
facă partajul întregii averi succesorale (art. 1825, C. civ.). În acest caz se
apreciază că aceşti creditori nu exercită dreptul în nume propriu ci pentru
coindivizarul-debitor, pe cale oblică. Dacă se face plata creanţelor în
timpul derulării acţiunii de partaj acesta nu mai poate continua întrucât
devine lipsită de interes pentru creditori. În privinţa creditorilor moştenirii,
problema nu prezintă interes, aceştia putând urmări direct bunurile
succesorale pentru a obţine plata creanţelor lor.
Pentru a putea participa la partaj, părţile trebuie să aibă capacitate
de exerciţiu deplină. Această condiţie este cerută, deşi partajul produce
efecte declarative şi nu translative, pentru că se realizează o
transformare profundă a dreptului de proprietate, drepturile indivize
asupra masei partajabile fiind substituite prin drepturi individuale asupra
unor bunuri determinate. De aceea minorii şi interzişii trebuiesc
reprezentaţi, respectiv asistaţi. În ceea ce priveşte introducerea cererii
de către un minor sub 14 ani prin reprezentantul său legal acest lucru se

96
poate face şi fără încuviinţarea autorităţii tutelare considerându-se că
drepturile sale sunt pe deplin ocrotite de către instanţa de judecată.
Dacă minorul vine în concurs cu unul sau ambii părinţi este necesară
numirea unui curator în condiţiile art. 132 şi 105, alin. 3, C. fam.,
existând contrarietate de interese.
Cererea de partaj trebuie să arate persoanele între care urmează a
avea loc împărţeala, titlul de moştenire al fiecăreia dintre acestea,
bunurile supuse împărţelii, evaluarea lor după aprecierea reclamantului,
locul unde se află şi persoanele care le deţin sau le administrează. Dacă
există trei sau mai mulţi coindivizari, partajul poate fi realizat şi parţial,
restul rămânând la cerere în indiviziune. Partajul parţial este însă
inadmisibil când toţi coindivizarii solicită ieşirea din indiviziune. Cu ocazia
soluţionării cauzei trebuiesc avute în vedere de către instanţă toate
pretenţiile reciproce ale succesibililor. În cazul în care masa succesorală
supusă partajului este compusă din două sau mai multe moştenirii
succesive se va proceda la partaj în ordinea deschiderii acestora.
În situaţia în care obiectul partajului îl formează o moştenire care nu
pune probleme deosebite de evaluare a bunurilor succesorale şi de
atribuire a acestora, instanţa de judecată va proceda direct, prin
hotărârea care o pronunţă, la stabilirea bunurilor supuse împărţelii, a
persoanelor cu vocaţie la acestea, a cotelor-părţi ce se cuvin fiecărui
moştenitor, a creanţelor pe care unii moştenitori le au faţă de alţii, a
pasivului moştenirii, după care se va proceda la atribuirea în natură a
loturilor şi la stabilirea eventualelor sulte pentru echilibrarea valorică a
acestora între moştenitori (art. 6735 , C. pr. civ.).
În ipoteza în care moştenirea nu poate fi împărţită direct de către
instanţă întrucât sunt necesare evaluări ale bunurilor succesorale,
instanţa va proceda, mai întâi, la stabilirea printr-o încheiere de admitere
în principiu a bunurilor supuse împărţelii, a persoanelor care au vocaţie
la moştenire, a cotelor ce revin acestora, a creanţelor pe care
coindivizarii le au unii împotriva altora, precum şi a pasivului moştenirii.
Prin aceeaşi încheiere se va numi un expert pentru evaluarea bunurilor
şi formularea propunerilor de formare a loturilor ce urmează a fi atribuite
coindivizarilor. Această încheiere poate fi completată printr-o nouă
încheiere dacă între timp se descoperă că există şi alţi moştenitori sau
alte bunuri supuse împărţelii. Eventual, în această perioadă, până la
pronunţarea hotărârii de împărţeală, cu acordul părţilor instanţa poate
dispune scoaterea din masa de împărţit a unui bun care a fost inclus din
eroare. Pentru menţinerea egalităţii în drepturi a coindivizarilor se
impune stabilirea valorii de circulaţie a bunurilor indivize la data
împărţelii, dar avându-se în vedere starea acestora din momentul
deschiderii moştenirii; eventuala diminuare sau sporul de valoare trebuie
să fie suportată, respectiv să profite, tuturor coindivizarilor în proporţia

97
cotei-părţi ce revine fiecăruia. Loturile formate de expert (ţinând cont, pe
cât posibil, de cota parte ce revine fiecărui coindivizar) vor fi atribuite în
principiu în natură de instanţă cu respectarea art. 741, alin. 1, C. civ. De
aceea, fără consimţământul coindivizarilor, este nelegală atribuirea
tuturor bunurilor succesorale unuia dintre coindivizari, iar celorlalţi numai
a contravalorii în bani, atât timp cât atribuirea în natură este posibilă.
Totuşi componenţa loturilor rămâne o chestiune de apreciere de fapt, iar
nu de drept, fiindcă trebuie urmărită salvgardarea valorii economice a
bunurilor. Pentru formarea şi atribuirea loturilor instanţa va ţine seama în
lipsa acordului părţilor de: mărimea cotelor, natura bunurilor, domiciliul şi
ocupaţia părţilor, faptul că unii dintre coindivizari au adus îmbunătăţirii
bunurilor succesorale cu acordul celorlalţi. Eventuala diferenţă valorică
între loturi va fi compensată prin plata unor sume de bani (sulte) în
favoarea coindivizarilor ale căror loturi au valoare mai mică decât cota
lor parte. Neplata sultei nu atrage rezoluţiunea partajului, ceilalţi
coindivizari trebuind să îşi valorifice drepturile pe calea executării silite.
În situaţia în care împărţeala în natură a unui bun sau chiar a întregii
moştenirii nu este posibilă, la cererea unuia sau a mai multor
coindivizari, instanţa de judecată va putea proceda, printr-o
încheiere, la atribuirea provizorie a întregului bun celui/celor care au
solicitat acest lucru stabilindu-se termenul în care trebuiesc plătite
celorlalţi coindivizari. Dacă sultele sunt achitate la timp, instanţa îi va
atribui definitiv bunul prin hotărâre pronunţată asupra fondului cauzei. În
caz contrar, bunul poate fi încredinţat altui copărtaş în aceleaşi condiţii.
Pentru motive temeinice (art. 67310 , alin. 3, C. pr. civ.) instanţa va
putea proceda chiar şi la atribuirea definitivă a bunului.
Atunci când nici partajul în natură, nici partajul prin atribuire nu sunt
posibile sau când toţi indivizarii solicită acest lucru se va proceda la
vânzarea bunurilor succesorale fie prin bună învoială, fie prin intermediul
executorului judecătoresc, prin licitaţie. Sumele astfel rezultate sunt mai
apoi împărţite prin hotărâre judecătorească între coindivizari conform cu
cotele lor legale. Menţionăm că această metodă de partaj este extremă
şi nu poate fi impusă împotriva voinţei coindivizarilor. Cu titlu
extraordinar, instanţa poate decide închiderea dosarului atunci când nu
s-a putut realiza nici una dintre modalităţile de partaj prevăzute de lege
(art. 67314 , alin. 3).

4. Opoziţia la partaj

Întrucât prin înţelegerea lor coindivizarii pot încerca fraudarea

creditorilor lor, C. civ. le oferă acestora posibilitatea de a interveni în
procedura partajului pe calea opoziţiei la partaj. Se încearcă astfel
prevenirea ineficacităţii partajului prin introducerea ulterioară a acţiunii

98
pauliene de către creditori. Opoziţia dă dreptul creditorilor de a participa
la partaj şi a-şi exprima interesele în legătură cu acesta.
Dacă partajul se face fără participarea creditorilor sau fără a se ţine
seama de opoziţia lor, el poate fi atacat cu acţiunea pauliană (art. 785,
C. civ.). În practică se admite că beneficiază de dreptul de opoziţie orice
persoană ce poate justifica un interes legitim în legătură cu procedura
partajului succesoral. În privinţa formei, legea nu prevede vreo condiţie
specială, opoziţia trebuind să rezulte neechivoc. O dată exercitat dreptul
de opoziţie în sensul prezentării unei poziţii diferite faţă de partaj decât
cea a coindivizarilor efectul acestuia constă în indisponibilizarea
drepturilor succesorale ale creditorilor.

5. Efectele partajului

Textul art. 786, C. civ. consacră regula caracterului declarativ al

partajului. Cu toate acestea, se apreciază că acest efect este doar o
ficţiune a legii menită să asigure egalitatea coindivizarilor. Consecinţa
acestei aprecieri se regăseşte în aceea că ficţiunea, fiind o excepţie,
este de strictă interpretare. Caracterul declarativ şi retroactiv al partajului
trebuie interpretat în sensul că fiecare coindivizar suportă doar
consecinţele propriilor acte făcute în timpul stării de indiviziune. De
exemplu, ipoteca instituită doar de un singur coindivizar nu va fi
opozabilă celorlalţi. Actele care intră sub incidenţa efectului declarativ
sunt: partajul propriu-zis; actele echivalente partajului: licitaţia al cărei
adjudecatar este un coindivizar – acesta este un având-cauza al
defunctului (în acest caz nu sunt aplicabile regulile vânzării cumpărării şi
vânzarea între coindivizari de bunuri sau drepturi succesorale. În privinţa
bunurilor supuse efectului declarativ trebuie să menţionăm următoarele:
creanţele succesorale sunt supuse acestui efect dacă nu sau
stins până la partaj, aceeaşi soluţie aplicându-se şi creanţei preţului
adjudecării de către un terţ la licitaţie a unui imobil succesoral. Efectul
declarativ produce consecinţe nu numai între succesori, admiţându-se,
în acest caz, opozabilitatea erga omnes.
Consecinţele efectului declarativ al partajului sunt următoarele:
a) atributarul este proprietar de la data deschiderii moştenirii;
b) drepturile constituite în favoarea terţilor prin acte de administrare şi
dispoziţie făcute de coindivizari neatributari, pe timpul indiviziunii, se
desfiinţează;
c) partajul nu este un act translativ de proprietate, necunoscând efectele
specifice acestor acte juridice.
Menţionăm că, în conformitate art. 787, alin. 1, coerezii sunt datori
garanţi unul către altul numai în privinţa tulburărilor şi evicţiunilor ce
provin dintr-o cauză anterioară împărţelii. Odată produsă evicţiunea, toţi

99
ceilalţi coindivizari trebuie să-l despăgubească pe evins, fiecare
proporţional cu cota sa de moştenire. Şi coindivizarul evins suportă
pierderea alături de ceilalţi coindivizari.
Împărţeala se confruntă cu următoarele cauze de nulitate:
• nulitatea relativă – nerespectarea condiţiilor de formă,
• violenţă sau dol (eroarea dă naştere la supliment de partaj,
eventual la incidenţa garanţiei între copărtaşi);
• nulitatea absolută – omiterea unui coindivizar de la
împărţeală.
Principalele efectele nulităţii sunt desfiinţarea cu caracter retroactiv a
partajului, iar drepturile dobândite de terţi sunt supuse caracterului
aleatoriu al noului partaj.

100
BIBLIOGRAFIE DE INIŢIERE
1. Ioan Adam, Adrian Rusu, Drept civil, Succesiuni, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2003;
2. Dan Chirică, Drept civil. Succesiuni. Testamente, Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2003;
3. Francisc Deak, Tratat de drept succesoral, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2002;
4. Ion Dogaru, Drept civil. Succesiuni, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003;
5. Dumitru Macovei, Iolanda Elena Cadariu, Drept civil. Succesiuni, Ed.
Junimea, Iaşi, 2005;
6. Codrin Macovei, Drept succesoral. Moştenirea legală, Ed. Universităţii
Al. I. Cuza, Iaşi, 2006;
7. Liviu Stănciulescu, Drept civil. Partea specială. Contracte şi
Succesiuni, ed. a III-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006.

101