www.lohanul.lx.ro e-mail: lohanul@gmail.

com ISSN 1844-7686

 Asclepios
Cabinet de medicină naturală
Iaş i, Aleea Nicolina 8 , bl. G5 , ap. 6
Cons ultaţii ş i recomandări de produs e naturale antioxidante,
antitumorale, antiîmbătrânire, bioreg enerative, s timulatoare ale
s intezei de celule s tem, avizate de Minis terul S ănătăţii.
Dr. Ale x andrina Pe tre a te l. 0 7 2 1 7 7 7 3 3 0
● afecţiuni acute ş i cronice – adulţi ş i copii
● afecţiuni tumorale – adulţi ş i copii
Dr. Ge o rg e Vas ile s cu te l. 0 7 2 7 2 2 8 5 8 3
● afecţiuni g inecolog ice
● infertilitatea cuplului
● pos toperator – es tetica plăg ilor
● terapii antiîmbătrânire individualizate

Emil Enache – Enache Morărit SRL; Vasile Marian – Marsemar SRL; Dr. Nelu Tătaru; Dr. Alexandrina
Sponsori: Petrea; Adrian Dominte – Anta 95 SRL; Constantin Silimon – Aldelia SRL; Sofia Dancă – Sofia SRL;
Ing. Cristian Şelaru – Belrom SRL; Neculai Baltag – Balnec SRL; Radu Ticu Macovei – notar public;
Georgeta Hac – Orlando SRL; Ing. Ştefan Catargiu; Ec. Aurel Cordaş; Florin Guzumaş – Misaflor SRL

nr. 15 – revistă cultural ştiinţifică

ffoonnddaattăă:: nnooiieem
mbbrriiee 22000077

Colectivul de redacţie: Referenţi ştiinţifici:

Redactor: Prof. univ. dr. Gh. Buzatu (istorie), prof. dr. ing. Avram D. Tudose (viticultură), dr. Doina
Vicu Merlan Grigoraş (psihologie), dr. ing. Paul Şuşnea (mecanică), dr. George Silvestrovici (medicină
Tehnoredactare: generală), lect. univ. dr. Gabi Voicu (comunicare şi ştiinţe politice), ec. Aurel Cordaş
Gabriel Folescu (economie), ing. Teo Pop (management), Cristian Marcu (grafică).

Colaboratorii acestui număr: Irina Veronica Andoroi, Mugurel Atudorei, Adrian Badea, Andrei Gabriel Barbu, George Bianu,
Gh. Buzatu, Iulian - Marcel Ciubotaru, Costin Clit, Theodor Codreanu, Lina Codreanu, Aurel Cordaş, Lazăr Cristian,
Dragoş Iulian Curelea, Martha Eşanu, Valentin Furtună, Gabriel Gheorghe, Bianca-Isabela Guzumaş, Alex Ionescu, Corneliu
Lazăr, Paul Matei, Valeriu Neştian, Elena Olariu, Neculai Olariu, Ion N. Oprea, Vasile Pandelea, John Perkins, Ştefan Plugaru,
Alexandra Popa, George Preda, Melania Radu, Dumitru Râpanu, Constantin Toma, Avram D. Tudosie, Valeriu Popovici Ursu,
Mihai Vasilescu, Corneliu Văleanu, Oana Velicu.

Puteţi citi revista şi pe www.lohanul.lx.ro.

Articolele sunt bine primite la adresa de e-mail: lohanul@gmail.com sau C.P. 51, Huşi, jud. Vaslui, 735100.
Contact tel. 076.1997.505, 0745.894.379 (Vicu Merlan) – 076.104.70.80 (Gabriel Folescu).

Autorii articolelor sunt direct responsabili de conţinutul materialelor

–2–

Arheologie
Arheolog dr. Vicu Merlan
A fi arheolog în România anilor........ 4
Şantierul arheologic Bazga - Cetăţuie,
judeţul Iaşi........................................... 5
Istorie
Valeriu Popovici Ursu
Adevărul istoric despre ungur............ 7
Iulian - Marcel Ciubotaru
Un egumen moldovean din prima
jumătate a secolului XV.....................15
Prof. Costin Clit
O vidomostie ecleziastică din 1836 privi-
toare la ţinutul istoric al Fălciului....18
O catagrafie ecleziastică din 1849
privitoare la ţinutul Fălciu ................20
Istoria Şcolii din satul Dolheşti de la
înfiinţare până la 1946 ......................30
Prof. Ştefan Plugaru
Împroprietărirea ţăranilor în comuna
Stănileşti.............................................22
„Palma de frate” a jandarmului român
în Basarabia interbelică ...................42
Prof. Dragoş Iulian Curelea
Unele consideraţii privind activitatea
generalului Al. Averescu în perioada
decembrie 1916 iulie 1917 ...............35
Prof. dr. Vicu Merlan
Portrete de eroi ai luptei anticomuniste –
Ion Ilioi din Făgăraş .........................45
Simpozionul cultural: „D. Cantemir, 300
de ani de la urcarea pe tron” .......... 56
Prof. Valeriu Neştian
Dilemele unei morţi năprasnice .......48
Enciclopedica
Prof. univ. dr. Gh. Buzatu
Marea enciclopedie a României, pentru
România tuturor românilor ..............51
Evenimente
Prof. dr. Vicu Merlan
Simpozionul cultural: „D. Cantemir, 300
de ani de la urcarea pe tron” .......... 56
Prof. univ. dr. Gh. Buzatu
Români iluştri: DimitrieCantemir ....57
Prof. Theodor Codreanu
Umor la Huşi .................................... 60
Personalităţi
Prof. Lazăr Cristian
Proza scurtă la Gogol. Tipologii .....61
Ion N. Oprea
Doi vasluieni, scrieri de la 1840... ...65
Grafică satirică
Cristian Marcu ........................ 68, 69, 70
Cuprins
Bibliofil
Prof. Lina Codreanu
Theodor Codreanu. Bibliografie ......68
De la fereastra bibliofilului ..............72
„De prin lume adunate…” ...............76
Martha Eşanu
Strâmba – uliţa evreiască din Bârlad,
cunoscutul „şteitl“ de odinioară… ..74
Proză scurtă
Elena Olariu
Muşcătura viperei .............................78
Poezie
Adrian Păunescu
Războiul de la Huşi ...........................79
Dumitru Râpanu
Rondeluri ...........................................80
Corneliu Văleanu
Petale de gând ...................................80
Fantezie .............................................80
Te caut… ...........................................80
Smerit şi răsvrătit ..............................80
Extincţie .............................................81
Irina - Veronica Andoroi
Deznădejde şi speranţă .....................81
Urare de Crăciun ..............................81
Întâlnire .............................................81
Corneliu Lazăr
Joc de dragoste .................................81
Încercarea moarte n-are ..................81
Elena Olariu
Gând sucit .........................................81
Prof. Constantin Partene
Sfârşit de toamnă ..............................82
Neculai Olariu
Sfaturi................................................ 82
Valentin Furtună
Discurs ..............................................82
Descântec.......................................... 82
Oana Velicu
Elan ...................................................82
Efectul de seră ...................................82
In vitro ...............................................82
Pânza de păianjen .............................82
Andrei - Gabriel Barbu
Anotimpul Hristos .............................83
Carmen Angheluş
Dar .....................................................83
Alt dar................................................ 83
Autobiografie
Prof. Valeriu Neştian
Vocaţie şi un strop de „nebunie” .....83
Pedagogie
Prof. Curelea Dragoş Lucian
Jocul de roluri, provocare psiho-
pedagogică între dimensiunea novatoare
şi tradiţie în educaţia elevilor de liceu 87
Prof. Vasile Pandelea
Managementul timpului liber
al elevului .........................................90
Economie
Ec. Aurel Cordaş
Evoluţia gândirii economice ............ 91
După 20 de ani ................................. 97
Botanică
Prof. dr. Constantin Toma
Preocupările botanice ale lui Emil
Racoviţă ..........................................100
Oenologie
Prof. dr. ing. Avram D. Tudosie
Vinurile unor personalităţi celebre 103
Tradiţii
Melania Radu
Anul Nou Dacic – moment de invocare şi
celebrare a supremaţiei luminii asupra
întunericului ...................................104
Gabriel Gheorghe
Originea cuvîntului Crăciun ..........106
Dezbateri
John Perkins
Istoria secretă a imperiului
American ........................................112
Alex Ionescu
Epidemiile şi războaiele, metode
criminale de control al populaţiei .115
George Preda
Renumite institute de cercetare sunt
instrumente docile pentru artizanii Noii
Ordini Mondiale .............................117
Prof. Paul Matei
Problema suprapopulării - o problemă
artificială ........................................118
Medicină
Bianca-Isabela Guzumaş
Flavona hispidulina dezvoltă efecte
anticonvulsivante ............................120
Medicină naturistă
Prof. George Bianu
Avantajele produselor naturale în raport
cu medicamentele de sinteză ..........121
Mugurel Atudorei
Starea de unitate benefică este cheia
transformării lumii în care trăim ...122
Spiritualitate
Adrian Badea
Părintele Arsenie Boca - un Serafim de
Sarov al României ..........................125
–3–
 Arheologie

A fi arheolog în
România anilor 2010

Arheolog dr. Vicu Merlan – Huşi

P
entru a scoate la zi vestigii arheologice importante,
fără a reuşi să epuizezi într-un an suprafaţa afectată
de lucrările sistematice sau preventive, trebuie ca
arheolog să te înarmezi cu o răbdare de fier, să faci
faţă diverselor remarci răutăcioase ale localnicilor din
apropierea sitului (care îţi pot distruge munca de o zi, imediat ce
ai plecat la cazare), să obţii autorizaţie de la Ministerul Culturii
din capitală, şi nu în ultimul rând să ai bani.
Arheologul este cel care aduce la zi vestigii de mii de ani,
deduce viaţa şi activitatea spirituală a comunităţilor agrariene
preistorice pe baza a ceea ce a descoperit, frământările şi
incertitudinile, dorinţa şi obsesia de frumos a acestora, nostalgia
desăvârşirii, regăsirea esenţei ancestrale a neamurilor ce s-au
perindat prin aceste locuri etc.
Prin contactul direct cu obiectele descoperite empatizez cu
lumea strămoşilor mei, cu trăirile lor, cu bucuria împlinirii unui
ritual tainic ce străbate perdeaua temporală până la noi…
De cele mai multe ori sunt întrebat: ce câştigi din toată
această muncă a ta? Le răspund: multă experienţă. Nu sunt
mulţumiţi cu răspunsul meu, dar chiar le spun un adevăr:
experienţa timpului, experienţa valorilor umanitare care s-au
succedat de-a lungul mileniilor. E o experienţă a rezonanţelor, a
universului regăsit …în timp. Suntem ceea ce suntem datorită
progreselor timpurilor…pierdute, suntem suma unui timp
comprimat în timpul prezent.
Arheologul se regăseşte pe sine, e ca şi cum te-ai privi în
oglindă. Imaginea din oglindă e trecutul tău, artefactele sunt
produsul morfogenetic al rasei umane care ajuns până la tine.
A fi arheolog astăzi e un mare …risc. Da. Pe lângă faptul
că eşti considerat de cei mai mulţi nebunul care căută hârburi,
eşti ironizat chiar şi de autorităţile locului, iar dacă ai colegi
invidioşi te poţi alege, în urma unei reclamaţii anonime cu o
percheziţie serioasă în casa ta sau a părinţilor tăi.
Spuneam că este foarte greu, mai ales ca arheolog într-un
oraş de provincie undeva …la capătul ţării, aşa cum este Huşul.
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
Vestigii străvechi
Vas cucutenian descoperit in situl La Ulm – Dolheşti
An de an din 1996 până în 2010, a trebuit, chiar şi atunci
când eram colaborator, să mă ocup de toată logistica: sponsorizări,
lucrători, cazare, mijloace de transport, unelte de lucru, prelucrarea
primară a materialului descoperit, sortarea pe categorii, descrierea
materialului, desene, fotografii, profile, rapoarte de săpătură (după
ce am devenit coordonator ştiinţific) etc.
Cea mai grea parte a acestui demers ştiinţific este cea
legată de finanţare. În cei 15 ani de activitate arheologică din
zona Huşilor, am efectuat 39 de campanii cu minim 2 săptămâni
de participare efectivă pe sit, iar pentru aceasta au trebuit
mijloace de întreţinere a forţei de muncă alcătuită din lucrători.
De la statul roman nu am primit nici un leu, totul a fost procurat
cu greutate de la firme sau persoane particulare care au
sponsorizat fiecare săpătură în parte, chiar dacă piesele
arheologice descoperite au mers în patrimoniul statului, la
muzeul municipal din Huşi, Complexul Muzeal Moldova Iaşi şi
Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi (Facultatea de Istorie).
Şi cum lucrurile nu erau prea roz a mai apărut o problemă în
1998: ciuperca Merulius Lacrymans. Aceasta a început să distrugă
încet dar sigur o parte din lemnăria muzeului din Huşi, la care lucram
ca muzeograf din 1995. Soluţia: reparaţie capitală. Efecte: disponi-
bilizarea a trei lucrători din cei şase, printre care şi cel mai proaspăt
venit, adică sub-
semnatul.
Am ră-

Sponsorii sunt rari şi nu întotdeauna receptivi la nebunia ta de a mas pe baricade

scoate la zi dovezile trecutului. să reprezint Mu-
Poate nici osemintele protejate de unele spirite protectoare nu zeul Huşi, însă
doresc a fi deranjate, dar încrâncenarea arheologuluimerge până la a nici măcar cu
depăşi obstacolele mistice ale nevăzutului. Sunt cazuri, când, grupuri bani de subzis-
de arheologi şi lucrători au murit subit, în urma descoperirii unui tenţă. M-am ori-
mormânt blestemat, aşa cum a fost cel a lui Tutankamon din Egipt. entat spre învă-
Personal am trecut prin câteva experienţe mai puţin obişnuite, însă ţământ pentru a
îngerul meu păzitor s-a dovedit mai puternic decât acele spirite nu fi muritor de
protectoare ale unei mormânt funerar, aşa cum s-a petrecut la foame, continu-
Chersăcosul, judeţul Vaslui, prin decopertarea unuitumulsub care se ându-mi munca
afla un copil de acum peste 4000 de ani în urmă, având în inventar de cercetător
doar o ulcică din lut ars. Aducerea la zi a acestuia mi-a provocat arheolog, fiind
imediat mari probleme de sănătate, aducându-mă la limita dintre acreditat prin
viaţă şi moarte. certificatul de
Prezenţa lor nu ţine de stoicismul nostru, însă au fost şi specialist atestat
vor fi confirmate istoric prin numeroase dovezi. Puterea de Ministerul
ritualului se întinde dincolo de lumea prezentului, el este o Culturii, Culte-
permanenţă a lumii invizibile, o confirmare a existenţei vieţii de lor şi Patrimo-
după moarte, a sufletului în invizibilitatea materiei. niului Naţional
Ca cercetător, realizez săpături arheologice încă din 1996. în anul 2009,
Primii anii i-am făcut sub protectorat, pe şantierele de la Isaiia semnat de mi-
– Balta Popii, Răducăneni – MAT, Roşu – Fântâna CAP, iar din nistrul Theodor
2002 am devenit responsabil ştiinţific pe siturile de la Creţeşti – Paleologul.
La Intersecţie, în 2003 pe cel de la Bazga – Cetăţuie, în 2004 Piesele
pentru Dolheşti – La Ulm, în 2005 pentru Armăşeni – Muncel, descoperite an
în 2008 pentru Rotăria – Pe Runc. de an în fiecare Zeitate masculină

–4–

sit în parte au fost inventariate şi date spre păstrare şi
conservare muzeelor sus menţionate, având accesul în calitate
de descoperitor, la studiul ştiinţific al acestora, ori de câte ori
este necesară întocmirea unei lucrări ştiinţifice (cel puţin aşa
stipulează protocolul de colaborare dintre cercetător şi instituţia
deţinătoare a materialului arheologic).
Când sponsorii nu mai doreau să mă ajute din varii
motive, atunci apelam la primarii comunelor pe teritoriul cărora
efectuam săpăturile arheologice.
Am întâlnit şi primari dornici de a se face săpături pe
locurile natale, din dorinţa de a-şi cunoaşte cât mai bine obârşia,
sau pentru a pune mai mult în valoare comuna, ajutându-ne cu
oameni la decopertat, cazare şi mijloace de transport. În acest
sens voi enumera primarii Georgel Popa din comuna Moşna,
judeţul Iaşi şi Gică Slabu din comuna Buneşti – Avereşti (până
acum…). Domnul Georgel Popa a mobilizat chiar profesorii de
la şcoala comunală, punându-le la dispoziţie microbuzul şcolar
pentru a se deplasa cu elevii la situl de la Cetăţuie. L-am
cunoscut când am primit invitaţia de a efectua săpături, şi cred
că este printre puţini primari care ne a vizitat de câteva ori în
timpul campaniei.
Şantierul arheologic Bazga
Anul 2010 se pare că a fost unul din cei mai săraci în ceea
ce priveşte finanţarea siturilor. Din această cauză am renunţat la
situl de la Rotăria, unde şi solul pseudogleizat ne dădea multă
bătaie de cap, fiind tare ca piatra. Totuşi, un rol covârşitor în
realizarea proiectului de săpătură a celor 7 secţiuni prin deco-
pertarea a peste 250 m2 , l-au avut elevii de la SAM Dolheşti,
judeţul Iaşi şi Şcoala Creţeşti, judeţul Vaslui, în cadrul opţio-
nalului de Arheologie practică, unde am funcţionat ca profesor.
În concluzie, profesia de arheolog în România este una din
cele mai încercate, fiind lăsat să te descurci pe cont propriu
când este vorba de finanţarea cercetărilor privind istoria ţării
tale. La acestea te mai izbeşti de rigiditatea unor somităţii din
domeniu, de făţărniciile mărunte ale funcţionarilor de la centru,
care, deţinând adeseori o brumă de bani pentru cultură, preferă
s-o cheltuie cu festivismele ieftine aducătoare de imagine
…partidului care i-a instalat pe acel fotoliu.
Ca un efort al demersului financiar depus voi enumera, în
ordinea contribuţiei, următorii sponsori, cărora le mulţumesc
pentru sprijin şi încredere: Dr. Romeo Dumitrescu –
preşedintele fundaţiei Cucuteni pentru Mileniul III, un mecena
al arheologiei româneşti de după 1990; Ing. Teodor Pop – RED
Management Capital Bucureşti; Dan Filip – Bicomplex SRL
Huşi; Floriana Enache – Enache Morărit SRL Huşi; Vasile
Marian – Marsemar SRL Huşi; Albert Romila – Ceracons SA,
Huşi; Ing. dr. Petru Baciu – SUA, Jr. Carmen Pivniceru –
Olizia SRL.
Sprijin mi-a fost acordat şi de primarii: Georgel Popa din
comuna Moşna, judeţul Iaşi; Neculai Botezatu – Primăria
Răducăneni, judeţul Iaşi; Gică Slabu – Primăria Buneşti –
Avereşti, judeţul Vaslui; Gheorghe Gurzun – Primăria
Ciorteşti, judeţul Iaşi, Gelu Gălăţanu – Primăria Creţeşti,
judeţul Vaslui şi Gelu Iacob – Primăria Dolheşti, judeţul Iaşi.
Arheologie
Şantierul arheologic
Bazga - Cetăţuie, judeţul Iaşi.
Campania iunie 2010
Arheolog dr. Vicu Merlan – Huşi
Săpăturile de la Bazga, comuna Răducăneni, au fost
începute în anul 2003, punctul fiind semnalizat de
învăţătorul N. Tomulescu, fiind cercetat şi menţionat apoi în
1984 în Repertoriul Arheologic al Judeţului Iaşi de către
cercetătorul ieşean Vasile Chirica.
itul a fost afectat cam 1/2 de către alunecările de
S teren, mai ales în anii 80, reuşind în cei 8 ani de
investigaţii arheologice să scoatem la iveală un bogat
material ceramic, unelte şi arme din silex, aramă şi fier,
numeroase locuinţe din eneolitic până în perioada dacilor liberi,
vetre de foc, un complex sacru circular din pietre din vremea
geţilor. De asemenea s-a secţionat transversal cele două valuri
de apărare din partea de vest (valul mare) şi cel din est (valul
mic), ceea ce ne-a permis să tragem câteva concluzii privind
strategia de apărare a dacilor, precum şi tehnica de execuţie a
acestora folosind mediul natural favorabil.
În cadrul campaniei din anul 2010 au fost realizate
următoarele: s-a trasat o nouă secţiune S10 , a fost săpată caseta
A în partea de NV a secţiunii S3 /2004 pentru salvarea unui
cuptor cucutenian şi o altă casetă B, în partea de SE a secţiunii
S10 , între m1 -m4 .
Descriere
Secţiune S 10 a fost săpată pe direcţia NE-SV, paralelă cu
S1 /2003,având următoarele dimensiuni: L = 15 m, l = 2 m.
Încă de la m1 -m3 s-au descoperit bucăţi de zgură cu fier de
la un atelier de fierărie getic (La Tene), identificat şi în S1 /2003.
Alături de acestea s-au mai găsit şi câteva fragmente metalice,
puternic oxidate.
La m8 /-0,50 m a fost intersectată o groapă getică (G23 ) de
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
sec. IV î.H., având în inventar următoarele: oase de animale,
chirpici răzleţi, cărbuni, pietre înroşite.
La nivelul cucutenian, la peste 1 m adâncime, în partea de
NV a secţiunii S10 a fost identificată o vatră de foc, bine
păstrată, cu o formă aproximativ circulară şi gardină în forma de
potcoavă, având deschiderea spre est. Vatra a fost reperată la -
1,05 m în m13 . Gardina dinspre nord este mai groasă,
prăbuşindu-se spre zona central-nordica a vetrei. În centrul
vetrei s-au găsit numeroşi cărbuni, cenuşă şi chiar oase mici
calcinate, iar în partea de est (la gura vetrei) câteva fragmente
de ceramică cucuteniană. Împrejmuirea cu gardină îi conferă o
formă generală cvasidreptunghiulară, îngustându-se uşor spre
partea de est. Deschiderea spre est este de circa 50 cm,
lungimea (interiorul vetrei) = 1,2 m, lăţimea (max) = 0,8 m. La
exterior L = 1,6 m; l = 1 m. Grosimea gardinei variază: spre
nord - vest, vest la 12 - 13 cm, spre sud şi nord - est la 6 – 8 cm.
Adâncimea maximă până la care au fost descoperite resturi de
vatra ajunge la -1,25 m. Fundul vetrei este prevăzut cu chirpici
poligonali tipici, cu grosimi cuprinse între 1-2 cm, fiind de
culoare cenuşie.
În nivelul cucutenian au fost identificate şi câteva pietre
înroşite la m3 , m4 , m8 şi m9 de mărimi relativ mari, din gresie
friabilă şi una din calcar oolitic.
În nivelul getic a fost descoperită o podoabă la m8 /-0,50m
(cercel). Cercelul poartă urme de patină verzuie, fiind alcătuit
din două piese: suportul dintr-o sârmă de cupru, prevăzut la
–5–
 Arheologie
unul din capete cu o gaură (prinsoare) şi corpul propriu-zis în
formă de semiluna, bombat la exterior (zona mediană), cu o
carenă groasă la exterior. Văzut din profil, corpul cercelului se
aseamănă cu o barcă arcuită. Starea de conservare este buna
spre mediocră, fiind uşor corodat spre urechiuşa de prindere, iar
pe celelalte parţi componente prezintă un strat subţire de patină
verde. La prima vedere corpul cercelului pare a fi din cupru,
fiindu-i aplicată o peliculă de argint la suprafaţă. Deşi
descoperită în nivelul getic de sec V-IV î.H., nu excludem să
aibă o vechime mai mare din Hallstatt sau chiar epoca
bronzului.
Cercelul are o greutate de circa 1,5 g cu următoarele
dimensiuni:
L = 3,5 cm; l = 1,8 cm; Ø(centru) = 3,5 cm; Ø(sârmă) =
1,5 mm.
Până la această dată, cercelul descoperit este inedit ca
formă în situl de la Bazga, dar în campania din anul
2008/Ş7 /m86 a mai fost descoperită o piesă dintr-o singură
bucată cu dimensiuni mult mai mici.
Unelte din metal
fragment de vârf de lance (mg/-0,50 m), rupt din treimea
superioară şi desprins în două. Lateral şi la partea activă (vârf)
Secţiune S 10 – vedere generală
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
este uşor subţiată ("retuşată") pentru a facilita pătrunderea în
corpul străpuns. Are culoare neagră şi este confecţionat dintr-un
metal inoxidant (probabil plumb în aliaj cu alte metale), fiind
greu şi având un luciu metalic. Pe partea dorsală prezintă o
uşoară carenă, asemănător pieselor din silex. Lateral se prezintă
cu o lamă perfect ascuţită.
Dimensiuni: L = 3,6 cm, l = 1,8 cm.
– cui cu „floare” lată (plată) din fier, puţin oxidat, desco-
perit la m4 /-0,70 m, în nivelul hallstattian. „Floarea” cuiului are
cam 1/2 din lungimea totală, fiind puternic ruginită în zona
mediană a axului vertical. L = 2,8 cm; l (floare) = 1,6 cm.
– obiect din fier, oxidat, răsucit la partea superioară
asemănător unui „clenci” de prindere, de tip agrafă (m5 /-0,7 m).
Este oxidat la suprafaţă, fiind puternic afectat de rugină mai ales
în zona de prindere. L = 12,5 cm; l = 0,4-0,6 cm; L(arcuire) =
0,8 cm.
– dorn din fier descoperit în nivelul Halstatt la -0,90
m/m12 , cu o starea de conservare bună şi urme de oxidare, dar
cu partea activă tocită. În secţiune apare de formă
dreptunghiulară, iar marginile sunt drepte. Dornul se subţiază
uşor dinspre muchie (cap) spre vârf.
L = 6,5 cm; l = 1 cm; L (vârf) = 0,5 cm; l(cap) = 1 cm.
Unelte din lut, piatra şi silex
– fusaiolă bitronconică din lut ars, de bună calitate, de culoare
cenuşie, cu Ø (max)=3 cm; Ø (perforaţie) = 0,8 cm; h = 3 cm.
–6–
– fusaiolă tubulară, din lut ars, de culoare cărămiziu-
cenuşie, de calitate bună spre foarte bună. Gaura de perforaţie
are Ø = 0,6 cm; Ø (max) = 3,5 cm; h = 1,8 cm.
– fusaiolă bitronconică de culoare galben-cenuşie şi de
calitate bună, descoperită la m10 /-0,75 m. Gaura de prindere
(perforaţia) are Ø = 1,3 cm; iar Ø zonei mediane (maxim) = 3 cm.
– dăltiţa dreptunghiulară de tip herminetă, confecţionată
din menilit de culoare maronie. Are tăişul convex, cu o latură
dreaptă şi una uşor bombată, fiind fin şlefuită. Muchia prezintă
urme de fasonare, iar tăişul este ascuţit cu câteva ştirbituri
laterale. L = 3,5 cm; l = 2,5 cm.
– gratoar din silex de Prut, preparat pe o aşchie, cu partea
activă convexă şi cu retuşe pronunţate lateral, fiind de formă
aproximativ triunghiular. A fost descoperit la m9 /-0,60 m, având
următoarele dimensiuni: L = 3,5 cm; l = 1,8 cm.
– râşniţă cvasipătrată din gresie silicioasa de duritate
medie, descoperită la m11 /-1 m, la circa 1,5 m nord-est de vatra
de foc, cu o uşoară albiere în partea centrala. L = 42 cm; l = 38
cm; gr.= 6,5 cm.
– nicovala din gresie slabă descoperită la m6 /-0,80 m, de
formă cvasipatrată cu laturile 25x2 cm.
Caseta A/Ş 3 /2004
Vatră de foc cucuteniană
În partea de NV a secţiunii Ş3 realizată în anul 2004, a fost
depistat în secţiunea malului abrupt (primăvara anului 2010), în
urma prăbuşirilor gravitaţionale de versant, resturile unui cuptor
de ars ceramică cucutenian. Pentru salvarea acestuia s-a realizat
o caseta A cu următoarele dimensiuni: L = 3 m; l = 2,5 m. Prin
decopertarea nivelului superior cucutenian, au fost identificate
fragmentele bolţii centrale a cuptorului prabuşite, iar sub
acestea, resturi de la placa de separaţie a camerelor de coacere a
ceramicii. Placa avea numeroase perforaţii la nivelul inferior, ce
aveau ca scop distribuţia controlată a temperaturii de ardere a
vaselor ceramice. Astfel de cuptoare cucuteniane au fost
descoperite şi într-un alt sit eneolitic de la peste 10 km, în
punctual Dolheşti – La Ulm.
În caseta B, materialul arheologic este răzleţ, găsindu-se
doar o singură concentrare la m2 /-0, 60 m, ce s-a constituit într-
un mic complex ceramic cucutenian, fără urme de pictură.
Pe ansamblu, Campania din anul 2010 din acest sit, deşi
restrânsă din motive financiare, a avut ca surpriză descoperirea
celei mai bine conservate vetre de foc cucuteniene, din câte s-au
descoperit până acum, permiţându-ne să putem concluziona
numeroase informaţii de ordin tehnologic privind instalaţiile de
foc preistorice.

Adevărul istoric despre unguri
Valeriu Popovici Ursu – Paris
Continuare din Lohanul nr. 5(14), octombrie 2010
Românii ar trebui astăzi să se întemeieze în
patriotism şi curaj şi să câştige statornicie în caracter.
Aceste rezultate, cred că s-ar dobândi când ei ar avea
o bună istorie naţională şi când aceasta ar fi îndestul
răspândită.
Nicolae Bălcescu, 1845
D
upă apariţia articolului „Adevărul istoric despre
unguri” în două editoriale ale revistei săptămânale
„Naţiunea” nr. 457 şi nr. 458 din luna mai 2008,
am găsit cu cale să scriem, în continuarea primelor articole
apărute, o completare pe care am găsit-o necesară, mai ales în
urma difuzării în librării a două cărţi, pe care vă sfătuiesc să vi
le procuraţi: este vorba de cartea regretatului preot Dumitru
Bălaşa „Marele atentat al apusului papal împotriva
independenţei daco-românilor”, Bârda, Editura Cuget
Românesc, 2007 şi cartea domnului Radu Theodoru „Urmaşii
lui Attila” în Editura Lucman, Bucureşti, 2008, reeditată după
cea apărută în Editura Miracol, 1999.
Îmi cer iertare domnului Radu Theodoru, pentru titlul
cărţii „Urmaşii lui Attila”, care este un titlu simbolic, aceşti
urmaşi ai lui Attila sunt, din păcate, românii panonieni şi apoi
transilvăneni maghiarizaţi, manipulaţi de papalitate şi uneltele
lor de acţiune, regii unguri, în vederea extinderea catolicismului
spre estul Europei şi acaparării bogăţiilor autohtonilor acestor
locuri. În articolul enunţat, în primul aliniat am arătat, după cum
însuşi duşmanul poporului român Rœsler în a sa „Romänische
Studien” scrie, despre exterminarea ungurilor în anul 955 la
Lechfeld de către Otto I împăratul germanilor şi, modul cum s-a
creat regatul maghiar, din convertirea autohtonilor români
panonieni ortodocşi la catolicism, sub ameninţarea exterminării
(contrar afirmaţiilor din cărţile de istorie, cum că ungurii ar fi
fost creştinaţi).
Despre conducătorul ultimei expediţii a ungurilor în
occident, din anul 955, după nume Bulcsu (Bulesu), român,
cronicarul bizantin G. Cedrenus, compilând cronicile existente
ale lui Skylitzes, Syncellus şi Theophanes, scrie următoarele
despre el: „Iar turcii (ungurii n. trad.) n-au încetat de a face
incursiuni în teritoriul roman (este vorba de al germanilor din
occident n.n.). În acest timp principele lor Bolosudes (nume
grecizat a lui Bulcsu sau Bulesu n.n) înainte de a veni la
Constantinopol, s-a prefăcut că voieşte să îmbrăţişeze credinţa
creştină şi să se boteze. De aceea a fost bine primit de
împăratul Constantin şi după ce a fost împodobit cu demnitatea
de patriciu (titlu nobiliar ce-i conferea şi multe daruri în bani şi
obiecte de cult, n.n.) s-a întors acasă încărcat cu multe daruri.
Nu mult după aceea, Gylas (Iuliu în română n.n.), şi el principe
al turcilor (ungurilor n. trad.) s-a dus de asemenea tot la
Constantinopol pentru acelaşi lucru. După ce s-a botezat şi
după ce a fost la fel tratat, ca şi cel de mai înainte, a luat cu
sine pe călugărul Jeroteiu, vestit pentru cucernicia sa. Pe
acesta patriarhul Theophilactus l-a hirotonisit ca episcop al
Turciei (al Ungariei n. trad.). Jeroteiu venind în Turcia (Ungaria
n. trad.) a convertit pe mulţi de la rătăcirea barbară la religia
creştină. Gylas (adică Iuliu n.n.) a rămas în credinţa sa pentru
întotdeauna şi el n-a mai atacat pe creştini. Bolosudes (Bulcsu
n.n.) însă, călcând învoiala ce făcuse cu Dumnezeu, a atacat cu
Istorie
tot poporul său pe romani (germani n.n.). Dar tot el, ridicându-
se împotriva francilor, a fost prins şi crucificat. (Din cartea lui
G. Popa–Lisseanu „Dacia în autorii clasici”, Editura Vestala,
Bucureşti, 2007, pg. 342, 343).
Ce trebuie să reţinem din această cronică, o compilaţie
scrisă după două secole de la săvârşirea evenimente-lor,
aproximativ mijlocul secolului al X-lea. Cu toate că în cronică
se vorbeşte de turci şi nu de unguri, cronicarii vremii i-au
asemuit după înfăţişare cu grupul uralo-altaic al turcilor care
forţau la acea vreme graniţele Imperiul Bizantin.
Încă de pe atunci începuse campania papalităţii de
maghiarizarea numelor (prenumelor de fapt la acea vreme) din
Iuliu în Gylas (Gyula), care căpătând titlu nobiliar la
Constantinopol va deveni voievod al Transilvaniei cum veţi
descoperi în cele ce vor urma.
Faptul că însuşi patriarhul Constantinopolului trimite un
episcop în Panonia şi Transilvania însemna că deja existau
aşezămite creştine, preoţi ortodocşi în regiune, confirmând cea
ce şi alte cronici ale vremii atestau acest adevăr.
În cele ce urmează am dori să punem la punct cifrele
năvălitorilor unguri, cifre pe care le afişează istoricii maghiari şi
istoricul I. Bulei în cartea sa „Scurtă istorie a românilor”,
Editura Meronia, Bucureşti, 1996. În această carte, autorul
citează pe Fügedi E., istoric maghiar, care apreciază la 400.000
– 500.000 numărul invadatorilor! Dacă ar fi fost atâţia, ar fi
putut la acea vreme cuceri întreaga Europă! I. Bulei acceptă
numărul lor la 100.000 – 150.000, după cifrele avansate de
istoricii L. Musset, M. Reinhart, I. A. Pop. Dacă I. Bulei
acceptă această cifră, de ce, în scurta sa istorie, a noastră, a
românilor, nu dă şi numărul autohtonilor români din Panonia şi
Transilvania! După părerea noastră, numărul năvălitorilor
unguri a fost mult mai redus. Sunt semnificative aprecierile
istoricului român Vasile Maniu care în cartea sa „Românii în
literatura străină. Studii istorico-critice şi etimologice”,
Bucureşti, 1883, p. 37, (v. şi A. Deac, „Istoria adevărului
istoric”, volumul II, p. 284) scria, demascând nefastele metode
de falsificare a documentelor, a cronicilor vremii de către
potentaţii politici bizantini şi unguri: „Cronicarii unguri n-au
rămas mai prejos (decât cei bizantini) în falsificarea, (aş adăoga
în special al numărului componenţei triburilor năvălitoare n.n.),
desfiinţarea numelor gentilice, topice, a urmat şi urmează la
dânşii pe o scară întinsă, cu o energie febrilă, în scop de
maghiarizare, care a devenit pentru Arpadieni un principiu de
stat”. Semnificativă în această privinţă, este recunoaşterea de
către notarul regal al Ungariei, Bonfiniu (numai nume
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
maghiar nu avea n.n.), care nu se sfiia să declare că «totul este
viciat şi denaturat până la inepţie în Analele Ungariei»”. Şi
istoricul român, pe baza faptelor concrete, a găsit acest
procedeu nedemn şi la alţi istorici străini, dezvăluindu-l fără
cruţare: „Deprinderea cronicarilor vechi bizantini, slavi,
germani, şi, în cele din urmă, maghiari de a desfigura prin uz
frecvent numiri de familie şi localităţi până la necunoscut,
întunecând faptele istorice şi confundând geneza şi a limbilor şi
a popoarelor prin sistemul analogiilor”. V. Maniu conchidea că
„Vătămătoarea îndatinare mai la toţi cronicarii vechimii de a
transmite ţărilor şi popoarelor mici numele etnografic şi topic
al ţărilor şi popoarelor din vecinătate, confundând unele cu
altele”, adăugând cu regrete şi tristeţe că „Noi românii am plătit
scump păcatul acesta al străinilor”. Tot în cartea sa, V. Maniu
la p. 37 remarca: „Reiese adevărul istoric prezentat ca «o
enigmă» învederând că acei Cumani, Ausoni, Uzi, Pacinati
(Pecenegi n.n.), Catani de ale căror renume şi fapte sunt pline
analele bizantine, slavone şi maghiare din secolele X-XIII, ca şi
cronicile din secolele IV-VII-IX, au fost românii”. Ca o dovadă
de netăgăduit a acestor aprecieri, în această privinţă, este şi
constatarea istoricului ungar I. Keményi, care cercetând,
deosebit de atent, numele de „etnii”, reflectate în documentele şi
vechile cronici ungureşti, ajunge şi el la concluzia realistă,
potrivit căreia: „Ungurii numeau pe români şi huni şi cumani”,
motivând acest lucru „pentru că diplomaţia nu se ocupa decât
de stăpâniri politice, iar nu de naţionalitate, care intrau de-a
–7–
 Istorie
dreptul în naţiunea stăpânitoare”. Să nu vă miraţi dacă, citind săi şi i-a trimis în Ungaria. Aceasta însă pentru aceea a făcut-
cărţile de istorie româneşti, cât şi manualele şcolare, DEX-ul, o, fiindcă, deşi i s-a atras de foarte deseori luarea aminte de
veţi întâlni scris la cele două popoare, cumani şi pecenegi că fericitul rege Ştefan, el totuşi nu s-a întors la legea creştină şi
sunt de etnie turcă, când ele sunt de fapt, de aceeaşi etnie cu n-a încetat de a ataca pe Unguri. Şi întregul lui regat, foarte
românii, al marelui popor daco-getic (aşa cum ne-au numit mare şi foarte bogat, l-a unit cu monarhia Ungariei. Regatul
cronicarii străini) din întregul spaţiu stăpânit de Burebista. acela însă al său se numeşte pe ungureşte Erdeleelw, care este
Reluând estimarea numărului de unguri care au invadat udat de foarte multe râuri, din nisipul cărora se culege aur şi
Panonia trebuie să ţinem seama că, înainte de invazia lor în aurul din această ţară este foarte bun.
Panonia, ungurii s-au luptat cu bulgarii în anul 895 pentru a se Şi în continuare domnul Gheorghe ne dezvăluie:
răzbuna în urma masacrării familiei lor, femei, copii, bătrâni, Gyula = Iuliu (nume de bărbat) şi Gyula Fehérvar = Alba Iulia,
lăsaţi la Atelcuz (bărbaţii fiind plecaţi într-un raid de jaf, p.161 de unde rezultă că, la începutul sec. XI, voievodul Transilvaniei
din cartea lui Rœsler) de către bulgari şi pecenegi. Rœsler, care era un român cu numele Iuliu. Dacă ar fi fost ungur nu ar fi de
ne relatează acest eveniment, afirmă că în această luptă au crezut să-i fi atacat pe unguri. Şi nu este de mirare că era rudă
învins bulgarii, dar că ar fi pierdut în luptă 20.000 de călăreţi. cu Bela = Voicu (v. „Cronica pictată”, p. 146) duce („Cronica
Cum erau din aceeaşi rasă, şi-aveau acelaşi sistem de luptă, pictată”, XXXVI) în Panonia, care trecând la catolicism, şi-a
pierderea de luptători unguri ar fi fost egală. De sigur că cifrele schimbat numele în Ştefan, nu Istvan (!). Până la convertirea
sunt exagerate dar nu-i mai puţin adevărat că numărul ungurilor lui Ştefan cum scrie Petru Maior, dar şi alţii, ştim că s-a
s-ar fi diminuat simţitor şi că cifra estimată de noi, la invazia lor deplasat la Bizanţ unde s-a botezat, după cum scrie Gheorghe
în Panonia ar fi fost între 10.000 şi 15.000. (Menţionăm faptul Cedrenu, istoric bizantin, în Compendiul istoriilor (ap. P.
că P. L. Tonciulescu i-a estimat doar la numai 3 - 5 mii! Maior, Istoria bisericii român-lor, volumul I, p. 91). Mai mult,
Admiţând aceste cifre, în cele 45 de raiduri în occident şi Gyula a adus cu sine în Ardeal pe călugărul Ieroteiu care a
în teritoriile supuse Bizanţului, numărul lor a fost cel puţin di- convertit pe mulţi ardeleni la creştinism, cum arată Cedrenu şi
minuat la jumătate la fiecare raid. Cum credeţi că au putut con- Zonaras.
tinua ungurii raidurile de jaf, dacă De aice, se întreabă P. Maior, ibid,
nu şi-ar fi reîmprospătat rândurile cu p. 93: oare acei de Ierotheiu întorşi
aventurieri români panonieni? Deja la credinţa creştinească fost-au
în anul 913, Rœsler, în cartea sa români au secui, că încă atunci
amintită mai înainte, la p.173, numai aceste neamuri era în Ardeal.
aminteşte că după bătălia de la râul (O precizare se impune, după unii
Inn, n-au mai rămas în viaţă decât cronicari, secuii au fost sciţi, de
30 de luptători unguri! (s.n.) Şi apoi, acelaşi neam cu românii, antrenaţi,
de unde puteau ungurii să-şi din nordul Mării Negre unde
reînnoiască caii pierduţi în lupte, de locuiau, de către tătari în sec. XIII,
unde hrana lor, refacerea probabil ca translatori, când au
armamentului şi toate cele necesare năvălit în centrul Europei, sau după
vieţii dacă românii sedentari, alţi autori, români transilvăneni
agricultori în mare parte, nu le-ar fi hotarnici din Munţii Apuseni n.n.)
asigurat hrana, îmbrăcămintea şi Iar, mai sus: partea cea mai mare a
harnaşamentele pentru caii cu care locuitorilor din Ardeal au fost
invadau occidentul? După contactul români, şi limba cea mai de obşte,
cu românii şi cu germanii este mai precum până astăzi, au fost cea
mult ca sigur că se mai civilizaseră românească (ib).
puţin. Dacă după anul 913 nu mai De ce preferau principii ardeleni să
rămăseseră decât 30 de luptători, se boteze la Bizanţ ne-o spune Petru
iniţiativa următoarelor raiduri în oc- Maior (op. cit., p. 92): …iar lor mai
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

cident nu puteau să o ia decât româ- cu norocire le era a se boteza în

nii panonieni, după cum a fost con- Ţarigrad (Constantinopol n.n.)
sfinţită şi în cronici, la ultima incur- pentru că se făcea patrichii
siune din anul 955, când ultimii un- Ştefan cel Sfânt al Ungariei (978-1038)1 (patricieni ai imperiului n. G.G.) şi
guri au fost exterminaţi, iar condu- se înturna încărcaţi de bani şi de
cătorul lor, românul Bulcsu (Bulesu, botezat ortodox la Ţarigrad altă avere…
n.n.) prins şi crucificat. Care nădeajde, după cum cetirăm din Cedrenu, tocma nu l-a
Un alt episod în care se arată cruzimea metodelor de înşelat cu Giula pre Constantin Porfirogenetul (subl. G.G.)
convertire la catolicism, cu tăişul săbiei în caz de ne acceptare, (împăratul Bizanţului n.n.).
este descris în „Cronica pictată de la Viena”, cap. XXXVII scris Din textele de mai sus rezultă că la începutul sec. XI
în latină în traducerea lui Popa-Lisseanu, episod publicat de voievodul Ardealului era un român aparţinător de Biserica din
domnul Gabriel Gheorghe în „Studii de cultură şi civilizaţie Bizanţ, în care fusese botezat şi ducele Voicu (Bela) până la
românească”, Fundaţia Gândirea, Bucureşti, 2001, pg. 109 şi trecerea la catolicism.
110, pe care-l redăm în continuare: Deci, Gyula era creştin, dar de rit bizantin, astfel că
XXXVII. Lupta regelui Ştefan cel Sfânt împotriva lui Gyula imputaţia care i-o face nepotul lui Ştefan I că nu s-ar fi întors
ducele Transilvaniei. la legea creştină are numai sensul că a refuzat să treacă la
În urmă, fericitul Ştefan, după ce a primit din grija lui catolicism.
Dumnezeu coroana majestăţii regale, a purtat un frumos şi Un alt caz similar, relatat tot în „Cronica pictată”, (p.
folositor război împotriva unchiului său cu numele Gyula care, 147, note):
pe acea vreme, avea domnia peste întregul regat al Nobilii din Samogy şi din Zalas, nevoind cu nici-un preţ
Transilvaniei. Deci, în anul Domnului 1002, fericitul rege să părăsească ritul părinţilor lor, nici să primească religia
Ştefan a prins pe ducele Gyula împreună cu soţia şi cei doi fii ai catolică s-au revoltat în contra lui Ştefan I.
În urma sfaturilor duhovnicului său, prea fericitul Martin
(care nu era altul decât nunţiul papal, care dirija întreaga
1 Kereszteny Magyaroszag - Ungaria creştină; activitate a regelui ungur n.n.), Ştefan şi-a strâns armata (care
http://www.keresztenymagyarorszag.hu/unnepek/Szent+Istv%E era formată la acea vreme în majoritate de mercenari germani
1n+kir%E1ly+%Fcnnepe [G.F.]
–8–

Chronica Picta (Pictum) – Cronica pictată de la Viena1
trimişi de papalitate şi de băştinaşi, puţin la număr convertiţi la
catolicism n.n.) l-a numit generalissim pe întreaga armată pe
străinul Velcellinus, s-au bătut…iar ducele Cupan (nume
românesc n. G.G.) a fost ucis. Fericitul Ştefan a pus să-l taie în
patru bucăţi pe Cupan şi le-a expus la poarta Strigoniului, la
cea a Vespremului, la cea a Jaurnului, iar în Ardeal (de unde
era ducele Cupan) corpul său ciopârţit a fost expus la Alba
Iulia.
Ca urmare, Ştefan a hotărât ca întreg poporul ce se
găsea în provincia ducelui Cupan să dea pe vecie şi de drept
pentru mânăstirea sfântului Martin (numele duhovnicului său)
din Panonia a zecea parte din copii(!) – una din
formele de catolicizare şi maghiarizare forţată –
din fructe şi din vite.
În urma luptelor pe care le-a dus în Ardeal,
Ştefan cel Sfânt a luat o cantitate nepreţuită de
tezaure şi mai ales aur, giuvaiere şi pietre
nestemate (p. 147-148).
De aceea, sfântul rege Ştefan, îmbogăţindu-
se foarte mult cu aceste diferite tezaure…(pag
148-149), QED (cea ce demonstrează n.n.), nu
convertirea la creştinism era obiectivul principal,
ci îmbogăţirea, acumularea de averi.
Epilog. Spre neşansa lui Ştefan I şi a altor
sfinţi cu referinţe nevalabile la dosar, cu câteva
decenii în urmă, Papa Paul al VI-lea (papă între
1963-1978 n.n.), făcând o revizuire a sfinţilor
catolici, a radiat o serie întreagă, declarându-i
uzurpatori de titluri sau impostori, impuşi de
tradiţie şi interese. Printre cei cărora li s-a retras
brevetul de sfinţenie … se află şi Sfântul Ştefan,
rege al Ungariei!… (căruia, din manualele actuale,
tot nu i s-a şters titlul de sfânt, n.n.).
1 Elektronikus Könyvtárban (Biblioteca electronică);
http://konyv-e.hu/pdf/Chronica_Picta.pdf [G.F.]
2 http://www.dacia.org/codex/original/original.html [G.F.]
Istorie
Învăţămintele pe care trebuie să le tragem din cronicile
expuse mai sus sunt următoarele.
La începutul secolului al XI-lea papalitatea, prin
convertirea la catolicism a unuia din principii panonieni, român
de neam, Voicu, devenit prin voinţa papalităţii Sfântul Ştefan I,
rege apostolic al Ungariei, o ţară care nu exista la acea vreme,
toate întinderile de pământ din Panonia acelor vremuri erau
deţinute de prinţi români, vlahi cum îi numeau bizantinii, cum
rezultă şi din alte cronici şi în special după „Codexul Rahonczi”
descifrat de curând.
Afirmaţia din „Cronica pictată de la Viena” că: „Ştefan …
prinzând pe ducele Transilvaniei Iuliu, şi-a familiei sale îl
trimite în Ungaria?… şi întregul lui regat, foarte mare şi foarte
bogat, l-a unit cu monarhia Ungariei”, este falsă. De aici
decurg toate erorile introduse în cărţile de istorie maghiare,
Larousse, Enciclopedii din tot occidentul şi din păcate şi a
majorităţii cărţilor de istorie scrise de români, printre care
I. Bulei şi mulţi alţii. Tot ce s-a afirmat în această cronică n-a
fost decât un raid de represiune şi de jaf, după care, cu tezaurele
furate s-au întors de unde au plecat, la acea vreme, Ungaria ca
ţară cu un teritoriu delimitat nu exista la acea vreme. După cum
am arătat în primul articol, cu acelaşi titlu, ungurii n-au fost
semnalaţi în Ardeal înainte de secolul XV, mărturii, viitorul
papă Pius II (1405-1461), care în „Călători străini I”, p. 317
scria: „În vremea noastră e locuită (este vorba de Transilvania
n.n.) de saşi (Teutones), secui şi români” (şi asta înainte de
1458) şi deasemeni, chiar din alte cronici ungureşti, la trecerea
tătarilor prin Transilvania în 1241, n-au întâlnit decât rezistenţa
voievodului Posea la Braşov, şi aminteşte de jafurile şi uciderea
creştinilor din diverse localităţi, fără a aminti de picior de
ungur!
Din „Codexul Rohonczi”, la p. 107, A. Deac în cartea
„Istoria adevărului istoric”, volumul II, ne relatează:
„Astfel se precizează că, în expansiunea lor către răsărit,
armata regalităţii ungare a reuşit să treacă Tisa şi să
cucerească Aradul, după 54 de lupte cu vlahii, deabia în timpul
lui Ştefan al III-lea, în anul 1166. Cu această ocazie, graniţa
dintre unguri şi vlahi s-a mutat la Ineu, în apropierea Aradului.
Pentru recucerirea Aradului şi apărarea Streiului, vlahii s-au
aliat cu bizantinii, ducând lupte îndârjite în anul 1166 şi cei
următori. Mai târziu, regele Emeric (1196-1204) al Ungariei
este înfrânt – împreună cu armata sa, în timp ce încerca să
pătrundă prin porţile Meseşului în Podişul Transilvaniei – de
către moţii şi maramureşenii vlah…
Şi mai departe, A. Deac la p. 109 continuă:
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
„În primul rând, rezultă cu claritate că Ţara Românească
Codex Rahonczi2
era una, de la Marea Neagră, până la Rarăul nordic
moldovenesc şi dincolo de Carpaţi, până la Maramureş şi la
râul Tisa (s.n.). Fireşte, după cum reiese din textul
–9–
 Istorie
documentului, în cadrul acestei Ţări unitare, fiinţau o seamă de
organizaţii politice locale, subordonate domnitorului, care îşi
avea reşedinţa în Muntenia, demonstrând prin aceasta că de
aici, din Ţara Românească a Munteniei, domnitorul român
chemă la luptă, la organizarea rezistenţei faţă de cotropitorii
Regatului ungar, care din nefericire, după cum se consemnează
în discursul amintit, ocupaseră teritoriile strămoşeşti de la Tisa,
chiar şi localitatea Arad.”
Din cele de mai sus, rezultă clar, că Transilvania n-a fost
ataşată regatului ungur cum afirma „Cronica pictată de la
Viena” şi că în secolul XIII Transilvania era ocupată numai de
români ardeleni, conduşi de principi ardeleni, ajutaţi în caz de
izbelişte de fraţii lor munteni.
Un alt act, poate cel mai odios dintre toate, comis de
papalitate, înscris se pare tot în „Cronica de la Viena”, este cel
comandat şi dirijat de Papa Leon IX cel Sfânt în ultimul an al
vieţii, anul 1054, anul scindării bisericii creştine de apus şi cea
de răsărit.
Informat că încă românii panonieni nu vor să accepte
convertirea la catolicism, papa Leon IX delegă pe nunţiul papal
de pe lângă regele ungurilor de a convoca o întrunire cu toţi
principii, în care să negocieze convertirea lor la catolicism. Ce
ar fi însemnat aceasta? Cum am văzut mai înainte, la
Constantinopol prinţii primeau pe lângă titlul de nobleţe şi
daruri îmbelşugate. Dar papalitatea nu voia să-i încarce de
daruri, voia doar să le ia averile şi bogăţiile lor acumulate, după
cum se va vedea mai departe.
În acest sens, papa a dat ordinul nunţiului papal să
convoace pe principii români panonieni ortodocşi, într-un loc
precis şi să negocieze convertirea. Astfel, la ordinul lui Leon
IX, nunţiul papal a angajat nişte mercenari străini, germani
probabil, bine plătiţi, ca să nu se zică că şi-au mânjit braţele cu
sânge creştin, pentru a-i extermina pe toţi principii ortodocşi
români. Aceşti principi prezentându-se la întâlnirea fixată s-au
trezit dintr-odată înconjuraţi de aceşti mercenari şi ucişi fără
milă. Nu se ştie dacă a scăpat unul în viaţă, dar probabil că,
ducându-se vestea de ce s-a întâmplat, cei care n-au venit la
întrunire, unii dintre ei s-au convertit mai apoi, alţii s-au unit
ducând lupta contra intruşilor perfizi în continuare, iar alţii au
fugit la fraţii lor ardeleni.
Averile imobiliare ale prinţilor au fost atribuite noilor
convertiţi iar tezaurele şi terenurile şi le-a însuşit regele şi
papalitatea. Prin astfel de metode regii unguri şi-au creat averi
şi s-au apropiat teritorial de Transilvania.
Nu suntem la curent dacă Papa Paul al VI-lea i-a retras
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
titlul de sfânt şi lui Leon IX, iar dacă n-a făcut-o, actualul papă
mai are timpul s-o facă.
Nu ştim ce s-a întâmplat cu trupurile pricipilor
ucişi, probabil că au fost lăsaţi un timp pe loc, ca
toată lumea să-i privească şi de frică să se
convertească la catolicism, după care, probabil să-i fi
îngropat într-o groapă comună, sau familiile să-i fi
luat pe furiş şi să-i înmormânteze cu cinstea cuvenită,
după tradiţia creştină. Pentru toţi aceştia, Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ar trebui – in
corpore – să-i canonizeze, ca martiri ai ortodoxiei
creştine, pe care au apărat-o cu preţul vieţii, iar în
locul unde s-a întâmplat măcelul să li se ridice un
monument comemorativ.
Din cartea regretatului preot Dumitru Balaşa
„Marele atentat al apusului papal împotriva
independenţei daco-românilor”, Editura Bârda, Cuget
Românesc, Craiova, 2007, vom spicui câteva pagini.
După scindarea creştinătăţii în Biserica de Apus
şi cea de la Constantinopol, în anul 1054, lupta pentru
supremaţia bisericească, care deja începuse cu câteva
secole mai înainte se accentuează în mod sângeros.
La p. 52, în capitolul „Psihoza mântuirii prin crimă”
ni se relatează:
„Dacă Biserica răsăriteană, reprezentată prin Imperiul
din Constantinopol, se rezuma la abţinerea de la crimă şi la
–10–
conservatorism, la păstrarea adepţilor ce-i avea, Biserica
romană dimpotrivă, Ea dirijează prin vărsări de sânge un
curent de supremaţie faţă de celelalte culte creştine, în special
împotriva Ortodoxiei. Iau naştere în Apus congregaţii
religioase, care cred că rezolvă problema mântuirii prin fapte
ucigaşe, prin lupta armată împotriva valurilor de migratori
necreştini şi împotriva schismaticilor, a creştinilor de rit
constantinopolitan. Imperiul creştin de răsărit, reprezentat prin
Constantinopol, nu poate câştiga o victorie împotriva
islamismului. Departe de popoarele migratoare, care, foarte
rar şi în număr extrem de redus, ajung să bată la porţile Romei,
departe de mahomedanii care ameninţau serios lumea creştină,
Apusenii încep propaganda şi lupta ecleziastică în scopul
aducerii cu forţa armelor a creştinilor de rit răsăritean sub
ascultarea papilor. …Propaganda papală degenerează într-o
psihoză, care a dat naştere cruciadelor şi la lupta, în primul
rând, împotriva ortdocşilor. La această luptă iau parte toate
categoriile sociale: regi şi slugi, bogaţi şi săraci, bătrâni şi
copii, înarmaţi şi neînarmaţi. Toţi, pe parcurs se dedau la jafuri
şi devin aventurieri, atacă localurile de cult, case, strâng aur,
argint, pietre preţioase, haine scumpe, unii ajung la Ierusalim,
iar alţii se pierd pe lungul şi anevoiosul drum. Participarea
unor regi unguri la această aventură a făcut ca ei să vină în
contact cu ordinile monahale ale cavalerilor porniţi în aceste
părţi ale Răsăritului, şi, până la urmă, în această psihoză
războinică, deplasează direcţia de atac spre schismaticii din
Daco-România.”
Din cele ce ne relatează în cartea sa D. Bălaşa, (p. 55)
papa Inocenţiu al III-lea, iniţiatorul Inchiziţiei, în anul 1204,
într-un document semnat de el, ne oferă situaţia bisericilor din
Ungaria, în special a celor catolice, care „se ruinează” din cauza
lipsei de grijă a episcopilor diocezieni cât şi a existenţei
bisericilor ortodoxe (de rit grecesc cum se exprima în
documente). Care-i concluzia? Nici după trei secole de
prozelitism catolic, chiar în Panonia, cu toate că pe documentele
papale apare regatul Ungariei, populaţia încă nu trecuse la
catolicism, şi numai bisericile ortodoxe prosperau. Ce se cerea
regelui maghiar, era să intensifice catolicizarea ortodocşilor. Ce
ne relatează D. Balaşa, la p. 56:
„În anul 1215 are loc sinodul de la Latran, care face
anumite concesii ortodocşilor, admiţând că «este destul dacă
primeşte pe papa ca şef al Bisericii». Daco-românii însă nu
primiră şi atunci s-au luat „averile unor biserici şi chiar ale
unor particulari; s-au golit mânăstiri ortodoxe şi s-au stabilit
călugări catolici; s-au chemat popoarele catolice la cruciata
contra schismaticilor, fără a vorbi de mijloace de propagandă
Cucerirea Constantinopolului de cruciaţi în 1204,
miniatură turcă1
1 Turkey Vision;
http://www.turkeyvision.com/turkeyinformation-en/crusade.htm[G.F.]

duşmănoasă şi mai puţin omenoasă şi destul de ruşinoase.”
(Dumitru Stănescu, „Din trecutul nostru politic şi bisericesc”,
pg. 24-25).
În anul 1204, Constantinopolul cade pradă celei de IV-a
cruciade, care, în loc să se îndrepte către locurile sfinte s-a
transformat într-o expediţie de jaf şi de exterminare a
ortodoxiei. Iată cum cronicarul bizantin Nicetas Choniates,
martor ocular, descrie aceste atrocităţi ale creştinilor catolici la
jefuirea bisericii Sfânta Sofia: „Nu putem asculta indiferenţi
povestirile despre jefuirea celei mai mari Biserici. S-au scos
tetrapodele sfinte, ţesute cu pietre preţioase de o frumuseţe
uimitoare şi au fost tăiate în bucăţi şi împărţite între ostaşi,
împreună cu alte lucruri de mare preţ. Atunci când au vrut să
scoată din Biserică vasele sfinte, obiecte neobişnuit de artistic
lucrate şi extrem de rare, aurul şi argintul cu care erau
îmbrăcate stranele, amvoanele şi porţile, ei au adus catâri şi
cai înşeuaţi… Animalele, speriindu-se de strălucirea podelii, nu
au vrut să intre, dar ei, cruciaţii le-au bătut şi …au spurcat cu
sângele lor podeaua sacră a Bisericii…” Un alt cronicar ne
relatează: „Dimineaţa, la răsăritul soarelui, ei, cruciaţii, au
intrat în Biserica Sfânta Sofia şi au smuls podoabele uşilor, au
spart amvonul, ferecat în argint, au tăiat cei 12 stâlpi de argint
şi cele 4 iconostase şi catapeteasma, cele 12 cruci care erau
deasupra altarului, au jefuit trapeza, pietrele scumpe şi
mărgăritarele minunate le-au dus nu ştiu unde… şi nici nu se
pot număra celelalte biserici jefuite, căci sunt fără număr… Pe
călugări şi călugăriţe, pe preoţi i-au jefuit de i-au lăsat goi şi
săraci, iar pe unii i-au şi bătut.”
Bizantinologul Schlumberger califica acest act, ca una din
dintre cele mai monstruoase şi inutile crime din istoria Europei,
şi asta, sub egida papalităţii, şi împotriva creştinătăţii ortodoxe.
Prin acest jaf au pierit numeroase şi măreţe opere de artă, cărţi
şi obiecte de cult şi s-a cărat la Roma toată arhiva şi
documentele care n-au putut fi salvate la timp. În acelaşi timp se
proclamă împărat al Imperiului latin, Balduin de Flandra care a
condus operaţiile militare. La numai un an de la aceste
evenimente, în timp ce noul împărat ataca Adrianopolul, unde
se retrăseseră bizantinii, Ioniţă Asan, regele românilor
(vlahilor şi nu al bulgarilor cum îşi permit istoricii bulgari să
scrie în cărţile lor de istoria Bulgariei, bulgarii fiind exterminaţi
de împăratul Vasile Bulgaroctonul încă din anul 1018), care
domnea peste o mare parte a Peninsulei Balcanice îl învinge pe
Balduin, îl închide la Târnova, unde şi moare după scurt timp,
în zilele de Sfintele Paşti ale anului 1205. Trupele care au
scăpat cu viaţă, circa 5000, se îmbarcară pe corăbiile veneţiene,
fugind acasă. Aş adăuga aici că, o mare parte din cronicile
bizantine, care relatau evenimente importante din viaţa noastră,
a românilor, din primul mileniu al erei noastre, au dispărut cu
ocazia jafurilor şi distrugerilor cruciaţilor!
O altă consecinţă, a acestei politici papale, este permiterea
înaintării turcilor şi islamului în Europa, politică care, pentru
noi românii a fost o rămânere în urmă cu 400 de ani faţă de
occident, fiind tributari otomanilor. În schimb, mai târziu,
veneţienii au prosperat nesperat de mult în urma comerţului
înfloritor cu Imperiul otoman! Fără a fi în posesia unor
documente scrise, părerea noastră este că papalitatea a făcut un
pact tacit cu turcii, pentru distrugerea ortodocşilor eretici, în
schimbul căruia să nu se atingă de Italia şi Scaunul papal; ceea
ce turcii au respectat, ajungând doar până la porţile Vienei!
În Panonia, regii unguri nu reuşiseră la ei convertirea la
catolicism al întregii populaţii, dar împinşi de papalitate fac
totul pentru a se extinde şi teritorial şi a converti pe
transilvăneni la catolicism, precum şi maghiarizarea voievozilor
transilvăneni. Deja, în toate cronicile maghiare, apar la
conducătorii transilvăneni numele lor maghiarizat chiar dacă au
fost sau nu convertiţi la catolicism.
Prin trimişii papali, regii maghiari primesc metodele ce
trebuie aplicate pentru catolicizare, cum să se procedeze pentru
infiltrarea ordinelor monahale catolice în Panonia şi
Transilvania. Toate aceste ordine, unele retrase din Palestina în
urma cuceririi musulmane, n-au rezistat în timp, nefiind agreate
Istorie
de populaţia ortodoxă românească. Tactica papalităţii era ca
aceste ordine să se stabilească cât mai aproape de Carpaţi, ca de
aici să se pornească ofensiva peste munţi, la Ţările româneşti.
Toate aceste ordine erau dirijate direct de către papalitate, şi nu
erau subordonate regilor unguri.
De menţionat încă o dată faptul că Voievodatul
Transilvaniei a existat independent faţă de regatul Ungariei şi,
doar începând din secolele XIV-XV va fi constrâns la raporturi
de suzeranitate cu Regalitatea ungară, raporturi care au durat
până în anul 1526 când, după înfrângerea ungurilor la Mohaci
de către otomani, Ungaria devine provincie otomană (paşalâc),
iar Voievodatul Transilvaniei devine autonom, tot cum era şi
înainte, însă sub suzeranitate otomană, plătind un tribut, ca şi
cele două Principate româneşti.
După anul 1688 până-n anul 1867, Ardealul se va numi
Principatul Transilvaniei, principat autonom, sub dominaţia
Imperiului habsburgic, nedepinzând de Ungaria, care ca şi
Transilvania se va afla sub acelaşi regim juridic, ca o provincie
a Imperiului habsburgic. (din cartea „Istoria adevărului istoric”
de pr. dr. A. Deac, volumul II, pg. 296-297). Tot din aceeaşi
carte, la pg. 280 şi 281, găsim că în cartea istoricului maghiar
Faczady Elec, „Sfera de jurisdicţie şi activitatea judecătorească
a voievozilor ardeleni înainte de 1437”, Budapesta, 1912, p. 7
scria: „Regii Ungariei au fost siliţi să încuviinţeze organizaţia
deosebită a Transilvaniei, cu voievozi puternici în fruntea ei,
sub presiunea stringentă a necesităţii, deoarece sentimentul
independenţei aici era aşa de adânc înrădăcinat, încât
formaţiunea de stat pornită, înfiinţată de demult, cu mult
înaintea cotropirii de către unguri, odată nu mai putea fi
oprită.” Iar istoricul şi sociologul ungur Koos Karoly, într-o
lucrare apărută în anul 1929, recunoştea şi el că: „în tot cursul
Evului Mediu în Transilvania a fost sprijinul permanent,
aproape rezerva sigură a tuturor aspiraţiilor, revoltelor,
pretenţiunilor şi rivalităţilor îndreptate către puterii centrale a
regatului ungar”. Tocmai datorită acestor condiţii istorice, după
cum remarca un alt istoric ungur, Szilagyi Sandor, „Ţara
Transilvaniei şi Ţara Ungurească, nefiind niciodată contopite,
au rămas două ţări deosebite.”
Din cartea regretatului preot Bălaşa, amintită la începutul
articolului, la pagina 80, spicuim: „În cadrul aceluiaşi atentat
împotriva independenţei poporului daco-român, în 1279,
sinodul catolic de la Buda hotărăşte ca schismaticilor
(ortodocşilor români n.n.) – nu le este iertat a ţine cult
dumnezeiesc, a zidi capele sau alte case sfinte, nici
credincioşilor nu le este iertat a lua parte la astfel de cult
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
dumnezeiesc sau a intra în astfel de capele. În caz de lipsă, să
se aplice în contra acestor preoţi «puterea brahială»” (vezi şi I.
Lupaş, „Istoria bisericii şi a vieţii religioase a Românilor din
Ardeal şi Ungaria”, volumul I, p. 302, doc. 341). Şi autorul
continua: „Iată ce hotărăşte un sinod catolic, papal, zis sfânt. În
ceea ce mă priveşte, ca istoric şi cercetător, mă îndoiesc de
faptul că «Sfântul Spirit» a decis ca daco-românii să nu poată
zidi biserici şi ca preoţii ortodocşi să primească lovituri de la
autoritatea binecuvântată de Apus, prin «puterea brahială»”
(adică al ucide n.n.). Tot în acel an, papa Nicolae al IV-lea
obliga pe regele Ladislau Cumanul „să prindă pe eretici şi să-i
alunge din Ungaria ( s.n.) şi din ţinuturile supuse lui”. (tot din
cartea lui I. Lupaş, n.n.).
Din cele relatate mai sus, se desprinde faptul că, încă la
aproape 300 de ani de la decretarea regalităţii maghiare de către
papalitate, încă existau preoţi şi locuri de cult ortodoxe în
Panonia, deci, românii panonieni nu fuseseră încă
deznaţionalizaţi, nici convertiţi la catolicism!
Aceste constatări determină papalitatea să întărească
regalitatea ungară prin numirea unui rege francez de origine, din
Casa de Anjou, pe Carol Robert, rege între (1301-1341).
Acesta, cu trupe pregătite cu care venise din Franţa şi cu ierarhi
înalţi din lumea catolică, şi cu armata ungară formată în
majoritate din românii din Panonia convertiţi la catolicism şi
diverşi aventurieri, mercenari puşi pe jaf, au atacat pe Basarab I
voievodul Ţării Româneşti, care nu acceptase să i se supună. La
–11–
 Istorie
după 1375. Cu acest domnitor, unifi-
cator al întregilor grupări româneşti
din Moldova şi al Maramureşului se
atestează crearea principatului româ-
nesc cu numele de Moldova, cu toa-
te că fiinţa cu mult mai înainte, dar
în grupări disparate.
În Transilvania, A. Deac, în
cartea sa „Istoria adevărului
istoric”, volumul II, p. 299,
aminteşte de 75 voievozi şi 12 duci
cunoscuţi până în anul 1526, dintre
care doar 14 sunt cu nume
româneşti, până în secolul al XIII-
lea, tocmai când istoriografia
maghiară neagă prezenţa românilor
în Transilvania. În pagina
următoare, autorul ne relevă toate
schimbările de nume româneşti în
nume maghiarizate.
Sub presiunea papalităţii,
regii unguri extind ofensiva
catolicizării, tot prin „puterea
brahială”, ca şi în Panonia, dar de
data asta în Transilvania. Ofensiva
Lupta de la Posada între Bogdan I şi Carol Robert d’Anjou se dezlănţuie asupra marii nobilimi
Gravuri din Chronica Picta [G.F.] române, deţinătorii de mari
întinderi de pământuri, a ocnelor
Posada, în trecătoarea către Muntenia, trufaşul rege al Ungariei, de sare şi a minelor de metale
mâncă o mamă de bătaie de i-a mers vestea în întreaga Europă. nobile. De teama exterminării întregii lor familii, aşa cum au
În urma acestei înfrângeri, regele maghiarilor se plângea papei făcut-o regii maghiari cu sprijinul papalităţii în Panonia, cu cei
că, în permanenţă schismaticii şi tătarii (ca să vedeţi cât de ce n-au vrut să se convertească, o parte din marile familii
şovine sau trucate sunt documentele transcrise ulterior de scribii transilvănene s-au convertit la catolicism şi şi-au maghiarizat
catolici, în care nu vor să pomenească de români, ci numai de numele cu ocazia botezului, iar cu timpul, unii dintre ei s-au
schismatici şi tătari, aceştia din urmă fiind denumirea pe care o maghiarizat complet. O parte dintre ei nu şi-au pierdut
dădeau românilor, n.n.), atacă nu pe unguri (care de fapt nu prea simţământul patriotic, dar au devenit şi ei, ca în tot Evul Mediu
existau n.n.) ci pe credincioşii catolici din regatul său. Şi la p. european, mari latifundiari, transformând ţărănimea autohtonă
124, D. Bălaşa adaugă: „În 1339 papa Benedict al XII-lea, în în iobagi.
urma obişnuitei plângeri ale lui Carol Robert, acorda din nou Printre reprezentanţii de seamă de origine română din
încuviinţarea războiului şi iertarea păcatelor, tuturor celor ce Transilvania, cităm pe Ioan de Hunedoara „cel mai viteaz ins al
vor muri în luptele cu «schismaticii» şi necredincioşii vecini ai Ungariei” (fiind voievod al Transilvaniei din 1401, iar din 1446 şi
regatului ungar”! până în 1453 şi
Planurile guvernator
papalităţii de ex- (regent) al Unga-
tinderea cato- riei. În anul 1456
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

licismului dinco- la Belgrad îl în-

Ludovic d’Anjou al Ungariei 1
lo de Carpaţi, în vinge pe Meh-
Moldova, prind med al II-lea,
viaţă sub domnia cuceritorul Con-
regelui maghiar stantinopolului,
Ludovic d’An- fiind numit de
jou (1342-1382), papa Calixt III,
care după nume- „atletul cel mai
roase lupte cu puternic, unic, al
domnitorul Bog- lui Hristos”.
dan, în iarna Apoi Matei
anilor 1364- Corvinul
1365, trupele (1440[3]-1490),
maghiare sunt rege al Ungariei
învinse definitiv (1456-1490),
şi expansiunea fiind cel care
catolicismului se ataşează la re-
opreşte aici. gatul ungar, în
Bogdan I, îşi sta- anul 1479, Mora-
bileşte capitala via şi Silezia. Să
întâi la Baia, în nu uităm şi pe
Transilvania şi iluministul Bogdan I2
apoi la Suceava, Nicolae Olahus,

1 Gravură de Jan Matejko (1838–1893); 2 După Georgeta Filitti, – „Mileniul românesc. 1000 de
http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Ludwik_Wegierski.jpg [G.F.] ani de istorie in imagini'”, Editura Litera, 2006 [G.F.]
–12–
 Istorie

Ioan (Iancu) de Hunedoara2 Matei Corvinul3
ale cărui scrieri, editate în anul 1763 de către Adam Kollar la Viena,
ţineau să remarce faptul că populaţia maghiară, chiar în cuprinsul
Ungariei, era deosebit de redusă, convins fiind că, datorită răspândirii
masive a românilor în teritoriile vechii Dacii (este vorba cel puţin la
vremea lui
Burebista n.n.), a putut să prevadă că „această parte a
Europei, din nou pare a-şi redobândi înfăţişarea anterioară
aşezării ungurilor aici”. (Adam Kollar, „Nicolai Olachi,
Mitropolitae Strigomensis Hungaria at Attila”, Viena, 1763, p.
91 şi A. Deac, „Istoria adevărului istoric, volumul II, p. 304).
Un alt principe al Transilvaniei, Gabriel Betlen, dezvăluia încă
de la începutul secolului al XVI-lea, istoricului oficial al curţii,
Boijtinus Gaspar că, singura situaţie
corespunzătoare destinului istoric rezervat
Transilvaniei, este firească şi inevitabilă reunire
cu celelalte două Ţări româneşti sub acelaşi
sceptru: „Legea de neînlăturat a destinului –
sublinia el – nu poate fi schimbată prin nici o
prevedere omenească” (vezi tot A. Deac, ib.,
volumul II, p. 303).
[G .F.]
Nicolae Olahus
uniri a românilor (am considera-o a treia după Burebista şi
Decebal, neacceptând teza oficială că noi românii descindem şi
din amestecul cu romani, n.n.), apărat cu preţul vieţii (atenţie,
Marco Bela şi echipa!) de Ludovic Racoczy, comandantul
pedestraşilor unguri” (secui de origine n.n.).
Regatul ungar va rămâne sub administraţie turcă până în
1686, când otomanii sunt învinşi la Viena de către Habsburgi.
Ungaria va fi înglobată în imperiul austriac şi, prin „diploma
leopoldiană”, Transilvania va trece şi ea în 1691 sub
suzeranitate austriacă, dar ca principat autonom. (s.n.)
Victoria austriecilor contra otomanilor a marcat finalul
expansiunii turceşti spre occident şi începutul hegemoniei lor

Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

Amintim în acest sens de unire a tuturor
Ţărilor româneşti şi lupta lui Mihai Viteazul din
anul 1599, când trecând din Muntenia Carpaţii în
Transilvania, a înfrânt armata maghiară, condusă
de cardinalul papal Andrei Bathory, apărătoarea
intereselor nobilimii ungare de a stăpâni
Transilvania. Prin trecerea lui Mihai Viteazul în
Moldova, Cetăţile Neamţului şi Sucevei îi
deschid porţile şi astfel Mihai, domnul Ţării
Româneşti reface unitatea politică a unei părţi a
poporului român în anul 1600. Dar nu pentru
mult timp când, „din ordinul cancelarului unuia
din Habsburgi, fie prezumtivul lui ginere, Rudolf
al II-lea, fie căpetenia oştirii imperiale, fratele
acestuia, arhiducele Matthias, dat generalului
albanez renegat Gjerj Basta, (Giorgio), de al
lichida (pe Mihai Viteazul n.n.) 1601, 9/19 Uciderea lui Mihai Viteazu
august. Din ordin habsburgic este asasinat pe pe câmpia Turzii, 19 august 1601 1
Câmpia Turzii iniţiatorul şi făuritorul primei
către Europa Centrală. După un secol, principatele române se
vor găsi în mijlocul a trei mari imperii, fiecare cu ambiţiile sale
1 Gravură de D. Stoica. Sursa: Pagini de istorie a Turzii expansioniste şi dominatoare, imperiul austriac, cel otoman şi
http://istoriaturzii.wordpress.com [G.F.] cel rus.
2 Gravură contemporană. Sursa: Wikipedia;
http://en.wikipedia.org/wiki/File:Ioan_de_Hunedoara.jpg [G.F.] http://de.wikipedia.org/w/index.php?title=Datei:Matthias-
3 Statuie în Piaţa Eroilor din Budapesta. Sursa: Wikipedia; corvinus-hoesegter-budapest.jpg [G.F.]
–13–
 Istorie
În anul 1692, împăratul Leopold I, crescut la Şcoala
iezuiţilor „dăduse veste că preoţii Răsăritului (ortodocşi n.n.)
care vreau să scape de toate greutăţile, să nu mai plătească
adecă datorie de iobagi către domnii de pământ şi să culeagă
în schimb dijma de la credincioşii lor, n-au decât să treacă prin
unire la Biserica Apuseană, de care se ţine şi Măria Sa,
stăpânul cel nou al ţării”. (vezi N. Iorga, „Istoria Bisericii
Române”, I, ed. II, p. 422).
De remarcat faptul consemnat de M. Păcurariu în „Istoria
Bisericii Ortodoxe Române” II, p. 297 că, în perioada războiului
turco-austriac din 1683-1699 preoţii români ortodocşi „erau
siliţi să îndeplinească robota în rând cu păstoriţii lor iobagi, de
multe ori să le dea dijma chiar şi preoţilor luterani şi calvini” şi
apoi „Preoţii români au fost impuşi cu felurite dări
extraordinare de război, în timp ce preoţii altor confesiuni – cu
sesii parohiale, salarii şi venituri însemnate – erau scutiţi, pe
motiv că aparţineau unei confesiuni recepte. De toate aceste
necazuri şi suferinţe ale clerului ortodox, au ştiut să profite
iezuiţii în încercările lor de atragere a românilor în unirea cu
Roma.” (vezi şi D. Bălaşa ib., p. 130/131)
Habsburgii, care erau catolici zeloşi, având nevoie să
schimbe raportul de forţe a clasei dominante în Transilvania, în
majoritate protestanţi, au vrut să-şi „apropie” populaţia română
ortodoxă, propunându-le drepturi civice egale cu a celorlalte
confesiuni recepte, dacă ea trece la catolicism! Majoritatea
preoţilor şi călugărilor ortodocşi s-au opus la această propunere,
cunoscând bine că nimic din cele promise nu se va realiza.
Dar, în speranţa că promisiunile făcute chiar de împăratul
habsburgic Leopold că, prin acceptarea papei ca şef suprem al
bisericii, fără a schimba ritualul slujbelor bisericeşti, ierarhul
Atanasie şi o mână de protopopi au semnat actul de acceptare,
dar pe foaie au lăsat-o albă nescrisă! După investigaţii ulterioare
s-a descoperit că pe foia albă cu pricina s-a adăugat ulterior de
către iezuiţi, fără consimţământul semnatarilor, că, numiţii
primesc „întreaga învăţătură romano-catolică şi mai ales cele
patru puncte” (primatul papal, Sfânta Împărtăşanie se poate face
şi cu pâine nedospită (azimă), Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul
(filioque) şi purgatoriul.
Iată cum conchide Mircea Păcurariu aceasta ofensivă a
papalităţii: „dezbinarea Bisericii româneşti din Transilvania a
fost opera iezuiţilor, a cardinalului Kollonich şi a împăratului
Leopold I (el însuşi crescut de iezuiţi), iar mitropolitul Atanasie
a fost numai unealta prin care au lucrat aceştia. Pentru
atingerea scopului urmărit de ei, s-au folosit de cele mai
necinstite mijloace, falsuri în acte publice, şantajul, făgăduielile
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
care n-au fost îndeplinite etc. De pildă, au plăsmuit istoria a
trei sinoade de unire, în 1697 cu 12 protopopi şi în 1698 cu 38
de protopopi şi în 1700 cu 54 de protopopi, pretinzând că s-ar
fi unit de bună voie cu Biserica Romei şi, odată cu ei, întregul
popor român al Transilvaniei! Dar actul propriu-zis de unire cu
Biserica Romei poate fi considerat numai cel semnat de
Atanasie la Viena, la 7 aprilie 1701, iar actul oficial de stat
privind înfiinţarea noii Biserici şi Episcopii unite din
Transilvania, este diploma împăratului Leopold, din 19 martie
1701.”
Deşi actul oficial se încheiase, dreptul românilor de a fi
recunoscuţi în Transilvania ca a patra naţiune, nu a fost obţinut,
iar preoţii semnatari a actului de unire n-au obţinut drepturile
celorlalte culte. În punctele principale, uniaţii, aşa cum îi mai
numim pe cei trecuţi la catolicism, au sechestrat o parte din
bisericile ortodocşilor, ctitorite de ortodocşi. Preoţii şi enoriaşii
ortodocşi care s-au opus au fost bătuţi, încarceraţi, iar unii
dintre ei chiar martirizaţi. Opoziţia clerului ortodox şi a enori-
aşilor, care n-au vrut să treacă la catolicism a făcut ca după şase
decenii, Habsburgii să ia cea mai odioasă măsură, trecerea
represivă a trupelor austriece prin Transilvania în mai multe
reprize (1731, 1761/62 şi 1785), trupe care au distrus şi dat foc
bisericilor şi mănăstirilor ortodoxe, cu tot patrimoniul lor, cel
care n-a putut fi salvat din timp, cărţi de cult, icoane, obiecte şi
îmbrăcăminte de cult etc. Din 750 de mânăstiri (şi biserici n.n.),
150 au fost arse sau bombardate cu tunurile, iar alte 515 au fost
–14–
luate de catolici. Petru Maior, istoric greco-catolic ne relatează
în „Istoria Bisericii” că la distrugerile celor 150 de mânăstiri, au
participat şi regimente care erau „alcătuite din oameni uniţi
(greco-catolici români n.n.) şi feciorii preoţilor celor uniţi”
(s.n.). Cea mai importantă mânăstire distrusă a fost cea de la
Sâmbăta, ctitorie a prinţului martir pentru credinţă, Constantin
Brâncoveanu. Din aceste motive, călătorul care va străbate
Transilvania, cu foarte mici excepţii, nu va găsi la oraşe şi în
unele sate decât biserici construite după Marea Unire din 1918.
Rămân mărturii de credinţă, rapiditatea cu care românii şi-au
reconstruit bisericile din lemn, după trecerea austriecilor, în
păduri sau în locuri îndepărtate de căile de circulaţie, păstrându-
şi cultul ortodox. Dar în câmpii, unde nu se puteau ascunde
bisericile de văzul cotropitorului, lipsiţi de loc de cult, o parte a
populaţiei române a adoptat ritul greco-catolic. Singurul avantaj
al acestei treceri la uniaţie a fost, accesul preoţimii la marile
şcoli şi biblioteci din Vatican, Viena şi Budapesta, cât şi la crea-
rea unei elite intelectuale care a pregătit programul şi măsurile
care, au condus, la finele a mai bine de un secol, la emanciparea
poporului oprimat al Transilvaniei şi la marea unire din 1918.
În anul 1784 are loc marea revoltă ţărănească condusă de
Horea, Cloşca şi Crişan. Încă din secolul al XIV-lea, sub influenţa
directă a angevinului Ludovic I, în Dieta Transilvaniei impune să
intre doar reprezentanţii a numai trei naţiuni, ungurii, saşii şisecuii,
românii fiind excluşi. Această politică diabolică a condus şi la
maghiarizare în continuare a fruntaşilor români, pentru a-şimenţine
pământurile şi averile cât şi posibilitatea de a fi aleşi în Dietă. Prin
feudalizare accentuată, nobilimea maghiară (nemeşimea, toţi fiind
români maghiarizaţi recent sau mai demult), transformă marea parte
a românilor în ţărani dependenţi de posesorii marilor terenuri
agricole. Din cauza abuzurilor nemeşimii, ţăranii români se revoltară
de nenumărate ori. Astfel sunt citate răscoalele ţărăneştidin nordul
Transilvaniei din 1382, din sudul Transilvaniei din 1417, răscoala din
Tara Bârsei şi a Făgăraşului din 1433-1434 ş.a. La fel ei sunt
participanţii majoritari la aşa numită „răscoala de la Bobâlna” din
1437-1438, care a cuprins întreaga Transilvanie. Dar, nemeşimea
reacţionează imediat şi la Copâlna în 1437, ea, împreună cu
patriciatul săsesc şi fruntaşii secuilor fac un pact de unire făcând din
acel moment legea în Transilvania în calitate de forţă conducătoare,
cu toate că în acel moment românii erau pe departe majoritarifaţă de
ceilalţi trei, luaţi
împreună. (vezi
I. Bulei, „Scurtă
istorie a româ-
nilor”, Editura
Meronia, Bucu-
reşti, 1996, p. 47).
După vic-
toria Habsbur-
gilor contra
otomanilor şi în-
globarea Tran-
silvaniei impe-
riului austriac,
Principatul Tran-
silvaniei rămâne
autonom, având
dietă proprie, atât
sub domnia Ma-
riei Tereza cât şi
a lui Iosif al II-
lea, se iniţiază un
proces de moder-
nizare în dome-
niul agriculturii,
al mineritului
etc., cât şi a
organizării insti-
tuţionale, între HORYA ANFÜHRER
care edictul de DER W ALACHISCHEN REBELLEN
toleranţă prin Ursu Nicola - Horea din Albac [G .F.]

Martirul lui Horea şi Cloşca – tragerea pe roată [G .F.]
care se acorda şi ortodocşilor dreptul de cetăţenie în oraşe, prin
desfiinţarea servituţiilor personale a ţăranilor etc. Dar nemeşimea,
care era atinsă în privilegiile ei prin aceste reforme, constrânge pe
împărat a revoca aceste reforme.
Reformismul incită pe românii transilvăneni la o trezire
naţională şi, pe 31 octombrie 1784, adunaţi la târgul de la
Mesteacăn, ţăranii români cer împăratului înlăturarea obligaţiilor
feudale.
Conducătorul românilor revoltaţi, Horea, după mai multe
drumuri bătute la Viena, este primit de împărat cu care are o
convorbire în particular, dându-i acceptul verbal de a declanşa lupta
pentru suprimarea nemeşimii care se revoltase şi ea contra românilor,
care nu mai voiau să lucreze pe pământurile nemeşimii.
După ce Horea dezlănţuie lupta, o serie de promisiuniîn arme
şi sprijinul armatei austriece nu sunt asigurate, împăratul, văzând
amploarea revoluţiei, cere românilor încetarea luptei, iar, a doua
trădare a Habsburgilor din istorie, dispune prinderea şiexterminarea
capilor revoluţiei. Punându-se premii pe capii revoluţiei, chiar din
membrii familiei lui Horea l-au trădat, după părerea noastră sub
presiunea exterminării întregii familii, în caz de refuz. Cei trei sunt
prinşi pe rând, conduşi în lanţuri în închisoarea de la Alba Iulia.
Sentinţa de judecată se publică la 26 februarie 1785 iar după două
zile are loc execuţia doar a lui Horia şi Cloşca, Crişan sinucigându-se
în temniţă. Cei doi eroi revoluţionari au fost traşi pe roată în faţa a
2515 de ţărani români aduşi anume să privească execuţia şi toată
nemeşimea care a putut să se înghesuie la spectacolulla care râvneau
atâta să-l vadă.
Cei doi martiri „sunt sacrificaţi de acesta (împăratul Iosif al
II-lea de Habsburg n.n.) după ce Horea a împlinit tratatul, sau mai
corect înţelegerea prin care autocratul imperial îl autoriza să
spulbere cea mai reacţionară nemeşime din imperiu, cea
transilvană, care se opunea feroce reformelor lui socio-politice
menite să amelioreze starea conflictuală din imperiu. …Martiriul
cumplit al acestora i se datorează integral …ca şi pasul pe loc al
dezvoltării românimii transilvane.” (vezi Radu Theodoru „Urmaşii
lui Attila”, pg. 12, 13.)
În 1791, înaintea convocării Dietei din Transilvania, repre-
zentanţi de seamă ai Şcolii Ardelene au elaborat Supplex Libellus
Valachorum, programul fundamental al mişcării de emancipare a
românilor transilvăneni, program trimis Dietei de la Cluj, care, cum
era de aşteptat îl respinge. (vezi I. Bulei, ib. pg. 62, 63.)
Istorie
Un egumen moldovean din prima
jumătate a secolului XV:
Siluan al II-lea de la Neamţ*
Iulian - Marcel Ciubotaru – Paris
cupându-mă recent de clerul monahal din Moldova
O primei jumătăţi a secolului XV, mai exact de
egumeni şi stareţi, care au făcut subiectul unei
comunicări distincte, susţinută la Iaşi1 , nu am putut să nu
remarc un personaj aparţinând acestei categorii socio-
profesionale, de o factură cu totul remarcabilă. Am ezitat la
vremea respectivă între includerea acestui egumen alături de
ceilalţi, care făceau obiectul comunicării, şi analiza vieţii şi
activităţii lui Siluan al II-lea (pentru că despre el este vorba)
într-un spaţiu distinct, care să-l individualizeze, relevându-i
statutul într-o manieră cât mai apropiată de realitate. Am optat
în cele din urmă pentru cea de-a doua variantă, comunicarea de
faţă fiind rezultatul respectivei decizii.
Egumenia în Evul Mediu, ca şi în zilele noastre, era una
dintre cele mai înalte trepte ale cinului monahal, egumenii şi
stareţii, despre care documentele nu ne lasă să înţelegem că erau
persoane distincte, ocupând un important rol în societatea
moldovenească. Ei sunt situaţi pe scara gradelor şi titlurilor
monahale între ieromonahi şi arhidiaconi, aşa cum precizează
Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe
Române, publicat în 2008. Referitor la perioada care mă
interesează, trebuie avut în vedere că egumenii erau aleşi de
soborul călugărilor, sau numiţi de domn şi recomandaţi de
mitropolit.2 Din această situaţie se deduce însemnătatea pe care
o avea conducătorul unei mănăstiri, nu doar în viaţa obştii în
fruntea căreia era pus, ci şi în faţa mitropolitului sau a
domnului. În aceste condiţii, putem intui că funcţia de egumen
la Neamţ, a doua mănăstire ca importanţă din prima jumătate a
secolului XV, după cea de la Bistriţa, era una dintre cele mai
înalte, mai ales că în această perioadă nu se desăvârşise
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
organizarea eclesiastică a Moldovei, fapt realizat abia în vremea
lui Ştefan cel Mare.3 Siluan al II-lea de la Neamţ a fost unul
dintre cei mai longevivi egumeni în funcţie de la începutul
secolului al XV-lea. Numele său este Siluan sau Siloan, fiind
cunoscut mai ales după numele mănăstirii de metanie, Neamţ.
Predecesorul acestui egumen a fost Dometian, cunoscutul
egumen al Bistriţei şi Neamţului, sub a cărui egumenie cele
două mănăstiri au fost unite o perioadă relativ mare de timp,
mai exact de pe 7 ianuarie 14074 , până cu siguranţă la 12 iulie
*Comunicare susţinută în cadrul Universităţii din Oradea,
cu ocazia Sesiunii Naţionale de Comunicări în Istorie, ediţia a
XII-a, mai 2010.
1 Clerul monahal în Moldova primei jumătăţi a secolului
XV: egumeni şi stareţi, text susţinut în cadrul Sesiunii de
Comunicări a Studenţilor/ Colocviile Şcolii Doctorale, ediţia a
IV-a, Iaşi, aprilie 2010.
2 Ovid Sachelarie, Nicolae Stoicescu (coordonatori),
Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1988, p.
133.
3 Liviu Pilat, Între Roma şi Bizanţ. Societate şi putere în
Moldova (secolele XIV-XVI), Editura Universităţii „Alexandru
Ioan Cuza”, Iaşi, 2008, pp. 359-366.
4 Documenta Romaniae Historica, A, Moldova, vol. I
(1384-1448), întocmit de Constantin Cihodaru, Ioan Caproşu şi
–15–
 Istorie
1415, când acesta este amintit Budzeşti şi Seliştea lui
ultima dată în documente.1 Nenovici.6 Documentul, emis
Oricum, a fost emisă ipoteza la Mănăstirea Neamţ, nu oferă
continuării egumeniei lui alte informaţii despre
Dometian până spre 1418, egumenul acestui aşezământ
sfârşitul său însemnând şi religios, în afara numirii sale.
desfacerea unirii celor două Egumenul Siluan apare şi în
mănăstiri2 , opinie ce nu poate documentul emis la 14
septembrie 1427, atunci când
fi încadrată decât în sfera domnul dăruieşte acestei
probabilităţilor. Cu toate mănăstiri două sate:
acestea, între Dometian şi Crîstianeşti şi Temeşeşti.7 La
Siluan al II-lea, unii istorici 1 septembrie 1429 egumenul
au plasat alţi patru egumeni: Mănăstirii Neamţ era acelaşi.
Sofronie al II-lea (Sofronie I Ştim acest fapt din uricul emis
fiind, după tradiţie întemeie- în această zi, când Alexandru
torul mănăstirii, alături de alţi cel Bun face o danie către
doi călugări, pe nume Siluan această mănăstire, dăruindu-i
şi Pimen), Gavril Uric (1416- iezerul Zagorna, prisaca cu
1421), Evloghie I 1421- acelaşi nume de la Nistru,
1422) şi Pimen al II-lea precum şi un obroc anual de
3 12 buţi de vin din desetina
(1422). Plecând de la Neamţului pentru pomenirea
certitudinea că egumenii lui şi a doamnei sale, Marina.8
amintiţi nu apar în docu- Aceste danii sunt întărite
mente, rezultă subiectivitatea alături de o treime din venitul
acestor date, ei fiind celor trei mori de la Baia
consemnaţi doar de către Mănăstirii Neamţ, pe 23
tradiţie, pusă pe hârtie câteva decembrie 1430, când aflăm
sute de ani mai târziu. De că egumenul acestei mănăstiri
altfel, egumenia propriu-zisă este „chir Siluan”.9 Data
a unora dintre ei este contro- precizată mai sus, 23
versată, cum este cazul celei decembrie 1430, reprezintă
a lui Gavriil Uric, asupra momentul ultimei apariţii
căruia nu s-a căzut de acord [G .F.] documentare în vremea lui
Librăria Mănăstirii Neamţ Alexandru cel Bun a
încă dacă a fost sau nu
conducătorul obştii nemţene. egumenului Siluan. Totodată,
Siluan, personajul care face subiectul comunicării de faţă, se observă că acesta este prezent în actele referitoare la Mănăs-
este al doilea egumen de la Neamţ care poartă acest nume 4 , prin tirea Neamţ emise în perioada celei de-a doua jumătăţi a domniei
urmare, pentru o mai bună identificare a acestuia ar fi corect să lui Alexandru cel Bun. El nu mai apare în actele de cancelarie
fie numit Siluan al II-lea, chiar dacă anii de egumenie ai decât optsprezece ani mai târziu, într-un act emis înainte pe 10
octombrie 1448, deşi anterior acestei date Mănăstirea Neamţ
primului Siluan sunt neclari şi pot fi doar presupuşi.5 primise numeroase şi importante danii sau reconfirmări de
Prima dată, Siluan al II-lea este atestat la 12 martie 1422, danii.10 În ciuda acestui fapt, în niciunul din cele opt documente
ocazie cu care domnul Moldovei întăreşte Mănăstirii Neamţ satul care ilustrează această situaţie nu este amintit egumenul locaşului
care beneficiază de privilegii din partea domniei. În actul emis
înainte de 10 octombrie 1448, prin care Petru al II-lea11 întăreşte
Leon Şimanschi, Editura Academiei Republicii Socialiste mănăstirii Neamţ satul Cîrniceni, dăruit de boierul Crîstea, se face
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

România, Bucureşti, 1975, (în continuare DRH), p. 30, nr. 21.
1 DRH, A, vol. I, p. 59-61, nr. 41.
2 Ioan Ivan, Stareţi ai mănăstirii Bistriţa şi ierarhi cu
metania din această mănăstire, în Mitropolia Moldovei şi
Sucevei. Revistă oficială a Arhiepiscopiei Iaşilor şi a Episcopiei titulaturii domneşti din cuprinsul acestuia. Această precizare
Romanului şi Huşilor (în continuare MMS), anul LX, nr. 10-12,
octombrie-decembrie, 1984, pp. 805-819.
3 Idem, Scarlat Porcescu, Mănăstirea Neamţ, cu un cuvânt
înainte de Înalt Prea Sfinţitul Teoctist, Mitropolitul Moldovei şi
Sucevei, Iaşi, 1981, p. 281-282.
4 Pe parcursul secolului XV sunt întâlniţi la mănăstirea
Neamţ mulţi călugări cu numele Siluan. Acest fapt se explică
prin tradiţie, care consemnează că unul dintre ucenicii lui
Nicodim de la Tismana, purtând acest nume, a venit la Neamţ,
întemeind mănăstirea. Astfel, preluarea numelui întemeietorului
mănăstirii era un gest de respect faţă de acesta. (Cf. Ioan Ivan,
Scarlat Porcescu, op. cit., p. 115, nota 106). Cred că o asemenea
explicaţie nu poate fi validă, ştiut fiind că originile
monahismului moldovenesc trebuie căutate în spaţiul care se
afla sub jurisdicţia Mitropoliei de Halici. Pentru diferenţele de
organizare dintre mănăstirile munteneşti şi cele moldoveneşti,
vezi Tit Simendrea, Mănăstiri vândute şi dăruite în secolul XV-
lea în Moldova, în BOR, anul LXVII, nr. 1-2, ianuarie-
februarie, 1949, nota 2, pp. 82-83.
5 1400-1402 (Cf. Ioan Ivan, Scarlat Porcescu, op. cit., p.
281).
pe lângă arătarea limitelor satului amintit, o precizare esenţială
referitoare la subiectul care mă interesează: „am dat un sat
mănăstirii Neamţ, unde este egumen popa Siluan”.12 Documentul
în cauză este de o concizie remarcabilă, interesantă fiind lipsa
constituie ultima apariţie documentară a egumenului Siluan, fără
îndoială identic cu cel din 1422. O altă atestare a acestui personaj
datează din 1436, în acest an egumenul Neamţului fiind prezent
într-o însemnare realizată pe ultima filă a unui Tetraevanghel
copiat pe pergament. În locul indicat se specifică: „s-au scris
acest Tetraevanghel mănăstirii Neamţ cu mâna lui Gavriil
6 DRH, A, vol. I, p. 73-75, nr. 50.
7 Ibidem, p. 98-99, nr. 67.
8 Ibidem, p. 139-141, nr. 93.
9 Ibidem, pp. 148-149, nr. 100.
10 Vezi actele din 30 noiembrie 1436 (Ibidem, nr. 164), 23
februarie 1438 (Ibidem, nr. 180), 25 noiembrie 1440 (Ibidem,
nr. 212), 19 februarie 1446 (Ibidem, nr. 262), 11 martie 1446
(Ibidem, nr. 266), 20 iulie 1446 (Ibidem, nr. 269), 22 august
1447 (Ibidem, nr. 273), 3 septembrie 1448 (Ibidem, nr. 283).
11 Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor
din Ţara Românească şi Moldova, vol. I, secolele XIV-XVI,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, p. 502.
12 DRH, A, vol. I, p. 413, nr. 289.

–16–
 Istorie
monahul, fiul lui Uric, sub egumenul Siluan”.1 În sfârşit, mai ridicat nivel de veridicitate, însă nu reprezintă decât o
există o atestare a egumenului Siluan, însă deşi rămâne probabilă, posibilitate, în contextul lipsei documentelor necesare unei
comportă o miză mare de credibilitate. Această atestare este deducţii raţionale.
făcută în Po-
melnicul de la *
Bistriţa, alături de Siluan al
alţi călugări nem- II-lea a condus
ţeni, din aceeaşi obştea nemţeană
generaţie cu Silu- mai bine de un
an: călugărul Ni- sfert de secol, din
candru, devenit iniţiativa lui luând
odată cu primirea naştere o serie de
Marii Schime- realizări culturale
Sava2 , Macarie, care-i vor spori
mentorul celui din prestigiul până în
urmă, Calist, vii- zilele noastre. Cea
torul Mitropolit al mai mare realizare
Romanului şi a sa este lucrarea
bineînţeles alţii. S- la Neamţ a unui
a demonstrat re- epitaf din dispo-
cent că această ziţia acestui egu-
înscriere nu putea men. El a fost
avea loc decât apreciat pe bună
înainte de 1443, dreptate ca fiind
din moment ce una din cele mai
Nicandru nu deve- reuşite broderii
nise sihastrul Sava, realizate vreodată
25 august 1443 în Moldova, ser-
fiind data emiterii Epitaf „Plângerea lui Iisus” (lucrat din porunca egumenului Siluan de la vind drept arhetip
unui document în mănăstirea Neamţ, 1437, broderie cu fir din argint aurit, mătase colorată şi perle următoarelor
favoarea celui din pe mătase, 240 x 156 cm).4 creaţii de acest
urmă.3 gen.9 Despre acest
Cu privire la epitaf (a nu se
anii de egumenie ai lui Siluan al II-lea există mai multe opinii în încadra în aceeaşi categorie cu o altă broderie asemănătoare din
istoriografia noastră. Unii autori cred că ea poate fi datată între cultul ortodox, numită Sfântul Aer10 ) din 1437, s-a scris relativ
1422-1437.5 Constantin Tomescu, exponentul acestei păreri, mult11 , observându-se compoziţia deosebită a scenei precum şi
consideră că acest Siluan poate fi identificat cu întemeietorul „raportul desăvârşit” dintre figurile reprezentate în imagine.
lavrei, opinie despre a cărei veridicitate nici nu se mai pune Epitaful din 1437 a fost lucrat cu fir din argint aurit, mătase
problema. Alţii sunt de părere că Siluan al II-lea a fost la colorată şi perle de mătase, având dimensiunile de 240,
conducerea mănăstiri Neamţ între 1422-14306 , situaţie care respective 156 centimetri12 , cele două cifre reprezentând
iarăşi nu poate fi acceptată, din moment ce există o atestare a lungimea şi lăţimea. Dincolo de măiestria artistică cu care a fost
acestui egumen în 1448, şi aşa cum vom vedea, în 1437. În realizat acest epitaf13 , el este important şi dintr-o altă
sfârşit, autorii cei mai autorizaţi să se pronunţe în această perspectivă care mă interesează, respectiv amintirea egumenului
privinţă, diaconul Ioan Ivan şi preotul Scarlat Porcescu, de la Neamţ. Pe înscrisul de pe acest obiect bisericesc se
bazându-se pe o bună cunoaştere a documentelor, acceptă anii precizează că acesta a fost realizat de către „ieromonahul
1422-1448, deşi nu exclud momente de întrerupere ale acestei Siluan, egumenul de la Neamţ, în zilele binecredinciosului şi de
egumenii în favoarea lui Calist 7 , devenit ulterior întâiul episcop Hristos iubitorului Ioan Ştefan voievod”.14 Acest text datează
al Romanului.8 Opinia celor doi autori, care au realizat cea mai din 1 septembrie 1437. La acesta făceam trimitere mai sus, când

Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

bună monografie dedicată mănăstirii Neamţ, comportă un spuneam că egumenul Neamţului nu mai apare în actele de
1 Apud Constantin Prisnea, Mănăstirea Neamţ, ediţia a II-
a, Editura Meridiane, Bucureşti, 1969, p. 24.
2 Liviu Pilat, Sihastrul Sava, Ştefan al II-lea şi
întemeierea Mitropoliei de Roman, în Studii şi Materiale de
Istorie Medie, vol. XXIII, 2005, pp. 23-24.
3 Ibidem.
4 Cf: http://www.mnar.arts.ro/galerii/lucrare-
veche.php?all&id=5.
5 Constantin N. Tomescu, Scurtă povestire istorică despre
Sfânta Mănăstire Neamţu şi despre aşezările monahale supuse
ei (mănăstirea Secu şi schiturile Vovidenia, Pocrov, Sihăstria,
Sihla şi Icoana), Editura şi tiparul Sfintei Mănăstiri Neamţu,
1942, p. 12.
6 Gheorghe I. Moisescu, Ştefan Lupşa, Alexandru
Filipaşcu, Istoria Bisericii Române. Manual pentru institutele
teologice, vol. I (-1632), tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod şi
cu binecuvântarea Prea Fericitului Justinian, Patriarhul
României, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă,
Bucureşti, 1957, p. 273.
7 Ioan Ivan, Scarlat Porcescu, op. cit., p. 281.
8 N. Iorga, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase
a românilor, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, vol. I, Editura
Ministerului de Culte, Bucureşti, 1928, p. 78.
9 Ştefan Balş, Corina Nicolescu, Mănăstirea Neamţ,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1958, p. 118.
10 Pentru diferenţa dintre epitaf şi Sfântul Aer, vezi
Corina Nicolescu, Broderiile din Moldova. Aere şi epitafe.
Stadiul cercetărilor, în MMS, an XLIX, nr. 1-2, ianuarie-
februarie, 1973, pp. 62-80.
11 Idem, Broderiile din Moldova. I. Aere şi epitafe. Fişe
de catalog, în MMS, anul XLIX, nr. 9-10, septembrie-
octombrie, 1973, pp. 660-662; Ioan Ivan, Scarlat Porcescu, op.
cit., pp. 114-116; N. Iorga, Mănăstirea Neamţului, viaţa
călugărească şi munca pentru cultură, Editura Neamul
românesc, Vălenii de munte, 1912, pp. 11-14.
12 Cf: http://www.mnar.arts.ro/galerii/lucrare-
veche.php?all&id=5, consultat la data de 11 mai 2010, ora
20:56.
13 În istoriografia română s-au produs serioase confuzii cu
privire la acest obiect bisericesc. Majoritatea istoricilor, fie şi
cei de formaţie teologică, îl numesc Aer, deşi se încadrează în
categoria epitafurilor. Această confuzie persistă încă, chiar şi
după apariţia unor serioase studii dedicate diferenţelor dintre
Epitaf şi Sfântul Aer – vezi nota 7, p. 17.
14 Bogdan-Petru Maleon, Clerul de mir în Moldova
secolelor XIV-XVI, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan
Cuza”, 2007, p. 74, nota 113.
–17–
 Istorie
cancelarie pentru o perioadă de optsprezece ani, textul de faţă
având menirea de a scoate istoricul dintr-un vid documentar.
Din această cauză nu pot fi de acord cu opinia lui Gheorghe I.
Moisescu, Ştefan Lupşa şi Alexandru Filipaşcu, care opinau
pentru plasarea egumeniei lui Siluan al II-lea între 1422 şi O vidomostie ecleziastică din 1836
1430.1 privitoare la ţinutul istoric al Fălciului
Referitor la succesorul lui Siluan al II-lea, există şi în
această privinţă dispute între cei care au studiat acest caz.
Majoritatea istoricilor cred că Teoctist I, viitorul mitropolit, este
cel care urmează la conducerea Mănăstirii Neamţ.2 În lipsa unui
izvor grăitor care să confirme această opinie nu pot afirma cu Prof. Costin Clit – Huşi
certitudine decât că următorul egumen al Neamţului după
Siluan pomenit în documente este Simon, aşa cum arată I. Vidomostia târgului Huşi
documentul din 7 septembrie 1452.3
Un eveniment cu totul deosebit s-a petrecut în timpul Târgul Huşi i mahalalele Răeşti şi Plopeni
egumeniei lui Siluan: este vorba despre decapitarea şi N° lăcuitorilor: 875.
îngroparea la Neamţ a lui Ştefan al II-lea, domn ce a fost un N° bisăricilor: 6.
adevărat apărător al acestui aşezământ monahal, lucru N° preoţilor: 23.
observabil din multele sale danii făcute mănăstirii Neamţ. Din
acest punct de vedere Nicolae Iorga îl consideră pe Ştefan al II- N° diaconilor: 6.
lea drept al doilea ctitor la Neamţ.4 Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Iaşi, Tr. 627,
Fără îndoială, activităţile şi evenimentele la care a luat op. 680, dosar 481 / 1836, f. 4; Vezi întreaga vidomostie la
parte egumenul Siluan de la Neamţ au fost mult mai f. 25v-28
diversificate şi numeroase. Însă în lipsa altor izvoare relevante
privitoare la acesta, în afara celor deja prezentate şi analizate în
textul de faţă, nu pot decât să pun capăt investigaţiei mele. II. Ocolul Podoleni (Trimisă la 23 martie 1836
Opiniile unui cunoscut teolog privitoare la Siluan al II-lea, de privighetorul Gheorghe Popov)
conform cărora acesta ar fi fost ucenicul mitropolitului Iosif şi
al egumenului Dometian, de care aminteam la începutul acestei
comunicări, sau că acelaşi Siluan a fost sfetnicul lui Alexandru Satul Locuitori Biserici Preoţi Diaconi Dascăli
cel Bun 5 , nu pot fi încadrate decât ca simple supoziţii, neavând
Bazga 91 1 2 - 2
susţinere documentară.
La finalul acestei comunicări se impun câteva note cu un Colţu Corni 81 1 1 - 2
caracter deductibil, menite să ilustreze mai bine statutul lui
Siluan al II-lea. Aşa cum am arătat, a fost într-o relaţie apropiată Cotul
cu Alexandru cel Bun, cele patru documente analizate, emise 34 - - - -
Arsurii
într-un interval de opt ani, fiind o dovadă clară în acest sens. De
asemenea, bunele raporturi cu Ştefan al II-lea, care a Covasna 129 1 2 1 2
transformat Neamţul într-o viitoare necropolă a familiei Cozia 131 1 2 1 2
domnitoare, dovedite de privilegiile acordate obştii nemţene, cât
şi de cunoscutul epitaf din 1437, indică o apropiere care a fost Cozmeşti 181 1 2 2 2
continuată între egumenul de la Neamţ, şi implicit comunitatea
monastică de acolo, şi Domnie. Toate acestea ne relevă una Duda 113 1 3 - 2
dintre personalităţile cu un rol important în organizarea
eclesiastică din Moldova primei jumătăţi a secolului XV, care
Ghermăneşti 211 1 4 1 2
poate fi plasat alături de stareţul de la Bistriţa, episcopul de la
Roman şi chiar mitropolitul Moldovei. Siluan al II-lea a fost un
egumen activ, care a crescut prestigiul Mănăstirii Neamţ, Grozeşti 92 1 2 - -
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

importanţa acesteia fiind de prim rang în vremea lui Ştefan al Gura

II-lea, situaţie la care egumenul acestui aşezământ a contribuit 39 - 1 - -
Bohotinului
substanţial.
Hiliţa 77 1 2 - 3
Isaia 60 1 3 1 2
Măcăreşti 85 1 2 1 2
1 Vezi nota 17.
2 Ioan Ivan, Scarlat Porcescu, op. cit., pp. 283. Aceşti Moşna 159 1 4 1 2
autori plasează egumenia lui Teoctist I la Neamţ între 1448- Novaci 85 1 2 1 2
1451/1452.
3 DRH, A, Moldova, vol. II, 1449-1486, volum întocmit Pâhneşti 128 1 3 - 2
de Leon Şimanschi în colaborare cu Georgeta Ignat şi Dumitru Petremăneşti 56 1 2 1 2
Agache, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, 1976, p. 21, nr. 19. Podoleni 195 2 5 2 4
4 Nicolae Iorga, Ştefan cel Mare şi mănăstirea Neamţului, Răducăneni 74 1 - - 1
în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, publicaţie i Unguri
trimestrială, an III, Bucureşti, 1910, p. 100. Râpile cu
5 Ioanichie Bălan, Pateric românesc, ce cuprinde viaţa şi 74 1 2 1 1
G(h)ideşăni
cuvintele unor cuvioşi părinţi ce s-au nevoit în mănăstirile
Râşeşti 67 1 1 - 2
româneşti. Secolele XIV-XX, tipărit cu binecuvântarea Prea
Fericitului Iustin, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Sălăgeni 15 1 1 - 2
Editura IBMBOR, Bucureşti, 1980, pp. 37-39. Autorul oferă Stănileşti 200 1 5 - 2
informaţii cu caracter patristic, dovedind uneori o necunoaştere
istorică a subiectului pe care-l tratează. Astfel, despre Siluan al
II-lea, Ioanichie Bălan afirmă că a fost stareţ atât al mănăstirii Ibidem, f. 23v
Bistriţa cât şi al celei de la Neamţ.
–18–
 Istorie
Pâhna 44 1 1 -
III. Ocolul Prutului (trimisă la 20 martie 1836) Veche
Plochii 43 1 1 -
Satul Locuitori Biserici Preoţi Diaconi Dascăli
Porcişănii 38 1 1 -
Berezeni 62 1 2 - 2 Rădiu 34 1 1 -
Bogdăneşti 35 1 2 2 -
Roşieşti 141 1 2 -
Bozia 55 1 1 2 -
Roşiori 27 - - -
Broşteni 79 1 3 4 -
Stroeşti 68 1 2 1
Căpoteşti 40 1 1 2 -
Tăbălăeşti 65 1 2 -
Cârligaţi 73 1 1 2 -
Tătărăni 99 1 2 -
Davideşti 53 2 3 2 - Tâlhăreşti 34 1 1 -
Epureni 51 1 3 - 2
Târzii 51 1 3 1
Fălciu 225 3 6 6 - Valea lui
Hrusca 23 1 1 -
35 1 1 2 - Bosie
(Rusca)
Vineţăşti 51 1 2 1
Ivăneşti 68 1 2 2(!) -
Lunca 55 1 1 2 - Ibidem, f. 17
Muşata 75 1 3 2 -
Raiu 65 1 2 2 -
Rânceni i 33 1 3 2 - V. Ocolul Mijlocu
Spărcoceni
Simineşti 165 1 3 2 - Satul Locuitori Biserici Preoţi Diaconi Dascăli
Stuhuleţi 43 1 2 3 - Bărboşi 87 1 3 - 2
U(n)guri 74 1 1 2 - Băsăşti 171 2 5 - 5
(Ungeni)
Câşla 42 1 2 - 1
Vicoleni 60 - 1 2 -
Deleni 93 1 2 - 2
Ibidem, f. 13v-14 Găgeşti 37 1 2 - 1
Giurcani 13 1 2 - 1
Grozeşti 41 - - - -
Grumezoaia 133 3 8 1 4
IV. Ocolul Crasna (trimisă la 25 martie 1836)
Guşăţăi 52 1 2 - 1
Satul Locuitorii Biserici Preoţi Diaconi Dascăli Hoceni 72 1 3 1 3
Armăşeni 47 1 2 - Hurdugi 87 2 7 2 4
Avereşti 44 1 1 - Jăgălia 64 1 2 - 2
Boţăşti 82 1 1 - Mălăeşti 131 1 2 - 2
Brădiceşti 86 1 2 - Micleşti 13 1 1 - 1

Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

Budeşti 41 1 2 - Oţăleni 93 1 3 - 2
Buneşti 156 1 3 - Peicani 29 1 1 - 3
Cordeni 30 1 1 - Plotoneşti 67 1 2 - 2
Corni Popeni 28 1 1 - 3
260 2 7 1
Albeşti Răşcani 43 1 2 - 2
Crăsnăşăni 92 1 2 - Stoeşăşti 64 1 1 - 1
Creţeşti 146 1 3 - Şchiopeni 184 2 5 - 2
Curteni 86 1 2 - Şişcani 85 2 4 - 4
Dolheni 47 1 2 - Şuletea 146 1 4 - 2
Dolheşti 96 1 2 1 Talaba 3 1 2 - 2
Giurgeşti 25 1 1 - Tămăşăni 197 2 4 - 4
Gugeşti 99 1 4 1 Tupilaţi 60 1 3 - 2
Gura 67 1 2 - Ţifu 31 1 1 - 2
Idriciului Urlaţi 50 1 2 - 2
Gura 53 - - - Văleni 60 1 2 1 2
Pâhnii
Vâtcani 300 2 5 2 5
Idrici 42 1 1 -
Viltoteşti 75 1 2 - 2
Leoşti 46 1 2 -
Olteneşti 74 1 3 - Ibidem, f. 21v-22v

–19–
 Istorie
hramul Sfinţii Voevozi) – preot Vasile Muste, preot Grigore sân
preut Post. Muste, dascăl Neculai sân preut Grigore, dascăl sân
preut Vasâle Muste, dascăl Toader sân preut Ioan.
O catagrafie ecleziastică din 1849 12. Stuhuleţi – Sfântul G(h)eorg(h)ie, 41 locuitori, preot
Costandin sân diacon Semion, preot Năstasă sân Vlasă Simioan,
privitoare la ţinutul Fălciu preot Costandin sân Vasâle Sava, dascăl Iordac(h)i sân
G(h)eorg(h)i Bejan, dascăl Ioan sin diacon Oprişan.
13. Muşata i Băltian – Sfinţii Voievozi, 40 locuitori,
preot Vasile sân preut Gavril Fătu, preot Vasili sân preut
Costin Clit – Huşi G(h)eorg(h)i Botez, dascăl Ioniţă sân Dumitru Croitoriu.
14. Davideşti – Sfântul Dumitru, Sfinţii Voievozi, 64
locuitori, preot Gavril sân Ioniţă Pascal, preot Ioan Pascal,

V
isteria Moldovei prin adresa din 17 februarie 1849 diacon Nechita Sălcian, dascăl Sava Popovici, dascăl
se adresa Isprăvniciei ţinutului Fălciu: „Spre a să G(h)eorg(h)i sân Polc(ovnic) Neculai Buzne, dascăl Ioan Grecu,
pute(a) cunoaşte pe la ce anume locuri urmează dascăl Iordac(h)i Grecu.
trebuinţă de preuţi şi a să da învoire” candidaţilor pentru 15. Căpoteşti - Sfântul Neculai, 42 locuitori, dascăl
slujirea în cadrul bisericilor.1 Vidomostia realizată cu acest Scărlat Tocană.
prilej oferă informaţii privitoare la istoria bisericilor, dar şi 16. Ivăneşti – Sfântul Neculai, 70 locuitori, preot Stoica
aspecte demografice, legate de localităţile vechiului ţinut al Caracaş, preot Costac(h)i sân preut Stoica, dascăl Dumitrachi
Fălciului. Sunt oferite cercetătorilor: hramurile bisericilor, sân Simion Luca, dascăl Tănasă sân preut Co(...) Gingiţă.
slujitorii din acestea, numărul locuitorilor ortodocşi din satele 17. Cârligaţi – Sfântul Gheorghe, 64 locuitori, preot
respective şi târgul Huşi. Remarcăm lipsa ocolului Podoleni. Neculai sân Vâlcu, preot Costac(h)i sân preut (...), dascăl Ioan
sân diacon G(h)eorg(h)i, dascăl Costac(h)i sân preut Lupu.
18. Hrusca – Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul,
Listă de numărul bisericilor a preuţilor, diaconi, 35 locuitori, dascăl Marin Craste, dascăl Manolac(h)i sân Ioan
dascăli şi lăcuitorii aflători prin satile din cuprinsul Pârvan.
ocolului Prutul precum în gios să arată 19. Epurenii, Adormirea Maicii Domnului, 120 locuitori,
preot iconom Panainte Costandinov, preot Manolac(h)i
1. Stănileşti – Hramul Sfinţii Voievozi, 240 locuitori, pr. Costandin, preot Ioan Sotnicul, diacon Costandin.
Samson sin preut Ioniţă Lăscărachi, dascăl Vasile sân preut
Ioniţă Lăscărachi, dascăl G(h)eorg(h)i sân diaconul Ioniţă Peiu. Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Iaşi, Tr. 1339,
2. Lunca Banului – Hramul Sfinţii Voievozi, 32 locuitori, Op. 1521, Fond Isprăvnicia Fălciu, dosar 1207 / 1849, f. 9-10v
preot Costac(h)i Bălan, dascăl Costandin sân Iancu Arteni.
3. Simineşti – Sfinţii Voievozi, 120 locuitori, preot
Costandin Vecel, preot Dumitru sân Ioan Beştiu (Begiu), dascăl Ocolul Mijloc
Toader sân diacon Vesăl, dascăl Hrâste sân Melinte.
4. Vetrişoaia – Fără biserică (nu este însemnată), 73 Satul Locuitori Birnici Preoţi Diaconi
locuitori, preot Neculai sân G(h)eorg(h)i Zota. Jăgălia 72 1 1 -
5. Berezăni – Sfântul Neculai, 63 locuitori, preot Vasili
sân preut Alecsandru, preot Mihălac(h)i sân Ştefan, dascăl Şuletea, 128 1 4 1
Costandin sân Ştefan Graur, dascăl sân preut Alecsandru. amândouă
6. Vicoleni – Adormirea Maicii Domnului, 51 locuitori, Răşcani 38 1 1 -
preot Lupu sân preut Miftode, preot Dumitru sân prut Marin, Micleşti 5 1 - -
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

dascăl Neculai Pricopii, dascăl G(h)eorg(h)i Gociu. Ţifu 40 1 1 -

7. Bozia - Sfântul Neculai, 60 locuitori, preot Grigori sân
preut Teodor Paşcan, diacon Iani sân diacon Oprişan, dascăl Oţăleni 114 1 2 -
G(h)eorg(h)i sân Ioniţă Plăcintă, dascăl Mateiu sân ilie Hoceni 70 1 3 -
Ang(h)el. Şâşcani Boereşti 35 1 1 -
8. Târgul Fălciului cu măhălalele – 198 locuitori.
Şâşcani Răzeşi 101 1 1 -
Pogorârea Duhului Sfânt – preot iconom Ioan Cardaş,
preot iconom Neculai Dolhăscu, preot Costandin Ciudin, diacon Grumezoaia 159 3 4 -
G(h)eorg(h)i sân preut Dimitr(i)e, dascăl pavăl sân Alecsandru, Hurdugi Răzeşi 58 1 2 1
dascăl Vasile Corozel. Hurdugi Boereşti 35 1 2 1
Sfântul Neculai – preot Toma sân Paraschiv, preot Ion sân
Deleni 145 2 2 -
Cireş, preot Petre sân preut Co(...) Cireş, dascăl Toader sân
preut Co(...) Cioban, dascăl Toma sân diacon Vasile Cireş. Bărboşi 70 1 2 -
Sfântul Mucenic Gheorghe – preot Neculai sân Mălăeşti 100 1 1 -
G(h)eorg(h)i Brumă, dascăl Petre sân preut Ioan Hrâstian, Vâtcani 288 2 5 1
dascăl Grigori sân Simion Moga.
Băsăşti 160 2 3 -
9. Bogdăneşti – Sfântul Neculai, preot Neculai Merăuoţu,
preot Manolac(h)i sân Dima Corozăl. Viltoteşti 70 1 1 -
10. Raiu - Sfântul Neculai, 65 locuitori, preot Ioniţă Văleni 32 1 1 -
Andriaş, preot Costandin Holban, dascăl Costandin Ţibără, Stoeşeşti 85 1 2 -
dascăl Ioan sân preut Iamandi, dascăl Dumitru sân preut Sandu.
11. Raiu (probabil, nu este dat numele satului, cu numai Tămăşăni 193 2 3 1
Peicani 14 1 1 -
1 Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Iaşi, Tr. 1339, Găgeşti 24 1 2 -
Op. 1521, Fond Isprăvnicia Fălciu, dosar 1207 / 1849, f.
–20–
 Istorie
Popenii 23 1 2 - 24. Brădiceşti – Buna Vestire, 105 locuitori, preot Vasâle
Tupilaţi 62 1 3 1 Zboiu, diacon Grigori Zboiu.
25. Crăsnăşăni, 98 locuitori, Valea Stupilor, 23
Guşăţăi 48 1 1 - locuitori, Sfinţii Voievozi, preot Ioan Idriceanu, preot Costandin
Tălaba 6 1 1 - Tofan, preot G(h)eorg(h)e.
Urlaţii 59 1 2 - 26. Po(r)cişăni – Sfântul Neculai, 62 familii, preot Vasâle
Racoviţă.
Plotoneştii 71 1 2 1
27. Boţăşti – Sfinţii Voievozi, 110 locuitori, preot Grigori
Şchiopenii 179 2 3 - Busuioc, preot Toader Stroescu.
28. Giurgeşti i Bobeşti – Sfinţii Voievozi, 41 locuitori,
Ibidem, f. 5v-6 preot Ioan Baciu.
29. Stroeşti – Sfânta Adormire, 40 locuitori, preotul Ioan.
30. Valea lui Bosâe – Sfinţii Apostoli, 30 locuitori, preot
Ocol Crasna1 G(h)iorg(h)i Idricianu, preot G(h)eorg(h)e Bosăe.
31. Tătărăni – Sfântul Prooroc Ilie, 122 locuitori, preot
1. Gura Idriciului – Sfântul Neculai, 50 locuitori, Toader, preot Cristea.
Slobozia Bog, 18 locuitori, preot Costandin, preot Tănasă. 32. Leoşti – Sfinţii Voievozi, 59 locuitori.
2. Roşâecii, Pogorârea Duhului Sfânt şi Sfântul Dumitru
(două biserici), 140 locuitori, preot Ioan, preot Costandin, preot Ibidem, f. 15 – 15v
gavril, diacon G(h)eorg(h)e sân preut Ioan.
3. Idriciu i Norişti – Sfinţii Voievozi, 53 locuitori, preot
Ioan Burg(h)elea, diacon Costandin Laptiş. Listă de numărul lăcuitorilor dajnici şi nidajnici
4. Dolheni, 34 locuitori, Tălhăreşti, 22 locuitori, a bisăricilor, a preuţilor, diaconi şi dascăli aflători în
Adormirea Maicii Domnului, preot Ioniţă Balaur. târg(ul) Huşi.2
5. Rădiul – Sfântul Neculai, 18 locuitori, preot Gavril
Plesnicuţ. 1. Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel – iconom Feodor Coşăr,
6. Vladnicu – Adormirea Maicii Domnului, 12 locuitori, iconom Vasâli Tătărădscu, iconom Costac(h)i, săchelar
preot Isaho Sorocianu. Mărdare, săchelar Panaite, săchelar Ioan, stolc. Acsânte
7. Albeşti – Sfântul Neculai, 184 locuitori, preot Roşculescu pisalt, sluger G(h)iorg(h)i Vasâliu asăminea.
G(h)eorg(h)e sân preut Gavril, preot Alecsandru sân preut 2. Sfântul Nicolae – iconom Feodor Mandre, iconom Ilii
Ioniţă, diacon Ioan Eni. Mocan, preot Feodosâi, preot Vasâle Macsâm, ierodiacon
8. Corni – Sfântul Dumitru, 213 locuitori, preot Neculai Hărnage, dascăl Alecu Paşalu.
G(h)eorg(h)e Gasca, preot Toma, diacon Gligori Paladi. 3. Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavril – iconom Ioac(h)im,
9. Pâhna Veche – Sfinţii Voievozi, 29 locuitori, preot săchelar Iandru (!), preot Mihălac(h)i, ierodiacon Neculai,
Petria Culpănici. dascăl Tudurac(h)i Mihăilescu, dascăl Tudurac(h)i Sârbu.
10. Târzâi i Gura Pâhnii – Sfinţii voievozi, 100 locuitori, 4. Înălţarea Domnului – săchelar G(h)iorg(h)i, săchelar
preot Ioniţă Munteanu, preot Neculai Ciaprigă, diacon Pavăl Neculau, preot Feodor, preot Ioan, ierodiacon
Galiganu. G(h)iorg(h)i, dascăl G(h)iorg(h)i Lăscărac(h)i, dascăl Vasili
11. Olteneşti – Adormirea Maicii Domnului, 100 G(h)iban.
locuitori, preot Gavril Ganţă, preot Neculai Muhceţă. 5. Sfântul Dumitru – iconom Irimia Folescu, iconom Ilii,
12. Curteni, 75 locuitori, Zgura, 15 locuitori, Sfinţii iconom Neculai, iconom Vasâli, iconom Neculai sân Folescu,
Voievozi, preot Mardari. ierodiacon Gavril, ierodiacon Costac(h)i, dascăl (...).
13 Budeşti – Sfântul Nicolae, 70 locuitori, preot Ştefan, 6. Sfântul Gheorghe – săchilar Toma, săchilar Vasâle,

Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

diacon Vasâle. preot Petrac(h)i, preot Ioan, preot Vasâli sân preutu Lupu,
14. Creţăştii de Sus – Sfinţii Voievozi, 75 locuitori, preot ierodiacon Ioan Ţânboi, dascăl G(h)eorg(h)i Pigio(...), dascăl
Ştefan Orza, preot Ioniţă Istrate. G(h)eorg(h)i sân dascăl Coste.
15. Creţăşti de Gios – Sfântul Neculai, 70 locuitori, preot 7. Schit Vovidenia – preot G(h)iorg(h)i, preot Ioan
Condre Istrate, preot G(h)eorg(h)e Faţălungă. Macovei, dascăl Hriste, dascăl Iordac(h)i Paisă.
16. Cordeni - Sfinţii Voievozi, 20 locuitori, preot Pricochi
Radu. N° toatal a lăcuitoilor dajnici şi nidajnici 1909
17. Ivineţăşti – Sfântul Dumitru, 47 locuitori, preot însă
Andrii Buzălau, preot Neculai 397 birnici
Dari(e), preot Lupu Năvolnicu, diacon Ioan Buzălau. 25 bijănari
18. Avereşti – Sfântul Dumitru (!), 42 locuitori, preot 110 mazili
Vasâle Bunescu. 395 patintari
19. Plochi – Sfinţii Voievozi, 45 locuitori, preot Vasâle 475 meşteri
Vicol. 56 dizrobiţi
20. Tăbălăeşti – Sfinţii Voievozi, 90 locuitori, preot 151 căpătieri
Aftanasă, preot Ioan sân Poruşnicu. 300 nedajnici
21. Armăşăni, 61 locuitori, Roşâori, 36 locuitori, Sfinţii 1909
Voievozi, preot Vasâle sân Zugravu.
22. Buneşti – Sfinţii Voievozi, 195 locuitori, preot Ibidem, f. 28-28v
Năs(...) Platon, preot Ioan Panfilie, diacon Vasâle Răzmeriţă.
23. Dolheşti, 165 locuitori, Chetriş din Hrisca, 112,
Înălţarea Domnului, preot Lupu sân Popa, preot Gavril Antohi,
diacon G(h)iorg(h)i Popa.

1 Datează din 29 martie 1849 2 Alcătuită la 29 aprilie 1849

–21–
 Istorie

Împroprietărirea ţăranilor
în comuna Stănileşti

Prof. Ştefan Plugaru – Huşi

P
roblema pământului şi a stăpânilor săi a fost –
dintotdeauna – una fundamentală, pentru că din
cultivarea lui au trăit atât ţăranii cât şi boierii de pe
aceste meleaguri. De la Stănilă şi descendenţii săi, răzeşii de la
începuturile satului, s-a ajuns în curgerea timpului ca întreg
pământul să fie deţinut de către boieri, proprietari ai satelor care
au luat fiinţă între timp pe teritoriul din dreapta Prutului, dăruit
odinioară de Alexandru cel Bun lui Oană vornicul şi fiilor lui
pentru „dreapta sa vislujenie”.
Pământul era singurul mijloc de asigurare a hranei, în
cazul ţăranilor, dar era considerat un simbol al importanţei
sociale şi prosperităţii de către boieri. Mărimea unei moşii
boiereşti determina, de obicei, locul pe care stăpânul acesteia îl
ocupa pe scara socială şi măsura în care putea fi calificat drept
boier mai mare (velit) sau mai mic. În condiţiile decăderii
valorii monedei, a năvălirilor străine pe teritoriul Ţării
Moldovei, în special atacurile tătarilor, care jefuiau şi
distrugeau totul în calea lor, boierii au căutat o valoare sigură
care să le asigure existenţa şi prosperitatea. Aceasta a fost
proprietatea funciară, pentru că pământul, conform expresiei
aparţinând istoricului francez George Duby, „a reprezentat totul
pentru oamenii medievali”.
Pământul dat în folosinţa ţăranilor de către proprietari era
insuficient nevoilor ţăranilor, terenul de arătură fiind, la
începutul secolului XIX, de numai 1,5 fălci, iar loturile de
păşune limitate la 5 vite. În aceste condiţii, ţăranii au fost nevo-
iţi să încheie învoieli suplimentare pentru pământ. Aşezământul
din 1851 sporea suprafaţa de păşune a locuitorilor la 20 de
prăjini, desfiinţa lucrul la coşere, dijma, uşura condiţiile de
strămutare.
Conform articolului 127 din Regulamentul Organic
(1832), în cazul în care proprietarul nu putea asigura locuri de
hrană pentru săteni, aceştia puteau cere strămutarea cu condiţia
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

să plătească birul pe un an către Vistierie şi preţul lucrului pe un
an pentru proprietar. Săteanul era obligat să înştiinţeze atât
Vistieria cât şi pe proprietar de intenţia de a se strămuta, pentru
a fi radiat din catagrafia satului. De asemenea, trebuia să
înştiinţeze cu un an înainte judecătorii săteşti ai celor două sate
şi isprăvnicia ţinutului pentru a primi o adeverinţă în baza căreia
era înregistrat în catagrafia satului unde se strămuta. Trebuia,
totodată, să plătească satului pe care îl părăsea birul pentru anii
rămaşi până la următoarea catagrafie. O dată plecat, nu mai
plătea birul în noul sat până la întocmirea altei catagrafii.
Prin legea secularizării averilor mănăstireşti din 17/29
decembrie 1863, întinsa moşie a Stănileştilor, proprietate a
Episcopiei Huşilor, trecea în proprietatea statului. Măsura luată
de domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost determinată de faptul
că o mare suprafaţă din teritoriul ţării – circa 26% – se afla în
proprietatea mânăstirilor greceşti de la Muntele Athos.
În anul următor, printr-un decret emis la 14/ 26 august 1
Cuza avea să promulge legea rurală prin care ţăranii erau
eliberaţi de sarcinile feudale şi împroprietăriţi cu loturi de
pământ prin răscumpărare.2 Cuza a decretat Legea agrară care
hotăra desfiinţarea clăcii pentru totdeauna şi împroprietărirea
1 Conform Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris,
decretele emise de domn aveau putere de lege.
2 *** Istoria României în date, Mica întreprindere
editorial-poligrafică „Crai Nou”, Chişinău, 1992, p. 210.
Proces verbal din 29 mai 1865 prin care se fixează
partea din moşia statului ce se va da foştilor clăcaşi în
comuna Stănileşti
ţăranilor clăcaşi, care aveau dreptul la 2/3 din suprafaţa
moşiilor. În vederea împroprietăririi ţăranii au fost împărţiţi
după numărul de vite de muncă pe care le aveau şi după zona
geografică în care trăiau în trei categorii: fruntaşi, mijlocaşi şi
pălmaşi. Cei dintâi au primit suprafeţe mai mari. Pentru
pământul primit ţăranii trebuiau să le achite proprietarilor, în
timp de 15 ani, anumite sume de bani, drept răscumpărare a
clăcii, a obligaţiilor pe care le aveau către proprietarii de
pământ, pentru a nu le fi contestat dreptul asupra pământului.3
În anul 1864 au beneficiat de această lege 467.080 de ţărani.
Alţi 60.651 capi de familie au primit numai locuri de case şi
grădini. În total, foştii clăcaşi au primit 1.654.969 hectare din
pământurile proprietarilor şi ale statului. Unii ţărani fruntaşi şi
mijlocaşi au fost trecuţi într-o categorie inferioară pentru a li se
da mai puţin pământ.4
3 Gheorghe Platon, Problema agrară în societatea
Principatelor Române. De la reformele lui Constantin
Mavrocordat la eliberarea şi împroprietărirea ţăranilor, în
Analele Ştiinţifice al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, tomul
XLVI – XLVII, 2000-2001, p. 95.
4 N. Adăniloaie, D. Berindei, Reforma agrară din 1864,

–22–

În 1865 s-a trecut la împroprietărirea foştilor clăcaşi.
Astfel, la 232 de ţărani capi de familie s-au dat în total 965 fălci
şi 10 prăjini, adică circa 1380 ha, din care 36 fălci şi 20 de
prăjini în vatra satului Stănileşti. La împroprietărire 59 de
clăcaşi cu câte 4 boi au primit câte 5 fălci, 40 prăjini, 145
clăcaşi cu câte 2 boi au primit câte 4 fălci, 24 clăcaşi cu braţele
câte 2 fălci, 40 prăjini, iar 4 oameni au primit numai loc de casă,
câte 12 prăjini şi jumătate.1 Restul moşiei a devenit Domeniul
statului Stănileşti pe care, tot în baza Legii rurale, au fost
împroprietăriţi treptat „însurăţeii” (tinerii căsătoriţi) din comună
şi din alte sate, pentru care nu mai era pământ disponibil în
satele de origine.2
Legea agrară promulgată de Al. Ioan Cuza elibera ţăranii
împroprietăriţi, în funcţie de numărul de vite deţinute, din starea
de clăcaşi, transformându-i în mici posesori de loturi agricole.
Unul din articolele legii ce se adresa ţăranilor, stipula că: „Claca
şi toate celelalte legături silite între voi şi între stăpânii voştri de
moşii sunt desfiinţate, prin plata unei drepte despăgubiri” pentru
ca domnul să mai adauge că: „De-a pururea şi de astăzi voi
sunteţi proprietari liberi pe locurile supuse stăpânirii voastre”.3
Această reformă a avut un larg ecou în sufletele ţăranilor
de pe aceste locuri, bucuria încercată de ţăranii din Pogăneşti
fiind exprimată împreună cu cei din satele Duda, Novaci,
Bohotin, Creţeşti, Isaia, Pâhneşti, Răducăneni şi Râşeşti, printr-
o telegramă trimisă domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în
august 1864, în care precizau: „Fapta pe care Măria-Voastră
aţi isprăvit, slo-
bozând neamul
românesc de bo-
ieresc, muncă
silită, ce era mai
rea decât robia,
este atât de
mare că nu o
poate scrie ni-
meni. Dumne-
zeul părinţilor
noştri păstreze
zilele Măriei-
Tale ferice, ne-
bântuite, îl ru-
găm să ia din zi-
lele noastre şi a
copiilor noştri şi
Ştampila Primăriei Stănileşti, 1865 să le adauge pe
ale Măriei-
Voastre…
Rugămu-te, cu nespusă veselie în inimă, dă-ne voie ca de acum
înainte să te numim părintele cel binevoitor şi slobozitorul
neamului ţărănesc”.4
Articolul 5 al legii rurale din 14 august 1864 prevedea că
acei locuitori de pe moşiile particulare care scutiţi fiind de clacă
(boieresc) se bucuraseră numai de casă şi grădină în sat nu vor
avea drept să ceară alt loc de hrană de la proprietarii respectivi
ci vor primi pământ pe moşiile statului.
Articolul 6 al aceleiaşi legi stipula că vor avea drept să se
strămute pe moşiile cele mai apropiate sătenii cărora nu li se
putuseră acorda suprafeţele de pământ legiuite pe cele 2/3 de
Editura Academiei, Bucureşti, 1967, p. 276- 286.
1 D.J.A.N.V., Instituţii agricole din judeţul Fălciu, dosar 1/
1865- 1866, f. 27- 30. Vezi şi Corneliu Istrati, Vechi sate din
ţinutul Fălciu, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie
„A. D. Xenopol”, Iaşi, XXIII/1, 1986, p. 317. În arhiva
D.J.A.N.V. se găsesc şi tabelele cu numele celor împroprietăriţi,
mare parte din ele degradate.
2 Corneliu Istrati, op. cit., p. 317.
3 Adrian Butnaru, Epureni. Timpuri şi oameni, Editura
Pim, Iaşi, 2010, p. 89.
4 Vasile Folescu, Creţeşti. Istorie şi actualitate, Editura
Demiurg, Iaşi, 200, p. 292.
Istorie
moşie expropriată, însurăţeilor (numiţi şi spornici) care nu
aveau locuri atribuite lor în momentul aplicării legii agrare. Un
jurnal al Consiliului de Miniştrii din 7 octombrie 1864, decisese
că vor fi socotiţi în rândul însurăţeilor acei săteni care la
promulgarea legii agrare din 1864 se aflau sub steaguri (în
armată). Sătenii care doreau să primească pământ erau invitaţi
să se strămute pe proprietăţile statului.
Dacă vreme de 12 ani articolele menţionate nu au fost
duse la împlinire, la 7 octombrie 1876, ministrul de Finanţe al
României din aceea perioadă, Ion Brătianu, lua iniţiativa ducerii
la îndeplinire a celor două articole. În fiecare judeţ al ţării,
inclusiv în judeţul Fălciu, au fost alcătuite comisii speciale care
erau însărcinate să constate drepturile fiecăruia în baza tablou-
rilor A şi B, dresate în anul 1864, şi prin actele stării civile.5
Fiecare sătean care se încadra în categoriile citate mai sus
avea drept să cumpere pământ pe moşiile statului până la
concurenţa de 5 fălci, cu preţ de 5 galbeni (58 lei şi 75 bani)
pogonul, plătibil în 15 ani. Inginerul administraţiei domeniilor
statului urma să constate situaţia şi întinderea locurilor de hrană
disponibile pe fiecare moşie, şi împreună cu comisia, să
stabilească numărul de loturi disponibile pentru vânzare. A treia
parte din întinderea locurilor de hrană ale moşiei era rezervată
arendaşilor prin contractele de arendă.6
În 1878 este întocmit un regulament pentru aplicarea artico-
lelor 5 şi 6 din legea agrară, care aducea lămuriri suplimentare.
Împroprietărirea din anul 1865, efectuată pe fosta moşie
Stănileşti a Episcopiei Huşilor nu a pus – aşadar – capăt
problemei agrare. Se impunea efectuarea unor noi împroprie-
tăriri a celor fără pământ. Anunţată în octombrie 1876, „împro-
prietărirea însurăţeilor”, a fost înfăptuită abia după Războiul de
Independenţă al României (1877-1878).
În data de 19 noiembrie 1878, prefectul judeţului Fălciu,
Ioan Mârza, Neculai Bodie, membru al Comitetului permanent,
şi primarul comunei Stănileşti, Georgie Chiriţoiu, membrii ai
Comisiei ad-hoc pentru judeţul Fălciu, înfiinţată potrivit
Regulamentului de aplicaţiune pentru executarea articolelor 5 şi
6 din legea rurală, publicat în Monitorul Oficial Nr. 135 din 20
iunie 1878, erau prezenţi la înfiinţarea pe moşia statului
Stănileşti, comuna Stănileşti, plasa Prut, a unei comune formată
din 240 capi de familie care urmau să fie împroprietăriţi fiecare
cu câte un loc de 3 ½ fălci de hrană în ţarină şi 20 prăjini pentru
casă şi grădină în vatra satului. Pentru înfiinţarea comunei
(viitorul sat Budu – Cantemir) erau alocate din moşia statului
Stănileşti partea numită Miclea Larga şi Budu în limitele
următoare: la răsărit se învecina cu pământul foştilor clăcaşi, la
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
apus cu Volosenii, din moşia Hussi (Huşi), şi cu moşia Rusca,
la miazănoapte iarăşi cu Volosenii şi la miazăzi cu partea
rămasă statului. Vatra satului urma să fie situată lângă comuna
rurală Stănileşti. Suprafaţa totală acordată era de 920 fălci.7
Au fost împroprietăriţi 12 solicitanţi, rămânând
disponibile 228 loturi dintr-o suprafaţă totală de 920 fălci.
Limitele moşiei pe care fuseseră împroprietăriţi ţăranii erau:
„La rasaritu cu pamântul foştiloru clăcaşi împroprietăriţi la
1865, la apusu cu moşia Rusca, la miaza nopte cu pamântul în
surăţeilor dupre actul din 21 noembre 1878, iar la meza zi cu
partea din pamântul determinatu şi care rămâne a se da
însurăţeiloru care se vor prezenta”.
La 26 ianuarie 1880 se trece la efectuarea unor noi
împroprietăriri, cei 13 solicitanţi fiind: Safta soţie repausatului
V. Vladu (Stănileşti), Toader Huţanu, Nicolai Mândru, Georgie
Geamala, Mihalachi Pădurariu, Dumitru Olariu. (Gugeşti),
Manolachi soţul Marii Buţu, Necolai Danila, Toader Morariu,
Maranda Zaharie, Grigore Darie, Toader Iacobu, Ileana
Manolachi (Boţeşti) adică un total de 45 de fălci şi 60 prăjini în
ţarină. Suprafaţa primită de fiecare împroprietărit a fost de 3
5 Radu Rosetti, Pentru ce s-au răsculat ţăranii, Ediţie
îngrijită, studiu introductiv şi note de Zigu Ornea, Editura
Eminescu, Bucureşti, 1987, p. 300.
6 Ibidem.
7 Corneliu Istrati, op. cit., p. 317.
–23–
 Istorie
fălci şi 40 prăjini în câmp şi 3 fălci în sat, fiecare primind câte
20 prăjini loc de casă, adică un total de 48 fălci şi 60 prăjini.
Solicitări de împroprietărire vin şi din partea unor ţărani
din satele Duda şi Novaci care au fost nevoiţi să primească
pământ la Stănileşti. Aşa s-a întâmplat la 16 martie 1880, când
14 dintre aceştia au semnat actul de împroprietărire: Preotul Gh.
Ionescu, Iordachi, Năstase Gărdia, Bedreag Paladi, Ştefan
Darie, Neculai Negru, Iordachi Miticanu, Ion Andrieşu, Tofana
văduva, Gh. Negru, Catrina Dănilă, Dumitru Topală, I. Istrate,
Dumitru Carp.1
Redăm cererea de împroprietărire a preotului Petru
Dimitrescu, originar din satul Duda, judeţul Fălciu:

Domnule Prefectu!
De şi săntu înscrisu cu dreptulu la în pământenire între în
surăţăii din comuna Epureni, daru astădi avându domiciliu
stabilu în comuna Stălineşti; vă rogu Domnule Prefectu bine
voiţi a despune ca se fiu aşadatu între în surăţăii din Stalineşti
cu în pământenirea ce mi se cuvine.
Primiţi vă rog respectul meu.
1878. O-bre 20
Preut Petre Dimitrescu

Declaraţie de acceptare a strămutării noilor împroprietăriţi

(Ivăneşti), Cristina Gadeni (sau Gădeiu 2 ), Toader Manea

(Guşiţei), Georgie ….3 , Ioan Andruţa (Dolheşti), Ioan Nucariu,
Iancu Batcu, Zaharie Prodanu, Ioan Chiriţoiu, Ifteni Munteanu,
Ioan Rotariu, Georgie Rapanu, Mihalaki Manolaki, Georgie
Oncea, Niţă Zmău (Stalineşti) Irimia Popa (Pogăneşti), Ioan
Turbatu (Curteni), Vasile C. Dobă (Huşi). Adică un total de
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

136 fălci 40 prăjini pământ în ţarină, 9 fălci 60 prăjini pământ în

Cererea preotului Petru Dimitrescu
În acelaşi an, la 24 aprilie, urmează o nouă împroprietărire
către 34 solicitanţi: Condurachi, Vasile Gh. Andrunachi, Ioana
soţia dascălului C. Andoni, Dumitru Ciocoiu, Maranda
Bejenariu, Teodor Diaconu, Niţă Cojanu, Georgie Radu,
Nastasie Dumitru Enaki (Pâhneşti), Preutu Georgie Ionescu,
Iordaki a Cuzanesei, Nastasie Gardea, Ştefan Darie, Nicolai
Negru, Tofana Vaduva, Dumitru Gh. Negru, Catrina Danila,
Dumitru Ştefan Topala, I. Istrati (Duda), Alecsandru V.
Ciocarlanu. (Bozia), Ioan Nechita (Cosmeşti), Vasile Hurui
(Mălăeşti), Preutu Giorgie Oniţa, Vasile a Ciobăniţei, Dumitru
Morariu, Costaki Stoica, Andrei Ciobanu, Ioan Bobu, Georgie
Negru, Aniţa lui Ştefan Timofte, Vartolomeiu Florea, Văduva
Safta Tataroea (Pâhneşti), Panaite Bejanu, Ioan Chirica, Ioan a
lui Georgie Luca, Ioana lui Panaite Parvana, Panaite Luca
sat, adică 146 fălci şi 20 prăjini. Împroprietăririle aveau să
continue până în anul 1888.
Deoarece proiectul privitor la satul Budu – Cantemir a fost
redus, câţiva ani mai târziu au fost înfiinţate alte două sate pe
domeniul statului Stănileşti: Lunca Banului, numit iniţial Lunca
Nouă, aflat la 2 km sud de Stănileşti, cu baze puse în jurul
anului 1898, şi unde s-a stabilit locuitori veniţi din diferite sate
ale judeţelor Fălciu şi Vaslui, cât şi locuitorii vechiului sat
Lunca Banului, aflat la 9-10 km sud de Stănileşti (cătunul
Lunca Veche de astăzi), care au adus cu ei şi biserica,
reconstruită în noua aşezare. În jurul anului 1907 a fost înfiinţat
şi satul Oţetoaia, pe fost moşie cu acelaşi nume, unde în trecut
existase satul Gârla Vlădicăi, pârjolit în cursul luptelor din
războiul ruso-turc din 1711.4
În data de 16 aprilie 1879, 31 de locuitori din Pogăneşti,
sat în comuna Stănileşti, erau împroprietăriţi cu suprafaţa totală
de 188 fălci şi 40 prăjini pe moşia statului Huşi, aflată în
comuna Epureni, plasa Prutul, pământ ce se compunea din
„locurile numite Valea Grecului, Valea lui Ivan, Galbena şi
Gura Văii cu Movila Pescarului, limitate la miazănoapte de
moşia Epurenii şi parte din moşia Pogăneşti, la răsărit cu

2 Lecturaţie incertă.
1 Direcţia Judeţeană a Arhivelor naţionale vaslui 3 La fel.
(D.J.A.N.V.), Fond Prefectura judeţului Fălciu, 1/1879, f. 335. 4 Corneliu Istrati, op. cit. p. 318.

–24–
 Istorie
pământul rămas a se da altor săteni în drept, asemenia şi… la pentru cauză de utilitate naţională proprietăţile rurale în scopul
apusu cu imaşul târgului Hussy”. Pe moşie mai rămâneau de a spori întinderea proprietăţii rurale ţărăneşti, de a înfiinţa
disponibile un număr de 183 de loturi. păşuni comunale, precum şi pentru scopuri de interes general,
Conform numelor trecute în registrele de împroprietărire, economic şi cultural. Pământul expropriat şi accesoriile, pe baza
pogăneştenii care au primit câte 3 fălci şi 40 prăjini de pământ decretului nr. 3.697/1918 era definitiv expropriat, iar statul este
erau: Ghiorghi Dămianu, Ioan Mălăncuşu, Levinte Ciobotariu, considerat proprietar al pământului expropriat de la 15
Ioniţă Ciobanu, Simion Mihaiu, Nastasia Caşleriţa, Pavăl decembrie 1918. Plata preţului cuvenit proprietarului expropriat
Mitropolitu, Ioan sin Pascal, Maranda Dăscăliţa, Neculai se putea face în numerar sau în titluri de rentă amortizabilă în
Diaconescu, Ioan a Babei Frăsinei, Dumitru. Balanu, Alecu 50 de ani şi purtătoare de dobândă de 5 la sută pe an.
Scafariu, Timofti Dascălu, Neculai fiul lui Vasile Ignat, Vasile Valoarea nominală era socotită la plată drept valoare reală.
Ioniţă, Miron Ifteni, Varvara Arăpoei, Ghiorghi Ganga, Erimia Plata exproprierii pentru toate persoanele morale se făcea în
Luca Preut, Varlan Dumitrachi Preut, Mihai Proca Dascălu, rentă perpetuă purtătoare de dobândă de 5 la sută pe an.
Ghiorghi Vârlănescu, Ioan Cărnici, Ghiorghi Miron Ifteni, Pământul expropriat a fost vândut celor îndreptăţiţi în
Ghiorghi Macariu, Antohi Hatmanu, Neculai Donica, Vărlan următoarea ordine de precădere: mobilizaţilor în războiul 1916-
Dobă, Elena Frunză, Vasile sin Pavelu, Dumitru Rudolfu. 1919; mobilizaţilor în campania din 1913; văduvelor de război
pentru copii; agricultorilor mici, lipsiţi de pământ; agricultorilor
cu proprietăţi mai mici de 5 ha; orfanilor de război.
După La condiţii egale de îndreptăţire se preferau în aceeaşi
primul război categorie: invalizii; cei care în trecut au muncit pe moşie; cei
mondial care au inventar şi gospodărie întemeiată; cei mai în vârstă.
Împropriet Erau consideraţi ca îndreptăţiţi: preoţii, învăţătorii, precum şi
ărirea ţăranilor toţi ceilalţi funcţionari publici având reşedinţa în comunele
din anul 1921 a rurale, absolvenţii şcolilor de agricultură de toate gradele, cu
fost realizată în condiţia să locuiască la ţară şi să se oblige să lucreze pământul.
timpul guver- Meseriaşii (lemnarii, fierarii, croitorii, lăutarii etc.), care
nării generalului în trecut nu s-au ocupat cu agricultura, cârciumarii şi diferiţi
Alexandru Ave- comercianţi, precum şi acei care îşi înstrăinaseră prin vânzare
rescu, erou al pământul nu erau îndreptăţiţi.
primului război Pe moşia statului Hudiceni-Voinescu, aflată pe teritoriul
mondial şi şeful comunei Stănileşti, au fost împroprietăriţi locuitori din oraşul
partidului Popo- Huşi, în special invalizi de război, cu suprafeţe de 2 ha, la preţul
rului. Prin de 2.240 lei ha şi 220 lei speze de măsurătoare. De asemenea, în
această reformă anul 1936, pe lângă huşeni aici au primit pământ şi locuitori din
– cea mai mare satul Epureni, respectiv 14 hectare, ca o completare a pămân-
din câte s-au turilor primite în 1919 în satul de baştină.1
făcut după pri-
mul război
mondial în ţările
din centru şi
estul Europei –
au fost expro-
priate 6.008.098
hectare, dintr-un
total de
9.242.930, cât

Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

însumau marile
proprietăţi. În
Harta comunei Stănileşti la 1906 întreaga ţară
aveau drept de
împroprietărire
un număr de 2.005.477 capi de familie dar au primit pământ
numai 1.393.353. Conform legii în Vechiul Regat lotul de
împroprietărire era de 5 ha.
Pentru pământul primit ţăranii împroprietăriţi urmau a le
plăti foştilor proprietari o sumă egală cu de 40 ori preţul anual
al arenzii în zona respectivă. Cu toată imperfecţiunea sa această
reformă agrară a avut darul de a contribui la îmbunătăţirea vieţii
ţăranilor, formarea a 1,4 milioane de noi gospodării ţărăneşti cu
pământ, atenuarea tensiunii sociale în lumea satelor.
Criza economică din anii 1929-1933 a lovit puternic şi în
agricultura românească. Au crescut stocurile de produse
agricole, a scăzut preţul acestora, şi s-a ajuns la imposibilitatea
ţăranilor de a plăti datoriile contractate la diferite bănci. Situaţia
a fost ameliorată prin câteva legi adoptate între decembrie 1931
şi aprilie 1934. La 7 aprilie 1934 s-a adoptat Legea pentru
lichidarea datoriilor agricole şi urbane, acre prevedea un termen
maxim de 17 ani pentru achitarea datoriilor, salvând astfel de la
ruină multe familii ţărăneşti. Act de împroprietărire pe moşia statului
Pe teritoriul comunei au fost expropriate moşiile Pogăneşti Voinescu, comuna Stănileşti, 1923
şi Hudiceni-Voinescu. Conform Legii pentru reforma agrară,
publicată în Monitorul Oficial din 17 iulie 1921 se expropriau
1 Adrian Butnaru, Epureni, p. 99.

–25–
 Istorie
In anul 1929 a fost expropriată în întregime moşia
Pogăneşti, cu o suprafaţă de 2.300 ha, fostă proprietate a Băncii
Generale Române.1 Moşia era alcătuită din două părţi, prima
parte cuprinzând şesul Prutului, între râu şi dealul Pogăneşti,
unde erau situate imaşurile, fâneţele şi bălţile. Partea a doua,
cuprindea platoul Pogăneştilor, fiind situată între dealul
Pogăneşti, satul cu acelaşi nume şi moşia Huşi, adică un total de
1.251 ha teren arabil, 807 ha imaş, 131 ha fânaţ, balta - 100 ha,
curte cu îngrădire – 6 ha şi 6 ha de drumuri. Moşia fusese
arendată de către evrei (Marcu Perlinan şi un anume Obotici,
după anul 1910) pentru ca la momentul efectuării exproprierii
să se afle dată în arendă către obştile de arendare „Viitorul” din
Pogăneşti şi „Viitorul” Stănileşti (preşedinte - învăţător Vasile
Aramă)2 , cu o arendă anuală de 7000 lei, plus dările către stat,
care se ridicau la momentul respectiv la suma 5.468,48 lei,
socotit a 3 lei şi 34 bani de ha.
Exproprierea era îndeplinită în baza articolului 5 din
decretul lege relativ la expropriere pentru cauză de utilitate
naţională.
Pe teritoriul comunei Pogăneşti au cumpărat pământ
bulgarii - grădinari din oraşul Huşi, după cum ne arată un act de
proprietate3 datând din anul 1936:
OBŞTEA DE CUMPĂRARE
SF. „ARHANGHELI MIHAIL ŞI GAVRIL”
DIN COMUNA HUŞI JUD. FĂLCIU
Titlu de proprietate no. 8
Noi, Dumitru I Brănici, în calitate de
preşedinte al obştii Sf. Arhangheli „Sf. Mihail
şi Gavril” din comuna Huşi, jud. Fălciu:
În baza actului de cumpărare
autentificat de tribunalul Fălciu la No. 16 din
9 Ianuarie 1933 şi transcris la Nr. 68 din 9
Ianuarie 1933 de Trib. Fălciu şi în baza
actului de partaj autentificat de Trib. Fălciu
la No. 1357/1936 şi trenscris de grefa Trib.
Fălciu la No. 2053/1936.
D-na Safta D-tru Brănici din Huşi, str.
Lt Drăguleţ No. 5 are în proprietatea sa
definitivă lotul no. 8 pe teritoriul comunei
Pogăneşti jud. Fălciu având următoarele
suprafeţe:
ha grădină.
4 ¼ ha arabil.
ha islaz.
cu megieşiile următoare:
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
Răsărit Drumul raclei. Apus N.
Harnagea. Miază-zi Drumul. Miază-noapte
Mihai Ţolea.
Drept care i s-a eliberat presentul titlu de proprietate
astăzi 31 august 1936.
Preşedinte,
«ss» D. Brănici
1 Banca Generală Română mai era proprietară, pe lângă
moşia Pogăneşti - Fălciu, şi a moşiilor Unţeni – Botoşani şi
Parapani – Arsache din judeţul Vlaşca.
2 Obştile de arendare şi cele de cumpărare au apărut la
începutul sec. XX, din voinţa ţăranilor de a-şi satisface nevoile
materiale, din necesitatea intrării în folosinţa unei bucăţi de
pământ de care depindea existenţa lor modestă. Pentru a deveni
membru al obştii era însă obligatoriu ca fiecare sătean să deţină
unelte agricole şi vite de muncă pentru a lucra în mod
corespunzător pământul primit în folosinţă. Fiecare sătean
primea un lot pe care îl exploata în mod individual; mărimea lui
depindea de puterea de muncă a fiecăruia şi de mărimea arenzii
plătite. În comun se lucra şi se folosea numai lotul rezervat
pentru cultura lucernii, islazurile şi suhaturile.
3 Fotografia acestui document apare în lucrarea lui Vicu
Merlan, Contribuţii monografice asupra Depresiunii Huşi,
Editura Lumen, Iaşi, 2008, p. 544.
–26–
Pe moşia Hudiceni - Voinescu, expropriată în anul 1919,
se mai aflau 20 ha de pădure („Lunca Strechioaia - Voinescu”),
proprietatea comunei urbane Huşi, care nu a fost supusă
exproprierii. Moşia era arendată de obştea Stănileşti, cu o
arendă anuală de 23.100 lei. Se afla la o distanţă de 4 km de
satul Stănileşti şi 14 km de oraşul Huşi şi se megieşea la răsărit
cu râul Prut, la miazăzi cu pământurile locuitorilor din satul
Săratu, la miazănoapte cu pământurile locuitorilor din cătunul
Corni (Ungureni), iar la apus cu moşiile Stănileşti şi Voloseni.
În perioada interbelică, mulţi dintre ţăranii proprietari de
pământ au posedat o suprafaţă insuficientă pentru împlinirea
nevoilor existenţei lor, sub 3 hectare.4
Diminuarea proprietăţii ţărăneşti s-a făcut în perioada
interbelică prin înzestrări şi vânzări, iar sporirea prin moşteniri
şi cumpărări.5 Procentul pământului vândut de familiile împro-
prietărite (ruinate) este mai mare decât al împroprietăririlor,
datorat faptului că la şes, unde agricultura era singura ocupaţie a
locuitorilor, gospodăriile împroprietărite, aduse prin reforma
agrară la nivelul celor neîmproprietărite, nu au putut rezista, din
cauza lipsei de inventar şi animalelor necesare exploatării
pământului agricol.6
Suprafaţa de pământ stăpânită de o familie ţărănească era
mică la întemeiere, creştea odată cu apariţia copiilor, scădea la
înzestrarea succesivă a acestora, devenea minimă în momentul
dispariţiei capului de familie şi îşi reîncepea evoluţia cu
Administraţia si fruntaşii satului Pogăneşti
în perioada interbelică
moştenitorii săi.7 În 1936 etnologul P. Ştefănucă nota că loturile
ţărăneşti se fărâmiţaseră atât de mult încât nu mai puteau să
asigure, prin mijloacele tradiţionale de cultivare a pământului,
nici măcar necesităţile membrilor familiei ţărăneşti. Aceste
suprafeţe, care nu depăşeau 6 ha, erau divizate în loturi
minuscule situate la diferite distanţe de sate şi între ele. Din
această cauză, exploatarea loturilor devenea deosebit de
anevoioasă, ţăranul nu avea posibilitatea de a cultiva plantele
într-un sistem raţional, cheltuind în zadar energie şi timp pentru
deplasările de la un lot la altul şi pentru supravegherea lor. De
asemenea, tehnica împroprietăririlor pe loturi dispersate a fost
încurajată de inginerii hotarnici, care erau plătiţi după numărul
punctelor trigonometrice efectuate, câştigând astfel mult mai
mulţi bani. Ţăranii, creduli, urmau sfaturile acestora de a primi
loturi parcelate, sub pretextul de a deţine pământ de diferite
4 60 de sate româneşti, II, Situaţia economică, Institutul de
Ştiinţe Sociale al României, Bucureşti, 1941, p. 11. Suprafaţa
medie a proprietăţii în satele de şes era de la 3,5 ha la 8,5 ha
(Ibidem, p. 20).
5 Ibidem, p. 28.
6 Ibidem, pp. 30-32.
7 Ibidem, p. 29.

calităţi pentru a nu fi expuşi riscurilor naturale care afectau
pământul şi culturile.1
Deşi erau dornici să achiziţioneze suprafeţe de pământ,
ţăranii nu dispuneau de sumele necesare acestui lucru. Băncile
populare existente în comună în perioada interbelică au acordat
ţăranilor credite pe termen scurt, de până la cel mult un an, şi
numai în cazuri excepţionale, împrumuturi pe termen mijlociu,
de 4-5 ani. Limita maximă a creditului de care se putea bucura
un sătean, se fixa, de regulă, în adunările generale de discutare
şi aprobare a bilanţului anual, în funcţie de categoria creditului,
de capitalul deţinut e solicitant şi de averea acestuia. Se stabilea
o limită maximă a creditului pentru un ha şi o limită maximă a
împrumutului global, care în primul deceniu postbelic, nu
depăşea, teoretic, plafonul de 10.000 lei pe o persoană .2
În general, împrumuturile erau acordate cu multă greutate
de către băncile populare şi aproape întotdeauna sub valorile
solicitate de locuitori, din cauză că unităţile cooperatiste nu
beneficiau de fonduri proprii suficiente şi pentru că, în mod
constant, federalele şi centralele au putut acoperi doar o parte
din sumele necesare băncilor populare pentru sprijinirea
dezvoltării gospodăriilor ţărăneşti.3
O parte din ţărani nu au avut niciodată acces la creditele
băncilor populare, aceştia fiind puşi în situaţia de a apela la
împrumuturi de la băncile comerciale sau de la cămătarii
satelor, pe care le-au obţinut cu dobânzi excesiv de mari.4
După cel de al doilea război mondial
Legea nr. 187 din 23 martie 1945, publicată în M. Of. nr.
68/23 martie 1945 preciza în articolul 1 că reforma agrară era
pentru ţara noastră o necesitate naţională, economică şi socială
iar pe viitor (sic!) agricultura României se va sprijini pe
gospodării puternice, sănătoase şi productive, pe gospodării
care sunt proprietatea particulară a celor care le stăpânesc.
Scopul reformei agrare era mărirea suprafeţelor arabile ale
gospodăriilor ţărăneşti existente, care aveau mai puţin de 5 ha şi
crearea de noi gospodării ţărăneşti individuale pentru muncitorii
agricoli fără pământ.
În scopul înfăptuirii reformei agrare, treceau asupra
Statului pentru a fi împărţite plugarilor îndreptăţiţi la
împroprietărire şi pentru a constitui rezervele următoarele
bunuri agricole cu inventarul viu şi mort afectat lor: pământurile
şi proprietăţile agrare de orice fel ale criminalilor de război şi
ale celor vinovaţi de dezastrul ţării; terenurile şi toate bunurile
agricole ale absenteiştilor; terenurile celor care în ultimii şapte
ani consecutivi nu îşi cultivaseră pământurile în regie proprie,
cu excepţia loturilor până la 10 ha; bunurile agricole de orice fel
ale cetăţenilor români care s-au înscris voluntari pentru a lupta
împotriva Naţiunilor Unite; bunurile de mână moartă; prisosul
terenurilor agricole constituind proprietăţi ale persoanelor fizice
care depăşeau suprafaţa de 50 ha, şi anume: pământul arabil,
livezile, fâneţele, bălţile şi iazurile artificiale, fie că serveau sau
nu pentru pescuit, mlaştinile şi terenurile inundabile.
Construcţiile, conacele, drumurile, livezile şi orice lucrări
de îmbunătăţiri funciare, cu toate instalaţiile lor, urmau a fi
cuprinse în cota de 50 ha, prevăzută la articolul 3, punctul h,
proprietarul având dreptul de a alege cota rezervată pentru
dânsul de unde voia, dar într-un singur loc. Erau exceptate de la
expropriere şi lăsate în proprietatea titularilor bunurile agricole
aparţinând bisericilor şi parohiilor din satele comunei, Casei
Şcolilor şi celorlalte aşezăminte de cultură, ale obştiilor şi
cooperativelor săteşti, fâneţele şi păşinele aparţinând comunelor
şi în general toate bunurile făcând parte din patrimoniul Statului
(articolul 8). Primarii comunelor rurale erau obligaţi ca în
termen de 10 zile de la publicarea legii în Monitorul Oficial să
întrunească în adunare generală pe toţi ţăranii plugari din
comună, fără pământ sau care aveau până la 5 ha, teren
1 Adrian Butnaru, Epureni. Timpuri şi oameni, pg. 99-100.
2 D.Şandru, Băncile populare săteşti din România de la
1918 până la criza economică din 1919-1933, în Anuarul
Institutului de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol, XIV, 1977,
Iaşi, p. 98.
3 Ibidem, p. 100.
4 Ibidem.
Istorie
proprietate, pentru alegerea comitetului local de împroprietărire,
compus din 7-15 membri. Rezultatul alegerii urma să fie înscris
într-un proces-verbal semnat de toţi cei prezenţi.
În scopul colaborării cu organele de Stat, pentru
înfăptuirea reformei agrare, se creau comisii de plasă pentru a
coordona lucrările reformei agrare şi a hotărî asupra diferen-
delor între sate şi comune, precum şi între proprietari şi cei
îndreptăţiţi la împroprietărire, diferende născute din aplicarea
reformei agrare. Comisiile de plasă erau alcătuite din membrii
delegaţi de comitetele locale, fiecare Comitet trimiţând câte doi
delegaţi. Comitetele de plasă puteau admite îndreptăţiţi la
împroprietărire şi din altă plasă. Preşedintele comisiei de plasă
pentru reforma agrară urma să fie delegat de Ministerul Agricul-
turii şi Domeniilor, fiind magistrat sau jurist. Comitetele locale
pe comune alcătuiau tabelele bunurilor agricole care urmau a fi
trecute asupra Statului, tabelele celor îndreptăţiţi la împroprie-
tărire şi la repartizarea de inventar agricol trecut asupra Statului,
precum şi tabelele comunelor lipsite de păşune.
La împroprietărire urmau să aibă întâietate ostaşii care
erau concentraţi sau mobilizaţi şi toţi cei care au luptat
împotriva Germaniei hitleriste.
Mărimea loturilor acordate nu putea trece de 5 ha. Preţul
pământului pentru împroprietărire era egal cu al unei recolte
mijlocii anuale la hectar, socotită în grâu la 1.000 kg iar în
porumb la 1.200 kg. Noii împroprietăriţi plăteau în bani sau în
natură 10% din preţul de cumpărare, restul preţului de
cumpărare fiind plătit în rate, după cum urma: pentru cei cu
pământ puţin, în 10 ani, pentru cei fără pământ, în 20 ani. În caz
de plată în bani, preţul era cel al grâului pe piaţa liberă la data
de 1 Martie 1945.5
Cei fără pământ puteau căpăta de la prefectură, după
rezoluţia comisiei de plasă pentru reforma agrară, o amânare a
plăţii primei rate pe un termen până la 3 ani.
Semănăturile efectuate din toamna anului 1944 urmau să
fie recoltate de cei care le-au semănat.
Gospodăriile create în baza decretului-lege nu puteau fi
împărţite, vândute, date în arendă, sau ipotecate, nici în
totalitatea lor şi nici în parte. În cazuri excepţionale,
gospodăriile nou create puteau fi vândute, arendate, împărţite
sau ipotecate numai cu avizul Ministerului Agriculturii.
Împroprietăritul primea pământul liber de orice datorii şi
obligaţii. Datoriile ipotecare şi tot ceea ce greva proprietatea
expropriată urmau să fie regulate printr-un decret-lege special.
Împroprietărirea din anul 1946 s-a făcut respectându-se
anumite criterii. De exemplu, fostul soldat Croitoru Ion, fiul lui
Lazăr şi Catinca, contingentul 1931, fusese exclus deoarece
dezertase la 7 V 1945, în timpul marşului spre front de la
datorie în războiul contra germanilor şi ungurilor, apreciindu-se
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
că asemenea oameni trebuie ţinuţi departe de treburile statului şi
să nu li se acorde dreptul de împroprietărire.6
Conform reformei agrare din 1945, aveau întâietate cei
care îndeplineau articolul 13 din lege. Suprafeţele acordate s-au
situat între 0,50 ha şi 4,50 ha.
Comitetul comunal de reformă agrară a fost alcătuit din
Marin Oajdea7 - preşedinte, Mihalache Botoşneanu -
vicepreşedinte, Toader Antohi, Vasile Corcodel, Ioan C.
Munteanu, Dumitru Luca, Costică I. Prodan, Ghiţă Bălan,
Tănase Maleş, Neculai Silitră, Petru Paiu - membrii, Iancu
Dodea - secretar, Toader Ivanov - perceptor, Enache Oancea -
primar, Vasile Rogojanu - notar.
5 La 15 decembrie 1950, ratele pe care le mai aveau de
plătit ţăranii împroprietăriţi prin reforma agrară din 1945 au fost
anulate.
6 D.J.A.N.V., Fond Prefectura Fălciu, dosar 117/ 1946, fila
32.
7 Acesta era şi membru al Comisiei judeţene de îndrumare
a aplicării Reformei Agrare, din care mai făceau parte
D. Florescu, prefectul judeţului Fălciu, I. Timuş, directorul
Camerei Agricole, I. N. Căciulă, plugar din Lunca Banului,
Gheorghe Ciobanu, ţăran din Duda, Ozias Terdunar, secretar.
Preşedinte era judecătorul Gheorghe Leon. (vezi lucrarea prof.
Ion Diaconu, Monografia comunei Vutcani, Editura „Cutia
Pandorei”, Vaslui, 2004, p. 142).
–27–
 Istorie
Harnagea Vasile Ganea Stănileşti
Lista împroprietăriţilor Dumitru I. Drăghici Stănileşti Rusu Ioan Voloseni
din anul 1946 Gheorghe Gh. Voloseni Vlasie Vasile Stănileşti
Munteanu
Categoria I – Mobilizaţi, Vasile Gh. Lila Voloseni
concentraţi şi luptători antifascişti Hristache Râciu Stănileşti Categoria a V-a
Plugari cu pământ puţin
Costică Prodan Stănileşti Categoria a II-a – Invalizi, orfani
Petru D. Paiu Stănileşti şi văduve din războiul antihitlerist Vladimir Marinciu Stănileşti
Ştefan Tabără Stănileşti Neculai V. Pintilie Stănileşti
Dumitru Aprodu Gura Văii Anica Şt. Popa Voloseni Petru V. Polei Stănileşti
Anton I. C. Prodan Stănileşti Gheorghe Corozel Gura Văii Gavril N. Coşug Stănileşti
Mihai R. Stănileşti Toader Hanganu Stănileşti Dumitru Butuc Stănileşti
Botoşneanu Grămăticu V. Voloseni Gheorghe C. Horeic Stănileşti
Costache Păduraru Budu Ştefan Radu Voloseni Vasile Coşug Stănileşti
Ioan Gh. Batcu Stănileşti Andrei M. Lazăr Stănileşti Toader I. Cazacu Stănileşti
Ioan. N. Brahă Gura Văii Vasile Marinciu Stănileşti Olga Marin Prodan Voloseni
Gheorghe C. Gura Văii I. Păduraru- Budu Cantemir Dumitru Z. Râciu Stănileşti
Munteanu Înv. D. T. Chiriţoiu Stănileşti Anton I. G. Prodan Stănileşti
Costache I. C. Gura Văii Ion Bordeianu Budu Cantemir
Prodan Ion Cazacu Stănileşti
Ioan Gh. Cioabă Voloseni Categoria a III-a – Invalizi, orfani Ion Ungureanu Gura Văii
Neculai I. Tiron Stănileşti şi văduve din alte războaie Gheorghe Marcu Budu Cantemir
Ioan Darie Voloseni
Ioan T…1 Gura Văii
Ion Decusară Stănileşti Gheorghe Bucos Stănileşti
Ilie M. Danu Gura Văii
I. T. Bejan Stănileşti Ion D. Sandu Stănileşti
Neculai Şt. Horeic Stănileşti
Neculai Croitoru Stănileşti Dumitru Lila Voloseni
Zaharia Hanganu Stănileşti
Vasile I. Bejan Stănileşti Simion T. Păduraru Budu Cantemir
Mihai Gh. Leonte Gura Văii
I. N. Polei Stănileşti Gheorghe V. Stănileşti
Neculai Tudore Stănileşti
Arghire Culai Stănileşti Decusară
Ştefan Bădărău Stănileşti
Văd. Sorocan Voloseni Gheorghe Stănileşti
Ilie Antoniu Gura Văii
Elena Buzdugan
Constantin Zaharia Gura Văii
Ion Ştefan Horeic Stănileşti Ion Sorocan Voloseni
Ştefan Gh. Bejan Săratu
Alecu Tolovan Voloseni Niţă Toderaşcu Voloseni
Vladimir Cazacu Stănileşti
orfan Toader Stănileşti G. Şt. Oancea Stănileşti
Ştefan H. Arhire Stănileşti
Ciuhan Necula Gh. Bejan Săratu
Gheorghe Boul Budu
Gheorghe P. Stănileşti Iordan Păduraru Stănileşti
Sava Bârlădeanu Voloseni
Pruteanu Toader N. Bejan Stănileşti
Gheorghe C. Gâscă Budu
Aurel M. Silitră Stănileşti Andrian Carp Budu - Cantemir
Ioan C. Muntean Stănileşti
văd. Ioana Ştefan Stănileşti Ion Chetraru Gura Văii
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

Vasile I. R. Bejan Stănileşti

Prodan Mihălachi I. Prodan Stănileşti
Radu Ioan Voloseni
orfan Costică Voloseni C. Cioabă Voloseni
Marin Pană Săratu
Bordea Costică D. Corozel Gura Văii
Anton Bucos Stănileşti
văd. Ioana S. Paiu Stănileşti Toader Sorocan Voloseni
Ştefan Mocanu Stănileşti
Elena R. Aprodu Gura Văii Rotaru Costică Stănileşti
Petru Ungureanu Budu
invalid Marin Gura Văii Mihai Bădărău Stănileşti
Constantin I. R. Stănileşti
Aprodu Ioana I. Râciu Stănileşti
Oajdea
văd. Zamfira Stănileşti
Ion C. N. Matran Stănileşti
Prodan
Toader C. Polei Stănileşti
orfan Ştefan V. Stănileşti
Costache C. Stănileşti
Cazacu Categoria a VI-a
Botoşneanu
inv. E. Miluţă Budu Cantemir Plugari căsătoriţi sub 2 ani
Ion D. Ştefăniţă Stănileşti
văd. Elena Sfedu Stănileşti
Ştefan N. Coşniţă Stănileşti
orfan I. Nanu Stănileşti Jenică Ungureanu Budu - Cantemir
Vasile Tărtăcuţă Gura Văii
Simion Darie- Budu Cantemir
Ştefan N. Pândaru Stănileşti
Simion Macarie Stănileşti
Ion I. Gh. Coşug Stănileşti
Categoria a IV-a
Ion N. Oţet Budu Cantemir
Plugari fără pământ
Constantin C. Voloseni
Lungu
Panainte I. Chiriţoiu Stănileşti …2 Ioan Budu Cantemir
Gheorghe N. Stănileşti Ilie Roşca Stănileşti

1 Indescifrabil. 2 Indescifrabil.

–28–

Noii împroprietăriţi nu aveau să se bucure prea mult timp
de pământul primit. Instalarea regimului comunist la cârma ţării
a dus la înfiinţarea gospodăriilor agricole colective (G.A.C.),
transformate ulterior în C.A.P.-uri.
Prin decretul nr. 133 din 1949 s-a decis colectivizarea
agriculturii, moment în care noul regim a hotărât că exploatările
agricole mai mici de 5 ha erau nerentabile, fărâmiţarea loturilor
ţărăneşti nepermiţând practicarea unei agriculturi rentabile, ea
având - în viziunea comuniştilor - un caracter de subzistenţă a
gospodăriei ţărăneşti. Terorizaţi zi şi noapte de către echipele de
agitaţie, ameninţaţi, tracasaţi, sărăciţi de nenumăratele cote
impuse pe animale şi produsele agricole, „chiaburii” satelor au
renunţat „de bunăvoie” la pământul stăpânit, înscriindu-de în
„colectivă”. Spre exemplificare, Gospodăria Agricolă Colectivă
(G.A.C.) din Pogăneşti a fost înfiinţată în anul 1959.1
Rezultatele muncii colectiviştilor din comună au fost
mediatizate la vremea respectivă în presă şi într-o serie de
lucrări cu caracter propagandistic. Astfel, colectiviştii de la
G.A.C. Gura Văii, unificată apoi cu G.A.C. Stănileşti,
obţinuseră 3.400 kg. boabe la hectar, iar de pe lot special
experimental, de 25 hectare, o producţie de 7.200 kg. boabe ha.
Erau daţi ca exemple de urmat colectivişti ca Maleş Gh. Tănase,
Petru Maftei, Gheorghe Maleş, tractorişti ca Ştefan Stănilescu,
Gheorghe Gh. Maleş din Gura Văii2 , iar în Stănileşti colectivişti
ca Gheucă Ion, Chiriţoiu I. Maria, În 1962, G.A.C. Stănileşti se
remarca prin veniturile băneşti însemnate obţinute în urma
contractelor încheiate, fapt ce făcuse ca valoarea zilei muncă să
sporească pentru cooperatori. Gospodăria agricolă din Stănileşti
poseda 886 taurine, 337 porci, 4.432 oi.3 Complexul de porci
înfiinţat în satul Stănileşti, extrem de rentabil până la revoluţia
din 1989, şi-a încetat activitatea în condiţiile trecerii la
economia de piaţă.
Foştii proprietari, oamenii cei mai gospodari ai satelor
noastre, au devenit muncitori rurali, fiind plătiţi la normă pentru
munca depusă în cadrul gospodăriilor agricole. Dizolvarea
proprietăţii ţărăneşti a produs şi o gravă mutaţie în mentalitatea
ţăranilor. Mulţi dintre ei au preferat să îşi găsească locuri de
muncă în oraşul Huşi, făcând zilnic sau săptămânal naveta, fiind
dezinteresaţi de munca pământului, fapt vizibil astăzi când,
după retrocedările de terenuri agricole din anii 90, zeci de
hectare de pământ de pe teritoriul comunei zac în paragină.
Nu trebuie omisă foametea care a bântuit Moldova între
anii 1946-1947. Pierderile materiale provocate de trecerea
frontului prin zona noastră, jafurile şi rechiziţiile trupelor
germane în retragere, apoi cele sistematice ale trupelor sovietice
de ocupaţie, efortul militar de război al armatei române la care
au fost obligaţi să contribuie şi sătenii din satele comunei, au
dus la secătuirea resurselor alimentare. Seceta cumplită din anul
1946 a făcut ca până în luna august toate culturile agricole să fie
compromise. Cu grânele rămase oamenii şi-au mai dus traiul de
pe o zi pe alta, în schimb, animalele de muncă atât de necesare
lucrării pământului, au fost sacrificate pentru a nu muri de
foame. Câtă jale în sufletele ţăranilor văzând că le mor
animalele de muncă pe care, după pământ, le preţuiau cel mai
mult. Tot ceea ce putea fi consumat fie de om fie de animale a
fost strâns de pe câmp până la finele lui august când, culmea
ironiei, au început ploile. Era însă prea târziu. Iarna anilor 1946-
1947 a fost cumplită, oamenii mâncând tot ceea ce aveau prin
cămări şi gospodării, inclusiv sămânţa păstrată pentru culturile
viitoare. Specula căpătase o mare amploare, profitând de lipsa
nutreţului pentru animale şi de disperarea oamenilor înfometaţi,
speculanţii de animale cumpărau vitele la preţ de nimic sau
făceau troc, oferind un kg de grâu pentru un kg. de carne.4
Preţurile erau în continuă creştere, lipsind produse industriale
de strică necesitate cum era gazul lampant. Negustorii evrei nu
1 Ion Gugiuman, op. cit., p. 175, informaţie preluată şi de
Adrian Butnaru, Epureni, p. 275.
2 Costin Clit, Mihai Rotariu, Studii şi articole privind
istoria oraşului Huşi, pg. 447-448.
3 Ibidem, p. 448.
4 Nicolae Ionescu, Melania Ionescu, Foametea din Moldo-
va în anii 1945-1946, în AMM, XXV-XXVII, 2007, p. 565.
Istorie
vindeau gazul lampant decât la schimb: un litru de gaz contra a
patru ouă sau un kg. de porumb. Litrul de gaz se vindea- oficial-
cu 1200 lei, pe piaţa neagră ajunsese la 15 - 17.000 lei.5
Pentru a nu muri de foame, oamenii şi-au golit casele de
obiectele de valoare (ţesături, haine, harnaşamentele cailor,
încălţămintea etc.), plecând în grupuri, cu trenul, în căutare de
hrană către alte zone ale ţării, neafectate de secetă. „Trenurile
foamei”, garnituri speciale alcătuite din zeci de vagoane, plecau
din Moldova către Muntenia, Oltenia, Banat, locuri unde
oamenii disperaţi căutau să schimbe agoniseala cărată în traiste
şi geamantane pe alimente şi produse agricole, pentru a se
întoarce la familiile înfometate. Vagoanele erau
supraaglomerate, oamenii călătorind pe acoperişuri şi
tampoane.. Cei rămaşi acasă se hrăneau cu buruienile răsărite
odată cu venirea primăverii (ştir, lobodă, ştevie, papură). Unii
dintre copiii înfometaţi îşi amăgeau foamea mâncând lut galben
amestecat cu sare, motiv din care burţile li s-au umflat, mulţi
decedând din cauza subnutriţiei.6 În atare condiţii statul s-a
implicat în salvarea de la pieire a localnicilor. Copii din satele
afectate de foamete au fost trimişi în diferite localităţi din
Oltenia, Banat şi Transilvania de unde s-au întors în toamna
anului 1947, după strângerea recoltei izbăvitoare.7
În urma revoluţiei din 1989, parlamentul României a
adoptat în anul 1991 Legea nr. 18, Legea fondului funciar, prin
care se reconstituia dreptul de proprietate privată asupra
terenurilor, cât şi constituirea acestui drept. Astfel, în capitolul
II, articolul 8, se preciza:
„De prevederile legii beneficiază membrii cooperatori
care au adus pământ în colectivă sau cărora li s-a preluat în
orice mod teren de către acestea, precum şi în condiţiile legii
civile, moştenitorii acestora, membrii cooperatori care nu au
adus pământ în cooperativă şi alte persoane stabilite.
Stabilirea dreptului de proprietate se face la cerere, prin
eliberarea unui titlu de proprietate în limitele unei suprafeţe
minime de 0,5 ha pentru fiecare persoană îndreptăţită, potrivit
prezentei legi, şi de maxim 10 ha de familie, în echivalent
arabil”.
În baza prevederilor legii se constituia o comisie de
stabilire a drepturilor de proprietate şi o comisie de lichidare a
patrimoniului fostului CAP.
Asupra modului în care s-a făcut lichidarea ne abţinem să
comentăm. Trebuie să remarcăm însă că înainte de
cooperativizare şi chiar pe timpul ei, unii săteni au făcut
schimburi de pământ între ei, fără a se întocmi vre-un act,
numai prin buna credinţă a părţilor, alţii au declarat la intrarea
forţată în colectiv mai puţin pământ decât aveau. La
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
reîmproprietărire, urmaşii lor şi-au revendicat dreptul asupra
vechilor proprietăţi, ajungându-se la conflicte violente între
împricinaţi şi greutăţi în munca comisiei care s-a ocupat de
reconstituirea dreptului de proprietate, nemulţumiri care persistă
şi astăzi.
5 Florian Banu, op. cit., p. 579.
6 Disperata căutare a grânelor necesare pentru salvarea
familiilor de la foamete şi moarte a fost relatată pe larg de
Mihai Radu, ţăran din satul Bogdana – Voloseni, în „Amintiri
de neuitat” (manuscris), document aflat în posesia familiei
acestuia, şi publicat în ediţia electronică a revistei Maluri de
Prut (www.probasarabiahusi.ro)
7 Relatări de la Plugaru Alexandru şi Pavel Enache (1991),
originari din satele Bogdana – Voloseni şi Budu – Cantemir,
care au făcut parte din lotul de copii trimis în Banat, unde au
locuit, pentru o vreme, în satul Bârzava. Acest aspect al
strămutării copiilor a fost tratat de Florian Banu în articolul
„Practici totalitare – Dislocarea copiilor din Moldova în timpul
foametei din 1946-1947, în Acta Moldaviae Meridionalis,
Anuarul Muzeului Judeţean „Ştefan cel Mare” Vaslui, XXV-
XXVII, 2004-2006, vol. I, Editura Fundaţiei Academice Axis,
Iaşi, 2007, p. 575-584.
–29–
 Istorie
Istoria Şcolii din satul Dolheşti
de la înfiinţare până la 1946
Costin Clit – Huşi
onstanţa Busuioc, învăţătoare cu gradul II la 8 mai
C 1946, de la Şcoala primară mixtă din Dolheşti,
autoarea lucrării de grad Monografia şcoalei
primare din satul Dolheşti, comuna Dolheşti, jud(eţul) Fălciu,
folosindu-se de arhiva şcolii, informaţiile culese de la bătrânii
satului, mai ales cele de la Petru Ştefănescu, pensionar în 1946,
în vârstă de 90 de ani, elevul primului învăţător din Dolheşti,1
consemnează: „Se pomeneşte numele preotului Gavril, mort la
1860 şi a dascălului Toader Tufescu, mort la 1862. De la 1862-
1866 pe cei amatori de carte i-a învăţat dascălul Gh. Băcăoanu
într-o casă lângă biserică predând alfabetul chirilic de mână.
Ştiutorii de carte în vremea aceia erau Ioan Blagoci, Gheorghe
Blagoci, Dumitru Bârzu şi alţii. În toamna anului 1866 preotul
satului Ioan Ştefănescu, a angajat pentru fii săi şi nepoţii lui
Vasile Zaharia, care să-i înveţe carte, pe tânărul Arsenie
Simionescu, originar din Bucovina, care este primul învăţător
al şcolii primare din Dolheşti.
Acesta în anul 1866-1867 cursurile le-a ţinut în casa lui
Iordache Bădrăs, unde după puţin timp şi-a adus şi soţie,
locuind în casa aceasta, învăţând pe copii într-o casă, pusă la
dispoziţie de Ioan Ştefănescu, în apropiere de locuinţa sa. În
cursul anului şi alţi câţiva gospodari mai înstăriţi şi-au adus
copii să-i înveţe Arsenie Simionescu, aşa că el a avut un număr
de 23 şcolari. Printre aceştia a fost şi bătrânul Petru
Ştefănescu, fiul preotului Ioan Ştefănescu, în prezent în vârstă
de 90 de ani, care ne-a dat cele mai preţioase informaţii asupra
trecutului şcoalei primare din Dolheşti.
Tot prin stăruinţa preotului Ioan Ştefănescu prefectura
judeţului Fălciu în toamna anului 1867 înfiinţează şi în satul
Dolheşti şcoala primară pentru 10-12, cât se spune că erau în
tot judeţul considerate ca institute „Model”.
Prin decretul N° 9349 din 15 septembrie 1867, este numit
la această şcoală Arsenie Simionescu ca învăţător comunal.
La 6 aprilie 1868 prin decretul No. 3336 este numit ca
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
învăţător la institutul de model din satul Dolheşti.”2
Autoarea monografiei amintite are dreptate. Autorităţile
comunale din Dolheşti adeveresc la 2 iulie 1867 funcţionarea
învăţătorului Arsenie Simion(escu) din 5 noiembrie 1866, care
primea un salariu lunar de 83 de lei, plătiţi de comună, fiind
recomandat pentru aprobarea unui salariu de la Minister.3
Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice este informat la
4 septembrie 1867 de inspectorul şcolar Melidon despre
recunoaşterea ca învăţător comunal a lui Arsene „Simionovici”
de la 1 octombrie 1867 cu o retribuţie lunară de 100 de lei.4 La
25 martie 1867 în comuna Dolheşti sunt atestaţi 31 de elevi.5 În
1868 sunt atestaţi 50 de elevi (46 băieţi şi patru fete).6
Procesul verbal din 15 decembrie 1867 confirmă decizia
1 Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (D. A. N.
I. C.), Fond Ministerul Educaţiei Naţionale, dosar 480 / 1946, f.
77
2 Ibidem, f.78 -79
3 Costin Clit, Documente inedite privind şcolile din fostul
judeţ Fălciu (1867-1870), în „Elanul”, nr. 62, aprilie 2007, p. 5,
documentul nr. III
4 Ibidem, p. 5, documentul nr. V
5 Ibidem, p. 5, documentul nr. I
6 D. A. N. I. C., Fond Ministerul Educaţiei Naţionale,
dosar 480 / 1946, f. 80,
–30–
mutării şcolii model din Dolheşti în comuna Avereşti, judeţul
Fălciu.7 Locuitorii comunei Dolheşti „plini de scârbă”, se plâng
Ministerului în ianuarie 1868, de permutarea şcolii model din
comuna Dolheşti la Avereşti. Comuna Dolheşti avea o populaţie
de 300 de locuitori şi „copii buni de şcoală peste 100 din care
50 frecventează regulat”.8 Prefectul Ioan Mârza transmitea
Ministerului la 1 februarie 1868 luarea dispoziţiilor în vederea
mutării şcolii model din Dolheşti la Avereşti.9 Petrache Vrabie
din Huşi, prin telegrama din februarie 1868, solicită informaţii
Ministerului: „V-am rugat ca şcoala model să rămână în
Dolheşti cu profesorul Simionescu, iar nu la Avereşti, rog
răspundeţi cum s-a hotărât.”10 Acesta primeşte telegrama
Ministerului cu următorul conţinut: „Am dat ordine revizorului
la Roman a permuta pe Simionescu la Dolheşti. Luaţi înţelegere
cu revizorul.”11 Inspectorul şcolar Melidon aduce la cunoştinţă
la 12 februarie 1868 revocarea de către Minister a mutării şcolii
model la Avereşti.12 Această realitate se regăseşte în adresa
prefectului Ioan Mârza trimisă Ministerului la 28 februarie
1868.13
La 24 septembrie 1868, conform procesului verbal
încheiat, obştea comunei Dolheşti propune Ministerului
Cultelor şi Instrucţiunii Publice numirea ca învăţătoare pentru
fete, a Catincăi Simionescu, soţia învăţătorului Arsenie
Simionescu, născută în satul Româneşti, cu diploma eliberată la
Cernuţi în 17 iulie 1861, semnată de învăţătorul M.
Grigorovici.14
Copii din satul Petriş vor urma cursurile şcolare la şcoala
din Dolheşti până la 1 ianuarie 1906, data inaugurării şcolii din
Petriş.15
Metodica predării în timpul lui Arsenie Simionescu era
suplinită de aptitudinile sale, programa analitică pătrunzând
odată cu trecerea timpului. Predă alfabetul latin, „la început se
învăţa alfabetul de tipar se trecea la literele de mână, se lucra
pe nisip, apoi pe plăcuţă şi mai pe urmă pe caiete. Învăţătorul
Simionescu a lucrat mult timp pe catalog scris de el. Matricola
a început de la un timp să se trimeată de stat. Ca material
didactic la început avea o hartă a Europei şi o numărătoare”.16
Examenul şcolarilor se desfăşura în faţa unei comisii
formată din învăţător, preot, primar, fiind chemaţi totodată şi
părinţii.17 Documentele din anexă reflectă obiectele studiate şi
modalitatea de susţinere a examenului. Practica examenelor
semestriale se menţine până în 1890, când sunt anulate prin
ordinul revizoratului şcolar cu nr. 106.18
Mobilierul şcolii constă în: „5 bănci, o masă, o tabelă, 1
orologiu, 1 sigiliu, 1 clopot şi arata că mai are nevoie (raportul
nr. 40 din 18 iunie 1868 – n.a) de următoarele: 1 dulap pentru
arhivă, 2 scaune, 2 sobe, iar sumele prevăzute în bugetul
comunei pentru cheltuielile şcoalei sunt următoarele: 250 lei
vechi servitorului, 150 lei vechi lemne, 60 lei vechi cheltuieli
mărunte, care cheltuieli nu sunt de ajuns pentru şcoală din care
sumă de 200 lei vechi s-au cheltuit, iar 60 lei vechi are a se
cheltui.”19 În 1946 sunt înregistrate: 15 bănci, trei table, o
catedră cu postament, două scaune, o masă, o sobă de fier, două
7 Costin Clit, op. cit., în „Elanul”, nr. 62, p. 6, documentul
nr. XII
8 Ibidem, p. 7, documentul nr. XV
9 Ibidem în „Elanul”, nr. 63, mai 2007, p. 10, documentul
nr. XVII
10Ibidem, p. 10, documentul nr. XVIII
11Ibidem, p. 10, documentul nr. XIX
12Ibidem, p. 10, documentul nr. XIX
13Ibidem, p. 10-11, documentul nr. XX
14Ibidem, p. 12, documentul nr. XXX
15D. A. N. I. C., Fond Ministerul Educaţiei Naţionale,
dosar 480 / 1946, f. 80
16 Ibidem, f. 80
17 Ibidem, f. 82v
18 Ibidem, f. 83
19 Ibidem, f. 80v
 Istorie
icoane cu postament, o candelă, două dulapuri, un dulap al elevilor. În grădina şcolii erau plantaţi pomi fructiferi altoiţi.
Căminului Cultural, un clopot şi două hărţi.1 Exista şi spaţiu pentru grădina de zarzavat şi legume şi grădiniţa
În şcolar 1867-1868 cursurile şcolare s-au desfăşurat în de flori.10
casa pusă la dispoziţie de boierul Petru Vrabie, amplasată în Vechiul local de şcoală, cedat Serviciului sanitar al
apropierea bisericii vechi a satului Dolheşti, boier care donează judeţului Fălciu, adăposteşte până la 1920 infirmeria înfiinţată,
suprafaţa de 1170 m² în faţa localului actual de şcoală, unde a sala de clasă servea ca sală de consultaţie pentru bolnavi în
fost construit un local de şcoală din fondurile primăriei, „cu zilele de vizită programate pentru medicul de circumscripţie, iar
furci şi vălătuci, acoperită cu şindrilă şi mai târziu a fost locuinţa a revenit agenţilor sanitari sau moaşelor comunale.
acoperită cu tablă, cu o singură sală de clasă, 1 antret, 1 Nefolosit de Serviciul sanitar din 1920, localul ruinat a fost
cameră de locuit şi o bucătărie, folosite de învăţătorul şcoalei demolat de primărie în 1934, materialul lemnos fiind folosit
ca locuinţă”.2 pentru încălzirea localului de primărie.11
Localul şcolii era amplasat în mijlocul satului, locuitorii
angajându-se în ianuarie 1868 ca „până la vara viitoare să
facem ca localul şcolii să fie încăpătoriu cu mai multe odăi,
înzestrat cu toate cele trebuitoare… şi e aproape de biserică”.3
La sugestia prefectului judeţului Fălciu, proprietarul
Neculai Ioan donează suprafaţa de 1760 m² şi suma de 10000
lei Casei Şcoalelor, sub ale cărei directive va fi construit un nou
local de şcoală. Neculai Ioan se remarcă şi prin donaţia
terenului şi fondurilor necesare construirii noii biserici în 1915.
Locuitorii satului Dolheşti îşi aduc contribuţia prin munca
prestată cu braţele şi la transportul materialului de construcţie
cu mijloacele de transport proprii. Localul de şcoală construit în
1908 funcţiona şi la 1946.4 Localul este zidit din cărămidă,
realizată de specialişti în preajma imobilului aflat în construcţie,
ferestrele, uşile şi întreaga lemnărie de bună calitate, realizate
după modelul tip impus de Casa Şcoalelor, fiind aduse din
oraşul Huşi, este învelit cu tablă de bună calitate.5 Noul local de
şcoală avea: o sală mare de clasă, un antret, o cancelarie, două
camere de locuit şi o bucătărie. Din 1918 cancelaria este folosită
ca spaţiu pentru a doua sală de clasă, înfiinţându-se totodată şi
al doilea post de învăţător. Stăruinţele învăţătorului Constantin
Horez, directorul şcolii, sunt concretizate prin subvenţia
obţinută de la prefectura judeţului Fălciu în vederea amenajării
celei de-a doua clase, prin despărţirea antretului mare printr-un
perete cu uşă de intrare şi două ferestre mici (spaţiul obţinut
serveşte pentru cancelarie) şi demolarea peretelui dintre
cancelarie şi prima cameră de locuit, obţinându-se astfel a doua
sală de clasă.6
A doua cameră de locuit va fi destinată ca spaţiu pentru
desfăşurarea activităţilor Căminului Cultural din comuna
Dolheşti. Cutremurul din 9/10 noiembrie 1940 aduce grave
avarii şcolii, peretele din faţă se deplasează.7 Clădirea şcolii
este reparată în vara anului 1941 de către antreprenorul Lorenzo
Collavini din Huşi (este înmormântat în cimitirul catolic).

Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

Valoarea reparaţiilor s-a ridicat la 300000 de lei, bani obţinuţi
de la Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor.8
Invazia sovietică în România are ca urmare cantonarea
trupelor în localul şcolii în august 1944, transformarea în spital
de răniţi şi distrugerea sau deteriorarea unei părţi a materialului
didactic din cancelarie.9
La 1946 localul se afla în stare bună, fiind alcătuit din:
două săli de clasă, cancelarie, antret şi sala în care funcţiona
Căminul Cultural. Şcoala deţinea la 1946 grădina din jur (1760 Foaie de catalog, 1906
m², din care 186 m² suprafaţa localului) şi cinci hectare de
pământ la o distanţă de 500 metri de sat (3,5 ha. teren arabil şi Numărul claselor variază între 1-4 până la 1890, an în care
1,5 ha. fânaţ). Pământul era arendat locuitorilor anterior anului a fost înfiinţată şi clasa a V-a, prin ordinul revizoratului şcolar
1944 şi învăţătorilor după 1944. Lipsa uneltelor şi fondurilor Fălciu cu nr. 226.12
financiare împiedică efectuarea lucrărilor agricole cu sprijinul În 1946 denumirea şcolii era: Şcoala primară mixtă
„Neculai Ioan şi Neculai Murgulescu”, primul fiind donatorul
de la 1908, iar al doilea învăţător al şcolii între 1914-1916,
1 Ibidem, f. 84v mobilizat pe front şi căzut erou între 1917-1918.13
2 Ibidem, f. 79 Cantina şcolară pentru elevii săraci a fost înfiinţată în anul
3 Ibidem în „Elanul”, nr. 62, p.7, documentul nr. XV şcolar 1939-1940, în cursul anului şcolar 1940-1941 elevii au primit
4 D. A. N. I. C., Fond Ministerul Educaţiei Naţionale,
dosar 480 / 1946, f. 79v 10 Ibidem, f. 84v
5 Ibidem, f. 83 11 Ibidem, f. 80
6 Ibidem, f. 83v 12 Ibidem, f. 83
7 Ibidem, f. 84 13 Ibidem, f. 83v; Sublocotenentul Neculai Murgulescu
8 Ibidem, f. 84v apare şi în lista publicată de Vicu Merlan, Grigorina Hapaleţ,
9 Ib idem, f. 85 op. cit., p.335
–31–
 Istorie
numai ceai şi pâine, iar în 1942 li se asigură şi prânzul la ora 12. Fiii satului până la 19464
Cantina şcolară este întreţinută cu fondurile obţinute de la Centru,
cărora li se adaogă cele adunate în localitate. Un număr mic de elevi Agafiţei Constantin, cântăreţ bisericesc la biserica din
primeşte haine şi încălţăminte. Între 1940-1945 învăţătorii şi-au dat Dolheşti. Funcţiona la 1946.
concursul pentru adunarea fondurilor necesare colectării lânii, Alexanovici Ioan, maior în cadrul Aviaţiei Antiaeriene,
ciorapilor, mănuşilor, flanelelor, destinate ostaşilor care luptau pe aflat la Bucureşti în 1946.
front. Se fac donaţii în natură: ouă, brânză şi păsări, pentru soldaţii Alexanovici Neculai, directorul şcolii primare din satul
răniţi internaţi în spitalul din Huşi.1 Cooperativa şcolară pentru Deleni, judeţul Vaslui.
aprovizionarea elevilor cu rechizite şcolare a funcţionat până la 1944, Anuţei Costache, învăţător în satul Pâhneşti, judeţul
Casa de economii, înfiinţată în 1935, funcţionează până la 1944. Fălciu la 1946.
Corul şcolii, alcătuit din elevi, interpreta cântece cu caracter naţional Apostu Ioan, avocat în Iaşi, decedat în 1910.
Baciu C. Constantin, medic la spitalul Filantropia din
şi religios.2 Bucureşti începând cu anul 1944.
Biblioteca şco- Băsăscu Gheorghe, inspector general P.T.T., Regiunea
lii este înfiinţată la Moldova.
1903, când Casa Bârzu Ioan, învăţător, erou din războiul din 1916-1919.
Şcoalelor trimite Bârzu Maria, moaşă în comuna Belceşti, judeţul Iaşi.
cărţi, în 1905 Bârzu Neculai, cântăreţ bisericesc la biserica din Pribeşti,
inventarul bibliotecii dispărut în „războiul trecut”.
înregistrând 194 vo- Bârzu Petru, cântăreţ bisericesc la Ploieşti, mort pe
lume cu conţinut şti- câmpul de luptă „în războiul trecut”.
inţific şi literar. Busuioc Constantin, preot, slujea parohia Dolheşti la
Aprovizionarea bibli- 1946.
otecii cu cărţi de Butnaru Constantin, maior, eminent ofiţer în timpul
Casa Şcoalelor conti- primului război mondial, cu studii în Franţa. I s-a ridicat un
nuă şi după 1905, monument în curtea bisericii din Dolheşti, distrus de bombele
însă se folosesc şi lansate în timpul luptelor din august 1944. Oferă premii în bani
banii obţinuţi la tinerilor pentru cele mai frumoase costume populare naţionale,
serbările şcolare. În iar gospodarilor din sat pentru cele mai frumoase vite. Urmărea
păstrarea portului popular românesc. A pus bazele unei
1944 biblioteca avea pepiniere la casa părintească, pentru care s-a folosit de
înregistrate peste 550 specialişti aduşi pentru oferirea de sfaturi sătenilor. Acordă
de volume. Luptele gratuit pomi altoiţi sătenilor. A căzut ca un erou în război.
îndârjite de pe terito- Butnaru Sava, cântăreţ bisericesc la biserica din Dolheşti,
riul comunei mort în 1916.
Dolheşti din august Butnaru Virginia, moaşă la Bucureşti în 1946.
Baciu C. Constantin 1944 provoacă dis- Chirica Alexandru, preot, decedat la 1928, în satul
trugerea unei mari Râşeşti, judeţul Fălciu.
părţi a inventarului Chirica Neculai, funcţionar public la Vama de mărfuri
bibliotecii şcolii, o din Cernăuţi, pensionar la 1946.
parte sunt distruse de Ciobanu Neculai, fiul preotului Neculai Ciobanu, slujitor
soldaţi şi răniţii de al bisericii din Dolheşti. În 1946 era pretor al plăşii Răducăneni,
război adăpostiţi în judeţul Fălciu. Avocat.
localul şcolii, iar o Cozma Ioan, învăţător, pensionar la 1946, stabilit în
parte furate de răufă- localitatea Codăeşti, judeţul Vaslui, unde şi-a făcut apostolatul.
cători. În urma aces- Cozma T. Vasile, cântăreţ bisericesc la biserica din
Dolheşti. Decedat la 1932.
tor evenimente speci- Diaconu Ene, sublocotenent, mort pe câmpul de luptă în
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

fice războiului au ră- al doilea război mondial. Deţinea gradul de plutonier major la
mas 200 de volume. plecarea pe front. A oferit bani pentru achiziţionarea cărţilor
Căminul Cultural oferite ca premii elevilor. A dăruit bisericii din sat un tablou cu
primea o serie de pu- eroii din războaiele naţionale.
blicaţii, precum: Filon Atanasie, directorul şcolii din satul Ciorteşti,
„Albina”, „Satul”, judeţul Vaslui, la 1946.
„Ogorul românesc”, Filon Gheorghe, directorulşcoliiprimare din Dolheştila 1946.
„Drumul nou”, Filon Ştefan, institutor în Huşi, decedat la 1935.
„Căminul cultural”, Filon Victoria, învăţătoare în satul Corodeşti, judeţul
„România satelor”. Vaslui, la 1946.
În anul şcolar Florea Ştefan, brigader silvic la Dorohoi.
1945-1946 din Ghetu Iosif, pensionar la 1946, fost notar alcomuneiDolheşti.
Butnaru Constantin comuna Dolheşti ur- Horez Constantin, învăţător la Dolheşti, pensionar la 1946.
mau cursuri secun- Horez Costică, învăţător la şcoala din satul Petriş judeţul
dare următorii elevi: Fălciu, la 1946.
Baciu Petru, clasa a Horez C. Ioan, avocat în Contenciosul C.F.R.
VIII-a, Filon Dragoş, clasa a IV-a, Istrate Constantin, clasa a II- Horez C. Vasile, controlor la C.F.R. Brăila.
Hristodor Victor, absolvent de şcoală
a, Băsăscu Ioan, Ştefănescu Ioan, clasa I (Liceul „Cuza Vodă” Ionescu Emilian, fiul căpitanului Vasile Ionescu, general,
din Huşi), Ştefănescu Olga, clasa a VI-a, Radu Elena, clasa a aghiotant regal.
IV-a, Vartolomei Valentina, Ştefănescu Elena, Gaşpar Ionescu …, al doilea fiu al căpitanului Vasile Ionescu,
Valentina, clasa I, (Liceul „Elena Doamna din Huşi”).3 colonel, comandantul Şcolii Militare de Infanterie din
Bucureşti.
1 D. A. N. I. C., Fond Ministerul Educaţiei Naţionale,
Ionescu Neculai, preot, decedat la 1907, în satul
Prisecani, judeţul Iaşi.
dosar 480 /1946, f. 85-86
2 Ibidem, f. 86
3 Ibidem, f. 94 4 Ibidem, f. 97 - 100

–32–
 Istorie
Ionescu Vasile, căpitan, fiul preotului Ioan Ştefănescu
(decedat în 1890), slujitor al bisericii vechi din Dolheşti. A
sprijinit împreună cu fiii săi pe săteni. A donat un rând de Lista diriginţilor şi directorilor şcolii
veşminte preoţeşti bisericii din sat. A contribuit cu o sumă mare de la înfiinţare până la 1946 1
de bani, destinată Căminului Cultural.
Istrate Ioan, sublocotenent de Infanterie.
Moga Dumitru, locotenent colonel, ofiţer superior în Marele Nr Anii Numele şi prenumele Calitatea
Stat Major din Bucureşti, decorat cu ordinul„MihaiViteazul”. deţinută
Muşat Emanoil, funcţionar Finanţe Bucureşti 1867- Arsenie Simionescu Diriginte
Ochiu Vasile, învăţător din Ardeal. 1
1888
Panainte Ioan, cântăreţ bisericesc la biserica din 1888- Dumitru Dauja Diriginte
Dolheşti, mort pe câmpul de luptă „în războiul trecut”. 2
Pădure Dumitru, cântăreţ bisericesc, în 1946 îşi 1898
satisfăcea serviciul militar. 3 1898- Ioan Chiriac Diriginte
Pârâu Ioan, 1905
administrator al 1905- Ioan Polcovnicu Diriginte
Şcolii de Viticultură 4
1914
din Huşi.
Petraru Va- 5 1914- Neculai Murgulescu Diriginte
sile, probabil direc- 1916
torul şcolii din satul 6 1916- Remus Lupescu Diriginte
Cozia, judeţul Fălciu. 1918
Prisecaru 1918- Atanasie Filon Diriginte
Constantin, direc- 7
1920
torul şcolii din satul
Boţeşti, judeţul Făl- 8 1920- Constantin Horez Director
ciu, la 1946. 1921
Radu Ioan, 1921- Atanasie Filon Director
învăţător în satul 9
1922
Şerbeşti, judeţul Vas-
lui. Decedat la 1940. 10 1922- Constantin Horez Director
Radu Petru, 1926
directorul şcolii din 1926- Constantin Diaconu Director
satul petriş, judeţul 11
1927
Fălciu, la 1946. 1927- Constantin Horez Director
Sava Matei, 12
colonel doctor în 1940
Iaşi, decedat în 1915. 13 1940- Gheorghe Filon (era şi Director
Familia învăţătorului Hristodor Oferea consultaţii 1946 în 1946)
gratuite cu prilejul
vizitelor sale, mai
ales în timpul verii.
A decedat în 1915. Lista învăţătorilor care au ocupat postul II din şcoală2
Stan Magda-
lena, moaşă la Galaţi.
Ştefănescu Nr. Anii Numele şi prenumele
Ernest, contabil la crit. învăţătorului
C.A.M. din Huşi la 1 1918-1919 Neculai Pivniceru

Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

1946.
Ştefănescu
Ilie, funcţionar la
C.A.M, circum-
scripţia Dolheşti,
judeţul Fălciu.
Ştefănescu
Iorgu, funcţionar
public, desenator, în
serviciul petrolier de
la Ploieşti.
Ştefănescu
Familia Ionescu Emilian Neculai, funcţionar
public la Finaţe
Bucureşti.
Ştefănescu Petru, funcţionar public, pensionar la 1946, în
serviciul Pirotehnic al Armatei din Bucureşti.
Sava Muşat Dumitru, avocat în Bucureşti.
Tăbăcaru Luca, agronom, administrator agricol al
comunei Dolheşti.
Tănase Ferdinand, învăţător la şcoala din Brădiceşti,
judeţul Fălciu, la 1946.
Tufescu Constantin, profesor în oraşul Botoşani.
Tufescu Ioan, decedat în 1930, profesor de geografie la
Liceul Internat din Iaşi. La 1915, când s-a sfinţit biserica nouă
din sat a donat un clopot amplasat la poarta bisericii. Şi-a
afirmat dorinţa înmormântării sale la Dolheşt şi a ridicat un
monument funerar în acest sens, însă a fost înmormântat la Iaşi.
2 1919-1920 Ştefania Filon
3 1920-1921 Gheorghe Filon
4 1921-1922 Atanasie Filon
5 1922-1923 Gh. Mardare
6 1923-1926 Victoria Filon
7 1926-1932 Constanţa Busuioc
8 1932-1940 Gheorghe Filon
9 1940-1946 Natalia Filon
Lista învăţătorilor care au ocupat postul III din şcoală3
Numele şi prenumele
Nr. crit. Anii
învăţătorului
1 1935-1940 Natalia Filon
2 1940-1941 Ferdinant Tănasă
3 1945-1946 Constanţa Busuioc
1 Ibidem, f. 87
2 Ibidem, f. 86v
3 Ibidem, f. 86v

–33–
 Istorie
Anul şcolar 1923-1924 84 76 64 - 8 - -

Absolvenţi

Absolvenţi

Absolvenţi

Absolvenţi
Promovaţi

cu 3 clase

cu 4 clase

cu 5 clase

cu 7 clase
Frecvenţi
1924-1925 92 89 88 - - - -

Înscrişi
1925-1926 82 72 63 - - - -
1926-1927 70 60 55 - - - -
1927-1928 59 55 47 - - - -
1867-1868 50 50 20 - - - - 1928-1929 62 61 59 - - - -
1868-1869 50 35 26 - - - - 1929-1930 62 52 31 - - - -
1869-1870 57 40 30 - - - - 1930-1931 74 70 66 - - - -
1870-1871 42 32 26 1 3 - - 1931-1932 72 71 40 - - - -
1871-1872 58 30 25 - 3 - - 1932-1933 74 69 59 - - - -
1872-1873 32 28 16 - - - - 1933-1934 80 73 50 - - - -
1873-1874 36 30 24 - 3 - - 1934-1935 96 80 62 - - - -
1874-1875 31 25 20 - - - - 1935-1936 102 85 67 - - - -
1875-1876 48 33 25 - 4 - - 1936-1937 100 91 75 - - - -
1876-1877 35 28 22 - 3 - - 1937-1938 94 81 68 - - - 4
1877-1878 22 15 10 3 - - - 1938-1939 98 80 61 - - - 3
1878-1879 34 27 16 - - - - 1939-1940 108 77 76 - - - 4
1879-1880 31 25 20 - - - - 1940-1941 120 90 65 - - - 5
1880-1881 39 30 22 - - - - 1941-1942 129 70 52 - - - 4
1881-1882 36 29 21 - - - - 1942-1943 110 75 43 - - - 2
1882-1883 31 28 25 - - - - 1943-1944 123 80 69 - - - -
1883-1884 27 25 21 - 1 - - 1944-1945 123 61 31 - - - -
1884-1885 23 21 18 - 1 - -
1885-1886 32 32 32 - 1 - -
1886-1887 36 30 28 - 3 - -
18871-888 25 24 20 - 1 - -
Anexă
1888-1889 32 30 24 1 - - - Proces verbal
1889-1890 31 23 18 - 2 - - Anul 1868 luna Iunie 18
1890-1891 29 22 22 - 1 1 -
1891-1892 33 30 28 - - - - Subsemnaţii membri ce compun un comitet şcolar al
şco(a)lei de model din comuna rurală Dolheşti cu Petrişu, plasa
1892-1893 36 31 25 - - - - Crasna, judeţu(l) Fălciu, având în vedere invitare(a) ce ne-au
1893-1894 34 30 22 - - - - făcut D(omnul) învăţătoriu, ca astăzi să ne adunăm spre a
1894-1895 36 22 27 - 2 - - proceda la esaminarea elevilor din ace(a)stă sco(a)lă ce este
1895-1896 39 35 20 - 2 - - confiată pe Semestrul al II-lea anului 1868.
Subsemnaţii deci adunându-ne am procedat la esaminarea
1896-1897 39 35 15 - 4 - - unor asemenea elevi, puind notele constatate după meritul
1897-1898 40 32 22 - - - - fiecăruia pentru care finit s-au încheiat procesul verbal în doue
1898-1899 45 30 20 - - - - esemplare, din care unul se va păstra în arhiva şcolii şi unul se
1899-1900 59 50 44 - - 4 - va înainta de D(omnul) învăţătoriu Domnului Inspector şcolar
dinpreună cu catalo(a)gele semestriale, matricole şi conspectul
1900-1901 65 52 45 - - 2 -
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

de materie predată spre cuvenita regulă.

1901-1902 80 68 55 - - 7 - Preşedinte <ss> Indescifrabil
1902-1903 104 60 44 - - 5 - Membri <ss> Indescifrabil
1903-1904 112 62 58 - - 5 - <ss> Indescifrabil
<ss> Indescifrabil
1904-1905 111 54 45 - - 13 - Secretar <ss> A. Simionescu
1905-1906 69 52 36 - - 3 -
1906-1907 81 57 48 - - 7 - D. A. N. I. C., Fond Ministerul Educaţiei Naţionale, dosar
1907-1908 84 60 39 - - 9 - 480 / 1946, f. 82v, Copie
1908-1909 76 51 50 - - 2 -
1909-1910 85 60 29 - - 4 -
1910-1911 86 77 56 - - 10 - România
1911-1912 85 60 42 - - 10 - Institutul comunei Dolheşti
N° 51
1912-1913 82 76 40 - - 13 - 1867-68Sept(embrie) 6
1913-1914 84 50 37 - - 10 -
1914-1915 86 76 52 - - 10 - Domnule primar,
1915-1916 84 68 50 - - 8 -
1916-1917 90 55 43 - - 5 - Învăţământul s-a început cu copii(i), văd cu lista ce mi-aţi
dat-o, din numărul de 60 care sunt înscrişi şi buni de şcoală,
1917-1918 104 50 38 - - 3 - numai 7 frecventează regulat, vă rog a executa pe cei care nu
1918-1919 115 45 25 - 16 - - umblă la şcoală.
1919-1920 109 65 52 - 8 - - <ss> Simionescu
1920-1921 112 100 82 - 8 - - Învăţător
1921-1922 120 118 73 - 5 - - D. A. N. I. C., Fond Ministerul Educaţiei Naţionale, dosar
1922-1923 98 83 62 - 16 - - 480 / 1946, f. 80v, Copie

–34–
 Istorie
România Conspect
Institutul comunei Dolheşti De materia predată în sco(a) la primarie din comuna rurală
N° 51 Dolheşti cu Petrişu, plasa Crasna, judeţu(l) Fălciu pe semestrul
1867-68Sept(embrie) 24 Iiu şi al IIle, anul 1867 / 8 după cum mai giosu se arată.

Domnule subprefect, Clasa I

În mai multe rânduri am referit acestei primării, pentru
trimiterea copiilor la şcoală după lista ce aveţi, dintre care
numai 27 frecventează şi ceilanţi nici de cum şi totuşi nu mai
trimit copii lor la şcoală şi D(omnu)l Primar nu se interesează
nici de cum.
Vă rog să binevoiţi a regula şi a ordona cu asprime
primarului ca copii(i) să le trimită la şcoală.
<ss> Simionescu
D. A. N. I. C., Fond Ministerul Educaţiei Naţionale, dosar
480 / 1946, f. 81, Copie
Silabisirea, lectura, scrierea, rugăciune(a) şi numerarea
Clasa II
Catehisul, din istoria biblică, lectură, elemente de
gramatică, din istoria românilor, citire, geografia patriei,
Aritmetica celor 4 operaţiuni simple şi caligrafie cu Dictando
Învăţător
<ss> Simionescu
D. A. N. I. C., Fond Ministerul Educaţiei Naţionale, dosar
480 / 1946, f. 82, Copie

Major General,
privitor la eşua-
rea Manevrei de
Unele consideraţii privind activitatea la Flămânda.3
generalului Alexandru Averescu în De asemenea
existau vii po-
perioada decembrie 1916 iulie 1917 lemici între
Averescu şi ge-
neralul Bert-
helot, şeful
Prof. Dragoş Iulian Curelea – Sibiu misiunii mili-
tare franceze,
privind proce-
nul 1916 se încheia în ceea ce priveşte statul român durile de refa-

A şi armata sa cu preţul amputării teritoriului şi a

ocupaţiei militare a centralilor, respectiv cu peste
250.000 de oameni pieriţi şi a unui imens material de război,
cere ale armatei.

Pe 1 ianu-
arie 1917 prin
estimat la 280 mii de puşti şi peste 450 de baterii artilerie
pierdute.1 La toate acestea trebuie amintit amplul exod al Înalt Ordin re-
autorităţilor politice şi militare pe teritoriul Moldovei – dealtfel, gal, Ferdinand I

Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

unicul spaţiu românesc rămas neocupat la acea dată. În aceste îl înaintează pe
condiţii extrem de dificile pentru statalitatea românească, îşi are Alexandru Ave-
originea legenda care se va crea şi construi în jurul personalităţii rescu la gradul
generalului Alexandru Averescu.2 Printr-un efort considerabil, de general de
financiar, logistic şi de susţinere, s-a procedat la începutul armată, recon-
anului 1917, între lunile ianuarie – aprilie la refacerea armatei firmându-l în
române şi a capacităţii sale militare, în vederea încleştărilor care fruntea Armatei
vor avea loc în decursul acestui an. a II-a române.4
Pierderea bătăliei pentru Capitală, (Bătălia de pe Argeş- În retragerea
Neajlov) văzută ca un ultim şi disperat efort al Marelui Cartier generală către
sudul Moldovei, Generalul Alexandru Averescu,
General român privind înclinarea balanţei strategice în favoarea
sa, a accentuat conflictul dintre generalii Alexandru Averescu şi merită subli- comandantul Armatei a II-a[a]
Constantin Prezan. Cel dintâi criticând în mod vehement niate eforturile
acţiunea militară de pe Argeş-Neajlov văzută în accepţiunea sa de coordonare
ca operă dezastroasă a lui Constantin Prezan, situat în influenţa întreprinse de generalul Averescu pentru ca pierderile suferite
politică a liberalilor respectiv sub cea a Misiunii Franceze. Era
răspunsul dat criticilor care i-au fost aduse de şeful Statului 3 Revista de Istorie Militară, Bucureşti, nr. 4 (10) / 1991,
p. 10, Nicolae Ciobanu, Manevra de la Flămânda între ceea ce
a fost şi ceea ce ar fi putut să fie; ***, România în primul
1 Zorin, Zamfir; Jean, Banciu, Primul război mondial, război mondial, Editura Militară, Bucureşti, 1979, p. 162.;
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 246. Mircea Ştefan Cioroiu, O viaţă de prestigiu: Alexandru
2 Petre Otu; Teofil Oroianu; Ion Emil, Personalităţi ale Averescu Mareşal al României, Tipografia Ziarului Universul,
gândirii militare româneşti, Editura Academiei de Înalte Studii Bucureşti, 1938, p. 91; Alexandru Averescu, Operaţiile de la
Militare, Bucureşti, 1997, p. 96 – 97; Petre Otu, Mareşalul Flămânda, Colecţia Memorii, Tipografia Ziarului Universul,
Alexandru Averescu, militarul, omul politic, legenda, Editura Bucureşti, 1931, p. 12 – 14; Petre Otu, op. cit., p. 98.
Militară, Bucureşti, 2005, pp. 60-62. 4 Mircea Ştefan Cioroiu, op. cit., p. 101.

–35–
 Istorie
să fie cât mai română era sumbru, datorită în principal retragerii, a pierderii
reduse, trupele unei bune părţi a teritoriului statal, a unui număr enorm de vieţi
acestei armate, jertfite pe front, a unei mari aglomerări de populaţie
deplasându-se nemaiîntâlnit pe teritoriul Moldovei. Exodul refugiaţilor din
prin luptă şi în calea armatelor centralilor a generat dimensiuni de tragism şi
permanent con- durere la începutul lui 1917.
tact cu avangăr- La toate acestea se adăugau conflictele politice interne
zile inamice, dintre conservatori şi liberali, respectiv animozităţile, nu puţine
fără a suferi şi intens cultivate, între marii comandanţi ai armatei române,
pierderi consi- notorii în epocă fiind inamiciţia dintre Averescu şi Prezan, pe
derabile. Aspec- deoparte, respectiv dintre comandantul Armatei a II-a române şi
tul acesta evi- Şeful Misiunii Militare franceze în România, pe de alta.4
denţia încă oda- Reorganizarea armatei române, a fost un nou subiect care i-a
tă, capacitatea permis generalului Alexandru Averescu să critice acţiunea
generalului de a Marelui Cartier General de refacere a Armatei a I sub atenta
coordona efi- supraveghere a ofiţerilor francezi. Comparativ, la Armata a II-a,
cient armate şi procesul de refacere se făcea sub control românesc în total
corpuri de ar- dezacord cu viziunea generalului Henri Mathias Berthelot.
mate. Aspect care, desigur l-a contrariat pe înaltul oaspete aliat. Fără
Prin pilda dubii demersul început de generalul român a permis refacerea
propriului exem- unităţilor pe care acesta le comanda. Este important de
plu, generalul subliniat, acestea se aflau în linia întâi, dispunând de condiţii de
Averescu a ştiut trai şi acţiune mult mai bune, comparativ cu forţele militare din
să insufle între- interior, după un sistem original şi pus în aplicare de general.5
gii Armate a II- Situaţia era tot mai complexă în primele luni ale anului
Ferdinand I[b]
a încrederea în 1917, odată cu izbucnirea Revoluţiei din Rusia, odată cu
forţele proprii. acţiunea agitatorilor inclusiv în cadrul unităţilor militare ruseşti
Retragerea fiind făcută exemplar, armata a II-a fiind practic axul de pe frontul din sudul Moldovei. Apare acum un moment
care a permis translaţia celorlalte trupe române, către noile general de descumpănire şi descurajare în cadrul Armatei a II-a
aliniamente desfăşurate pe axa nord-sud, respectiv, nord-est. de teama unei eventuale părăsiri a Moldovei de către armatele
Făcând referinţă la modul cum a fost organizată şi desfăşurată ruseşti şi a unei eventuale semnării a unui acord separat de pace
această retragere, Nicolae Iorga, obiectiv în aprecieri, deşi e între Rusia şi
cunoscută animozitatea dintre cei doi, sublinia: […] numai simţul Puterile Cen-
de ordine, puterii de a impune disciplina, a generalului Averescu, trale. Ferm, bun
căruia de la sine îi revenise acum conducerea supremă, i se organizator,
datoreşte că descinderea de pe înălţimi a micilor pachete de mereu printre
oaste, nu s-a făcut în dezordinea, la capătul căreia e, fireşte, oameni, gene-
depunerea armelor; ci că din aceste pârâie răzleţe s-a putut face ralul şi-a pregă-
din nou o armată, capabilă, nu numai de retragere rânduită către tit armata, mo-
Moldova dar şi de a da o mare bătălie în câmp deschis, - singura ral, tactic, dar şi
de fapt, de la începutul războiului.1 Însuşi generalul Averescu ca dotare, în
nota: Numai retragere şi iar retragere şi toate în timpul nopţii. vederea declan-
Sunt acum trei nopţi de când trupele mele nu au dormit! Am fost şării marilor
astăzi de m-am fotografiat ca amintire de pe hotarul dintre confruntări care
Muntenia şi Moldova. Oare când îl voi trece înapoi? 2 aveau să schim-
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

Ocuparea Brăilei la 27 decembrie 1916, atingerea be situaţia stra-

aliniamentului pe râul Siret de către armatele centralilor, tegică de pe
respectiv angajările militare sângeroase de pe râurile Milcov şi frontul româ-
Putna, au permis o stabilizare a frontului în sudul Moldovei. nesc. A purtat
Tactic vorbind, stabilizarea aceasta a liniei frontului a fost discuţii cu Petre
fundamentată pe convergenţa a cel puţin doi factori şi anume: P. Carp, căruia
sosirea în marş a unor divizii ruseşti, care au ocupat punctele îi solicita ca în
fortificate dintre Moldova şi Muntenia, respectiv, iarna acelui eventualitatea
an, extrem de geroasă, cauze care au făcut practic imposibilă constituirii unui
orice desfăşurare ofensivă de mare amploare. Înaintarea guvern pe care Henri Mathias Berthelot[c]
dispozitivului militar al centralilor către sudul Moldovei, liderul conser-
permite acestora ocuparea oraşului Focşani pe 7 ianuarie 1917, vator să-l prezideze, să rezerve Portofoliul Războiului pentru el.
însă avansările armatelor adverse este stopată pe 18 ianuarie în
încleştarea de pe râul Pralea. Pe 20 ianuarie ambele tabere
4 Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri
militare angajate în încleştare s-au îngropat în tranşee, pe
întregul aliniament pornit de la Carpaţi, la râurile Şuşiţa şi Siret, din vremea celor de ieri, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992,
respectiv la Dunăre şi Mare.3 Contextul general în tabăra partea a V-a, vol. I, p. 245; Alexandru Averescu, Notiţe zilnice
de război, Editura Militară, Bucureşti, 1992, p. XXVIII –
XXIX;
1 Ibidem, p. 103; Petre Otu, op. cit. p. 71. 5 Petre Otu; Teofil Oroianu; Ion Emil, Personalităţi ale
2 Mircea Ştefan Cioroiu, O viaţă de prestigiu: Alexandru gândirii militare româneşti, Editura Academiei de Înalte Studii
Averescu Mareşal al României, Tipografia Ziarului Universul, Militare, Bucureşti, 1997, pp. 118 - 120; Revista de Istorie
Bucureşti, 1938, p. 101; Petre Otu, op.cit. p. 73. Militară, Bucureşti, nr. 2 / 1997, pp. 20 – 26, Petre Otu,
Alexandru Averescu, Notiţe zilnice de război, Editura Reorganizarea armatei române şi misiunea militară franceză;
Militară, Bucureşti, 1992, p. XXV; Petre Otu, op. cit., p. 40-41. Dosarele Istoriei, Bucureşti, nr. 2 (30) / 1999, pg. 22 – 23, Petre
3 Zorin, Zamfir; Jean, Banciu, Primul război mondial, Otu, Generalul Averescu; Alexandru Averescu, op. cit., p. XX -
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, pp. 245-246. XXI.
–36–
 Istorie
Interceptarea de ale Armatei a II-a române.2 Se apropia astfel momentul bătăliei
către Siguranţă de la Mărăşti, dealtfel una dintre cele mai ample încleştări de
a scrisorii dintre trupe care a avut loc pe frontul românesc şi moment de apogeu
general şi omul militar al generalului Alexandru Averescu.
politic rămas în În Notiţele sale, generalul descrie perioada premergătoare
Bucureştiul bătăliei3 , din care reiese încrederea sa în capacitatea de luptă a
ocupat de cen- soldatului român, în motivarea acestuia, de asemenea este
trali, a fost subliniată încrederea soldaţilor în capacitatea de conducere a
folosită drept generalului şi încrederea că pot lupta acum, cu reali sorţi de
dovadă a trădă- izbândă cu armatele Puterilor Centrale. În primele zile ale lunii
rii generalului, iulie 1917, pe baza planului de campanie elaborat încă din mai
în acest sens el de către Înaltul Comandament Româno-Rus, s-au definitivat şi
fiind acuzat transmis Armatelor I şi II române instrucţiunile necesare în
chiar de şeful vederea deschiderii ofensivei în strânsă legătură cu Armata a
misiunii fran- IV-a şi a IX-a rusă şi punând în aplicaţie Ordinul de Operaţii nr.
ceze în Româ- 1638.4 În aceste condiţii, Armata I trebuia să declanşeze
nia, deşi Ion ofensiva în zona Nămoloasa, până la depăşirea râului Putna,
I. C. Brătianu urmând mai apoi ofensiva Armatei a II-a condusă de generalul
ceruse discreţie Alexandru Averescu spre Râmnicul Sărat pentru a se face
generalului fran- joncţiunea cu Armata I. Între 9 – 10 iulie 1917 la răsărit de
cez privitor la Mărăşti aflăm în poziţie de luptă diviziile Armatei a II-a
această chesti- formate din Corpul I şi II Armată în contact sporadic cu unităţi
une. Oricum de infanterie din Armata a I Austro-Ungară.
copia şi fără în- Pe aliniamentele din preajma satului Mărăşti pe direcţia de
Petre P. Carp[d] doială şi origi- front a Armatei a II-a române către Poiana Încărcătoare-Răcoasa se
nalul dispar din aflau faţă în faţă Grupul de forţe Gerock şi aripa dreaptă a Armatei
discuţie chiar în a I austro-ungare, respectiv Armata a II-a română. Punerea în
aceeaşi zi, aplicare a Ordinului de Operaţii nr 1638, era extrem de dificilă în
întrucât Ave- condiţiile din teren, grupul de forţe Gerock, ocupând poziţii tactice
rescu conducea net favorabile, bine organizate şi eşalonate în adâncime, centre şi
cu succes o puncte de rezistenţă, cazemate întărite, o reţea de tranşee
retragere tactică consolidate şi reţele pe zeci de kilometri de sârmă ghimpată, totul
desfăşurată în aflându-se în dispunere concentrică, amenajate de la început să
condiţii deose- reziste unei ofensive şi chiar încercuirii şi asaltului.5 Dotarea de
bit de dificile.1 luptă a Armatei a II-a, nu permiteau acesteia să rupă defensiva
Deasemeni inamică pe întregul front advers, acesta fiind întins pe o lungime de
merită să evi- 35 de kilometri în zona Mărăşti. Componenţa forţelor aflate faţă în
denţiem aici faţă era următoarea:
întâlnirile avute • Armata a II-a română condusă de generalul de Alexandru
cu ataşatul mili- Averescu era dispusă pe două eşaloane ordonate în adâncime:
tar al Italiei, – Eşalonul 1 format din: Corpul 4 Armată, condus de
colonelul Ferigo generalul Gheorghe Văleanu. Acest corp de armată se
şi cu principele compunea din: Divizia 8 Infanterie şi Brigada 11 din Divizia 6
Barbu Ştirbey. Infanterie. În rezerva eşalonului 1 intrau: Divizia 6 Infanterie
Principele pro- mai puţin Brigada 11; Regimentul 10 Vânători şi Batalionul

Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

punându-i gene-
ralului să preia
conducerea unui
guvern format
din militari.
Ion I. C. Brătianu [G.F.] Generalul se
arată onorat de
această propu-
nere, convenindu-i această perspectivă care-i permitea să să-l
îndepărteze de la şefia Consiliului de Miniştri pe vechiul său
inamic, liderul liberal Ion I. C. Brătianu, văzând în aceasta şi o
modalitate de plată a umilinţelor la care fusese supus în
decursul anului 1916 de către liderul liberal. Totuşi atent fiind,
nu se lasă atras în lupta politică, văzând în aceste propuneri doar
manevre menite să-l înlăture definitiv prin discreditare.
Prudenţa politică, buna organizare a refacerii Armatei a II-a,
fermitatea în relaţiile cu aliaţii ruşi şi francezi, intransigenţa
manifestată în cazul Sturdza-Crăiniceanu, permit Regelui
Ferdinand I să-i confere generalului prin Înalt Decret Regal nr.
247 din 22 a III-a 1917 Ordinul Mihai Viteazul, Clasa a III-a
pentru bravura şi curajul cu care a condus operaţiunile militare
1 Alexandru Averescu, op. cit., p. XXIX – XXX; Petre
Otu, Mareşalul Alexandru Averescu, militarul, omul politic,
legenda, Editura Militară, Bucureşti, 2005, p. 168 – 169.
operativ 3 provenit din Regimentul 24 Infanterie; Corpul 2
Armată comandat de generalul Arthur Văitoianu compus din
Diviziile 6 şi 3 Infanterie
– Eşalonul 2 se alcătuia în adâncime din următoarele unităţi
militare: Divizia 1 Infanterie, 2 divizioane de artilerie montană, 1
Divizion de Artilerie grea şi 7 Baterii de Tunuri şi Obuziere.6
2 Eugen Stănescu, Iulia Stănescu, Gavriil Preda, Cavalerii
Ordinului „Mihai Viteazul”, Editura Universul Cărţii, Ploieşti,
1996, p. 22; Ichim Eftimie, Ordinul Militar de Război „Mihai
Viteazul”, Editura Jertfa şi Modelism, Bucureşti, 2000, p. 68-70.
3 Petre Otu, Mareşalul Alexandru Averescu, militarul,
omul politic, legenda, Editura Militară, Bucureşti, 2005, p. 100
– 101; George Dabija, Armata română în războiul mondial
(1916 – 1918), Bucureşti, 1936, p. 45.
4 Arhivele Militare Române, Fond Marele Cartier
General, dosar 949 / D, livret 5, f. 1.; Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz,
Documente militare, p. 83 (documentul nr. 45).
5 Gheorghe Romanescu, Gheorghe Tudor, Mihai Cucu,
Ioan Popescu, Istoria infanterie române, vol. II, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 46 – 47;
Documente militare, p. 59 (documentul nr. 34); Ion Cupşa,
Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Editura Militară, Bucureşti, 22 – 23.
6 Ion Cupşa, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Editura Militară,
Bucureşti, 24; George Dabija, Armata română în războiul
mondial (1916 – 1918), Bucureşti, 1936, p. 45;
–37–
 Istorie
• Grupul de forţe Gerock format din: Grupul general Ruiz aflate în primejdie”6 aceste cuvinte veneau în încurajarea încercatei
constituit din două divizii, una de infanterie şi una de cavalerie, Armatei a II-a române după primirea Înaltului Ordin de Zi pentru
Grupul 8 Armată format din Brigada 8 de Munte Austro- aceasta emis de regele Ferdinand I pe data de 20 iulie 1917, în care,
Ungară, 1 Brigadă de Cavalerie şi două divizii de infanterie la printre altele suveranul menţiona: „[…] mult aşteptata zi a sosit;
aceste forţe sau mai ataşat două batalioane de infanterie. după luni de repaos şi refacere, iarăşi puteţi arăta duşmanului
Rezerva – Divizia 7 Cavalerie Austro-Ungară.1 vitejia românească a străbunilor noştri. S-a dat ordinul de ofensivă
Întregul dispozitiv militar al Armatei a II-a concentrat în pentru întregul front şi împreună cu frontal nostru celelalte fronturi
zonă în preziua declanşării Bătăliei de la Mărăşti se ridica la 56 vor porni la atac. Ochii tuturor sunt aţintiţi asupra voastră, în
batalioane de infanterie având în dotare 448 mitraliere, 14 vitejia voastră toată suflarea românească şi-a pus nădejdea şi
escadroane de cavalerie, 228 guri de foc de diferite calibre. credinţa nestrămutată de victorie … Arătaţi-vă demni de această
Acestor forţe se adăugau 21 de avioane pentru recunoaştere în încredere, porniţi la luptă cu braţul oţelit, purtaţi drapelul înainte,
teritoriul inamic. Grupul Gerock totaliza în zonă 28 batalioane alungaţi pe duşman de pe pământul strămoşesc.”7
de infanterie, 36 escadroane de cavalerie şi 142 guri de foc, Şi astfel începea încleştarea Mărăştiului, ofensivă a
ocupând poziţii defensive bune. Infanteria centralilor avea la armatei române desfăşurate în două etape: perioada de pregătire,
dispoziţie 252 mitraliere.3 Demn de remarcat este şi un alt susţinută între 20 – 21 iulie, printr-un puternic foc de artilerie,
aspect în primăvara şi vara anului 1917, în spaţiul care mai perioada propriu-zisă a ofensivei, desfăşurată în perioada 22
rămăsese României se afla una dintre cele mai mari concentrări iulie – 1 august care cunoaşte în desfăşurare două faze. În
de forţe din primul război mondial. Este suficient să amintim că perioada 21 – 22 iulie, generalul Gerock se plângea Marelui
în Moldova se aflau 9 armate, Cartier General Aliat, în
80 divizii de infanterie, 19 persoană arhiducelui Iosif de
divizii de cavalerie, 936 superioritatea artileriei şi a
baterii de artilerie. Efectivele aviaţiei române.8
umane se ridicau la 800.000 În seara zilei de 21 iulie
militari combatanţi şi un 1917 au fost trimise mici
milion de oameni în rezervă grupe pentru cercetarea efec-
iar lungimea frontului româ- telor pregătirii de artilerie.
nesc totaliza 1200 kilometrii Conform raporturilor înain-
fiind cel mai lung front din tate generalului Averescu,
Europa, depăşind chiar lungi- efectele pregătirii au fost în
mea frontului rusesc dintre număr de 12 breşe în sistemul
marea Baltică şi sudul defensiv al poziţiei duşmane.
Moldovei.4 Aceleaşi raportări parvin
Respectând principiul generalului şi din partea
concentrării forţelor principale escadrei aeriene. Pe fondul
pe direcţia de izbire şi efort, acestor raporturi, este decisă
Averescu a realizat un raport pentru a doua zi, declanşarea
tactic de forţe net favorabil atacului general.9 Imediat
armatei române. Discrepanţa după miezul nopţii de 21 spre
forţelor în zona Mărăşti era 22, regimentele române
dată de raportul de 4/1 în părăsesc tranşeele şi se
favoarea infanteriei române, îndreaptă spre poziţiile
1,4/1 era raportul pentru inamic. La orele 3 45 avan-
artilerie şi 2/1 pe escadroanele gărzile de infanterie române
de cavalerie. În comparaţie cu ajung la mai puţin de 150 m
anul 1916, Armata a II-a de linia inamică.10 În
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

dispunea cu de trei ori mai dimineaţa zilei de 22 iulie, pe

mult armament automat decât direcţia loviturii principale a
adversarul.5 Prin Ordinul de Armatei a II-a române, sunt
Zi, generalul Averescu, concentrate forţele ofensive
sublinia în ajunul bătăliei, pe eşaloane, în strânsă
adresându-se soldaţilor urmă- legătură cu Armata a IV-a
toarele: „[…] Nici asprimea rusească situată la flancul
timpului de iarnă, nici 2 drept al generalului Ave-
Operaţia ofensivă de la Mărăşti
grozăviile boalelor care ne-au rescu. Prin curaj, vitejie şi o
bântuit, nici lipsurile de tot anume doză de nebunie, regi-
felul ce aţi îndurat, nici oboselile supraomeneşti la care aţi fost mentele componente ale Diviziei 3 de Infanterie române au
supuşi nu v-au putut clinti din datoria sfântă de apărători ai ţării
6 Alexandru Averescu, Notiţe zilnice de război, Editura
Militară, Bucureşti, 1992, p. XXIX; Ion Cupşa, op. cit., p. 25;
1 Ion Cupşa, op. cit., p. 25. Petre Otu, op. cit., p. 181; Arhivele Militare Centrale,
2 Wikipedia, Documente militare, p. 73-74 (documentul nr. 42).
ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C5%9Fier:Batalia_de_la_Marasti.jpg 7 Arhivele Militare Centrale, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz,
3 Gheorghe Romanescu, Gheorghe Tudor, Mihai Cucu, Documente militare, p. 83 (documentul nr. 45); Petre Otu,
Ioan Popescu, Istoria infanteriei române, vol. II, Editura Mareşalul Alexandru Averescu, militarul, omul politic, legenda,
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 49 – 50; Ion Editura Militară, Bucureşti, 2005, p. 100 – 101.
Cupşa, op.cit., p. 29-30. 8 Ion Cupşa, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Editura Militară,
4 Mircea N. Popa, Primul război mondial, Editura Bucureşti, 1977, p. 27 – 28; George Dabija, Armata Română în
Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 246. primul război mondial, Bucureşti, 1936, p. 107-108.
5 Alexandru Baboş, Ioan Vlad, Istoria artei militare 9 Ion Cupşa, op.cit., p 26.
(culegere de lecţii), Editura Academiei Forţelor Terestre 10 *** Istoria militară a poporului român, Editura
Nicolae Bălcescu, Sibiu, 2001, p. 132. Militară, Bucureşti, 1988, p. 558.
–38–

rupt, acţionând cu un elan de
nestăvilit, încă de la primele
ore ale dimineţii prima
poziţie fortificată a centra-
lilor, silind replierea dispozi-
tivului advers să se replieze
la sud-vest de râul Şuşiţa.1
Sunt înregistrate pierderi
masive în jurul orelor 16,
aspect care sileşte o repliere a
Diviziei 3 pe poziţiile de
plecare.2
Generalul Averescu
consemna situaţia în Notiţele
sale: […] „fix la 4 am mers la
observator, era întuneric, dar
partea stângă a sectorului de
atac era luminată de satul
Mărăşti în flăcări. Exploziile
proiectilelor noastre luminau
şi acopereau întregul sector
de atac … spectacol măreţ,
peste măsură de impresi-
onant, s-a ajuns la lupte
corp-la-corp. Din toate
părţile rapoartele sunt favo-
rabile, soldaţii noştri pătrund
în poziţia inamicului şi încep
curăţirea şanţurilor, la ora 8
00
întreaga poziţie este a
noastră, … duşmanul se
retrage, mai ales la centru în
dezordine, încep a se aduna
prizonieri numeroşi. Se
raportează capturarea de
tunuri”.3 Ordinul general de
asalt pe toată Armata a II-a a
fost dat pe 24 iulie, acesta
având nr. 1904 şi a fost pus
în aplicare cu dimineaţa
aceleiaşi zile la orele 4.4
Atacul este descris amănunţit
şi elogios prezentat în pagi-
nile cotidianul România din 31 iulie 1917 „a fost ca o lovitură unitate de luptă ţinută până în acel moment în rezervă de
de trăsnet, nu-i mai putea opri nimic. Demult aşteptaseră ei ora Averescu 8 , divizia de cavalerie fiind dispusă în imediata
Istorie
militar advers să se retragă
pentru a nu risca o încer-
cuire.6 Pentru destoismul şi
priceperea lor în executarea
misiunilor de luptă, coman-
danţii celor două regimente,
locotenent-colonelul Con-
stantin Calotescu şi
locotenent-colonelul Mihai
Butescu, li s-a conferit prin
Înalt Decret Regal, Ordinul
Mihai Viteazul, clasa a III-a.7
Deasemeni trebuie evidenţiat
faptul că Mărăştiul a fost
martorul mut al pildelor de
vitejie şi abnegaţie a solda-
ţilor din Regimentele 22
Infanterie Dâmboviţa, care a
forţat prin efortul depus de
Soldaţi români în timpul Primului Război Mondial[e] Batalioanele 3 şi 4 ocuparea
cotei Mărăşti şi a dealurilor
limitrofe. La sud de Mărăşti
s-a evidenţiat acţiunea
Regimentului 30 Dorobanţi-
Muscel, care prin acţiuni de
tip corp-la-corp a zdrobit a
doua linie defensivă şi
centrul de rezistenţă advers
de pe dealul Mânăstioara. Pe
fondul ofensivei desfăşurate
între 22 – 23 iulie, dispozi-
tivul de forţe Gerock se
repliază pe cotele Arşiţa,
Teheraele şi Răchitoasele,
ceea ce îi conferă un avantaj
tactic (efemer) asupra
unităţilor militare româneşti
şi ruseşti.
Pe 23 şi 24 iulie a fost
folosită forţa de luptă a
Diviziei 1 Infanterie română,
Ofiţeri români timpul Primului Război Mondial[f] comandată de generalul
Dumitru Stratilescu, mare

Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

aceasta. Făcuseră cel din urmă legământ cu inima lor şi se apropiere a celei de infanterie. Ca situaţie, statistică în zilele de
duceau senini la jertfă. Veneau ameninţător valurile 22 – 23 iulie, ofensiva românească a produs o breşe de 10 – 12
Regimentelor 2 Vânători şi 4 Dorobanţi-Argeş … şi dintr-o km în adâncime în frontul Diviziei 218 Infanterie germană,
dată lovitura aceasta bruscă a infanteriei noastre dezlănţui ca capturându-se în această etapă 1501 prizonieri şi 25 de piese de
furtuna panică în rândurile vrăjmaşului.5 artilerie. Divizia 15 Infanterie rusă a cucerit dealul Momâia, iar
Efortul conjugat al acestor două regimente a zdrobit Diviziile 3 şi 14 de Infanterie ruse au luat cu asalt satul Voloş-
punctul de rezistenţă de pe dealul Mărăşti, creând prin presiunea cani.9 O vie impresie a produs la nivelul Înaltului Comanda-
lor cea dintâi spărtură în frontul Diviziei 218 Infanterie ment al Puterilor Centrale victoriile româneşti. Continuarea
germană. Obiectivul atins de cele două mari unităţi române a ofensivei sileşte Grupul de forţe Gerock să se replieze pe
fost lichidarea punctelor de rezistenţă şi anihilarea duşmanului aliniamentul Munţilor Carpaţi, nefiind deloc capabil să exploa-
din a doua linie de fortificaţii aflată pe dealul Teiş (în alte teze avantajul tactic al controlării depresiunii Vrancea.
lucrări apare Teiuş, voi folosi în continuare denumirea de Teiş). Referindu-se la ordinul primit prin telegrama Marelui
Ocuparea poziţiei adverse de pe dealul Teiş, a silit dispozitivul cartier General, generalul sublinia: „rezultă că din iulie 1917,
armata românească disponibilă în întregime, cu o parte din

1 Almanahul Oştirii, / 1989, p. 61, Ioan Vlad, România stă
veşnic în picioare; Ion Cupşa, op.cit. p. 30; Petre Otu, op.cit., p.
111.
2 Ion Cupşa, op.cit., p. 26; Alexandru Baboş, Ioan Vlad,
Istoria artei militare (culegere de lecţii), Editura Academiei
Forţelor Terestre Nicolae Bălcescu, Sibiu, 2001, p. 134.
3 Gheorghe Romanescu, Gheorghe Tudor, Mihai Cucu,
Ioan Popescu, Istoria infanteriei române, vol. II, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 119.
4 *** Istoria militară a poporului român, op. cit., p. 558 şi 565.
5 Ibidem, p. 120.
6 Ion Cupşa, op. cit., p. 29.
7 Eugen Stănescu, Iulia Stănescu, Gavriil Preda, Cavalerii
Ordinului „Mihai Viteazul”, Editura Universul Cărţii, Ploieşti,
1996, p. 30 - 32; *** Istoria militară a poporului roman, vol.,
V, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p. 565-566.
8 Alexandru Baboş, Ioan Vlad, Istoria artei militare
(culegere de lecţii), Editura Academiei Forţelor Terestre
Nicolae Bălcescu, Sibiu, 2001, p. 134; Florian Tucă, Triunghiul
eroic Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz, Editura Junimea, Iaşi, 1977, p.
100; Ion Cupşa, op.cit., p. 30.
9 Alexandru Baboş, Ioan Vlad, op.cit., p. 134.

–39–
 Istorie
forţele sale pătrunse adânc în frontul duşman, spart pe o est de Carpaţi. În memoriile sale referindu-se la acest ordin,
întindere de 40 km şi cu un inamic în completă debandadă în generalul Averescu îşi exprimă nemulţumirea faţă de gândirea
faţa sa se opreşte din avântul ei, pe baza unui ordin, se va îngustă a Marelui cartier General de a stopa ofensiva româno-
vedea de unde, pentru cuvântul că, într-un punct oarecare al rusă pe motivul pueril că undeva în nord armatele ruse ar
frontului rusesc, unele trupe au părăsit poziţiile, fără ca efectua o defecţiune, unele trupe părăsind poziţiile deţinute, fără
duşmanul să le fi atacat şi deci fără să fi fost urmărite.”1 a fi silite la aceasta de inamic.7 În notele sale de campanile.
Mulţumit de situaţia operativă, generalul Averescu, Generalul scria: „[ …] primesc ordine să opresc ofensiva din
consemna în Ordinul de Zi „sunt mândru şi fericit să mă găsesc cauză că unele trupe ruseşti au făcut defecţiune undeva la nord
în capul unor trupe, care au ştiut să se distingă într-un mod atât … am fost 8chemat la ordine foarte sever şi acuzat de
de strălucit … Puteţi să vă mândriţi de această izbândă şi să neascultare”. În concluzie merită evidenţiat un succint bilanţ al
aşteptaţi cu toată încrederea reluarea marşului înainte”.2 Pe 25 Bătăliei de la Mărăşti, acţiune tactic-ofensivă a armatei române
iulie se reia ofensiva, unităţile militare române confruntându-se care-l aşează pe generalul Alexandru Averescu 9
în galeria
cu greutăţile terenului piemontez şi cu o îndârjită rezistenţă a marilor comandanţi militari ai secolului al XX-lea.
inamicului bine fortificat, la finele zilei Divizia 6 Infanterie Deşi pierderile armatei a II-a au fost considerabile,
reuşeşte să cucerească Poiana Încărcătoarea, Muntele Sboina rezultatul final al încleştării de aici a dat câştig de cauză armatei
Neagră şi dealurile din împrejurimi. Pe 26 iulie, conlucrarea române. Fără dubii, obţinerea victoriei datorându-se calităţilor
operativă a Diviziilor 6 şi 8 Infanterie sileşte adversarul să de bun comandant şi tactician ale generalului. Prin acţiunea sa
părăsească dealul Teheraele. Acţiunea Diviziei 1 Infanterie are Armata a II-a a eliberat un teritoriu de 20 km în adâncime 2
şi
ca rezultat ocuparea dealului Răchitaşul Mare pe cota 927, iar aproximativ 40 km în lărgime, având în jur de 500 km . Peste
Divizia 3 reuşeşte să ocupe dealul Teiş. 30 de aşezări au fost recucerite, au fost luaţi în prizonierat 4500
Subliniez, această breşă în frontul de soldaţi şi ofiţeri inamici şi au fost
advers, permite armatei a II-a române capturate 50 tunuri de câmp, 80
să reocupe Soveja, punând în imposibi- mitraliere, 84 vagoane muniţie.10
litate operativă întreaga Divizie 1 de Pierderile Armatei a II-a fiind de 1469
Cavalerie austro-ungară. Pe acest fond de morţi soldaţi şi ofiţeri şi 3052 de
ofensiv fiind eliberate aproximativ 30 răniţi.11
3
localităţi. În cursul zilelor de 26 şi 27 Fără nici un dubiu la această
iulie Divizia 8 Infanterie reuşeşte să victorie un aport deloc neînsemnat l-a
ocupe vârful Arşiţa Mocanului împin- avut şi populaţia română din zonă care a
gând înapoi şi dezorganizând întreg călăuzit paşii soldaţilor români, oferind şi
frontul Diviziei 1 Cavalerie austro- date despre numărul soldaţilor inamici,
ungare, urmând apoi preluarea după respectiv despre dispunerea acestora în
mai multe asalturi şi lupte corp-la-corp adâncime. În fond Mărăştiul este momen-
în 27 iulie a piscului Cocoşilă, sunt tul de glorie al generalului Alexandru
ocupate deasemeni vârful Roşchilă şi Averescu, încleştarea aceasta finalizându-
satele Topeşti şi Valea Sării. Ofensiva se cu o victorie tactică, fundamentată pe o
românească a Armatei a II-a a silit acţiune ofensivă care s-a desfăşurat între
înaltul comandament al centralilor să 22 iulie şi 1 august 1917, Puterile
dispună măsuri operative urgente Centrale fiind silite să renunţe la planul
privind întărirea frontului de la Mărăşti, lor iniţial de operaţiuni, respectiv să-şi
deplasând aici numeroase forţe astfel: menţină poziţiile prin dislocarea în zonă a
Diviziile 37 şi 117 Infanterie, respec- unor considerabile forţe militare. Mai
tive 7 şi 8 Cavalerie austro-ungare iar adaug doar că nu mai puţin de 32 Ordine
Armata a IX-a germană şi-a consolidate Militare Mihai Viteazul, clasa a III-a au
flancul stâng cu trei divizii de fost conferite de rege unor ofiţeri români
infanterie.4 distinşi în această bătălie, deopotrivă,
Mihail Sadoveanu sublinia: „mult steagurile de luptă a 4 regimente româ-
neşti au fost decorate cu aceeaşi distin-
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

doliu, multe dureri, multe lacrimi au

fost atunci răzbunate în acel iulie”.5 cţie. Pentru aportul său considerabil în
Succesul repurtat de Puterile Centrale obţinerea acestei victorii, generalului i-a
pe frontul din Galiţia şi Bucovina fost conferit de către rege prin Înalt
împotriva armatelor ruseşti, a atras Decret Regal nr. 759 din 21 VII-a 1917,
după sine ordinul Marelui Cartier Ordinul Mihai Viteazul, clasa a II-a.12 Cu
General român adresat Armatei a II-a data de 1 august 1917, Armata a II-a
de sistare a ofensivei şi trecere pe [G.F.] română trecea în defensivă prin
Alexandru Averescu amenajarea poziţiilor deja deţinute.
poziţii de apărare.6 La cererea expresă
a generalului Averescu, Marele Cartier Conchid, finalmente, prin a
General roman admite Armatei a II-a continuarea ofensivei
până la râul Putna, pentru a fi eliberat întregul ţinut al Vrancei, 7 Mihai C., Vlădescu, Generalul Averescu, Atelierele
respectiv pentru a-l priva pe inamic de o bază de operaţiuni la Adevărul S.A., Bucureşti, 1923, p. 125; Petre Otu, Mareşalul
Alexandru Averescu, militarul, omul politic, legenda, Editura
1 Mihai C. Vlădescu, Generalul Averescu, Atelierele Militară, Bucureşti, 2005, p. 60-62.
Adevărul S.A., Bucureşti, 1923, p. 125. 8 Mihai C. Vlădescu, op. cit., p. 126; Petre Otu, op. cit., p 101.
2 Ion Cupşa, op. cit., p. 34. 9 Michael Lee Lanning (coord.) 100 de personalităţi
3 Augustin Deac, Ion Toacă, Lupta poporului român împotriva militare ale lumii, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2005, p. 78-79;
cotropitorilor, Editura Militară, Bucureşti, 1978, p. 233. Petre Otu; Teofil Oroianu; Ion Emil, Personalităţi ale gândirii
4 Ion Cupşa, op. cit., p. 40; Alexandru Baboş, Ioan Vlad, militare româneşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare,
op. cit., p. 134. Bucureşti, 1997, p. 105.
5 Ion Cupşa, op. cit., p. 31. 10 Ioan Vlad, op. cit., p. 61.
6 Zorin Zamfir, Jean Banciu, Primul război mondial, Editura 11 Alexandru Baboş, Ioan Vlad, op.cit., p. 135.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 253 – 254; Ion Cupşa, 12 Eugen Stănescu, Iulia Stănescu, Gavriil Preda, Cavalerii
op. cit., p. 34-35; Victor Atanasiu, Anastasie Iordache, Mircea Iosa, Ordinului „Mihai Viteazul”, Editura Universul Cărţii, Ploieşti, 1996,
Ion M., Oprea, Paul Oprescu, România în primul război mondial, p. 18-20; Ichim Eftimie, Ordinul Militar de Război „Mihai
Editura Militară, Bucureşti 1979, p. 384. Viteazul”, Editura Jertfa şi Modelism, Bucureşti, 2000.
–40–
 Istorie
Bucureşti, 1982.
Gheorghe Romanescu, Gheorghe Tudor,
Mihai Cucu, Ioan Popescu, Istoria infanteriei
române, vol. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclope-
dică, Bucureşti, 1985. Documente militare, p. 59
(documentul nr. 34).
Mircea N. Popa, Primul război mondial,
Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979,
p. 246.
Alexandru Baboş, Ioan Vlad, Istoria artei
militare (culegere de lecţii), Editura Academiei
Forţelor Terestre Nicolae Bălcescu, Sibiu, 2001.
Arhivele Militare Centrale, Mărăşti,
Mărăşeşti, Oituz, Documente militare, p. 83
(documentul nr. 45).
Simon Pitea, Gheorghe Tudor, Pagini din
gândirea militară universală, vol. III, Editura
Militară, Bucureşti, 1988
Ion Cupşa, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz,
Editura Militară, Bucureşti, 1977.
*** Istoria militară a poporului român,
Soldaţi români pregătindu-se pentru defilare[G.F.] Editura Militară, Bucureşti, 1988.
Florian Tucă, Triunghiul eroic Mărăşti-
Mărăşeşti-Oituz, Editura Junimea, Iaşi, 1977.
evidenţia ecoul acestei victorii româneşti, surprins în paginile Augustin Deac, Ion Toacă, Lupta poporului român împotriva
publicaţiei britanice Times, într-un moment în care situaţia cotropitorilor, Editura Militară, Bucureşti, 1978.
Antantei, pe fronturile europene era delicată. Acest bloc Victor Atanasiu, Anastasie Iordache, Mircea Iosa, Ion M.,
politico-militar şi economic înregistrând o serie de insuccese Oprea, Paul Oprescu, România în primul război mondial, Editura
clare pe frontul din nordul Italiei, pe cel rusesc în Galiţia şi Militară, Bucureşti 1979.
Bucovina şi chiar în vest. […]„Singurul punct strălucitor în Michael Lee Lanning (coord.) 100 de personalităţi militare
răsărit se găseşte în România, unde armata reconstituită atacă ale lumii, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2005.
viguros frontierele Carpaţilor, obţinând succese apreciabile.” 1
Zorin, Zamfir; Jean, Banciu, Primul război mondial, Editura
Dincolo de inerentele adversităţi dintre el şi generalul Averescu, Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995.
Nicolae Iorga, aprecia în mod just adevărata valoare a izbânzii
româneşti de la Mărăşti, publicând articolul: Impresii de pe Publicaţii de specialitate
front pe 25 august 1917, menţionând următoarele: „După Almanahul Oştirii, Bucureşti / 1989, p. 61, Ioan Vlad,
admirabile atacuri pieptişe, în mijlocul bucuriei dârjilor ţărani România stă veşnic în picioare.
pe coastele aspre ale muncelelor, puternicele linii de apărare Revista de Istorie Militară, Bucureşti, nr. 4 (10) / 1991, p. 10,
fură părăsite de trupele inamice, care se retrăgeau în Nicolae Ciobanu, Manevra de la Flămânda între ceea ce a fost şi
dezordine. Prima adevărată şi deplină victorie românească.”2 ceea ce ar fi putut să fie.
Revista Actualitatea publica în numărul său din luna ianuarie Idem, Bucureşti, nr. 2 / 1997, p. 20 – 26, Petre Otu,
1918, extrase din amintirile unui participant direct în încleştarea Reorganizarea armatei române şi misiunea militară franceză.
care s-a dat pentru Mărăşti: […] „însufleţirea oştilor române Dosarele Istoriei, Bucureşti, nr. 2 (30) / 1999, p. 22 – 23,
mergea crescând cu noile succese obţinute. Se redeşteptau în Petre Otu, Generalul Averescu
sufletul oştenilor noştri vitejia seculară a românilor.” Revista de Istorie Militară, Bucureşti, nr. 3 (31) / 1995, Aurel
Pentelescu, De la Şcoala Superioară de Război la Academia de
Înalte Studii Militare.
Idem, Bucureşti, nr. 4 / 1990, Dumitru Preda, Mareşalul
Bibliografie selectivă Alexanndru Averescu: Faptele noastre trebuie să fie numai în

Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

Alexandru Averescu, Notiţe zilnice de război, Editura
Militară, Bucureşti, 1992.
Constantin Argentoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din decembrie 1998, Ion Dumitrescu, Mareşalul Alexandru Averescu –
vremea celor de ieri, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.
Aureliu Căpăţână, Zile de război, note de campanie din
războiul de reîntregire, Editura Prietenii Cărţii, Bucureşti, 1998.
Maria, Regina României, Povestea vieţii mele, vol. III,
Editura Eminescu, Bucureşti, 1991.
Petre Otu; Teofil Oroianu; Ion Emil, Personalităţi ale
gândirii militare româneşti, Editura Academiei de Înalte Studii
Militare, Bucureşti, 1997.
Petre Otu, Mareşalul Alexandru Averescu, militarul, omul http://images.imagestate.com/Watermark/1152851.jpg
politic, legenda, Editura Militară, Bucureşti, 2005.
*** România în primul război mondial, Editura Militară,
Bucureşti, 1979.
Eugen Stănescu, Iulia Stănescu, Gavriil Preda, Cavalerii
Ordinului „Mihai Viteazul”, Editura Universul Cărţii, Ploieşti, 1996. http://images.amazon.com/images/P/9739432158.01.LZZZZZZZ.jpg
Ichim Eftimie, Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul”,
Editura Jertfa şi Modelism, Bucureşti, 2000.
George Dabija, Armata română în războiul mondial (1916 –
1918), Bucureşti, 1936.
Florian Gheorghe, Mihai Popescu, Ion Rotaru, Prezenţe
militare în ştiinţa şi cultura românească, Editura Miltară,
1 Ion Cupşa, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Editura Militară,
Bucureşti, 1977, p. 39.
2 Augustin Deac, Ion Toacă, Lupta poporului român împotriva
cotropitorilor, Editura Militară, Bucureşti, 1978, p. 233.
slujba patriei şi neamului.
Observatorul militar, Bucureşti, an X, nr. 51(470) 23 – 29
60 de ani de la moartea marelui comandant.
Dosarele Istoriei, Bucureşti, an III, nr. 12 (28) / 1998, Ioan
Scurtu, Paradisul (deocamdată) pierdut.
Idem, Bucureşti, an IV, nr. 2 (30) / 1999, Petre Otu,
Mareşalul Alexandru Averescu (1859 – 1938).
Surse imagini [G.F]
a - Heritage images
b - War of the Nations, New York Times Co., New York,
1919. Sursa: The World War I Document Archive
http://www.gwpda.org/photos/coppermine/displayimage.php?pos=-201
c - Amazon.com
d – Wikipedia
http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:P.P._Carp.jpeg
e- Imagine aflată la Biblioteca Congresului SUA, Colecţia
George Grantham Bain. Sursa: The World War I Document
Archive
http://www.gwpda.org/photos/coppermine/displayimage.php?pos=-1945
f - Ibidem,
http://www.gwpda.org/photos/coppermine/displayimage.php?pos=-1799
–41–
 Istorie
din Republica Moldova, „Moldova suverană”, abia aşteaptă.
Dar cum tam-tam-ul pe acest subiect continuă, fiind un obiect
de propagandă antiromânească, generat şi de noul context
politic de peste Prut, şi desfăşurat cu multă virulenţă de lideri şi
„Palma de frate” a jandarmului membrii ai Partidului Comunist din Republica Moldova, ne
român în Basarabia interbelică facem o datorie de onoare din a da publicităţii câteva fapte pe
care NU NOI, contemporani unui alt timp, le-am săvârşit, ci cu
totul alte persoane, din ignoranţă, necunoaşterea legislaţiei,
dorinţă de înavuţire, sau poate din prostia grandorii „româneşti”
pe care au trăit-o la un moment dat, în raport cu ţăranul
Prof. Ştefan Plugaru – Huşi analfabet de peste Prut, rusificat într-o oarecare măsură, tributar
tarelor administraţiei ţariste existente atâta amar de vreme în
Basarabia, şi unei mentalităţi ruseşti pe care, volens-nolens, şi-a

I
storiografia moldovenist-comunistă de la Chişinău a însuşit-o. A ne învinovăţi astăzi ar însemna să ne victimizăm
tot acuzat – şi acuză!!! – autorităţile române din inutil, mai ales că aceste fapte sunt de domeniul trecutului, dar
perioada interbelică, în special jandarmeria, de ele reprezintă repere şi învăţăminte pentru viitor. A se vedea
comiterea unor abuzuri asupra populaţiei civile din Basarabia, cazul Germaniei de după cel de al doilea război mondial, prea
timp în care această provincie românească aflată între Prut şi mult culpabilizată pentru crimele de război săvârşite împotriva
Nistru (Basarabia) a fost parte componentă din statul naţional evreilor de o masă redusă de oameni, dar deveniţi „executanţi”
unitar român, unde, de altfel, îi era şi locul. Oprobiul s-a după ce au fost îndoctrinaţi cu o ideologie totalitară,
răsfrânt, în special, asupra jandar- asemănătoare cu cea pe care şi
milor olteni, acuzaţi – in corpore – de românii au acceptat-o sub presiunea
comportament abuziv asupra locuito- tancurilor Armatei Roşii, ajungând
rilor satelor basarabene, unde aceştia apoi să o idolatrizeze şi aplaude
acţionau, conform opiniilor unor vreme de decenii.
istorici, gen Vasile Stati şi Victor Hotărârea de a da publicităţii
Stepaniuc, după bunul plac, dedându- materialele a fost luată şi în urma
se la maltratarea şi umilirea localni- unor reproşuri primite din partea unor
cilor, îmbogăţindu-se din exploatarea locuitori ai Republicii Moldova,
acestora, neavând nici un respect faţă membrii sau cu simpatii declarat
de lege în acest spaţiu, considerat a fi comuniste, care ne-au acuzat pe noi,
în aceea perioadă „Siberia Româ- românii, că tăinuim cu bună ştiinţă
niei”, teritoriu unde se olopşeau cele fapte petrecute în trecutul comun
mai „declasate elemente ale admini- interbelic, pentru a ne prezenta în faţa
straţiei româneşti” (sic!), conform lor ca nişte „arhangheli veniţi pe cai
unui citat din „operele” celor mai sus albi”, chemaţi în ianuarie 1918 de
menţionaţi, dar întâlnit şi în manua- Sfatul Ţării din Republica Demo-
lele de istorie integrată realizate în cratică Moldovenească să salvăm de
vremea regimului comunist condus sub cizma rusească bolşevizată Mol-
de Vladimir Voronin, toate aceste dova dintre Prut şi Nistru.
fapte petrecându-se la adăpostul Mult blamatele abuzuri pe care
complice al autorităţilor superioare le-am aflat sunt izolate, insignifiante
româneşti în raport cu demonicele planuri de
În calupul de documente cu care lichidare a românilor de peste Prut,
ne-am întors din cercetarea făcută în iniţiate la Moscova şi transpuse în
vara acestui an în Arhiva Naţională a
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

practică de etnici ruşi veniţi din

Republicii Moldova din Chişinău, am R.A.S.S.M., republică autonomă
aflat şi un set de documente referi- creată de Stalin în stânga Nistrului.
toare la „abuzuri” ale administraţiei Foametea organizată din anii 1946-
române, adusă din Vechiul Regat 1947, exterminarea culacilor (chiabu-
pentru a instaura legea după tulbu- rilor) prin cele trei valuri de deportări
Jandarmi rurali 1
rările provocate de bolşevicii ruşi, au dus la moartea a sute de mii de
infiltraţi de peste Nistru, care, prin oameni prin înfometare, tortură,
promisiuni utopice, au bulversat destinele românilor basarabeni, împuşcare, atât în Moldova socialistă cât şi aiurea, în vastul
aflaţi – de la 1812 şi până în 1917, sub cnutul rusesc. Ele Gulag sovietic.
infirmă afirmaţiile lansate prin diverse periodice şi studii cu Diferenţa între cele două modele comportamentale este
privire la „ţara nimănui” (a se citi Basarabia), de „tovarăşi” însă, în viziunea celor care le-au trăit şi a urmaşilor lor,
interesaţi să împroaşte cu noroi statul român şi administraţia sa basarabenii pe care ne dorim să îi aducem astăzi în trupul patriei
interbelică, iar din analiza documentelor nu am putut determina mamă, una uriaşă: în vreme ce aceste planuri de exterminare
originea provincială a celor anchetaţi pentru diverse încălcării erau opera unor minţi străine de neam, impus cu forţa armelor
ale codului profesional şi moral. între 1940-1941 şi apoi după 1944 de vorbitorii unei limbi pe
Iniţial, am vrut să trecem sub tăcere aceste materiale, mai care nu o înţelegeau, palma dată peste faţă şi piciorul în dos
ales că anumite voci cărora le-am relatat cuprinsul acestor erau primite de la un frate, chiar dacă ele erau reclamate şi
documente ne-au sugerat că ele nu fac cinste „patriotismului sancţionate de autorităţile superioare celor care le săvârşiseră,
milenar românesc”, că ele nu se încadrează în ideea reunificării după cum reiese din documente, cum ne relevă unul dintre
naţionale, cam ratate, am adăuga noi, la momentul actual, şi vor acestea, datat 19 mai 1921:
fi folosite trunchiat, devenind astfel un material de propagandă
comunistă în stânga Prutului. Deh, „ziaristul” Mihai Conţiu, ex- „Fiind informaţi că subalternii noştrii din judeţ săvârşesc
românul, actualul moldovan de la oficiosul Partidului Comunist diferite abuzuri, care sunt descoperite de alte autorităţi fără ca să
se aducă la cunoştinţa noastră de D-vs., pentru a se pune capăt
1 Asociaţia „Tradiţia militară” pe viitor unor asemenea abuzuri, vă rugăm să luaţi cele mai
www.traditia-militara.ro/forum/YaBB.pl?num=1282672996/29[G.F.]
–42–
 Istorie
urgente şi stăruitoare măsuri asupra tuturor funcţionarilor din legei
subordinele D-vs, raportându-ne imediat cazurile de abatere. Cu Stimă
Tot odată vă mai rugăm a lua măsuri ca toţi funcţionarii Nicolae Botnari”
din raionul plăşei D-vs. să caute să trăească în cea mai perfectă
armonie cu ceilalţi funcţionari şi locuitori, în caz când pe viitor Plângerea, întocmită de un binevoitor care nu stăpânea
toate nelegiuirile funcţionarilor subalterni ne vor fi semnalate la prea bine limba română, era adresată „Domniei Sale, Domnului
timp de D-vs. vă vom face personal răspunzători pe D-vs. Presidentele Comisiunei judeţeană Chişinău”. Analfabet,
pentru toate cazurile aflate fie dela locuitori fie dela celealte umilitul ţăran semna prin punerea degetului.
autorităţi din judeţ”. Cum cazul semnalat era grav, prejudiciind grav imaginea
autorităţii locale în faţa locuitorilor, mai ales că abia trecuse un
Semna prefectul judeţului Chişinău din aceea perioadă. an şi câteva luni de la unirea Basarabiei cu România. La faţa
Într-adevăr, unii primari şi funcţionari aleşi dintre sătenii locul s-a deplasat preşedintele comisiei interimare a volostei
basarabeni manifestau un dispreţ profund pentru ordinea şi Novaci, care în urma cercetării faptelor încheia următorul
rigoarea cu care funcţionarii veniti din România Mică erau proces verbal:
obişnuiţi. Mai mult, „puterea corupe” e un dicton universal
valabil, şi noile autorităţi basarabene alese dintre autohtoni, nu „Astăzi ziua 10 octombrie 1919. Eu subsemnatul
au făcut rabat de la acest adevăr. Ce trebuie să înţelegem – peste Preşedintele comisiei interimare volostei Novaci conform
ani – e însă faptul că a venit vremea să renunţăm la postura ordinului Subprefecturei plaşei Vorniceni N.3102 mam
fratelui mai mare, atoateştiitor, sfătuitor, îndrituit prin raportare transportat in comuna Salişte Turzova Unde am cercetat cazul
la evenimentele petrecute acum zeci de ani, să aplice mijloace cu chestiunea plângerea locuitorului acelei comuni Nicolai
punitive de orice fel, şi, din Timofei Botnariu am constatat
înţelepciunea trasă, să constatăm că următoarele:
românii de peste Prut (chiar dacă unii Reclamantul Botnari a declarat
dintre ei se declară moldoveni, în vara anului curent el a fost chemat
conform actelor oficiale pe care le la primărie cu chestia pentru fiul său
posedă) nu mai pot fi trataţi ca o Andrii cari cum s’a constatat a fugit
masă de manevră, bună doar să fie în armata ucraineană şi margând la
folosită electoral, iar Moldova din est primării jandarmul Petria Tomescu şi
nu e doar locul de unde ne vin astăzi seful postului Novaci Gheorghe Radu
ţigări ieftine, bomboane „Bucuria” şi a tras lui câtio palma şi la înjurat
vin de Cricova, ci, dimpotrivă, că au după ce a luat pe reclamatul la postul
conştiinţa propriei inteligenţe, Novaci unde după cercetare Tomescu
personalităţi, şi – de ce nu – statalităţi ia tras un bici pă spinari şi la pus la
politice şi administrativ-teritoriale. pligit ceapa, la spălat podeli şi la
Basarabenii au fost trataţi prea multă curăţat arma şi hainili şi după ce a
vreme ca nişte români „de baltă”, iar însărat la eliberat acasă. În ce zi şi
noi, cei trăitori în graniţele a ceea ce luna a fost cazul nu ştie Nicolai
mai înseamnă România, trebuie să Botnariu iar pentru a lui neştiinţă de
înţelegem acest lucru şi să nu ne mai carti a semnat prin punere de deget.
limităm, în virtutea patriotismului Drept ce am dresat prezentul proces
„vibrant şi integrant” pe care îl trăim, verbal.”
prin spusele unui scriitor român
transnistrean, „la oala noastră de lut Anchetei preşedintelui de
legată cu sârmă”. Ca să îi înţelegem voloste îi urma o alta, efectuată de
trebuie să ne apropiem de superiorii direcţi ai jandarmilor

Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

spiritualitatea moldavă dintre Prut şi încriminaţi. Procesul verbal No. 5
Nistru, să îi cunoaştem fondul, să arată că:
înţelegem fatalitatea istoriei cu care s- „Azi una spre-zece Decembrie
au confruntat fraţii din stânga anul 1919 - Noii Sublocotenent
Prutului, şi abia atunci vom vibra la Popescu Teodor Comandantul
unison în simţire şi trăire românească. Jandarmi în acţiune1 Plutonului II Jandarmi Hânceşti din
Dar cum un păcat recunoscut e Compania Jandarmi Chişinău.
pe jumătate iertat, iar ascunderea unor fapte nu îmbunătăţeşte cu Constatăm prin prezentul Proces Verbal că azi data de mai
nimic imaginea României şi a românilor peste Prut, în sus având în vedere ord. Companiei respective cu No. 1319 prin
Republica Moldova, să purcedem la prezentarea acestora. care ne ordonă a cerceta cazul reclamat de locuitorul Nicolae
Butnaru din comuna Turzova – Novaci contra jandarmilor de la
„Domnule Prişidinte acel Post pentru faptul de bătaie şi abuz de putere.
Plăngerea Pentru executarea ordinului de mai sus transportându-ne
Subsemnatul locuitori din satul Selişte Tuzora Plasa în acel sat şi voind a interoga pe reclamant în oă alăturata
Vorniceni judeţul Chişinău Nicolai Timofei Botnariu. declaraţiune prin care declară că în adevăr au fost bătut şi pus la
Cu onoare cad la genunchi înaintea D-stre cu presenta lucru de Şeful Postului Novaci şi jandarmul soldat Tomescu
plângere că în ziua de 15 August st.n anul 1919 întălnindumă pe Petre însă jandarmii fiind mutaţi de la acel post nu mai are nici
stradă jandarmul cap. Petre Tomescu dila postul Novaci mea o pretenţie asupra lor.
ordonat ca săicu un gui (?) şi sal duc până la postul jan. Novaci, Jandarmul soldat Hănţulie Dumitru îşi dă alăturata
eu iam raspuns că nam timp ca să duc că sunt ocupat cu munca declaraţie din care reese că în adevăr locuitorul reclamant a fost
câmpului şon cias de vreme. Domnul jandarm ma început a mă bătut şi pus la lucru de către jandarmul plutoniei …. Gheorghe
înjura şi a mă păli cu palmele peste faţă, fără nici un fel de şi jandarm Tomescu Petre însă el nu a bătut pe nimeni şi nici
răutate despre partea me. reclamantul nu are nici o pretenţie asupra acestui jandarm.
Deci cu onoare Vă rog se binevoiţi săl pedepsiţi conform Drept care am dresat prezentul Proces Verbal care se va
înainta locului în drept pentru a se complecta cu Declaraţia
jandarmului în cauză”.
1 Ibidem.

–43–
 Istorie
Dosarul cercetat nu ne mai oferă şi alte informaţii despre că arestarea de către jandarm a Primarului Comunei Nisporeni
modul în care a fost finalizată ancheta. În mod cert, jandarmii chiar în comuna de reşedinţă a Subprefecturii a făcut o penibilă
au fost suspendaţi din funcţie, fiind sancţionaţi şi mutaţi impresie asupra locuitorilor care au intervenit atât la noi cât şi la
disciplinar la alte unităţi, eventual degradaţi, după cum ne Comandantul de garnizoană din localitate fără a li se putea
indică un alt caz, în care jandarmul satului Ciorăşti, utilizând satisface dorinţa de oare ce ordinul D-lui Comandant al
bătaia şi ameninţările cu arestul l-a forţat pe un negustor evreu, Companiei jand. Voia cere de a fi menţinut în stare de arest”,
venit fără autorizaţie să facă un „gheşeft” cu prunele ţăranilor
din localitate, să îi plătească o sumă importantă de bani: În anchetă s-a implicat direct prefectul, după cum reiese
din rezoluţia pusă pe dosarul de cercetare, cu toate că ordinul de
„No. 23 arestare fusese emis în urma cererii acestuia, în urma
Ciorăşti numeroaselor reclamaţii la adresa primarului local, acuzat de cei
4. 920 care îl aleseseră în fruntea comunităţii de numeroase abuzuri în
Locotenentul Gârneaţă Pascal (Ciorăşti) către conducerea primăriei Nisporeni. În vederea cercetării faptelor şi
Administraţia Plăşii Nisporeni, jud. Chişinău a circumstanţelor arestării, Compania de jandarmi Chişinău,
Am onoare a vă înainta aci alăturat plângerea – declaraţie prin comandantul său, M. Voia, înainta, la 9 aprilie 1920, un
a negustorului Meier Chitiş din Călăraşi care în ziua de 7 raport către Prefectura Chişinău:
Aprilie 1920 a fost găsit în satul Ciorăşti de către jandarmul
postului Ciorăşti Cârstea; chemat la Post, bătutu pentru motivul „Am onoare a vă comunica că am luat cunoştiinţă de
că acest negustor n’a avut nici o autorizaţie de a ridica prune din adresa Dv. 2325 aci alăturată.
satul Ciorăşti, motiv (pentru) care a căzut imediat în faţa jan- Plutonul, secţia şi postul Nisporeni nu mi-a adus la
darmului, când acesta cunoştiinţă că ares-
la ordinul Cârstea de tarea primarului local
a-i da imediat suma ar fi produs oare care
de 500 ruble, negus- tulburări, ci din contră
torul pe loc spre a nu populaţia se manifestă
mai fi aruncat în foarte mulţumită că a
pivniţă, i-a şi predat-o. scăpat de un om
Din alăturata necinstit şi necorect.”
declaraţie reiese că
Jandarmul a fost aju- După cum reiese
tat la această opera- din cazurile prezen-
ţiune de ajutorul său tate, abuzurile au fost
care făcea serviciul de săvârşite la nivel local
pază la uşă şi fereas- de funcţionari infe-
tră spre a nu se riori, cu o brumă de
semnala nimic. carte şi funcţie, dar
Cu onoare, vin a care, prin raportare la
vă ruga să binevoiţi a localnicii analfabeţi în
lua de urgenţă măsuri drastice contra acestora. mijlocul cărora fuseseră trimişi să îşi îndeplinească sarcinile de
Când subsemnatul găsind pe locuitorul Trochin cu un cal serviciu, se credeau „Dumnezei”. Reacţia promtă a autorităţilor
susupect venind Ciorăşti fără nici un bilet de voe sau bilet a superioare, care au pedepsit cu asprime aceste fapte,
calului a preluat acest cal pentru jandarm spre a dispune ce se incompatibile cu calitatea pe care o deţineau cei care le-au
crede necesar să-i dea calul locuitorului până ce acesta va aduce săvârşit, arată că Basarabia nu a fost „far-west-ul” interbelic al
actele necesare. României Mari, că autorităţile române şi-au făcut, cu prisosinţă,
Din cele auzite din gura locuitorilor ni s’a adus la datoria, atât în a guverna şi moderniza această parte a României
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

cunoştinţe că acest cal s’a dat numitului locuitor chiar în aceeaşi Mari, dar şi în a corija cu asprime încălcarea legii de cei care
zi în urma remiterii sumei de 500 ruble. trebuiau să vegheze la aplicarea ei.
Ambele cazuri fiind similare, atingând îndeajuns prestigiul
de autoritate militară şi comunală, cu onoare vin a vă ruga şi a Pentru realizarea acestui material am utilizat documente
dispune de urgenţă anchete la faţa locului, spre a se confrunta din Arhiva Naţională a Republicii Moldova, fond 339, inventar
aceştia, spre a se afla adevărul, dresându-se şi actele de dare în 2, dosarele 1, tom I, 5 şi 7.
judecată.
Comand. detaşamentului Ciorăşti, Locotenent, Gârneaţă
Pascal.”

În urma efectuării anchetei, prefectul judeţului Chişinău

dispunea:

„Domnule Subprefect (de Nisporeni, n.n.)

Intervenind pe lângă Compania de Jandarmi în sensul
raportului Dvs. No. 1106 din 18 mai a.c. nu (text ilizibil)
companiei cu adresa No. 1307/919 ne comunică că rezultatul
cercetărilor făcute, permise de Dl. Comandant contra jand.
Caporal Cârstea I. au fost înaintate împreună cu jandarmul
Regimentului 6 jandarmi, cerându-i-se suspendarea şi mutarea
lui în altă companie din Regiment”.

Un alt caz este legat de arestarea primarului localităţii

Nisporeni de către jandarmii din localitate. Cazul a făcut vâlvă,
după cum reiese şi din următoarea telegramă:
„Urmare la raportul nostru No. 222 am onoare a vă raporta

–44–

Portrete de eroi ai luptei
anticomuniste – Ion Ilioi din Făgăraş
Prof. dr. Vicu Merlan – Huşi
eamul românesc a fost pus la grea încercare prin
N apariţia tăvălugului comunist ateu, dând cele mai
multe jertfe din toată istoria sa, raportat la un
diapazon temporar scurt (1948-1957). Crimele
nelegiuitorilor nu s-au raportat la un anumit segment
de populaţie, ci a cuprins toată suflarea românească. După
perioada de exterminare fizică urma cea de spălare a minţii, cu
repercusiuni grave şi-n societatea postdecembristă, când ajutorul
aproapelui a devenit o utopie, fiind marcată ideea de „gaşcă”.
A existat „gaşca” celor ce deţineau puterea „proletară” iar
după 1989 aceeaşi indivizi s-au grupat în grupuri oculte,
conspiraţionişte susţinute financiar şi logistic de aceleaşi
Partizanul Ion Ilioi, soţia sa şi Vicu Merlan
persoane ce au finanţat fascismul, comunismul şi majoritatea
războaielor locale sau mondiale.
Privind retrospectiv vedem că aceste grupuri oligarhice au
sprijinit întotdeauna „răul” având ca ţel ascuns hegemonia
politică şi economică. Victime au fost cei mai mulţi nevoiaşi,
cei culţi dornici de pace şi cunoaştere, cei care nutreau
sentimente pacifiste, altruism, faţă de semenii lor.
Comunismul, în linii mari, a fost unul din „experimentele”
ce au vizat exterminarea celor ce şi doreau libertatea, dar şi
procesul de îndoctrinare şi îndobitocire a individului prin
manipulare intelectuală şi morală, prin suprimarea dreptului de
a crede în suflet şi în Dumnezeu. Astăzi aceste metode sunt
mult mai subversive, mergând până acolo încât, prin
intermediul tehnicii şi progresului ştiinţific s-a ajuns la o
manipulare subtilă a psihicului uman.
Intuind pericolul comunist ce se instaurase o dată cu
tancurile sovietice, unii intelectuali au găsit ca formă de apărare
protestele, rezistenţa cu arma în mână în munţi, constituirea de
organizaţii secrete chiar în sânul societăţii noi create, etc.
In acest mod vom analiza portrete de eroi pe care i-am
cunoscut şi de la care am înţeles „pe viu” cauzele şi efectele
implicării într-un astfel de mecanism al luptei de rezistenţă
anticomunistă.
Particularităţile diferă de la un caz la altul: unii au luptat
cu arma în mână în munţi (Ion Ilioi – membru al grupului
făgărăşean, grup denumit Armata Naţională Română sau
bandiţii lui Ogoreanu); Valeriu Neştian, elev de liceu din Huşi
ce acţiona în „Frăţiile de Cruce” atât pe timpul dictaturii lui
Istorie
Carol al II-lea cât şi în cea comunistă; Emanuel Balbuzan cel
care a acţionat într-un grup ce primea ordinul direct de la
colonelul Arsănescu (ce acţiona în munţii Făgăraş), alături de
10 militari şi un locotenent - colonel în cadrul organizaţiei
„Inimi Albastre”. Ulterior se încadrează grupului „Gărzile
Albe” conduse de Ion Chirilă, acţionând pe linia Iaşi – Huşi;
Lucian Petrescu, fost ofiţer, arestat de generalul Bodnăraş
pentru că a ajutat un coleg cu bani, pentru a mitui un judecător
spre a nu condamna la moarte un „bandit”, prizonier ce se
luptase cu securitatea în Carpaţi. Alţii au găsit alte forme de
protest.
Vom expune „povestea” fiecăruia, în măsura faptelor lor.
Impresionat de memoriile lui Ion Gavrilă Ogoranu din
„Brazii se frâng dar nu se îndoiesc”, am telefonat editurii din
Făgăraş, în martie 2010, pentru a lua un interviu autorului cărţii.
Decepţia mea a fost atunci când, editorii m-au informat că
domnul Ogoranu trecuse în lumea celor buni încă din anul2006. Mă
mustra conştiinţa că am fost contemporan cu un asemenea brav erou
al neamului şi nu am prins ocazia de a-mi povesti „pe viu” cele trăite
în timpul acestei prigoane anticomuniste.
Impresionată de dorinţa mea, doamna editor m-a informat
că există totuşi un supravieţuitor al grupului Ogoranu, Ion Ilioi.
Am sunat acasă unde mi-a răspuns soţia domniei sale, stabilind
o întâlnire la Făgăraş. Împreună cu doi prieteni: George şi Dana,
Frăţia de Cruce Negoiul, Liceul Negru Vodă1
l-am vizitat la începutul lunii mai 2010. Spunându-i cine sunt şi
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
cu ce intenţii vin, familia Ilioi şi-a dat tot concursul pentru a-mi
pune la dispoziţie cele necesare demersului nostru.
*
Prins în iureşul evenimentelor de după 1947 Ion Ilioi, deşi
avea doar 18 ani, se alătură grupului Ogoranu în ceea ce se
intitula „Armata Naţională Română”, ce avea un caracter moral
conform onoarei militare şi creştine. Făcuse parte din Frăţia de
Cruce de la liceul „Negru Vodă” din Făgăraş, un motiv al
arestării sale. Ion Ilioi de loc din Sâmbăta, judeţul Braşov,
cunoaştea muntele, şi-l simţea ca pe un prieten şi se încrede în
el. Fuge şi este ascuns la familia Neagu din Rediş, apoi de frica
de a nu fi prins ia drumul muntelui. Aşa îl întâlneşte pe Moşu
(Ion Gavrilă). Scăpase ca prin minune de arestările din 1948.
Armamentul grupului din care făcuse parte fuseseră
procurat atât de la nemţii rămaşi prin munţi, fie de la bandele de
soldaţi sovietici, ce străbăteau satele puse pe jaf, care erau
dezarmate de săteni.
Pe timpul iernii, grupul se „dezmembra” pe echipe de 3-4
partizani şi se duceau prin sate, pe la prieteni, neamuri sau
rămâneau chiar în munţi. Proviziile şi le făceau de vara,
adăpostindu-le în gropi sau peşteri.
În iarna 1949-1950 de exemplu Ion Ilioi şi cu Remus Sofronea
s-au aşezat prin satele din depresiunea Făgăraş (Rediş, Sâmbata etc).
1 http://ogoranu.ro/foto.html.
–45–
 Istorie
Grupul Ogoranu salutând Crucea Legionară1
Vara, deplasările prin munţi, de la o stână la alta, se
făceau în grup sau pe echipe, datorită urmăririlor permanente de
către batalioanele de securişti ce căutau să-i captureze. Pentru a
nu lăsa urme în timpul odihnei, alegeau un teren cât mai neted,
dar ridicat să nu se adune apa în cazul că ploua, după care intrau
în cojoace cu foaie de cort pusă deasupra. La deşteptare împa-
chetau totul în raniţă, măturau locul cu un mănunchi de crengi
de brad şi plecau fără a lăsa semne vizibile ale trecerii lor.
Ciobanii de la stânile întâlnite îi aprovizionau cu cele
necesare şi cu informaţii despre mişcările de trupe din zonă. În
nenumărate cazuri, aceştia erau bătuţi de securişti şi puşi chiar
să le întindă capcane militanţilor. Fapta nu rămânea fără urmări
deoarece le stârnea furia şi indignarea ciobanilor, fiind şi mai
fideli „bandiţilor”. Ion Ilioi se afla mai mereu în tovărăşia lui
Gavrilă Ogoranu alături de Remus Sofronea, fiind mezinul
trupei. Pentru a supravieţui în munte vânau urşi, mistreţi,
căprioare, iepuri, dar culegeau şi fructe de pădure şi ciuperci.
Când situaţia s-a înăsprit în sate, partizanii s-au văzut nevoiţi să
rămână în munţi, în bordeie.
În 1952, trupele de securitate conduse de către generalul
Nicolae Ceauşescu, vor ateriza cu elicopterele pe un platou de
deasupra lacului Urlea din Făgăraş, căutându-i pe „bandiţi”
timp de două săptămâni.
Cunoscând foarte bine munţii, grupul Ogoranu s-a făcut
nevăzut în faţa trupelor de asalt. De multe ori securitatea apela
şi la terţe persoane, otrăvind brânza sau mierea pentru a le-o da
drept hrană celor urmăriţi. Întotdeauna aceste cazuri au fost
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
denunţate, fiind informaţi la timp, chiar de cei ce se constituiau
intermediari.
Tactica securităţii nu a dat roade. Au mers până la chiar a
aduce fete la marginea muntelui, chipurile la cules de zmeură
(ştiind că mulţi dintre ei erau foarte tineri) pentru a fi ademeniţi,
căzând astfel în cursa întinsă.
Partizanii nu aveau vreme de aventuri şi, în plus,
conştienţi de misiunea lor ca ultima formă de rezistenţă
anticomunistă efectivă, de care se agăţau toţi cei care mai
sperau într-o fărâmă de libertate, riscul era prea mare. De
asemenea, tinerii intelectuali de la acea vreme, din lumea
satelor, aveau o ţinută morală, pe care, dacă o depăşeau, toată
apa râurilor de munte n-ar fi fost destulă pentru a-i spăla…
La un moment dat, se ajunseseră ca toate stânile să fie
supravegheate de securitate, dar ciobaniiîntotdeauna găseau o portiţă
de comunicare cu partizanii, punându-i în gardă şi hrănindu-i.
Animalele sălbatice ale munţilor nu constituiau o
ameninţare reală pentru partizanii, cel mai mare pericol erau
trupele de securitate.
Bătăile la care era supusă populaţia, arestările inopinate
din motive uneori hilare, a determinat ca un segment al
populaţiei să le fie frică, refuzând ai ajuta în unele momente
grele pe partizani. De asemenea unii ierarhii ai bisericilor
vânduţi comuniştilor au dat ordine clare subalternilor, de a nu-i
adăposti sau hrăni pe acesteia pe la mănăstiri sau schituri, mai
1 Ibidem.
–46–
ales că majoritatea erau supravegheate atent.
Iarna lui 1951 a fost cea mai grea. Securitatea descope-
riseră o groapă de provizii cu brânză şi cartofi; într-o cavern,
unde erau adăpostite de vara provizii, ursul dăduse peste făina
de porumb, brânză şi cartofi, şi chiar dacă nu le mâncase în
întregime şoarecii şi păsările terminaseră integral treaba. Ca
urmare s-a luat hotărârea de a se împărţi pe doua grupe şi a se
pleca la picior prin satele de la poalele munţilor în căutare de
hrană şi chiar adăpost (nămeţii depăşeau pe alocuri un metru).
Momentele grele au fost depăşite prin rugăciune: „Tu Doam-
ne care, ca şi noi, n-aveai unde-ţi pleca trupul obosit, îndreptă-ne
Tu paşii acolo unde să ne putem odihni”. Se îmbrăţişau bărbăteşte,
ca şi cum ar fi ultima lor apropiere în această viaţă, după care se
despărţeau în noapte, prin păduri sau crânguri.
Cazarea nu era greu de găsit pe timpul iernii. Dădeau la o
parte zăpada cu piciorul, întindeau foaia de cort, îşi luau
cojoacele pe umeri, bocancii şi-i punea sub cap pe post de
pernă, picioarele şi le băgau în raniţă, după care aşezau două
foii de cort deasupra şi gata la somn. După ce se aşternea
zăpada pe foile de cort nu mai era frig. Cu toate acestea lupii îi
simţeau şi le dădeau târcoale urlând. Mâncarea (pâinea şi
slănina) erau îngheţate, iar pentru a le dezgheţa le ţineau la
piept. Apa şi-o procurau astfel: puneau zăpada în bidoane, după
care le aşezau la piept până se topeau. Singurii „duşmani” ai
acestor adăposturi de iarnă improvizate erau şoarecii, care le
intrau în raniţă la mâncare.
Dormitul iarna în grajdul unui prieten, era o adevărată
binecuvântare. Căldura binefăcătoare, după nopţile friguroase
petrecute în natură, le moleşeau trupurile, dormind în sfârşit o
noapte întreagă. Gazda le aducea de mâncare, uneori chiar
mămăliguţă aburind cu brânză sau sarmale. Astfel de momente
rare le simţeau ca pe nişte vacanţe pe care multă vreme le
purtau în suflet. S-a întâmplat ca o data să i prindă, într-o astfel
de ipostază, chiar noapte de Crăciun.
Când clopotele bisericilor din satele dimprejur băteau,
chemând credincioşii la rugăciune, partizanii se opreau un
moment într-o rugăciune mută, gândindu-se la cei dragi de
acasă, ce n-aveau Crăciun cu bucurii, la cei din închisori, care în
celule după gratii, erau mai oropsiţi decât ei.
Pentru a li se pierde urmele făceau „cârlige”, întorcându-
se paralel cu urmele făcute.
Nu de puţine ori au fost cazuri când, puşi faţă în faţă cu
militarii securişti, s-a căzut la pace. Militarii se întorceau sau
porneau pe alta potecă ca şi când n-ar fi observat nimic (erau
militari în termen care proveneau din rândul ţăranilor ce trăiseră
pe viu drama înlănţuiri hidrei comuniste). Alteori, deşi erau în
bătaia puştii nu au tras. Cazuri rare dar au fost.
În 1952 partizanii lui Ogoranu au surprins o companie de
soldaţi tineri securişti, care glumeau şi râdeau nepăsător.
Mănăstirea Sâmbăta de Sus
Monument dedicat partizanilor anticomunişti

Ofiţerul uitase să pună şi santinelă.
Tentaţia era să se tragă în aer să-i
sperie. Nu au făcut-o însă le-au lăsat pe
o hârtie următorul mesaj: „Puteam să
tragem în voi. Aduceţi-vă aminte că şi
voi sunteţi români şi nu-i ascultaţi pe
comunişti! Nu trageţi în fraţii voştri!”
Se pare că a avut efect, deoarece, într-
una din expediţiile lor pe crestele
Făgăraşului, au găsit un bilet prin care
erau informaţi despre mişcările de trupe
ale soldaţilor pe una din văile din jur.
Din 1948 până în 1954 Ion Ilioi
plecat ca elev în ultimul an, având 18
ani, se maturizează în forţă devenind un
militar desăvârşit. În tot acest răstimp a
participat la confruntări directe cu
trupele de securitate, a văzut camarazi
căzând, însă bunul Dumnezeu i-a ghidat
paşii fiind astăzi fiind singurul
supravieţuitor al grupului Ogoranu.
În urma unei ambuscade din 20
august 1954, Ion Ilioi este rănit la
izvoarele Topologului. Şi astăzi îşi
aduce aminte cum în acea zi, fuseseră
încercuiţi la Avrig. Nu era o noutate. A
scapăt din astfel de situaţii de mai
multe ori, însă ziua de 20 august i-a fost
fatală. Ceilalţi camarazi grupaţi în alte
zone, au reuşit să scape având ca punct
de refacere a grupului la Drăguş în
„Pădurice”. Sofronea zis Brâncoveanu,
colegul şi bunul prieten de grupă,
ajunse la întâlnire fără Ilioi. Acesta
povestea că prinşi între stânci de către
securişti, Ilioi a tras, dar cartuşul a
rămas pe ţeavă. A încărcat din nou
arma, dar rafalele securiştilor începuse.
Au încercat o retragere în spatele
stâncilor, moment în care a fost rănit
grav, căzând în neştiinţă. Sofrone ia
luat pulsul şi văzând că nu mai mişcă îl
abandonează trăgând disperat în
securişti pentru a scăpa din încercuire.
Reuşeşte cu greu să scape, trecând
Oltul. Nu exista altă soluţie pe moment.
Ilioi este prins şi deşi grav rănit a
fost luat la pumni de un ofiţer, fiind
Monument Sâmbăta de Sus
Istorie
Securitate la Cluj.
Chinuit, Ilioi îi cere torţionarului
să îl omoare: „Dacă ai o fărâmă de
omenie în tine, oricine-ai fi, recunoaşte
că, dacă am greşit în faţa legilor
voastre, n-am greşit cu nimic în faţa lui
Dumnezeu şi a neamului meu, că din
dragoste pentru el am făcut ce-am
făcut. Am vrut numai binele pentru toţi
oamenii, oricine ar fi ei”.
Patru ani l-au ţinut într-o izolare
completă, într-o celulă umedă şi întune-
coasă. Scos la ancheta i s-au proiectat
permanent în ochi lămpile orbitoare,
distrugându-i aproape total vederea.
Şi astăzi, după 53 de ani de la
acea tortură, vederea este la fel de
afectată, distingându-ne ca pe o nişte
umbre, dar simţind în noi adevăraţi
prieteni.
În 1958 a avut loc un proces
secret, fiind condamnat la muncă
silnică pe viaţă.
Faptul că nu a fost condamnat la
moarte ca ceilalţi camarazi, i se datorează
lui Ogoranu, deoarece sperau că-i vor
putea ajuta cu prinderea acestuia. La
închisoare îl întâlneşte pe un văr de-alsău
mai în vârstă, profesorul Patraşcu, care
fuseseră secretar general al legionarilor.
A fost închis în zarca Aiudului,
total izolare, fiind totuşi eliberat după
10 ani de detenţie chinuitoare la
intervenţia ambasadelor străine.
După eliberare a venit pe jos de la
Voila la Sâmbăta, nefiind recunoscut de
mama sa, ci doar de o vecină care a
început să plângă când la văzut.
Trecuseră 16 ani de când nimeni din sat
nu-l mai văzuseră (6 ani partizan în
munţi şi 10 ani de închisoare). Îşi
pierduseră tinereţea şi se întreba dacă
într-adevăr merita efortul. Lăsase
oameni de omenie şi întâlnea mai multe
cozi de topor decât topoare.
S-a refăcut fizic şi moral din greu,
fiind ajutat de mama sa. A depus apoi
cerere la Ceauşescu pentru a-şi putea

Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

întrebat daca el este Gavrilă. Torturat găsi un serviciu.
fără îndurare, în acel moment singura În cele din urmă se încadrează,
dorinţă a prizonierului era să moară. dar este în continuare urmărit cu
L-au lăsat să zacă acolo până străşnicie de securitate încă peste doua
seara, păzit de câţiva soldaţi, fiind în decenii şi chiar şi astăzi...
cele din urmă târât de picioare până în Îşi găseşte un tovarăş de viaţă de
vale pe pietre, suportând dureri îngrozi- nădejde, care îl va înţelege şi-l va ocroti
toare după care a leşinat. S-a trezit la ca pe propriul său copil.
spitalul din Sibiu. Gloanţele îi perforase Privirea agera a acesteia se
ficatul, plămânul drept, lovise coloana Această Sfântă Cruce visată în toiul împleteşte armonios cu darul ocrotiri şi-
şi ieşise prin dreptul inimii. Păzit cu luptelor din 1952 ca să dureze credinţa în al bunului simţ. Ne-a povestit cu detalii
străşnicie de doi securişti, a rămas în neamul şi Ţara Românească a fost viaţa soţului său, pe care o ştia ca pe
spital o săptămână. Fotografiat pe masa ridicată de rudele şi de prietenii „celor în propria-i viaţă.
de operaţie, într-o poziţie mai mult veci biruitori” - Anno Domini 1995 O soţie credincioasă şi devotată,
mort decât viu, poza a fost arătată care a contribuit din plin la menţinerea
mamei şi celor dragi, pentru a-i recu- în viaţă a partenerului său.
noaşte chipurile cadavrul, spunându-le că este mort. Informaţia Camaradul său de arme şi suferinţă Ion Ogoranu, a putut
trebuia să ajungă şi la ceilalţi partizani din munţi pentru a-i supravieţui 21 de ani în „ilegalitate”, datorită soţiei sale Ana.
demoraliza, determinându-i astfel să se predea. Cinste lor, mame, iubite şi soţii.
De la Sibiu a fost dus la Bucureşti, iar după o lună, încă Anul acesta în noiembrie 2010, Ion Ilioi a împlinit 81 de
nevindecat, dus la Securitatea din Braşov. A fost torturat fizic şi ani. Îi dorim în continuare ani mulţi, sănătoşi şi fericiţi alături
psihic în toate modurile posibile. Cel mai mult l-au afectat cele de doamna Ilioi.
aplicate de un hipnotizor, aplicându-i se şi droguri puternice Ion Ilioi reprezintă pentru noi, cei mai tineri, un simbol al
pentru a vorbi. unităţii şi fraternităţii de neam, un simbol al luptei de
Între timp ceilalţi camarazi au fost vânduţi de un Iuda şi neatârnare, un simbol al libertăţii şi al luptei împotriva răului.
prinşi în 1955 fiind executaţi în 1957 prin împuşcare.
Ioan Gavrilă Ogoranu scapă ca prin minune şi trăieşte
ascuns încă 21 de ani până în 1976, când este prins de

–47–
 Istorie
nr. 1158 al publica-
ţiei israelite „Revista
mea” apărea articolul
„Istoricul antisemit
Iorga şi-a meritat
Dilemele unei morţi năprasnice soarta” semnat de
Waisman Ancel!
În România
postbelică, pe baza
Prof. Valeriu Neştian – Iaşi Decretului Lege nr.
364, din 2 mai 1945,
iscălit de regele Mihai

P
rivitor la asasinarea în urmă cu 70 le ani a savantului I, în temeiul articolului
Nicolae Iorga, cel ce a avut un aport deosebit la 16 din Convenţia de
stabilirea originii şi dezvoltării Huşului, despre care Armistiţiu, şi contra-
aprecia „oraşul şi podgoria sunt frumoase şi glorioase, dar şi semnat de ministrul
unice şi miraculoase”, prima bibliotecă a urbei purtându-i Propagandei, Petre
numele (1932), s-au scris sute de pagini în numeroase volume. Constantinescu-Iaşi şi
Cum istoria nu este o ştiinţa exactă, ca aritmetica de pildă, de ministrul Afacerilor
actualmente e de aşteptat să se pătrundă la adevărul obiectiv al Interne, Teohari A. C. Cuza
acestei tragedii încă neieşit din anumite dileme. Fără patima Georgescu, aproape
politică oarbă, interese personale sau pentru simbria 200 de scrieri ale lui
justificărilor ori a „blăstămelor”. Nicolae Iorga au fost
interzise (scoase din
circulaţie publică),
după cum consem-
nează volumul „Gân-
direa interzisă”, coor-
donat de Paul Caravia
în anul 2000. „Re-
abilitarea” parţială, ofi-
cială a savantului, mai
târziu, s-a datorat mai
ales poziţiei sale
antihitleriste şi adver-
sităţii faţă de Garda de
Fier.
O paranteză azi
necesară. Dacă o
anume realitate nu-i
numită expres nu
înseamnă ca ea nu
există. Tăcerea, pro- Petre Constantinescu-Iaşi1
Nicolae Iorga[G.F.] voacă uitarea – deci
inexistenţa? Trunchi-
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

De-a lungul timpului, s-au făcut auzite/citite o sumedenie erea vieţii şi operei,
de speculaţii, de „legende” legate de „cazul Iorga”. Unele se prin omiterea contro-
referă la ipotetica implicare a Intelligence-Service-ului britanic, lată a unor texte care
preocupat în provocarea dezordinii în spatele flancului de sud- contravin ideologiei-
est al frontului german. N-au lipsit deducţii din acelea că, din politicii la modă, ori
umbră, Gestapo-ul a fost amestecat în săvârşirea crimei, fie din nu convin nu ştim(!)
cauza atitudinii iorghiste fervent antinaziste (până prin 1938- căror persoane impor-
1939), fie ţintind compromiterea Mişcării Legionare în tante sau instituţii
iminentul conflict al acesteia cu generalul Ion Antonescu. De influente în interior,
asemenea, în ecuaţia asta fu introdusă „mâna” N.K.V.D.-ului, în exterior, e o treaba
cu miza lichidării statului naţional român, avându-se în vedere necinstită. Bunăoară,
adversitatea marelui istoric faţă de politica sovietică vizavi de este cunoscută sim-
ţara noastră. De altfel, critici virulente la adresa lui Iorga au patia lui Iorga pentru
apărut frecvent, îndeosebi în anii 1939-1940, la posturile de Italia lui Mussolini.
radio Tiraspol şi Odessa, în presa de dincolo de Nistru Titlurile (rămase la
(„Moldova sovietică”, „Naşa reci”), în lucrări „ştiinţifice” ale index neutilizate din
istoricilor bolşevici românofobi. teamă de istorici
Pe de alta parte, cercuri oculte interne şi externe îl catalo- „onorabili”): „Pentru
ghează până în ziua de astăzi drept „cărturar/istoric naţionalist”, Italia şi ce ne leagă de
„apologet” al ideii latinităţii, continuităţii şi unităţii neamului Italia”, „Poporul itali-
nostru, chiar de „orientare şovină”! (v. „Religie şi naţionalism”, an în trecut şi în Teohari Georgescu1
de Olivier Gillet, Editura „Compania”, 2001, passim.).
I se pun în cârcă, printre altele, că în 1910, împreună cu
prof. univ. A. C. Cuza, a întemeiat Partidul Naţionalist 1 Comunismul în România
Democrat, studiile cu privire la istoria evreilor din România, http://www.comunismulinromania.ro/Arhiva-
broşura „Iuadaica” (1931) etc. Altminteri, acum câţiva ani, în foto/Nomenclatura/Nomenclatura-II-Nicolae-Ceausescu-Elena-
Ceausescu-Nicu-Ceausescu.html
–48–
 Istorie
prezent”, „Două Însă, Boeru a fugit
dovezi de iubire atunci când trebuia să
pentru Italia”, suporte direct asumarea
„Scrisori către răspunderii abominabilei
Ducele Benito fapte şi să primească
Mussolini” ş.a., dreapta pedeapsă. Gene-
conferinţele la rându-se astfel contro-
radio (cf. tomul verse…
„Drepturi pe Centrul de greutate
întuneric”, 1936) al iresponsabilei acţiuni a
aparţin, zice-se, fost în biroul lui Boeru de
laturii contro- la I.N.C., al cărui preşe-
versate, comple- dinte era Ilie Olteanu.
xităţii operei Echipa participantă în
sale. noaptea de 27/28 noiem-
De aseme- brie 1940 la sinistra ope-
nea, în „Neamul raţiune aparţinea acestui
românesc” din birou (inclusiv maşina
19 ianuarie instituţiei): Traian Boeru,
1937, strălucitul Ştefan Cojocaru, Ion
istoric publica Tucan, Traian Iorga, Otto
textul „Doi Sckwenninger, Tudor
băieţi viteji, Dacu, Ştefan Iacobuţă,
Moţa şi Marin”, şoferul Ion Atanasiu.
Scrisori către Ducele Benito Mussolini „care au căzut Cu această maşină,
înaintea Madri- în după-amiaza datei de
dului”, luptând 27 noiembrie a fost
„pentru ce este ridicat Nicolae Iorga de la
etern, scump şi vila lui, situată la
curat în latini- intersecţia Calei Codrului
tatea nebolşe- cu strada Gh. Doja din
vizată”. Iar când Sinaia. A doua zi dimi-
C. Rădulescu- neaţa, trupul ciuruit de
Motru, preşe- şase gloanţe a fost găsit Groza Dumitru, comandantului
dintele Acade- neînsufleţit pe miriştea Corpului Muncitoresc Legionar1
miei Române, a din dreptul comunei
citit în forul Strejnicul, judeţul Prahova, circa 3 km sud-vest de Ploieşti. Aşa
înaltei instituţii, anunţă Preşedinţia Consiliului de Miniştri şeful postului de jan-
comunicatul gu- darmi al localităţii respective.
vernului carlist Nu se cunosc cu certitudine ultimele momente din viaţa
prezidat de savantului, cele din urmă cuvinte ale lui. Dar se vehiculează
patriarhul Miron diverse legende…
Cristea referitor În noaptea precedentă, imediat după dezgroparea în curtea
la uciderea lui Jilavei a rămăşiţelor pământeşti ale lui Codreann şi ale celor 13
Corneliu Co- camarazi ai săi, se produsese în incinta închisorii militare

Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

dreanu şi a altor
comilitoni ai săi
în pădurea
Tâncăbeşti (30
noiembrie 1938),
Virgil Madgearu[G.F.] în tăcerea de
gheaţă ce se
lăsase in sală s-a auzit vocea lui Iorga: „S-a procedat cu stângă-
cie!” O recunoaştere a faptului că hecatomba fusese plănuită,
dar se acţionase „prost”?
Aproape orice român de bună credinţă, informat şi format
corect, care mai păstrează respect faţă de trecutul nostru, ştie că
iniţiatorul şi organizatorul nemijlocit al expediţiei ce a dus la
executarea lui Nicolae Iorga (şi a economistului Virgil
Madgearu) a fost inginerul agronom, dobrogean ca obârşie,
Traian Boeru (1908-1984), membru al Mişcării Legionare. În
toamna lui 1940 el era director al Institutului Naţional al
Cooperaţiei şi se simţise tam-nisam „chemat de destin” să
răzbune uciderea lui Corneliu Z. Codreanu, al cărei „autor
moral” fusese socotit şi Iorga (în primăvara anului 1938, pe
când istoricul devenise consilier regal, îl dase în judecată,
pentru „ultragierea unui înalt demnitar de stat”, pe şeful Gărzii
de Fier, ce-i trimisese o scrisoare acuzatoare, în urma cărui
proces, acesta era întemniţat şi oferit „vânătorii” lui Carol al
II-lea, Armand Călinescu et. comp.).
împuşcarea a 64 de învinuiţi de omorârea, între 1 ianuarie 1933
şi 1939, a aproape 300 de gardişti. Sângeroasa operaţiune fusese
efectuată sub aripa desenatorului Dumitru Groza (1903-1997),
comandantului „Corpului Muncitoresc Legionar”, cel care
afirmase în diferite ocazii că „legionarii îşi vor face singuri
dreptate”. O vină principală plana şi asupra colonelului Ştefan
Zăvoianu, prefectul Poliţiei Capitalei, care va fi, în anul
următor, executat (şi D. Groza a fost condamnat la moarte,
dar… în contumacie). Motivul invocat? Intenţia ascunsă a unor
autorităţi de a-i face „scăpaţi” pe „suspecţi”.
Altminteri, guvernul alcătuise o „Comisie specială de
anchetă” în frunte cu magistratul Eugeniu Bănescu, în vederea
punerii sub urmărire penală a principalilor vinovaţi de asasinate
antilegionare. Pe de altă parte, „Comisia pentru revizuirea
proceselor politice” constituită sub patronajul justiţiei statului,
tot la 27 noiembrie 1940 a anulat sentinţa de condamnare a lui
Codreanu.
În aceleaşi momente se găseau („invitaţi”) la Prefectura
Poliţiei Capitalei exdemnitarii de stat: Gheorghe Tătărăscu, Ion
Gigurtu, M. Ghelmegeanu, Constantin Argetoianu, Mihai
1 Pagina oficială a Mişcării Legionare
http://www.zelea-
codreanu.com/to%20root%20dupa%20aranj%20headings/r_Cu
vantul_Legionar,%20Interviuri%20si%20marturii/Marturia%20
Sefului%20Corpului%20Muncitoresc%20Legionar.htm
–49–
 Istorie
Ralea, generalul Ilasievici, care imediat au fost eliberaţi
nevătămaţi şi puşi în siguranţă, la intervenţia generalului
Antonescu. Însuşi M. Sadoveanu risca să fie reţinut. Dar în
urma demersului lui Horia Sima, alertat telefonic de soţia
scriitorului, nu i s-a întâmplat nimic neplăcut (troc?, deoarece
Sadoveanu făcuse publică lista marilor francmasoni din ţară?,
cf. „Revista critica”, Iaşi, nr. 1, 1941).
Versiunea comandantului Mişcării Legionare, conţinută în
declaraţiile sale apărute în revista (fondată de poetul Aron
Cotruş, în 1954) „Carpaţii”, de la Madrid, nr. 3-4/1961, explică,
motivează deciziile şi atitudinea luată în „cazul Iorga”. Potrivit
acesteia, la ora 14, informat telefonic de familie lui Madgearu şi
Iorga despre ridicarea celor doi de acasă, Horia Sima, însoţit de
trei apropiaţi colaboratori, a pornit în seara zilei de 27
noiembrie, cu maşina spre Valea Prahovei. Dar la Câmoina află
că-i de-acu’ zadarnică incursiunea. Şi făcu cale-ntoarsă la Bu-
cureşti. Pe atunci se manifestau deja tensiuni între conducătorul
statului şi căpeteniile verzi. Horia Sima se întâlneşte în aceeaşi
noapte, în fosta reşedinţa a Magdei Lucescu-Wolf, amanta
regelui, din Aleea Vulpache, cu echipa Boeru. Acolo, acesta
evocă porunca lui Codreanu de a fi răzbunat şi necesara
„vendetă” de trei zile făcută „spontan”…
Guvernul a dat urgent o înştiinţare oficială specială,
difuzată prin radio şi presă, prin care înfierează actul necugetat
şi hotărăşte sancţionarea drastică a făptuitorilor lui. Conducerea
Legiunii, la rândul ei, a dezavuat printr-un comunicat infamia
comisă şi i-a exclus din Mişcarea Legionară pe săvârşitorii
„scăpaţi de sub control”, Totodată, le-a fixat provizoriu, până la
inevitabilul proces juridic, domiciliu obligatoriu la Sinaia.
Pentru a fi feriţi de represalii eventuale…
Indignare cvasigenerală în opinia publică românească şi
internaţională, Groază răspândită între fruntaşi politici
antilegionari. Disensiuni pe această temă între legionari. Din
Occident răzbăteau proteste, acuzaţii fulminante, somaţii.
Berlinul, Moscova au surdinizat „incidentul” (!?). Casa Regală
păstră deocamdată tăcere…!
În Huşi, lugubra veste, aflată pe calea undelor radiofonice,
a provocat consternare, mai ales în medii intelectuale. În acel
oraş „vrăjit” cu decor de carte poştală ilustrată, zvonuri şi
alarme prind ca din ceaţa a se năpusti în picaj peste oameni.
Oameni ce presimţeau că în curând vor fi din nou azvârliţi în
lupte fratricide, în prea probabile cumplite suferinţe şi amarnice
năprasne. În mai puţin de patru ani debuta sumbra ocupaţie
sovietica, comunismul…
Consecinţe imediate? Poliţia legionară a fost desfiinţată.
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
Comisia de anchetă şi-a suspendat lucrările. Au încetat
arestările printre cei implicaţi în execuţii de legionari. Persoane
învinuite de săvârşirea de infracţiuni, de crime politice, au fost
eliberate din detenţie. Fruntaşul comunist Lucreţiu Pătrăşcanu a
beneficiat şi el de amnistia ad-hoc. Totuşi, în discursul
pronunţat la 10 decembrie în faţa studenţimii bucureştene,
Horia Sima căută să demonstreze „justeţea” actelor violente,
extremiste, de la finele lunii precedente…
Conducerea statului, din acea vreme, niciodată n-a extins
răspunderea asasinării lui Iorga şi Madgearu asupra Mişcării
Legionare în totalitate, asupra comandamentului ei în bloc sau
asupra legionarilor in corpore. Cartea răscitată „Pe marginea
prăpastiei” (2 volume), editată în 1942 de Preşedinţia
Consiliului de Miniştri – ale cărei aserţiuni vădit părtinitoare au
fost parţial preluate şi amplificate în negru de propaganda şi
istoriografia comunista şi postcomunistă - nu reprezintă o
excepţie.
De ce? Pentru că nu existau dovezi irefragabile de părtăşia
acestora la pregătirea, organizarea, transpunerea în fapt a
omorurilor.
În iulie 1941, Secţia a III-a a Curţii Marţiale din Bucureşti
îl judecă pe Traian Boeru şi-l condamnă, în contumacie, la
moarte. Complicii primesc pedepse mai mici. După
„rebeliunea” din 21-23 ianuarie 1941, Boeru s-a refugiat în
Germania şi a fost internat la Rostock, la Buchenwald. E
repudiat de foştii comilitoni aflători în lagăre naziste.
–50–
Postbelic, Traian Boeru se stabileşte la Müncken şi se
apucă de negustorie, de afaceri, pare-se, „vocaţia” lui. În anii
‘60, redactează acolo publicaţia „Întâmpinarea”, de coloratură
„democratică”. În 1954, încearcă răpirea lui Horia Sima, însă
eşuează.
O dată cu ruptura din 1954 dintre legionarii din exil, el
trece în tabăra „antisimistă”, devenind foarte activ. Înainte ca
revista „Carpaţii” să publice relatările lui Horia Sima privind
„dosarul” Iorga-Madgearu, Boeru îi trimite acestuia la 26
ianuarie 1961 o scrisoarea în care cere „clarificarea” în sfârşi a
„cazului” său. Tonul general al scrisorii este că el şi destinatarul
acesteia au fost părtaşi la reprobabila acţiune şi la păstrarea
anumitor „secrete teribile”. Pentru care el, Boeru, s-a purtat
„boiereşte” făcând un sacrificiu enorm ca să tacă 20 de ani, spre
a nu „băga la apă pe alţii”… „Dar acum am ajuns la capătul
răbdării”, se destăinuia dânsul epistolar. „Nu ştiu unde se află
cel care a luat iniţiativa şi a dat ordinul”, specifică el acu’ după
ce „cazul” trecuse de faza juridică şi intrase în domeniul istoriei.
Neprimind răspuns, Boeru caută alte ci de „reabilitare”
personală. Îşi creează o reţea de prietenii, de alianţe (pe bază de
interese, de contraservicii), o platformă de unde să poată
provoca o „lămurire” plauzibilă a „cazului”, în sensul dorit de
el. Şi în 3 - 4 noiembrie 1962, s-a întrunit la Paris un „Consiliu
de onoare”, în vederea „dezvinovăţirii sale. Adunarea sui-
generis era constituită din: generalul Ion Gheorghe (1893-
1958), ex-ministru plenipotenţiar al României la Berlin în
perioada războiului, în ţara condamnat la moarte în contumacie,
în anul 1947, de „Tribunalul poporului”; prof. George
Uscătescu (1917-1995); prof. Virgil Mihăilescu (1906-1989),
fondatorul Bibliotecii Române de la Freiburg; ing. Aurelian
Răuţă (1912-1995), ctitor al Fundaţiei Culturale Române din.
Spania; colonelul I. Tomoroveanu ş.a.
Printre martori aduşi să facă depoziţii în faţa „juriului”
figura şi avocatul Ilie Gârneaţă (1898-1971), co-întemeietor al
Legiunii în 1927, „şef” al fracţiunii anti-Sima („codreniste”) a
exilului verde. Din protocolul întocmit „în numele dreptăţii şi
onoarei”, ca rezultat al dezbaterilor ţinute de către „juriul” ce-l
apăra pe Boeru, reiese că el e o victima („vinovat fără de vina”!)
a unei mari „nedreptăţi”, deoarece „acţionase din ordin
superior”.
Totuşi, reuniunea de la Paris nu prezintă garanţii de
obiectivitate. Era o operaţie particulară, cosmetică, iniţiată de
Traian Boeru, atât în desemnarea „Consiliului de onoare”, cât şi
în administrarea probelor, nici într-un caz irefutabile. Şi nu
reprezenta o ieşire din cumplita dilemă…
Familia lui Boeru nu a avut de suferit, nici sub Antonescu,
nici sub comunişti. Cum dă în vileag Mircea Dumitriu (în
publicaţia timişoreană „Gazeta de Vest”, nr. 152, decembrie.
1999), care-a fost secretar general al „Grupului de comandă”
din exilul legionar după decesul lui Horia Sima, Boeru şi-a adus
familia din ţara în Occident, cu viză de ieşire în regula, data de
autorităţile comuniste de la Bucureşti” (p. 52.).
În „Opisul emigraţiei politice”, de Mihai Pelin (Ed.
Compania, 2002), se menţionează la pg. 41-42 că în arhivele
Securităţii se află o semnalare „ciudată”, conform căreia, la
începutul anilor ‘70, Boeru ar fi fost dispus să se repatrieze în
R.S.R., oferind organelor statului socialist o sumă considerabilă
de dolari, în schimbul impunităţii. La tratative, au participat doi
ofiţeri din D.I.E, însă nu s-a căzut la înţelegere. În 1978, un
general de Securitate (al cărui nume nu este deconspirat)
considera că o colaborare cu Traian Boeru „ar fi fost benefică”.
Nu comentăm, dar întrebăm, neretoric: există ieşire din
dileme?
 Enciclopedica

Marea enciclopedie a României,

pentru România tuturor românilor1

Prof. univ. dr. Gh. Buzatu – Iaşi

Exegi monumentum aere perennius. Horaţiu

(Am înălţat un monument mai durabil ca bronzul)

ecolul XXI a debutat şi se desfăşoară – ceea ce nu

S mai trebuie a fi demonstrat – sub zodia informaţiilor,

care, acestea din urmă, evident domină Lumea. Cel
mai nimerit, la Library of Congress din Washington, D.C., în
Biblioteca Congresului SUA, Sala principală de lectură
Clădirea „Thomas Jefferson” [a]
însăşi inima Imperiului mondial al cărţii, fondat la 1800 şi
găzduind peste 34 milioane volume din toate ţările şi din toate
individ complet a fost şi rămâne fundamental. Este motivul
timpurile, se poate cel mai bine constata care este PUTEREA
pentru care, mai ales în epocile modernă şi contemporană, ele
INFORMAŢIILOR, astăzi sau mâine, dintotdeauna. Acolo, în
au ajuns să domine într-atât domeniul cărţilor – astăzi şi al
celebra Main Reading Room, cititorul poate afla pentru o internetului – încât, cu tot temeiul, se recunoaşte că o cultură
consultare directă peste 40 000 lucrări de referinţă, cu naţională lipsită de asemenea instrumente complexe de
predilecţie enciclopedii şi dicţionare, din colecţia care a depăşit
informare – fiecare, la rândul său, veritabil tezaur al
de mult peste 500 000 de titluri …
cunoştinţelor acumulate de-a lungul timpului şi despre toate
Rostul enciclopediilor2 în formarea şi afirmarea unui locurile – ar fi mică şi, mai prejos, chiar inexistentă … În atare

Naturalis Historiae [b] Theatrum Humanae Vitae[c] Enciclopedia chineză,

1 Introducere la ediţia a II-a anastatică a Enciclopediei
României în patru volume, coordonator D. Gusti, membru al
Academiei Române (Bucureşti, 1938-1943).
2 Enciclopedie – lucrare de referinţă care conţine informaţii din
toate domeniile cunoaşterii sau care se ocupă pe larg de o anumită
ramură a cunoaşterii. Este o lucrare autonomă. Iar explicaţiile sunt
mai amănunţite decât cele oferite de dicţionar. Diferă de un almanah
prin faptul că informaţiile nu sunt datate şi nu sunt extrase din text
pedagogice, în încercarea de o face mai uşor de consultat şi mai
accesibilă pentru nespecialişti. Deşi în general sunt redactate sub
forma mai multor articole separate, enciclopediile diferă mult între
ele, în privinţa structurii şi conţinutului. Prototipul în general
recunoscut al enciclopediilor este Cyclopaedia (1728) lui Ephraim
Chamber. Prima enciclopedie modernă este Encyclopédie, apărută în
Franţa (1751-1765). Cea mai mare enciclopedie generală în limba
engleză este Encyclopaedia Britannica (apud Enciclopedia
Universală Britannica, vol. 5, Bucureşti, Litera/Enciclopedia
Britannica, 2010, p. 304).
1403-1408 [d]
Louis Moreri, 1676 [e]
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
condiţii, se înţeleg eforturile învăţaţilor de oriunde şi de
oricând, dar îndeosebi o dată cu începutul erei creştine, de-a
reuni şi sistematiza informaţiile existente despre lume şi viaţă în
lucrări speciale reprezentând, într-un stadiu incipient, atât
modelul cât şi fundamentul enciclopediilor clasice din secolele
XVIII-XXI.
Dintr-un scurt bilanţ de realizări excepţionale, vom reţine
unele exemple remarcabile – de la Pliniu cel Bătrân cu a sa
Naturalis Historiae (37 volume, 77-79), la Flavius Cassiodorus
cu Institutiones Divinarum et Saecularium Litterarum (560) ori
la Issidor din Sevilla cu Etymologiae (636), iar de la Hrabanus
Maurus (De Rerum Naturis, 842) şi Bartholomaeus Anglicus
(De Proprietatibus Rerum, 1240) la Theodor Zwinger
(Theatrum Humanae Vitae, mai multe ediţii succesive – 1565.
1571, 1586, 1604) şi Louis Moreri (Le Grand Dictionnaire
Historique ou le Mélange Curieux de l´Histoire Sacrée et
Profane, 1676).
Să reţinem că între timp intervenise saltul de excepţie prin
elaborarea între 1403 şi 1408 în China, sub dinastia Ming, a
–51–
 Enciclopedica
Enciclopedia Franceză, Enciclopedia Britannica
vol. I, 1751 [f]
celei mai vaste lucrări enciclopedice de până atunci (reunind 11
095 volume, circa 370 milioane caractere) şi pe care, în ianuarie
1980, am avut prilejul de-a o admira în cadrul unei expoziţii
găzduite de The Library of Congress din Washington, DC.
1701 a marcat, mai mult decât modificarea unei date în
calendar, debutul „Marelui Secol” (Jules Michelet), aflat „sub
semnul Raţiunii triumfante şi al Luminilor, secolul marii crize
de conştiinţă […] în care s-a născut vestita Declaraţie a
drepturilor omului şi în care au izbucnit marile revoluţii ale
lumii moderne”1 . Un rol esenţial a revenit enciclopediilor. Mai
întâi, Vincenzo Coronelli a editat prima enciclopedie din lume
cu articolele dispuse în ordine alfabetică – Biblioteca Univer-
sale Sacro-Profana (6 volume, 1701-1706), fiind succedat
curând de Ephraim Chambers, care, cu a sa Cyclopaedia, or an
Universal Dictionary of Arts and Sciences (2 volume, 1728), a
oferit prototipul tuturor realizărilor moderne ulterioare în
materie - celebrele Enciclopedii franceză (17 volume, 1751-
1765/1772) şi britanică (3 volume, 1768-1771).
După cum este bine cunoscut, rolul esenţial a revenit
celebrei Encyclopédie, ou Dictionnaire Raisonné des Sciences,
des Arts et des Métiers, redactată şi publicată sub coordonarea
lui Denis Diderot, cu colaborări prestigioase - d´Alembert,
Voltaire, Rousseau ş.a. Ecourile şi impulsurile Marii
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
Enciclopedii Franceze s-au resimţit copleşitor pe planurile
spiritual şi social, dar în prima ordine în privinţa conceperii,
editării şi difuzării operelor de referinţă2 , aşa precum s-au
remarcat în ultimele două veacuri: Encyclopaedia Britannica
(29 volume, 1910-1911)3 sau The Encyclopedia Americana (13
volume, 1829-1833; 30 volume, 1960); Chambers
Encyclopaedia (15 volume, 1959); Britannica´s Concise
Pictured Encyclopedia (15 volume, 1963); Encyclopaedia
Britannica. A New Survey of Universal Knowledge (24 volume,
1951); Encyclopedia Universalis (20 volume + Atlas, 1968);
The Mc Graw-Hill Encyclopedia of World Biography. An
International Referrence Work in 12 Volumes (1973); A. F.
Frangulis, ed., Dictionnaire Diplomatique. Biographies des
diplomats du Moyen-Age à nos jours (7 volume, 1933-1968); A.
A. Gromîko, ed., Diplomatičeskii slovar v treh tomah (1960-
1 Ştefan Lemny, Românii în secolul XVIII. O bibliografie,
I, Iaşi, Universitatea „Al. I. Cuza”, 1989, p. XI (Colecţia
Românii în istoria universală, vol. 5).
2 Ibidem, pp. 32-34; Gh. Buzatu, Gh. I. Florescu, Al
doilea război mondial şi România. O bibliografie, Iaşi, Tipo
Moldova, 2010, pp. 15-18 (Colecţia Românii în istoria
universală, vol. 172). Vezi, de asemenea, lista principalelor
publicaţii din lume de-a lungul timpului
(http://wapedia.mobi/on/List-of-historical-encyclopedias).
3 Reprezentând ediţia a 11-a după cea originală din 1768-1771.
–52–
1964); Ernest R. and Trevor N. Dupuy, The Encyclopedia of
Military History (1970, 1977); Enciclopedia Catolica (12
volume, 1948-1954); Enciclopedia Italiana (35 volume, 1929-
1933) sau Meyers Lexikon (52 volume, 1839-1855) şi
Brockhaus (14 volume, 1900) şi Der Grosse Brockhaus (ediţia a
16-a, 12 volume, 1952-1964), Pierre Larousse, editor, Grand
Dictionnaire Universel du XIX-e siècle, 17 volume, 1866-1888),
La Grande Encylopédie (31 volume, 1886-1902) şi Michel
Mourre, Dictionnaire Encyclopédique d´Histoire (8 volume,
1986)4 ; Mircea Eliade, editor in chief, The Encyclopedia of
Religion (16 volume, 1987); Bolşaia Sovetskaia Enţiklopediia
(5l volume, 1949-1958; 30 volume, 1970-1979) şi
Encyclopaedia Judaica (16 volume, 1971); Polski Slownik
Biograficzny (19 volume, 1959-1974) şi Uj Idök Lexikona (24
volume, 1936-1942), Biographisches Lexikon zur Geschichte
Südosteuropas (4 volume, 1974-1981) şi Sovetskaia
Istoričeskaia Enţiklopediia (16 volume, 1961-1976); Thomas
Parrish, S. L. A. Marshall, eds., The Simon and Schuster
Encyclopedia of World War II (1978)5 ; Daniel Ligou, ed.,
Dictionnaire Universel de la Franc-Maçonnerie (2 volume,
1979); Norman Polmar, Thomas B. Allen, The Encyclopedia of
Espionage (1998); Thomas Parrish, Enciclopedia Războiului
Rece (orig. - 1996, traducere 2002); Enciclopedia Universală
Britannica (16 volume, traducere, Bucureşti,
2010).http://www.librarie.net/coperta/dictionar-enciclopedic-
vol-120269.jpg - _blank
În context, nu este de fel un abuz insistând asupra
realizărilor româneşti în domeniu 6 , începând cu Enciclopedia
României (3 volume, Sibiu, 1898-1904) datorată lui Cornel
Diaconovici şi Marele Dicţionar Geografic al Romîniei (5
volume, Bucureşti, 1898-1902), alcătuit şi prelucrat de George
Ioan Lahovari, C. I. Brătianu şi Grigore G. Tocilescu 7 , cărora în
deceniile următoare8 li s-au adăugat: Minerva. Enciclopedie
Română (1929); Dicţionar Enciclopedic Ilustrat „Cartea
Românească” al lui Ion-Aurel Candrea şi Gh. Adamescu (1926-
1931); Enciclopedia „Cugetarea” a lui Lucian Predescu
Enciclopedia Diaconovici Enciclopedia Minerva[g]
4 După care s-a realizat ediţia abreviată: Le Petit Mourre –
Dictionnaire de l´Histoire, Paris, Larousse, 2001, 1 287 pagini.
5 Referinţe despre alte enciclopedii privind al doilea
război mondial – Gh. Buzatu, Gh. I. Florescu, op. cit., p. 17.
6 Vezi, pentru detalii, Barbu Theodorescu, Istoria
bibliografiei române, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română,
1972, p. 193 şi urm.
7 Pe baza celor peste 30 de dicţionare geografice judeţene
existente.
8 Vezi
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/index:Enciclopediile_gener
aliste_romane.

Dicţionarul „Cartea Marea Enciclopedie
Românească”, 1931 [g] Agricolă 1937 [g]
(1940); Dicţionar Enciclopedic Român (4 volume, 1962-1966)
coordonat de Athanasie Joja şi D. Macrea; Mic Dicţionar
Enciclopedic (diverse ediţii, 1972-1986); Ştefan Ştefănescu, ed.,
Enciclopedia istoriografiei româneşti (1978) şi cel mai complet
Dicţionar Enciclopedic (7 volume, 1993-2009) coordonat de
minunatul editor şi coleg Marcel D. Popa, după care s-a
întocmit un nou Mic Dicţionar Enciclopedic (diverse ediţii,
2005-2008); Academia Română – Eugen Simion, Dicţionarul
General al Literaturii Române1 (7 volume, 2004-2009); C. Toni
Dartu, Marea Enciclopedie a Spiritualităţii Româneşti –
Personalităţi române şi faptele lor, 1950-2010 (44 volume);
Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti (2010); Dicţionar
Enciclopedic Ilustrat (şase ediţii, Bucureşti, Editura Cartier,
1999-2008); C. Pârvu, Enciclopedia plantelor (4 volume); Ilie
Bădescu, Mihai Ungheanu, eds., Enciclopedia valorilor
reprimate. Războiul împotriva culturii române (1944-1999) (2
volume, 2000).
Pentru motive asupra cărora vom reveni cu obligativitate,
din bilanţul expus lipseşte, după cum netăgăduit cititorul deja a
constatat, excelenta Enciclopedie a României (4 volume, 1938-
1943)2 .
Nu era dificil de admis că, la confluenţa mileniilor II şi III,
o dată cu afirmarea spectaculoasă a internetului pe planul
informaţiilor, trebuiau să intervină modificări majore în
domeniile enciclopedismului, iar schimbările produse în numai
câteva decenii s-au dovedit, din fericire, mai mult decât
importante, cu desăvârşire revoluţionare. Nu este numaidecât
vorba de faptul că faimoasele enciclopedii pot fi consultate pe
Internet (vezi Enciclopedia României, volumele I şi III), dar
internetul însuşi a ajuns gazda ideală a unor lucrări de profil on-
line, dintre acestea cea mai cunoscută fiind – de binemeritată
reputaţie mondială – inegalabila Wikipedia. Este, aşa cum au
recomandat-o inspiraţii ei fondatori, o enciclopedie liberă,
prezentând o sumă de avantaje indiscutabile – apel lesnicios,
cheltuieli zero, multitudinea şi garantarea datelor, actualizarea
lor continuă, sistematizarea convenabilă 3 etc. Wikipedia – altfel
1 Realizat în principal pe baza materialelor adunate timp
de decenii de colegii de la Institutul „Al. Philippide” al Filialei
din Iaşi a Academiei Române, aceiaşi care au publicat exce-
lentul Dicţionar al literaturii române de la origini până la 1900
(ediţia I, 1979).
2 La 21 iunie 2010, la Academia Română, aşa-numitul
Grup de Reflecţie E.S.E.N. a lansat proiectul Noua Enciclope-
die a României – coordonator acad. Tudorel Postolache (vezi, în
acest sens,
http://ioniliescu.wordpress.com/2010/06/21/noua_enciclopedie_
a_romaniei/).
3 Rămân, totuşi, sub semnul întrebării numeroase informa-
Enciclopedica
Enciclopedia Enciclopedia Invenţiunilor
„Cugetarea” [g] Tehnice[g]
spus Enciclopedia liberă şi multilingvă on-line – este
administrată de Wikimedia Foundation, fiind lansată la 15
ianuarie 2001 de către Jimmy Wales şi Larry Sanger. În acest
moment, programul funcţionează în peste 270 de limbi, iar cel în
română a fost inaugurat la 15 iulie 2003. La 1 noiembrie 2010,
Wikipedia (al cărei semn distinctiv poate fi aflat mai jos) includea
peste 16 milioane de articole (cuprinzând în total peste 1,74 bili-
oane de cuvinte) şi peste 1, 5 milioane imagini4 , toate liber accesi-
bile, neîntârziat şi din orice punct al planetei. Există un clasament
(verificat zilnic) al articolelor înregistrate în funcţie de limbile de
redactare: engleză – 3, 4 milioane articole; germană – 1, 1
milioane articole; franceză – peste un milion de articole; italiană -
peste 737 000 articole; polonă – peste 737 000 articole; chineză –
peste 710 000 articole; rusă – peste 604 000 articole şi, desigur,
română – peste 151 000 etc. etc. Având în vedere cele precizate,
se înţelege că şi numărul şi frecvenţa apelurilor sporeşte
necontenit, la nivelul a zeci de milioane în ianuarie 2010!
Aşa cum este lesne de presupus şi, deci, de aşteptat, în
Wikipedia domeniul istoriei este excelent reprezentat/acoperit,
precum în orice enciclopedie, mai cu seamă într-una de
asemenea proporţii. Solicitatorul poate avea în vedere:
personalităţi, ţări, evenimente, probleme, documente etc.,
preocupându-se, pentru aflarea unor „rezultate” scontate şi fără
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
dificultăţi, să menţioneze cu claritate (în limbile preferate)
pretenţiile, după modelul următor:
ţii şi aprecieri eronate, nefondate, minate adeseori de un profund
subiectivism şi elitism deplasat, de tendinţa de a confunda
activismul şi propaganda cu cercetarea ştiinţifică şi istoriogra-
fia. Este locul nimerit să precizăm că, în primul rând, s-ar im-
pune întocmirea şi editarea unei enciclopedii naţionale în 25-30
de volume, de exemplu, fără a se mai dispersa redutabilii speci-
alişti, în principal din cadrul institutelor de cercetare ale Aca-
demiei Române ori din cadrul Universităţilor, mobilizaţi în
schimb să redacteze, adeseori cu cheltuieli imense, falsele Ra-
poarte finale care – cel puţin până acum – s-au dovedit eşecuri
garantate sub aspect ştiinţific, neprezentând relevanţă decât sub
aspect propagandistic de moment sau pentru unele comunităţi
academice minore. Revenind la avantajele şi limitele Wikepdiei,
precizăm că unele dintre articolele afişate consacrate unor teme
istorice majore sau unor clasici ai literaturii şi istoriografiei ro-
mâne sunt în chip scandalos disproporţionate în raport cu sem-
nificaţia lor şi, nu mai puţin, cu spaţiile generoase dar superfici-
ale rezervate temelor minore sau activiştilor cultural-ştiinţifici
de profesie. Este de netăgăduit că se impune o selecţionare
drastică a „enciclopediştilor” recrutaţi pentru compartimentul
românesc al Wikipediei.
4 Vezi Gh. Buzatu, Marusia Cîrstea, Europa în balanţa
forţelor, I, 1919-1939, Iaşi, Moldova Print, 2010, p. 499-500.
–53–
 Enciclopedica
N. Iorga – 2010 înregistrase 2 804 articole1 .
Wikipedia * I. C.
Brătianu – Wiki-
pedia * N.
Titulescu – Wiki-
pedia * Regele
Carol al II-lea –
Wikipedia * F. D.
Roosevelt – Wiki-
pedia * Cordell
Hull – Wikipedia
* Winston Chur-
chill – Wikipedia
* V. Stalin –
Wikipedia *
Adolf Hitler –
Wikipedia *
Wikipedia – Un simbol actual în Benito Mussolini
Universul Informaţiilor – Wikipedia *
N. Ceauşescu –
Wikipedia * Enciclopedia „Dimitrie Gusti” – 1938-1943 [g]
Primul Război Mondial – Wikipedia * Versailles Treaty, 1919 –
Wikipedia * World War II/Second World War – Wikipedia * Ion
Antonescu – Wikipedia * Battle of Stalingrad – Wikipedia * ***
Paris Peace of 1919-1920 – Wikipedia * Katyn – Wikipedia * Enciclopedia României - programată în şase volume, dar
Eastern Front 1941-1945 – Wikipedia * Vostočnyi Front 1914- apărută în patru volume (1938-1943), datorită condiţiilor precare
1918 – Wikipedia * Auschwitz – Wikipedia * Wilhelm Canaris – intervenite în urma Războiului Mondial din 1939-1945,
Wikipedia *Albert Eichmann – Wikipedia * Italy after WW II – supranumită şi D. Gusti (Preşedintele Comitetului de Direcţie), sau
Wikipedia * Munich Agreement, 1938 – Wikipedia * Danzig, Carol al II-lea (sub domnia căruia s-au iniţiat, redactat şi editat
1920-1939 – Wikipedia * Neuilly, 1919 – Wikipedia * Saint- primele trei volume), sau Mareşal Antonescu (sub regimulcăruia s-
Germain – Wikipedia * Trianon – Wikipedia * Lausanne Treaty, a definitivat şi imprimat ultimul volum)2 – a apărut când trebuia,
1923 – Wikipedia * Molotov-Ribbentrop Pact, 1939 – Wikipedia cum trebuia şi se adresa cui trebuia. Adică: – exact la 20 de ani
* Dictat of Viena, 1940 – Wikipedia * Wehrmacht – Wikipedia. după fondarea României Mari, în momentele sale de maximă
stabilitate şi înflorire şi reflectând cel mai strălucit bilanţ al
inegalabilei Uniri de la Alba Iulia; – în condiţii grafice deosebite şi
conţinând materiale de excepţie sub raporturile concepţiei,
realizării şi obiectivităţii ştiinţifice impecabile, datorate unor nume
ilustre ale culturii şi ştiinţei naţionale (N. Iorga, C. Rădulescu-
Motru, Andrei Rădulescu, Virgil Madgearu, Dimitrie Gusti însuşi,
Constantin C. Giurescu, Mircea Vulcănescu, Dan Botta, George
Alexianu, Paul Negulescu, general Radu Rosetti, Sabin Manuilă,
Constantin Moisil, H. H. Stahl, Constantin Garoflid, Gh. Ion
Vântu, N. P. Arcadian, M. Popescu-Spineni, Cezar Petrescu ş.a.),
raţiuni pentru care, după peste 70 de ani, opera nu şi-a pierdut din
interes, din calitate şi actualitate; – românilor de pretutindeni şi,
deopotrivă, străinătăţii, care aveau să ia cunoştinţă de efectele
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

benefice şi pe termen scurt ale actului istoric de la 1 Decembrie

Cum am precizat, nu am ales întâmplător Wikipedia, date
fiind cu prioritate modul lesnicios de accesare şi manevrare,
nivelul zero al cheltuielilor (s-a specificat că este o enciclopedie
liberă), bogăţia materialelor şi, nu în ultimul rând, faptul că
specialiştii reuşesc ei înşişi a revizui ori completa textele aflate
în circulaţie. Dar cititorul se poate adresa cu maximum de folos
şi altor lucrări de referinţă, unele deja celebre. În acest sens,
internetul dispune de numeroase adrese distincte, dintre care
unele cvasi-obligatorii pentru a pătrunde în tainele excelentelor
Encyclopaedia Britannica (fondată în 1768) ori Encyclopaedia
Americana (fondată în 1829). Pentru cea dintâi, de exemplu,
adresa indicată este http://www.britannica.com, unde
informaţiile acumulate sunt numai parţial disponibile, restul
fiind accesibil doar abonaţilor. Se impune să reţinem, de
asemenea, că, după modelul Wikipediei, cu totul recent s-a
lansat Enciclopedia României on-line, care deja la 4 noiembrie
–54–
1918. Spre exemplificare, precizăm că Dimitrie Gusti, intervenind
în 19383 cu o sugestivă prefaţă intitulată O Enciclopedie
Românească 4 , şi-a avertizat cititorii: „Enciclopedia României va fi
deci o Enciclopedie naţională, nu universală, şi vie, nu abstractă, a
timpului în care trăim; ea va fi deci expresia vieţii şi a unei epoci.
Odată ce Enciclopedia României se gândea să îmbrăţişeze însăşi
viaţa naţiunii române5 , cu toată fierberea ei creatoare, lucrarea nu
1 Vezi
http://enciclopediaromaniei.ro.wiki/Enciclopedia_Rom%C3%A2niei
2 Remarcăm că, în vreme ce pentru primele trei volume se
reclama apariţia „sub Augustul Patronaj al M. S. Regelui Carol
II”, la ultimul se menţiona „Înaltul Patronaj al Domnului
Mareşal Ion Antonescu, Conducătorul Statului”.
3 După cum desprindem din caseta ce închide vol. I al
Enciclopediei României, tiparul lucrării a debutat în mai 1938.
4 Apud Enciclopedia României, I, Bucureşti, 1938, p. VIII.
5 În acelaşi cadru, Dimitrie Gusti stabilea cele trei mari
capitole împărţite în şase volume programate ale Enciclopediei:
a) Organizarea politică-administrativă, în primele volume (I –
Statul; II – Judeţe şi oraşe); b) Economia în volumele III –
Economia Naţională şi IV – Întreprinderi şi Instituţiuni
economice; c) Cultura în volumele V – Cultura Naţională şi VI
– Instituţii şi personalităţi culturale (apud Enciclopedia

se mai putea împărţi în compartimentele nenumărate ale unei
înfăţişări alfabetice1 . Aşezarea trebuia să fie organică şi să
cuprindă cele câteva funcţiuni mari ale oricărei colectivităţi”. Iar,
în 1943, cele Câteva lămuriri preliminare, semnate Comitetul de
Redacţie, relevau în mod nuanţat că, „deşi în intervalul scurs dintre
apariţia ultimului volum [vol. III, 1939] şi a acestuia de faţă [IV,
1943], pământul asupra căruia şi-a întins neamul românesc
stăpânirea de fapt a suferit dureroase schimbări, volumul IV al
Enciclopediei – conceput şi lucrat în parte înainte de 1940 –
continuă să înfăţişeze icoana României întregi, dacă nu aşa cum o
cuprind visurile noastre, măcar aşa cum au realizat-o, de fapt,
părinţii noştri. Dacă, deci, cifrele privitoare la anii de după 1940
înfăţişează, în capitolele în care au putut fi date, un efort mai mic
decât acela al întregului neam românesc, ele sunt totuşi semnele
unei activităţi care – în cadrul Statului românesc – nu a încetat nici
o clipă să viseze întregul. Comitetul de Redacţiei al Enciclopediei
României a vrut să lase contimporanilor şi generaţiunilor viitoare
o imagine integrală a realizărilor neamului românesc din nordul
Dunării, în cursul scurtului răgaz de 22 de ani de unitate politică
pe care i l-au îngăduit împrejurările, din cei peste două mii de ani
de dăinuire istorică, ele constituind nu numai o dovadă a capa-
cităţii sale de creaţie, dar şi o întărire a nădejdii pe c are lumea o
poate pune în realizările lui, într-un viitor în care, scăpat de
nesiguranţa ceasului de faţă, va izbuti să-şi consacre toate puterile
strălucirii chipului lui Dumnezeu pe pământ, în felul său …”2
În ceea ce-l privea, Nicolae Iorga, Titanul istoriografiei
naţionale şi universale din ultimele veacuri, acesta deschidea,
alături de Dimitrie Gusti 3 , seria contribuţiilor găzduite de
Enciclopedie – cum se putea altfel? – cu Originea, firea şi
destinul Neamului Românesc4 , din care reţinem aceste rânduri
pline de înţeles:
„…Trebuie preţuit omul care, în legătură cu oricine,
zăreşte ceea ce este comun umanităţii […] Şi, totdeauna, peste
tot ceea ce am făcut, să ne gândim înainte de toate că suntem
formele trecătoare, de astăzi până mâne, când ici, când
dincolo, ale acelui lucru mare şi sfânt, care este sub toate
faptele şi în toate formele: omul.”5
Astăzi,
graţie disponi-
bilităţii Casei
Editoriale Tipo
Moldova din Iaşi
(director: Aurel
Ştefanachi), edi-
ţia anastatică a
uneia dintre MA-
RILE CĂRŢI
ALE NEAMU-
LUI este încre-
dinţată tiparului –
Enciclopedia
României, operă
de solidă
exemplară infor-
maţie şi ţinută
ştiinţifică, cu o
odisee fabuloasă
şi pe alocuri chiar
dezagreabilă, în-
trucât cum s-ar
României, I, p. IX).
1 A fost temeiul în baza căruia Barbu Theodorescu a
apreciat că Enciclopedia în discuţie făcea „tranziţia de la o
enciclopedie alfabetică la una funcţională” (cf. Barbu
Theodorescu, op. cit., p. 197).
2 Enciclopedia României, IV, Bucureşti, 1943, p. 5.
3 Cf. Ştiinţa Naţiunii, în Enciclopedia României, I, pp. 17-32.
4 Ibidem, pp. 33-41.
5 Ibidem, p. 41.
Enciclopedica
putea uita că, decenii la rând, după „eliberarea stalinistă” din
1944 şi în cursul dezastrului holocaustului roşu, ea a fost trecută
cu zel în rândul „cărţilor interzise” (?!) ... Şi se impune să
subliniem că, în ciuda tuturor episoadelor dezagreabile şi
condamnabile intervenite, Enciclopedia României,
incontestabil, rămâne un monument al civilizaţiei române
moderne, o dovadă nepieritoare – dincolo de timpuri şi spaţii,
de accidente şi patimi sălbatice – a capacităţii creatoare de
excepţie a românilor, cărora le-a fost, din start, dedicată.
Într-un atare context, să nu neglijăm finalmente că o
lucrare de ţinuta şi semnificaţia MARII CĂRŢI editate îşi va
dovedi valoarea, fiind în consonanţă deplină cu personalităţile
de primă mărime ale ROMÂNIEI ETERNE, care au cultivat şi
ilustrează oricând enciclopedismul – M. Eminescu şi N. Iorga,
D. Cantemir şi B. P. Hasdeu, George Călinescu şi Mircea
Eliade, într-o Republică a Literelor, iar Ştefan cel Mare,
Brătienii şi M. Kogălniceanu, mareşalul Ion Antonescu şi N.
Titulescu, în domeniile politico-diplomatic sau militar.
Încheind aceste rânduri, se cuvine numaidecât să
consemnăm că nimeni şi nimic, niciunde şi nicicând n-a reuşit
cumva să frângă aspiraţia individului spre Absolut. Un sens,
către care, mai mult decât sigur, enciclopediile şi
enciclopedismul asigură spiritelor luminate, peste toate şi
împotriva tuturor, O CALE …
Surse imagini [G.F.]
a – Library of Congress, Washington, D.C.,
http://myloc.gov/_assets/ExhibitSpaces/MainReadingRoom/Assets/
main_reading_room_from_gallery_725.Jpeg
b – Wikipedia,
http://en.wikipedia.org/wiki/File:Naturalishistoria.jpg
c – Ibidem,
http://en.wikipedia.org/wiki/File:Theatrum_Vitae_Humanae_1565.jpg
d – World Digital Library,
http://www.wdl.org/en/item/3020/pages.html
e – Wikipedia,
http://en.wikipedia.org/wiki/File:Moreriencyclopedia.jpg
f – Ibidem,
http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Encyclopedie.jpe
g – Nemes Constantin
http://altmarius.ning.com/profiles/blogs/enciclopediile-romanesti-ale
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
şi
Decebal – Muzeul Vatican, sala Braccio Nuovo
–55–
 Evenimente
De asemenea, a adus în atenţia specialiştilor controversata
dată a naşterii, mergând pe cea a anului 1674.
Dr. Lucian Lefter a prezentat tema: „Între Moldova şi
Rusia. Înrudirile lui Dimitrie Cantemir”. Aflăm astfel că mama
Simpozionul cultural: domnitorului provenea din familia Bantaş.
„Dimitrie Cantemir, 300 de ani După lupta de la Stănileşti, D. Cantemir obligat să ia
drumul exilului aduce cu sine la curtea ţarului Petru cel Mare,
de la urcarea pe tron” câteva mii de curteni şi ostaşi, printre care şi familia Bantaş, de
teama unor represalii asupra acestora din partea turcilor.
Împământeniţi în Rusia şi Polonia, cei din familia Bantaş, rude
cu Cantemir, folosesc în blazonul familiei elemente heraldice
Prof. dr. Vicu Merlan – Huşi moldoveneşti precum capul de bour.
Un alt invitat de seama al simpozionului huşean fost prof.
univ. dr. Maria Magdalena Szekely de la Universitatea
redem că nu a fost mai bine nimerit ca organizarea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi cu tema: „Moldova lui Dimitrie

C unui simpozion cultural, dedicat marelui domnitor, Cantemir”. Lucrarea domniei sale a fost prezentată de Bogdan
să aibă loc la Huşi. Personalitatea marelui cărturar Creţu, neputând ajunge la Huşi pentru data de 6 decembrie.
moldav este adânc înrădăcinată pe aceste meleaguri, prin faptul Din lucrarea doamnei Szekely am aflat detalii privind
că s-a născut în apropierea Huşilor, a copilărit, s-a căsătorit, a întocmirea capodoperei cantemiriene „Descriptio Moldaviae”.
descris…şi chiar s-a luptat cu turcii, în locurile care le cunoştea Deşi a fost scrisă în timpul exilului său din Rusia, Cantemir
cel mai bine, la Stănileşti lângă Huşi. adunase material în mai multe etape: copilărie (1674-1688), în
În data de 6 decembrie 2010 la timpul căsătoriei cu domniţa
Huşi a fost organizat un simpozion Casandra la Iaşi (1699-1700), în
cultural-istoric având ca temă: timpul domniei (1710-1711), dar şi
„Dimitrie Cantemir, 300 de ani de la de la tatăl său Constantin Cantemir.
urcarea pe tron”. Organizator şi A urmat o intervenţie din rândul
moderator a fost prof. Costin Clit, de publicului huşean prin bibliotecarul
la Colegiul Naţional „Cuza Vodă”. Constantin Donose, care a prezentat
Simpozionul s-a desfăşurat în prima ediţie în limba română a
aula Colegiului, ocazie cu care şi-au lucrării „Descrierea Moldovei”, scrisă
prezentat lucrările referitoare la viaţa în chirilică, pe care o deţine în
şi activitatea literară şi politică o serie custodia Bibliotecii municipal
de personalităţi din mediul universitar datorită unei donaţii.
ieşeau, profesori şi cercetători din alte A urmat prelegerea drd. Bogdan
zone ale ţării. Printre personalităţile Atanasiu cu tema: „Un dregător din
prezente s-a numărat academicianul umbra tronului Cantemireştilor –
Constantin Toma, originar din Antiohie Jora, care ne aduce la
Gugeşti de lângă Huşi, care aniversa cunoştinţă despre legăturile de
în acea zi 75 de ani de viaţă, fapt care rudenie dintre cele două familii şi
i-a determinat pe doi interlocutori faptul că cei din familia Jora vor fi
(prof. dr. Theodor Codreanu şi prof. apropiaţi fideli domnitorului, cu
Gh. Moraru) să-i aducă un cald funcţii de hatman sau sfetnici în
omagiu de cinstire şi preţuire, mai divanul obştesc.
ales că acesta fuseseră cândva Profesorul univ. dr. Ioan Petru
absolventul Liceului „Cuza Vodă” prin lucrarea: „Menţiuni despre Huşi
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

din Huşi. în opera lui Dimitrie Cantemir –

În discursul său electrizant, ctitoria Cantemireştilor. Documente
prof. Theodor Codreanu amintea că inedite”, a prezentat opera marelui
vatra Huşilor a fost un rezervor Dimitrie Cantemir savant, legătura sa cu zonele
important din care au ieşit numeroase Gravură după o stampă contemporană învecinate Huşului, cu Siliştenii din
personalităţi, avându-l ca reper pe fostul Ţinut al Fălciului. Dimitrie
Dimitrie Cantemir. La acestea adauga Cantemir din prisma domniei sale a
că matricea culturii româneşti a fost stimulată de puternicul fost un om inegalabil în operele literare şi ştiinţifice, fiind unul
focar huşean, care a produs de-a lungul timpului cel puţin 400 din românii cei mai recunoscuţi în afara graniţei, fiind chiar
de somităţi din varii domenii. clasat astăzi printre cele 100 de personalităţi ale planetei. Tot
În alocuţiunea prof. univ. dr. Constantin Toma, membru despre zona Huşilor aflăm, că, Dimitrie acorda o atenţie
corespondent al Academiei Române, au fost scoase în evidenţă specială târgului Huşi datorită Episcopiei, a movilei Răbâiei de
calităţile native şi ştiinţifice ale marelui om de cultura D. la Prut, a cetăţuiei de pământ din codrii Creţeştilor (lângă Huşi)
Cantemir şi contribuţiile sale la cultura universală. La finalul de la Vlăcineasa, Silişenilor etc..
cuvântării a primit din partea doamnei director Manuela Iacob, O alta temă viu discutată a fost cea susţinută de Sorin
de la colegiului „Cuza Vodă” Huşi, o diplomă de onoare şi un Iftimie privitoare la „Aducerea osemintelor lui Dimitrie
album de fotografii. Cantemir”. Acest fapt a fost posibil datorită diplomatului N.
Invitat la acest simpozion a fost si prof. univ. Ştefan Titulescu, care într-un moment de detensionare a relaţiilor
Gorovei de la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, care din motive româno-ruse, reuşeşte în urma unui acord politic cu omologul
de sănătate nu a reuşit să ajungă, însă şi-a delegat un doctorand, său, să aducă osemintele lui Dimitrie Cantemir la Iaşi. Ne-a
pe Bogdan Atanasiu, care i-a prezentat lucrarea „Controverse expus traseul navei „Principesa Maria” până în portul Constanţa
cantemiriene'. Prin aceasta temă a reuşit să delimiteze termenul şi de aici până la Iaşi cu trenul, care au fost participanţi, despre
de „moşnean” folosit cu precădere în Ţara Românească, ceremonialul naţionalist şi despre locul unde a fost îngropat.
argumentând că în Moldova acesta nu a fost folosit, decât un Odată cu osemintele a fost adusă şi piatra de mormânt şi
sinonim, cel de răzeş, care desemna oamenii gospodari şi numeroase manuscrise. Sicriul cu rămăşiţele pământeşti a fost
vrednici. depus la Biserica Trei Ierarhi, alături de Vasile Lupu şi

–56–

Alexandru Ioan Cuza, în „necropola domnitorilor fără
morminte”, denumire acceptată pentru cei trei domnitori ce au
murit departe de ţară.
Bogdan Creţu ne-a descifrat simbolistica faunistică a
lucrării cantemirene „Istoria hieroglifică”. Criptic şi înţelept,
Cantemir reproduce societatea sa din prisma unui simbolism
hermetic, satirizând evenimente şi oameni, mascându-le prin
diversitatea faunistică a vremii. In simbolismul folosit nimic nu
este întâmplător: fiecare animal reproduce întocmai caracterul şi
fapta celui implicat, obiceiurile şi „îndemânările” acestora,
morala şi conduita specifică.
Profesorul Theodor Codreanu a demonstrat un paralelism
între mitul mioritic şi istoria ieroglifică, scoţând în evidenţă
elementele morfogenetice ce s-au succedat de-a lungul timpului
şi au întărit substratului conştiinţei mitice româneşti.
Prof. univ. dr. Valeriu Cotea, membru al Academiei
Române, rezumă importanţa evenimentului cultural huşean,
Evenimente
contribuţia marelui cărturar la formarea generaţiilor viitoare de
intelectuali şi oameni de ştiinţă.
Şi pentru că Dimitrie Cantemir pomeneşte de vinurile
celebre de Cotnari, Huşi şi Pâhneşti, organizatorii i-au invitat pe
toţi participanţii la vinoteca Huşilor de la Colegiul Agricol la o
degustare cu „Busuioacă de Bohotin” şi alte vinuri alese.
La final a urmat o vizită la Mănăstirea Grumezoaia din
comuna Dimitrie Cantemir, pe locurile unde s-a născut marele
cărturar.
Prin susţinerea acestui eveniment aniversar, toţi
participanţii au plecat de la Huşi, mai „bogaţi” spiritual,
sădindu-se adânc în sufletul lor fărâma de patriotism naţional ce
este la mare căutare, acum când „vlădicile” neamului au uitat cu
desăvârşire de cei mici şi mijlocii, de intelectualii şi oamenii de
ştiinţă ai acestui neamului românesc, oropsit şi atunci, oropsit şi
astăzi de neroziile vremii...

operele fundamentale
ale celui omagiat în
ediţie anastatică (Prin-
cipele Dimitrie Cante-
mir, Opera Omnia, vol.
Români iluştri: Dimitrie Cantemir I-VIII, Iaşi, Tipo
Moldova, 2010) după
modelul celei îngrijite
de Academia Română
Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu – Iaşi la intersecţia secolelor
XIX-XX.
Dimitrie Cantemir
(n. 26 octombrie 1673,

D
in Calendarul marilor evenimente ale trecutului
neamului reţinem, pentru sfârşitul acestui an, Silişteni, azi comuna
împlinirea a 3 secole de la accederea pe Tronul Dimitrie Cantemir,
Moldovei a lui Dimitrie Cantemir. Jubileul a fost marcat, între judeţul Vaslui – m. 21
altele, de sărbătorirea strălucitului cărturar chiar la sediul august 1723, în Rusia).
Fiu al lui Constantin
Cantemir, domn al
Moldovei (1685-1693).
Studii la Iaşi cu
învăţatul grec Ieremia

Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

Cacavelas, apoi la
Academia Grecească a
Patriarhiei Ortodoxe
din Constantinopol;
poliglot, pe lângă
limbile clasice, latina
şi greaca, cunoştea
turca, italiana, araba,
persana, slava veche şi
rusa. La 23 noiembrie
1710 ajunge, cu
ajutorul turcilor, domn
al Moldovei (1710-
Lansarea cărţii „Cantemireştii” la Biblioteca Centrală 1711). În scurta-i
Universitară Iaşi. De la stânga la dreapta: Magda domnie a luat o serie
Jeanrenaud, Silviu Lupescu, Stefan Lemny, Alexandru Zub1 de măsuri menite să
ducă la ridicarea
poziţiei internaţionale
Uniunii Europene de la Bruxelles şi, nu mai puţin, de apariţia a Moldovei şi la întă-
unor volume de referinţă precum, în prima ordine, cel datorat rirea puterii domniei.
istoricului Ştefan Lemny, Cantemireştii. La 13 aprilie 1711, la
Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al Luţk, în Volinia, a
XVIII-lea (traducere din limba franceză, Iaşi, Editura Polirom, încheiat Tratatul de alianţă cu Rusia, în care se prevedea
2010), lansat la 29 noiembrie la Iaşi şi, tot atunci şi tot acolo, eliberarea ţării de sub jugul turcesc, alipirea la Moldova a
ţinuturilor smulse ei de Imperiul otoman, regim absolutist în
1 http://cantemiriana.blogspot.com/2010/12/evocation- Moldova, tronul rămânând ereditar în familia Cantemir.
dimitrie-cantemir-iasi-le-29.html [G.F.]
–57–
 Evenimente
Istoria Imperiului Otoman,
Hamburg, 1745 1
Hronicul vechimii a
romano-moldo-vlahilor2
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
Istoria hieroglifică 3
1 www.cantemir.cozmulici.info/imagini-cantemir [G.F.]
2 internettrading.net/sica/denis/cantemir/Hronicul%20a%20vecBerza, Giorge Pascu, Răzvan Codrescu, Emil Petrovici, M. M.
himei%20romano-moldo-vlahilor,%20manuscris.png [G.F.]
3 internettrading.net/sica/denis/cantemir/Istoria%20ieroglif Miron, Dan Zamfirescu, G. Cioranesco, E. Lozovan, Mihai
ica,%20manuscrisul%20original.png [G.F.]
–58–
Victoria turcilor la
ţirea lor în state feudale, precum şi continuitatea românilor pe
Stănileşti (1711) împo- pământul fostei Dacii. Preţios dar închinat poporului său,
triva oastei ruseşti l-a Hronicul lui Cantemir era menit să facă cunoscută străinătăţii
silit să se refugieze în istoria românilor şi să atragă atenţia opiniei publice europene
Rusia, unde a ajuns asupra situaţiei politice în care ei se aflau. O serie de alte lucrări
unul din sfetnicii ţaru- istorice ale lui Dimitrie Cantemir tratează probleme mai restrânse
lui Petru cel Mare. De de istorie a Moldovei şi Ţării Româneşti, ca şi de filosofie a
largă formaţie enciclo- istoriei. Filosofia lui Dimitrie Cantemir este teologică, mistică. În
pedică, filosof, istoric,unele din scrierile lui se simte influenţa filosofului flamand Jean
geograf, muzicolog,
Baptiste Van Helmont.
Dimitrie Cantemir a Rândurile de mai sus, datorate acad. prof. Ştefan
fost, prin opera sa, unulŞtefănescu, îngăduie cititorului o inspirată şi precisă
din marii învăţaţi
„introducere” în viaţa şi opera lui Dimitrie Cantemir. Cum asupra
europeni ai vremii. acestei probleme vom reveni, în acest context vom releva că în
În 1714, Acade- prezent cititorul dispune de ample informaţii în materialele
mia din Berlin (Socie- găzduite în faimoasa enciclopedie on-line Wikipedia, precum şi
tas Regia Berlinensis) în alte lucrări de specialitate din ultima vreme.
l-a ales membru al ei. Un caz mai rar întâlnit în domeniul ştiinţei şi culturii
La îndemnul acestei universale, Dimitrie Cantemir s-a înscris demult în rândul
Academii, Dimitrie
personalităţilor ilustre în privinţa cărora, nicicând şi niciunde,
Cantemir a scris în vreunul dintre superlativele folosite nu ar putea fi apreciat drept
1716 importanta sa abuziv ori nefericit. Mai ales că fostul principe al Moldovei a
lucrare „Descriptio
beneficiat, după cum s-a remarcat deja, încă din timpul scurtei
antiqui et hodierni şi zbuciumatei sale existenţe, graţie activităţii sale intense şi
status Moldaviae”,
operei sale uluitoare, în parte editată antum, de atenţia şi
izvor pentru cunoaş- preţuirea unora dintre spiritele redutabile ale Veacului
terea societăţii şi
Luminilor, pentru ca, pe măsura valorificării postume a
statului moldovenesc, lucrărilor sale, aprecierile şi exegezele să se extindă continuu ca
în special pentru epoca arie şi intensitate.
în care a trăit autorul, Nefiind posibil să detaliem, vom reţine că, pentru înşişi
sfârşitul secolului al succesorii ilustrând aceeaşi specie (N. Iorga, B. P. Hasdeu,
XVII-lea şi începutul G. Călinescu sau Mircea Eliade), Dimitrie Cantemir a fost
secolului al XVIII-lea. abordat şi judecat hotărî şi consecvent prin prisma savantului
Scrierea care a făcut situat pe pisc. Pentru a exemplifica, vom menţiona că, de vreme
din Dimitrie Cantemir ce – pentru G. Călinescu – Dimitrie Cantemir se confunda cu
istoric de faimă euro- „un Lorenzo Medici al nostru”, pentru inegalabilul N. Iorga el
peană a fost, în special,„a devenit ... prin singurele lui silinţi, eroice, un deţinător al
„Historia incremen-
ştiinţei Răsăritului musulman în toate direcţiile ... A fost în
torum atque decremen- vremea lui unicul exemplar al unui erudit stăpân pe cuprinsul
torum aulae othomani- întreg a trei civilizaţii pe care le-a dat omenirea şi astfel s-a
cae”, redactată paralel impus tuturor mediilor culturale în care a ajuns să se
cu „Descrierea Moldo- manifeste”.
vei” şi terminată în În viziunea lui Răzvan Codrescu, „Dimitrie Cantemir
1716. Tradusă în
reprezintă primul nostru certificat de europenitate, în sensul
engleză în două volume modern al cuvântului”, el inaugurând indiscutabil „marea serie
(Londra, 1734 şi 1735), a personalităţilor enciclopedice româneşti, ilustrată îndeosebi de
în franceză (Paris,
B. P. Hasdeu, N. Iorga şi M. Eliade”. În sfârşit, nu mai puţin
1743) şi germană
inspirat şi nuanţat s-a dovedit regretatul Dan Horia Mazilu,
(Hamburg, 1745),
exeget al scrierilor cantemiriene, care observa: „Opera lui
lucrarea a fost socotită Cantemir, foarte întinsă şi diversă, confirmă enciclopedismul,
ca cea mai importantă dar şi atribuţiile geniale ale minţii sale (...). Opera lui ... se
istorie a Imperiului impune ca un moment cardinal în cultura română, primul mo-
otoman până la
ment de importanţă majoră, când spiritul românesc a radiat
lucrările lui Hammer şi asupra altor culturi. Geniu pozitiv, Cantemir a fost un întemei-
Zinkeisen. etor în varii domenii de manifestare a spiritului, în teologie,
Între 1717 şiistorie şi geografie, etnografie, imagologie, sociologie, filozofie,
1723, Dimitrie Cante- retorică, pedagogie şi, nu în ultimul rând, în literatura de ficţiu-
mir a redactat lucrarea ne alegorică şi satirică”. De asemenea, reputatul istoric francez
rămasă neterminată
Emmanuel Le Roy Ladurie, prefaţând Cantemireştii colegului
„Hronicul vechimii a Ştefan Lemny, stabilit actualmente la Paris, a relevat traiectoria
romano-moldo-vlahilor”, „cu totul deosebită” a fostului domn moldovean, depăşit însă de
în care susţine originea savantul care s-a impus din perspectiva posterităţii.
latină a românilor, Rămânând la capitolul investigaţiilor şi exegeţilor operei
unitatea lor de origine şi
cantemiriene, se impune a reţine că bibliografia existentă
de stat, până la despăr- include numeroase sinteze, monografii, biografii şi bibliografii,
studii şi colecţii de documente, semnate în principal de N.
Iorga, G. Călinescu, G. Vîlsan, Dan Bădărău, Virgil Cîndea, Ilie
Minea, P. P. Panaitescu, Sextil Puşcariu, N. Cartojan, Mihai
Alexandrescu-Dersca, N. Manolescu, Dan Sluşanschi, Paul
 Evenimente
Maxim, M. Gu- evoluţiile de-a lungul ultimelor 300 de ani, pe parcursul cărora
boglu, Al. Rosetti, imperialismele rus ori sovietic au pus permanent în discuţie, au
I. C. Chiţimia, ignorat ori au violat cu brutalitate, în virtutea Tratatului ruso-
Dan Horia Mazilu, turc de la 16/28 mai 1812 ori a Protocolului secret al Pactului de
D. Ciurea, Şerban neagresiune Hitler-Stalin din 23 august 1939, graniţa româno-
Cioculescu, Al. rusă pe Nistru – articolul 11 al Tratatului de la Luţk prezintă o
Piru, I. Rotaru, relevanţă cu adevărat istorică.
Ştefan Ciobanu, În semn de recunoaştere universală a personalităţii de
Paul Cernovo- excepţie a lui Dimitrie Cantemir, la 30 noiembrie 2010, cu
deanu, N. Stoi- prilejul împlinirii a 300 de ani de la instalarea sa pe tron, chiar
cescu, Ştefan în inima bătrânului continent, la sediul din Bruxelles al Parla-
Ştefănescu, Dra- mentului European, s-a desfăşurat un simpozion internaţional.
goş Protopo- Ilustrul cărturar a fost omagiat de unii europarlamentari,
pescu, Vasile precum şi de numeroşi istorici din Beligia, Franţa, Grecia,
Harea, N. Dabija, Rusia, Serbia şi, desigur, România, iar profesorii M.
Alexandru Zub, Diaconescu, Constantin Barbu şi Paul Tudor au lansat integrala
Ştefan S. Gorovei, manuscriselor facsimilate aparţinând lui Dimitrie şi Antioh
Constantin Barbu, Cantemir în 20 de volume. Prezent la manifestare, scriitorul
Mihail Diaco- basarabean Nicolae Dabija, Membru de Onoare al Academiei
nescu, Ştefan Române, a consemnat pentru „Cotidianul” că „Opera lui
Lemny şi, Dimitrie Cantemir, savantul şi domnitorul, face o sinteză între
Petru cel Mare (1672-1725)1 desigur, dintre cultura Orientului şi a Occidentului. A fost înalt apreciat de cel
istoricii străini, mai mare critic al literaturii ruse, V. Belinski, care zicea despre
începînd chiar în secolul al XVIII-lea cu marele Edward D. Cantemir că era „foarte iscusit în filozofie şi matematică şi
Gibbon, O. Wright, Franz Babinger, H. Trevor-Roper, Anthony avea cunoştinţe mari în arhitectură”. Istoricul rus N. Bantîş-
Bryer, H. Kemal Karpat, Namik S. Turan, V. N. Ermuratskyi, Kamenski îl considera pe Dimitrie Cantemir „cel mai învăţat
A. I. Babyi şi, bineînţeles, Emmanuel Le Roy Ladurie. bărbat în Rusia timpurilor lui Petru I”. Voltaire scrie: „Prinţul
După cum este lesne de presupus, operele cantemiriene, Cantemir ... întrunea talentul vechilor greci, ştiinţa literelor cu
bucurându-se de o justificată şi deosebită preţuire, au beneficiat cea a armelor... Dimitrie Cantemir e asumat azi de mai multe
de atenţia editorilor. Graţie acestora, unele lucrări, cu precădere ţări: România, Republica Moldova, Turcia, Rusia (ultimele
Descrierea Moldovei, au apărut în varii ediţii, în limba română două – ţări de adopţie), dar şi de către Transnistria, care şi-l
sau în limbi de circulaţie internaţională (engleză, germană, revendică şi ea (...) şi în scrierile literare el e un modern, se
franceză, rusă etc.), adeseori în tiraje importante. În două ocazii, distanţează de contemporanii săi, care mai scriau Letopiseţe ale
de fiecare dată prin eforturile Academiei Române, s-au avansat ţării Moldovei sau greoaiele Stihuri la stemă (...) Timp de 300
proiecte, concretizate din fericire în realizarea unor serii de de ani, noi, românii despărţiţi de graniţe, ne-am întâlnit
opere complete. deasupra paginilor scrise de prinţul Cantemir şi ne-am
Mai aproape de noi, cu începere din 1973, regretatul acad. recunoscut. Nu ca fiind rude, ci fiind aceiaşi. I-am putea spune
prof. Virgil Cîndea a iniţiat, sub egida Editurii Academiei, Cantemir – unificatorul de Limbă Românească şi de Conştiinţă
tipărirea Operelor complete ale lui Dimitrie Cantemir în nouă Românească”.
volume (mai multe tomuri), serie nefinalizată, dar din care au
apărut vol. IV/1 (1973), I (1974), IX/1 (1983). Pentru început,
mai precis între anii 1872 şi 1901, s-au imprimat – prin grija Al.
Papiu Ilarian, Iosif Hodosiu, G. Sion, Al. Odobescu sau Grigore
G. Tocilescu delegaţi ai Societăţii Academice Române, ulterior
ai Academiei Române – „Operele Principelui Dimitrie

Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

Cantemir”, în opt volume. Seria respectivă a Operelor
beneficiază astăzi, prin bunăvoinţa Editurii Tipo Moldova
(director: Aurel Ştefanachi), de avantajele includerii în Colecţia
„Opera Omnia”, sub semnătura lui Dimitrie Cantemir. Fiind
vorba de o ediţie anastatică, se înţelege că ea se adresează cu
predilecţie specialiştilor şi colecţionarilor.
Nu este posibil să încheiem, fără a sublinia semnificaţia
deosebită a Tratatului lui Dimitrie Cantemir cu Petru cel Mare
de la Luţk din 13/24 aprilie 1711, care – în perspectiva eşecului
trupelor ţarului la Stănileşti în faţa oştilor turceşti (8-12 iulie
1711) – a marcat sfârşitul carierei politice a domnului
Moldovei, el fiind silit în consecinţă să se retragă în Rusia.
Dar nu se poate omite că Tratatul, al cărui text a fost
redactat integral de domn, a stabilit cu precizie, după litera şi în
spiritul străvechilor „legi ale ţării”, integritatea teritoriului
Moldovei şi potrivit fruntariilor sale în toate direcţiile. Sub acest
aspect, articolul 11 prevedea fără rezerve că: „Pământurile
Principatului Moldovei, după vechea hotărnicie moldovenească,
asupra cărora domnul va avea drept de stăpânire, sunt cele
cuprinse între râul Nistru, Cameniţa, Bender, cu tot ţinutul
Bugeacului, Dunărea, graniţele Ţării Munteneşti şi ale
Transilvaniei şi marginile Poloniei, după delimitările făcute cu
acele ţări”. Este lipsit de îndoială că – tocmai având în seamă Huşi – bustul lui Dimitrie Cantemir[G.F.]

1 Rijksmuseum, Amsterdam
www.rijksmuseum.nl/aria/aria_encyclopedia/00047546?lang=en [G.F.]
–59–
 Evenimente
Umor la Huşi
Prof. Theodor Codreanu – Huşi
n toamna ploioasă şi friguroasă din anul de graţie 2010,
Î la Huşi plouă şi cu literatură umoristică. Iar faptul se
suprapune cu o nouă ediţie a expoziţiei de grafică
satirică numită, inspirat, Damigenius de organizatorul ei infati-
gabil, eminentul artist care este Cristian Marcu, în colaborare cu
Casa de Cultură „Alexandru Giugaru” al cărei director este, de
ani buni, Sergiu Găină. Damigenius (prima ediţie în 1989) a
ajuns la a 16-a ediţie, fiind una dintre manifestările profesio-
niste de prim-plan în grafica satirică românească.
De-a lungul vremii, au expus aici artişti de rezonanţă
naţională şi internaţională. La ediţia din acest an, au participat
Dan Silviu Turculeţ, Constantin Pavel, Doru Axinte, Cristian
Topan, Gabriel Rusu şi, desigur, huşeanul Cristian Marcu.
Vernisajul s-a produs la Galeria PrimART din incinta Primăriei
Municipiului Huşi, la ora 12. În intervenţia pe care am susţinut-
o după prezentarea lui Cristian Topan, am făcut observaţia că o
bună caricatură este e excelentă epigramă în imagini, corelaţia
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
fiindu-mi inspirată de faptul că la ora 10,30 avusese loc la
Biblioteca Municipală „Mihai Ralea” lansarea unor cărţi, între
care şi una de epigrame şi rondeluri semnată de Aurel Cehan, cu
titlul Elixir de sănătate (Editura Contrafort, Craiova, 2010).
Desigur, este o distanţă axiologică importantă între
profesionismul graficienilor satirici şi poezia umoristică a lui
Aurel Cehan, aflat la a doua sa carte, după ce autorul debutase
editorial cu Terapie de cuvinte (Editura „Dosoftei”, Iaşi, 2003).
Ambele forme ţintesc însă asanarea sănătăţii moravurilor iar
Aurel Cehan pariază tocmai pe elementul „terapeutic” numit pe
copertele ambelor volume publicate. Că „pilulele” fabricate
astăzi devin tot mai ineficiente, fie din pricina slabei compoziţii
din reţeta autorilor, fie din cauză că viruşii răului public au
devenit extrem de rezistenţi, asta e altă poveste.
Literatura umoristică huşeană de azi încă se zbate în
limitele amatorismului. Semne de depăşire se găsesc la Petru
Brumă, autor care însă a părăsit de mulţi ani urbea natală pentru
Constanţa, unde a profesat ca dascăl de fizică la un liceu de
prestigiu. În localitate, în afară de Aurel Cehan, a mai produs
cărţi de poezie satirică Ioan Marcu, debutant la vârsta pensiei,
autor al unei serii de trei volume Boabe de piper, apoi al opului
Ghimpele din potecă şi al recentului La obiect (Editura Sfera,
Bârlad, 2010), cu o prefaţă a scriitoarei Marta Miclescu, urmată
de un Cuvânt înainte semnat Denis Dinulescu şi de o apreciere
îmbărbătătoare, pe ultima copertă, a istoricului local Lucian
Petrescu, fost deţinut politic. Stadiul artistic la care a ajuns acest
–60–
din urmă autor e dat şi de primele strofe dintr-o ars poetica
intitulată Scurtă prezentare:
„Nu pretind a şti chiar totul / Aşa precum un erudit/ Dar
când observ unde am locul/ (Ca un bust fixat pe soclu)/ Îmi văd
visul împlinit.// În viaţă am făcut de toate/ Slujbaş, în ultimă
instanţă;/ Am învăţat şi ceva carte/ Cu un liceu şi facultate,/
(Ambele, de la distanţă).” Desigur.
Un umorist autentic, croitor de bune epigrame, este
Constantin Donose, aflat însă la antipodul lui Ioan Marcu în
ceea ce priveşte atenţia pe care o acordă propriilor improvizaţii,
nefiind nicicum ispitit a şi le aduna în volum. O face, în schimb,
Aurel Cehan, care a evoluat binişor de la placheta de debut,
poate şi pentru că a avut curajul să se afle sub îndrumarea unor
profesionişti, precum criticul dramatic şi literar, publicistul şi
epigramistul Teodor Pracsiu, care-i şi semnează prefaţa la cel de
al doilea volum. Aurel Cehan a învăţat ceva din estetica
epigramei şi, adesea, dovedeşte că are umor. El are, de
asemenea, îndemnarea versificaţiei (pe care o exercită şi în
forma fixă a rondelului, bunăoară). Ştie să exploateze resursele
semantice ale cuvintelor, apelând la calambur, paronimie,
antiteză, aluzie, polisemie, dedicaţie, epitaf etc., pe care, fireşte,
le pune în slujba şfichiuirii realităţilor din societatea
postdecembristă, dar şi a defectelor general-umane. Iată câteva
exemple reuşite, deşi mai puteau fi cizelate:
Ca la nimeni
Toţi îl ştiu un indecent,
Nimeni nu îl agreează,
Deşi-n toate-i repetent
Peste tot el promovează.
De ochii lumii
Purta dolari în portofel,
Dar cum să-ţi povestesc matale,
Mă chinuii în chip şi fel:
El nu făcea… două parale!
Dorinţa unui pescar
Fiind pescar de meserie,
Şi-n principiu mare domn,
Vrea în Parlament să fie,
Ca să prindă-un pui de somn!
Aurel Cehan creează şi meta-epigrame, încercând să
ajungă la tainele speciei:
Definiţia epigramei
Patru versuri, un catren,
Cu şi fără sutien;
Primele îţi aduc fală,
Ultimele… săpuneală.
Vorbeam mai sus de corespondenţa dintre epigramă şi
caricatură. Cartea lui Aurel Cehan este un exemplu şi-n atare
privinţă, textele fiind intercalate cu desene ale talentatului
caricaturist vasluian N. Viziteu şi ale colegului său M.
Ciobotaru. Aurel Cehan mai cultivă şi sonetul, vorba de duh,
aforismul satiric şi pamfletul, specii cu mult mai pretenţioase.
Iată câteva aforisme, bazate tot pe jocuri de cuvinte: „Se dădea
în stambă, fiindcă n-avea stofă.”; „Suferea tot timpul. Îl durea în
cot de alţii”.; „În faţa şefului stătea drept. Zicea că este un tip
vertical”.
 Personalităţi
superioară de îndeplinit şi că Rusia era sortită unei meniri
monumentale.
Astfel, ideea de mesianism a străbătut întreaga istorie a
Rusiei, iar conştiinţa eşecului a dat naştere la tragism, angoasă
Proza scurtă la Gogol. Tipologii şi apocalipsă.
Intelighenţa, ca grup distinct în cadrul societăţii ruseşti, s-a
afirmat în a doua jumătate a secolului XIX. Ea nu reprezintă numai
un grup de intelectuali. Ea apare mai degrabă ca un ordin monastic
Prof. Lazăr Cristian – Huşi – după expresia lui N. Berdiaev, adică o sectă cu propria ei morală,
cu o anumită concepţie despre lume, cu depinderi şi reguli cu totul
aparte. Intelighenţia îşi recruta oamenii din toate clasele sociale, nu
I. Elemente specifice ale realismului rus numai din rândurile intelectualităţii ruse, ci şi din rândurile
nobilimii cultivate, a clerului de jos, a micilor funcţionari şi
De ce se rusul răzvrăteşte împotriva culturii, demolează negustori si chiar dintre ţărani. Aceste idei veneau ca o contra-
toate valorile? – se întreba filosoful creştin Nikolai Berdiaev.1 pondere faţă de autocraţia ţaristă.
Întrebarea se referă chiar la esenţa spiritului rus şi pune Încă de la început, intelighenţia, prin concepţiile
problema unui sens istoric în cultura rusă. promovate, va fiinţa in opoziţie cu statul rus şi va constitui o
Popoarele ce au influenţat istoria nu pot exista în afara reacţie faţă de societatea rusă din timpul ţarului Nicolaie I, a
culturii. Dar totuşi, slavii de la răsărit, ce erau conştienţi de cărui domnie va determina o asuprire cruntă faţă de ţărani şi
propria istorie, au făcut cultură doar în măsura în care aceasta se intelectuali. Intelectualitatea a resimţit profund această criza,
putea raporta pozitiv la ideea lor naţională. Cu toate acestea, în fiind ignorată de structurile politice aflate la putere, constitu-
Rusia nu a exista un sentiment al naţiunii ruse. Cei învăţaţi indu-se astfel într-o grupare schismatică ce se opunea statului
preferau să folosească noţiunea de popor, în loc de naţiune, iar autocrat rus. Ca
când aceştia au avut în vedere cultura universală, adeseori s-au urmare a acestei
raportat faţă de ea în mod negativ, cu accente profetice şi opoziţii, mulţi din-
apocaliptice. tre membrii ei îşi
Ca o consecinţă că tradiţia bizantină nu le-a permis ruşilor vor publica operele
o deschidere către universalitate, cultura rusă nu a cunoscut în exil, datorită
forme noi, creatoare. Dorind să impună culturii ruse un caracter cenzurii, a statului
universal, occidentaliştii s-au îndreptat către nihilism sau poliţienesc, a stru-
revoluţionalism şi astfel orice încercare a lor a eşuat. Cei care s- cturilor în descom-
au abătut de pe calea cea dreaptă a bizantinismului a fost punere ale Impe-
izolaţi de poporul rămas fidel tradiţiei. Reformele lui Petru cel riului ultimilor ţari
Mare, menite să occidentalizeze Rusia, au avut urmări grave pe care înţelegeau să
plan spiritual, ţarul fiind considerat de către popor a fi conducă autoritar
întruparea Antihristului pe pământul sfânt al Rusiei. şi samavolnic.
Cei ce analizează cultura şi spiritualitatea poporului rus Membrii in-
sunt de părere că această împotrivire faţă de ideea de nou în telighenţiei, rupţi
cultura rusă priveşte caracterul mesianic şi profetic al culturii. de poporul simplu,
Rusia a fost dintotdeauna o ţară a paradoxului, predispusă necultivat, în
mesianismului şi proorocirii, iar experienţele imperialismului opoziţie cu statul,
ţarist, nihilismul anarhist şi spiritul revoluţionar vin dintr-un se vor refugia în
fond sufletesc al ruşilor. Conştiinţa mesianică i-au făcut pe ruşi domeniul ideilor,
să fie stihiali, iar stihialul nu acceptă nici o formă de condamnaţi fiind
convenţionalism. Emil Cioran a afirmat că Rusia nu poate fi la singurătate şi

Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

înţeleasă de celelalte popoare.2 A vorbi despre mesianismul rus
înseamnă a vorbi despre ruşi în general, iar acest lucru
presupune o cunoaştere iniţiatică a spiritului rus, iniţiere ce nu
ţine de raţiune ci are un aspect afectiv şi intuitiv.
În ipoteza că pe fondul unei spiritualităţi ortodoxe au fost
posibile toate fenomenele de manifestare ale spiritului rus, de la
tradiţia slavofilă până la nihilism, socialism şi bolşevism –
mesianismul are strânse legături cu ortodoxismul. Din această
îmbinarea a mesianismului cu spiritualitatea ortodoxă se explică
şi emergenţa ideilor socialiste şi comuniste. Ideile preluate de
cei învăţaţi – idealismul german, liberalismul şi marxismul – au
îmbrăcat haina mesianismului specific rusesc, iar din întâlnirea
mesianismului cu cultura germană s-a născut ideologia marxist-
leninistă. Astfel, mesianismul sfârşeşte, ca şi în Germania, în
ideologie, dar spre deosebire de Germania, pentru învăţaţii ruşi
marxismul nu a rămas doar o idee, ruşii au transformat-o în
ideologie, fapt care a dus la izolarea definitivă a Rusiei de restul
Europei.
Deosebirea structurală a spiritului rus faţă de
spiritualitatea europeană a fost conştientizată de intelectualii
ruşi ai secolului al XIX-lea. Toţi au simţit că au o misiune
1 Nikolai Berdiaev, Filosofia lui Dostoievski, Editura
Institutul European, 1992, p. 11.
2 Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Editura
Humanitas, 1990, p. 16.
izolare. Ei vor ela-
bora cele mai
diverse concepţii
privind în mod Gogol – Revizorul, 1856
special statul şi
societatea rusă,
impunându-se ideile anarhice şi socialiste, ca o reacţie faţă de
autocraţia rusească şi a iobăgiei.
Intelighenţia se va dezvolta în curând ca o grupare
extremistă, iar opoziţia faţă de stat se va concretiza în viziunea
gnostică prin care Statul şi societatea erau văzute ca o întruchi-
pare a Răului. Membrii intelighenţiei se vor rupe de realitate şi
de prezent. Modelul teoretic care se va impune va fi astfel unul
abstract, iar morala va fi una schismatică, de tip raskol.
Berdiaev 3 a subliniat dogmatismul intolerant ca fiind o
caracteristică a intelighenţiei. Acesta va prelua din Occident idei
pe care le va asimila uşor, fără a le supune criticii, afirmând că
este vorba „de o lacună, o deficienţă care-i va împinge adesea în
tot felul de confuzii sau erori, fiind însă şi un soi de virtute, care
va sta mărturie avântului religios şi unui elan al sufletului”.4
Ideile occidentale, întâlnind o astfel de conştiinţă, se vor
transforma în dogme: „Saint-simonismul, fourierismul,
3 Berdiaev, Originile şi sensul comunismului rus, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p.43.
4 Ibidem, p.44-45.

–61–
 Personalităţi
hegelianismul, materialismul, marxismul, au fost asimilate ca Sfânta Rusie se opune Rusiei eretice, cea care a condus în
dogmă de intelighenţie”.1 istorie; istoria nu poate mântui poporul, ci poporul mântuieşte
Nu trebuie uitat că epoca în care a apărut şi s-a dezvoltat istoria. Din acest motiv cultura a fost principalul motiv de
intelighenţia rusă este cea a romantismului german, dar şi epoca despărţire a intelectualilor eretici de poporul fidel a lui Hristos.
desăvârşirii unităţii naţionale a unor popoare europene. În Exemple de intelectuali ce au crezut în Sfânta Rusie sunt
această perioadă intelectualii ruşi îl descoperă pe Hegel, iar prin Dostoievski, Soloviov.
el pătrunde şi idealismul ferman, repede asimilat. Descoperirea Rusia sfântă este un obiect de credinţă, sfinţenia şi patosul
culturii europene a dat semnalul „revoltei împotriva întregii caracterizând acest teritoriu spiritual. Semnul sfinţeniei se
Rusii ţariste. Cultura va avea drept urmare surparea străvechii regăseşte la majoritatea scriitorilor ruşi. Gogol şi Leontiev au
credinţe în atotputernicia ortodoxiei; pentru a-şi duce la bun sfârşit într-o mănăstire, Burgakov şi Florenski au îmbrăcat
sfârşit misiune, Rusia se va afirma într-o cu totul altă direcţie, haina preoţiei, slujindu-l pe Dumnezeu. Morala creştină i-au
încercând să caute în altă parte acel regat sau pământ al preocupat şi pe Tolstoi, Berdiaev şi Soloviov primind titlul de
făgăduinţei”.2 scriitori religioşi ortodocşi. În plus, romanele lui Dostoievski
Astfel, Rusia nu mai putea fi un model creştin exemplar, cuprind numeroase imagini ale sfinţilor, sunt pline de taină
iar idealul autocrat impus de statul rus, aproape totalitar, nu duhovnicească şi adevărate urcuşuri spirituale.
reprezenta imaginea celei de a Treia Rome. Membrii Rusia sfântă este obiectul experienţelor spirituale
intelighenţiei, mai ales ai celei occidentale, considerau că era profunde, o Rusie a credinţei puternice, pe lângă care Rusia
necesară o formă statală şi un model de societate importat din poliţienească a ateismului, a cenzurii şi a sovietelor reprezintă
Occident: liberalismul democratic ori socialismul francez. Prin doar o imagine de suprafaţă, ce nu se înscrie în esenţa acestui
aceasta, intelighenţia se va separa şi mai mult de statul puţin popor îndreptat cu faţa spre Dumnezeu.
receptiv la ideile generoase ale democraţiei liberale. Ea va Tolstoi şi Dostoievski sunt exemplele grăitoare ale acestor
continua să reprezinte o sectă în interiorul Rusiei cu un anumit transformări în secolul al XIX-lea. Ei sunt artişti geniali care
mod de viaţă şi o anumită concepţie despre lume. În curând, devin şi gânditori, filosofi sau profeţi. Discuţiile lor se
două grupări se vor învârt « numai şi numai în jurul problemelor de importanţă
desprinde din universală » (Fraţii Karamazov, Dostoievski). Acest tip de
rândul intelighen- universalitate problematică a contribuit la inegalabila lor faimă
ţiei şi se vor ulterioară.
raporta diferit la În secolul al XIX-lea literatura rusă cunoaşte o deosebită
aceleaşi realităţi. înflorire. Principalele curente literare care se manifestă în
Occidentaliştii această perioadă sunt romantismul şi realismul.
modernişti şi sla- V. Gogol (1809-1852) se îndepărtează de romantism şi îşi
vofilii tradiţiona- creează un stil propriu în opera sa în care se relevă un accentuat
lişti se vor impune caracter de critică socială : nuvela Mantaua (1842), comedia
treptat în peisajul Revizorul (1836), romanul Suflete moarte (1842).
social politic al A doua jumătate a secolului al XIX-lea se caracterizează
Rusiei secolului al prin dezvoltarea romanului realist. În acest gen excelează Ivan
XIX-lea. Turgheniev, Lev Tolstoi, F. M. Dostoievski.
Literatura N. Gogol este considerat primul mare realist rus. El s-a
rusă din secolul al născut în Ucraina, la Bolşie Sorocinţî. În prima sa lucrare :
XIX-lea este de un Nopţile în sat la Dikanka, autorul prezintă poporul ucrainean
inegalabil farmec într-o lumină atrăgătoare şi pitorească. Nuvela Tasos Bulba face
estetic. Se observă referiri la trecutul istoric. Drama micului funcţionar aflat în
o crescută pondere mizerie apare pentru prima dată în literatura rusă în nuvela
a componentelor Mantaua. Corupţia administrativă este satirizată în comedia
extraestetice. Scri- Revizorul.
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

itorii se orientează
spre problematica
socială, filosofică,
Gogol – Suflete moarte
etică, religioasă a
epocii lor. Scrie-
itorii devin sociografi, moralişti sau filosofi.
Rusia nu poate fi despărţită de sfinţii săi şi de poporul său
– idee ce creează o unitate organică între neam şi Dumnezeu.
Intelectualii ruşi erau credeau că ţara lor a primit botezul cu foc
şi cu Duhul sfânt, odată cu acest botez primind un nou nume.
„Acest nume recheamă făgăduinţele exprimate: Câţi în Hristos
v-aţi îmbrăcat (Gal 3, 27); voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie
împărătească, neam sfânt, popor (I, Petru 2, 9). Ne aflăm deci,
în faţa unei credinţe speciale: convingerea unui popor, sau, cel
puţin, a unora dintre reprezentanţii săi, într-o vocaţie religioasă
specială.3 Prin această vocaţie specială chipul pierdut al lui
Hristos se păstrează în Ortodoxie cu o deplină splendoare,
Rusia devenind pentru locuitorii ei asemeni preotului menit unei
sfinte slujiri.
1 Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului,
Editura Humanitas 1996, p. 89 (despre Bakunin, Herzen,
Belinski).
2 Ibidem, p.80.
3 Kartaşev, în Marii mistici ruşi, Editura Episcopiei
Dunării de Jos, 1997, p. 14.
–62–
Lev Tolstoi provine dintr-o familie nobiliară. Opera lui
Tolstoi este imensă însă putem distinge trei mari romane :
Război şi Pace, Anna Karenina şi Învierea. În dramele :
Puterea întunericului şi Cadavrul viu descoperim problemele
psihologice şi sociale din timpul său. După marea capodoperă
Război şi Pace urmează romanul Anna Karenina. În acest
roman Tolstoi se dovedeşte a fi un mare psihanalist, pătrunzând
în adâncurile sufletului uman. Feodor M. Dostoievski s-a născut
la Moscova, fiind fiul unui medic. În prima parte a operei sale,
Dostoievski dezvoltă tendinţa lui Gogol din Mantaua de a privi
cu simpatie şi compătimire oameni umili, aşa cum apare în
romanul Umiliţi şi obidiţi. În romanul Amintiri din Casa
Morţilor, autorul rememorează un anumit moment din trecutul
său. Eroul dostoievskian din marile romane: Fraţii Karamazov,
Idiotul, Demonii, Crimă şi pedeapsă este supus unui veşnic
conflict de conştiinţă.
Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, în literatura rusă din
această perioadă „se afirmau din ce în ce mai multe şcoli
naturale gogoliene, teoretic postulate de către Bielinski”.4 În
acea perioadă în critica literară exista o luptă aprigă de opinii.
Bielinski şi Herzen erau adepţii curentului socialist. În acest
climat literar debutează Dostoievski. Prima etapă a creaţiei este
cuprinsă între anii : 1846-1848. Dostoievski aduce o viziune
4 Dostoievski, Opere, vol.I, Editura pt. Lit. Univ.,
Bucuresti, 1966, p.543.
 Personalităţi
rară de investigare în planul analizei psihologice. Modul citadin
este decorul adecvat al operelor de început ale autorului. II. Naşterea realismului: Gogol
„Dar starea de lucruri din Rusia celui de-al treilea deceniu
al secolului al XIX-lea, evenimentele grave petrecute în acest Ne naştem din Mantaua lui Gogol…
timp au dat anumite caractere noi fizionomiei literaturii epocii.
Entuziasmul patriotic din perioada invaziei napoleoniene şi a Alături de Puşkin, Gogol este întemeietorul realismului în
victoriei din 1812 a impulsionat în continuare redeşteptarea literatura rusă. Nakrasov a imortalizat chipul acestui mare
conştiinţei politice libertare şi a celei social-democratice. scriitor în poezia Ferice-i poetul:
Împotriva despoticei autocraţii ţariste şi totodată în scopul “Dar soarta cruţare nicicând nu cunoaşte,
abolirii iobăgiei, se creează o întinsă reţea de societăţi politice De-i vorba de-un geniu a cărei sclipire
secrete. Conspiraţia culminează cu răscoala decembriştilor Încearcă întregii mulţimi să-i demaşte
(1852), înăbuşită cu ferocitate de ţarul Nicolae I. Urmează Ce patimi o poartă şi ce rătăcire.
numeroase răscoale ţărăneşti, dar şi o crudă perioadă de Din ură hrănind simţămintele sale,
represiune, cu repercusiuni, bineînţeles, şi asupra vieţii literare. Şi buza-narmându-şi cu aspră satiră,
«Greu şi-ar putea cineva închipui astăzi la ce robie era supus în Doar spini pasul lui întâlni-va în cale
orice clipă şi pretutindeni scrisul. Orice literat avea mereu Cât timp va suna mustrătoarea sa liră !”4
Bazele creaţiei lui Gogol sunt fidelitatea pentru realitate şi
impresia că este tratat ca un contrabandist”. Astfel vorbeşte veridicitatea în artă. În Spovedania mea de scriitor, Gogol scria
Turgheniev despre această epocă”.1 că : „Am reuşit numai acolo unde m-am inspirat din realitate…
Literatura realistă rusă se afirmă după momentul înăbuşirii fantezia nu mi-a dezvăluit până astăzi nici un caracter
revoltei „decembriştilor”. Intelectualii parveniţi din mica remarcabil, nimic din ceea ce ochii mei să nu fi observat mai
burghezie preiau rolul de avangardă. Ei se vor întruni în întâi în natură”.5 Gogol
societăţi secrete şi vor dez- satirizează societatea,
bate problemele importante demascând contradicţiile şi
care sunt la ordinea zilei din nedreptăţile sociale. Acesta
perioada 1848. În 1961 vor ne concentrează pe tema
exista reforme social-politi- prezentării omului simplu în
ce, iar literatura a avut un rol Mantaua, Însemnările unui
important în declanşarea lor. nebun. Unii contemporani
Aceste reforme vor fi doar nu îi privesc opera cu simpa-
formale şi insuficiente. tie, considerând că e jenant
Scrieitorii îşi vor exprima să zugrăveşti fidel tarele
nemulţumirea în operele lor. unei societăţi.
Realismul rus este-în În articolul Despre
mai mare măsură decât cel nuvela rusă şi nuvelele
domnului Gogol, publicat în
occidental – o literatură 1835, Bielinski îi ia apărarea
angajată în această luptă lui Gogol împotriva atacu-
socială, care va rămâne, în rilor criticii şi îl proclamă pe
fond, tema ei centrală. Când, acesta „poet al vieţii reale”.6
în 1847, Belinski dă noii N.V. Gogol foloseşte
literaturi denumirea de în mod abil satira pentru a
şcoală naturală, îi demasca realităţile sociale.
precizează şi programul, Coliţă aniversară – 200 de ani de la naşterea lui Gogol [G.F.] Opera sa a exercitat mare
care s-ar putea rezuma în influenţă asupra literaturii
recomandarea de a lega arta de realitatea contemporană, ruse şi consolidează curentul realismului critic. Gogol se naşte
scriitorul urmând să reprezinte cu preponderenţă oameni în 1809, pe 20 martie în Ucraina. Prima sa operă este poemul

Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

obişnuiţi, neidealizându-i, oameni simpli cu problemele şi Hans Kuchelgarten, datat în 1827. În versurile :
aspiraţiile lor; pentru ca în felul acesta literatura să-şi „Mereu, cu-ntreaga lui fiinţă,
îndeplinească nobila ei misiune socială. Este idealul pe care Robit de-o aprigă dorinţă
Tolstoi l-a formulat clar: “Eroul povestirilor mele, eroul pe De parcă tainic năzuia
care-l iubesc din toate puterile sufletului meu, pe care m-am Să prindă-n suflet lumea-ntreagă.”7
străduit să-l înfăţişez în toată frumuseţea sa, şi care totdeauna va putem observa visurile şi aspiraţiile de tinereţe ale
autorului. Gogol suferă însă o mare dezamăgire cu acest poem
fi frumos, este adevărul”.2 deoarece nu s-a bucurat de succes. Poetul va retrage din librării
În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea realismul toate volumele şi se hotărăşte să plece în Germania. Nu va
rus atinge maturitatea. Literatura nu va mai aborda doar rămâne mult în străinătate şi se reîntoarce în ţară unde va
aspectele negative din societate ci va analiza societatea în toată încerca să intre în teatru, însă nici această încercare nu va fi
complexitatea ei. Scriitorul rus priveşte omul cu simpatie, iar încununată de succes. Gogol va deveni funcţionar la
subiectele şi le va lua din viaţa contemporană. Literatura va Departamenul domeniilor statului şi al edificiilor publice.
deveni o sursă de documentare şi cunoaştere a vieţii social- Acum frecventează regulat Academia de arte şi studiază pictura.
politice. Scriitorul are obligaţia să transmită în opera sa El cunoaşte numeroşi artişti, pictori şi va descrie în nuvela
gândirea socială şi aspiraţiile poporului său. Portretul viaţa lor. Din acest moment Gogol va renunţa la
„Cât priveşte stilul, idealul scriitorului este discreţia, poemele romantice de genul Hans Kuchelgarten şi se
simplitatea, fineţea, accesibilitatea. Cum nimic n-a fost mai aventurează spre realism.
străin acestei literaturi ca principiul artă pentru artă, nici scrisul Pe data de 19 mai 1831, Gogol îşi îndeplineşte o veche
frumos – în maniera flaubertiană, de pildă – nu i-a tentat (cu
excepţia lui Turgheniev) pe marii realişti ruşi”.3 4 N.A. Nekrasov-Opere alese, vol. I, Editura „Cartea
Rusă”, 1955, p. 59, în româneşte de M.R. Paraschivescu.
5 Gogol, Spovedania unui scriitor.
1 Ovidiu Drimba, Istoria literaturii universale, vol. II, 6 V.G. Bielinski-Opere filosofice alese, vol.I, Editura
Editura Saeculum, Editura Vestala, Bucureşti, 1999, p. 208. „Cartea Rusă”, 1956, p. 185.
2 Ibidem, p. 307. 7 V. Gogol-Opere, vol.I, Editura “Cartea Rusă”, p. 267,
3 Ibidem, p. 307. 1954, în româneşte Petru Solomon.
–63–
 Personalităţi
dorinţă de a-l întâlni pe Puşkin. Între cei doi se va lega o tainică puţin timp la Petersburg. El se va muta la Moscova. Aici începe
prietenie. să lucreze în mod intens la cel de-al doilea volum al Sufletelor
În Serile în cătunul de lângă Dikanka, Gogol creează o moarte.
imagine lirică a Ucrainei. Acesta evocă Ucraina prin admirabile Intelighenţa, ca grup distinct în cadrul societăţii ruseşti, s-
descrieri poetice şi prin zugrăvirea poporului, care este prezent în a afirmat în a doua jumătate a secolului XIX. Ea nu reprezintă
fiecare personaj. În aceşti oameni din popor Gogol descoperă cele numai un grup de intelectuali. Ea apare mai degrabă ca un ordin
mai înalte trăsături şi însuşiri omeneşti. Bielinski spunea despre monastic – după expresia lui N. Berdiaev, adică o sectă cu
Serile în cătunul de lângă Dikonkacă sunt o culegere de texte prpria ei morală, cu o anumită concepţie despre lume, cu depin-
poetice. În aceste schiţe poetice Gogol recurge deseori la elemente deri şi reguli cu totul aparte. Intelighenţia îşi recruta oamenii
fantastice, introducând în povestirile sale draci şi zgripţuroaice. din toate clasele sociale, nu numai din rândurile intelectualităţii
Fantasticul gogolian este de un farmec aparte. Gogol vede în acest ruse, ci şi din rândurile nobilimii cultivate, a clerului de jos, a
fantastic popular latura legată de viaţa de toate zilele. Dracul este micilor funcţionari şi negustori si chiar dintre ţărani. Aceste idei
zugrăvit de Gogol ca un laş în stare de orice. veneau ca o contrapondere faţă de autocraţia ţaristă.
În povestiri ca Lacul fermecat sau Răvaşul pierdut, Încă de la început, intelighenţia, prin concepţiile
fantasticul ne împleteşte cu elemente din viaţa reală de toate promovate, va fiinţa in opoziţie cu statul rus şi va constitui o
zilele. În Răvaşul pierdut fantasticile aventuri ale copacului reacţie faţă de societatea rusă din timpul ţarului Nicolaie I, a
ameţit de băutură sunt înfăţişate ca o nălucire de beţiv, ca cărui domnie va determina o asuprire cruntă faţă de ţărani şi
pălăvrăgeala unui lăudăros. intelectuali. Intelectualitatea a resimţit profund această criza,
Povestirea O răzbunare cumplită priveşte apariţia epopeii fiind ignorată de structurile politice aflate la putere, consti-
eroice Taras Bulba. În această povestire eroismului popular i se tuindu-se astfel într-o grupare schismatică ce se opunea statului
opune figura monstruoasă, demnă de dispreţ, a trădătorului de autocrat rus. Ca urmare a acestei opoziţii, mulţi dintre membrii
patrie zugrăvit de Gogol în culorile sumbre ale unui grotesc ei îşi vor publica operele în exil, datorită cenzurii, a statului
fantastic. poliţienesc, a structurilor în
Viziunea romantică descompunere ale Imperiului
asupra vieţii poporului şi a ultimilor ţari care înţelegeau
naturii Ucrainei constituie să conducă autoritar şi
trăsătura fundamentală a samavolnic.
primului ciclu de povestiri Membrii intelighenţiei,
ale lui Gogol. În felul acesta, rupţi de poporul simplu,
Gogol îmbină elementul necultivat, în opoziţie cu
romantic cu zugrăvirea statul, se vor refugia în
realistă a vieţii. domeniul ideilor, condam-
În toamna anului 1843 naţi fiind la singurătate şi
Gogol a fost numit profesor izolare. Ei vor elabora cele
de istorie universală la mai diverse concepţii privind
Universitatea din Petersburg. în mod special statul şi
La început, Gogol s-a societatea rusă, impunându-
implicat cu multă se ideile anarhice şi socia-
determinare la pregătirea liste, ca o reacţie faţă de
prelegerilor, dar la sfârşitul autocraţia rusească şi a
anului 1835 el părăseşte iobăgiei.
universitatea. Intelighenţia se va
În 1835 apar două cărţi dezvolta în curând ca o
ale lui Gogol : Arăbescuri şi grupare extremistă, iar opo-
Mirgorod. În povestirile sale ziţia faţă de stat se va con-
din ciclul petersburghez, cretiza în vuiziunea gnostică
Gogol zugrăveşte viaţa din Coliţă aniversară – 200 de ani de la naşterea lui Gogol [G.F.] prin care Statul şi societatea
capitala vechiului imperiu erau văzute ca o întruchipare
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

nobiliar şi dezvăluie a Răului. Membrii inteli-

contradicţiile sociale, dar şi nedreptatea pe care o îndurau ghenţiei se vor rupe de realitate şi de prezent. Modelul teoretic
oamenii simpli. Clasele conducătoare trăiesc doar pentru care se va impune va fi astfel unul abstract, iar morala va fi una
satisfacerea propriilor nevoi. schismatică, de tip raskol.
În Însemnări din Petersburg pe anul 1836, tipărite în Berdiaev 1 a subliniat dogmatismul intolerant ca fiind o
Sovremennik, Gogol şi-a expus pentru prima dată concepţia caracteristică a intelighenţiei. Acesta va prelua din Occident idei
despre teatru şi dramaturgie. Teatrul reprezintă pentru Gogol o pe care le va asimila uşor, fără a le supune criticii, afirmând că
tribună socială, o catedră de la înălţimea căreia dramaturgul este vorba „de o lacună, o deficienţă care-i va împinge adesea în
poate vorbi maselor. Gogol se declară categoric împotriva tot felul de confunzii sau erori, fiind însă şi un soi de virtute,
încercărilor de a lipi teatrul de un înalt conţinut de idei. Iarna care va sta mărturie avântului religios şi unui elan al
anului 1836 şi-o petrece la Paris. Aici îl cunoaşte pe celebrul sufletului”2 . Ideile occidentale, întâlnind o astfel de conştiinţă,
poet polonez Adam Mickiewicz. La Paris, scriitorul a continuat se vor transforma în dogme: „Saint-simonismul, fourierismul,
să lucreze la opera Suflete moarte. hegelianismul, materialismul, marxismul, au fost asimilate ca
În Corespondenţa sa, Gogol apare ca purtătorul de cuvânt dogmă de intelighenţie”.3
al ideilor slavofililor cu privire la imuabilitatea bazelor Nu trebuie uitat că epoca în care a apărut şi s-a dezvoltat
dezvoltării istorice a Rusiei prin întoarcerea la viaţa patriarhală. intelighenţia rusă este cea a romantismului german, dar şi epoca
Gogol vedea specificul naţional al Rusiei în religie, în desăvârşirii unităţii naţionale a unor popoare europene. În
ortodoxie. Ţarul trebuie să împace interesele divergente ale această perioadă intelectualii ruşi îl descoperă pe Hegel, iar prin
claselor sociale. Scriitorul credea că prin această mediere va el pătrunde şi idealismul ferman, repede asimilat. Descoperirea
putea feri Rusia de socialismul utopic care ameninţa ţările din culturii europene a dat semnalul „revoltei împotriva întregii
apusul Europei. În acest moment Gogol este atacat şi criticat de
socialistul Bielinski.
1 Berdiaev, Originile şi sensul comunismului rus, Editura
Gogol se hotărăşte să se întoarcă în ţară. El revine în
Rusia în mai 1848, prin Odesa. În septembrie 1848, Gogol face Dacia, CLuj-Napoca, 1994, p. 43.
o vizită la Petersburg, unde îi cunoaşte pe Nekrasov, Goncearov 2 Ibidem, p.44-45.
şi alţi colaboratori ai revistei Sovremennik. Cei care l-au întâlnit 3 Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului,
atunci pe Gogol au observat că acesta vorbea puţin, era apatic şi Editura Humanitas 1996, p. 89 (despre Bakunin, Herzen,
crea în jurul lui o atmosferă de stinghereală. Gogol rămâne Belinski).

–64–

Rusii ţariste. Cultura va avea drept urmare surparea străvechii
credinţe în atotputernicia ortodoxiei; pentru a-şi duce la bun
sfârşit misiune, Rusia se va afirma într-o cu totul altă direcţie,
încercând să caute în altă parte acel regat sau pământ al
făgăduinţei”.1
Astfel, Rusia nu mai putea fi un model creştin exemplar,
iar idealul autocrat impus de statul rus, aproape totalitar, nu
reprezenta imaginea celei de-a Treia Rome. Membrii
intelighenţiei, mai ales ai celei occidentale, considerau că era
necesară o formă statală şi un model de societate importat din
Occident: liberalismul democratic ori socialismul francez. Prin
aceasta, intelighenţia se va separa şi mai mult de statul puţin
receptiv la ideile generoase ale democraţiei liberale. Ea va
continua să reprezinte o sectă în interiorul Rusiei cu un anumit
mod de viaţă şi o anumită concepţie despre lume. În curând,
două grupări se vor desprinde din rândul intelighenţiei şi se vor
raporta diferit la aceleaşi realităţi. Occidentaliştii modernişti şi
slavofilii tradiţionalişti se vor impune treptat în peisajul social
politic al Rusiei secolului al XIX-lea.
La 4 martie 1852, Gogol a încetat din viaţă. El a murit în
neagră mizerie. După moarte s-a constatat că toată averea lui
Gogol consta în câteva haine. Înmormântarea scriitorului a
constituit o adevărată manifestaţie. Sicriul cu capul neînsufleţit
al lui Gogol a fost purtat pe umeri de studenţi, în mijlocul unei
mulţimi uriaşe de oameni. Unul dintre cei care au luat parte la
înmormântare povesteşte ca la întrebarea unor trecători : „A cui
e înmormântarea ?” un student a răspuns : „A lui Gogol. Iar noi
toţi îi suntem rude de sânge şi cu noi e toată Rusia.” 2
Gogol simţea cu o profunzime inepuizabila bogăţie a
limbii ruse, în care se oglindise cu plenitudine trăsăturile morale
şi spirituale ale poporului. El vorbea cu entuziasm despre limba
rusă. Gogol laudă „spiritul rus viu, îndrăzneţ, care pentru a găsi
cuvântul potrivit nu trebuie nu trebuie să se chinuiască ceasuri
de-a rândul, nu-l cloceşte ci-l aplică dintr-o dată ca o pecete de
neşters; după aceea, nu mai trebuie să mai spună nimic nici
despre nas şi nici despre buze, pentru că dintr-o singură
trăsătură a zugrăvit un an, din cap până-n picioare.”3
Bibliografie :
I. Opere:
N.V. Gogol, Opere, vol I., Ed. Cartea Rusa, 1954.
N.V. Gogol, Mantaua.Povestiri.Nuvele, Ed. Polirom, 2007.
N.V. Gogol, Însemnǎrile unui nebun. Nasul. Mantaua, Ed. Art,
2007.
N.V. Gogol, Taras Bulba, Ed. Gramar, 2003.
N.V.Gogol, Petrecerea serilor în catunul de lângă Dikanka, Ed.
Univers, Buc., 1972.
II. Critică:
Berdiaev Nicolai, Originile şi sensul comunismului rus, Ed.
Dacia, Cluj-Napoca, 1994.
Besancon Alain, Originile intelectuale ale leninismului, Ed.
Humanitas, 1996.
Bielinski V.G., Opere filosofice alese, Ed. Cartea Rusă, 1956.
Cioran Emil, Schimbarea la faţă a României, Ed. Humanitas, 1990.
Drimba Ovidiu, Istoria literaturii universale, vol. II, Ed.
Saeculum, Ed. Vestala, Buc., 1990.
Durand Gilbert, Structuri antropologice ale imaginarului, Ed.
Univers, Buc., 1977.
Gide Andre, Dostoievsky, 1971.
Heinrich Alfred, Tentaţia absolutului, Ed. Facla, Timişoara, 1973.
Iordache Emil, Studii despre Gogol, Ed. Alfa, 2005.
Kovacs Albert, Poetica lui Dostoievski, Ed, Univers, Buc., 1987.
Marii mistici ruşi, trad. Pr. Prof. dr. N. Necula, Ed. Episcopiei
Dunării de Jos, Galati, 1997.
Nekrasov N. A.,Opere, vol I., Ed. Cartea Rusă, 1955.
Todorov Tzvetan, Introducere în literatura fantastică, Ed.
Univers, Buc, 1973.
Coliţe aniversare [G.F.]
World Stamps and Postmarks
http://worldstampspostmarks.blogspot.com/2009_11_01_archive
.html
1 Ibidem, p. 80.
2 Istoria literaturii ruse, Editura „Cartea Rusă”, 1954, p. 200.
3 Istoria literaturii ruse, Editura „Cartea Rusă”, 1954, p. 201.
Personalităţi
Doi vasluieni, scrieri de la 1840...
Ion N. Oprea – Iaşi
ârnav Teodor, născut la 1 ianuarie 1801 la Floreşti
V – din ţinutul Tutovei, nu al Tecuciului, cum s-a
grăbit să afirme Ioan Holban (în „Literatura
română subiectivă de la origini până la 1900”, Editura
TipoMoldova Iaşi, 2007, p. 196) şi a murit la 1860.
Stănuţa Creţu în „Dicţionarul Literaturii Române de la
origini până la 1900”, Editura Academiei RSR, 1979, pg. 907-
908 şi Ion Baban, în „Dicţionar literar”, Editura PIM Iaşi, 2008,
p. 431, îl notează ca memorialist, identificându-ni-l: mama
Mărioara, era fiica boierului Dumitrache Chiruş din Soroca, iar
tatăl, Costache, era fiul jitnicerului Sandu Vârnav.
A învăţat carte în limba română cu preotul satului Floreşti,
apoi cu dascălul Iftimie în satul Hreaţca. Pentru că familia
scăpătase, Vârnav a fost crescut de rudele mamei la Lămoteşti şi
apoi la Bucureşti de către un negustor bogat Costache Lada, care
l-a dat în grija unui dascăl grec. După moartea lui Lada, tânărul
fără căpătâi intră slujbaş la un negustor de pe Lipscani şi mai
târziu pleacă în ţinutul Hotinului. Capătă o slujbă de funcţionar la
judecătoria din Hotin. După trei ani demisionează. Îşi cumpără
moşii în ţinuturile Hotin şi Iaşi şi se stabileşte la Pociumbeni,
unde s-a ocupat cu agricultura până la sfârşitul vieţii.
Teodor Vârnav a scris pe la 1845 o autobiografie rămasă
în manuscris, intitulată „Istoria vieţii mele” şi un volum de
satire şi poezii lirice, de asemenea, în manuscris care s-a
pierdut. Descoperit de Alecsandru Rod-Di-Deal din Fălticeni,
ginerele lui Artur Gorovei, manuscrisul „Istoria vieţii mele”
este publicat de Gorovei în 1893, iar în volum în 1908. Lucrarea
prezintă interes prin datele autobiografice, iar ca material
documentar schiţează mediul social al vremii – cu micii boieri
din Moldova şi Basarabia, viaţa negustorilor bucureşteni, lumea
sfârşitului perioadei feudalismului la români, când se mai
arunca cu punga de bani chiar de însuşi autorul „Istoriei”, ispitit
şi de lumea femeilor....
Realizată într-o limbă uşor arhaică, fără pretenţii literare,
lucrarea este caracterizată de specialişti ca distingându-se
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
„printr-o sfătoşenie... moldovenească.”
Plecând de la „Istoria vieţii mele” apărută în volum în
1908, Şerban Cioculescu realizează în 1975 „Viaţa şi opera lui
Theodor Vârnav”, Bucureşti, Editura Academiei – un discurs
rostit la 3 februarie în şedinţa solemnă a Academiei.
Arătând că manuscrisul publicat de Arthur Gorovei în
„Gazeta săteanului” în 1893 a beneficiat în intervalul de 51 de
ani de patru ediţii, Şerban Cioculescu susţine că Theodor
Vârnav ar fi avut moşie şi în judeţul Bălţi, „la aproape 3867 de
hectare”, dar socotea că în calitate de memorialist şi poet, „avea
mai largă decât moşia, vorba aceea, inima mare cât o ţară... cât
ţările româneşti la un loc (vezi „Vaslui – Capitala Ţării de Jos în
presa vremii – 1875-2005” de Ion N. Oprea, TipoMoldova, Iaşi,
2005, pg. 445-446 şi tot de acelaşi autor „Vaslui –
Tradiţionalism – oameni şi întâmplări”, Editura PIM, Iaşi, 2010,
pg. 208-209).
„Teodor Vârnav şi Tecuciul” îşi intitula şi G. Ursu un
medalion închinat celui care la Floreşti - Tutova „a învăţat
slovele moldoveneşti de la preotul satului, anume Constantin,
„carele câteodată, pe lângă trasul de urechi, ne hrănea cu colaci
de la biserică, scria Vârnav („Tecuciul literar”, Bârlad, 1943),
iar biograful lămureşte şi mai deplin lucrurile: „Preotul-
învăţător îi sfătuia pe copii să nu mănânce din perii şi merii din
ograda bisericii, sub cuvânt că ar fi spurcate roadele, având
rădăcinile crescute din untura morţilor. Dar biserica fiind
acoperită cu stuh şi-n câteva locuri spartă, băieţii intrau în
–65–
 Personalităţi
biserică şi mâncau toţi colacii. Scoteau stuhul din acoperământ,
mâncau mierea de albine sau hălăduiau prin livezile satului,
bogate în poame.”
Având în vedere darul înnăscut de povestitor şi marea lui
părere de rău, mărturisită în autobiografie, că a avut „norocirea
a putea fi luminat cu învăţătură, rămânând până la această vârstă
în întunericul cunoştinţei de literatură”, putem presupune,
sublinia G. Ursu „că literatura noastră a pierdut în Theodor
Vârnav un mare scriitor” şi concluziona: „În orice caz, plină de
culoare şi pitoresc, Istoria vieţii se citeşte azi cu plăcere.
Tecuciul îl înscrie cu mândrie – de ce nu şi Bârladul şi
Vasluiul? (n.n.) – pe Theodor Vârnav printre scriitorii care îi
aparţin.”
Insuşindu-şi-1, dar cinstindu-1, Vasile Ghica, în
Dicţionarul său „Nasc şi la Tecuci oameni”, Editura PIM, Iaşi,
2008, îl notează ca născut la Floreşti, în ţinutul Tecuciului (!)
înfiat de sulgerul Fotachi Ciurea, unchi al său, stabilit la Iaşi în
apropiere de Stângăşeşti, unde-şi avea moşioara şi a scris aici
savuroasa istorie a vieţii sale.
Deosebit de manuscrisul cărţii tipărite de Arthur Gorovei
este menţionată şi informaţia că ginerele său, Alecsandru Rod-
de-Deal ştia despre un volum de poezii ale acestuia „care
conţinea multe satire la adresa unor persoane mai simandicoase
ale societăţii moldoveneşti de la acea vreme, dar care manuscris
s-a pierdut.”
„Istoria vieţii mele” este prima carte de amintiri din
literatura noastră, scrie Stănuţa Creţu, „unul din puţinele
documente care luminează întunericul vieţii noastre de la
începutul veacului trecut” – citează Ioan Holban spusele
autorului ei, menită „să umple un gol în literatura noastră.”
Cu nimic mai prejos sub raport literar scrierilor în proză
ale autorilor consacraţi în epocă, Ioan Holban vede „Istoria
vieţii mele” ca „un text care păstrează toate caracteristicile
prozei noastre de început”, cartea respectivă socotind-o drept
„un cap de serie” în literatura română.
„Autobiografia” publicată – spune Stăntuţa Creţu în
„Dicţionarul literaturii române” –, interesează mai întâi sub
raport documentar, ea schiţând imaginea diferitelor medii
sociale ale timpului: micii boieri din Moldova şi Basarabia,
negustori bucureşteni, dascăli greci, ţigani de pe moşiile
boiereşti, o lumea aflată încă în feudalism.”
Adâncind susţinerile de mai sus, Ioan Holban vede în
cartea citată o totalitate a „anecdoturilor romaniceşti” pe care le-
a citit, probabil, Vârnav în cei patruzeci de ani ai săi, făcând,
totuşi, ca lucrarea să fie mai mult decât o „dare de seamă”
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
asupra vieţii sale. Susţinerile îi sunt ajutate de însăşi structura
cărţii realizate, cu „capitole numerotate” şi cu „rezumate” după
modelul romanului picaresc – de stilul oarecum „căutat,” de
prezenţa „amintirilor – ecran”, de „darul de a povesti” şi chiar
de „abilitatea de a construi”, specifică epocii.
Că zice mai departe Ioan Holban despre cartea cu
„anecdoturile romaniceşti”: ele trebuie să fie însăşi „povestirile
romantice” şi romanele picareşti cu al căror erou seamănă bine
(cine?) personajul-narator, adică povestitorul. Istoria vieţii
mele, se subînţelege, este „descrierea unor diverse medii
sociale, a moravurilor, amănuntelor pitoreşti, de pe o întinsă
arie geografică” care are în ea nu doar satul Floreşti, locul său
de naştere şi de prime învăţături, ci şi Lămăşenii Sucevei – unde
şi-a continuat creşterea –, dar şi Iaşi, Bucureşti, Sibiu, Cernăuţi,
Hotinul, sfârşind cu locul proprietăţilor sale, satul Pociumbeni –
cu întreg „spectacolul” vieţii sale.
Este o carte a existenţei autorului, ne explică Ioan Holban,
cu scene „abil regizate”, după formule atunci aflate în circulaţie.
Tocmai această „regie” a întâmplărilor, cu anecdoticul lor,
povestite cu şarm, într-o limbă care păstrează „culoarea locală”
şi care vizează alte şi alte bogate resurse artistice de exprimare,
exploatate şi de contemporani, evidenţiază ceea ce făcuseră în
„fiziologia” lor şi alţi autori în epocă.
„Această autobiografie, fără pretenţii literare – spune şi
Stănuţa Creţu, se distinge prin stilul simplu, nelucrat, fără
modele, printr-o sfătoşenie caracteristică, moldovenească şi
–66–
printr-un simţ sănătos al realităţii.”
Pe soclul unor asemenea aprecieri se ridică în comentariile
lor şi Gh. Cardaş, G. Bezviconi, Laurenţiu Faifer, Şerban
Cioculescu, dar şi Constantin Coroiu în „Saeculum” nr. 59/60,
2009 în al său comentariu de substanţă „Literatura română
subiectivă, referitor la volumul din 2000 al lui Ioan Holban.
Este prima carte de amintiri din literatura română, repetă
C. Coroiu – o dată cu Ioan Holban, criticul ferindu-se să-i zică
de memorii – şi bine face, notează recenzentul, pentru că
„graniţa dintre „memorii” şi „amintiri” nu numai că e de tot
fluidă, de nu cumva inexistentă. Faţă de o asemenea părere a sa,
C. Coroiu vine şi cu argumente care, într-un fel ne poziţionează
înaintea epocii „fiziologilor”. El reaminteşte că înaintea acestei
scrieri – gen T. Vârnav, avem „altele mai vechi şi mai
importante, care se circumscriu (şi) memorialisticii, adică cele
ale cronicarilor, ei înşişi „formatori de limbă literară
românească şi naratori artişti în toată puterea cuvântului.”
Cât priveşte literatura epocii lui Vârnav, cea realizată la
1855, este în consonanţă cu aceea a altor condeie importante ale
timpului. Amintind de „fiziologi”, realizatorul studiului din
cartea citată, ca şi recenzentul, poate fac trimitere la ceea ce
făcuseră în epocă un Heliade Rădulescu în 1937 care tipărise la
Bucureşti versiunea românească a romanului lui J. J. Rousseau,
„Julia” sau noua „Eloisa”, „Istoria lui Alecu”, un fel de roman
semnat de Ion Ghica, ca satiră a societăţii noastre din epocă,
trilogia „Romana” de G. Baronzi, în 1847, „Zoe” de C.
Negruzzi în 1838, „Alexandru Lăpuşneanu” şi „Aprodul
Purice” ale aceluiaşi, „Buchetierea de la Florenţa” a lui Vasile
Alecsandri, în 1840, „Iaşii şi locuitorii săi în 1840”, de Alecu
Russo, „Provincialii şi ieşenii”, „Amorezatii de ambe sexe”, „O
plimbare la iarmarocul din Fălticeni” de D. Ralett (1844),
„Fizilogia provincialului”, de C. Negruzzi, ultima mult plusată
de cercetătorii şi autorii Liviu Leonte „Costache Negruzzi”,
Ed. Alfa, Iaşi, 2008) şi V. Ghiacioiu (Costache Negruzzi,
„Păcatele tinereţilor”, Editura Scrisul românesc, Craiova,
1942), lucrări premiate de Academia Română.
Lor adăugându-li-se creaţiile lui Mihail Kogălniceanu, noi
făcând trimitere la creaţia sa „Tainele inimii”, publicată în
foileton în „Gazeta de Moldavia”, în 1850.
Asemenea opere-microromane, fireşte, ţineau nu numai
plăcerea publicului de a lectura, cum spune C. Coroiu, dar avea
să însemne şi continuitate în operă.
Cum Teodor Vârnav este important mai ales pentru
vasluieni, tot aşa înseamnă mult, nu numai pentru literatura
română în general, dar în special pentru Iaşi – M. Kogălniceanu,
punându-i noi, alături.
Dacă T. Vârnav face reuşite trimiteri la viaţa
bucureştenilor, cu unul dintre ei mâncând o bucată de pâine, pe
când era în casă la omul bogat Constantin Lada sau în dugheana
negustorului Constantin Nazlom, M. Kogălniceanu se ocupă de
ieşeni, de plimbările de la Copou, dar şi de atmosfera şi
personalitatea oraşului şi a oamenilor lui.
„În vremea aceea, se referă Vârnav la Constantin Lada,
era în vârstă de peste 30 de ani, holtei, frumos la faţă, cu ochi
albaştri, cu părul negru, la stat de mijloc, cu căutătura veselă şi
priincioasă, iubea să aibă masă curată şi 7 sau 8 feluri de bucate,
vin bun şi desert şi avea mare plăcere asupra gastronomiei. În
posturi, miercurile şi vinerile postea, însă cu bucate de peşte
proaspăt adus în pivniţa lui viu din apa Dâmboviţei ce curgea
prin mijlocul Bucureştilor. Afară de naţionalnicele limbii
greceşte şi româneşti, vorovea slobod nemţeşte, franţuzeşte şi
italieneşte. Purta straie turceşti, anteriu de suvaea şi de cutnie,
se încingea cu şal turcesc, giubea de samur, biniş de postav
englezesc floare străină şi în cap adeseori purta un işlic ca
fanarioţii de la Ţarigrad, din pelicele de krâm brumării şi foarte
subţiri la păr şi făcut în chipul şi în mărimea coşurilor cu care se
prinde la noi peşte caras de prin râuri.
Dimineaţa, după ce se îmbrăca, şi bea cafea nemţească sau
ciocolată, se ducea în piaţa Lipscanilor şi acolo petrecea până la
12 ceasuri; atuncea venea la masă cu câte doi sau trei prieteni,
mânca bine şi se odihnea. După masă, în diseară, se suia în
caleaşca cu doi cai buni, în coadă lua lachei şi se plimba pe Podul
 Personalităţi
Mogoşoaiei (cea mai frumoasă uliţă a Bucureştilor) dimpreună cu plimbării Copoului „este lipsită” de ea, dar tocmai asta face din
câte unul din prieteni, dar mai adeseaori cu conţulatul nemţesc. Copou o plimbare „singură şi unică în felul său”...
Seara juca cărţile pe la cunoscuţi dar mai de multe ori la gheneral La „Confetăria lui Felix Barla”, „piemontez”, om care are
conţulatul rosienesc de atunci Kiricov, unde se număra şi unuldin „meritul să fie cel mai vechi cofetar din Iaşi”, om care în urma
închinătorii gherălesii lui cei tinere. Avea intrare pe la casele ultimului incendiu care „a prefăcut în cenuşă a patra parte din
boierilor, însă mai multă pe la a conţulatelor europeneştilor puteri Iaşi’’ catastrofă de care „domnul Felix a renăscut ca o adevărată
ce locuia pe acea vreme în Bucureşti. Era însemnat la ocârmuire pasăre Fonix, construindu-şi o „casă cu două rânduri, cu
şi la toate pricinile ce urmau între cei mai cu stare neguţători, acoperământ de fier şi cu magazin cu boltă”, aici, în serile de
totdeauna se orânduia mediator. Ţinea magazia la hanul lui toamnă a anului 1844, „împrejurul unei mese” se aduna cea mai
Şerban Vodă, cu mărfuri de Austria şi Saxonia, pe care le vindea eterogenă lume a Iaşilor. Nu neapărat ranguri aristocratice.
nu cu cotul, ci cu rădicata. Mai ţinea în tovărăşie cu o cumpanie Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iaşi; d. 20
otcupuri, precum ocne, vămi şi poşte, pentru care avea doi osăbiţi iunie 1891, Paris) a fost un om politic de primă mărime din
pricacici şi un grametic (pismovodiţel) care în acea vreme era România.
pomenitul mai sus Ionachi...” Iată-l pe unul, ca şi în cazul Vârnav, înfăţişat de
Dincolo, în „Tainile inimii”, la Kogălniceanu, cadrele Kogălniceanu în „detalii de fineţe”: „...faţa sa, însă, deşi de un
epocii sunt asemănătoare, atmosfera generală fidel zugrăvită, tip nobil şi frumos, era palidă şi veştejită de excesuri timpurii.
mediile şi tipologiile aşişderea, cu accent pe intrigile de ordin Favoriţii săi şi mustăţile sale, răsucite, erau toate drese cu o
moral. Iaşul, Capitala Ţării la 1840, rămâne „vestit prin feredeul afectaţie de a-i da un aer de oştean bătrân. Purta o sabie
turcesc, prin cârnaţii lui Carigniani, prin apa de la Păcurari, prin turcească, fecioară de orice vărsare de sânge. Postura sa
vorba nemţească a lui Regensburg (patronul hotelului Central), pretenţioasă şi studiată arăta în el dorinţa de a se deosebi de
şi prin plăcintele răposatii madamii dumisale, prin ruinele lui alţii. El se ţinea departe de masă, sprijinindu-se cu o mână de
Ipsilanti, prin minunatele păpuşe ce mănunchiul săbiei şi cu cealaltă din
tot anul se vând ziua, iar de la când în când purta la gură o linguriţă
Crăciun şi până la lăsatul secului şi de îngheţată de portocale. O manta
noaptea, prin o berărie nemţească, frumoasă, cenuşie-deschis, era arun-
prin lărgimea şi frumuseţea uliţelor, cată cu neglijenţă pe dosul scaunului.
prin o fabrică de chipuri de ipsos, Spre a completa această descripţie,
prin arhitectura bordeielor şi barace- vom zice că purta epoleţi de ştab-
lor sale, Iaşii, centrul civilizaţiei, a ofiţer şi un nişam turcesc la gât; dar
literaturii şi a gunoiului Moldovei, atât titlul cât şi decoraţia de le câş-
are uliţi, dar mai nici una cu nume, tigase mai puţin prin activitatea şi
are optzeci de mii de trupuri, dar nici meritul său, decât prin protecţia unor
măcar zece suflete, are poduri prea doamne de vârstă, deşi nu şi de
frumoase şi n-are măcar un pârâu; purtare respectabilă.”
căci cu toată bunăvoinţa ce am de a Discuţia de la masa lor? Una
lăuda tot ce-i patrie şi a patriei, totuşi tăioasă, înfăţişând o stare de fapte
nepărtinirea mă opreşte să numesc economice şi sociale, morale numai
Bahluiul altfel decât o mare sau o puţin, pe care numai Mihail
mlaştină, una şi alta după timp sau Kogălniceanu o putea denunţa:
vreme, după secetă sau umezeală. „– Adevărata civilizaţie este
Iaşii, care îi oraşul cel mai frumos din aceea (pe) care o tragem din sânul
lume când îl vezi de departe sau îi nostru, reformând şi îmbunătăţind
întorci dosul, este locuit între alte instituţiile trecutului cu ideile şi
naţii de armeni, cai, jidani, câni, propăşirile timpului de faţă. Aceasta
ţigani, boi, din care, după etimologia o simţesc şi o practică chiar naţiile
învăţatului Dionisiachi Fotino, se trag care se află în capul luminilor. Franţa,
şi boierii, mai ales este locuit şi de o Anglia, Germania simţesc neapărat

Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

mână de claponi care fac mai mult nevoia de a lega lanţul timpurilor şi
vuiet şi mai puţin lucru, decât toate Huşi – Bustul lui Mihail Kogălniceanu de a urmări în trecut propăşirea năra-
celelalte bipede...” vurilor publice, originea instituţiilor
Celui care se apropie, venind de lor, leagănul libertăţii lor...
la Bucureşti, în Iaşii de departe, i se arată în cea mai frumoasa – Noi am socotit că lepădând tot şi împrumutând tot, am
poziţie; bordeile nu se văd, palaturile albesc, turnurile face mai bine şi am merge mai departe...
bisericilor strălucesc cu o mie de raze, încât omului îi vine să – Ce am isprăvit? Am schimbat abuzurile pământeşti cu
strige: „în sfârşit, iată-mă în cel mai frumos oraş al Principatului abuzurile străine; dintr-o tară patriarhală, ne-am făcut ţara
Moldovei sau a Cnejiei!” feodală...
Ajungând în „Şoseaua Păcurarilor” vom vedea nişte case – Cât de departe insă am merge, câtă fericire ne-am
aşa de urâte, cele mai multe acoperite cu paie sau cu şindrilă pregăti, când, în loc de a ne cheltui în deşert activitatea şi
putredă, „fără nici o arhitectură.” înaintând până în „preajma capitalurile noastre, le-am întrebuinţa în sporirea bunăstării
temniţei statului”, vei avea revelaţia să ţi se deschidă „dinaintea materiale a ţării noastre, singura care ne poate duce la
ochilor” uliţa aristocratică a Copoului, cu frumoasele sale bunăstarea intelectuală, adică la adevărata civilizaţie...
palaturi. Atunci marea capitală i se arată. Ai să găseşti iarăşi – Să ne unim, mai ales, toţi într-un singur şi mare ţăl, fără
Iaşii ce i-ai văzut în visuri şi vei striga: „Slavă Ţie, deosebire de stări, de tarafuri, de partide, ţelul de a scoate ţara
Dumnezeule, slavă Ţie, că nu fusei înşelat!” noastră din haosul, din ignoranţa şi demoralizaţia de astăzi.
Romancierul nu poate să nu-şi reamintească ceea ce ştiu Atunci vom avea adevărata politică, atunce vom fi adevăraţi
mulţi la anul 1849, chiar dacă din „Din tainele inimii” nu bărbaţi de stat!”
publică decât un capitol, „Confetăria lui Felix Barla”, că dacă O discuţie, dacă e să judecăm cinstit, adevărată şi azi la
„Parisul are Câmpia Elisee şi Redul de Bolonia, Viena are noi, în România.
Praterul, Berlinul – Tier-Garten, Madridul – El Prado şi Stimulată de doi oameni, amândoi vasluieni, Vârnav şi
Atocia”, atunci, negreşit, „Iaşii, ca o Capitală, trebuie şi ea să Kogălniceanu, unul din Floreşti – Tutova, altul de la Râpi, de
aibă un loc de plimbare pentru societatea aleasă a sa. Această lângă Arsura, în ţinutul Fălciului...
plimbare este Copoul care se deosebeşte de toate plimbările din
lume”. Numai că insistând asupra comparaţiilor, naratorul
ajunge să concluzioneze că acest Copou, cu frumuseţea

–67–
 Grafică
Grafică de Cristian Marcu – Bucureşti
Bibliofil
Theodor Codreanu. Bibliografie
Prof. Lina Codreanu – Huşi
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
Atitudini civice, social-politice
(continuare din nr. 4 (14)/octombrie 2010)
1. Cazul Patapievici, „Sinteze”, literare-critice-sociale,
Bacău, anul VIII: I. Radicalismul nemulţumirii, nr. 2 (204), 10
ianuarie 1997, p. 7; II. Semnale de alarmă, nr. 2 (205), 17
ianuarie 1997, p. 9; III. „Judecata tăioasă”; IV. România; V.
Românul, nr. 3 (206), 24 ianuarie 1997, p. 9; VI. Etnogeneză şi
românism; VII. Limba română, nr. 4 (207), 31 ianuarie 1997, p.
9; VIII. Şcoala românească; IX. Intelectualul român, nr. 5
(208), 7 februarie 1997, p. 9; X. Biserica ortodoxă română, XI.
Istoria naţională, nr. 6 (209), 14 februarie 1997, p. 9. Articol-
serial de atitudine polemică, având drept cauză opiniile lui H.R.
Patapievici din vol. Politice (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996),
eseist care a adoptat postura antinaţionalistă, plecând de la ideea
că „naţionalismul a fost cel mai mare eşec din istoria
românilor”. Reluat în „Apollo”, periodic cultural, Vaslui: I.
Radicalismul nemulţumirii, nr. 5, august 1997, p. 4; II. Semnale
de alarmă, nr. 6, septembrie 1997, p. 6; III. „Judecata tăioasă”,
IV. România, V. Românul, nr. 7, octombrie 1997, pp. 2, 3;
„Flacăra lui Adrian Păunescu”, săptămânal, Bucureşti, anul X:
(1), 1. Preliminarii; 2. Radicalismul nemulţumirii, nr. 10 (430),
12-18 martie 2010, p. 10 (Opinii strict personale); (2), 3.
Semnale de alarmă; 4. „Judecata tăioasă”, nr. 11 (431), 19-25
martie 2010, p. 7 (Opinii strict personale); (3), 5. România; 6.
–68–
Românul; 7. Etnogeneză şi românism; 8. Limba română; 9.
Şcoala românească; 10. Intelectualul român; 11. Biserica
Ortodoxă; 12. Istoria naţională, nr. 12 (432), 26 martie-1
aprilie 2010, p. 11 (Opinii strict personale).
De menţionat că dl. Patapievici se declară răspicat
român şi creştin ortodox: „mă declar oricând în mod
deschis drept creştin ortodox” (Politice, p. 265). Mărturia,
într-adevăr impresionează. Dar e vorba de un creştin
ortodox total nemulţumit de biserică, de patriarh, de preoţi
şi de credincioşii autohtoni. Mai mult, radicalismul d-lui
Patapievici se extinde masiv la nivelul întregului neam
românesc, la civilizaţia şi istoria naţională. Nimic nu-l
satisface: nici limba, nici istoria, nici etnia română, nici
intelectualitatea şi, îndeobşte, faptul că s-a născut român.
El suferă hiperbolic, greu, iremediabil: „în continuu îmi e
ruşine că sunt român” (p. 23). Situaţia aceasta
insuportabilă pentru un individ ar fi putut fi uşor tranşată
prin evadarea din şi lepădarea de propria descendenţă,
printr-o devenire nonromânească măcar după modelul
Cioran, care a adoptat o altă limbă şi un alt mediu etnic.
(…) D-l Patapievici nu se consideră însă un discipol al lui
Cioran şi se delimitează net de naţionalismul acestuia şi al
lui Mircea Eliade. El consideră că naţionalismul a fost cel
mai mare eşec din istoria României. Autorul Politicelor a
adoptat mentalitatea antinaţionalistă care este astăzi la
modă (nr. 2/ianuarie 1997).
2. Democraţia, în pericol, „Vremea”, ziar de luptă
naţională, politică şi socială, Bucureşti, anul VI, nr. 1120, 22
ianuarie 1997, pp. 1, 3. Atitudine critică faţă de fiecare dintre
grupările politice, aflate vremelnic fie la putere, fie în opoziţie,
care se manifestă zgomotos, susţinând că, în sfârşit, „a învins
democraţia”.
(…) Revoluţiile sunt momente dramatice, cumplite în
viaţa unui popor. Ele se săvârşesc la intervale istorice mari
(de ordinul sutelor de ani), iar nu din zece în zece ani. (…)
Un partid care vine la putere nu se pregăteşte de război pe
viaţă şi pe moarte împotriva celeilalte jumătăţi de ţară,
care a pierdut alegerile. Or, actuala coaliţie guverna-

Grafică de Cristian Marcu – Bucureşti
mentală lasă impresia stranie că se pregăteşte de un război
lung şi cumplit. (…) Televiziunea trebuie să aspire la un
singur partizanat – să slujească naţiunea română, iar nu
anumite partide, care – prin condiţia lor – nu reprezintă
decât o parte a poporului român (p. 3).
3. Pâra la Strasbourg, „Jurnalul de Vaslui”, săptămânal de
informaţii, atitudine şi publicitate, nr. 161, 6-12 februarie 1997,
p. 5. Concluzii amare privind „complexul de inferioritate” al
românilor.
Pâra la Strasbourg e un simptom alarmant şi tragic.
El arată o incapacitate funciară a românilor de a tranşa
istoria în favoarea lor, riscând să rămână mai departe
slugi, iar nu a deveni caractere mândre, aristocraţi şi
cavaleri ai onoarei, stăpâni la ei acasă.
4. Eminescu şi manipularea televiziunii, „Vremea”, ziar
de luptă naţională, politică şi socială, Bucureşti VRE-B, anul
VI, nr. 1123, 25-26 ianuarie 1997, pp. 1, 3. Articol de atitudine
faţă de modul în care Televiziunea naţională l-a omagiat, la 15
ianuarie, pe Eminescu. Invitaţii Monica Spiridon şi Eugen
Negrici au considerat că Eminescu e mitizat şi că ar trebui ca
timp de vreo zece ani să nu se mai discute despre poet.
(…) Voi avansa un paradox: credinţa criticilor că Eminescu a
fost sau că este mitizat e un… mit. Sau mai exact spus – este o
mistificare. Eu nu cred, aşa cum susţin Eugen Negrici şi comilitonii
săi, că în România este un cult Eminescu. (…)
În România nu există un cult Eminescu. Cei
îngrijoraţi pot sta foarte liniştiţi. Altminteri, ei o ştiu prea
bine, dar fac caz de cultul lui Eminescu pentru că se tem de
naşterea lui. Un asemenea cult ar trebui să cuprindă elitele
culturale şi politice. Ceea ce nu este cazul. „Elitele”
politice nu cunosc nici cât negru sub unghie doctrina
naţională a lui Eminescu, uriaşa cuprindere a gândirii sale.
5. Televiziunea guvernamentală, „Jurnalul de Vaslui,
săptămânal de informaţii, atitudine şi publicitate, nr. 163, 20-26
februarie 1997, p. 5. Atitudine protestatară faţă de emisiunile
Televiziunii române (publice), în care domină partizanatul politic.
Grafică
Bibliofil
Nu poţi fi redactor la Televiziunea Română dacă faci
parte, în continuare, dintr-un partid, căci această instituţie
(cu excepţia posturilor private) este o televiziune a tuturor
românilor. O televiziune care încearcă să-ţi impună cu
forţa o anumită optică despre cultura naţională, despre
realităţile vieţii politice etc. este orice, numai imparţială,
adică naţională, nu. (…) Problema-cheie este
profesionalismul informaţional, pus în slujba României,
iar nu a unei anume politici de partid.
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
6. Paznici la intelectuali, „Sinteze”, literare-critice-sociale,
Bacău, anul VIII, nr. 8 (211), 28 februarie 1997, p. 7 (Puncte de
vedere). Articol de atitudine privind coalizarea unor intelectuali
împotriva a tot ce s-ar putea grupa în jurul conceptului de
„naţionalism”.
Acum este la modă sancţiunea necruţătoare a
naţionalismului pe toate canalele mass-media, cu puţine
excepţii. Trăim vremuri incredibile când a declara că ai
conştiinţă naţională echivalează cu a mărturisi că ai
„lepră”. Măgăria aceasta impardonabilă, fiindcă altfel
nu-i pot spune, se manifestă în România mai dihai decât
oriunde pe glob, pentru că la noi până şi intelectualii cred
în toate balivernele unor ideologi preocupaţi să apere
anumite interese.
Nu sunt naţionalişti americanii şi liderii lor politici?
Nu sunt naţionalişti francezii, germanii şi englezii? Nu sunt
naţionalişti evreii? Hai să fim serioşi! Aceste popoare au
voinţa de a face istorie şi o fac foarte bine, adică sunt
naţionalişti prin excelenţă.
7. O conferinţă ignorată, „Jurnalul de Vaslui”, săptămânal
de informaţii, atitudine şi publicitate, nr. 174, 8-14 mai 1997, p.
5. Comentarii privind trecerea sub tăcere de către mass-media a
Conferinţei extraordinare a Partidului Opţiunea Daco-latină,
condusă de Mircea Druc. La conferinţă s-a discutat şi problema
–69–
 Grafică
Grafică de Cristian Marcu – Bucureşti
Tratatului româno-
Bibliofil ucrainian prin care,
la nivel oficial,
urma să se renunţe
la teritoriile strămoşeşti: ţinutul Herţa, Bucovina nordică şi partea
de sud a Basarabiei (ceea ce s-a şi întâmplat ulterior, în ciuda
evidenţei, n.n.). Alături de Florin Constantiniu, Th. C. condamnă
„lipsa de legitimitate a actualului guvern în ce priveşte cedarea de
teritorii”.
Iată de ce, acum, se poate aduce acuzaţia de trădare
şi autotrădare. Eu n-o voi face şi spun că e la mijloc doar o
rătăcire istorică, o judecată pripită a cărei miză este un
iluzoriu beneficiu imediat pentru ţară, legat de o mai
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
lesnicioasă admitere în NATO. În realitate, relaţiile noastre
de vecinătate cu Ucraina constituie un pretext absolut
minor în calea admiterii în NATO, fiindcă interesele cele
mari ale celor mari se ticluiesc la cu totul alte niveluri.
România nu va fi niciodată un partener demn de luat în
consideraţie câtă vreme va urma politica umilinţei şi va
căuta mântuirea la alţii.
8. Generozitatea politicianismului românesc, „Jurnalul de
Vaslui”, săptămânal de informaţii, atitudine şi publicitate, nr.
175, 15-21 mai 1997, p. 5. Articol de atitudine critică faţă de
actul semnării Tratatului româno-ucrainian, care, implicit,
înseamnă cedarea unor teritorii româneşti străvechi.
În Statele Unite, d-l Adrian Severin a declarat că a
sosit acolo nu pentru a cerşi beneficii cu intrarea noastră
în NATO, ci pentru a face cunoscut Americii ce anume
poate oferi România viitorilor aliaţi. România nu e o
consumatoare de securitate, ci o producătoare de
securitate. România dă şi nu cere nimic. Abilitatea
ministrului de externe este remarcabilă. Cu atât mai mult,
cu cât el spune un adevăr istoric de lungă tradiţie, în ce ne
priveşte. Limbajul diplomatic e atât de subtil, încât e şi
adevărat, adevărul gol-goluţ. Destinul nostru în istorie a
fost să dăm şi să nu luăm nimic. Am plătit tribut…
9. Naţionalismul şi urmaşii Kominternului, „Sinteze”,
–70–
literare-critice-sociale, Bacău, anul VIII: (I), nr. 18 (221), 16
mai 1997, p. 7; (II), nr. 19 (222), 23 mai 1997, p. 8; (III), nr. 20
(223), 30 mai 1997, p. 8; (IV), nr. 21 (224), 8 iunie 1997, p. 8
(Confruntări). Opinii doctrinare privind „principiul
naţionalităţilor” – principiu al democraţiei moderne (europene
şi americane), dar respins (după 1989) de democraţii români1 ,
care dau întâietate „economicului asupra spiritualului”. Autorul
confirmă distincţia între naţionalism şi ultranaţionalism2 .
(Episoadele sunt precedate fotobust, Th.C.).
Premisa domnilor Solacolu şi Bălănescu este de o
izbitoare falsitate. Românii sunt înfăţişaţi ca fiind nişte
incurabili mitomani, care, în orgoliul lor nemăsurat, se
cred buricul pământului şi dispreţuiesc cu agresivitate
popoarele vecine (…)
(…) Veiga vorbeşte corect de ultranaţionalism, ceea
ce este altceva decât naţionalismul, element legitim şi
organic pentru orice naţiune. Naţionaliste sunt toate
popoarele lumii, inclusiv cele mai tinere (sau cu atât mai
mult), precum cel american. O naţiune antinaţionalistă
asupra-şi este o absurditate, o contradicţie în termeni (II,
nr. 19/1997).
Reducând totul la economic, cei doi valorifică, cu
ştire sau fără, teza fundamentală a materialismului
dialectic şi istoric cu privire la întâietatea economicului
asupra spiritualului. De aceea, zic ei, nu sunt naţionalişti,
fiindcă percep lumea prin prisma banului, prin bunăstarea
materială. Le este indiferent unde trăiesc, ce limbă vorbesc,
de vreme ce au nimerit la nişte stăpâni care le oferă traiul
zilnic. Mărturiseşte Stelian Bălănescu: „Mie îmi este
indiferent dacă eu sunt stăpânit de un evreu, de vreme ce o
duc bine”. Mai mult: „Stăpânul poate să fie de aceeaşi
naţionalitate cu mine sau poate fi de altă naţionalitate,
1 În context , atitudinea polemizatoare are ca temei cartea
Inconsistenţa miturilor. Cazul Mişcării Legionare, Ed. Polirom,
Iaşi, 1995, semnată de Stelian Bălănescu şi Ion Solacolu,
români autoexilaţi în Germania.
2 În conf. cu Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier, 1919-
1941. Mistica ultranaţionalismului, Ed. Humanitas, 1993.

după împrejurări” (p. 228). Cum să zic? Unii au dus-o bine
şi sub turci şi sub sovietici, şi sub maghiari etc. Acelora,
desigur, le convenea să fie insensibili la soarta poporului
român. Numai că naţionalismul n-are a face cu
amăgitoarea bunăstare materială. Ce-i lipsea boierului M.
Kogălniceanu de a luptat pentru Unire, pentru deschiderea
unui curs de istorie naţională, pentru Independenţa de la
1877? De ce a preferat el să fie naţionalist şi nu şi-a văzut
de chefuri şi de moşie?
Din punctul de vedere al domnilor Solacolu şi
Bălănescu, independenţa, statul unitar naţional,
ortodoxia, suveranitatea, cultura românească etc. sunt
nişte prostii care ne împiedică pe noi românii să trăim ca-n
sânul lui Avraam. Important e să ai un stăpân bun, care să-
ţi arunce zilnic osul existenţei (IV, nr. 21/1997).
10. Postcomunismul, „Sinteze”, literare-critice-sociale,
Bacău, anul VIII, nr. 32 (235), 22 august 1997, p. 7 (Puncte de
vedere). Opinii despre istoria comunismului, având ca punct de
plecare cartea istoricului francez François Furet, Le passé d’une
illusion. Essai sur l’idée comuniste au XX-e siecle (Éditions
Robert Laffont, Paris, 1995, tradusă şi publicată de Editura
Humanitas, 1996). (Fotobust, Th.C.). Reluat în „Apollo”,
periodic cultural, Vaslui, nr. 6, septembrie 1997, p. 7.
În mod paradoxal, comunismul, desprins din capita-
lism, a sfârşit prin a evolua tot spre capitalism, reintrând în
orizontul obsedant al antitezei bogaţi şi săraci. (…)
Ceea ce mă miră e că istoricul francez trece sub
tăcere apariţia rapidă a unei alte idei mesianice care a şi
luat locul vechii iluzii comuniste. De data aceasta toate
energiile şi speranţele se canalizează nu spre modelul
kominternist, ci spre o comunitate de tip occidental,
botezată deja în fel şi chip: Casa Comună a Europei,
Statele Unite ale Europei, Comunitatea Europeană,
Uniunea Europeană etc. Realmente acest nou mit dă temei
istoriei postcomuniste. Iar România trăieşte cu o fervoare
„revoluţionară” unică aceste visuri de bunăstare
occidentală, cu atât mai mult cu cât se vede ruinată
economic şi mai refuzată de NATO şi Uniunea Europeană,
deşi a făcut concesii enorme prin tratatele încheiate cu
vecinii, prin acordurile cu F.M.I. şi Banca Mondială etc.
11. Criza proprietăţii şi „complexul slugii” în România
postdecembristă, „Adevărul literar şi artistic”, săptămânal de
cultură şi atitudine, Bucureşti, anul VI, nr. 384, 7 septembrie
1997, p. 10 (Tranziţia – Puncte de vedere). Constatarea
autorului că, după 1989, românii nu au ştiut să gestioneze
proprietăţile, anterior, administrate unic de statul comunist. Prin
urmare, statul a căutat proprietari, înstrăinând, la preţuri
incredibile, proprietăţi considerate „nerentabile”. Reluat în
„Literatura şi arta”, săptămânal al Uniunii Scriitorilor din
Moldova, Chişinău, nr. 50 (2730), 11 decembrie 1997, p. 4.
Ce s-a întâmplat, însă, în România, după sucombarea
proprietarului unic, statul comunist? Statul postcomunist a
încercat să-i facă pe români proprietari, prin Constituţie şi
prin câteva legi fundamentale, destul de prost gândite şi
puse în practică: Legea fondului funciar, Legea priva-
tizării, a restituirii caselor naţionalizate, a vânzării locuin-
ţelor către chiriaşi etc. A ieşit repede în evidenţă că noul
stat nu poate restitui esenţialul: mentalitatea de proprietar,
de stăpân. Mai mult, s-a dovedit că proprietarul cel mai
slab, cel mai uşor de înşelat, rămâne statul, incapabil să-şi
gospodărească imensele averi care i-au mai rămas (…).
Numai că în istorie contează doar popoarele care au
voinţa de a fi stăpâne pe ele însele, cel puţin. Toate
celelalte alternative sunt iluzii, beţii cu apă rece. Criza pe
care o traversează România este o criză de identitate, o
criză a proprietăţii. Bătălia va fi necruţătoare. În
încleştarea cu penuria de capital autohton, românii pot ieşi
biruitori prin inteligenţă, printr-un ascuţit simţ al realului,
printr-o moralitate lucidă, toate convergând către ceea ce
Bibliofil
am numit mentalitatea şi demnitatea de proprietari. (…)
proprietăţile sunt mişcătoare, pe când conştiinţa
proprietăţii constituie adevărata avere a indivizilor şi
naţiunilor.
12. Cultură critică sau reacţionarism?, „Sinteze”, literare-
critice-sociale, Bacău, anul VIII: (I), nr. 36 (239), 19 septembrie
1997, pp. 7, 8; (II), nr. 37 (240), 26 septembrie 1997, p. 9
(Polemici). Marginalii critice pentru cartea lui Florin Costiniu,
O istorie sinceră a poporului român (Ed. Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1997). Discutarea conceptelor reacţionar / reacţiona-
rism, purtătoare de conotaţii pozitive sau negative în demersul
demonstraţiei istoricului. Istoricul foloseşte cuvântul cu încărcă-
tură semantică negativă, încetăţenită la noi, atunci când scrie
despre „cultura reacţionară” de la Junimea. (Fotobust, Th. C.).
Reluat în „Noua Revistă Română”, Bucureşti, anul II, nr. 7-8
(16-17), ianuarie-martie 1998, pp. 61-66 (Cronica ideilor).
Cuvântul reacţionar are, la noi, o foarte proastă
conotaţie. Propriu-zis, vocabula presupune încărcătură
similară cu etichete, precum fascism, xenofobie,
antisemitism etc. A fi reacţionar înseamnă a te pune de-a
curmezişul, cu tot ce implică progres, schimbare în bine şi
alte trimiteri semantice cu iz mesianic. (…)
(…) mă întreb de ce dl Florin Constantiniu nu
reuşeşte să fie „sincer” peste tot şi preia poncife din
arsenalul ideologilor anilor ’50, care au scos din atenţia
publică ziaristica lui Eminescu şi gândirea lui Maiorescu,
sub pretextul de a fi reacţionare? (…)
(…) Iată ce zice dl. Florin Constantiniu: „Oricâte
valori estetice a creat această cultură, ea a fost, în esenţa
ei, reacţionară” (p. 252). Se referă, bineînţeles la cultura
junimistă, a marilor clasici, fiind vizată nominal triada
Eminescu-Creangă-Caragiale. Dacă analizăm logica
frazei, este evident că valorile estetice (elementul pozitiv) se
găsesc în opoziţie cu elementul negativ – cultură
reacţionară. Altfel spus, istoricul nostru nu se abate de la
sensul propriu al cuvântului reacţionar (nr. 36/1997, p. 7).
Eminescu a răspuns acuzaţiei de reacţionarism în
mai multe articole din „Timpul”. Dacă termenul vine de la
a reacţiona, „reacţionar” este acel organism care se opune
tendinţelor involutive, degradante provocate de cauze
externe sau interne. În acest sens se recunoaşte Eminescu
„reacţionar”. Poetul recurge la o spectaculoasă investiţie
semantică pozitivă acolo unde bântuie deriziunea
negativului (nr. 36/1997, p. 8).
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
(Fragment din Theodor Codreanu, Biobibliografie, cap.
Atitudini civice, probleme social-istorice, vol. în curs de
apariţie).
Chişinău – Monument închinat domnitorului
Ştefan cel Mare
–71–
 Bibliofil
obiect din preistorie până în epoca postdecembristă, la zi adică.
Proiect de anvergură, ambiţios, efort de documentare şi
capacitate de sinteză, toate dau contur personalităţii spirituale
autorului acestei cărţi. Impresionează aparatul bibliografic, care
De la fereastra bibliofilului urmărit atent, elucidează unele chestiuni controversate, ori
deschide altele. Aş adăuga mireasma scriitoricească ce se
strecoară printre documente, schiţe şi tabele, fotografii ori hărţi,
ceea ce adaugă un farmec atractiv unei istorii aride.
Prof. Lina Codreanu – Huşi
Petru Brumă, Versus. Apeluri antinomice la o beţie de
distihuri, Ed. Dobrogea, Constanţa, 2010, 64 de pagini. E a
Note de lector asupra apariţiilor editoriale noua carte de poezie a huşeanului Petru Brumă, cuibărit pe
ale huşenilor, în anul 2010 malul mării, dar purtând în suflet imaginea Huşilor, de care e
legat prin nenumărate rădăcini vitale: mormintele rudelor,
prieteni foarte dragi, copilăria, şcoala, formarea adolescentină,
tinereţea – adevărate fire ontologice ale personalităţii sale. Peste
Vasile
acestea s-au aşezat multe alte valuri, dar dorul de Ithaca natală,
Calestru, Huşii de
ieri şi de azi, Casa îi răsuceşte adesea planurile şi-l întoarce, în drumurile domniei
sale, prin „via” Huşilor. Cum altfel am putea interpreta ciclul
Editorială „Demi-
„Esticelor”? În creaţiile lui, Petru Brumă explorează mijloace
urg”, Iaşi, 2010, 420
de pagini. Pasiunea prozodice diverse, de astă dată – distihul. „Apelurile” lui
presupun un cititor avizat, care ştie să discearnă între
în cercetarea istorică
calamburul jovial, satira usturătoare şi învăţătură. Toate
a profesorului Vasile
Calestru e dintot- imperativele-titluri (Bateţi, Fiţi, Aveţi, Trăiţi, Iubiţi, Daţi, Luaţi,
Jucaţi etc.) se concentrează în jurul intenţiei auctoriale de a-şi
deauna, aşa că nu ne
proteja semenul prin avertismente. După ce epuizează toate
miră apariţia celei
de-a doua cărţi, nuanţele celor 22 de afirmaţii, morala focalizează un proverb, o
zicală, o vorbă de duh ori, pur şi simplu, o atenţionare paternală,
prima fiind editată în
bazată pe formulare „antinomică”, aşa cum bine zice poetul. Şi
aceleaşi excelente
condiţii grafice, pentru ca novicele să ia bine seama, în final, sunt „recapitulate”
grupat în forma sentenţioasă: nu bateţi apa-n piuă, nu daţi cu
Martiraj în Bărăgan.
bâta-n baltă, nu vă jucaţi cu focul, nu faceţi pe deştepţii etc.
Lăteşti (2006). Cer-
cetarea beneficiază
de prefaţă semnată
Costin Clit,
de celebrul istoric,
cea mai mare autori- Cons tantin
Vasluianu, In
tate în materie în momentul de faţă, Gheorghe Buzatu, care
memoriam – Ion
opinează că volumul „este destinat, fără exagerări de ocazie,
unei cariere ştiinţifice aparte şi de lungă durată”. Despre istoria Gugiuman. 100 de
ani de la naştere,
Huşilor, Vasile Calestru are investigaţii mai vechi, concretizate
Editura PIM, 2010,
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

în studii şi articole apărute în periodice şi publicaţii ori în

Istoria Huşilor (1995, coord. Th. Codreanu). Organizarea 118 pagini. Cartea
este o dreaptă recu-
materialului în opt capitole permite cititorului atât o viziune
noaştere şi un onest
diacronică cât şi o plajă desfăşurată larg asupra problematicii pe
care se focalizează fiecare capitol. Astfel, în ansamblu, volumul omagiu adus marelui
geograf Ion Gugiu-
creează o monografie a urbei Huşilor, întrucât sunt prezentate
man (4 dec. 1909 -
documentări riguros comentate despre geografia, istoria,
demografia localităţii, „ilustre popasuri”, spiritualitatea 30 nov. 1990), la 100
de ani de la naştere,
religioasă, breslele, aspecte din administraţie, economie,
din partea urmaşilor
politică, societate. Totul adus, în paşi mari, dar hotărâţi şi la
din urbea Huşilor.
Volumul conţine
comunicări ştiinţifice
din domeniul geo-
grafiei, studii despre
zona noastră împreună cu evocări, medalioane ori amintiri
(susţinute în cadrul unei sesiuni, în oraşul natal, la 3 octombrie
2009), care întregesc cititorului imaginea personalităţii marelui
geograf, dar punctează şi aspecte din harta spirituală a Huşilor.
Alături de coordonatorii Costin Clit şi Constantin
Vaşluianu, semnează în carte profesori universitari, foşti
studenţi, cercetători şi oameni de cultură precum: Elena Erhan,
Corneliu Iaţu, Ioan Stănescu, Theodor Codreanu, Vasile Băican,
Gheorghe Gugiuman, Georgică Ţoncu şi Mircea Popencu.

–72–
 Bibliofil
Numai spicuind cuvintele-pivot din titluri se poate întregi Ioan Marcu,
imaginea complexă a personalităţii lui Ion Gugiuman: „model La obiect – versuri –
cultural românesc”, „geograf umanist”, „ilustru geograf , Ed. „Sfera”, Bârlad,
huşean”, mentor, profesor, absolvent al Liceului „Cuza Vodă” 2010, 250 de pagini.
din Huşi (promoţia 1929, adăugăm noi, chiar profesor al Când sâmburele
liceului) şi, simultan, mare om, părinte a doi copii, prieten cu muzei poetice încol-
diverse şi serioase alte preocupări „parageografice”. Cercetările ţeşte-n sufletul cuiva
reputatului om de ştiinţă au fost concretizate în numeroase nicio stavilă nu-i
lucrări de specialitate, din care, de departe, un loc special în poate frânge vreo
inimă îl ocupă teza de doctorat (1959), editată sub titlul coardă a lirei. Din-
Depresiunea Huşi. Contribuţii de geografie fizică şi economică potrivă, pe dl Marcu
(1943). De aceea, coordonatorii acestui volum omagial au Ioan muza inspira-
selectat din opera geografului studii reprezentative de mare ţiei pare să-l con-
utilitate cititorului interesat din ziua de astăzi. Huşii. Aşezarea, strângă, să-l neliniş-
originea şi evoluţia lor, Lunca Prutului în regiunea Huşilor, tească zi şi noapte,
Valea Lohanului, Zonele de influenţă economică ale oraşului încât să puncteze în
Huşi, Migraţiunea sezonală a bulgarilor huşeni, O colonie de versuri totul din ceea
bucovineni în Ţinutul Fălciului sunt şase titluri de rezonanţă, ce-l nelinişteşte:
care se confirmă ca puncte de reper în studiul geografic, istoric, ipostaze, frânturi de
demografic, socio-economic ori de altă natură monografică a imagini, întâmplări,
ţinutului Fălciului. Reeditarea acestora devine un alt punct de vârtejuri sentimentale. Este optimist, tonic, sfătos, după cum
plecare pentru împătimitul documentarist Costin Clit în a reiese din autoportretul liric (Autoprezentare), motivându-şi
cerceta şi, iată, de a adăuga în finalul cărţii rezultatul a două atitudinea, într-o unduire psalmodică, mulţumit că şi-a împlinit
cercetări arhivistice recente. idealurile. Desigur, muza (o, muza!) nu-i dă liniştea dorită, căci
Consider motivat interesul pentru această lucrare şi prin noua „meserie”, cum o numeşte, e „Molipsit de recitate,/
necesar pentru orice întreprindere de cercetare ştiinţifică asupra Scriu versuri şi poezie.” Cartea are două „cuvinte” introductive
urbei Huşilor. şi este structurată în mai multe secţiuni tematice. Ioan Marcu e
de situat, fără teama de a greşi, în categoria „poeţilor-ţărani” de
Aurel Cehan, altădată, care pot uneori rătăci metafore prin carul cu versuri.
Elixir de sănătate, - Trebuie să recunoaştem, onest, că drumul e din cale-afară de
satiră şi umor -, Ed. anevoios până-n împărăţia poeziei.
Contrafort, Craiova,
2010, 142 de pagini.
Autor al unei plache-
te satirice (Terapie în Notă de bibliofil. Cartea în librării? Găsim câteva cărţi,
cuvinte, 2002), cola- pe-un raft-două, foarte rar solicitate de cumpărători, încât
borator în antologii librarii sunt nemulţumiţi, desigur. E-hei! Unde sunt apariţiile de
umoristice, Aurel zeci de mii de exemplare, când se stătea la rând de cu noapte, ca
Cehan propune la cozile pentru butelii ori pentru lapte? Au dispărut. Au apărut
acum, după cum altele la fel de întristătoare, căci tot bătrânii se-nghesuie zdrobiţi
mărturiseşte în de oboseală şi de puteri „la coadă”. Nu dăm de capăt acestei

Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

Argument „un trata- situaţii, dar o mai amintim din când în când, spre a nu se uita
ment” cu pilule sati- umilinţa la care este astăzi silit să se conformeze intelectualul
rice pentru sanitas român. Ce ne rămâne de făcut? Cred că trebuie câştigată fiecare
sanitatum, care ar bătălie printr-o strângere a rândurilor intelectualiceşti. Mai
înzdrăveni stresaţii şi multe şi largi întruniri culturale, o „politică” de informare de la
ar optimiza pe cei om la om, cercuri de lectură directă, cenacluri, circulaţia cărţilor
solitari. Volumul şi a revistelor de literatură şi cultură… Câte n-ar fi? E de
cuprinde, în cea mai apreciat orice iniţiativă culturală, mai ales prin ritmicitatea ei.
mare parte, peste 150 Biblioteca Municipală „Mihai Ralea” este un pilon esenţial,
de epigrame, apoi Casa de Cultură „Alexandru Giugaru” – nu mai puţin important,
jocuri de cuvinte, asemenea şi iniţiativele unor intelectuali (Theodor Codreanu,
madrigaluri, rondeluri, pamflete, sonete, „vorbe” şi un „dic- Costin Clit), ale instituţiilor şcolare de a organiza simpozioane,
ţionar de vorbe”. Niciuna dintre aceste specii cu formă fixă nu e expozeuri de referate ştiinţifice, implicarea forurilor
la îndemâna oricui, cu atât mai cutezătoare încercarea lui Aurel manageriale locale în acte de propagare a valorilor locului. Ce
Cehan de a încerca să spargă sobrietatea genului cu adieri ne trebuie musai? Un om cu dragoste de cultură care să aibă
humoristico-satirice împletite cu reverberaţii nostalgice. Prin ştiinţa de a aduna la un loc şi a pune în practică iniţiativele,
tenacitatea şi atenţia ţintită la glisarea morală spre ridicol a ideile, oamenii… Poate chiar un membru Consiliul orăşenesc,
semenilor, l-aş situa pe linia altui poet huşean, Petru Brumă, un care are atribuţii/ responsabilităţi în acest sens. Altfel, ne
exersant abil şi incisiv al fabulei umoristice. Cuvânt înainte, un pierdem identitatea…
fel de permis de trecere, e semnat de Teodor Pracsiu, iar
caricaturile de cunoscutul grafician N. Viziteu şi prof.
M. Ciobotaru.

–73–
 Bibliofil
vestimentare şi cu obiecte artizanale specifice.”
Strada Strâmba, leagănul copilăriei autorului, stradă ce s-a
numit după război I. C. Frimu, a fost dărâmată după cutremurul
Strâmba – uliţa evreiască din Bârlad, din 1977. Ea a fost „în anii ’30 - ’40 din secolul trecut inima
comercială a oraşului, un loc pitoresc, agitat de du-te vino a
cunoscutul „şteitl“ de odinioară… miilor de ţărani cu carele trase de boi şi a localnicilor care îşi
găseau în prăvăliile şi dughenile înşirate de-a lungul străzii, pe
ambele părţi ale acesteia, cele necesare traiului de fiecare zi.”
Martha Eşanu – Iaşi Astăzi Strâmba mai trăieşte numai în amintiri şi doar din
ele. Ea „a fost înlocuită de actuala stradă Fagului, o stradă
deplasată mai spre sud şi care nu aminteşte de cea veche, decât
prin faptul că la capătul ei este piaţa Sfântul Ilie, o stradă
Astăzi oraşul e modern, ieri avea farmec…
dreaptă, asfaltată, cu trotuare, câteva blocuri cu prăvălii la parter
n vara acestui an a apărut, la Editura PIM din Iaşi,
de o parte şi alta a străzii, care se termină cu hala pieţii… ”
Î romanul „Strâmba” scris de inginerul Sergiu Brandea,
cetăţean israelian născut pe meleaguri bârlădene unde
şi-a trăit peste jumătate din viaţă. De treizeci şi şase de ani
Pe unde iese vorba, iese şi sufletul…
În capitolul „Crâmpeie autobiografice“ Sergiu Brandea ne
autorul locuieşte în Ţara Sfântă, în oraşul Hertzlia, dar, în tot
vorbeşte despre părinţii săi, Malca-Ester Cuperman şi Paul
acest timp, nu şi-a uitat nici un moment ţara natală pe ale cărei
Hellembrand, despre bunicii materni Hessa şi Mendel
plaiuri revine anual.
Cuperman, despre multe alte rude mai apropiate sau mai
Pitoreasca stradă Strâmba a fost, pentru copilul Şmil
îndepărtate. Ca în majoritatea familiilor evreieşti învăţătura a
Hellembrand, centrul lumii şi aşa a rămas până astăzi când
jucat un rol foarte important în pregătirea băieţilor pentru viaţă
copilul de atunci e un bunic ajuns la vârsta plină de înţelepciune
iar educaţia în spiritul cinstei, omeniei şi respectului faţă de
a patriarhilor. Strâmba a
semeni a constituit
fost pentru el „a idiş welt“,
fundamentul „celor şapte
„a welt mit weltolăh” care
ani de acasă”
compuneau „idişlandul“
Citind rândurile
numit Bârlad, văzut atunci,
despre bunici mi-au venit
în anii copilăriei şi ai
în minte versurile lui
adolescenţei, ca o mare
Minulescu: „În oraşul în
metropolă…
care plouă de trei ori pe
Romanul este o
săptămână / Merg ţinându-
veritabilă evocare memo-
se de mână un bătrân şi o
rialistică în care autorul îşi
bătrână…”
descrie viaţa, casa şi
Despre bătrânul său
strada; familia, vecinii şi
bunic autorul povesteşte cu
prietenii; şcoala, colegii şi
multă dragoste: „Dacă mi-
profesorii, toate împreună
am dorit ca natura să mă
formând lumea lui, „lumea
asemene cu cineva, acela a
lui Şmilică“. Metaforic
fost bunicul meu, Mendel
toate acestea vorbesc des-
[G.F] Cuperman. L-am respectat,
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

pre „uliţa evreiască“ din Vechea stradă principală din Bârlad

l-am admirat şi l-am iubit,
Bârlad, cunoscutul „şteitl”
atunci ca şi acum. Îmi este
de odinioară…
drag să scriu despre dânsul… Meşter în meseria sa, tinichigeria,
Pe coperta a doua autorul notează câteva cuvinte despre
a fost un om harnic şi cinstit. Poate de aceea norocul l-a cam
„rostul” cărţii sale:
ocolit în viaţă… Cu greu apucase să înveţe câteva clase primare,
„Sper că, cine va citi cartea îşi va face o idee despre
dar înţelesese însemnătatea învăţăturii… Toată dragostea şi
comunitatea evreiască din Bârlad. O comunitate nu prea mare,
grija lui s-au îndreptat asupra mea, asupra viitorului, care nu
dar efervescentă, care a dat nu puţine nume de seamă, spre
putea fi înafara şcolii… A fost ceva în omul acesta, hărnicia,
cinstea ei, a poporului evreu şi a României unde trăiau. Poate şi
înţelepciunea vieţii, munca şi necazurile l-au făcut să fie
acesta este rostul cărţii de faţă.“
perseverent, cinstea lui era exemplară, nu suferea minciuna şi
Amintirea Bârladului de altă dată, care în opinia autorului,
nu o dată a avut de suferit din cauza aceasta, cuvântul dat era un
era mai pitoresc şi poate nostalgia după acel târguşor
lucru sfânt, de la el am învăţat sintagma că «pe unde iese vorba,
moldovenesc din sufletul său, l-au făcut pe Sergiu Brandea să-şi
iese şi sufletul», aşa a gândit, aşa a trăit.”
adune gândurile între coperţile unei cărţi şi să mărturisească:
Bătrâna bunică Hessa este zugrăvită de nepot în minunate
„Astăzi oraşul arată altfel, iar străzile copilăriei mele au dispărut
cuvinte pline de veneraţie: „Cred eu că Dumnezeu trimite, din
de pe hartă. Cred că multe locuri sunt mai frumoase, altele nu.
când în când, câte un înger pe pământ, îi dă chip de femeie şi-i
Bârladul meu arăta altfel, nu zic mai frumos, desigur nu,…
porunceşte să stea alături de o anumită persoană, să aibă grijă de
Astăzi oraşul este modern, ieri avea farmec.”
el şi de cei ai lui, să-i facă fericiţi. Mai cred că unul dintre
În prefaţă, profesorul Gruia Novac caracterizează romanul
aceştia a fost bunica mea, Hessa… Dacă bunicul nu m-a ţinut pe
ca „un document care configurează mental vechea topografie a
genunchi, în schimb bunica mă lua în braţe, mă drăgălea,
unei zone orăşeneşti numită mahalaua „evrăiască” dar, totodată,
stăteam pe genunchii ei şi îmi spunea poveşti pe care probabil le
şi „un dicţionar etnografic ce cuprinde modul de viaţă al
auzise şi dânsa, sau le inventa pentru mine, deoarece nu le
membrilor comunităţii evreieşti, cu tradiţiile şi obiceiurile lor
citise, nu ştia să citească… A vegheat toată viaţa ei ca să mă
religioase dar şi cu cele gastronomice deopotrivă, cu «gusturi»

–74–
 Bibliofil
comport corect, corectitudinea în toate privinţele era mai presus cartea constituindu-se astfel într-o valoroasă contribuţie la
de orice… Pe mine m-a răsfăţat, mi-a dat dragostea ei fără istoria evreimii din această regiune a României.
măsură, a căutat, în felul ei simplu de-a fi, să mă înveţe ce este O deosebită de frumoasă prietenie, păstrată de-a lungul
omenia şi ce înseamnă respectul pentru aceia care te respectă. vieţii, l-a legat pe Sergiu Brandea de scriitorii Lucian Raicu şi
Fără îndoială, bunica a fost un înger dumnezeiesc la al cărui Virgil Duda (fraţii Bernard şi Izi Leibovici), I.Schechter, Eran
mormânt mă duc să mă rog de fiecare dată când vin la Bârlad.” Sela cu care şi-a petrecut împreună copilăria şi adolescenţa în
uliţa evreiască bârlădeană.
Anii de liceu, anii unei frumoase tinereţi În romanul „Oglinda salvată” scriitorul Virgil Duda l-a
La împlinirea a 55 de ani de la terminarea liceului, ani ce imortalizat pe bunicul M. Cuperman în personajul „Moş
nu au trecut „atât de repede şi nici atât de uşor, nici măcar când Mendel” care „nu scotea o vorbă şi muncea neobosit din zori şi
mintea îţi rulează filmul vieţii” autorul îşi aminteşte cu mult până-n noapte”.
respect despre mulţi profesori dar dintre toţi se detaşează Înzestrat cu talent nativ şi cu har de povestitor inginerul
profesorul Gheorghe Gâlcă, profesorul de chimie şi, într-o Sergiu Brandea a transpus strada Strâmba într-un personaj
vreme, directorul liceului, despre care scrie: „În decursul anilor principal de roman şi astfel a pus-o alături de celebra Calea
aveam să-l cunosc bine pe profesorul meu de chimie, care s-a Văcăreşti din cunoscutul roman omonim al scriitorului I. Peltz.
dovedit a fi nu numai un director gospodar desăvârşit, reuşind Acum când strada Strâmba mai există doar în memoria
în scurt timp să schimbe aspectul şcolii, dar să introducă în afectivă a locuitorilor vechiului târg, profesorul Gruia Novac
şcoală acea disciplină propice unei ţinute academice, în care are cuvinte deosebite de laudă şi apreciere pentru demersul
învăţătura şi preocupările legate de aceasta să facă din liceul scriitoricesc al lui Sergiu Brandea, demers început prin diverse
«Codreanu» instituţia de care să ne mândrim fiecare. Profesorul articole publicate în ziare şi reviste israeliene şi în „Baaadul
Gh. Gâlcă a fost şi un literar“ ce apare la Bârlad
mare pedagog, orele sale şi finalizat cu romanul de
de chimie şi de fizică, faţă. Referitor la acesta el
experienţele de laborator, spune în prefaţă: „Este o
transformau ora de clasă carte scrisă cu suflet, cu
într-un loc în care fiecare gândul de a nu rămâne în
elev se visa chimist sau uitare existenţa unei etnii
fizician.” alogene care şi-a durat şi
Pagini deosebite sunt trăit destinul, în
dedicate colegilor de liceu, majoritatea momentelor,
„promoţiei de excepţie” alături de românii cu ale
din care a făcut parte, căror idealuri aproape s-au
promoţie din care doar doi contopit.”
absolvenţi, nu au obţinut, Alături de scrierile
din motive obiective, lui Victor Rusu şi Şlomo
titluri academice. Din Leibovici-Laiş despre
această promoţie s-au evreimea botoşăneană, de
remarcat mai târziu poeţi, cele ale lui Marius Mircu
ziarişti, critici literari, Bârlad – Liceul „Gh. Roşca Codreanu”, 1935 [G.F.] despre uliţa evreiască
medici, profesori, ingineri, băcăuană, de „Noi, copiii
ofiţeri superiori, profesori universitari, doctori în ştiinţe, sportivi străzii Leca” a dr. Iulius Iancu, de „În umbra târguşorului” a lui
Arie Leibisch-Laysch, de „De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi“ a lui

Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

de performanţă etc.
Liceul „Gh. Roşca Codreanu“, liceu bârlădean cu un Leon Volovici, de „Kadiş pentru mama mea” al Iuliei Deleanu,
binecunoscut prestigiu pe plan naţional, se mândreşte cu romanul „Strâmba “ al lui Sergiu Brandea reconstituie marea
absolvenţi din această promoţie printre care Sergiu Brandea îi frescă a vieţii evreieşti pe meleagurile României, redesenează
menţionează pe: scriitorul Adrian Beldeanu, profesorul doctor „şteitl-ul“ tradiţional moldovenesc şi readuce familia evreiască
în medicină Constantin Dimoftache cunoscut şi sub în contemporaneitate.
pseudonimul literar C. D. Zeletin, scriitorul şi criticul literar Oameni şi locuri, tradiţii şi obiceiuri, străzi şi amintiri care
Lucian Raicu (Bernard Leibovici), ziaristul Ion N. Oprea, demonstrează, aşa cum spune Sergiu Brandea în „Post
ziaristul I. Schechter ş.a. Scriptum“, că „ trecutul întotdeauna ne va apropia de prezent“
Din cuprinsul romanului „Strâmba“ se desprinde dragos- şi… sperăm noi că va constitui un fundament spiritual pentru
tea autorului pentru oraşul şi ţara natală, admiraţia, respectul şi viitoarele generaţii.
recunoştinţa pentru profesori, preţuirea colegilor, mândria pen- Am citit cu mult interes această carte în care am
tru reuşitele lor, amiciţia şi prietenia desăvârşită. descoperit lumea lui Sergiu Brandea. În cazul meu romanul m-a
Un loc aparte îl ocupă, în roman, obştea evreiască din apropiat de trecut, de un trecut, din anii ’60 ai secolului trecut,
Bârlad, strada Templelor cu cele şase „şiluri“, grădiniţa şi în care multe zile de vacanţă am petrecut la unchii şi la verii mei
şcoala evreiască, tradiţia sărbătorilor de Pesah, Roş Haşana, din Bârlad, la familiile Haler şi Abramovici. Aici m- am
Iom Kipur şi Simhat Tora, masa de vineri seara şi prânzul de plimbat prin frumosul parc al oraşului, am fost la Bâlci şi am
Shabat cu feluritele lor bucate tradiţionale, tipăriturile evreieşti gustat din „distracţiile” lui specifice şi tradiţionale, am vizitat
ce au apărut la Bârlad. muzeul „Vasile Pârvan”, am vizionat interesante spectacole ale
Ziaristul Ion N. Oprea a cercetat cu mare atenţie, putem Teatrului „Victor Ion Popa”, am legat prietenii, am cunoscut
spune chiar cu acribie, presa moldoveană apărută în judeţul locuri pitoreşti…
Tutova şi în special în oraşul Bârlad şi rezultatul cercetărilor Amintiri, minunate şi înduioşătoare amintiri ale unor
sale este cuprins în cartea „Mari personalităţi ale culturii vremi de odinioară.
române într-o istorie a presei bârlădene 1870 – 2003“. Sunt
menţionate o serie de publicaţii ale comunităţii evreieşti locale,
–75–
 Bibliofil
accesului la înţelesurile lumii româneşti – implicit – ortodoxe”,
după cum se precizează în „manşeta” redacţională şi după cum
se înţelege din editorialul Crucea de identitate. Alina Glod
propune un serial în care atenţionează asupra pericolele
imediate (birocraţia şi jaful) care planează asupra noastră.
„De prin lume adunate…” „Axa” însăşi are o atitudine fermă împotriva degradării
statutului familiei şi înaintează un Memoriu privind modificarea
legii pornografiei în spiritul respectării Constituţiei României.
Figuri memorabile din ortodoxie ori din viaţa cultural-istorică a
Prof. Lina Codreanu – Huşi românilor fac obiectul unor evocări, investigaţii, însemnări ori
prezentări analitice: Maica Ecaterina (Adevărul şi „adevăruri”),
Radu Ilaş (Consemnări despre contribuţia lui Iancu Flondor la
conservarea spiritualităţii româneşti în Bucovina), Ioan Gându
„Acolada”, şi Iosif Niculescu (Mihai Eminescu – stareţ sufletesc şi cultural
revistă lunară de universal), Lucia Teodorescu (Lămuriri privind cazul
literatură şi artă, Satu protosinghelului Teotim Popa), Diacon I. Ivan (Sfântul Cuvios
Mare, nr. 11 (37), Chiriac de la Bisericani), Ioan Lăcătuşu (Problematica
noiembrie 2010. De Dictatului de la Viena în mass-media maghiare) etc. Ne bucură
la mare depărtare, să găsim în paginile revistei „Axa” articole semnate de
primim un periodic cărturarul huşean Theodor Codreanu. Acum, Vicu Merlan
de înaltă ţinută, din publică, sub genericul „Mănăstirile rupestre din Basarabia”, un
conducerea căruia studiu care prin titlu spune totul: Spiritualitatea perenă
fac parte Radu românească de pe Valea Răutului şi cea a Nistrului. Mai
Ulmeanu, Gheorghe aşteptăm alte articole, alte nume...
Grigurcu şi Petre
Got, ceea ce spune „Baaadul literar”, revistă trimestrială de cultură, Bârlad,
foarte mult cititoru- anul IV, nr. 4(15), noiembrie 2010. Revista debutează sub
lui. Cum e de aureola împlinirii a 55 de ani de teatru la Bârlad şi a 125 de ani
aşteptat, cronica lite- de la naşterea dramaturgului Victor Ion Popa. Pe copertă – un
rară a temutului autoportret şi o fotografie cu acesta, la un cerc pedagogic din
critic Grigurcu pro- Dodeşti, satul bunicilor, unde a copilărit. Disting alături pe soţia
pune Un tur de forţă, sa, actriţa Maria Mohor, şi îi recunosc pe învăţătorii Ion şi
prin poezia lui Janeta Ionescu, care îi asigurau găzduirea, fiind prieteni buni
Nicolae Tzone, în dramaturgului încă din perioada desfăşurării campaniilor
care descoperă sociologice iniţiate de Dimitrie Gusti. Pe prima pagină, poezia
„libertatea deplină pe În aşteptarea lui Moş Crăciun e un discret omagiu adus
care i-o oferă poetului recent dispărut, Adrian Păunescu. Ion Murgeanu
avangarda”, dar care, totodată, „face joncţiunea” cu stabileşte o punte imaginară (de-aproape un secol) între
romantismul. Concluzia pare încărcată de expresivitate, dar „Academia Bârlădeană” a lui George Tutoveanu (înfiinţată la 1
imbatabilă: „Nicolae Magnificul e un poet de mare forţă a mai 1915), până la „Baaadul literar” (2007) al lui Gruia Novac.
verbului poetic care pune în mişcare o aparatură complexă, Revista continuă cu un dialog furtunos purtat în anul 2000 între
având drept combustibil umoarea senină, optimistă placată pe poeţii Cezar Ivănescu şi Adrian Alui Gheorghe. Nume sonore
natură. Poezia d-sale e ca un câmp pe care s-au instalat mari precum Constantin Călin, Valentin Ciucă, Ion Popescu
mori eoliene sau ca o hidrocentrală cu un zumzet grav, Sireteanu, Adrian Voica, Bogdan Ulmu, Coriolan Păunescu şi
productiv”. Constantin Trandafir începe un serial de prezentare alţii onorează revista cu însemnări de jurnal, „îndreptări”
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

a prozei contemporane, aici despre romanul Vladia, de Eugen
Uricaru. Constantin Călin continuă să deruteze cititorul printre
Zigzaguri, surprinzând cu un ochi exigent faţete din viaţa
contemporană. Un amplu medalion pentru poetul, criticul şi
omul Ion Pop este schiţat de Radu Mareş. Pe baza documentelor
(din volumul Prigoana, coordonat de M. Giugariu), Constantin
Cubleşan aduce noi contribuţii de interpretare la desluşirea
nedreptului proces al intelectualilor, aici, Procesul Noica-Pillat
et. Co. La temă se adaugă incandescenţa din Rugul aprins al
martirilor al Magdei Ursache iar pe-aproape ţine şi Viorel
Rogoz vorbind despre Securiştii şi neamurile lor, astăzi
prospere. O privire panculturală („radar”) aruncă Adrian Dinu
Rachieru asupra paradigmelor „pentru a descifra tâlcurile
proiectului transdisciplinar”, şi punctează elementele stabile, de
echilibru, ale transmodernismului. Aşadar, „Acolada” este una
din reviste culturale de ţinută, aflate acum pe plaja periodicelor
româneşti, cu atât mai mult cu cât în paginile ei publică scriitori
români din tot arealul românesc.
„Axa”, bilunar de oceanografie ortodoxă, Bucureşti, anul
III, nr. 47, 16-30 septembrie 2010 şi nr. 48, 1-15 octombrie
2010. Interesată spre a aduce în lumină valorile fundamental
creştine ale neamului românesc, revista „Axa” se detaşează prin
sobrietatea şi adâncimea conţinuturilor din articole.
Documentaristica este ea însăşi o probă ce nu suportă
contrafacere, ci doar direcţii de interpretare. Este „o înlesnire a
lingvistice, critică literară, evocări. Însuşi Gruia Novac susţine
rubrica de „Cronici literare” prin prezentarea unor marginalii
critice despre operele a patru scriitori: Cezar Ivănescu (Doina,
1983, despre metaforă), Coriolan Păunescu (Răstimpul iubirii,
2010, poezie), Teodor Pracsiu (alias Daniela Ouatu, Un senior
al spiritului, 2010, istorie şi critică literară) şi Nicolae Viziteu
(Râsu’… Plânsu, 2010, grafică satirică). De altfel, rubrica
„Vernisaj” cuprinde generos grafică satirică sub semnătura
aceluiaşi N. Viziteu. Din paginile de poezie reţinem autorii
Elisabeta Isanos, George Irava, Coriolan Păunescu, Petruş
Andrei, Mihai Apostu, Tomiţă Ursărescu. Proză de substanţă
(fragment de roman) semnată de gălăţeanul Apostol Gurău. La
împlinirea a 75 de ani – multă sănătate, domnule Gruia Novac,
şi „La mulţi ani!”, vă urează Codrenii huşeni.
„Dunărea de Jos”, revistă lunară a Centrului Cultural
„Dunărea de Jos”, Galaţi, anul IX, nr. 105, noiembrie 2010.
Revista debutează cu familiarul album foto – ceea ce denotă
bogate activităţi culturale în oraşul de pe malul Dunării şi
constituie un preambul pentru evenimentele culturale
consemnate pe larg în paginile următoare. Interesant e că revista
îşi proiectează numerele în mod tematic, ceea ce-i dă unitate de
conţinut. De astă dată: despre cărţi poştale ilustrate ce surprind
imagini ale Galaţilor de altădată. Comentează pe această temă:
George Lateş, Mihai-Daniel Gheorghe, Valentina Oneţ.
Articolele de interpretare critică (Gabriela Eftimiu Iaurum,

–76–

Isabel Vintilă), interviul luat de Tănase Dănăilă septuagenarului
Vasile Ghica (care punctează sentenţios: „În iubire, nu vârsta dă
ora exactă”), precum şi cronicile de carte semnate de Coriolan
Păunescu, Dionisie Duma, Paul Sân Petru şi a.g.secară, toate
susţin apetitul de lecturare. Închei cu o notă de tristeţe: s-a stins
din viaţă, la vârsta de 94 de ani, profesorul meu de folclor, Ioan
Brezeanu, decan, pe-atunci, la Universitatea „Dunărea de Jos”.
Fie-i ţărâna uşoară!
„Ecouri
literare”, revistă de
cultură editată de
Asociaţia Culturală
„Poesis Moldaviae”
Vaslui, nr. 6., 2010.
Tânără, cu o ţinută
aleasă, având o
grafică de calitate,
spaţioasă, într-o ţinu-
tă elegantă alb-
negru, aerisită,
revista pare a avea
aerul unui salon
boieresc decorat în
stil baroc, unde se
intră numai dacă
persoana are ţinută
corespunzătoare, adi-
că e om cu ştaif,
spilcuit. Să zicem.
Asta dacă o pipăi pe suport de hârtie… Oricum, redactorul-şef
îndeamnă voiniceşte la lectura… ediţiilor electronice, care, să
recunoaştem, e la îndemâna multora şi e de viitor. Ehe, o să ne
fie dor de-o lectură a publicaţiilor celulozice! Acum nu se mai
stă „cu nasu-n carte”, ci cu ochii pe ecran, nu se mai citesc
jurnale rare, căci se scriu bloguri, nu se mai adună prietenii la
agape, ci flecăresc pe messenger, nu mai aşteaptă nimeni ca
interpretarea ştirilor s-o facă Nae Ipingescu (O noapte
furtunoasă, de I.L. Caragiale), ci oricine pofteşte îşi spune liber
şi spontan părerea pe forum, nu te mai invită cineva la un five
cloock, ci pe Facebook, nu se mai vizitează acasă prietenii, ci pe
site-uri… Dar să revenim, una peste alta, revista are
colaboratori de renume în zona culturală vasluiană şi articole pe
măsură: câţiva prozatori, mulţi visători-creatori de poezie
(membri ai asociaţiei, desigur), distinşi eseişti cu principii, un
epigramist/ fabulist incomod (ăsta-i fracul dumnealui), un
grafician expozant abscons şi trei comentatori critici şi sobri
care ţin sub observaţie noutăţile editoriale ale momentului şi ale
zonei. Ce reţinem? Că revista e un proiect aplicat, că d-l Mihai
Apostu dispune de elanul necesar avivării acestei publicaţii
apărute în timp de secetă revuistică, că a reuşit să atragă nume
prestigioase şi prieteni (sponsori) constanţi, că nu pot fi trecute
cu vederea prezentările de carte, imaginarul poetic ori proza
secvenţială.
„Oglinda literară”, revistă de cultură, civilizaţie şi
atitudine, Focşani, anul IX, nr. 107, noiembrie 2010. Aşezate
într-o postmodernistă ordine, numele colaboratorilor sunt, în
genere, familiare în paginile publicaţiei. În editorialul Boneta de
hârtie semnat de redactorul şef adjunct – Gabriel Funica,
înţelegem deruta discernerii între valori şi nonvalori, de care
avem cunoştinţă, dar este impresionant efortul de a semnala
confuzia dintre competenţe şi priceperi a scriitorilor români, ori
încercarea de a formula răspunsuri pentru întrebări retorice: „La
care bibliotecă să mergi dacă în locul ei se deschide o
cârciumă?”, ori echivocul din întrebarea „«Ce ai pe raft?», şi nu
la raftul de cărţi se făcea, evident, trimitere”. Theodor
Codreanu, semnalând dârzenia poetului, în timpul vieţii, ne
îndreaptă atenţia Către posteritatea lui Grigore Vieru, într-un
eseu (în serial). Marin Ifrim recenzează deodată patru cărţi pe
Bibliofil
pagina „Fulguraţii”,
iar Victor Sterom
alte două apariţii
editoriale. Leo But-
naru, poet şi publicist
chişinăuean, se arată
neobosit prin omni-
prezenţa în paginile a
numeroase reviste
literare din ţară. Aici,
cu un serial
jurnalistic, Jurnal
diez. Poate, din acest
punct de vedere, e
chiar în top!
Interesant este stu-
diul comparatistic
„Mioriţa” din
perspectiva istoriei
ideilor (Mircea
Eliade, Dan Botta,
Horia Stamatu),
semnat de Isabela
Vasiliu Scraba, acerbă cercetătoare a culturii interbelice. Poeta
Angela Baciu nu ne mai surprinde când continuă seria
interviurilor (Interviu cu Ion Rotaru), în care s-a specializat, se
pare. Sunt nume, nume, nume şi titluri, titluri…
„Salonul literar”, revistă de atitudine şi literatură a
Fundaţiei Social-Culturale „Mioriţa”, Odobeşti (Vrancea), anul
XII, nr. 71, 2010. Din interviul consemnat de redactorul-şef
Culiţă Ioan Uşurelu se deruleaază, încet-încet, pagini din viaţa
septuagenarului Gheorghe Istrate, deşi, mărturiseşte scriitorul
„Eu m-am ascuns mereu în mine însumi”. Proza lui Ioan Ţicalo
sporeşte calitatea revistei odobeştene. Elena Jalbă, printr-un
studiu critic, aduce un omagiu prozatorului francez Albert
Camus, la jumătate de secol de la dispariţie. Alte nume de
scriitori consacraţi, care nu pot fi trecuţi cu vederea: Ionel
Necula (La mulţi ani, maestre!), Viorel Dinescu, Florentin
Popescu.
Notă: În urbea Huşilor, chioşcurile (că bine le zice!) nu
mai aduc de mult timp publicaţii ori periodice de interes
cultural. Ceva-ceva din zonă, mai ales sociale, dar şi această
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
faptă cu sincope. S-au re-format, zice-se, adică bate vântul prin
ele! Mai agonizează îndeosebi datorită vânzătoarelor răbdurii,
care strâng frigul preajmei şi aşteaptă altă reformă, probabil,
falimentarea. E de râs, dacă n-ar fi de mare tristeţe. E limpede
că viitorul este al informaţiei directe, prin internet. Dar tot aşa
de clar este că un segment al populaţiei dornică de informaţie
culturală, nu are acces (din varii motive) la aceste mijloace
moderne. Ei sunt tot mai intens manipulaţi de TV-uri, oricât de
diverse ar fi ele, căci acestea, aidoma unor politicieni, de altfel,
tot „pâine şi circ” vor da mulţimii. Ceva tot e bine: vor scăpa de
tăieri motivate pădurile bătrâne. De aceea admir grupurile de
tineri şi adulţi încrezători că plantaţiile noi vor scăpa de
ascuţişul maşinăriilor moderne. Intelectualul ori omul dornic să
se instruiască, să cunoască în fond, din mediile provinciale
(îndeosebi rurale) sunt condamnaţi la in-cultură. S-a înţeles?
Această situaţie m-a motivat să susţin o rubrică de informare
revuistică, gândind că măcar aşa, indirect, unele persoane mai
află câte ceva de prin periodice/ publicaţii. Urăm celor care
citesc revista „Lohanul”, apărută prin mari eforturi prin grija
„ispravnicului” Vicu Merlan, celor care ne trimit cu stoicism şi
căldură periodicele, dar şi tuturor celor care citesc, se
interesează ori sunt ataşaţi faptelor de cultură, acum, în pragul
sfintelor sărbători de la sfârşitul anului 2010, urarea tradiţională
şi mereu proaspătă „LA MULŢI ANI!”.
–77–
 Bibliofil
Nota notei: Anexez o listă a periodicelor şi publicaţiilor
pe care le-am foiletat şi care ar putea lărgi câmpul interesului de
cititor de a publica ori de a citi reviste de profil cultural:
„Academia Bârlădeană”, revistă editată de Societatea
literar-culturală „Academia Bârlădeană”, Bârlad.
„Acolada”, revistă lunară de literatură şi artă, Satu Mare.
„Argeş”, revistă de cultură, Piteşti.
„Astra”, revistă de cultură, Braşov.
„Axa”, bilunar de oceanografie ortodoxă, Bucureşti.
„Baaadul literar”, revistă trimestrială de cultură,
Bârlad(Vaslui).
„Bucovina literară”, Suceava.
„Cenaclu”, publicaţie lunară editată de Cenaclul literar
„Eminescu”, Huşi.
„Convorbiri literare”, Iaşi.
„Dacia literară”, Iaşi.
„Dunărea de Jos”, revistă lunară a Centrului Cultural
„Dunărea de Jos”, Galaţi.
„Ecouri literare”, revistă de cultură editată de Asociaţia
Culturală „Poesis Moldaviae” Vaslui.
„Elanul”, revistă de cultură editată de Asociaţia Culturală
Proză scurtă
Muşcătura viperei
Elena Olariu – Răducăneni, judeţul Iaşi
Cu blândeţea Cuvântului şi căldura privirii vei
1. reuşi să treci printre vipere; sunt la tot pasul.
Unele mai negre decât altele, unele mai
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
otrăvitoare decât altele, unele mai vigilente decât
altele. Dar, toate, având un scop precis: atacarea celui din faţă.
Şi uciderea lui... Poate anihilarea sa fizică.
Poate dintr-un anume complex de inferioritate, poate din
dorinţa de a nu fi atacat făţiş sau pe la spate de celălalt, poate
din dorinţa de a-i supune, vipera, mică la trup şi la suflet,
negricioasă pe dinafară şi pe dinăuntru, foarte vigilentă în
schimb, te priveşte fix în ochi, te intimidează cu privirea-i
insistentă după care trece la atac. Şi muşcătura devine mortală
dacă nu găseşti degrabă antidotul – tot otravă, dar în cantitate
mai mică...
Vipera-om este mai periculoasă: injectată, privirea,
adulmecă precum lupul hărţuit şi alungat din haită, acum
neavând un loc anume de vânat, caută, caută bezmetic o ciută
sau mioară necoaptă foamea neavând a alege...Vipera-om, cu
dinţi strălucitori, canini ascuţiţi şi proeminenţi, rânjeşte; de-i
cazi în plasă, nu mai găseşti scăpare: firele, precum tentaculele
scorpionului, mai adânc se prind în carne, mai, mai să te
sugrume...
Prada – trofeu, devine docilă, slugarnică, umilă şi
neînsemnată, gata de sacrificiu. De parcă i s-ar fi inoculat
microcipuri prin care să execute ordinile primite... Dinafară.
Cu blândeţea cuvântului şi căldura privirii vei reuşi să
treci printre vipere...Şi ele, şi noi, voim să supravieţuim; şi ele,
şi noi, voim să nu fim atacaţi; şi ele şi noi, mai mult ca oricând
vrem să dominăm: unii, politic – grosul e mare; alţii se hrănesc
cu ce rămâne – de mai rămâne iar ultimii, precum câinele
–78–
„Academia Rurală Elanul” şi Şcoala „Mihai Ioan Botez”,
Giurcani-Găgeşti, Vaslui.
„Feed Back”, revistă de experiment literar, Iaşi.
„Gheorghe Ghibănescu”, revista Catedrei de Ştiinţe Socio-
Umane, Colegiul Naţional „Cuza Vodă”, Huşi (Vaslui).
„Limba Română”, Chişinău.
„Literatura şi Arta”, Chişinău.
„Maluri de Prut”, periodic al Asociaţiei Culturale „Pro
Basarabia şi Bucovina”, Huşi. (Vaslui).
„Oglinda literară”, revistă de cultură, civilizaţie şi
atitudine, Focşani.
„Pro Saeculum”, revistă de cultură, literatură şi artă,
Focşani.
„Realitatea în diaspora”, anul V, nr. 41-42, august-
septembrie 2010, Galaţi.
„Salonul literar”, revistă de atitudine şi literatură a
Fundaţiei Social-Culturale „Mioriţa”, Odobeşti (Vrancea).
„Zorile”, revistă literar-ştiinţifică a Colegiului Naţional
„Cuza Vodă” din Huşi (Vaslui).
hămesit, culeg firimiturile. Şi-şi ostoiesc foamea.
Greul cade însă pe cel muşcat de omul-viperă; linguşitor
până la lichelism, acesta nu se satură niciodată. Priveşte în
stânga, în dreapta, dă sfaturi, salută rânjind „Sărut mâna...” prin
salutu-i citind dispreţul şi laşitatea; apoi, trece la atac: „câinii
aceştia, trebuie anihilaţi! Pot muşca un copil când merge la
şcoală... ”
Trebuie să taci. Sau, cu blândeţea cuvântului, zâmbind,
treci peste afront – câinii erau ai stăpânului. Iar stăpânul era cel
care acuză... Adică vipera-om.
Treci pe stradă; curăţată de şuvoaiele de azi-noapte
aceasta, fără broaşte, fără râme, fără şerpi ca altădată dar şi fără
„dunele de nisip” aduse din Dealul Gorgului, te întâmpină cu
aleile de flori, multicolor deschise, cu bănci din lemn proaspăt
vopsite din albastru în verde, pe care vezi prins – nu la avizier,
o înştiinţare: „Vă rugăm să ajutaţi la construirea Bisericii
«Cuvioasa Parascheva» din Răducăneni! Banii, se vor da la....”
Fără comentarii! După un an de tăcere, lucrările de
construcţie, sunt reluate, cu fondurile alocate de Primăria
Răducăneni dar şi din banii adunaţi de la nevoiaşii din sat – cei
bogaţi nu au, care sunt mai conştienţi ca oricând: Biserica este
locul prin care se opresc înainte de a trece dincolo...De unde nu
ai cale de întoarcere...
Bani trebuie însă la toţi: e criză. Cu toţii o simţim, chiar şi
omul-viperă. Totuşi aleargă. învăţat să muşte continuu – veninul
nu-i piere, trebuie să-şi ridice propriul piedestal. Unii muncesc
cu sufletul, aşternând pe hârtie – mormane, gânduri, visuri,
simţăminte; alţii, lasă amintiri din piatră, dură, şlefuită, prin
care să demonstreze că nu a trăit degeaba pe pământ. „Omul
sfinţeşte locul” spune un proverb. De ce nu poate lăsa amintiri,
constructive pentru ceilalţi, vipera-om?! Cine nu poate învăţa că
„tot răul are un sfârşit”; mai ales că „sfârşitul este funcţie de
cum îţi sapi groapa”...
Să te fereşti de muşcătura viperei este bine să eviţi a sta la
umbra nucului; pe cât de falnic şi răcoritor pe timp de arşiţă, pe
atât de periculos pentru sănătate: „la umbra nucului bătrân, nu
poate creşte nimic!” ...Nimic, nimic. îşi găsesc sălaş doar
viperele: se lipesc cu pântecele de crengile groase şi răcoroase
ale acestuia şi urmăresc prada. Continuu. Dacă apuci a adormi
la umbra liniştitoare a acestuia, fermecat de foşnetul blând al
frunzelor, nu mai apuci a te trezi. Sau, muşcătura, fatală, nu-ţi
mai ajută la nimic...
Mai bine, treci, privindu-1 cu condescendenţă pe celălalt;
nu-ţi cunoaşte gândurile şi nu te poate muşca. Deocamdată.
 Proză scurtă Poezie
Bunul simţ, onestitatea, moralitatea, cultura,

2. educaţia aşadar, sunt principiile esenţiale care

formează caracterul unei persoane ce se vrea, la
rându-i, să fie respectată. Principii pe care le
deprinzi prin educaţia primită în sânul familiei, prin
frecventarea Bisericii, prin studiul aprofundat pe băncile şcolii, Războiul de la Huşi
de ce nu, autoeducaţie.
Adică formarea continuă; avându-se în vedere
desăvârşirea caracterului comportamental al unei persoane, ea,
cultura, cuprinde mai multe ramuri: începând cu primele note
ale muzicii care-ţi înfioară trăirile interioare şi lasă sufletul să-şi Adrian Păunescu
deschidă propriile vibraţii, continuând cu teatrul, o formă mai
originală de a intra în locaşul intim al emoţiilor abia perceptibile
la început, cu literatura care formează şi te modelează, începând Muniţia secretă a Moldovei
să visezi cu propriile imaginaţii, să iubeşti şi să creezi, cu e-n strugurii aceştia de pe deal,
religia, să te definitivezi ca om pentru a putea scoate de sub
prin venele în formă de hotare
obroc luminiţa ascunsă a iubirii – celeilalte iubiri, mass-media,
pentru a te informa şi concluziona că oamenii sunt egali dar mai multe vinuri freamătă brutal.
lipseşte cu desăvârşirea egalitatea dintre oameni; cu ştiinţele
exacte care duc la cercetare şi inovare, dar – nimic fără Podgoriile se-ntrec în arme
Dumnezeu şi, implicit cu acea nouă ramură schizofrenică pentru şi dopurile până-n ceruri trag,
zilele noastre, sociologia psihologică. provincie, atomic înarmată,
Ne învârtim în jurul unui punct comun, omul şi conştiinţa şi-a împletit lăstarii sus, pe prag.
sa, îl degenerăm prin teste psihologice de noi închipuite,
scormonim în adâncul sufletului celui aflat la restrişte ca pe
nişte cobai şi..., ne dăm propriile examene de licenţă, grad sau Dumnezeiască e această toamnă
doctorat. Nu urmărim decât anihilarea penitentului cel care ce ne aduce-aminte despre noi,
greşeşte, primul fiind chiar interlocutorul. Intervievatul, când viţele de vie se-apleacă
preocupat să nu greşească răspunsul la grila de teste, nu face şi ameţesc privindu-se-n butoi.
decât să se mintă singur...Oricum nu-1 ajută la nimic semnarea
propriei sentinţe...Ori nebun, ori schizofrenic, bolnav melan-
colic sau coleric, de nu se autoredresează nimeni nu-1 va putea Şi sună blând muniţia Moldovei
ajuta cu nimic! Cel care-1 poate ajuta este Dumnezeu! În lupta pe-un parapet de faguri suprapuşi,
cu ispita, numai credinţa te poate salva de muşcătura viperei. încât duşmanul cade fără şansă
Trăind în mijlocul naturii, iubind natura şi fiind preocupat pe frontu-adus de la Cotnari la Huşi.
continuu modul de existenţă al celorlalţi, poţi observa foarte
multe lucruri după care să te orientezi pe viitor: începând cu Kalaşnicovuri domină în lume,
primăvara, cu bucuria păsărelelor care prin ciripit îşi manifestă
dragostea faţă de divinitate şi până la înflorirea primului arbore dar, uite, s-a născut un front senin,
– iova, cu mersul încet, dar calculat întrucâtva, al melcului, cu Zghihară, Busuioacă şi Traminer,
înflorirea păpădiei şi a potbalului, floarea galbenă reprezentând victoria românilor prin vin.
forma simbolică a Macrocosmosului şi terminând cu coacerea
seminţei de floarea-soarelui, cea care se-nchină soarelui în fiece Muniţia secretă a Moldovei
seară, spre deosebire de noi care-am uitat etc, toate te vor e-aici şi am putea-o folosi,
orienta să parcurgi lucrurile cu mult tact, cu blândeţe, cu
dragoste, cu respect faţă de tot ceea ce te înconjoară. în cea mai dulce toamnă românească
Pentru unii, pare copilărie. Cu siguranţă acestea te vor pe frontul alb şi roşu, dintre vii.
apăra de muşcătura otrăvitoare a viperei. Nimic nu este

Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

întâmplător pe pământ, natura trebuie protejată pentru a fi
protejaţi; aşa cum câinele nu te atacă decât pentru a se apăra,
odată stârnit îşi apără propria piele. Nu că s-ar teme de om! Îi Notă: Poezia a fost scrisă în timpul unei vizite
recunoaşte superioritatea! Numai în anumite privinţe însă. De
am putea înţelege cu ochiul minţii aceste „nimicuri” la prima a poetului Adrian Păunescu în oraşul Huşi şi a fost
vedere, vom gândi matur, vom trata cu condescendenţă lumea publicată în „Jurnalul vasluian”, nr. 251, 5-11
înconjurătoare, vom fi aerisiţi şi nu ne vom lăsa luaţi de val... noiembrie 1998. Atunci au fost lansate cărţi de
Desigur, în decursul câtorva generaţii, caracterele s-au literatură şi au fost acordate premiile Concursului de
schimbat; Biserica este considerată o unitate de stat cu gard şi poezie „Ion Alex. Angheluş”, organizat în cadrul
poartă, unde se intră doar duminica sau deloc; credinţa nu mai manifestării „Toamna culturală huşeană”, ediţia a
înseamnă nimic! Am uitat că din Credinţă a evoluat ştiinţa şi
matematicile exacte; descoperirile oamenilor au fost trecute în XXXI-a. Invitaţi speciali au fost scriitorii Adrian
seama inteligenţei umane, de-a lungul secolelor urmărindu-se Păunescu, Cristian Simionescu, Theodor Codreanu,
clonarea omului iar cei care au rămas în „Cartea de Aur a Ion Gh. Pricop şi cantautorul Valeriu Penişoară.
Vieţii” au fost lăsaţi să lâncezească la margine de drum. Şi (L.C.)
consideraţi nebuni.
Singura armă, aşadar, cu care putem scăpa de muşcătura
viperei este Credinţa: din ea va înflori căldura privirii, blândeţea
înţelepciunii manifestată prin cuvânt, speranţa că mâine lumea
va fi mai bună, încrederea că nu-i totul pierdut, dragostea faţă
de aproapele prin faptă demonstrată şi nu vorbe – arme care vor
schimba radical caracterul sufletului, până nu demult întunecat.

–79–
 Poezie
Dumitru Râpanu – Huşi
Rondeluri
Aproape biblică
Nunta ţine de un an,
Am băut şi încă bem,
Miri, nepotul lui Traian
Şi mama lui Matusalem.
Amiral fără Flotă
Fetelor să facă dotă,
Că doar iarna nu-i ca vara,
A vândut întreaga flotă
Şi-a pus pe butuci ţara.
Reciprocitate
Eu nu mă ţin de bancuri seci,
Dar viaţa lor era sordidă:
Atunci, când el mergea la meci,
Avea şi ea câte-o partidă.
Lui Mircea Badea pentru rolul
din Triunghiul Morţii
Vitregă-a fost Muza,
Aspri au fost Sorţii
Că-n Triunghiul Morţii
Eşti Ipotenuza.
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
Interpretare
Drumu-i lung şi vremea rea,
Unde plec nu mai ajung :
Prostul moare de drum lung,
Câinele de grija mea.
Rondelul prostului
Prostul, dacă nu-i fudul,
Parcă n-ar fi prost destul;
Are viaţa liniştită
Fiindcă-i mintea odihnită;
Orice lucru-i o ispită,
Este prost, dar şi credul;
Prostul, dacă nu-i fudul,
Parcă n-ar fi prost destul;
Fruntea-i arde ca o plită,
Neuronu-i un pendul
Ce se mişcă smnambul
Cu o mină plictisită;
Prostul, dacă nu-i fudul...
–80–
Rondel
(pe-o pagină de internet,
un tip pare mai deştept)
Parcă-nvaţă alfabetul
Stând scorţos, cam într-o rână
Cu ceva de scris în mână,
Să se vadă intelectul;
El, a fost cioban la stână,
Nu ştia ce-i internetul;
Parcă-nvaţă alfabetul,
Stând scorţos, cam într-o rână;
Mintea o are de lână,
Însă, a făcut şi Dreptul
Că i-a şoptit subiectul
Undeva, cândva o zână;
Parcă-nvaţă alfabetul...
Corneliu Văleanu – Iaşi
Petale de gând
(Profesiuni de credinţă)
Despic cuvântu-n patru, de multe ori în
zece,
Să-i pot pătrunde sensul mai bine, mai
profound,
În tainiţele sale mesajele se-ascund
Precum bobul de aur sub pietrele din
prund.
Despic cuvântu-n patru, de multe ori în
zece.
Îmi rostuiesc cuvântul în asprul
meşteşug,
Mă chinui ca plugarul ce-aruncă-n lut
sămânţă,
Ogorul sterp să-mi dea şi spor şi biruinţă,
Recolta mea de gânduri e unica-mi
credinţă.
Îmi rostuiesc cuvântul în asprul
meşteşug.
Cuvântu-l dăltuiesc în stih spre a-l
înveşnici,
Demiurgul l-a-mbrăcat în aurii veştminte
Şi îngerii mi-l cântă pe lirile lor sfinte,
Îndrăgostiţii-l spun în taină spre-aducere
aminte.
Cuvântu-l dădltuiesc în stih spre a-l
înveşnici.
Fantezie
Prin hăţişuri de gânduri te pierd,
Urma îţi caut sub un cer coborând,
Cu glasul stins încerc să dezmierd
Trupul tău mic şi plăpând,
Braţele-mi prind, nici nu ştiu ce,
Ochii încinşi mă privesc translucid,
Un glas de departe mă-ntreabă: „De ce ?”
Şi ecoul se spage de zid.
Rămân nemişcat.Tu unde eşti?
Un foşnet de pas parcă aud,
Mi se pare că vii din poveşti
Şi mă port cu tine prea crud.
Te caut…
Te caut în visarea eternelor păduri
Să-ţi simt apropierea şi şoapta dulcii guri
Şi-murmurul izvoarelor ce cad
Să te vrăjesc cu-o ramură de brad,
Neliniştea din ciute s-o fur şi să ţi-o prind
De inimă ca dragostea din nou să ţi-o
aprind
Şi spulberându-mi teama, să ţi-o ucid pe-
a ta,
Să fim numai noi singuri şi tu numai a
mea-
Smerit şi răsvrătit
De când mă ştiu în lume-s răsvrătit,
Deşi în faţa Ta, o, Doamne, socot că-s un
smerit,
Vin la altarul pe care Ţi L-am ridicat
Tăcut, umil, supus şi preaplecat,
Având în suflet şi în minte
Învăţătura, Ta, Părinte!
Însă de când sunt în picioare
Mă uit cu ochii tot în zare,
Peste păduri, pe ape şi câmpii
Ca Tu la ruga mea să vii,
Să mă întrebi pe mine-un păcătos
De sunt la semeni şi Ţie de folos,
Căzut întruna cu ochii la altar,
Speranţe-mi pun dar e-n zadar,
Smerit şi răsvrătit Îţi cer doar fericire
Şi-apoi sa-mi dai un strop de nemurire.

Extincţie
(Scenariu posibil)
Apocaliptic cerul s-a întunecat,
În văzduh fâlfâie aripi de moarte,
Bat clopotele a nelinişte,
Tot ce e viu priveşte spre cer
Să vadă cum vine pedeapsa lui
Dumnezeu,
Din adâncuri respiră cu foc
Plămânii Pământului
Aruncând şuvoaie arzânde spre înalt,
Din depărtări celeste
Stele rătăcite vin spre noi
Ca nişte războinici care nu au
comandanţi,
Apele fierb în oceane şi mări,
În fluvii, râuri, izvoare,
Florile au petalele incinerate
Şi albinele nu mai au de unde culege
polen,
Cocorii şi-au frânt aripile-n zbor.
Scenariul e apocaliptic
Şi se poate-ntâmpla azi, mâine,
Peste un an, peste zece, peste secole
Sau peste-un mileniu sau peste mii de
milenii.
Oricum, cei ce suntem azi trăitori
Putem fi pulbere cosmică
Sau material de studiu
Pentru arheologii viitorului –
Dacă vor exista.
Irina - Veronica Andoroi – Huşi
Deznădejde şi speranţă
O…, stea căzătoare!
O…, stea blestemată!
De ce-ai pus stăpânire
Pe viaţa-mi curată?
De ce-ai lăsat tristeţea
Să îmi inunde viaţa?
De ce-ai lăsat iubirea,
Să se strecoare-n ceaţă?
De ce nu ai lăsat,
A mea stea norocoasă,
Să îmi sădească-n viaţă
O soartă mai frumoasă?
– De ce mă simt frustrată,
Şi tare, tare tristă?
– Că tu ai vrut să-mpiedici
Ce-a fost frumos să vină.
Dar va veni… într-o zi!
Şi îţi voi face-n ciudă.
Că tu n-ai reuşit,
Să îmi faci viaţa cruntă.
Urare de Crăciun
Micul pruncuşor Isus
Într-o lacrimă a pus
Toate darurile sale:
Fericire şi speranţă,
Trăinicie şi iubire
Şi îţi doresc fiinţă dragă
(soră dragă / colegă / prieten(ă))
Să cadă şi la tine-n palmă
Acea lacrimă fermecată
Din ochişorul lui Isus picurată.
Întâlnire
Iar voi fi numai a ta,
Şi te voi îmbrăţişa,
În adâncul întuneric
Noi doi iarăşi vom visa.
Curând iar vom fi-mpreună,
Căci de mult nu ne-am văzut;
Îşi voi asculta cuvântul,
Ce îmi este cunoscut.
Ador această seară,
Când suntem numai în doi,
Nu mai e nimeni pe stradă,
Decât stelele şi noi.
Corneliu Lazăr –Gura Bohotin,
judeţul Iaşi
Joc de dragoste
– Un trifoi cu patru foi,
Dă norocul peste noi!
(Îi zic eu într-un târziu
De ce asta nu prea ştiu)
– De ce patru şi nu trei?
(Zice ea în mintea ei)
– Cu cât mai multe mai bine
(Îmi răspund şi eu în sine)
Şi încep să-i dovedesc
Pe cât de mult o iubesc:
– Te iubesc, nu te iubesc!
(Şi deodată mă opresc)
Poezie
Dar ea ca să-mi ţină parte,
Numără pe mai departe
– Zău c-aş mai pune o „foaie”
(Adaug eu în odaie)
– Şi-ncă una de la mine
Cu cât mai multe, mai bine!
Încercarea moarte n-are
– Dacă tot se ia „cu japca
Zvârl căciula şi-mi iau şapca…!
(Zice un ţăran sadea
Într-o iarnă foarte grea.)
Şi-apoi pleacă la pădure
Lemne de foc să-şi procure.
Intervine, plănuieşte,
Socoteşte şi chiteşte.
Îi îngheaţă şi-o ureche
(Prost ca el n-are pereche!)
Frigul iernii îl împunge,
Trage şapca, nu-i ajunge!
– De ce n-am pe cap căciulă?
(Lumea o să-mi scoată „hulă”!)
-Şapca nu e pentru noi!
Ia căciula înapoi…
(Îl îndeamnă un vecin
Încolţit de-acelaşi chin.)
– Vine vara. Cald şi bine…!
– Ce mai faci tu măi vecine?
– Dă-mi căciula. Poftim şapca…
Nu mai vreau să „dau” cu …japca!
Elena Olariu – Răducăneni,
judeţul Iaşi
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
Gând sucit
Noroi.
Înflorit cu pete de lumină,
Strălucind mereu pe-afară
ca o boală ce descântec
n-are –
gândul omului se-neacă
la mal.
Sucit de inima-i mereu întoarsă
Ce în frunte nu mai are scaun
Nu se-abate de la munci
murdare
Şi sfârşeşte-n gânduri albe
Izolat de lume şi de locuri.
Zilnic îi asculţi confesiunea –
Plânsul mut ce-i sparge pieptul
de durere
şi-n zădărnicia-nţelepciunii sale
tot sucit în gând rămâne –
vălul amăgirii sale fiind
scaunul din frunte…
–81–
 Poezie
Fii mai atent la mine şi la alţii,
Prof. Constantin Partene – Deprinde-te cu ţopăiala noastră nouă Oana Velicu – Huşi
Şi lasă cărţile la naiba, că şi fraţii
Ghermăneşti, judeţul Vaslui Şi le păstrează de-astă vară-n sobă!
Elan
Sfârşit de toamnă Sau poate mâine vrei să fii vreun popă,
Sau vreun savant, ori medic, vreun poet Agnostice pături mă ţin de saltea
Ca să ne critici moda asta nouă Şi-alarmele-mi sună a bine…
Ruginită-i frunza-n vie,
Galbenă-i şi cea din pom, Ce-1 aranjează de minune pe băiet!? Mă împiedic de propriul elan,
Frumoasă-i toamna târzie, Ţesând mai departe cortine.
Nu-i rostul să te scot dintr-ale tale; În mine se-nchid porţi
În seri reci, rar vezi un om. Rămâi îngândurat aşa cum eşti. În semn de toleranţă,
Eu, mi-am luat bambina şi din cale, Şi mă apasă greu
Păsările călătoare au trecut, Te-am salutat, măi frate, să trăieşti!
Pe baltă avem doar o egretă, Confuzia pe clanţă.
Nu demult le-au petrecut Harponul răsucit în miez
Copiii care le regretă. Aduce fericire,
Eliberând un gol
Cin’ mă crede când le spui De falsă adâncire.
Că vinu-n beci s-a limpezit,
Se pun acum la geam gutui,
Iar nunţile nu s-au sfârşit? Efectul de seră
Haine aurii au dezbrăcat Mi-au înverzit oglinzile în casă
Mai toţi copacii din grădină, şi sufletul
Frunzele în strat s-au aşezat mi-e plin de crengi uscate.
Toamnă târzie, cine-i de vină? Mă mătur de dorinţe,
udate ani la rând
Noaptea cade brumă deasă cu apă stearpă.
Când e senin şi gerul tare, Mi-au înverzit oglinzile în casă
Mama face foc în casă, şi ochii mei se ofilesc.
Ziua-i scurtă, noaptea-i mare. Prea mult
se prefac că zâmbesc,
Se pregăteşte lumea de iernat, sparge, te rog,
Căci mult a fost, puţin mai este toate oglinzile astea
Pân’ s-aşterne neaua-n sat de seră.
Aşa într-o noapte, fără veste.

Un hâtru de contemporan
Avertizează, chipurile, ţara In vitro
Să ştie poporul lui profan
„Că iarna nu-i ca vara!” Valentin Furtună – Huşi Declinul s-a-mprăştiat în tot norocul
Şi mi-a blocat speranţa-n ascensor.
Copiii aşteaptă omăt mare.
Bătrâni cu boli la purtător,
Discurs Ascult dintr-un cuvânt în altul focul
Cum leagă cu detalii istoria decor.
Cu mâini frânte şi picioare Alteţă,
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

Păţiţi fiind, lor nu li-i dor. am răscolit prin vânturi Tu, iartă-mă pe unde am făcut risipă
despletirile de nea, De gânduri matinale, fără zbor.
pe mări, la catarg Îngăduie-ţi şi mută-mă în altă clipă
flutura cămaşa mea. Din care să păşesc fără să mor.
Neculai Olariu – Răducăneni, Ca soarele de-toamnă
ţi-am poleit coroana. Oricum nu reuşesc să fac alegeri bune
judeţul Iaşi Şi pietre-mi pun în ceruri când privesc,
Dar pentru toate astea
m-ai aplecat Ca omul care vrea pragmatică minune
Sfaturi cu fruntea la podea Da’-n eprubeta lumii nu orice vise cresc.

La gura sobei stai cu nasu-n carte, Stăpână

Sau la lumina fumegândă scrii mereu, şi în genunchi dădut-t-am
strălucire curţii tale.
Iar, singur când te plimbi, priveşti departe
Şi-ţi plămădeşti lumini în far de zmeu.
Pânza de păianjen
Mi-am căptuşit interiorul cu idei
Descântec Menite să mă ţină în lumină,
Nu vrei să-mi stai alături nici o clipă Şi-am încercat atâtea chei
Să vezi ce modă straşnică-a ieşit Dă-mi cuţitul, un descânt, La inimi frânte fără vină.
Un pantalon „mişto”, şi ce mai chică să-1 ascut pe sâni de piatră *
Cu favoriţii lungi... De-mbătrânit! şi pe buze să-l fierbânt Şi toată moştenirea din trecut-
................................................... ca scânteile din vatra. Izvoare de visare motivaţională,
Se scurge într-un mare neînceput,
Să vezi şi tu că e modern o pipă Haide inima gândeşte Pe care nu-l mai pun la socoteală.
S-o ronţăi când eşti fraged şi plăpând, peste ochi îmi pune văl *
S-asculţi un ţipăt cald, de bibilică, pentru cine nu iubeşte Mă auzi? Să nu mai taci.
Când îţi zâmbeşte-o fată, fredonând. de această viaţă iartă-1. Te văd lucrând o frunză.
–82–
 Poezie
Şi poduri vederii îmi faci, Copacii goi ne privesc sunt blând aligator la pieptul de oţel al
Să trec mai uşor peste pânză. Părăsiţi, întunericului
* Aşteaptă să revină sunt un reper pentru nebunia ta
Mi-s de ajuns de-atâtea ori, La viaţă, până atunci sunt cireaşă de pe tortul conştiinţei
Şi-mi place monologul la culcare – Înfriguraţi, sunt ceea ce nici măcar n-ai visat
Dar gândul împletit cu două sfori Poartă în inimile lor bucură-te de mine v... împărat
N-ar mai purta atâta renunţare. Căldura d altădată.

*
Zăpada ne înconjoară
Alt dar
Andrei - Gabriel Barbu – Huşi Şi soarele cu razele lui
Ne înfăşoară. Aduc cu mine doar tăcerea
Luminaţi melancolia
Anotimpul Hristos De soare şi de alb… şi lacrima de gheaţă a lucidităţii
părtaşi la întuneric
Albul sufletului
Un anotimp e veşnic Îl căutăm… încremeniţi în gestul gol
plutiţi pe smoala secundelor
În sufletele noastre,
Un anotimp ce trece de har străine
Dincolo de spaţiu şi de timp… închipuiţi minciuna şi păcatul
Un anotimp ce nu se pierde niciodată. aduc cu mine doar tăcerea
Carmen Angheluş – Huşi şi-amară renunţare
* peste toate cortina
Hristos ne mângâie Dar de mătase şi iubire
Cu a Lui blândeţe aduc cu mine liniştea
Pe sufletul ce simte Sunt o făptură fără suflet de altă dată...
A Lui căldură, sunt fără aşteptări şi fără vise a fecioarelor sacrificate
La fel cum ochii sunt dulce-amară goală de-ntrebări
Se topesc de de lacrimile ce curg… sunt ceea ce ai fost tu ieri
Şi sufletul cel mângâiat de El de marea sunt umedul sărut al morţii
Lui iubire se topeşte… sunt o statuie făr de chip
sunt clipa de răsfăţ a unui naufragiu
*

glasurile prietenilor de joacă şi de năzbâtii, ofereau o natură

autentică, azi stricată de modernismele postbelice.
Autobiografie Părinţii, biserica, bătrânii înţelepţi ai vremii exercitau o
binefăcătoare cenzură morală şi influenţă patriotică asupra mea.
Ei mi-au cultivat, de timpuriu, simţul natural …al morţii,
povăţuindu-mă că omul dacă vrea să fie liber se impune să nu-i
fie frică de moarte!
În „târgul trăsniţilor”, în afară de noi românii (ortodocşi,

Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

catolici), mai erau evrei, ţigani, „bulgari”, „unguri”. Însă acest
Vocaţie şi un strop de „nebunie” „multiculturalism” crea o ritmicitate a sufletelor, a credinţelor şi
a bunelor raporturi reciproce cu mai toţi ceilalţi.

Zbor
Prof. Valeriu Neştian – Iaşi În 1948, aveam 16 primăveri, am ajuns în contact cu
„Frăţiile de Cruce”. Dar, vag, ştiam deja despre Mişcarea
Legionară, deoarece nişte rude erau încadrate în aceasta; iar
Argument bunicul, avocatul Neculai Berghiu din Vutcani, judeţul Fălciu,
ândurile de faţă sunt o confesiune. Dacă pe

R parcursul lor nu voi purta cititorul prin întreg

labirintul sufletului meu, o fac pentru că „sunt
cuvinte care nu cuvântă/ Şi tăceri ce pot să spună tot”, potrivit
metaforei poetului. Ceea ce-i scris aici este scurta evocare a
unei vieţi îndărătnic atipice, în care alţii s-au dezvăţat s-o
trăiască, s-o cunoască măcar.
Trupul are memorie limitată, suferă, apoi e tentat să uite.
Sufletul, nu. În eventuale încercări de desfiinţare a lui, e-n stare
să se refacă. Aşa cum înmugureşte un copăcel sau o ramură
frântă. Sunt de părere că oamenii să se teamă nu de aceia care
iau viaţa (fizică), ci de cine ucide sufletul, transformând
existenţa în iad veşnic.
Începuturi
Sunt fiu de profesor din Huşi. Copilăria, în oraşul natal,
cartierul Broşteni, a fost foarte frumoasă. Pentru mine semăna
aproape cu un paradis. Mugurii pomilor, iarba sau zăpada,
grădina înverzită ori rugina viilor, cântecul păsărelelor şi
activa ca luptător naţionalist (cuzist) notoriu în Moldova. De
asemenea, fratele bunicei, filosoful Nicolae Bagdasar, originar
din Roşieşti, avea vederi radicale de dreapta.
Când a fost împuşcat premierul Armand Călinescu de o
echipă de legionari (21 septembrie 1939), s-a întâmplat să aud
acasă, la radio, anunţul „răzbunătorilor”. Casa profesorului Ion
Zelea Codreanu care i-a fost şi mamei la liceu profesor de
germană, de pe strada Gării, lângă spital, treptat devenise şi
pentru copilul din mine un fel de „simbol” sau „reper”
În septembrie 1940, s-a nimerit să asist în comuna
bunicilor, la explozia de bucurie produsă printre gospodari ai
satului, de schimbarea de regim politic, prin izgonirea de pe
tron a lui Carol II-lea, „mare străjer”.
Ulterior, tata fiind transferat cu catedra în Fălticeni, mi-a
căzut acolo sub ochi cotidianul „Cuvântul”, revista „verde” „Radio
România”, Calendarul-almanah pe 1941 al ziarului „Cuvântul”
etc., pe care le răsfoiam cu viu interes (copilăresc). Ascultam
emisiuni radiofonice, iar cântecele legionare, frecvent difuzate pe-
atunci, prinseră a mă pasiona… La „rebeliune” tata, momentan
–83–
 Autobiografie
concentrat în armată, m-a luat de mână şi am purces în faţa
primăriei oraşului, unde se desfăşura o demonstraţie gardistă. Când
manifestanţii l-au văzut în uniformă de ofiţer, au izbucnit în urale
repetate şi prelungi, strigând: „Trăiască Armata Română!” Fireşte,
faptul în sine m-a impresionat adânc, fiind de neuitat…!
După 23 august 1944
A doua sau a treia zi după 23 august (mă aflam cu mama
refugiaţi în comuna Grădini, judeţul Romanaţi, tata era pe front) tot
din întâmplare mă găseam în biroul primarului localităţii, care mă
simpatiza. Împreună cu alţi fruntaşi ai satului, asculta .cu atenţie
mărită o emisiune specială în româneşte de la Radio Donau (din
Viena). În cameră se revărsa un glas sonor, sentenţios, care avertiza
despre primejdia mortală a bolşevizării ţării noastre. Era vocea lui
Horia Sima! Zărindu-mă printre cei prezenţi, primarul, gras, înalt,
se ridică în picioare şi mă alungă din încăpere…
Ce mai, prilejuri ce făcură să-mi intre în sânge, picătură
cu picătură, „otrava” verde!
În vara anului următor, tata se-ntoarse din prizonieratul la
nemţi, şi în câteva rânduri povesti despre întâlnirile din lagărul
german cu căpetenii legionare din exil. Ele făceau vizite în
vederea racolării de români din captivitate pentru voluntariat în
cadrul unor unităţi militare („Armata Naţională Română”)
create centru nevoile frontului antisovietic. Asigurările acestora
că Armata Roşie şi comunismul nu constituie forţe de neînvins
şi veşnice, le-am socotit o lecţie bună teoretic şi excelentă în
practică. În deplin acord cu învăţămintele istoriei că distanţa de
la cuvânt şi idee la pământ şi concret e îndeobşte parcursă sub
formă de prăvălire, respectându-se legea acceleraţiei căderii
corpurilor.
În F.D.C
În Huşi, ca pretutindeni, stalinismul făcea „progrese”
surprinzătoare, cu concursul a numeroşi intelectuali. Ajunsesem
licean şi prieteni mai mari mi-au şoptit, prin 1947, că erau în
organizaţia clandestină de tineret a Mişcării Legionare, „Frăţiile
de Cruce”. Titi Voluşniuc şi camarazi de-ai săi: Ghiţă Plop,
Sârbu, Chicu, Voloacă, Todiraşcu, Râpă ş.a., mă luară sub
aripă. Mergeam cu dânşii în afara oraşului, la Dobrina, la Dric,
la Ochi. La reuniuni ad-hoc am învăţat multe „mari secrete”…
Astfel, după o verificare corespunzătoare, am fost şi eu cooptat.
M-a atras în F.D.C., cinstea, corectitudinea, legăturile
sufleteşti realmente prieteneşti, autoritatea, credinţa în Dumne-
zeu, un anume mister al acţiunilor. Modele superioare: Corneliu
Codreanu, Ion Moţa, Horia Sima şi precursorul presupus al lor,
Mihai Eminescu. La modul concret, ni se cerea să fim elevi
buni, disciplinaţi şi muncitori, să nu comitem abateri şi să ne
plasăm pe primele locuri în clasă, în şcoală. Făceam exerciţii
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
fizice şi spirituale, glumele, veselia eram nelipsite, Cântam în
surdină şi citeam texte strict interzise. Primeam câte o misiune,
de exemplu să executăm un marş de câţiva km noaptea, să
ajutăm o persoană nevolnică, să facem curierat. Şi asta ne
stimula în sensul ieşirii din rândul tinerilor mediocri, comuni.
Lucruri ce ni se păreau frumoase şi de folos, cu atât mai mult cu
cât erau dezinteresate şi presupuneau risc. Accentul se punea pe
educaţie şi autoeducaţie, fără implicaţii politice majore, în
direcţia unui românism de factură creştină, se subînţelege pre-
ponderent antistângist. Ca organizaţie elitistă, nu era admis
oricine, ci acela care credea nelimitat în mesajul naţionalist…
Motiv de fală pentru „încăpăţânaţii”, „rătăciţii”, „fasciştii”
de noi…
Ne întâlneam cam o dată pe săptămâna (de obicei sâmbătă
după-amiază) pentru şedinţă. Acolo fiecare pregătea un material
de actualitate pe teme educative, culturale, religioase. Îl
prezenta şi-apoi se discuta pe marginea lui, nu neapărat în
contradictoriu. Chestiunile politice le făcea cunoscute şeful
F.D.C. La întâlnirile acestea, în cursul „minutei marii prietenii”
ne „spovedeam”, ca să zic aşa, despre ce-am făcut bun şi rău în
perioada anterioară, fără tentă criticistă. Se miza pe înfrânarea
instinctelor, pe repudierea trădării, cultivarea voinţei, pe ini-
ţierea pentru o viaţă trăită în stil legionar.
Nici pomeneală de acţiuni „periculoase din punct de
vedere social”, de „complot pentru răsturnarea ordinii sociale şi
acapararea puterii” de antisemitism. extremism. Inevitabil, scă-
paţi de sub control, unii au sărit calul. Dar exagerările, exaltările
–84–
au fost izolate forme adolescentine de protest. Se dădeau
sancţiuni, dar nu erau rarisime cazurile de recompensă morală.
Era o perioadă de persecuţie şi sacrificiu de sine.
Eliminarea sentimentului de frică, suferinţa (nu ca problemă
retorică!) formau preocupări majore. Chiar dacă, în timp, în
funcţie de context, unii am fost timoraţi de persoane externe şi
evenimente complexe…
În momentul respectiv, nu ştiam prea multe asupra violen-
ţelor ca forme de răzbunare, folosite de unii purtători de cămeşi
verzi, răspuns la provocări… tot violente. Dar, am considerat
mai tot timpul că aceste acte reprobabile ieşeau din cadrele puse
sub oblăduirea Sfântului Arhanghel Mihail. Aşadar, sunt de
neadmis, de condamnat (în principiu, în fapt) fără asumarea lor
conştientă şi responsabilă. Nimic nu e infailibil!
Actualizare de profil
În noaptea de 14/15 mai 1948, au venit arestările masive,
în întreaga ţară circa 15.000 de tineri, studenţi, elevi. Eu
scăpasem: graţie organizării piramidale a frăţiilor, şefii mai
dârzi rezistaseră la anchete şi nu divulgară toate numele
membrilor unităţilor.
În luna următoare, am mers la Vaslui, unde activa un grup
puternic în frunte cu intransigentul Constantin Iulian. Pe stadion
se juca un meci de fotbal între formaţia locală şi o echipă din
Galaţi. Nu tocmai incidental(!), m-am întâlnit acolo cu 2-3
camarazi vasluieni ce nu fuseseră încă nici ei dibuiţi de organele
represive. Dânşii m-au pus în temă şi mi-au insuflat cuvântul de
ordine al momentului: activitatea continuă, pe cont propriu,
individual ori în grup restrâns, în condiţii de maximă
clandestinitate. Buun!
Pornit împotriva urgiei roşii, încurajat prin programele în
limba română ale posturilor de radio occidentale, care vehiculau
dulcea minciună cu „Vin americanii!”, în toamna anului 1949
am încropit o organizaţie ilegală de 20 de elevi, majoritatea de
la Liceul „Cuza Vodă”, de astă dată cuprinzătoare, fără o anume
coloratură politică. I-am dat numele „Grupul clandestin
anticomunist”.
Trei au fost obiectivele vizate:
1) să menţinem în noi şi în alţii o stare de spirit de
neaplecare în faţa dictaturii proletariatului;
2) să întreţinem o scânteie de nădejde, în mediul şcolar şi
nu numai, în prăbuşirea regimului „democrat-popular”;
3) să tulburăm nesfârşita „chermesă” a „victoriilor
istorice” clamate propagandistic de utemişti, pemerişti, de către
cozile de topor.
N-am făcut mare scofală, însă am învolburat oleacă
funcţionarea unor organisme ale puterii totalitare locale. Tata
fiind director al liceului, membru de partid bine-văzut(!), în
naivitatea mea de minor am crezut că nu voi fi bănuit de acţiuni
subversive! Mai ales că mă făcusem şi membru U.T.M. Am fost
trădaţi de doi colegi infiltraţi de Securitate în grupul nostru.
Urcuşuri, coborâşuri
În noaptea de 6/7 mai 1950, am fost arestaţi aproape toţi
(lotul 1, lotul 2 în anul următor). În drumul pe jos escortat spre
sediul poliţiei politice, mi-am pironit ochii în stelele de aur care
scânteiau pe bolta senină a urbei natale, unde deprinsesem
patima dragostei de carte, unde fusesem pentru întâia oară
ademenit de forţele gândirii, ale iubirii culturii, unde nutrisem
atâtea visuri, cu sufletul pentru un crez naţional, creştinesc pe
care să-l urmez, discret, cu modestie, în viaţă. Când am pus
piciorul pe scara clădirii Securităţii de pe strada M.
Kogălniceanu, nr. 1, împins din spate de doi caralii, am simţit o
lacrimă caldă ca un fir de plumb cum mi se rostogolea pe obraji.
După o ancheta dură, din fericire n-am fost trimis la
centrele de „reeducare” prin tortură continuă de la Piteşti,
Gherla, brigăzile 13 şi 14 ale lagărului „Peninsula” de la Cana-
lul morţii. Dar nici la închisoarea pentru elevi de la Târgşor,
nici n-avui parte de „reeducarea” non-violentă din Aiud. În
primăvara anului 1951, expediat la Galaţi pentru derularea
procesului la Tribunalul militar, am fost depus în penitenciarul
de acolo. Aşa că am avut ocazia să întâlnesc în celule, să stau de
vorbă îndelung cu tineri de ispravă din lotul legionarilor vrân-
ceni condus de legendarul Ion Paragină, care coordonase
răscoala satelor din zonă împotriva colectivizării forţate.

Închisoarea Galaţi1
În acel răstimp, într-o aripă izolată a închisorii erau
întemniţaţi „invizibilii”, liderii naţional-ţărănişti, în frunte cu
Iuliu Maniu. Tot cu desăvârşire separat într-o celulă sta prinţul
Alexandru Ghica, un veteran al „Gărzii de Fier”.
De sub înrâurirea benefică a anturajului gălăţean am
trecut, la Canal, sub influenţa binecuvântătoare a mediului
legionar din lagărul „Peninsula”.
În acest areal, în vara lui 1952, am fost „botezat” tainic ca
legionar de fapt şi de drept, de către învăţătorul Ion Maxim din
Dorohoi. Trebuie să menţionez că în locurile de detenţie, elev
fiind, cu o fire rezervată, tăcută, iubind singurătatea, meditaţia,
eram considerat fără importanţă deosebită. Însă anumite trăsă-
turi sufleteşti pozitive, memoria peste medie, m-au ajutat să fiu
luat în seamă de ceilalţi, o vreme drept „bibliotecă ambulantă”.
Funcţionau în lagăr, în strictă conspirativitate, structuri
organizatorice, coordonate de Augustin Sora (vărul savantului
Mihail Sora), de Ion Crăciun-Oajdea, prof. Ion Iliescu,
Constantin Nacu, Nistor Man etc. Se ţineau şedinţe de cuib (3-
10 persoane), se dădeau circulare, aveau loc discuţii fertile,
acţiuni de ajutor reciproc, conferinţe în cerc restrâns (filosoful şi
poetul ardelean Grigore Popa era „eminenţa cenuşie”).
Şedinţele de cuib erau asemănătoare celor din F.D.C. Se
distingeau momentul mistic (rugăciunea), momentul educativ
ţintind la formarea de caractere, a conştiinţei istorice, a sănătăţii
morale, accent special pe înfrângerea interesului personal,
momentul prieteniei, al hotărârilor, al rezultatului practic al
adunării care nu depăşea niciodată un ceas şi jumătate.
M-am apropiat, de cărturari pe care-i socoteam foarte bine
dotaţi intelectual şi moral, oameni dârzi şi camarazi buni în
suferinţă. Cu puţine excepţii, aceştia nu făceau discriminări
partinice, rămânând cu valenţe libere, deschise spre oricine
manifesta respect mutual, acordându-i sprijin, sfat sau o lingură
1 Portalul Victimelor Comunismului - AFDPR - Album
Memorial. Monumente inchinate jertfei, suferintei si luptei
impotriva comunismului,
http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/afdpr/a
lbum_eroi/doc/p92-95_afdpr.pdf [G.F].
Autobiografie
de mâncare dacă era cazul. Deci, nu existau fricţiuni între
legionari, ţărănişti, liberali ş.cl., ci mai degrabă o colaborare
mută, o toleranţă binevoitoare între persoane cu orientări
anticomuniste diverse. Rareori aveau loc controverse între
legionari „simişti” şi „antisimişti” („mexicani”).
Eu m-am integrat acestei structuri insolite, membrii
luându-mă copil de-al lor…
La brigada de cioplitori în piatră în care lucram pe
şantierul „Fustaţa”, asistam deseori la întruniri sui generis ale
feluriţilor oameni de cultură lăgărişti, ce prezentau o
constelaţie extrem de diversă: poetul Horia Niţulescu, scriitorul
Teohari Mihadaş, filosoful Ştefan Ionescu, omul politic ţărănist
Gabriel Ţepelea, savantul dr. V. V. Trifu, dr. Ion Cârje, preotul
Roman Braga, prof. Cicerone Ioaniţiu, astronomul Ştefan
Vodă, profesorii universitari Victor Jinga şi Alex. Herlea, prof.
dr. D. Gerota, poetul Radu Brateş, avocatul Vasile Ionescu (ex-
directorul general al Radiodifuziunii Române), scriitorul
Sergiu Dan ş.a.m.d.
În 18 iulie 1953 lucrările de la Canal fură sistate. Parte
din deţinuţii politici robi la „proletari” a fost transferată la Aiud
şi Gherla. Eu nu fusesem arestat, condamnat pentru „activitate
legionară”, dar am stăruit pe lângă administraţia lagărului să
fiu dus laolaltă cu legionarii „oficiali”. Astfel am ajuns la
sinistra temniţă Aiud.
Sentimentul de teamă pe care-o inspira oricui numele de
Aiud, simbol al terorii la care erau supuşi milioane de români,
se împărţea cu sentimentul de mândrie, cu norocul de a sta în
puşcăria în care fuseseră aruncaţi atâţia oameni de valoare, ce
căpătaseră în ochii mei aureole de eroi sau de sfinţi martiri.
Păstrând şi transmiţând mai departe, de-a lungul deceniilor un
mesaj de demnitate, de nesupunere. Suflul lui Radu Gyr,
Dumitru Stăniloae, Nichifor Crainic, Ioan Petrovici, Vasile
Voiculescu, Nicolae Petraşcu, Nistor Chioreanu, Traian Bră-
ileanu, Gheorghe Manu, Radu Mironovici, Costache Oprişan,
scriitorul Constantin Gane, generalul Constantin Pantazi,
amiralul Horia Măcelaru, Petre Ţuţea, îmi crease impresia că
Academia Română se mutase în penitenciar. Mă întrebam în
sine mea care dintre capetele luminate ale Neamului nostru au
rămas nepersecutate? Şi mi se părea o ruşine pentru dânşii să nu
fi fost în detenţie politică sau de conştiinţă, în vremea când în
ţară „poporul muncitor construia victorios, sub steagul lui
Lenin, Stalin, Gheorghiu-Dej socialismul veşnic trăitor”!…
Sufletul meu, din nefericire, nu s-a putut bucura de
ospeţiile spirituale ale unora dintre aceşti oameni mari decât 40
de zile, deoarece am fost dus în lagărul Cavnic, de la o mină de
plumb maramureşeană. Aici, ghinionul dracului, preţ de doi ani,
m-am ataşat cu rapiditate (căpătasem experienţă!) cercului de
comilitoni, grupaţi pe criterii moral-spirituale Enumăr pe câţiva:
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
poetul Alexandru Caranica, Gheorghe (Gioga) Parizianu (un
macedonean cu un caracter ireproşabil) Octav Rădulescu, preo-
tul Ion Raţă (cel care l-a împărtăşit la Sighet, înainte de moarte,
pe Iuliu Maniu), avocatul ieşean Ion Stamati, avocatul Constan-
tin Nacu, „invulnerabilul” învăţător ardelean Victor Ciumău,
studenţii Mircea Stancu, Tiberiu Hentea, scriitorul Ion Caraion
(pe adevăratul său nume Stelian Diaconescu), din păcate,
delator notoriu, ca atare ocolit, izolat de mai toţi lăgăriştii.
Cu cât eram mai chinuiţi fiziceşte, mai istoviţi de munca
în subteran, împinşi spre un stadiu inferior de supravieţuire, cu
atât avea să crească sensibilitatea noastră sufletească,
producându-se un proces de şlefuire umană. Dragostea
celorlalţi, sprijinul moral reciproc, au fost o călăuză către
salvarea vieţii în integralitatea ei moral-spirituală. Fără căderi
dezonorante, ateism, apostazie ori renegări mişelnice.
Am învăţat atunci ceea ce scria N. Steinhardt în „Jurnalul
fericirii”, anume că ceea ce importă esenţial e caracterul.
Convingerea politică, părerile filosofice, credinţa religioasă,
pregătirea intelectual-cultural-ştiinţifică, realizările profesionale
nu sunt decât accidente. „Doar caracterul rămâne după filtrările
produse de anii de puşcărie ori de viaţă. Cu o observaţie
indispensabilă: suferinţa care nu înnobilează, înrăieşte!
Închisoarea, după închisoare
După ieşirea din puşcărie, am terminat în Huşi, la secţia
„fără frecvenţă” studiile liceale şi apoi am intrat la Facultatea de
filologie a Universităţii ieşene, ca student „la zi” Un bun
–85–
 Autobiografie
Închisoarea Aiud1
prieten, Petrică Măzăreanu, din Căiuţii de pe valea Trotuşului,
care stătuse cu mine în lagăr la Canal, rearestat, strâns cu uşa la
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
ancheta de la Securitatea gălăţeană, a declarat că în detenţie eu
am activat subversiv intens pe linie legionară, că aş fi primit la
eliberare, „misiunea” să refac reţeaua clandestina de afară.
Lucru complet fals! Totuşi,”organele noastre” din Iaşi şi Huşi la
l3 ianuarie 1956 mi-au deschis dosar de urmărire informativă
(DUI). M-au supravegheat riguros şi continuu până în
decembrie 1989, după cum reiese din documentele consultate la
C.N.S.A.S. Bucureşti.
După revoluţia din Ungaria (1956) am fost exmatriculat
din facultate. Am revenit în 1962 la „fără frecvenţă”, însă
luând-o de la capăt (cu un nou concurs de admitere).
Acordând atenţie aparte tinerilor, pentru care aveam o
aplecare specială, am îmbrăţişat cariera pedagogică: profesor de
română, mai întâi la şcoli săteşti din fostul raion Huşi ca
„necalificat” (suplinitor), din 1968 la Iaşi. Era mediul favorabil
mie, pentru că adolescenţii sunt şi cei mai vulnerabili la
capcanele şi smintelile marxism-leninismului, ceauşismului,
pseudodemocraţiei (libertate cu „voie de la primărie”).
Consider că nouă, celor mai în vârstă, ne revine datoria de
a le îndruma paşii şi de a le veghea devenirea, fiindcă lumea de
mâine va arata aşa cum vor rodi ei. Şi ei vor rodi numai dacă
noi îi plivim, adică dacă vom stârpi din jurul lor buruienile care
îi sufocă.
1 Ibiden,
http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/afdpr/a
lbum_eroi/doc/p8-18_afdpr.pdf {G.F.].
–86–
Am beneficiat întru aceasta de oarecare vocaţie şi un strop
de „nebunie”. Nu m-am mulţumit să transmit elevilor doar
cunoştinţele şcolare ci am încercat să le modelez armonios şi
sufletele. De pildă, organizam excursii la monumente, localităţi
istorice, mănăstiri, obiective turistice. Dezvoltând pasiunea
pentru călătorii prin duhul României, căutam să cultiv
sentimente naţional-patriotice, deghizat creştine. Din 1965 am
desfăşurat o bogată activitate publicistică de profil.
În perioada postdecembristă nu m-am raliat niciunei
formaţiuni sau grupări legionare, din motive personale şi „inde-
pendentiste”. M-am înscris formal în P.N.Ţ.C.D. cum a fost
recomandarea Comandamentului Mişcării Legionare din exterior.
Am participat la reuniunea „la vârf” de la Hamilton - Canada în
vara anului 1992. Am colaborat permanent la revista timişoreană
„Gazeta de Vest” şi la editura „Gordian”, la alte publicaţii, cu texte
ca tendinţă gardistă. Am ţinut conferinţe şi am făcut deplasări
pentru documentare, nu de natură propagandistică.
Educat din „Frăţiile de Cruce” în şcoala credinţei şi a
caracterului, m-am străduit după har şi puteri, mereu şi mereu,
să mă modelez pe mine spre a deveni un om în care să vieze
virtuţi ale sufletului omenesc şi calităţi sădite de Dumnezeu în
sângele Neamului românesc. De vom fi lipsiţi de caracter,
degeaba suntem profesori, doctori, ingineri, preoţi savanţi sau
oameni politici! Idee ce îmi pare de o importanţă capitală pentru
vremurile noastre deoarece - opinez - actuala criză prin care tre-
ce societatea „post-modernă” nu-i atât materială, economică,
financiară, socială, ci una „moral-spirituală, mai exact de
educaţie. Educaţia atât cu sine, cât şi cu cei din jur, cu rol
transformator, prin exemplul personal, se înfăţişează a fi cea
mai oportună soluţie de a ieşi din criză şi a preîntâmpina
procesul de satanizare a românului creştin.
Destin patetic, dezlănţuit de vârtejul unui ideal!…
Fişă matricolă penală Valeriu Neştian2
În loc de încheiere
Regretabil e faptul că am avut parte de ostilitatea nuanţată
a nu puţinor profesori ai mei, colegi, rude (care s-au lepădat de
mine (să nu-şi strice ei „dosarul”?!), directori de şcoli. Nu mai
spus, a organelor de partid, a clicilor colaboraţioniste de la
secţia de învăţământ, sfat popular, culturnici socialişti. Mai ales
în 1990 când am ajuns inspector general al Inspectoratului
Şcolar Judeţean Iaşi, ura propriu-zisă nu s-a mai putut camufla:
„Ce, să fie şef un „reacţionar”, un fost „bandit”, un
„contrarevoluţionar”? La întâlniri de promoţie, la Zile culturale
ale oraşului, la diverse aniversări, evitau cu grijă să mă
înştiinţeze. La ieşirea la pensie, nici un cuvânt de mulţumire, de
gratitudine! Şi indiferenţa, insulta, coaliţia tăcerii, minima-
lizarea, ocultarea continuă.
„Până la unul să piară duşmanii poporului” se cânta şi prin
1950!
2 http://86.125.17.36/Fise%20matricole%20penale%20-
%20detinuti%20politici/N/N%2002.%20Nebert%20-
%20Nezelschi/Nestian%20Valeriu/index.php
 Pedagogie
şi inter-relaţionări, care permit profesorului, devenit moderator
al clasei şi al lecţiei să formeze la elevii săi atitudini şi valori,
să-i ajute în formarea şi deprinderea competenţelor necesare
acestora în vederea învăţării active şi a unei optime inserţii în
viaţa social, social profesională, culturală. Caracteristica de
Jocul de roluri, provocare bază a acestei metode, constă în primirea status-urilor şi trasarea
psiho-pedagogică între prin stabilire şi comun acord cu elevii a rolurilor ce trebuiesc
jucate din perspectiva strict calitativă a metodei şi în vederea
dimensiunea novatoare şi tradiţie atingerii eficienţei ca metodă dar şi ca demers didactic novator.
în educaţia elevilor de liceu1 Din perspectiva Analizei S.W.O.T., metoda aduce în
discuţie, atât punctele tari, dar pot fi subliniate totodată şi cele
slabe, oportunităţile şi ameninţările care implică dar şi afectează
demersul didactic în utilizarea acestei metode
Prof. Curelea Dragoş Lucian – Sibiu Eficienţa metodei Jocului de rol / roluri
din perspectiva Analizei S.W.O.T.
n general vorbind, toate acele demersuri didactice Puncte tari (forţe) Puncte slabe (slă-

Î denumite prin sintagma, jocul de rol / jocul de roluri,

pornesc în sfera educaţională din spaţiul britanic al
gândirii didactice şi pedagogice. Cel dintâi cercetător care le-a O – Listă de Strategii SO
biciuni)
Strategii WO
folosit pornind de la implicaţiile şcolare şi definind finalitatea oportunităţi -metoda jocului -metoda este într-o
acestor jocuri a fost Georges Mead la începutul secolului al XX- -eficienţa cres- atrage şi provoacă mare măsură
lea. Apoi, după prima mare conflagraţie mondială, simţindu-se cută a învăţării; pe toţi elevii cla- cronofagă;
în mod stringent nevoia inovaţiei şcolare, psihologul şi -o apropiere sei; -implică o serie de
sociologul american Josef I. Moreno în 1923, este primul care reală între -implică participa- resurse care nu
apelează la psihodramă ca terapie lucrativ-ocupaţională în profesor şi rea activă, afec- întotdeauna există;
vederea tratării şi a ameliorării tulburărilor de personalitate şi a elevii săi; tivă, volitivă şi -aplicarea ei nu
şocurilor psihice remanente la unii dintre combatanţii -simularea şi psiho-motrice a este totdeauna în
supravieţuitori. Cercetătorul, mai sus amintit după mai bine de înţelegerea unor elevilor; concordanţă cu
10 ani, de la acest demers didactic novator, cu implicaţii, atât în realităţi ale lu- -profesorul devine programa urmărită;
ceea ce priveşte adulţii, cât şi tinerii educabili, reuşeşte să mii în care vector ponderator -astfel de metode
publice cartea Who shall Survin?. Lucrare de specialitate trăim; şi moderează jocul, nu sunt tocmai
tradusă şi în româneşte, ce-i drept, destul de târziu de la apariţia -formează, in- nu-l conduce; bine văzute şi re-
în literatura de profil, în 2003, de către profesoara clujeană teriorizează va- -eficienţa învăţării ceptate de manage-
Mariana Pintilie. Ca demers novator, pe fondul discuţiilor loric şi cultivă se ridică la un pro- rii şcolari tradiţio-
privind reforma în educaţia românească şi utilizarea de noi elevilor compe- cent de 75 – 78 % nalişti, cantonaţi în
metode activ-participative în sfera educaţiei, odată cu tenţe, valori şi pe fondul unei mentalităţile lor;
traducerea acestei cărţi, atât dramatizarea, cât şi jocul de rol / atitudini; reale cooperări -metoda presupune
roluri, au început a fi utilizate ca metodă modernă în cadrul profesor – clasă; o serie de costuri
orelor de curs de către educatori, institutori şi profesori -simulează o serie necesare în vede-
(aspectul acesta este evidenţiat de frecvenţa utilizării acestei de statusuri şi ro- rea învăţării rolu-
metode cel puţin în cursul anilor 1999 – 2001 în diferitele luri care sunt utile rilor;
unităţi gimnaziale şi liceale, dar şi în cele cu regim pedagogic elevilor din per- -se consumă mult
diferenţiat, Jena, Montessori, Waldorf, etc. ...). Actualmente, spectiva înţelegerii timp în stabilirea
deşi şcoala românească încă nu înţelege în mod exact şi lumii în care tră- scenariului;

Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

pertinent, rolul, cât şi perspectivele reale ale acestei metode în iesc; -elevii se manifestă
educarea tinerei generaţii, aflată astăzi pe diferite trepte de -formează, cultivă în multe cazuri
şcolaritate, metoda este . Poate, ca o proprie părere, evidenţiez şi interiorizează la reticent şi cu
aici stricteţea şi permanenta instabilitate a programelor şcolare, elevi, competenţe timiditate.
la care trebuie adăugate puţinătatea orelor alocate în planul reale şi valori, res-
cadru unor materii şi lipsa reală a unor resurse adecvate şi pectiv atitudini
necesare dealtfel în utilizarea cu eficienţă a metodei jocului de vis-a-vis de ceea
roluri, sunt numai câteva din multele elemente care se opun, ce se întâmplă;
(pardon nu se opun evident, dar subliniază din plin numai -este sustenabilă şi
precaritatea şi punctele slabe ale acestei metode, neputându-se se bucură de con-
vedea deloc în accepţiunea acestora, punctele sale tari şi gradul cursul activ al tu-
ridicat de eficienţă a acestor demersuri educaţionale, realmente turor elevilor;
novatoare) unei reale implementări a acestei metode în şcoala -are un grad ridicat
noastră, deşi de mai bine de 12 ani se discută de reformă, strict de transparenţă,
teoretic şi pur declarativ. asigură feedback-
La punctele tari, care apar drept evidente la o simplă ul necesar evaluă-
analiză S.W.O.T., trebuie să evidenţiez faptul că metoda jocului rii şi al autoevaluă-
de roluri, induce, dezvoltă şi cultivă la elevi, atât capabilitatea rii.
asumării, a interiorizării unor status-uri clare, aspect care îi T – Listă de Strategii ST Strategii WT
mobilizează îi stârneşte la participare, iar pe de altă parte, ameninţări -favorizează crea- -permite tuturor
metoda aceasta simulează o serie de funcţii, de relaţii, activităţi -permanenta tivitatea, atât a elevilor să fie im-
schimbare a profesorului, cât şi plicaţi în această
1 Am susţinut sub acest titlu o comunicare ştiinţifică în ca- programelor (in- a elevilor; activitate prin in-
drul Simpozionului internaţional, desfăşurat pe data de 20 stabilitate); -permite manifes- terpretarea de ro-
noiembrie 2010 în Feteşti, judeţul Ialomiţa, la care am obţinut -lipsa unor poli- tările paraverbale; luri;
Premiul al II-lea.
–87–
 Pedagogie
tici educaţionale -generează şi ex- -în timp elevii de- metode depinde în mare măsură de atenta pregătire a etapelor
pertinente; plorează trăirile păşesc starea de jocului, de dirijarea şi monitorizarea derulării acestor etape, de
-opoziţia des- afective ale elevi- timiditate; procesarea jocului şi de furnizarea unui feed-back atât de
chisă a cadrelor lor -în timp dialogul se necesar.
didactice con- -generează prin perfecţionează În organizarea, pregătirea şi derularea jocului de roluri
servatoare; competiţie valoare -elevii îşi fixează identificăm următoarele trei ample variante, şi anume:
-inerţia educaţi- umană, toleranţă şi cunoştinţele în 1) alegerea acelor situaţii ce trebuiesc interpretate / jucate,
onală şi imobi- respectarea celui- mod plăcut; profesorul expunând situaţia în ansamblul său, prezentând
lismul la orice lalt; -asigură fed-back- detaliile şi trasând rolurile posibile;
demers novator, -oferă posibilitatea ul necesar privind 2) sunt oferite liniile valorice de dialog, stabilindu-se
considerat în ac- elevilor de a înde- comportamentul şi cadrul dialogului, iar profesorul invită elevii să dezvolte jocul
cepţiunea unora plini anumite ro- competenţa perso- de roluri prin exersare şi repetiţie pentru atingerea optimului
dintre cadre ca luri sociale; nală, pe baza că- necesar;
nefiind eficient -cultivă ruia acestea se pot 3) este oferit participanţilor scenariul şi elevii sunt invitaţi
în sfera educaţi- capabilitatea ele- perfecţiona; să-şi joace rolurile.
onală româ- vilor de a face faţă -permite elevilor Literatura de specialitate distingând următoarele tipologii
nească; cu succes la situaţii orientarea în spa- ale jocului de roluri1 : a) – jocuri cu un caracter de generalitate;
-neînţelegerea noi; ţiu, decizia şi re- b) – jocuri specifice. Printre exemple evidenţiem aici succint
exactă a acestei -implică asumarea zolvarea unor situ- următoarele jocuri: cele de competiţie, cele de arbitraj, cele
metode de către responsabilităţii aţii problemă. decizionale, cele de reprezentare a structurilor sociale la un
unii dintre cei ce pentru eficienţa nivel general. Din perspectiva jocurilor specifice distingem:
sunt chemaţi să interpretării rolu- jocurile pe simulatoare, jocurile prin dramatizare, psiho-drama
asigure mana- lui. şi comedia. Spre exemplu la întrebarea nr. 2 din Chestionarul
gementul edu- privind participarea efectivă a elevilor orele cu joc de rol, care
caţional al şcolii este formulată în felul următor: Identificaţi în ce măsură metoda
şi a rolului său jocului de roluri este eficientă la orele de istorie?
în educarea ele-
vilor de liceu Universul cercetării
din perspectiva A fost investigat un lot de 739 de elevi din unităţi de
formării com- învăţământ liceal din municipiul Sibiu, proveniţi din 8 mari
petenţelor cheie. unităţi de învăţământ liceal, filieră teoretică şi tehnologică
Au fost chestionaţi elevi cu vârste de 15 ani şi peste 15 ani
a) cu vârsta de 15 ani – 211 elevi;
Cultivarea şi formarea la elevii claselor de liceu a noţiunii b) cu vârsta de peste 15 ani – 528 elevi;
de status social, de cetăţenie, identitate naţională şi apartenenţă c) tipologia familiei de provenienţă
de grup şi social culturală, a rolului deţinut într-o activitate şi a c.1. – familii organizate - 611 elevi;
implicaţiilor pe care acesta îl presupune. Aspecte care instigă c.2. – familii dezorganizate – 128 elevi;
efectiv elevii la a cunoaşte, la a participa efectiv la actul d). nivelul socio–cultural al părinţilor
învăţării, al evaluării şi ceea ce este important, ca gest reflexiv, - studii superioare – 101 părinţi;
la actul autoevaluării. - studii medii – 309 părinţi;
Pe fondul propriei opinii şi al experienţei deţinute în - studii gimnaziale 207 părinţi;
aplicarea acestei metode în mediul liceal, trebuie să evidenţiez - studii primare – 122 părinţi.
faptul că inserarea în cadrul lecţiilor de istorie, a jocului de rol /
roluri, demers didactic care porneşte de la familiarizarea Metodologie aplicată
efectivă a elevilor cu dinamica jocului, a rolului deţinut, a Metode şi tehnici
status-ului îndeplinit. Elevii de liceu, adolescenţi deja, prin
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

a) Observaţia indirectă a elevilor, documente şcolare,

această metodă sunt implicaţi activ în actul învăţării, al evaluării cataloage, caietul dirigintelui, fişa psihopedagogică;
şi autoevaluării, într-o perioadă a vieţii lor în care se găsesc în b) Ghid de interviu privind eficienţa şi rolul metodei
plin proces de formare prin implicarea intelectului, a jocului de rol / roluri;
afectivităţii şi a emoţiei, a capacităţii de reacţie şi improvizaţie, c) Interviul de grup nestructurat.
a spontaneităţii, fiecăruia dintre elevii care joacă efectiv aceste
roluri, într-o măsură mai mare sau mai mică. Interesant este Analiza şi prezentarea rezultatelor investigaţiei /
aspectul potrivit căruia, ei, elevii sunt direct interesaţi, de raport şcolar
finalitatea jocului, de respectarea regulilor (chiar de eludarea
fină şi uneori cu atâta tact şi eleganţă a acestora, reflectare a
ceea ce surprind şi înţeleg din sfera socială prin intermediul Procentul de participare la metoda jocului de roluri.
feluritelor canale media la care au acces !) şi de eficienţa cu Distribuţia atitudinii şi a aprecierii elevilor privind parti-
care se duce la îndeplinire măsurile / paşii care au fost stabiliţi ciparea efectivă la orele la care se aplică metoda Jocului
de comun acord. Participarea la asemenea lecţii este o încântare, de rol / roluri
fiind pe placul mai tuturor elevilor claselor, evident aspect, într-o în mică nici în în mare într-o
observat şi dedus prin aplicarea şi interpretarea psiho- foarte măsură mică, măsură foarte
sociografică a unor chestionare aplicate la clasele din propria mică nici în mare
încadrare, dar şi la alte clase ale unităţii de învăţământ în care măsură mare măsură
funcţionez didactic, respectiv în alte unităţi de învăţământ măsură
liceal, atât pe filieră tehnologică, cât şi teoretică.
Pregătirea, complexitatea, structura, lungimea rolurilor şi elevii 27 67 99 178 361
nerespectarea scenariului sau a celor trasate şi stabilite de
comun acord constituie obstacole greu de surmontat de către
elevi; iar dacă derularea jocului de roluri nu instigă la cunoaş-
tere şi participare, nu determină emoţii pozitive, elevii se vor
opune implicării lor în activităţi pe care nu le suportă, nu le 1 Miron Ionescu; Ioan Radu, Didactica modernă, Editura
doresc, nu le înţeleg raţiunea. Tocmai de aceea, succesul acestei Dacia, Cluj Napoca, 1995, p. 180 – 182.
–88–

Analiza, interpretarea şi prelucrarea datelor obţinute de la
elevi în baza chestionarelor, ne permite să formulăm ipoteza de
lucru potrivit căreia metoda jocului de rol are un impact ridicat
şi este apreciată în mod pozitiv de către elevii de liceu care
participă efectiv şi se implică în actul de cunoaştere prin
învăţare. Mai mult chiar, în baza unei alte întrebări aflate în
chestionar privind eficienţa acestei metode a reieşit din
prelucrarea datelor următorul grafic:
Aprecierea gradului de eficienţă al acestei metode
de către elevi
într-o în mică nici în în într-o
foarte măsură mică, mare foarte
mică nici în măsură mare
măsură mare măsură
măsură
Eficienţa
51 81 90 162 348
metodei
Eficienţa acestei metode, este evidentă, cel puţin în
accepţiunea elevilor chestionaţi, deoarece formează competenţe
cheie şi derivate ale acestora, este temei al abilităţilor motric-
acţionale, prin învăţarea, interiorizarea şi repetarea rolurilor în
cadrul jocului, prin desfăşurarea acestuia într-o manieră cât mai
credibilă, cât mai eficientă, atât verbal, cât şi paraverbal,
cuvântul, mimica, gesturile, venind să completeze şi să
întregească armonia acestei metode didactice.
Printre alte elemente constitutive pe care metoda jocului
de rol / roluri le aduce, le implică în viaţa elevului şi a
profesorului deopotrivă, trebuiesc evidenţiate aici: spiritul de
observaţie şi cel critic-reflexiv, atenţia distributivă şi gândirea,
imaginaţia şi încrederea în sine, respectiv în ceilalţi; colaborarea
activă şi comunicarea corectă sunt implicate în vederea atingerii
cu eficacitate crescută a obiectivului comun, elevilor şi
profesorului moderator al jocului. În fond, prin această metodă
aplicată la ore, elevii comunică, colaborează, învaţă autentic
într-o manieră plăcută şi relaxant distractivă. Formarea de
competenţe fiind rezultatul concret al acestei metode aplicate.
A-i învăţa pe elevi să înveţe, să acţioneze, să întreprindă sunt
vectorii necesari lor în vederea optimei participări a lor în
societatea cunoaşterii şi a plus valorii, iar şcoala este chemată să
pună fundamentele atât de necesare educabilului în lumea în
Pedagogie
care trăieşte confruntată din plin cu instabilitate şi permanentă
schimbare. Ca o observaţie care a rezultat în urma aplicării
acestui studiu privind impactul şi eficienţa metodei jocului de
rol / roluri la orele de istorie, profesorul este dator să aplice
această metodă funcţie de conţinutul lecţiei / al unităţii de
învăţare şi în concordanţă cu timpul alocat pentru a se integra în
planificare (dar poate încerca uneori să depăşească îngrădirile
orientative ale programei prin experienţă aspect definitoriu şi cu
impact care conduce inevitabil la îmbunătăţirea actului
educaţional şi a relaţiei angajate cu clasa, pentru a nu mai
evidenţia şi îmbogăţirea propriei experienţe şi consolidarea în
propriul demers didactic). Rolul profesorului, în temeiul acestei
metode novatoare în educarea elevilor constă în trasarea,
pregătirea şi distribuirea informaţiilor necesare şi a materialului
auxiliar; în formularea întrebărilor şi în urmărirea cu atenţie a
răspunsurilor la care elevii trebuie să ajungă, în formarea de
competenţe, valori şi atitudini faţă de trecutul istoric şi
personalităţile sale în diferite domenii, de valorile colective şi
cele individuale împărtăşite; stabileşte regulile jocului şi
urmăreşte respectarea acestora de către participanţii la joc,
organizează elevii şi stabileşte rolurile şi status-urile fiecăruia în
parte. Observarea atentă a clasei şi moderarea activităţii de
învăţare prin dramatizare, prin simulare, prin evidenţierea
situaţiei de comedie, sunt îndatoriri care revin profesorului în
vederea eficientizării în permanenţă a demersului didactic
propriu, în vederea menţinerii active a interesului clasei pentru
cunoaştere şi participare. Încurajarea competiţiei corecte,
menţinerea cu stricteţe şi urmărirea punctajului per elev / per
grupă, parcurgerea etapelor jocului în conformitate cu cele
stabilite şi trasate de comun acord cu elevii, urmărirea
respectării reciproce şi a regulilor jocului.
În timpul desfăşurării jocului, elevii se transpun în
diferitele ipostaze ale vieţii cu scopul vădit de a exersa compor-
tamente şi de a-şi îndeplini rolurile. Dobândesc abilităţi acţio-
nale şi interiorizează valoric anumite noţiuni necesare pentru a
acţiona şi a se comporta conform unei anumite poziţii sau
funcţii sociale deţinute şi/sau îndeplinite. Rezolvarea situaţiilor
problemă care apar, adecvarea comportamentului, a limbajului
şi tonului cuvintelor utilizate sunt alte câteva competenţe pe
care elevii şi le formează şi interiorizează prin folosirea acestei
metode didactice. Explorarea elementelor realului, înţelegerea şi
identificarea personajelor ale căror roluri sociale le interpre-
tează, generează capabilitatea de evaluare a acţiunilor proprii,
de autoevaluare, de înţelegere a situaţiei simulate.
În încheierea sumarei prezentări, evidenţiez ca o conclu-
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
zie, că folosirea cu succes a acestei metode, trebuie să ţină cont
de specificul disciplinei predate, de gradul de disponibilitate al
profesorului, de receptarea şi aprecierea noului, atât din per-
spectiva catedrei, cât şi a clasei, de o permanentă deschidere la
demersurile novatoare care au loc în sfera psiho-pedagogică a
şcolii româneşti şi nu în ultimul rând de evadarea din inerţie,
atât de necesară şcolii noastre în actualitate. Metoda jocului de
rol / roluri poate fi utilizată cu succes, prin implicarea tuturor
elevilor, prin provocarea cunoaşteri, prin cultivarea şi formarea
la elevii de liceu a interpretării de rol şi status, cu precădere în
momentul evaluării cunoştinţelor dobândite şi interiorizate
anterior, cât şi în etapa de fixare a noilor cunoştinţe, atât la o
lecţie, dar şi la finele unităţii de învăţare sau chiar la finalul
materiei predate într-un anumit an şcolar. Prin implicarea
întregii clase formându-se şi cultivându-se elevilor competenţe,
privind cooperarea reciprocă, munca în echipă, comunicarea
activă, crearea unui climat pozitiv, psiho-emoţional şi cognitiv.
Metoda în sine favorizează prin integrarea în lecţie, atât crea-
tivitatea profesorului şi perfecţionarea demersului didactic, cât
şi creativitatea, imaginaţia şi în multe cazuri spontaneitatea
elevilor clasei.
Atât profesorul, cât şi elevii trebuind să ţină, pentru
eficientizarea rezultatelor acestei metode, cont de:
 asumarea activă a rolurilor, în vederea optimei inter-
pretări a acestora, cât şi a optimizării rezultatelor pe fondul
procesării datelor;
–89–
 Pedagogie
 dinamica scenariilor, pornind de la înţelegere şi
desfăşurarea etapelor jocului, în vederea formării competenţelor
necesare elevilor;
 disponibilitate din partea elevilor dar şi a profesorului,
respect reciproc şi multă răbdare şi nu în ultimul rând un
manager cu viziuni novatoare în ceea ce priveşte sfera
demersurilor educaţionale, derulate între demersul didactic
tradiţional şi cel post-modern;
Bibliografie selectivă ordonată alfabetic
Amabile, M. Teresa – Creativitatea ca mod de viaţă, Editura
Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1997.
Antonesei, Liviu – O introducere în pedagogie. Dimensiunile
axiologice şi transdisciplinare ale educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
Bârzea, Cezar – Arta şi ştiinţa educaţiei, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1995.
Cergit, Ioan – Metodele de învăţământ, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1997.
Chelciu, S eptimiu – Metodologia cercetării sociologice.
Metode cantitative şi calitative, Editura Economică, Bucureşti, 2001.
Creţu, Daniela – Nicu Adriana, Psihopedagogie, Editura
Universităţii Lucian Blaga, Sibiu, 2009
Cristea, Sorin – Fundamentele pedagogiei, Editura Polirom, Iaşi, 2010.
Managementul timpului liber
al elevului
Prof. Vasile Pandelea – Huşi
Să nu laşi să treacă o zi fără să citeşti, fără
să vezi sau să auzi ceva frumos. Goethe
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
P
rin definiţie, elevul este cel care învaţă mereu,
aspirând să-şi însuşească noi şi noi cunoştinţe şi
experienţe de viaţă. Dorinţa lui este să cunoască
adevărul, să aprecieze frumosul, să cultive binele.
Dar şcoala reuşeşte, oare, în totalitate, să desăvârşească
acest proces (de cunoaştere, în fond)?
Nu! Pentru că despre artă şi cultură, despre ştiinţă, ca şi
despre prietenie şi iubire, ca şi despre visare, ca şi despre inimă
şi pasiune, ca şi despre interese şi dorinţe nu se poate învăţa
numai la şcoală. Timpul şcolii este limitat, este un timp
organizat după tipare precise, verificate psihologic şi pedagogic.
Este un timp al orarului şi al normelor didactice, al planurilor şi
programelor de învăţământ. De aceea, timpul şcolii deschise
este mereu complementar cu timpul timpului liber. Dimensiunea
şcolii este, în fond, cea a cunoaşterii, a trăirii, a îmbogăţirii şi a
desăvârşirii ca om.
În acest sens, paradisul temporar al şcolii se prelungeşte
în febra căutărilor şi neliniştilor personale, pe care veşnicul elev
şi le întreţine în orele lui libere, când alege între poezie şi
ştiinţă, între însuşirea unei deprinderi, a unei meserii şi/sau pur
şi simplu a unei plăceri.
Gestiunea timpului său liber este o chestiune personală,
prin motivaţie, dar şi una generală, prin educaţie. Este personală
pentru că timpul liber este numai şi numai al elevului, care
trebuie să respire, să doarmă, să gândească, să se mişte aşa cum
vrea el. Este o problemă de educaţie, pentru că cel care se
–90–
Cristea, Sorin; Constantinescu, Cornel – Sociologia educaţiei,
Editura Hardiscom, Piteşti, 1998.
Dasen, Pierre; Peregaux, Christiane; Rey, Micheline – Educaţia
interculturală. Experienţe-politici-strategii, Editura Polirom, Iaşi, 1999.
Dulamă, Maria Eliza – Modele, strategii şi tehnici didactice
activizante, Editura Clusium, Cluj Napoca, 2004.
Dulamă, Maria Eliza – Strategii didactice, Editura Clusium,
Cluj Napoca, 2000.
Golu, Pantelimon – Psihologia învăţării şi dezvoltării, Editura
Fundaţiei Humanitas, Bucureşti, 2001.
Holban, Ion – Cunoaşterea elevului. O sinteză a metodelor,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978 (ediţia I) şi Ibidem,
Bucureşti, 1991.
Jinga, Ioan; Negreţ, Ioan – Eficienţa învăţării, Editis, Bucureşti,
1994.
Joiţa, Elena – Ştiinţa integrativă a educaţiei, Editura Polirom,
Iaşi, 1999.
Păun, Emil – Şcoala – abordare sociopedagogică, Editura
Polirom, Iaşi, 1999.
Pânişoară, Ion-Ovidiu – Profesorul de succes. 59 de principii
de pedagogie practică, Editura Polirom, Iaşi, 2009.
Şchiopu, Ursula; Verza, Emil – Psihologia vârstelor. Ciclurile
vieţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995.
formează, elevul, simte nevoia unei îndrumări, a unei educări, a
unei şlefuiri de către altcineva.
Drumul cunoaşterii de sine al elevului începe cu
dragostea la prima vedere şi continuă cu năzuinţa frumoasă, dar
chinuitoare, uneori, de a transforma această dragoste dintâi într-
o făptură vie, concretă, precum o carte de poveşti sau de poezii,
precum un dicţionar, precum o operă muzicală, sau de
arhitectură, sau de pictură, sau de … sau de …
O asemenea realizare este plăcerea împlinirii unui vis, dar
este şi bucuria că timpul liber a fost bine gestionat şi că
managementul timpului liber a dat libertate imaginaţiei,
speranţei, dorinţei, iubirii întru împliniri personale şi şcolare.
Este opera pe care timpul liber o editează, ea fiind expresia
fizică şi morală pe care un management adecvat al timpului
liber al elevului o face să vibreze în partitura frumoasă a vieţii
şcolare, ai cărei interpreţi sunt şi vor fi mereu elevii de azi, de
mâine şi de oricând, talentaţi sau netalentaţi, dotaţi sau mai
puţin dotaţi, extraordinari sau comuni! Este opera şcolii
comună cu cea a timpului liber, este opera vieţii fiecăruia şi a
tuturor elevilor şi dascălilor.
Managementul acestei opere este unul de tip special,
nedogmatic, neschematizat, neautoritar, poate poetic, sigur
democratic. Este managementul direcţionat spre dialog şi
înţelegere, un management alternativ la cel strict al şcolii.
A învăţa să înţelegi elevul, cu libertăţile lui, a învăţa să
înlături stresul şcolii (bacoviene!), să înveţi să-l relaxezi creator
pe elev, să stabileşti ordinea priorităţilor sale, să corelezi resursa
numită timp cu informaţia, să identifici şi să eviţi factorii
cronofagi, distructivi, acestea sunt elementele menirii unui
manager atunci când gestionează Timpul elevului, ca o valoare
şi o resursă a activităţii sale manageriale. Expansiunea timpului
liber al elevului este, în acest fel, benefică şi creatoare. Ea se
poate deplasa de la lucrări mărunte, la lucrări importante, de la
lucrări neinteresante, la lucrări interesante, formative, coşul
zilnic al elevului îmbogăţindu-se, astfel, substanţial cu elemente
pozitive – pe măsura unui management corect, atent,
profesionalizat.
Ca dascăl, a reuşi acestea şi multe altele este o împlinire în
direcţia unui management eficient al timpului liber.
 Economie
Antichitatea
De fapt ştiinţa economiei, economia politică şi întrebările
la care această ştiinţă încearcă să răspundă au apărut odată cu
producţia de mărfuri. Ca întotdeauna invităm cititorul spre a
Evoluţia gândirii economice călători împreună, în lumea istoriei gândirii economice,
poposind, pentru început, în vechea Eladă, care cunoaşte
începând cu secolul VI î.Hr. o mare dezvoltare a economiei de
piaţă. Grecii aflaţi în zona continentală şi insulară de la V. de
Ec. Aurel Cordaş – Huşi Marea Egee, asigurau legături comerciale permanente între
concetăţenii lor situaţi pe coasta de est a Asiei Mici şi implicit
se asigură legătura între Europa şi Orient. Mărirea schimbului
oţiunea de economie şi apoi de ştiinţe economice a de mărfuri se datora faptului că în lumea greacă circulau

N fost generalizată în lucrările de specialitate, în monede diverse, iar operaţiile comerciale erau facilitate de
secolul XVIII, plecând de la originea grecească a agenţi de schimb („trapezita”). Aceste realităţi au făcut
termenului oikos = casă, nomos = lege, polis = cetate, oraş, inevitabile trecerea de la o economie naturală ( economia în
societate, politeia însemnând şi organizare socială. Cu această care necesarul de consum este satisfăcut în interiorul micilor
bază de plecare, teoria economică este ştiinţa care se ocupă de colectivităţi, clanuri, triburi etc, fără intervenţia banilor), la o
legile şi acţiunile pentru gospodărirea casei, cetăţii, societăţii. economie monetară (acea formă de economie în care mijlocul
Deci teoria economică studiază corelarea, raportul dintre resurse de schimb sunt banii). În timp schimburile comerciale se
şi trebuinţele umane pentru a crea bunuri şi servicii necesare intensifică, devenind internaţionale. Navele ateniene
consumului individual şi productiv. După dicţionare, economia controlează comerţul de-a lungul şi de-a latul Mediteranei.
este ştiinţa ce studiază legile care guvernează producţia, Această evoluţie economică generată de dezvoltarea
distribuţia (repartiţia), schimbul, consumul de bunuri şi servicii producţiei şi a comerţului este însoţită de o evoluţie socială,
şi relaţiile economice dintre oameni. materializată prin mărirea noilor pături sociale care s-au
Evoluţia gândirii economice arată funcţionarea economiei înavuţit, negustorii şi cămătarii. Deci se poate vorbi acum şi de
de la static la dinamic, de la economia naturală (troc) la inegalităţi sociale care devin profunde, cu implicaţii în viaţa
economia concurenţială (economie monetară şi economie de cetăţii. Astfel trecerea la secolul IV î.Hr. se face pe fondul unei
piaţă, capitalism), de la echilibru la fluctuaţii. Studiind relaţiile crize sociale dar şi politice, realităţi care generează o serie de
de producţie (relaţiile dintre oameni ce iau naştere în legătură cu dezbateri de natură economică, politică, socială, avându-se în
producţia materială nemijlocită şi cu schimbul de activităţi, cu vedere elementele economiei de piaţă (stat democratic,
repartiţia şi consumul produsului social) în apariţia, dezvoltarea, proprietate privată, concurenţă, formarea liberă a preţurilor prin
dispariţia şi înlocuirea acestor relaţii cu altele superioare, raportul dintre cerere şi ofertă).
economia politică este o ştiinţă cu caracter istoric. În această dezbatere se remarcă doi mari filozofi ai lumii
Gândirea economică a fost fundamentată de mari antice Platon (428-348 î.Hr.) şi Aristotel (384-322 î.Hr.). În
economişti. Adam Smith defineşte izvorul bogăţiei ca fiind lucrarea „Cetatea ideală” Platon este adeptul proprietăţii
munca acumulată; David Ricardo teoretizează rolul repartiţiei comune şi interzicerea schimbului de mărfuri prin folosirea
(distribuţiei) veniturilor, renta adusă de natură; în gândire eco- banilor ca echivalent general (marfă care serveşte la exprimarea
nomică a lui J. M. Keynes accentul cade pe rolul economisirii în valorii tuturor celorlalte mărfuri). Aristotel nu este de acord cu
creşterea bogăţiei şi în echilibrul dinamic dintre consum şi proprietatea comună a bunurilor, care ar fi greu de realizat şi ar
investiţii. naşte conflicte între membrii cetăţii, a societăţii, oamenii fiind
lipsiţi de un scop, de o motivaţie pentru
muncă. El afirmă că eficienţa poate fi
obţinută numai în condiţiile proprietăţii
private. Aristotel tratează problemele de
economie în două lucrări „Politica” şi

Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

„Etica Nicomahică.” Aristotel este de
acord cu schimbul de mărfuri şi cu
folosirea monedei. El nuanţează
deosebirea dintre cele două proprietăţi
care fac ca un produs să devină marfă şi
anume: valoare de întrebuinţare
(folosinţă) şi valoarea de schimb. Pentru
prima dată în opera sa „Politica” Aristotel
enunţă funcţiile monedei. El subliniază
legătura dintre comerţ şi bani, conside-
rând banii drept rezultat al extinderii
schimbului şi care pune capăt trocului.
Datorită funcţiilor pe care le îndeplinesc
(mijloc de schimb, mijloc de plată,
măsură a activităţii economice, mijloc de
tezaurizare), banii joacă un rol important
în economie. Pentru a-şi îndeplini
funcţiile, banii trebuie să existe în cetate,
societate, adică să fie creaţi şi puşi în
circulaţie într-o anumită cantitate.
Aristotel respinge acumularea fără limite
Platon1 Aristotel 2 a bogăţiei, fiind şi adeptul corectitudinii

2 Muzeul Louvre, Paris,

1 Universitatea Wisconsins - Madison, SUA, http://cartelfr.louvre.fr/cartelfr/visite?srv=car_not_frame&idNot
http://www.library.wisc.edu/etext/jonas/Edli/Edli.html {G.F.]. ice=922 [G.F.]
–91–
 Economie
în repartiţia veniturilor, această distribuţie, repartiţie făcându-se principiile, condiţiile economice şi sociale necesare ca omul să
după principiul „fiecăruia după meritele sale.” ducă o viaţă corespunzătoare moralei religioase. În zona
Se pare că nimic nu este întâmplător şi în realitatea religioasă Sfântul Toma din Aquino acceptă principiile de
economică. Astfel că Orientul şi Occidentul, parcă, îşi dispută funcţionare ale economiei monetariste, dar cu condiţia ca
întâietatea în ce priveşte apariţia lucrărilor ştiinţifice legate de factorul moral să fie introdus în mecanismele de funcţionare a
producţia de mărfuri şi economia monetară. În lumea econo- economiei de piaţă. La fel ca Aristotel abordează problema
mică a Orientului este considerat ca primul economist corectitudinii în afaceri şi a formării preţurilor. Este vorba de un
Chanakya (350 – 283 î.Hr.), politician şi filozof. Lucrarea lui preţ care acoperă costurile + un câştig modest care să asigure
Chanakya, „Arthashastra” („Ştiinţa câştigului material”) cele necesare traiului întreprinzătorului şi familiei sale, iar ce
prezintă idei despre bogăţie, relaţii economice internaţionale, rămâne din profit să fie un ajutor pentru săraci. Teoria „preţului
strategii economice şi de război. just” legată de valoare, preţ şi repartiţie a veniturilor, prezentă
în „Summa Teologica”, pe baza căruia trebuie să se schimbe
Evul Mediu mărfurile, deşi nu reuşeşte să considere munca drept izvor al
Prima parte a Evului Mediu (sec. V – XV) este marcată de valorii, reflectă o repoziţionare a bisericii faţă de muncă,
căderea Imperiului Roman de Apus (476), de năvălirea considerând-o ca pe ceva necesar şi nu o ispăşire de păcate.
neamurilor migratoare care pun stăpânire pe vaste regiuni pe Legat de problematica împrumutului cu dobândă, Sfântul Toma
care le organizează în regate, alamanii în Alsacia, burgunzii în din Aquino recunoaşte necesitatea prezenţei dobânzii (preţul
Elveţia, apoi în Burgundia, francii în nordul Galiei, vizigoţii în împrumutului acordat de creditor debitorului şi plătit de acesta
sud-estul Spaniei, ostrogoţii în Italia şi în Provence, vandalii în din urmă pentru a obţine dreptul de a folosi o sumă de bani în
Africa de Nord Se înregistrează un declin al centrelor de cursul unei perioade determinate) numai dacă cel care acordă
civilizaţie, oraşelor şi un regres al producţiei meşteşugăreşti şi împrumutul suferă o pierdere.
al schimburilor comerciale. Predomină o economie naturală
intersectată cu elemente ale economiei de schimb (economia de Apariţia capitalismului
mărfuri). Capitalismul sau economia de piaţă sau sistemul liberei
Începând cu secolul al XI-lea progresul tehnic şi iniţiative este un sistem economic bazat pe liberalismul
specializarea diversificată a producţiei fac să renască oraşele şi economic şi are ca fundament proprietatea privată, organizarea
economia de mărfuri, economie monetară. Comerţul maritim economică se face pe principii concurenţiale producătorii fiind
era mai avantajos decât cel pe uscat şi prin faptul că biserica independenţi unii faţă de alţii, priorităţile în producerea
tolera mai uşor împrumutul cu dobândă în această situaţie. bunurilor sunt stabilite de raportul dintre cerere şi ofertă.
În secolele XI şi XIII transformările economice sunt Procesul istoric de naştere a capitalismului a început în
caracterizate de o nouă înflorire a producţiei de mărfuri, a Europa de Vest în secolul XV şi s-a intensificat în secolele
comerţului, a finanţelor şi a oraşelor, înflorire datorată şi următoare. În raport cu modul de producţie feudalist, capitalis-
condiţiilor bune de hrană, avântului demografic. mul a dezvoltat într-o mare măsură forţele de producţie, a ridi-
Ştim deja că în anul Domnului 1453, luna lui Cireşar, cat gradul de socializare a producţiei şi productivităţii muncii.
sultanul Mahomed al II-lea cucerea Bizanţul, stat creştin tampon Acţiunea spontană a legii valorii, a cererii şi ofertei joacă
într-o lume musulmană, unde ultimul împărat, Constantin al XI-lea rolul de regulator al producţiei. Profitul este motorul care pune
avea să moară eroic pe zidurile de apărare. Căderea Imperiului n mişcare modul de producţie capitalist.
Bizantin şi îndelungata dominaţie răz-
boinică a turcilor musulmani a deturnat
traficul comercial din Marea Mediterană
în Oceanul Atlantic, ceea ce deplasează
centrele de putere către nord-vestul
Europei, pentru prosperitatea statelor
Anglia, Franţa, Olanda mai mult decât
Spania şi Portugalia, toate devenind
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

mari puteri economice şi comerciale.

Drumul bogăţiilor Orientului fiind
blocat pentru Occidentul creştin,
trebuiau căutate noi căi comerciale către
vest pentru o Europă care va renaşte,
beneficiind din plin de rezultatele
marilor descoperiri geografice (sec.
XIV), cuceririlor coloniale, a Renaşterii
(sec. XIV – sec. XVI), Reformei
religioase din sec XVI, care rămân
factori istorici importanţi cu implicaţii
multiple în dezvoltarea economică,
socială, geo-politică a societăţii.
Dar să nu uităm de călătoria
noastră în lumea evoluţiei gândirii
economice, încercând să cunoaştem
câteva din ideile „purtătorului de
cuvânt” al bisericii, Sfântul Toma din
Aquino (1225 – 1274), care în opera Summa Teologica 1 Toma din Aquino2
„Summa Teologica” nuanţează
Din punct de vedere al productivităţii muncii capitalismul
1 Brown University Library,
cunoaşte câteva stadii: cooperaţia capitalistă simplă, manufac-
tura (formă a producţiei bazată pe specializarea manuală a
https://library.brown.edu/guide/img/048_768px.jpg [G.F.]. muncii), maşinismul (perioada de trecere de la manufactură
2 Village Antiques,
bazată pe tehnica manuală la sistemul de fabricaţie având ca
http://www.villageantiques.ch/prints/portraits/AquinasGau fundament tehnica maşinistă), stadiul premonopolist (perioada
ltier.html [G.F.].
–92–

Thomas Mun(?)1 Jean Bodin Creşterea şi descreşterea
banilor… (1578)2
sec. XV-XIX stimulată de creşterea industrială a forţelor şi
relaţiilor de producţie din timpul Revoluţiei industriale în spe-
cial de dezvoltarea industriei textile engleze) şi stadiul capitalis-
mului monopolist de stat. În cadrul acestor stadii de producţie
este predominantă proprietatea privată, piaţa internă se
consolidează temeinic, legile economice ale economiei de piaţă
acţionează cu putere, iar libera concurenţă devine dominantă.
Mercantilismul
În primele secole de existenţă a capitalismului (sec. XV –
XVIII), apare un curent de gândire economică şi formă de
politică economică care exprimă interesele burgheziei indus-
triale împotriva modului de producţie de tip feudal, depăşit, în
condiţiile în care capitalul industrial nu se separase de capitalul
comercial (capitalul pentru comerţul cu mărfuri) şi acest curent
se numeşte mercantilism (mercator-mercatoris, ceea ce însemnă
în latină negustor).
Esenţa teoriei economice şi politice a mercantilismuluiconstă
în intervenţia masivă, în controlul guvernului asupra economiei
unui stat pentru a-şi mări puterea faţă de alte state, prin limitarea
activităţii negustorilor străini şi stimularea celor autohtoni, dar mai
ales încurajarea activităţii de comerţ exterior cu scopul de a obţine
un aflux mare de bani, de metale preţioase aur, argint, în interiorul
ţării. Mercantilismul pune accentul pe importanţa rezervelor de aur
şi argint ca formă ideală a bogăţiei şi a puterii unui stat. Metalele
preţioase erau principala formă a avuţiei ca urmare a funcţiilor ce le
îndeplinesc, de mijloc de plată şi de etalon, echivalent generalunic,
numitor comun, unitate de măsură a valorii activităţii economice în
economia de piaţă.
Mercantilismul a avut în centrul atenţiei circulaţia de
mărfuri, izvorul bogăţiei = banii, ajungând la concluzia că sursa
profitului comercial l-ar fi constituit comerţul exterior, respectiv
schimbul neechivalent. Acest curent în gândirea economică nu a
reuşit să descopere sursa reală a bogăţiei, munca şi mecanismul
concret de producere şi însuşire a profitului comercial.
1 Yahoo 360 Plus Vietnam,
http://vn.360plus.yahoo.com/mymemory127/article?mid=4923
&fid=-1 [G.F.]
2 Biblioteca Naţională a Franţei,
gallica.bnf.fr/ark:/12148/bpt6k83422r.r=Jean+Bodin.langEN [G.F.]
3 Ibidem,
http://gallica.bnf.fr/ark:/12148/bpt6k91450q.r=Sismondi.langEN
Economie
Jean Charles Léonard de Simonde3
Mercantilismul englez a fost teoretizat de Thomas Mun
(1571 - 1671). El a formulat ideea că banii sunt instrumente de
îmbogăţire şi nu bogăţie.
La mercantilişti găsim în primă formulare o serie de teorii
economice din care explicităm teoria cantitativă asupra banilor
în care se susţine existenţa unui raport direct proporţional între
cantitatea de monedă aflată în circulaţie şi nivelul preţurilor.
Astfel în măsura în care creşte sau scade masa banilor în
circulaţie cresc sau descresc preţurile. Altfel spus puterea de
cumpărare a monedei este invers proporţională cu cantitatea ei.
Ideea de bază a teoriei cantitative asupra monedei a fost
formulată pentru prima dată în anul 1568 de către Jean Bodin
(1530 - 1596), care a stabilit în premieră legătura între abun-
denţa de monedă şi urcarea preţurilor, susţinând că puterea de
cumpărare a monedei depinde, într-o perioadă de cantitatea de
monedă care circulă pe piaţă. Mai concret, francezul Jean Bodin
a afirmat că una dintre cauzele creşterii preţurilor în ţările
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
europene, în perioada care a urmat marilor descoperiri geogra-
fice şi mai ales după descoperirea „Lumii Noi” ( America –
C. Columb, 1492) şi a cuceririlor coloniale, o constituie afluenţa
unor mari cantităţi de aur şi argint.
Teoria cantitativă a monedei a fost combătută în secolul
XIX. Astfel economistul Sismondi (1773 - 1842), a afirmat că
mărirea cantităţii de monedă duce la creşterea cererii şi implicit
a producţiei fără a fi necesar să crească şi preţurile. Karl Marx
(1818 - 1883) respinge teoria cantitativă a monedei, arătând că
nu preţurile mărfurilor sunt influenţate de cantitatea de monedă
ci, dimpotrivă preţurile determină cantitatea de monedă
necesară circulaţiei, deoarece nu se poate ca banii şi mărfurile în
procesul de circulaţie să nu aibă preţ, respectiv valoare. Teoria
cantitativă care avea sens în epoca monedei metalice nu mai are
sens în epoca banilor de hârtie.
Mercantiliştii au creat un climat favorabil dezvoltării
timpurii a capitalismului, fiindcă dezvoltarea comerţului a avut
un rol important în creşterea economiei perioadei de început a
formării mecanismului economiei de piaţă. Apoi creşterea
volumului de investiţii crea locuri de muncă, în industrie,
comerţ, armată etc. Ulterior mercantilismul a fost criticat mai
ales de adepţii conceptului de laissez – faire („lăsaţi să se facă”)
care susţinea neamestecul statului în economie, controlul prea
strâns al guvernului frânând producţia.
–93–
 Economie
Mormântul lui Karl Marx din Adam Smitn
Cimitirul Highgate (East), Gravură de John Kay, 1790 2
Haringey, Anglia1
Liberalismul economic
Începând din secolul XVIII regulile de funcţionare ale
unei întreprinderi economice ajung să încorseteze iniţiativa
economică a tinerei burghezii. Tezele mercantiliste sunt din ce
în ce mai mult contestate. Apare ideea că economia este
guvernată de legi naturale şi că în jocul acestor „mecanisme”
naturale nu trebuie intervenit pentru ca economia să funcţioneze
liber. Astfel se iveşte doctrina liberalismului economic care se
opune intervenţionismului statal al mercantiliştilor din zona
producţiei industriale şi zona comerţului exterior. Deci
liberalismul economic este o doctrină, concepţie politică şi
economică care susţine înlocuirea autorităţii arbitrare prin alte
forme instituţionale, pentru care se asigură libertatea de acţiune
a agenţilor economici, libera concurenţă, respectarea proprietăţii
private, guvernarea vieţii economice de către legi obiective.
Liberalismul economic a apărut în secolul al XVIII-lea,
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
secol marcat de o mişcare filozofică şi culturală numită
Iluminism. Îndemnul iluminismului era „judecă şi acţionează
conform raţiunii”, jucând în acea perioadă un rol progresist în
contra sistemelor de idei ale feudalismului şi regalităţii
absolute. Această perioadă de mare avânt cultural a avut loc pe
fondul acumulărilor de capital comercial (valoare care aduce
plusvaloare în comerţul cu mărfuri) şi capital financiar (capital
bancar + capital industrial). Cantitatea mare de capital
disponibil trebuie să aducă profit şi este investit masiv în
modernizarea industriei. Au loc mari transformări sociale,
fenomenul urbanizării se amplifică, muncitorii agricoli se
transformă în muncitori industriali. Astfel marea burghezie
industrială care dispune de un capital imens, a devenit
deţinătoarea puterii economice.
O concepţie liberală a fost susţinută de diverşi economişti:
Adam Smith, David Ricardo, J. Mill şi J. Benthan. Această
teorie economică constă în faptul că activitatea economică poate
căpăta în mod natural, un caracter optim în urma cererilor şi
ofertelor, acţiunii legii valorii, celor prezenţi în piaţă, călăuziţi
de interese materiale personale.
Adam Smith credea că activitatea economică de
satisfacere a trebuinţelor şi goana egoistă după câştig contribuie
1 http://www.geograph.org.uk/photo/4534 [G.F.].
2 Biblioteca Congrsului SUA,
http://loc.gov/pictures/resource/cph.3c01759/ [G.F.].
–94–
la binele comun. Doar concurenţa liberă
asigură bunăstarea şi progresul economic.
Singurele funcţii ale statului legate de
economie sunt cele privind protecţia
proprietăţii private. După Adam Smith,
piaţa liberă aflată într-o mişcare aparent
dezorganizată, este în realitate un meca-
nism economic de autoreglare care are
tendinţa să producă cantităţile de mărfuri
care sunt cerute pe piaţă Exemplu, dacă
un produs cerut este deficitar, preţul său
va creşte aducând profituri mari celor
care-l produc. La rândul lor alţi producă-
tori, manufacturieri, vor produce acea
marfă. Rezultă o creştere a producţiei la
articolul respectiv, astfel oferta fiind
mare, preţul va scădea. Nimeni nu şi-a
propus să ajute societatea deliberat,
umplând golul de pe piaţă cu acel produs.
Adam Smith spunea că fiecare
individ se gândeşte numai la propriul său
câştig dar este condus de o mână
invizibilă pentru a se subordona unui
scop străin de intenţiile sale, urmărindu-
şi propriile interese, persoana respectivă
ajunge în mod frecvent să le promoveze
pe cele ale societăţii, într-o manieră mai
eficientă decât dacă ar fi intenţionat cu
adevărat acest lucru. (Adam Smith –
„Cercetare asupra naturii şi cauzele
bunăstării naţiunilor”)
Totuşi „mâna invizibilă” nu-şi poate îndeplini scopul dacă
se impun restricţii asupra liberei concurenţe. Această sintagmă
metaforică („mână invizibilă”) folosită pentru conceptul de
reglare spontană a economiilor de piaţă concurenţială este
dublată de o altă sintagmă, deviză a liberalismului economic
laissez faire, în sensul neamestecului statului în activităţi
particulare, sau într-o exprimare mai largă din punct de vedere
economic („laisser faire, laissez passer, le monde va alors de lui
meme”), în sensul eliminării oricăror măsuri protecţioniste pe
piaţa economică internaţională, reglementată exclusiv de libera
concurenţă.
Dar anotimpurile economice se schimbă. Mecanismul
liberei concurenţe (concurenţă perfectă) este zdruncinat datorită
faptului că prin concentrare şi acumulare de capital, apar inves-
titori cu mare potenţial economic care îşi impun preţurile pe
piaţă.
Nenumăratele crize economico-financiare culminând cu
Marea Criză Economică din anul 1929 - 1933 au accelerat
trecerea de la un sistem economic al funcţionării spontane, de la
sine, la un sistem economic în cadrul căruia a sporit conside-
rabil rolul statului, al conducerii ştiinţifice. Era evident că
dezechilibrele din activitatea economică nu se mai puteau
rezolva de la sine prin intermediul crizelor, pierderile econo-
mico-financiare, materiale şi problemele sociale fiind enorme.
Statul a fost obligat, în urma contextului socio-economic
negativ creat de Marea Depresiune Economică, să intervină în
economie pentru a face faţă marilor probleme sociale, financiare
apărute, cum ar fi lipsa protecţiei sociale, creşterea uriaşă a
şomajului, nevoi de finanţare pentru întreprinderile publice,
măsuri de încadrare în muncă a şomerilor prin investiţii publice
masive, având în vedere potenţialul economic de care dispune
acest stat.
În concluzie, economia liberalizată a secolului al XIX-lea
a creat o mare bogăţie, dar au apărut şi grave probleme din
punct de vedere social. Marii întreprinzători economici realizau
profituri uriaşe de pe urma celor ce munceau pentru ei. Ca
reacţie la mişcările de stradă ale sindicatelor muncitoreşti care
s-au format pentru a restricţiona pofta de bani a proprietarilor
mijloacelor de producţie şi implicit de a-şi câştiga o serie de
drepturi salariale, materializate în bunăstare socială, în secolul
 Economie
al XX-lea, au apărut curente
sociale liberale, care pledau
pentru intervenţia statului în
economie.
Astfel, fondatorul
analizei macroeconomice
J. M. Keynes (1889 - 1946)
în lucrarea sa de bază
„Teoria generală a folosirii
mâinii de lucru, a dobânzii
şi a banilor” (1936) are ca
obiectiv prevenirea sau
măcar atenuarea crizelor
economice, combaterea şo-
majului, realizarea creşterii
economice. Lucrările lui
J. M. Keynes fundamen-
tează doctrina economică a
dirijismului, doctrină care a
determinat tendinţa implică-
rii din plin a statului în
economie prin subvenţii,
investiţii şi comenzi de stat.
Dar întotdeauna măsurile
vor oscila între liberalism şi
dirijism. John Maynard Keynes François Quesnay2
Numele lui Keynes este Revista Time, 21 decembrie 1965 1
legat şi de conceptul ciclului
de afaceri. Un ciclu de faceri în S.U.A., în perioada 1933 - 1936 pentru înlăturarea efectelor
complet reprezintă o perioadă de activitate economică intensă, care crizei economice şi mai ales pentru lichidarea şomajului în
urmează unei perioade de stagnare economică. Fazele principale masă. Administraţia federală a început această politică, cu un
ale ciclului economic ar coincide cu cele patru anotimpuri program de refacere a industriei prin lansarea unor comenzi
primăvară, vară, toamnă, şi iarnă care au drept corespondent în publice şi ofertă de credite ieftine, dolarul a fost devalorizat cu
economie relansarea creşterii economice, expansiunea, criza 40%, în vederea ieftinirii şi relansării exporturilor, o nouă
economică, depresiunea. legislaţie, privind stimularea construcţiei de locuinţe prin
Starea de boom (relansarea + expansiunea economică) subvenţii şi garanţii publice, largă asistenţă pentru fermieri şi un
asigură progresul economic, iar starea de recesiune (criză + program special de securitate socială (F. T. op. cit.).
depresiune economice) are rolul de a restabili echilibrul În perioada actuală există încercări de revitalizare a teoriei
economic şi înnoirea factorilor de producţie şi dezvoltarea liberalismului economic clasic, încercări cunoscute sub numele
viitoare a economiei. de neoliberalism.
Alţi autori au împărţit cele patru faze ale ciclului
Fiziocraţii
economic în perioade de expansiune şi de contracţie. Faza de În secolul XVIII în Franţa ia naştere o şcoală de economie
expansiune se încheie cu atingerea unui nivel superior, vârf, iar care susţinea că guvernul nu ar trebui să intervină în evoluţia
faza de contracţie se încheie cu o cădere, gol (criză). legilor economice naturale. Şcoala fiziocrată (în greacă =
Adept al intervenţionismului în economie, Keynes guvernarea naturii) a fost înfiinţată de Francois Quesney care

Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

susţinea că statul (guvernul), trebuie să introducă politici fiscale într-una din marile scrieri ale gândirii economice intitulată
şi monetare care să contracareze aspectele negative ale ciclului „Tablou economic” (1758), încearcă să descopere legile care
economic. După Keynes intervenţia statului în economie trebuie guvernează funcţionarea mecanismului economic pornind de la
să se materializeze în câteva moduri. ideea că există o ordine naturală, guvernată de legi care trebuie
Pentru a combate şomajul, statul nu trebuie să ducă o respectate. Adică fiziocraţii au adoptat principiul politico-
politică de scădere a salariilor, aceasta ar micşora şi mai mult economic al liberalismului laissez-faire, potrivit căruia nu este
cererea globală şi s-ar dovedi un factor agravant. În plus statul de dorit intervenţia statului în economie deoarece ea ar deteriora
trebuie să crească veniturile celor săraci, care au şi o mai mare echilibrul economic care se stabileşte de la sine.
înclinaţie spre consum. Şcoala fiziocrată a demonstrat relaţia, legătura economică
Statul trebuie să mărească cantitatea de bani în circulaţie dintre un atelier meşteşugăresc şi o fermă şi a susţinut faptul că
până la un punct. Această creştere va avea ca efect o scădere a o singură fermă contribuie la bunăstarea unei întregi naţiuni.
ratei dobânzii şi astfel s-ar putea stimula creditarea implicit După părerea sa, pământul şi agricultura erau izvorul oricărei
investiţiile = dezvoltare. bunăstări, întrucât numai pământul înmulţea materialul investit.
Statul trebuie să aplice o politică de investiţii publice Fiziocraţii doreau o societate în care legile scrise să fie în
permanente. Rolul investiţiilor publice este important pentru că armonie cu legile naturale. Pentru ei, societatea ideală era una
declanşează mecanismul multiplicator. Exemplu, primul angajat predominant agricolă, motiv pentru care criticau mercantilis-
mul, pentru accentul pus pe fabricarea de mărfuri şi pe comerţul
îşi cheltuie o parte din venituri cumpărând bunuri de consum, exterior. De asemenea critică mercantilismul ca politică de
fapt ce generează o creştere a producţiei şi deci noi angajări manipulare, manevrare a economiei de către stat, ce împiedică
implicit şi venituri noi, iar procesul continuă. acţiunea legilor naturale, singurele capabile să asigure proprie-
Prima încercare de a pune în valoare teoriile lui J. M. tatea materială. În plus fiziocraţii nu erau de acord cu obişnu-
Keynes este programul de politică social – economică New itele ocupaţii comerciale neagricole ale burgheziei. Deşi multe
Deal (Noua acţiune sau Noua Înţelegere), pus în practică parţial dintre teoriile lor, în special cea a bunăstării, au fost combătute,
introducerea metodei ştiinţifice în economie a însemnat un mare
1 Cover Browser, câştig pentru această disciplină teoretică şi practică.
http://www.coverbrowser.com/covers/time/45 [G.F.]
2 www.eumed.net/ecorom/Mari%20economisti/fran%FEo
is_quesnay.htm [G.F.]
–95–
 Economie
Şcoala clasică de economie
Economia politică clasică a luat naştere în secolul al
XVII-lea în Anglia şi apoi în Franţa în condiţiile afirmării mai
devreme decât în alte ţări a modului de producţie capitalist. În
Anglia, întemeietorul economiei politice clasice a fost W. Petty
(1623 - 1687), iar în Franţa P. de Boisquillebert (1646 - 1714).
Lui W. Petty îi aparţine meritul de a fi descoperit faptul că
mărfurile se schimbă în concordanţă cu cantitatea de muncă
folosită pentru producerea lor. Dezvoltarea în continuare a
economiei politice clasice a fost făcută în lucrările
reprezentanţilor curentului fiziocrat F. Quesney (1694 - 1774).
Fiziocraţii au pus în centrul atenţiei lor „produsul net” sau renta,
adică plusprodusul, plusvaloarea. Pentru ei singura muncă
productivă era cea agricolă pe motiv că numai în agricultură are
loc procesul natural de creştere a bunurilor materiale; industria
o considerau neproductivă deoarece, spuneau ei, această ramură
de producţie nu face decât să schimbe forma produselor puse la
dispoziţie de agricultori. Spre deosebire de mercantilişti,
fiziocraţii susţineau principiul liberei concurenţe şi al
liberalismului economic.
Şcoala de economie politică clasică a căpătat o mare
strălucire în lucrările lui A. Smith, D. Ricardo, J. S. Mill, T. R.
Maltus. Până la ei mercantiliştii şi fiziocraţii au abordat
economia de piaţă de pe rolul decisiv al banilor (mercantilişti)
ca expresie a bogăţiei, sau a agriculturii (fiziocraţii), pe care o
consideră singura ramură a economiei ce creează bogăţie.
Trăind în perioada manufacturieră, stadiul al II-lea al
capitalismului după cooperaţia capitalistă simplă şi de început a
Revoluţiei industriale sec. XVIII (1780 - 1820), în lucrarea
„Avuţia naţiunilor, o cercetare asupra naturii şi cauzelor ei”
(1776), A. Smith a combătut teoria mercantilistă care susţinea
importanţa deţinerii de către stat a unor mari rezerve de
lingouri. De asemenea, cartea lui respinge viziunea fiziocraţilor
conform căreia pământul reprezintă principala sursă de creare a
valorii, punând accentul pe importanţa fundamentală a muncii.
A. Smith a susţinut cu tărie posibilitatea creşterii productivităţii
muncii, ca urmare a diviziunii, specializării muncii şi a criticat
multitudinea de restricţii guvernamentale depăşite şi arbitrare
care frânează dezvoltarea industrială.
Smith în lucrarea sa „Avuţia naţiunilor...” a conturat
elementele comportamentului economic al individului pornind
de la unul din principiile ce derivă din natura omenească şi
anume înclinarea de a face troc, de a trafica, de a schimba un
lucru pentru altul. Înclinaţia pentru schimb este caracteristică
oamenilor iar în societatea civilizată, omul are în fiecare clipă
nevoia de cooperare şi ajutorul semenilor săi şi în zadar ar
accepta acest ajutor numai de la bunăvoinţa lor. Omul, va reuşi
mai degrabă, dacă va putea să le intereseze egoismul în
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
favoarea sa, arătându-le că este în avantajul lor să facă pentru
el ceea ce le cere.
Egoismul este o trăsătură a omului economic. Autorul
spunea Oricine oferă cuiva un târg, îşi propune să procedeze
astfel: Dă-mi ceea ce doresc eu, şi vei căpăta ceea ce doreşti tu.
Acesta este înţelesul oricărei asemenea oferte; şi, în felul acesta
obţinem unul de la altul cea mai mare parte din serviciile de
care avem nevoie. Nu de la bunăvoinţa măcelarului, berarului
sau brutarului aşteptăm, noi să ne fie servită masa, ci de la
grija lor cu care acestea îşi privesc interesele lor. Ne adresăm
nu omeniei, ci egoismului lor, şi niciodată nu le vorbim de
nevoile noastre, ci de avantajele lor proprii. Numai un cerşetor
preferă să depindă în special de bunăvoinţa concetăţenilor săi.
Principalii săi succesorii imediaţi sunt David Ricardo,
Thomas Robert Maltus, Jean-Baptiste Say.
David Ricardo (1772-1823), în lucrarea sa „Principiile
Economiei Politice şi ale Impunerii” (1817) a îmbogăţit ideile
lui A. Smith şi ale contemporanilor săi. Pornind de la faptul că
în agricultură, mărimea valorii este dată de timpul cel mai
îndelungat şi condiţiile cele mai slabe D. Ricardo a fundamen-
tat, pentru prima dată renta diferenţială. El afirmă nimic din ce
are valoare nu poate fi produs fără muncă. D. Ricardo a funda-
mentat teoria distribuţiei, repartiţiei, care arată că profitul este
parte a valorii şi a observat raportul direct proporţional cu
salariul, în teoria rentei a făcut deosebirea între renta absolută şi
renta diferenţială I şi II, a considerat că la baza schimburilor
internaţionale trebuie să stea costurile comparative (relative) şi
nu costurile absolute, cum afirmă A. Smith. De asemenea a pus
–96–
în discuţie renta de monopol.
J. P. Say (1767-1832), autor al lucrărilor „Tratat de
economie politică” (1803), „Curs complet de economie politică
practică” a introdus în teoria economică conceptul, cât şi rolul
întreprinzătorului, considerat ca agent principal, a elaborat
teoria factorilor de producţie, şi este cunoscut în gândirea
economică drept autorul „legii debuşeelor” sau „legea pieţelor”
cu referire la comerţul internaţional. Potrivit acestei legi, orice
ofertă îşi găseşte propria cerere, sau mai clar exprimat, fiecare
marfă îşi creează propria piaţă, în condiţiile asigurării, în orice
moment, a deplinei folosiri a resurselor necesare. Disproporţiile
care ar putea lua naştere în alt sector ar fi corectate de
mecanismele propriei pieţe. Potrivit acestei legi se încearcă o
posibilă soluţionare a crizelor economice.
T. R. Malthus (1776-1834) cunoscut susţinător al
liberalismului clasic, autorul „Eseului asupra principiului
populaţiei” (1798), titlul complet fiind „Un eseu asupra
populaţiei şi a felului în care afectează viitoarea evoluţie
calitativă a societăţii, Principii de economie politică” (1820),
creator al „teoriei demo-economice” potrivit căreia populaţia
tinde să crească la infinit, până când va ajunge la limita rezervei
de hrană, puterea reproductivă a populaţiei este infinit mai
mare decât puterea pământului de a produce mijloacele
necesare pentru subzistenţa omului. Iniţial, pastorul englez
Malthus a prezentat această idee, susţinând că populaţia tinde să
crească în proporţie geometrică (de exemplu, exponenţial, cum
ar fi numerele 1, 2, 4, 8, 16…) în timp ce posibilităţile de
asigurare a hranei manifestă aceeaşi tendinţă doar în proporţie
aritmetică (de exemplu, ca numerele 1, 2, 3, 4, 5...). Formulările
tezelor lui Malthus conduc la ideea că omenirea este
predestinată să trăiască în sărăcie şi foamete. Teologul nu a
ţinut cont de o serie de factori care contrabalansează, într-o
oarecare măsură, acest dezechilibru demo-economic, cum ar fi
progresul tehnico-ştiinţific, războaie, dezastre, molime etc.
Doctrina lui Malthus a avut de asemenea un puternic
impact asupra teoriei economice. Unii economiştii au ajuns la
concluzia că, în condiţii normale, suprapopularea ar împiedica
în mare măsură creşterea salariilor peste nivelul de subzistenţă,
de supravieţuire economico-socială. D. Ricardo spunea: Preţul
natural al muncii este acela care permite muncitorilor să
trăiască şi să-şi perpetueze specia, fără creşteri sau diminuări.
Această teorie, denumită în general „legea de fier a salariilor”, a
fost dezvoltată de K. Marx în teoria plusvalorii. Potrivit „legii
de aramă a salariului” cum i se mai spune, salariul în economia
de piaţă (capitalism) nu poate depăşi limita minimului de
mijloace de subzistenţă necesare întreţinerii muncitorului şi
familiei sale, deoarece un spor al salariului peste această limită
ar atrage după sine creşterea numărului căsătoriilor şi al
naşterilor, implicit creşterea populaţiei, la rândul ei creşterea
populaţiei ar duce la diminuarea salariilor şi, drept rezultat, la
reducerea naşterilor.
Cercetând evoluţia gândirii economice, toate şcolile mari
ale gândirii economice: clasică, neoclasică, monetaristă,
marginalistă ş.a. putem ajunge la concluzia că oriunde şi
oricând ţelul general al acţiunii economice este urmărirea în
moduri diferite, a bunăstării şi împlinirii pe care le obţin
oamenii din activităţi economice.
Bibliografie selectivă
Alexandru Albu şi colab. – Dicţionar de economie politică,
Editura Politică, Bucureşti, 1974.
John R. Barber – Istoria Europei moderne, Editura Lider,
Bucureşti, 1994;
Emilian Dobrescu şi colab. – Dicţionar de istorie economică şi
istoria gândirii economice, Editura All Back, Bucureşti, 2005;
Iordachi Dimitriu – Monedă şi credit, Editura Grafit, Iaşi, 1994;
Michael H. Hart – 100 de personalităţi din toate timpurile care
au influenţat evoluţia omenirii, Editura Lider + Sirius, Bucureşti, 1992;
Pierre Miquel – Evenimente cruciale ale istoriei, Editura Lider,
Bucureşti, 2002;
Gheorghe Macovei – Fundamentele gândirii economice,
Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi, 1999;
Jacques Valier – Scurtă istorie a gândirii economice de la
Aristotel până azi, Editura AltFel Compania, Bucureşti, 2005;
Frederic Teulon – Rolul statului în economie, Editura Institutul
European, Iaşi, 2005.
 Economie
Aşteptările, speranţele au fost prea mari, faţă de potenţialul
economic, spiritual, buna credinţă, cinste, generând insatisfacţii,
suferinţă la nivelul celor mulţi. Altfel spus, nu s-a prea legat
efortul de efect, adică privatizarea de eficientizare.
După 20 de ani Să începem incursiunea noastră în trecutul economic
românesc cu prima parte a anilor 1990-1999, când s-a pus pe
prim plan politica de desfiinţare a mecanismului economic
(modul în care se realizează legăturile sau condiţiile socio-
Aurel Cordaş – Huşi economice, precum şi modul în care se modifică ele) supracen-
tralizat şi de trecere la mecanismul pieţei libere (sistem economic
bazat pe principii concurenţiale, în care priorităţile în producerea
bunurilor sunt date de raportul dintre cerere şi ofertă).
Privatizarea în sine nu a produs minuni, deoarece nivelul
og cititorul să mă însoţească într-o călătorie în eficienţei economice este legat de calitatea managementului, a

R lumea economică a României ultimilor 20 de ani, în

speranţa că, poate, vom înţelege cum de a fost marketingului (cunoaşterea curentă şi în perspectivă a nevoilor
posibil ca economia noastră să ajungă din greşeală cumpărătorilor, spre a le satisface operativ şi pentru a influenţa
în greşeală la „victoria finală”, adică să trăiască şi cererea) şi a bunelor intenţii.
Mecanismele economiilor de piaţă din ţările Occidentale
să funcţioneze numai pe datorie. Altfel spus pentru a înţelege
prezentul şi viitorul trebuie să ne întoarcem în trecut din când în s-au format în timp, începând cu secolul al XV-lea şi s-au
când. intensificat în secolele următoare, trecând prin câteva stadii
Şi a venit ziua „Z” şi pentru români, orele astrale ale (corporatist, manufacturist, maşinist, premonopolist, monopolist
României păreau de bun augur. Din păcate Marile Speranţe ale de stat ), stadii în care proprietatea privată devine predominantă,
acestui neam au fost scăldate în sânge, în durere şi în piaţa internă se consolidează, legile economiei de piaţă
neîmpliniri. În momentul plecării pe marele drum al economiei acţionează puternic, libera concurenţă devenind caracteristica
de piaţă, economie pe care Marx a denumit-o capitalism, dominantă a sistemului economic. Dezechilibrele din activitatea
România era o ţară fără datorii externe. Creanţele externe economică se rezolvau de la sine prin intermediul crizelor.
Intervenţia statului în economie era minimă şi se limita doar la
împreună cu mărfurile pentru export aflate în curs de expediere asigurarea unui cadru legislativ-instituţional. Când s-a simţit că
şi cu excedentul bugetar al anului 1989, furnizau un fond dezechilibrele economice nu se puteau rezolva numai prin
valutar la nivelul aceluiaşi an, de peste 10 miliarde de dolari. intermediul crizelor economice, statul a intervenit în sistemul
De-a lungul a 20 de ani îndatorarea externă a crescut economic pentru a face faţă problemelor sociale, creşterii
vertiginos ajungând în anul 2010, la circa 140 miliarde de euro, demografice ş.a., prin subvenţii, investiţii şi comenzi de stat.
din care: datoria externă pe termen scurt = 50 miliarde euro, În ţările din estul şi centrul Europei economia acestora nu-
nivelul datoriei externe pe termen mediu şi lung = 90 miliarde şi poate permite luxul aşteptării unor soluţii spontane, acţiunea
de euro. Nivelul datoriei interne a ajuns la circa 12 miliarde de „mâinii invizibile” (sintagmă utilizată de A. Smith pentru a
euro. Statul român este în pericol de a intra în incapacitate de reflecta principiul economic dominant în reglarea pieţei, potrivit
plată, adică în faliment. Plăţile efectuate anual în contul datoriei căruia întreprinzătorul urmărindu-şi propriul interes, nu numai
publice externe pentru achitarea ratelor scadente precum şi a nu se opune interesului general, ci face parte din el, chiar dacă
dobânzilor şi comisioanele aferente, nu aceasta a fost intenţia individului),
adică serviciul datoriei publice se ridică intervenţia statului fiind inevitabilă.
la zeci şi mai târziu sute de milioane de Statul s-a retras din economie acolo
euro. Iar de unde le vom plăti, pare că unde era nevoie de el, dar s-a implicat
nu interesează pe nimeni. distorsionat ca un partener corupător
Industria noastră nu era chiar „un şi demotivator în zona gri care au
morman de fiare vechi”, cum spunea devenit veritabile „găuri negre” de
ex-premierul Roman. Dar prin
distrugerea sistematică a capacităţilor scurgere a resurselor existente. (Prof.
de producţie (industria, motorul unei C. Zamfir coord. Raportului Institutului
economii), creşterea masivă a importu- de Cercetare a Calităţii Vieţii)

Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

rilor de produse industriale şi agricole
şi desfiinţarea masivă a locurilor de
muncă, România a pierdut în intervalul
a 20 de ani valori însemnate din P.I.B.,
Cupon nominativ de privatizare
care la nivelul anului 2010 era progno-
zat la suma de 118 miliarde de euro.
(ec. Carol Dina, fost preşedinte al
Comisiei de Privatizare a Comisiei
Superioare a Parlamentului).
După Marea Revoluţie din
Decembrie care a avut loc în anul 1989
„schimbarea gărzii” la palatele Cotro-
ceni şi Victoria, parcă s-a făcut pornind
de la sublima idee că „pleacă ai noştri,
vin ai noştri.” Noii conducători mai
„curaţi şi mai uscaţi” au reuşit după
anul 1989, timp de 20 de ani să ne
menţină într-o permanentă tranziţie,
călătorie spre Ţara Făgăduită. Adevărat
este că marelui legislator şi conducător
Moise i-au trebuit 40 de ani să ajungă
cu poporul lui în Ţara Fericirii, noi în
doar 20 de ani am ajuns în Ţara
Tristeţii. Factorii politici care au urmat
la conducerea ţării au crezut că odată cu
realizarea privatizării, economia
românească va deveni competitivă.
Altfel exprimat, la noi sistemul
legislativ a permis ca unii cetăţeni să fie
mai favorizaţi, că „cine-mparte parte-şi
face.” Deci loteria privatizării se
dovedeşte avantajoasă doar pentru
puternicii zilei, în principal eşaloanele
doi şi trei ale nomenclaturii socialiste
de la nivel local până la cel central,
„băieţii cu ochi albaştri” ş.a., fără ca
cineva să reflecte la efectele negative
asupra celor cu venituri mici.
Activele (totalitatea mijloacelor
economice, dintr-o unitate economică)
au fost risipite, fie prin privatizări cu
mai multe semne de întrebare până la
fraudă, fie prin „căpuşe” care au
absorbit puterea economică a firmelor
mari, falimentându-le, creând astfel şi
probleme sociale. Imensele lor datorii
au fost trecute la datoria publică (suma
totală a datoriilor unui stat – guvern,
instituţii publice etc. – provenite din
împrumuturi interne şi externe la un
moment dat). În ţările cu valută
convertibilă datoria externă este
asimilată cu datoria publică care
Certificat de acţionar
reflectă dezechilibrul balanţei de plăţi,
activele fiind vândute pe nimic.

–97–
 Economie
Începutul sfârşitului din punct de vedere economic se face
simţit încă de prin anii 1994-1995 când procesul de privatizare a
fost dominat de metoda MEBO, când toţi micii acţionari se
trezeau mari proprietari având numai drepturi, iar decidenţii
luau fie decizii sub presiune datorită unei democraţii prost
înţelese, fie îşi pregăteau „privatizările” lor personale. Acest
mecanism de privatizare s-a dovedit ineficient. Criza econo-
mico-financiară se amplifică, scade consumul, datoriile încep să
împotmolească efortul de a generaliza proprietatea privată.
Anul 1998 se caracterizează prin faptul că arieratele
(obligaţii financiare neachitate după ce au ajuns la scadenţă)
ajung la aproximativ 85% din cheltuielile bugetare (plăţi
efectuate de către stat pentru achiziţii de bunuri sau prestări de
servicii). Întreprinderile producătoare de pagube ale statului
lipsite de capital sunt vândute pe un preţ mic, scăpând de sufo-
care, cel puţin, bugetul statului datorită volumului de subvenţii,
transferuri, alocaţii bugetare, acordate doar pentru a face să
trăiască întreprinderi neeficiente, implicit de a nu avea probleme
sociale, electorale, pe politicieni interesându-i doar momentul şi
nu perspectiva.
Începând cu anul 2001 se simte o oarecare înviorare în
sensul transferului de proprietăţi. În cadrul unor sute de
întreprinderi se declanşează „Marea Privatizare” (v. „Sidex”,
„Tractorul”, „Aro Câmpulung” ş.a.). Amintim doar că „Sidex
Galaţi” a ocupat în anul 1997 locul 42 în lume şi locul 17 în
Europa la producţia de oţel. Instalaţiile de foraj petrolier erau în
top, ocupând locul 7 în lume. Flota comercială a României avea
peste 300 de nave, fapt ce a făcut ca România, să ocupe din
acest punct de vedere, locul 4 în lume şi locul 2 în Europa.
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
Vaporul „Unirea” 1
Privatizarea s-a făcut pe sume derizorii din păcate, sumele
încasate din averea ţării, nu s-au folosit pentru investiţii =
motorul dezvoltării şi implicit crearea de noi locuri de muncă,
aşa cum s-ar fi cuvenit, ci exclusiv pentru plata datoriei interne.
Regretabil este că această metodă a fost folosită de toate guver-
nele indiferent de culoarea lor politică. Sistemul economic
rămas nerestructurat continuă să producă pierderi, ritmul impor-
turilor este mai mare decât ritmul exporturilor, iar calitatea
produselor şi serviciilor lasă mult de dorit sub raportul compe-
titivităţii. De la începuturi cheltuim mai mult decât producem,
crescând în permanenţă deficitul bugetar. Ne împrumutăm cu
1 Muzeul Naţional de Istorie a României - Comunismul în
România,
www.comunismulinromania.ro/Arhiva-foto/Santierele-
patriei/santierele-patriei-xi-Porturi-si-santiere-navale-
Constanta-Santierul-Naval-Braila-Portul-Constanta-Santierul-
Naval-Galati-Santierul-Naval-Oltenita-Santierul-Naval-din-
Turnu-Severin.html
–98–
multă naturaleţe şi voioşie pe piaţa internă şi externă.
Încă din anul 2004, datoria noastră externă era de 18 miliarde
dolari. Multe din aceste miliarde s-au cheltuit de-a lungul anilor
pentru importul de produse agro-alimentare, iar exporturile au
scăzut de multe
ori.
După cum
am văzut în
periplu nostru
economic, „Ma-
rea Privatizare”
ne-a prins cu
lecţia nepre-
gătită. Marele
perdant al tran-
ziţiei a fost
industria. Des-
pre agricultură
nu putem spune
decât că suntem
la mila lui Dum-
nezeu şi a om-
porturilor masi-
ve. Circa 70%
din necesarul
nostru alimentar
şi nu numai, îl
aducem pe
valută din U.E.
sau de aiurea.
Să nu uităm că
bunicii şi stă- Cartelă de îmbrăcăminte „pe puncte”,
bunicii noştri au 1949
trăit timpuri
când eram grânarul Europei şi ocupam locul 2 în lume la
exportul de porumb, după S.U.A. şi locul 1 în Europa la
exportul de orz. Este profund regretabil că producem, doar sub
10% din potenţial, deşi s-ar putea asigura hrana pentru 100
milioane de locuitori. Dacă am avea o lună fără importuri agro-
alimentare ar trebui să trecem la raţionalizare pe cartele,
deoarece 75% din necesarul de carne este adus din afară. Şi din
această cauză vor fi presiuni permanente asupra creşterii
cursului de schimb. Am ajuns să cumpărăm pătrunjel verde de
peste 20 milioane de euro numai într-o perioadă de un an.
Şi cum românilor le mergea „perfect”, mai lipsea ceva.
Astfel că perioada 2008-2009 constituie pentru România
începutul crizei economico-financiare. Şi la noi şi la alţii criza
economică reflectă o stare de dereglare a economiei, rezultatul
nerespectării unor interdependenţe necesare desfăşurării
activităţii economice, criza economică manifestându-se prin:
– reducerea bruscă a producţiei industriale, creşterea
capacităţilor de producţie neutilizabile şi creşterea şomajului a
(criza industrială);
– reducerea vânzărilor pe piaţa internă şi externă, creşterea
stocurilor de marfă nevândută sporind falimentele economice
(criza comercială);
– dereglarea gravă a circulaţiei băneşti, manifestată prin
lipsa de numerar, prin neachitarea plăţilor ajunse la termen
(criza bănească);
– restrângerea bruscă şi agresivă a creditului, mai ales
datorită falimentului unor bănci, creşterea dobânzilor etc. (criza
de credit);
– prăbuşirea cursului acţiunilor şi reducerea operaţiunilor
la bursele de valori (criza de bursă);
– dereglare puternică a finanţelor statului, care se exprimă
în deficite ale bugetului de stat. Să nu uităm de criza gravă din
agricultura noastră, în care mii de ha. sunt nelucrate, preţurile
mari ale produselor agricole de la producător până la consuma-
tor, iar pe alte mari suprafeţe ne obligă U.E. să cultivăm rapiţă
care sărăceşte rapid solul de mineralele necesare.
Una din cauzele principale ale crizei o constituie
dependenţa economiei noastre de U.E. în proporţie de peste
70% din balanţa noastră comercială (sinteză elaborată sub
formă de tablou în care se înscriu şi se compară valoarea
exporturilor şi cea a importurilor unei ţări).
Aportul la criză şi l-au adus şi băncile prin folosirea în

exces, de dragul profitului a unor tehnici financiare, deşi legale,
prin care băncile au voie să dea cu împrumut bani pe care nu-i
are în depozit. Strâns legat de evoluţia unei creditări permisive
până la exces, fluxul masiv de ordinul miliardelor de euro,
trimişi de românii care muncesc în afara graniţelor, au avut ca
rezultat „supraîncălzirea”, supraproducţia, stocuri, creşterea
preţurilor pe piaţa imobiliară; preţurile construcţiilor pe metru
pătrat erau egoiste, nesănătoase pentru organismul economic
românesc şi nu numai. Altfel spus, datorită lăcomiei
investitorilor-speculatori şi a băncilor, preţul construcţiilor pe
piaţa românească erau mai mari decât preţul acestora la Roma,
Paris, şi chiar New-York.
Valul de criză ce a lovit România a contribuit la
accentuarea unui deficit bugetar (suma cu care cheltuielile
bugetare depăşesc veniturile bugetare) ce a atins 5% din P.I.B.
(cantitatea de bunuri şi servicii produse într-o ţară), adică
aproximativ 7 miliarde de euro în minus la bugetul de stat
(document previzional în care se înscriu nivelul cheltuielilor ce
se vor efectua în viitor, precum şi mărimea veniturilor care pot
fi mobilizate la dispoziţia statului). Valul de închideri de firme
urmate de şomaj din cauza scăderii cererii pe piaţă determină
scăderea încasărilor la bugetul de stat de circa 30% faţă de anul
2007. Lucrările publice, plăţile către furnizorii statului, au fost
reduse până la încetare, din cauză că încasările bugetare au
depăşit limita de avarie. În aceste condiţii Ministerul de Finanţe
implicit statul este nevoit să se împrumute masiv pentru
micşorarea datoriei publice (suma totală datorată de stat, la un
moment dat, în baza unor împrumuturi interne şi externe),
implicit a deficitului bugetar.
Greşelile trecutului se răzbună, se pare că a venit scadenţa.
De mulţi ani în România încasările statului nu acoperă
cheltuielile. Am văzut că pentru a le acoperi, statul ia credite şi
prin aceasta se îndatorează din ce în ce mai mult. Creditul de
stat (public) se acordă, de regulă, de marile bănci, pe baza
efectelor publice (obligaţiuni ale statului, bonuri de tezaur)
evident în vederea acoperirii deficitului bugetar cronic. Ratele la
credite şi povara dobânzilor cresc în permanenţă. Astfel datoria
publică la data de 31 martie 2010, atinge suma de 41,2 miliarde
euro, ceea ce reprezintă 30,6% din P.I.B. faţă de plafonul
maxim de 60% din P.I.B. stabilit de Codul fiscal al U.E.
Experţii economişti consideră că acest plafon de cheltuieli
(60%) acceptat este extrem de dăunător unei economii pe
termen lung permiţând o îndatorare în exces, ruinătoare. Din
41,2 miliarde euro la cât se ridică datoria publică totală, datoria
statului (datoria guvernamentală) însumează 39,2 miliarde euro.
Deci guvernul are o pondere dominantă (93,6%) în totalul
datoriei publice, în timp ce datoria publică locală a reprezentat
doar 6,36%. Din datoria publică de 41,2 miliarde euro, 25%
trebuie plătită la nivelul anului 2010, iar circa 8% din P.I.B.,
adică 10 miliarde euro se vor duce pe dobânzi şi comisioane.
Din păcate, banii împrumutaţi nu au ajuns în investiţii, în
autostrăzi sau alte locuri de muncă productive, ci în susţinerea
unui aparat birocratic, mărit mai ales la nivel guvernamental,
extrem de politizat.
Problemele politice şi mai ales cele economice interne dar
şi empatia economică cu Ungaria, Grecia au zdruncinat leul din
temelii. Astfel cursul de schimb (valoarea de schimb a unei
monede pe altă monedă) oficial faţă de euro e cel mai scăzut de
la începuturile anului 2010, în timp ce faţă de dolarul american
a atins cea mai joasă cotaţie din istorie. Astfel pe data de
07.06.2010 cursul leului faţă de dolar era de 3,524 lei/dolar.
Recordul precedent datează din 7.XI.2003 când cursul oficial
anunţat de B.N.R. a fost de 3,4788 lei /dolar.
Experţii susţin că deprecierea leului (scăderea puterii de
cumpărare), depreciere generată de deficitul balanţei de plăţi
externe (cheltuielile valutare depăşesc încasările valutare în
relaţia cu alte state) se va resimţi şi mai puternic în costul carbu-
ranţilor şi a altor produse energetice, cum ar fi gazele naturale,
pentru că majoritatea contractelor de import sunt calculate în
funcţie de cotaţia faţă de dolar şi nu faţă de moneda unică euro-
peană (V. Rotariu „Gândul”). Cel mai mare pericol asupra
cursului (preţului) leului faţă de euro este în primul rând faptul
că guvernul a întârziat şi întârzie să taie din cheltuielile statului
iar banii economisiţi trebuie îndreptaţi imediat către investiţii.
Ne amintim că investiţiile sunt motorul dezvoltării, motorul
creşterii economice. Pentru nevoile României exporturile sunt
Economie
mici, banii obţinuţi din această zonă sunt puţini.
Statul se află în datorii permanente şi nevoi presante de
bani. Aceşti bani nu prea se găsesc, aşa că se introduc şi poveri
fiscale noi. Trebuie să atingem un subiect delicat prin natura lui,
pentru toate guvernările şi anume impozitele. De regulă creş-
terea impozitelor şi taxelor (impozit pe salarii, pe cifra de
afaceri, taxa pe produse petroliere, tutun, alcool etc.) duce la
creşterea preţurilor şi a cursului leu/euro. Mai clar explicat,
agenţii economici sunt nevoiţi să adauge la costurile de produc-
ţie, obligaţiile fiscale ce le revin, rezultând o creştere a preţu-
rilor de vânzare, creştere ce va fi suportată de populaţie.
Vom încerca, împreună cu cititorul, să înţelegem efectele
unei devalorizări monetare şi implicit afirmaţia premierului
Boc: Creşterea taxelor ar fi condus la creşterea inflaţiei, la
circa 10%. Cursul euro/leu ar creşte substanţial. Mi-e frică să
avansez o cifră ce ar însemna pentru România creşterea taxelor
şi impozitelor.
Dacă deschidem Cărţile cunoaşterii în ştiinţa economică
găsim că devalorizarea monetară reflectă diminuarea valorii
monedei naţionale, adică ieftinirea monedei respective (leul),
proces în cursul căruia banii îşi pierd din puterea de cumpărare,
această pierdere exprimându-se în creşterea preţurilor pe piaţă
(inflaţie) şi deficit al balanţei de plăţi. Puterea de cumpărare a
banilor se micşorează corespunzător cu suma rezultată din
creşterea preţurilor şi tarifelor. Adică orice creştere a taxelor şi
impozitelor, a cursului euro/leu sub presiunea deficitului public
şi altor factori politico-economici sunt adăugate la preţurile de
producţie şi de vânzare, care sunt recuperate de la consumator.
Astfel preţurile valutelor (euro, liră sterlină, dolar, franc
elveţian etc.) creşte deci este necesar să se cheltuiască o sumă
mai mare în monedă naţională (leu), pentru a obţine o sumă dată
în valută străină, ceea ce poate duce la mărirea inflaţiei.
Exemplu ipotetic:
1 € = 3,4 lei, de unde 1 leu = 1:3,4 € = 0,30 eurocenţi
1 € = 4,24 lei, de unde 1 leu = 1:4,24 €. = o,24 eurocenţi
1 € = 6 lei, de unde 1 leu = 1:6 € = 0,16 eurocenţi
Din studiul de caz constatăm că preţul produselor externe
importate creşte (1 € = 3,4 = 4,24= 6 lei), o dată convertite,
transformate în monedă naţională, iar preţul produselor
naţionale exportate scade, o dată schimbate în valută (1 leu =
0,30 = 0,24 = 0,16 eurocenţi). Mai clar exprimat, preţul valutei
(euro) creşte, deci este necesar să se cheltuiască o valoare mai
mare în monedă naţională pentru a obţine o sumă dată în valută
străină. Micşorându-se puterea de cumpărare a monedei
naţionale (raportul de schimb), adică pentru acelaşi volum fizic
exportat este obţinută mai puţină valută străină, ceea ce poate
agrava procesul inflaţionist intern. Am văzut că această scădere
a preţurilor, mărfurilor şi serviciilor indigene convertite în
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
valută, devize are ca rezultat creşterea cererii interne şi în plus
duce la ieftinirea vânzărilor de bunuri şi servicii în afara ţării,
favorizând astfel creşterea exporturilor şi descurajând
cheltuielile pentru importuri.
În concluzie, creşterea încasărilor, veniturilor valutare din
exporturi şi scăderea cheltuielilor datorate reducerii
importurilor, adică tocmai deprecierea monedei naţionale, poate
contribui la echilibrarea balanţei globale de plăţi sau balanţa de
plăţi externe, tabloul statistico-economic în care se înscriu şi se
compară totalitatea plăţilor şi încasărilor valutare având ca
obiect comerţul cu mărfuri, comerţul cu serviciile şi fluxurile de
capital în relaţiile unei ţări cu celelalte ţări la un moment dat.
În materie de politică fiscală, materializate prin măsuri
luate de guvern pentru a stabiliza economia prin ajustarea nive-
lului şi a cuantumului taxelor şi cheltuielilor guvernamentale,
amintim că la capitolul încasări din taxe, impozite şi din alte
surse s-a planificat creşterea acestora cu 7,5% adică 3 miliarde
de euro faţă de 2009.
Continuăm călătoria noastră economico-financiară prin
lumea pensionarilor şi a salariaţilor pentru a înţelege cum s-a
reuşit ca după 20 de ani, guvernanţii să bage sistemul de pensii
şi salarii în criză. În acest sens profesorul doctor în economie
Ilie Şerbănescu spunea: Ceauşescu a lăsat un sistem de pensii
perfect sustenabil, cu un excedent la fond de 500 milioane de
dolari. De vină pentru ceea ce s-a întâmplat sunt politicienii şi
deciziile lor. Dezastrul este opera integrală a regimului Roman-
Iliescu care a încercat să rezolve problema şomajului pe seama
pensiilor.
–99–
 Economie Botanică
La finele anului 1989 România avea 8 milioane de
salariaţi. Astăzi numărul salariaţilor a scăzut cu 60% adică până
la 4,6 milioane. Pensionarii sunt în număr de 5,5 milioane faţă
de 3,5 milioane câţi au fost în anul 1990. Explozia numărului de
pensionari a fost rezultatul nerestructurării economiei. După un
parcurs de 20 de ani, de la un excedent de 500 milioane dolari, Preocupările botanice ale lui
sistemul de pensii public este gata să se prăbuşească. Emil Racoviţă
Guvernanţii afirmă că în anul 2009, deficitul bugetar destinat
fondului de pensii a fost de circa 1,8 miliarde de euro, care se
adânceşte proporţional cu reducerea numărului de persoane
active ce contribuie la fondul de pensii. Veniturile pensionarilor
au scăzut mult în ultimii 20 de ani. De abia în anul 2007 Prof. dr. Constantin Toma – Iaşi
pensionarii au ajuns la aceleaşi venituri ca înainte de revoluţie. Membru al Academiei Române
Salariile şi pensiile indecente luate de anumite categorii
profesionale şi clientelare au ruinat şi ruinează sistemul de
pensii şi produc inflaţie. Se ştie că succesul unei economii se

datorează moderaţiei şi bunului simţ în ce priveşte politica
salarială. Raportul dintre salarii, în România este de 1:124.
Amintim doar salariul preşedintelui unei bănci, cu capital
românesc, care se ridică la suma de 20.000 de euro, sau şeful
unui serviciu de la Societatea Naţională de Radiocomunicaţii
câştigă mai mult decât preşedintele României (6.702 lei) +
salariul premierului (5.361 lei) + salariul unui consilier de stat
(4.693 lei) + salariul consilierului prezidenţial (4.693 lei) la un
loc, fără a lua în seamă restul veniturilor. Secretara de la aceeaşi
instituţie câştigă 6.571 lei adică de 7 ori salariul unui învăţător
cu 14 ani vechime. Şi ca să nu fim prea plictisitori mai amintim
că specialistul în relaţii cu publicul tot de la Radiocomunicaţii
(acolo unde plătim obligatoriu abonament la radio) are un
salariu de 10.913 RON, adică de vreo 10 ori salariul aceluiaşi
învăţător cu 14 ani vechime („Gândul”). Pe la Curtea Supremă a
României presa de specialitate pomeneşte de venituri de circa
370.000 lei ( 370.000.000. ROL) pe lună.
Numărul şomerilor a depăşit cu mult cifra de 1,2 milioane.
Peste 50% din şomerii înregistraţi în prezent au depăşit perioada
legală de suport social. Rata şomajului a explodat în aprilie
2010, ajungând la procentul de 8,7%. În plus fondul de şomaj
prevăzut în bugetul de stat pe anul 2010 este insuficient, acesta
trebuind dublat.
Sistemul de sănătate este în colaps, în principal datorită
subfinanţării în condiţiile a alocării a 3% din P.I.B.
Aşa cum s-a mai spus, soluţia corectă pentru salvarea din
colaps a bugetului şi achitarea datoriei externe, se reduce la
câteva măsuri principale. În primul rând, toţi marii evazionişti,
contrabandişti, să fie obligaţi să plătească impozitele cuvenite,
nu „să se strângă şurubul” până la sufocare pentru românul
obişnuit, care trăieşte din pensie şi salarii reduse cu 25%, şi să
se recupereze sumele uriaşe din impozitele restante. E greu de
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
E
mil Racoviţă a văzut lumina zilei în Iaşi, la 15
noiembrie 1868, şi se trage dintr-o familie
coborâtoare din viţa voievodului Cehan Racoviţă.
Tatăl său, Gheorghe Racoviţă fusese scurt timp magistrat la
Vaslui şi era membru al societăţii „Junimea” din Iaşi. Mama sa,
Eufrosina Racoviţă, era o femeie de o rară distincţie sufletească
şi o talentată artistă, aşa cum o caracterizează marele naturalist
vasluian Constantin Motaş 1 . Emil Racoviţă s-a format sufleteşte
în Iaşul patriarhal de pe atunci, oraş al tuturor marilor mişcări
culturale. În acest mediu cultural ieşean a avut dascăl pe neîn-
trecutul povestitor Ion Creangă. La liceul particular Institutele
Unite, Emil Racoviţă a fost elevul acelei pleiade de străluciţi
profesori: Grigore Cobălcescu, Neculai Culeanu, Petru Poni,
A.D. Xenopol ş.a., iar dintre colegii săi amintim pe Grigore
Antipa şi Dimitrie Voinov. La vârsta de numai 19 ani îl vedem
pe tânărul Racoviţă student la Paris, urmând concomitent
cursuri de la Facultatea de Drept, Facultatea de Şiinţe ale naturii
şi Şcoala de Antropologie de la renumita Universitate Sorbona,
unde l-a avut ca profesor şi pe renumitul zoolog Henri Lacaze
Duthierz, fondatorul cunoscutelor staţiuni de biologie marină de
la Roscoff şi Banyuls, precum şi al vestitei reviste „Archivele
de zoologie experimentală şi generală”.
La numai
29 de ani îl
vedem naturalist
al faimoasei
expediţii antarc-
tice a vasului
„Belgica (1897-
1899)”, aşa cum
odinioară, cu

pus în practică şi cea mai banală soluţie recuperatorie şi peste 60 de ani

reparatorie pentru Bugetul de stat, fiindcă se opun politicieni, înainte, fusese
clientelă politică, investitori-speculatori şi toţi cei care îşi simt
propriile interese afectate, clamând pe tonuri înalte că este ales Darwin, la
vorba doar de măsuri populiste. numai 23 de
Fără o reformă clară a aparatului birocratic, a salariilor, a ani, naturalist al
pensiilor de lux, fără echilibru între politica bugetară, politica celebrei croazi-
investiţională, politica monetară, politica fiscală şi restruc- ere de 5 ani în
turarea economică nu se poate realiza micşorarea deficitului, a jurul lumii
datoriei externe ş.a., implicit apărarea intereselor economice ale (1831-1836) a
tuturor românilor, asigurarea securităţii biologice, sociale vasului „Bea-
materializate prin păstrarea puterii de cumpărare, a puterii de gle”. După nu-
rambursare a creditelor bancare, păstrarea locurilor de muncă. meroasele studii
Din păcate, este greu de crezut că va fi voinţă politică pentru a publicate în
pune în opera soluţiile enumerate mai sus. renumite reviste
de specialitate
din Franţa, şi nu
Bibliografie selectivă
N. N. Constantinescu şi colab. – Dilemele tranziţiei. Ed. numai, după
AGER-Economistul, Bucureşti, 1992; 1900 devine
J. Genereux – Politici economice, Ed. Institutul European, Iaşi, 1997; speolog, vizit-
Colecţia ziarului „Capitalul”; ând numai până Al cientifico rumano Emil C. Racovitza
Colecţia ziarului „Financiarul”; în 1924 peste fundator de la Bioespeleologica en
Colecţia ziarului „Jurnalul Naţional”; 1400 peşteri, în Mallorca - 1904
Colecţia ziarului „Săptămâna financiară”;
Colecţia ziarului „Ziarul financiar”; Franţa, Algeria, Fundacion Europea Dragan[a]
Colecţia ziarului „Gândul”;
Colecţia ziarului „România M are”. 1 C. Motaş, 1960 – Figuri de naturalişti. Editura
Ştiinţifică, Bucureşti
–100–

M. de Gerlache M. Lecionte M. Amudsen M. Melaerts
Promotor şi Comandant Ofiţer secund Al treilea ofiţer
comandant al secund
expediţiei
Echipajul expediţiei „Belgica” – L'Ilustration, 15 aprilie 1899 [b]
Italia, Spania, Africa de Nord, Slovenia şi România, recoltând
peste 150.000 exemplare de fiinţe cavernicole.
După o muncă de 30 de ani în Franţa, în anul 1919
Racoviţă a fost chemat profesor la Universitatea din Cluj, unde
întemeiază cel dintâi Institut de Speologie din lume (1920),
Societatea de Ştiinţe din Cluj şi Buletinul acesteia. Curând,
Societatea zoologică a Franţei îl alege preşedinte de onoare
(1925), iar Academia Română îl alege membru al său (1905) şi
apoi preşedinte (1926-1929). După o muncă titanică de peste
cinci decenii, la 19 noiembrie 1947 Emil Racoviţă s-a stins din
viaţă, la vârsta de 79 de ani.
***
Concepţiile de biologie generală, atât de originale şi de
profunde ale lui Emil Racoviţă, nu s-ar fi putut contura atât de
precis şi de armonios fără o temeinică pregătire botanică 1 .
Plantele observate sau culese la gura peşterilor sau chiar în
interiorul lor le cuprinde mai mult în caracterizarea de ansamblu
a locului, ori le trimitea specialiştilor.
Totuşi, Racoviţă se specializase în cunoaşterea ciupercilor
superioare. La un an după moartea lui Emil Racoviţă, fiul său
(Andrei Racoviţă) publică un interesant articol cu amănunte
despre preocupările de micolog amator al părintelui său.
Remarcăm, totodată, colecţia lui de ciuperci cavernicole
determinate şi publicate de Jean Lagarde în „Archives de
Zoologie expérimentale et générale”, série Biospeologica, nr.
32, 38, 46 din perioada 1919-1922.
Cu totul interesant pentru noi este studiul original al
ciupercilor macromicete din zona Şurăneşti-Dobrovăţ (jud.
Vaslui), întreprins de Emil Racoviţă în perioada 1925-1928 şi
publicate postum de Andrei Racoviţă în revista „Notations
Biologicae”, volumul VI: 16-21, 1948, în care sunt menţionate
87 specii de ciuperci superioare, inserate în cele aproape 100
planşe, minunat colorate de mâna savantului2 .
În cele ce urmează vom prezenta, pe scurt, alte contribuţii
directe şi indirecte ale marelui savant la progresul floristicii şi
fitoecologiei.
În lucrarea sa asupra gheţarului de la Scărişoara (din
Munţii Apuseni) Racoviţă dă o atenţie deosebită florei
fanerogame de pe pereţii dolinei prăpăstioase, în fundul căreia
se deschide lateral peştera de gheaţă propriu-zisă3 . Această floră
fusese schiţată în 1918 de renumitul botanist clujean Alexandru
1 E.Pop, 1948 – Profesorul Emil Racoviţă şi botanica.
Buletinul Grădinii Botanice şi Muzeului Botanic Cluj, vol.
XXVIII, nr. 1-2: 3-19
2 C.Motaş, loc.cit.
3 Vizitată şi de noi, împreună cu studenţii, în vara anului 1974
Botanică
M. Racoviţă M. Arctowski Lieutenant
Naturalist Geolog Danco
Fizica Pământului
Borza, care arăta cum în coşul rece al dolinei înfloreau la
începutul lui iulie plante de primăvară de mult trecute pe terenul
din jurul peşterii. Racoviţă colectează cu grijă fanerogamele
accesibile din dolină, pe care le încredinţează spre determinare
lui Borza; 9 dintre speciile colectate nu fuseseră până atunci
semnalate din enorma genune: Dentaria glandulosa, Stellaria
nemorum, Geranium robertianum, Cardaminopsis arenosus
var. dependens, Luzula sylvatica, Aconitum toxicum, Hypericum
hirsutum, Melampyrum sylvaticum, Scabiosa columbaria var.
pseudobanatica.
A existat o perioadă scurtă, dar cu atât mai zbuciumată,
din viaţa lui Racoviţă în cursul căreia a adus în mod direct
imense servicii botanicii, şi anume în expediţia antarctică din
perioada 1897-1899.
Este locul să amintim că atunci când spui Antarctica (cu
o suprafaţă de 13.178.000 Km2 ), spui:
– cel mai sudic, mai îndepărtat (15.000 km), mai recent
descoperit continent, acoperit aproape în totalitate de gheaţă
(deţine 90 % din gheaţa Planetei);
– cel mai înalt continent (altitudine: 2600 m deasupra mării),
cu cel mai înalt vârf de 5140 m şi cu înălţime medie de 2000 m;
– cel mai rece continent: sub -80º C în anotimpul rece şi –
30º C în anotimpul „cald” (în zona de coastă: 0º C);
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
– secetoasă ca şi Sahara, deci un deşert polar precipitaţii
(50 mm anual/m2 ).
În cursul expediţiei menţionate, ajungând la Rio de
Janeiro, Racoviţă se desparte de vasul Belgica şi se îmbarcă pe
un vapor mare, rapid, ancorând la Punta Arenas, un port chilian
din strâmtoarea Magelan, în dorinţa sa de a explora cât mai
Gheţarul Scărişoara[c]
–101–
 Botanică
mult. În scrisoarea sa către guvernul belgian Racoviţă scrie:
„am adunat şi ceva plante”, dar nu se cunoaşte soarta acestora.
Adevărata recoltă de plante, care au fost apoi studiate şi
publicate, a început după sosirea expediţiei la Punta Arenas (1
decembrie 1897), în plină vară antarctică. Explorarea botanică a
lui Emil Racoviţă în cadrul expediţiei Belgica poate fi împărţită
în trei etape1 : explorarea ţinuturilor magelanice la sud de Punta
Arenas; explorarea ţinuturilor antarctice nou descoperite;
explorarea marină din regiunea banchizelor (unde corabia, timp
de 13 luni, a făcut corp comun cu banchiza, deplasându-se de la
latitudinea 71º31’ şi longitudinea vestică 85º16’, spre vest, până
la longitudinea 102º15’); în acest timp nu era posibilă altă
botanizare decât de alge nivale sau de alge marine scoase cu
sondele prin săpăturile gheţii.
Dintr-un punct de vedere fitogeografic mai larg, toate
aceste ţinuturi fac parte din domeniul floristic antarctic, care
cuprinde toate insulele circumpolare şi îşi are temeiul în munţii
chilieni şi în ţinuturile magelanice. Pădurile sunt alcătuite din
arbori şi tufe în majoritatea lor cu frunze pieloase şi pururea
verzi. Cel mai aparte dintre arbori este fagul antarctic
(Nothofagus). Vegetaţia lianelor, dar mai cu seamă cea a feri-
gilor şi muşchilor, este exuberantă. Limita pădurii coboară
mereu spre sud; în Ţara Focului ea se află la 400-500 m. De aici
mai departe copacii dispar, întâlnindu-se doar plante grupate în
perinuţe (cum ar fi speciile de Azorella dintre umbelifere). În
sfârşit, dispar şi fanerogamele, pentru a lăsa liber criptogamelor.
Fondul floristic al domeniului antarctic, cercetat de Emil
Racoviţă, cuprinde trei ţinuturi:
1. Ţ inutul magelanic: fusese văzut de numeroşi natura-
lişti, între care şi marele Charles Darwin. Racoviţă colectează
97 specii de fanerogame, 57 specii de briofite, 26 specii de
licheni, 13 specii de alge. Din aceste grupe, parte din specii mai
fuseseră citate, parte sunt citate pentru prima dată de Racoviţă;
în schimb, toate cele 21 specii de ciuperci colectate de el sunt
noi pentru regiune.
2. Ţ inutul de pe malurile strâmtorii Gerlache: în cele
20 de debarcări Racoviţă a strâns o recoltă impresionantă de
plante, toate noi nu numai pentru această regiune, ci în general
de la o altitudine atât de apropiată de polul sud. Aici se găseşte
o singură specie de fanerogame (Aira antarctica – o graminee),
dar Racoviţă găseşte, în schimb, 38 specii de muşchi (din care
16 necunoscuţi în altă parte a lumii), 55 specii de licheni (din
care 33 noi pentru ştiinţă), 30 specii de alge (din care 9 noi
pentru ştiinţă) şi o specie nouă de ciuperci, parazitând pe planta
cu flori Aira antarctica.
3. Ţ inutul banchizelor: aici Racoviţă colectează numai
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
alge unicelulare, diatomee, fie din gheaţa colorată a banchizei,
fie prin sondaje marine; pe lângă cele 33 specii deja cunoscute,
Racoviţă adaugă încă 61 specii.
***
Aceste plante colectate şi aduse de Racoviţă reprezintă
cele dintâi mostre floristice recoltate de om la sudul cercului
polar.
În plus, pe Racoviţă l-a preocupat întrebarea dacă
animalele de pe gheaţa veşnică sau din marea rece antarctică au
„floră” bacteriană în tubul lor digestiv sau nu. Şi, într-adevăr,
când diseca animale vânate sau pescuite le cerceta şi din acest
punct de vedere, fiind impresionat de mulţimea bacteriilor
intestinale. Materialul recoltat din interiorul diferitelor animale
antarctice l-a trimis pentru determinare compatriotului şi
prietenului său J. Cantacuzino, care a elaborat lucrarea
„Bactéries de l’intestin des animaux antarctiques”.
Întors din expediţie, Racoviţă ţine, în 1900, o conferinţă la
Bruxelles intitulată „Viaţa animalelor şi a plantelor în Antarc-
tica”. Opiniile sale despre vegetaţia antarctică sunt schiţate
într-o frumoasă formă literară şi încadrate într-o admirabilă
sinteză a biologiei antarctice.
Iată cum se exprimă Racoviţă: „Banchiza trebuie să ne-o
reprezentăm nu ca un deşert îngheţat şi steril, ci ca o imensă
preerie plutitoare. Diatomeele (alge microscopice) din această
1 E. Pop. loc.cit.
–102–
păşune sunt consumate de animale mici din (zoo) plancton, iar
acestea, de animale mari, răpitoare. Iarna, când diatomeele mor
sau se împuţinează din cauza grosimii gheţii şi a zăpezii care le
iau lumina, întreaga faună aproape se stinge. Spre sfârşitul iernii
nu se mai întâlnesc decât câteva copepode (crustacee) slăbite,
care mai mestecă în falnicele lor mandibule câte o diatomee
veştedă, sau câteva carnivore costelive, vânând după rarii
locatari ai preriei devastate. Dar vine vara! Crăpăturile se for-
mează în toate părţile, zăpada se topeşte, plăcile se subţiază şi
lumina pătrunde din nou sub banchiză. Preria înverzeşte iar
ierbivorele se îngraşă şi se grăbesc să-şi înmulţească neamul, iar
carnivorele pot să înghită iarăşi sânge nevinovat”.
Aşa cum ne încredinţează acelaşi Emil Pop materialul
colectat de Racoviţă a fost repartizat spre studiu, diverşilor
specialişti, de către o Comisie Ştiinţifică a Belgicei, aleasă după
terminarea cu succes a Expediţiei. Materialul botanic a fost
încredinţat la 8 oameni de ştiinţă, specialişti în diferite grupe
mari de plante, ciuperci, alge şi bacterii. Iată rezultatele deter-
minărilor de către specialişti:
– ciuperci: 21 specii, din care 8 noi pentru ştiinţă (între
care Sarcosypha racovitzae);
– alge diatomee (unicelulare): 249 specii, varietăţi şi
forme, din care 40 specii, 38 varietăţi şi forme noi pentru ştiinţă
(între care Amphora racovitzae şi Trinacria racovitzae);
– alte alge: 47 tipuri determinate, din care 1 gen, 7 specii
şi 2 varietăţi noi pentru ştiinţă (între care Racovitziella
antarctica, Curdiea racovitzae, Phormidium racovitzae şi
Scytonema racovitzae);
– licheni: 94 tipuri determinate, din care 22 specii şi 3
varietăţi noi pentru ştiinţă (între care Lecanora racovitzae şi
Verrucaria racovitzae);
– muşchii (musci şi hepatice): 87 specii şi 3 varietăţi, din
care 28 specii şi 3 varietăţi noi pentru ştiinţă (între care Webera
racovitzae);
– fanerogame (plante cu flori): 98 specii (niciuna nouă
pentru ştiinţă).
Rezumând această statistică, Emil Racoviţă a adus cu sine,
din Expediţia pe vasul Belgica, o colecţie foarte bogată, conţinând
494 specii, varietăţi şi forme, din care 170 de specii şi varietăţi noi
pentru ştiinţă, ba chiar şi 1 gen necunoscut. Atât genul nou (alga
Racovitziella), cât şi 9 dintre speciile noi au fost numite în onoarea
exploratorului, eternizându-i şi în acest fel numele.
Rosella racovitzae[d]
S urse imagini [G.F.]
a – http://static.panoramio.com/photos/original/11788850.jpg
b – All Posters,
http://www.allposters.com/gallery.asp?startat=/getposter.asp&APNum
=6745147&CID=759B73DCA1914CF08071D2E4C02BE4DB&PPID
=1&Search=Belgica&f=t&FindID=0&P=1&PP=1&sortby=PD&c=c&
page=1
c – Arieseni, http://arieseni.co.cc/?p=6
d - World Oceans - A photografic journey,
http://www.worldoceans.com/m3_ant.htm

Vinurile unor personalităţi celebre
Prof. dr. ing. Avram D. Tudosie – Huşi
Papa Ioan Paul al II-lea
anctitatea Sa se împărtăşea cu vin Cuvee recolta
S 1978. Este un vin alb, cu un buchet splendid, produs
în chiar anul alegerii sale pontificale.
Pe 30 iunie 1996, înainte de încheierea ceremoniei de
unificate comunală a satului Castel Nuovo cu Castel Gandolfo –
orăşel unde Papa îşi are reşedinţa de vară viticulturii au
organizat un concurs al vinurilor. Au câştigat cei din Castel
Nuovo, în frunte cu primarul satului. Acesta a avut meritul de a
selecta, învechi, îmbutelia şi păzi puritatea acestui elixir. Dar
eticheta de pe onorabilele butelii a rămas totuşi Castel
Gandolfo, orăşelul favorit al Papei.
Vinul Al Bano
Al Bano, după cariera de mare succes în muzica uşoară de
înaltă calitate începută în anii ’70 s-a retras în viaţa
podgorenilor din Italia, înfiinţând o fermă viticolă de 17 ha
unde a plantat numai soiuri locale renumite. Tot aici a construit
un mic complex de vinificaţie cu cramă şi pivniţă unde îşi
prelucrează producţia de struguri, îşi îngrijeşte şi îşi păstrează
vinurile până la îmbuteliere.
Primul său vin, foarte reuşit l-a „botezat” „Platon”, după
numele marelui filozof din antichitate care a scris foarte frumos
şi inspirat despre vin. Pe spaţiul pereţilor din pivniţa unde se
păstrează „Platon” scrie celebrele citate şi maxime despre
vinuri:
„Numai în vinul bun şi bine conservat (păstrat) şi băut
cumpătat se spune că se găseşte adevărul şi vocaţia celui
inspirat cu dar şi har.”
„Vinul este un aliment, un medicament şi un inspirant.”
„Se ne ferim de neamurile care nu se mai satură şi de
vinurile care ne atrag chiar dacă nu ne este sete.”
„Vinul e adevăr… Şi vinul, şi copii spun adevărul.”
„Experienţa mea de medic m-a învăţat că beţia este un
lucru dăunător pentru oameni; în ceea ce mă priveşte, nu aş vrea
să reîncep să beau şi nici n-aş sfătui pe alţii s-o facă.”
Probabil că urmează scrieri din Socrate, Plinius cel
Bătrân, Seneca, Horaţiu, Omar Khazzam…
Când a vizitat România i s-a recomandat să traducă şi să
scrie ceva rar şi ideal din Păstorel Teodoreanu.
Vin à la Madona
Colecţia de vinuri „Madona – Confesion on a Dance
Floor” a fost produsă de compania care a scos vinurile „Rolling
Stones”.
A reuşit să vrăjească publicul prin felul în care cântă şi
dansează, a jucat în filme, iar mai recent, după ce a devenit
mamă, a scris câteva cărţi pentru copii.
Acum, după succesul ultimului său album, s-a gândit să-şi
surprindă din nou fanii, dar, de data aceasta, sub forma unei
licori delicioase. Mai precis, este vorba despre patru tipuri de
vin care, într-un fel sau altul amintesc de ea.
Designul ultimului sortiment de vin lansat este cel folosit
pentru ultimul său album, „Confessions on Dance Floor” Fanii
vor putea savura unul dintre aceste soiuri pentru preţuri
cuprinse între 25 – 40$. Cel mai scump dintre acestea este un
Cabernet Sauvignon 2002, obţinut din strugurii podgoriei
„Alexander Valley”, din ţinutul californian Sonoma.
Oenologie
Alte soiuri vin din colecţia vedetei îşi trag seva din
ţinuturile însorite ale Italiei vestite pentru podgoriile sale.
Artista, amatoare de tehnici orientale s-a gândit şi la cei
care practică yoga, scoţând chiar şi o variantă de vin fără alcool,
pentru ca aceştia să fie în formă.
Cântăreaţa are de gând să se răsfeţe de Crăciun. Din acest
motiv şi-a achiziţionat din Spania 25 de sticle dintr-un vin mai
special. Băutura cu pricina, disponibilă în două variante, cu
particule de aur şi argint este produsă de podgoria spaniolă
Artesanos del Vino, din Valencia, şi costă o mică avere.
„O sticlă de vin cu particule de argint costă 130 de euro,
iar una cu particule de aur, 230 de euro. Nu este deloc ieftin, dar
clienţii noştri sunt bogaţi şi celebri aşa că îşi permit” a povestit
Alberto Fernandez, proprietarul podgoriei. „Băutura pe care a
comandat-o Madonna este foarte specială şi constă într-un
amestec de vin roşu şi un lichior care conţine praf de argint.
Este un produs de lux de care va fi foarte mulţumită. Persoana
care a făcut comanda în numele ei mi-a povestit că Madonna se
menţine în formă cu yoga vin roşu, aşa că sticlele acestea
probabil sunt binevenite. Eu i-aş recomanda şi vinul cu particule
de aur, despre care se spune că este elixirul tinereţii veşnice” a
adăugat Alberto Fernandez.
Vinurile Reginei
În romanticul parc al Castelului, Reginei Măria din Balcic
(Bulgaria) se înalţă una dintre cele mai frumoase construcţii de
piatră de pe malul Mării Negre.
Vila de sub platani a devenit spaţiu cultural: casă de
picturi, antichităţi şi… vinuri vechi: „Casa vinurilor Reginei”.
La vârsta de 25 de ani, Anna Koleva este principalul
custode al „Casei Vinurilor Reginei”. Împreună cu vărul ei,
Dimităr Vasiliev şi cu prietenul şi partenerul ei de afaceri, Ana
a transformat parterul cu parfum de epocă al vilei într-o colecţie
de vinuri rare. Când a înaintat proiectul la primărie, aflase un
amănunt important: Reginei Maria, pentru care are un adevărat
cult, îi plăcea vinul. Vinul dulce de Tamianka. Domeniul regal,
cu o suprafaţă de circa 25 de hectare, avea vii şi pomi, un centru
pentru vinificaţie cu crame-pivniţă.
Ana a avut suficientă putere de a convingere producătorii
de vinuri să umple încăperile casei cu donaţii de la toate cele
129 de centre importante de vinificaţie ale Bulgariei. Mostrele,
unele de mare clasă curată şi veche, îmbuteliate în sticle
decorate cu aur şi argint stau alături de picturi inspirate din
natura şi istoria Balcicului şi de o preţioasă colecţie de veselă şi
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
obiecte decorative de pe timpul reginei.
Înainte să plece de pe această lume ei au apucat să-i
descrie via, livada de pomi, cazanele de ţuică şi ţarcurile de
nuiele în care se storceau strugurii, dar şi curtea palatului,
grădina, piscina şi interiorul reşedinţei reginei.
Unde sunt viile reginei. La această întrebare vor să
răspundă, elaborând împreună cu partenerii săi, un proiect de
recultivare a podgoriei şi a livezii cu aceleaşi soiuri de struguri
şi fructe care-i plăceau Mariei.
În ultimii ani, turiştii români au descoperit Bulgaria, mai
ales Balcicul şi staţiunea vecină, Albena. Vin în fiecare vară tot
mai mulţi. Anna a constatat, din pragul muzeului ei asaltat de
aproape de toţi vizitatorii castelului, că limba română se aude
tot mai des. Ca urmare, un alt proiect i-a încolţit în minte: să
rezerve una din încăperi vinurilor româneşti.„Vinul românesc
nu e cunoscut în Bulgaria”, spune ea. „Ar fi minunat să îl
promovăm, chiar în fosta vilă a unui prinţ român. Dacă va fi să
producem vin din viile renăscute ale domeniului regal, vom cere
permisiunea Ministerului Culturii de la Bucureşti, să-l
înregistrăm sub numele reginei. Până când via plantată de noi
va intra pe rod, graniţele dintre România şi Bulgaria se vor
subţia de tot, ca în cele din urmă, să dispară definitiv. Nu uităm
că însăşi Regina Maria visa la dispariţia graniţelor din Europa.
Într-un fel, noi îi vom împlini visul.
–103–
 Tradiţii
Anul Nou Dacic – moment de
invocare şi celebrare a supremaţiei
luminii asupra întunericului
Melania Radu – Bucureşti
Şi-ţi va mai ieşi Şi el te va scoate
Lupul înainte La drumul de plai
Ca să te spăimânte, La-un fecior de crai,
Să nu te spăimânţ Să te ducă-n rai
Frate, cum să-l prinz, C-acolo-i de trai,
Că lupul mai ştie În dealul cu jocu
Seama codrilor C-acolo ţi-e locu,
Şi-a potecilor, În câmp cu bujorul
C-acolo ţi-e dorul…
(folclor, cules de Constantin Brăiloiu)
„În codrii bătrâni, sub bolta înstelată, în
bătaia caldă a vântului de libertate, cei cu inima
pură pot auzi şi acum chemarea la luptă a Marelui
Lup Alb. Pământul, frunzele şi cerul îl cunosc prea
bine. Voi îl auziţi ?”
(Felix Crainicu, Cristi Ioniţă – Legendele
dacilor liberi)
L
egendele moştenite de la strămoşii noştri daci sunt
considerate printre cele mai interesante legende ale
lumii. Aceasta nu pentru ca ar fi complexe şi savant
elaborate, ci tocmai datorită simplităţii, a felului în care au fost
păstrate şi transmise de-a lungul timpului cu siguranţa cu care
se transmite credinţa, datorită simbolurilor şi semnificaţiilor
profunde pe care le conţin.
În tradiţia românească sunt cuprinse, între 13 noiembrie şi
6 decembrie, o serie de sărbători şi obiceiuri foarte vechi
cunoscute sub numele de Filipii de Toamnă. Acestea nu sunt
legate de sezoanele agricole sau pastorale, ci de credinţa
străveche în reînnoirea periodică a timpului. De aceea, această
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
perioadă a fost identificată de către etnologi cu Anul Nou Dacic.
Sărbătorile, dedicate animalului
sacru al dacilor, lupul, au fost asimilate
apoi de tradiţia creştină. Acestea încep cu
Ziua lupului (13 noiembrie), Gădineţii
(12-16 noiembrie), continuă cu Filipul
cel Şchiop sau Ovidenia (21 noiembrie)
şi se încheie cu Ziua Sfântului Andrei
(30 noiembrie) şi Ziua Sfântului Nicolae
(6 decembrie).
Gădinet este numele divinităţii
iernii, lupul, la fel cum Căluş este
numele divinităţii verii, calul, celebrat la
Rusalii. Filipii sunt personificări divine
ale lupului. Simbolul lupului apare în
numeroase tradiţii spirituale ale lumii.
Atunci când este considerat divinitatea
iernii şi a nopţii valorizarea sa devine
pozitivă. Faptul că lupul vede noaptea îl
transformă în simbol al luminii, cu
caracteristici solare, de erou războinic şi
strămoş mitic. Simbolistica sa are un
caracter iniţiatic, dându-i lupului un rol
de călăuză.)
Caracteristice acestei perioade sunt
obiceiurile, actele rituale şi practicile
–104–
magice de alungare a duhurilor rele, despre care se crede că
încep să capete putere pe măsură ce ziua scade. Conform
credinţelor populare, în această perioadă începe de fapt iarna.
Ritualurile magice ce se desfăşoară acum au rol de protecţie şi
aduc încredere. Prin intermediul acestora, duhurile rele, care
încep să apară la adăpostul nopţii, pot fi înlăturate cu uşurinţă.
Ovidenia, Ziua Luminii
La 21 noiembrie se sărbătoreşte intrarea în biserică a
Fecioarei Maria, numită acum şi Maica Luminii. Este ziua în
care Ioachim şi Ana au dus-o la Templu pe fiica lor, Maria, în
vârsta de 3 ani. Au încredinţat-o preotului Zaharia care o va
avea în grijă în următorii 12 ani. Îndeosebi femeile sunt
îndemnate cu această ocazie să iubească virtuţile creştine, să fie
pline de smerenie, de blândeţe, de bunătate.
Sărbătoarea, numită Ovidenia, Obrejenia sau Vovidenia
corespunde în calendarul popular cu celebrarea unei divinităţi a
lupilor, Filipul cel Şchiop sau Filipul cel Mare. Despre acesta se
spune că ar fi fost pedepsit de Dumnezeu pentru că s-a abătut de
la dreapta credinţă.
Ovidenia este considerată la rândul ei zi magică, în care se
deschid cerurile, iar cei cu sufletul curat pot înţelege graiul
animalelor şi sunt martorii unor miracole. O trăsătură
caracteristică a acestei sărbători este metafora luminii, prezentă
în legende, credinţe şi superstiţii. Acum se aprind lumânări
despre care se crede că nu se vor stinge niciodată pe lumea
cealaltă, iar lumina lor va călăuzi sufletele celor adormiţi.
Obiceiurile legate de această zi sunt numeroase. Cei care
au probleme cu ochii sfinţesc cu această ocazie un prosop cu
care, umezit cu apă, se vor şterge la ochi. Se pune la icoane un
vas cu apă şi o lumânare, apa respectivă devenind astfel
vindecătoare. Se fac previziuni meteorologice: dacă este senin şi
soare, vara va fi secetoasă; dacă ninge, iarna va fi friguroasă.
Acum încep să fie protejate cu ajutorul usturoiului
intrările în case şi locurile de dormit. Se prepară alimente
specifice, care protejează de rău şi aduc belşug: vărzări, plăcinte
cu dovleac, covasa (o fiertură din mălai şi făină de grâu
fermentată, uneori transformată în turtă). Se mai spune că în
dimineaţa de Ovidenii înfloreşte Iarba fiarelor, o plantă
miraculoasă, care înmoaie fierul şi deschide orice lacăt.
În noaptea de Ovidenie se aprinde şi se veghează o
lumânare lungă şi încolăcită în sens invers acelor ceasului.
Mărimea lumânării reprezintă dimensiunea simbolică a anului
calendaristic, iar semnificaţia obiceiului este moartea şi
renaşterea ce survin odată cu încheierea unui ciclu şi începerea
altuia nou, înnoirea timpului.
Sfântul Andrei, patronul spiritual
al românilor, ocrotitorul României
Sfântul Andrei a fost ucenic al
Sfântului Ioan Botezătorul, apoi l-a
urmat pe Iisus Hristos devenind „cel întâi
chemat”. El a predicat în ţinutul Scythia
Minor, adică Dobrogea şi s-a stabilit pe
teritoriul judeţului Constanţa. A murit
martirizat, la 30 noiembrie, anul 60, în
timpul Împăratului Nero. Se spune că a
fost răstignit cu capul în jos pe o cruce în
formă de X, care de atunci este numită
„Crucea Sfântului Andrei”.
Sărbătoarea Sfântului Apostol
Andrei, ziua de 30 noiembrie, are o
semnificaţie deosebită pentru poporul
român: pentru că a adus creştinismul pe
teritoriul ţării noastre, Sfântul Andrei
este considerat patronul spiritual al
românilor şi ocrotitorul României.
După cum arată obiceiurile legate
de noaptea de 29/30 noiembrie, noua
sărbătoare creştină a preluat unele
caracteristici ale sărbătorilor anterioare,

iar Sfântului Andrei i-au fost atribuite trăsături ale divinităţii
precreştine sărbătorite până atunci, personificare divină a
lupului, „stăpân al oilor”.
Printre sihaştrii din Munţii Carpaţi circulă o legendă conform
căreia ultimul preot al lui Zamolxis l-a cunoscut pe Iisus Hristos şi
apoi pe Apostolul Andrei. Părintele Ghelasie de la Frăsinei
vorbeşte despre o,,taină” a trecerii dacilor la creştinism păstrată de-
a lungul timpului şi transmisă de la un pustnic la altul, ca expresie a
continuităţii de credinţă pe aceste meleaguri.
Tradiţii populare ale nopţii de „Sântandrei”
Ajunul zilei Sfântului Andrei este momentul principal al
sărbătorilor de înnoire a timpului, moment magic, în care lumea
celor văzute se întrepătrunde cu a celor nevăzute. Apariţia celor
doi sfinţi-moşi, Moş Andrei şi Moş Nicolae, începutul iernii şi
prezenţa haitelor de lupi sunt semne de îmbătrânire şi degradare
a timpului calendaristic. Ordinea se deteriorase în continuu,
ajungând în noaptea de 29 spre 30 noiembrie la starea simbolică
de haos de dinaintea creaţiei.
Se crede că această noapte este cea în care duhurile
malefice – în tradiţia populară acestea sunt numite strigoi,
moroi şi pricolici – au putere mai mare decât în restul anului şi
vin printre oameni să le facă rău. Tot acum este şi momentul să
se ia măsuri de prevenire a răului pe care vor să-l provoace
duhurile necurate. Se practică acţiuni de apărare pasivă împo-
triva spiritelor malefice: alimente rituale (turta de Andrei,
covasa), ungerea uşilor şi a ferestrelor cu usturoi, ascunderea
coaselor şi a limbilor de meliţă.
În tradiţia populară, în noaptea de ,,Sântandrei” oamenii
evită să iasă pe uliţele satelor, în casă fiind protejaţi de usturoiul
de la intrare şi de candela aprinsă. Băieţii şi fetele organizează o
petrecere în timpul căreia vor ,,păzi usturoiul” (care va fi folosit
apoi ca leac în timpul anului), iar fetele superstiţioase cred că
acum vor afla cine le va fi soţ: un fir de busuioc aşezat sub
pernă face ca în vis să apară imaginea ursitului (obicei practicat
şi cu ocazia altor sărbători: Sânzâiene, Anul Nou, Ajunul
Bobotezei). Un alt obicei de celebrare a morţii şi renaşterii
simbolice a divinităţii este Bocetul Andreiului.
De Sfântul Andrei, datorită transparenţei între lumi, se
dezleagă secrete, se găsesc autorii unor crime, ale unor furturi.
Pentru protecţie se mai obişnuieşte să se împrăştie prin curte
bucăţi de pâine pentru strigoi, ca aceştia să nu mai intre în casă;
se amestecă busuioc în hrana animalelor ori se pune o picătură
de aghiazmă în apa acestora; se îngroapă în faţa grajdului un
drob de sare descântat, urmând să fie dezgropat primăvara, la
Sfântul Gheorghe, când sarea se amestecă în hrana animalelor.
Tot acum se fac previziuni pentru anul următor. Se pun în
podul casei 12 cepe, câte una pentru fiecare lună a anului şise lasă
acolo până în seara de Crăciun: cele alterate indică luni ploioase, iar
cele care încolţesc, luni favorabile. Pentru fiecare membru al
familiei se pune grâu la încolţit: cei al căror grâu creşte înalt şi
frumos se spune că vor avea un an bun, cu belşug şi sănătate. Se
mai spune că, dacă în noaptea Sfântului Andrei este senin şicald va
fi o iarnă blândă, iar dacă este ger va fi o iarnă grea.
Lupul în tradiţia dacică
Tradiţia populară menţionează peste 35 de sărbători dedicate
lupului (conform lui I.A. Candrea în lucrarea „Iarba fiarelor”).
Aceasta arată importanţa lui în tradiţia românească. Imaginea
lupului apare pe multe obiecte arheologice şi este considerat
simbolul sanctuarelor dacice. Steagul dacilor, balaurul cu cap de
lup, este unic în lume. După N. Iorga, steagul dacic nu e „numaiun
simbol animalic, ci esenţa religiei strămoşeşti”.
Dacii şi-au ales ca totem lupul, cel mai feroce animal din
această zonă geografică, singurul care nu poate fi îmblânzit sau
dresat, prototip al războinicului înnăscut şi model de demnitate.
Ei se identificau cu lupul şi se considerau Fii ai Marelui Lup
Luminos – Zamolxis. Mircea Eliade este de părere că dacii se
numeau ei înşişi lupi sau cei care sunt asemenea lupilor pornind
de la o confrerie războinică numită dacii (lupii).
În antichitate dacii erau cunoscuţi şi sub numele Daoi
Tradiţii
(daos, în dialectul traco-frigian însemnând lup). După unii
autori, acest nume se leagă de rolul dacilor ca Protectori ai
Centrului Spiritual al Lumii. O tradiţie a oamenilor lupi este
atestată de Herodot şi pentru neuri, locuitori străvechi ai
actualului pământ românesc. Pelasgii, locuitorii din nordul
Dunării de Jos, din Dacia preistorică, erau numiţi de către greci
dioi şi erau consideraţi „cei mai vechi oameni de pe pământ”.
Simbolul lupului ca apărător al acestor pământuri nu se
opreşte la perioada dacilor. În alte legende se spune că Sfântul
Andrei a fost trimis să propovăduiască în „tărâmurile lupilor” şi
că tot timpul a fost vegheat şi ajutat de către Marele Lup Alb.
Legenda Marelui Lup Alb, protectorul ţării
Cândva, în vremuri de demult, un preot al lui Zamolxis
cutreiera tărâmurile Daciei pentru a-i ajuta pe cei care aveau
nevoie şi pentru a transmite dacilor că Marele Zeu veghea
asupra lor. Spre deosebire de toţi ceilalţi preoţi, fără a fi în
vârstă, avea părul şi barba albe ca neaua, iar credinţa şi
curajul său erau cunoscute nu numai de Zamolxis şi de oameni,
ci şi de fiarele pădurii.
Zeul, impresionat de slujitorul său, îl cheamă la el în
munţi pentru a-l servi de aproape. Departe de oameni, preotul
continuă să slujească cu aceeaşi hotărâre ca şi înainte. În scurt
timp, animalele sălbatice au ajuns să asculte de el şi să-l
considere conducătorul lor. Cei mai apropiaţi îi erau lupii, cei
care nu avuseseră un conducător până atunci. După un timp,
Zamolxis decide că a venit timpul ca preotul să îl slujească în
alt fel şi, pentru aceasta îl transformă în cel mai temut şi mai
respectat animal: un Lup Alb, mare şi puternic cât un urs.
Menirea pe care i-a încredinţat-o era aceea de a aduna toţi
lupii din codrii întru apărarea tărâmului. Astfel, de câte ori dacii
erau în primejdie, lupii le veneau în ajutor. Era de ajuns să se audă
chemarea Marelui Lup Alb şi de oriunde ar fi fost, lupii săreau să
îi apere pe cei care le deveniseră fraţi. Au fost vremuri fericite, în
care Dacii şi haitele Marelui Lup Alb au trăit în bună înţelegere
ajutându-se unii pe alţii, conduşi cu iubire şi dreptate de Zamolxis
şi slujitorul lui devotat, Marele Lup Alb.
Cu puţin timp înainte de marea invazie, romanii reuşesc
să sădească în sufletele unor laşi sămânţa neîncrederii faţă de
Marele Zeu. Astfel, unii daci încep să se teamă că Zeul nu le va
fi alături în marea bătălie. Trădătorii, cuprinşi de frică, încep
să omoare toţi lupii ce le ieşeau în cale în speranţa că unul din
aceştia va fi Marele Lup Alb al cărui cap îl vor putea oferi
romanilor în schimbul vieţii lor.
Lupii, câţi au mai scăpat, fug în inima munţilor şi nu mai
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
vin în ajutorul fraţilor ce îi trădaseră. Lupul Alb şi Zamolxis se
retrag în Muntele Sacru de unde vor privi cu durere în inimi
cum dacii vor fi înfrânţi de romani din cauza trădării. Într-o zi,
Zeul îl cheamă din nou pe slujitorul său la el, de această dată
pentru a-i da posibilitatea să aleagă, pentru ultima oară, dacă
vrea să rămână lup ori să redevină om. Cu toată mâhnirea pe
care o poartă în suflet, ştiind ce vremuri vor urma, Marele Lup
Alb decide să rămână alături de Zeul său, sperând ca astfel să
slujească mai cu folos ţinutul şi poporul său.
Multă vreme s-a scurs de atunci, dar Marele Lup Alb încă
veghează şi aşteaptă trezirea dacilor şi îndurarea Zeului întru
iertarea lor. Încă mai speră să vină clipa în care Zamolxis îi va
cere să adune din nou haitele pentru a alunga duşmanii, pentru
a reclădi vechiul regat Dac, pentru a bucura urechile
credincioşilor şi a înspăimânta pe trădători prin urletu-i de
luptă, cântul atât de dulce al neîmblânzitului Mare Lup Alb.
Credinţele şi tradiţiile strămoşilor noştri ne pot inspira şi
ne pot fi de ajutor în acest prezent frământat în care trăim. La
fel ca întotdeauna, planeta şi umanitatea trăiesc în simbioză şi
formează împreună un tot. Depindem unii de alţii, suntem legaţi
prin fire nevăzute şi cu toţii ne aflăm acum într-o situaţie
îngrijorătoare datorată tuturor faptelor rele ale oamenilor. În
unitate, ne putem oferi încă o şansă nouă înşine, planetei şi
întregii umanităţi prin post şi rugăciune sinceră, umilă şi plină
de credinţă în Dumnezeu.
–105–
 Tradiţii
Originea cuvîntului Crăciun
Gabriel Gheorghe – Bucureşti
Everything in the study of language, as in
other studies, depends upon the way in which one
approaches the fundamental questions.
(Whitney, „The Contemporary Review”, t. 25,
p. 716)
1 Generalităţi
1. 1 Nu de puţine ori, şi nu din partea unor lingvişti,
istorici, etnologi etc. de mâna a doua, limba română s-a bucurat
de un nedisimulat interes şi de aprecieri superlative. Nu este aici
locul, deşi ar fi necesar, să inventariem astfel de judecăţi de
valoare de excepţie adresate poporului român şi limbii române
în diverse perioade şi contexte, de care nu avem cunoştinţă să
mai fi fost făcute şi despre alte popoare şi graiuri europene.
De la (F. Lot) o enigmă şi un miracol (cel mai caracteristic
atribut al unui popor este limba) sau din punct de vedere
lingvistic, limba română este cea mai interesantă din Europa (V.
Kiparski) s-au enunţat numeroase opinii despre situaţia cu totul
particulară a limbii române între limbile lumii.
Este de tot regretabil că cei care au avut româna ca limbă
maternă, dar şi ca profesiune, şi au învăţat limbi străine, nu au
ajuns să observe caracterul ei cu totul special şi n-au încercat să-
i descopere originea.
1. 2 Aproape în totalitate cuvintele din lexicul de bază al
limbii române ţărăneşti nu au origine cunoscută. Pentru multe
din acestea dicţionarele indică etimologie necunoscută, dar şi
originile atribuite unora din aceste cuvinte sunt, cel mai adesea,
simple fantezii, fie direct rezultatul unor superstiţii istorice,
lingvistice sau culturale.
1. 3 Privitor la Crăciun, unul din cuvintele dumnezeieştii
limbi române, au curs râuri de cerneală, atât autohtonă, cât şi
extra-carpato-dunăreană.
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
Nu credem că este necesar să facem istoricul etimologiilor
propuse pentru Crăciun, toate fiind foarte departe de adevăr.
Pentru un sumar al acestora a se vedea ref. 6, p. 296-307. Al.
Rosetti acceptă şi încearcă să justifice părerea lui Aron
Densuşianu (1837-1900): de toutes les étymologies proposées,
la seule à rester sur pied est creatio, indiquée par Aron
Densuşianu et reprise par Ovid Densuşianu (v. şi 7. 1, p. 174),
eventual din acuzativul creationem, soluţie înscrisă cert în
DLRM şi, cu rezerve, în Dex.
1. 4 Un articol pe această temă, probând o rară şi
regretabilă incapacitate de înţelegere, a fost publicat în
cotidianul „România Liberă” din 22. XII. 1990, sub titlul
impropriu, (în raport de conţinut) Semnificaţia obiceiurilor de
Crăciun, de dr. Sanda Larionescu. Autoarea a realizat o
performanţă puţin obişnuită: aceea de a nu spune nimic corect.
Este de neînţeles de ce doctoriţa S. L. îi atribuie lui P. Caraman
stabilirea etimologiei lui Crăciun din latinul creatione (?) =
creaţie(sic!), pe când, se ştie, această propunere fusese făcută de
A. Densuşianu înainte de naşterea lui Caraman. Apoi, îşi
dezinformează abundent cititorii cu afirmaţii necontrolate,
fanteziste, de genul: Crăciunul în sensul de creaţie (o
imposibilitate fără rest, v. mai departe, n.n. G. G.) semnifică un
început, un „festum incipium” (vai!) ca zi de naştere a lui
Cristos şi implicit a unei noi ere, creştine, dar în acelaşi timp şi
prima zi a anului.
Toate afirmaţiile de mai sus sunt false, cum vom arăta mai
–106–
departe.
Sărbătoarea naşterii Domnului este un termen posterior al
unui eveniment nedeterminat istoriceşte şi nici de către Biserica
creştină.
Propunerea ca în era noastră anii să se numere de la
naşterea lui Hristos aparţine dobrogeanului Dionisie Exiguus,
cel smerit, sau Dionisie Românul, propunere acceptată în 527 în
Italia, o sută de ani mai târziu în Franţa, în secolele VIII-IX în
Anglia şi mai apoi în restul lumii. Baza de calcul a lui Dionisie
nu a fost exactă, astfel că s-a dovedit, ulterior, că era noastră
este cu 4-7 ani în urmă. De asemenea, se ştie că înainte de
sfârşitul secolului IV se admisese că Hristos s-a născut sau în 20
aprilie, sau în 19 mai, sau la 6 ianuarie, sau la 25 decembrie (5.
1, p. 92). Sfântul Epifaniu pune naşterea lui Crist la 6 ianuarie,
sfântul Clement Alexandrinul la 19 aprilie, alţi părinţi ai
bisericii în alte zile (Martigny, Antiquités chrétiennes, p. 271,
ap. 54, p. 242). Deci, incipium fiind nedeterminat, festum nu
semnifică ceea ce pretinde doctoriţa S. L.
Pe de altă parte, la arienii carpatici anul începea la 1
martie, şi, normal, la aceeaşi dată începea şi la vechii greci şi la
vechile populaţii italiote, ca şi la alte populaţii europene vechi,
care au roit din Spaţiul Carpatic, la alte popoare la 1 septembrie,
în Italia după 153 î.e.n. la 1 ianuarie, dar nu la 25 decembrie.
2 Critica etimologiei din latinul creatio
2. 1 În cele ce urmează vom căuta să determinăm gradul
de admisibilitate al etimologiei oficiale a cuvântului Crăciun
obţinută prin diverse exhibiţii fonetice, lipsite, după părerea
noastră, de vreo bază ştiinţifică.
2. 2 A deduce pe Crăciun din creatio(nem) înseamnă a
ignora:
2. 2. 1 Realitatea credinţei creştine instituţionalizate
Nu se poate sărbători crearea lui Hristos deoarece,
conform Crezului niceo-constantinopolitan, stabilit la 325 e.n.,
la Niceea, de către primul sinod ecumenic, şi recunoscut de
sinodul ecumenic din Calcedon (451 e.n.) ca expresie autentică
a credinţei Bisericii universale, Fiul este născut din Dumnezeu-
Tatăl, iar nu făcut (creat). Ultimul paragraf adoptat de sinodul
de la Niceea conţine o formulă de anatemă: Cât priveşte pe cei
care spun că ar fi fost un timp în care Fiul nu era şi că înainte
de a fi fost născut El n-a existat [. . . ] sau că Fiul este creat [. .
. ] pe aceştia Biserica îi anatemizează.
Crezul sau Simbolul credinţei spune: (Cred) şi într-unul
Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, unul născut, care din
Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii, lumină din lumină,
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu
făcut, cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut.
Cum ar fi fost posibil să se sărbătorească o zi a naşterii
pentru Fiul, născut mai înainte de toţi vecii, participant la
întocmirea lumii (prin care toate s-au făcut)? Cine ar putea
pretinde că ştie sau poate stabili ce s-a întâmplat mai înainte de
toţi vecii, înainte de facerea lumii?
Din cele mai sus arătate rezultă cu claritate că orice
legătură cu latinul creatio = act creator, facere, creatură, zidire
(2, p. 108) (actul creator prin care Dumnezeu Atotţiitorul
cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt – Romani 4/17, ap. 2, p.
109) privitor la Hristos este o imposibilitate dogmatică, Biserica
creştină neputând institui o sărbătoare care contravenea
fundamentelor sale ideatice şi care cădea sub anatema celei mai
înalte autorităţi bisericeşti.
2. 2. 2 Câteva repere istorice
a. Roma a fost fundată, după legendă, la 753 î.e.n., şi a
fost dominată de etrusci până la sfârşitul secolului VI, când
suprafaţa pe care o ocupa era de circa 150 km2 , mai puţin de
jumătate din cea a Bucureştiului. La începutul secolului IV
î.e.n. Statul Roman se întindea pe o suprafaţă de 2 000 km2 ,
inferioară celei a Luxemburgului de astăzi, iar la 291 î.e.n.
Roma abia îşi extinde stăpânirea, în Peninsula Italică, asupra
unui teritoriu de 54 000 km2 , de aproape două ori suprafaţa
Albaniei.

În ce priveşte contribuţia Romei la Cultura Europei a se
vedea capitolul Tragedia istorică a unei lumi (46, pp. 17-35),
din care vom spicui numai câteva constatări (prezente şi la mulţi
alţi autori, în forme asemănătoare): faţă de ideile pe care le
profesa, Roma era făcută pentru a fi mică; idealul roman era
simplu şi sărac: acela de a face din romani un popor dominant;
Roma antică nu reprezintă un echilibru, ci un dezechilibru
permanent: statul Cezarilor nu a putut rezista decât luptând
clipă de clipă înlăuntru şi înafară; Imperiul Roman nu era un
principiu, ci o forţă distructivă, care nu unea lumea, ci o
distrugea, sau o reducea la imposibilitatea unei rezistenţe;
Putem să admirăm grandoarea şi forţa Romei antice: nu putem
însă să-i dăm adeziunea noastră intelectuală; Romanii nu
aveau însă decât politica lor imperialistă drept ideal. Dacă
grecii nu ar fi cucerit spiritual pe romani, Imperiul Roman ar fi
fost pentru Europa ceea ce a fost, mai târziu, imperiul mongolic
al lui Ghinghis Khan. Numai că, de data aceasta, barbarii ar fi
venit de la vest, şi nu de la est. (pp. 23-26)
Din puţinele rânduri de mai sus, reiese că Roma reprezintă
o realitate recentă în istoria culturii şi civilizaţiei umane, mai
ales în comparaţie cu producţia culturală multimilenară (cel
puţin 5 000 ani î.e.n.) a spaţiului românesc (carpato-danubiano-
pontic), că din punct de vedere ideatic şi spiritual, Roma nu a
cunoscut prisosul.
b. Din numeroasele argumente de neînlăturat privind
realitatea enunţată, să cităm măcar una (8. 1), în care se
defineşte spaţiul habitatului primitiv aric (aşa-zis indo-
european) din care s-au desprins, după mileniul trei î.e.n. :
grecii, italioţii, celţii, germanii, slavii (p. 71), iranienii şi
indienii (p. 72): the area which is bounded on its eastern side by
the Carpathians, on its south by the Balkans, on its western side
by the Austrian Alps and the Böhmer Wald, and on the north by
the Erzgebirge and the mountains which link them up with the
Carpathians (aria mărginită la est de către Carpaţi, la sud de
către Balcani, la vest de către Alpii Austriei şi Böhmer Wald,
iar la nord de către Erzgebirge şi munţii care fac legătură cu
Carpaţii) – 8. 1, p. 68.
c. Normal, toate grupurile care au roit, la date diferite, din
habitatul primitiv (v. mai departe 6. 3) au plecat cu limba
vorbită în acesta, ceea ce explică similitudinile lexicale între
idiomurile vorbite de popoarele Europei, respectiv de cele indo-
iraniene, observate de William Jones la 1786.
Trebuie să rămână limpede că limba matcă a Europei este
cu milenii mai veche decât fundarea legendara a Romei antice,
că limba latină este un derivat târziu din limba primară a
Europei, şi că în nici un caz n-a avut vreun rol la formarea
limbilor europene.
În contextul celor de mai sus, Giacomo Devoto, profesor
la Universitatea din Florenţa, privitor la raporturile dintre latină
şi română, scrie (53): Il latino, da questo punto di vista, è per i
romeni non già un tratto d’unione, ma una frattura rispetto al
mondo indeuropeo(p. 235) (din acest punct de vedere, latina
este, pentru români, nu o trăsătura de unire, ci o fractură în
raport cu lumea indo-europeană).
Non appena l’indagine preistorica assicuri che una
regione è abitata, si pone il problema, non già dei documenti
linguistici, che possono tardare millenni, ma della tradizione
linguistica, che ai resti preistorici si deve inevitabilmente
associare.
Per la Romenia noi risaliamo per questo a oltre 2 000
anni avanti la nostra era, quando, nel cuore dell’età neolitica,
essa appare come uno dei territori più importanti, cosi per la
archeologia pura come per la storia della civilità indeuropea
(p. 236) (Îndată ce cercetarea preistorică asigură că o regiune e
locuită, se pune problema, desigur, nu a documentelor
lingvistice, care pot întârzia milenii, ci a tradiţiei lingvistice cu
care resturile preistorice trebuie inevitabil asociate.
În ce priveşte România noi ştim că aceasta, cu peste 2 000
ani î.e.n., în plină eră neolitică, apare ca unul din teritoriile cele
mai importante, atât pentru arheologia propriu-zisă ca şi pentru
istoria civilizaţiei indo-europene).
Tradiţii
Oricum, dacă vrem să cunoaştem realitatea, care explică,
fără discontinuităţi şi întreruperi, evoluţia limbilor europene,
trebuie să trecem de la jocul aparenţelor la adevăr, la ştiinţă.
3 Sărbătoarea Naşterii înainte de creştinism
3. 1 Data naşterii lui Hristos (ca om), nu e precizată
destul de clar (5. 1, p. 90), şi nu se ştie în ce lună şi în ce zi s-a
născut Hristos, nici chiar în ce timp al anului (5. 1, p. 92).
Evangheliile nu mărturisesc nimic privitor la data naşterii
lui Hristos, iar în primele ei secole Biserica Creştină nu a avut o
astfel de sărbătoare.
3. 2 Cu toate acestea, noroadele prăznuiau, de milenii, o
sărbătoare a Naşterii, la 25 decembrie, cum vom arăta pe scurt
în continuare.
a. Naşterea Soarelui nebiruit (Sol invictus) era sărbătorită
la 25 decembrie, după calendarul Iulian data solstiţiului de
iarnă, de la care zilele încep să crească. Soarele (re)naşte. În
ritualul sărbătorii, la miezul nopţii, credincioşii ieşeau din
temple şi strigau: Fecioara a născut, lumina creşte. Noul născut
era personificat, la unele popoare, ca un prunc, care era arătat
mulţimii, ca prilej de bucurie (v. 4. 3, p. 136).
b. În antichitate, se răspândise în mai tot imperiul Roman
Cultul lui Mithra, care reprezenta duhul luminii dumnezeieşti, al
adevărului şi al bunei credinţe.
Fundamentele creştinismului sunt, în cea mai mare parte,
identice sau similare cu ale mithraismului. De aceea, principala
piedică în răspândirea creştinismului n-au reprezentat-o religiile
politeiste, zise păgâne (de la paganus = ţăran), ci mithraismul,
ceea ce l-a făcut pe E. Renan (v. Marc Aurele et la fin du monde
antique, 1883, p. 579) să afirme: si le Christianisme eût été
arreté dans sa croissance par quelque maladie mortelle, le
monde eût été mithraiste, formulă pe care M. Eliade a preluat-o
şi a folosit-o ca titlu al capitolului 218 din Istoria credinţelor şi
ideilor religioase.
Răspândirea mithraismului a fost prodigioasă: din Scoţia
până în Mesopotamia, din Africa de Nord şi Spania până în
Europa Centrală şi Balcani. Majoritatea sanctuarelor au fost
descoperite în vechile (??, G. G.) provincii romane din Dacia,
Panonia, Germania (32. 2, p. 318).
La Roma, cultul lui Mithra ajunsese chiar religie a curţii
imperiale. Naşterea lui Mithra era prăznuită la 25 decembrie,
când lumea cea veche sărbătorea creşterea luminii, care
biruieşte forţele întunericului (1, p. 42).
c. În Roma veche, la 25 decembrie se sărbătoreau
Saturnaliile, în cinstea lui Saturn (Deus Daciae), o foarte veche
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
zeitate agricolă. Este o sărbătoare prea cunoscută, aşa că nu
vom insista.
d. Naşterea lui Dionysos (Dion/ysos) s-a întâmplat la 6
ianuarie, când pământul, luând chip de femeie, l-a zămislit prin
trimiterea ploii din cer [. . . ] iar izvoarele cele sfinte au ţâşnit
vin tămâios în loc de apă obişnuită (1, p. 38).
În închipuirea celor dintâi creştini, naşterea lui Dion/ysos
coincidea cu naşterea lui Iisus. Episcopul Epiphaniu, care a
păstorit în Salamina Ciprului (367-403), spune că de 6 ianuarie
apa izvoarelor şi râurilor s-a transformat în vin. Această veche
legendă a lui Dion/ysos el o pune pe seama lui Iisus, spunând
că Domnul s-a născut în adevăr la 6 ianuarie, şi că, după 30 de
ani, a schimbat, la Nunta din Cana Galileii, apa în vin.
Minunea din Cana Galileii, nemenţionată în Evangheliile după
Matei, Marcu şi Luca, atribuită de mitologie lui Dion/ysos, a
fost trecută de Ioan (cap. 2/1-10), care era grec, pe seama lui
Iisus (1, p. 39-40). Gnosticii serbau vechile taine ale lui
Dion/ysos la 6 ianuarie, dată la care cinsteau şi naşterea lui
Iisus, alcătuirile exterioare ale sărbătorii creştine fiind strâns
legate de cele păgâne (1, p. 38-40).
Biserica creştină veche a pus în ziua de 6 ianuarie nu
numai minunea din Cana, ci şi botezul lui Iisus, prin care a
ajuns Mântuitorul lumii. Pentru gnostici, această zi de botez era
o adevărată zi a naşterii lui Iisus, deoarece, din această zi, când
s-a pogorât Duhul sfânt peste dânsul şi a fost botezat de Ioan
Botezătorul, s-a născut în Iisus dumnezeirea (1, p. 38).
–107–
 Tradiţii
Sărbătorirea naşterii lui Iisus, la 6 ianuarie, n-a fost
acceptată de Biserica occidentală, fiind practicată, parţial,
numai în Biserica orientală.
e. Din relatările de mai sus, rezultă că înainte ca biserica
creştină să instituie sărbătoarea naşterii lui Iisus, existau cel
puţin patru zeităţi ale căror naşteri erau prăznuite (pentru trei
dintre ele) la 25 decembrie, iar a patra la 6 ianuarie (Dion/ysos).
În toate cazurile, este vorba de zeităţi care mor şi învie.
4 Creştinarea sărbătorii naşterii
4. 1 Cea mai veche menţiune a unei sărbători creştine a
naşterii pe care o cunoaştem (un papirus al unui cor bisericesc
din Egipt în care este preamărit Iisus cel născut în Betleemul
Iudeii), este din secolul IV (1, p. 40).
4. 2 Din numeroasele opinii privitoare la creştinarea
sărbătorilor păgâne ale naşterii, s-o cităm pe aceea a lui A.
Bayet. Nici împăraţii, nici Biserica nu pot să modifice brusc
modul de gândire şi de viaţă instituit de acţiunea lentă a
secolelor. Rezultatul: în drept, imperiul se face creştin, în fapt,
creştinismul se face păgân (12, p. 59). Teologii repetă mereu
că-i păcat a celebra ziua solstiţiului de iarnă, sărbătoarea
zeului solar Mithra (a Soarelui, a lui Saturn etc. n.n. G. G.), dar
cum toată lumea continuă s-o serbeze, Biserica face din ea
sărbătoarea naşterii Domnului. Astfel, creştinismul triumfă în
lege, iar păgânismul triumfă în fapte (12, p. 62).
4. 3 Interdicţiile şi canoanele promulgate de Concilii şi
Sinoade nu dau rezultate, pentru că fără sărbători, faţă de care
îşi etapizau existenţa, oamenii nu-şi puteau concepe şi organiza
viaţa personală. Văzând că în pofida tuturor interdicţiilor,
credincioşii continuă să prăznuiască sărbătorile tradiţionale,
Biserica renunţă la politica de mână forte, recurgând la
diplomaţie: se dă coloratură creştină vechilor sărbători aşa-zise
păgâne. Treptat, Biserica ajunge să canonizeze o bună parte din
practicile rituale şi sărbătorile religiilor multiseculare cărora
creştinismul li se substituie cu încetul (v. şi 4. 3, p. 142).
Pe lângă creştinarea sărbătorii naşterii, de care ne ocupăm,
au mai fost creştinate: sărbătoarea ţăranului, a începutului
campaniei agricole, botezată Sfântul Gheorghe (de la
gheorgheea = agricultură), Rosalia a fost înlocuită cu Rusaliile
(v. 13, p. 46 etc.), sărbătoarea Apei, celebrată la solstiţiul de
vară, a devenit a Sfântului Ioan Botezătorul, sărbătoarea Dianei,
în august, a fost înlocuită cu a Sfintei Maria (Mare), Sâmbăta
morţilor, în noiembrie, continuă o veche sărbătoare păgână a
morţilor etc. (v. 4. 3, p. 140).
A se vedea şi ref. 48 (p. 7), scrisă de un preot: biserica
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
creştină a păstrat datinile şi obiceiurile păgâneşti, atât de
înrădăcinate în viaţa poporului, cu haina religiunii creştine.
4. 4 Această realitate bine cunoscută este splendid
exprimată prin gura Magului din Carpaţi: Veştile pe care mi le
aduceţi nu mă pot mâhni, căci tot ce se întâmplă e rânduială a
Celui prea Înalt pe care noi îl servim. Mi-aţi vorbit demult de
legea nouă către care noroadele se îndreaptă; dar sub cuvintele
ei proaspete eu văd aceleaşi semne vechi, căci Domnul
Dumnezeu are o mie de nume şi o mie de forme. Poate ochii
oamenilor de rând au nevoie de altceva şi sufletul lor doreşte
alt joc de colori, dar cel ales trebuie să rămâie într-acelaşi loc
al său, îndreptat cu toată puterea spiritului spre înţelepciunea
cea mai presus de toate. Cel pe care îl servim e unul, născut din
el însuşi; şi din acest unul toate au ieşit şi el e în toate şi le
învăluie pe toate[. . . ] pentru noi ceea ce e veşnic nu se poate
clăti.
Dragostea noastră către fraţii noştri cei neluminaţi
trebuie să se împace cu tot ce poate fi de folos sufletului lor.
Dacă pot fi astfel mai buni, să rostească numele lui Iisus[. . . ]
iar preoţilor noştri cărora li se cer alte vorbe pentru aceleaşi
lucru le dăm sfat să se plece stăpânirii. Slujesc pe acelaşi
Dumnezeu. Să ştiţi de asemeni că ce a fost rânduială a vieţii şi
a fiinţei noroadelor o mie de ani va rămânea încă o mie. Căci o
lege care pare nouă nu schimbă nici frica, nici nădejdea, nici
viaţa, nici moartea. [. . . ] Aş dori să aflu dacă popoarele
împărăţiei Bizanţului, de unde vine această silă, sunt mai
–108–
fericite şi dacă preoţii legii nouă au sporit c-un dram
înţelepciunea (13, p. 64,66,68).
4. 5 La începuturile ei, Biserica susţinea că creştinii se
închină unui Dumnezeu viu, adevărat, născut din sine însuşi, din
eternitate, care a făcut cerurile şi pământul care, deci, nu are
început şi nici sfârşit, ca atare nici o zi de naştere. De aceea,
creştinii nu puteau prăznui o zi a naşterii unui Dumnezeu
adevărat şi, ca urmare, luau în râs sărbătorirea unei zile de
naştere pentru zei, ceea ce dovedea că aceştia sunt creaţii ale
oamenilor care, asemănându-i vieţii lor, le-au fixat şi zeilor zile
de naştere, de botez etc.
În acest context era normal ca Biserica creştină să fi
condamnat ca pe un păcat sărbătorirea unei zile a naşterii. Cum
şi pe ce criterii să stabileşti o dată, în repere umane, şi s-o
prăznuieşti când este vorba de un Dumnezeu născut mai înainte
de toţi vecii. (v. şi § 2. 2. 1)?
4. 6 Cu toate eforturile depuse, Biserica creştină nu sporea
numeric tocmai datorită faptului că poporul, mai ales ţăranii, nu
putea adera la o religie care le cerea să renunţe la obiceiurile
tradiţionale, moştenite din moşi-strămoşi.
Pentru a intra în graţiile mulţimii, pentru a se putea
răspândi, Biserica a fost nevoită să facă concesii. Cea mai mică
concesie, de neînlăturat, era să potrivească adevărurile pe care
le propovăduia cu realitatea tradiţiei, să preia în ritualurile sale
numeroase obiceiuri, practici şi sărbători „păgâne”, cum am
arătat (v. § 4. 3), să continue sub faldurile sale tradiţia păgână, o
continuitate de neînlăturat, izvorâtă din natura umană,
conservatoare, reţinută la nou, mai ales în societăţile patriarhale.
Că lucrurile s-au petrecut astfel rezultă şi din următoarea
relatare: Când Sfântul Augustin de Canterbury, în anul 596, a
fost trimis în Anglia, de papa Grigore cel Mare, pentru a
propovădui Evanghelia, a primit sfaturi anume de a respecta
tradiţiile popoarelor la care merge să le convertească, de a le
potrivi în caz de nevoie cu ceremoniile creştinilor (subl. ns., G.
G.) în aşa mod încât să facă în curând un mijloc de convingere,
şi într-un chip oarecare să găsească cele mai bune părţi din
riturile speciale ale sărbătorilor solstiţiului de iarnă în folosul
aceleia a naşterii Domnului (47, p. 8).
4. 7 În acest context, este explicabil pentru ce papa
Liberiu instituie, pentru prima oară în creştinism, la 354, în
Biserica apuseană o sărbătoare a naşterii lui Iisus, iar la 386
Sfântul Ioan Gură-de-Aur hotărăşte ca şi în Biserica răsăriteană
să se prăznuiască o zi a naşterii Domnului (1, p. 43).
Trebuie înţeles că aceste date pot fi luate în consideraţie
numai pentru puţinele teritorii de sub jurisdicţia de atunci a
Bisericii, că până în secolul VIII această sărbătoare nu trece
dincolo de zidurile templului.
Creştinarea formală a popoarelor europene s-a făcut
târziu, treptat, aproximativ astfel (5. 1):
– francii sec. V – VI (p. 30);
– britanii sec. V – VIII (pg. 31-33);
– germanii sec. VII – VIII (pp. 281-284);
– scandinavii sec. XI (pg. 284-285);
– sârbii, croaţii, bulgarii sec. IX (pp. 285-287);
– cehii şi boemii sec. IX – X (pp. 294-296);
– polonii sec. X (pg. 296-297);
– ruşii sec. X – XI (pp. 297-300);
– ungurii sec. X – XI (pp. 300-302).
Românii nu au fost creştinaţi niciodată, ceea ce l-a făcut
pe ambasadorul Vaticanului să afirme, în Aula Academiei, că
poporul român s-a născut creştin.
Într-adevăr, Tertulian (sec. II) – ap. P. Maior, Istoria
bisericii românilor vol. I, Ed. Viitorul Românesc, 1995, p. 86 –
scrie: Iară lui Hristos Dumnezeu sunt supuse şi a sarmatelor,
dachilor, şi a germanilor şi a schithilor (ţări)[. . . ] în care
numele lui Hs., carele au venit, împărăteaşte. Petru Maior arată
că foarte demult era primită între români credinţa creştinească,
că nici un scriitor nu se află carele să fi însemnat începutul
întoarcerii românilor către credinţa lui Hs. (ibidem) – subl. ns.,
iar Margaret Dampier (The orthodox church în Austro-Hungary,
Londra, 1905, p. 10) scrie:

Convertirea transilvănenilor nu este notificată nicăieri,
aşa că trebuie să acceptăm că ei au reuşit să-şi păstreze
credinţa creştină în timpul lungilor secole în care şi-au
continuat existenţa lor din munţi. Ei reapar ca popor creştin,
având forma ortodoxă a creştinismului, cu proprii lor episcopi
şi prelaţi[. . . ] (ap. A. Plămădeală, Romanitate[. . . ], p. 180).
4. 8 Că sărbătoarea instituită în creştinism la 25 decembrie
este exclusiv o sărbătoare a Naşterii reiese şi din numele
sărbătorii la primele popoare creştinate:
– în latină Natalis = naştere;
– în italiana Natale = naştere (fare natale = a sărbători
naşterea Domnului);
– în portugheză Natal = naştere;
– în spaniolă Navidad/Natividad = naştere;
– în provensală Nadal = naştere;
– în franceză Nativité = naştere (v. Villehardouin II, p.
126) şi recent, Nöel (din lat. natalis) = proprement jour de
naissance (de Jesus);
– în engleză Nativity = naşterea (Domnului); Christmas =
festival of the nativity (naşterii) of Jesus Christ.
4. 9 Nu de puţine ori creştinarea s-a făcut cu forţa, chiar
cu vărsare de sânge, cum mărturiseşte, în unele cazuri, chiar
istoria bisericească: Saxonii dintre Rin şi Elba rămăseseră
neconvertiţi[. . . ] Ei urau creştinismul tot atât cât iubeau
libertatea; dar Carol cel Mare îi covârşi cu puterea lui [. . . ] în
anul 782, după revolta din Verden, lângă Aller, au fost
decapitaţi 4 500 de saxoni (5. 2, p. 283-284).
Istoria bisericească este plină de astfel de convertiri cu
tăişul sabiei. În realitate, sub masca convertirilor la creştinism –
convertiri de acest fel nu sunt cunoscute în aşa-zisa Biserică a
răsăritului, ci numai în cea apuseană – s-au ascuns de multe ori
lupte pentru putere şi, mai ales, pentru avere.
La uciderea unui adversar, averea celui ucis trecea în
proprietatea regelui, în acest fel regele devenind cel mai mare
proprietar al statului respectiv.
Să ilustrăm această realitate cu un caz menţionat în
Cronica pictată de la Viena, în care figurează, cu singurele
ilustraţii cunoscute, şi înfrângerea lui Carol Robert, regele
Ungariei, de către Banul Basarab, la Posada (1330).
În continuare prezentăm cap. XXXVII, în original (latină)
şi în traducerea lui Popa-Lisseanu.
XXXVII. Sanctus rex Stephanus (40) pugnat cum Gyula
duce Transiluano
Porro beatus Stephanus postquam regie celsitudinis
coronam diuinitus est adeptus, famosum et lucrosum bellum
gessit contra auunculum suum nomine Gyulam, qui tunc
temporis tocius ultra siluam regni gubernacula possidebat.
Anno itaque domini M-o II-o beatus rex Stephanus cepit
Gyulam ducem cum uxore et duobus filiis suis, et în Hungariam
transmisit. Hoc autem ideo fecit, quia sepissime amonitus a
beato rege Stephano, nec ad fidem Christi conuersus, nec ab
inferenda hungaris iniuria conquieuit. Uniuersum uero regnum
eius latissimum et opulentissimum, monarchie Hungarie
adiunxit. Dicitur autem regnum illud hungarice Erdeelw, quod
irrigatur plurimis fluuiis, în quorum arenis aurum colligitur, et
aurum terre illius optimum est.
XXXVII. Lupta regelui Ştefan cel Sfânt împotriva lui
Gyula ducele Transilvaniei
În urmă, fericitul Ştefan, după ce a primit din graţia lui
Dumnezeu coroana maiestăţii regale, a purtat un faimos şi
folositor război împotriva unchiului său cu numele de Gyula
care, pe acea vreme, avea domnia peste întregul regat al
Transilvaniei. Deci, în anul Domnului 1002, fericitul rege
Ştefan a prins pe ducele Gyula împreună cu soţia şi cei doi fii ai
săi şi i-a trimis în Ungaria. Aceasta însă pentru aceea a făcut-o,
fiindcă, deşi i s-a atras de foarte adeseori luarea aminte de
fericitul rege Ştefan, el totuşi nu s-a întors la legea creştină şi n-
a încetat de a ataca pe unguri. Şi în întregul lui regat, foarte
mare şi foarte bogat, l-a unit cu monarhia Ungariei. Regatul
acela al său se numeşte pe ungureşte Erdeleew, care este udat de
foarte multe râuri, din nisipul cărora se culege aur şi aurul din
Tradiţii
această ţară este foarte bun.
În dicţionarul maghiar-român găsim:
Gyula = Iuliu (nume de bărbat)
şi
Gyula – Fehérvar = Alba Iulia,
de unde rezultă că, la începutul sec. XI, voievodul
Transilvaniei era un român cu numele Iuliu. Dacă ar fi fost
ungur nu ar fi de crezut să-i fi atacat pe unguri. Şi nu este de
mirare că era rudă cu Bela = Voicu (v. Cronica pictată, p. 146)
duce (Cronica pictată, XXXVI) în Panonia, care, trecând la
catolicism, şi-a schimbat numele în Ştefan, nu István (!). Până
la convertirea lui Ştefan la catolicism ei aparţineau bisericii din
Bizanţ. Despre Gyula, Giula sau Ghiula, cum scrie Petru Maior,
dar şi alţii, ştim că s-a deplasat la Bizanţ unde s-a botezat, după
cum scrie Gheorghe Cedrenu, istoric bizantin, în Compendiul
istoriilor (ap. P. Maior, Istoria bisericii românilor, vol. I, p. 91).
Mai mult, Gyula a adus cu sine în Ardeal pe călugărul Ierotheiu
care a convertit pe mulţi ardeleni la creştinism, cum arată
Cedrenu şi Zonares.
De aice, se întreabă P. Maior, ibidem, p. 93: oare acei de
Ierotheiu întorşi la credinţa creştinească fost-au români au
secui, că încă atunci numai aceaste neamuri era în Ardeal.
Iar, mai sus: partea cea mai mare a lăcuitorilor în Ardeal
au fost români, şi limba cea mai de obşte, precum până astăzi,
au fost cea românească (ibidem).
De ce preferau principii ardeleni să se boteze la Bizanţ ne-
o spune Petru Maior (op. cit., p. 92): … lor mai cu norocire le
era a se boteza în Ţarigrad pentru că se făcea patrichii
(patricieni ai imperiului, n. ns.) şi se înturna încărcaţi de bani şi
de altă avere…
Care nădeajde, după cum cetirăm din Cedrenu, tocma nu
l-a înşelat cu Giula pre Constantin Porfirogenetul.
Din textele de mai sus rezultă că la începutul sec. XI
voievodul Ardealului era un român aparţinător de Biserica din
Bizanţ, în care fusese botezat şi ducele Voicu (Bela) până la
trecerea sa la catolicism.
Deci, Gyula era creştin, dar de rit bizantin, astfel că
imputaţia pe care i-o face nepotul lui, Ştefan I, că nu s-ar fi
întors la legea creştină are numai sensul că a refuzat să treacă la
catolicism.
Un alt caz similar, relatat tot în Cronica pictată, (p. 147,
note):
Nobilii din Somogy şi din Zala, nevoind cu nici un preţ să
părăsească ritul părinţilor lor, nici să primească credinţa
catolică, (în orig. lat.: asserentes nullo modo a ritu parentum
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
discedere, nec unquam fidem catholicam recipere) s-au revoltat
în contra lui Ştefan I.
În urma sfaturilor duhovnicului său, prea fericitul Martin,
Ştefan şi-a strâns armata, l-a numit generalissim pentru întreaga
armata pe străinul Vencellinus, s-au bătut… iar ducele Cupan
(nume românesc n.n.) a fost ucis. Fericitul Ştefan a pus să-l taie
în patru părţi pe Cupan şi le-a expus: la poarta Strigoniului, la
cea a Vespremului, la cea a Jaurinului, iar în Ardeal (de unde
era ducele Cupan) corpul său ciopârţit a fost expus la Alba Iulia.
Ca urmare, Ştefan a hotărât ca întregul popor ce se găsea
în provincia ducelui Cupan să dea pe vecie şi de drept pentru
mânăstirea sfântului Martin (numele duhovnicului său) din
Panonia a zecea parte din copii (!) – una din formele de
catolicizare şi maghiarizare forţată – din fructe şi din vite.
În urma luptelor pe care le-a dus în Ardeal, Ştefan cel
Sfânt a luat o cantitate nepreţuită de tezaure şi mai ales aur,
giuvaiere şi pietre nestemate (p. 147-148).
De aceea, sfântul rege Ştefan, îmbogăţindu-se foarte mult
cu aceste diferite tezaure… (pg . 148-149), Q E D, nu
convertirea la creştinism era obiectivul principal, ci
îmbogăţirea, acumularea de averi.
Epilog. Spre neşansa lui Ştefan I şi a altor sfinţi cu
referinţe nevalabile la dosar, cu câţiva ani în urmă Papa Paul al
VI-lea, făcând o revizuire a sfinţilor catolici, a radiat o serie
întreagă, declarându-i uzurpatori de titluri sau impostori,
impuşi de tradiţie şi interese.
–109–
 Tradiţii
Printre cei cărora li s-a retras brevetul de sfinţenie sunt şi:
– Sfântul Cristofor, patronul automobiliştilor;
– Sfântul Gheorghe, protectorul Angliei;
– Sfântul Ştefan, rege al Ungariei;
şi alţii pe care referinţele din „dosar” nu-i mai justificau
pe post de sfânt.
În atari condiţii nu putea fi vorba decât de o convertire
formală, care nu atingea tradiţia statornicită de milenii. Au
trebuit să treacă sute de ani până ce creştinismul să devină el
însuşi tradiţie, să intre în mecanica existenţială a oamenilor din
popor.
4. 10 În secolul XIV Europa avea doar aspectul unei lumi
creştine (33, II, p. 90), creştinismul, trăit până atunci doar de un
număr extrem de mic de inşi, îşi propune să devină religie
populară. El dobândeşte, în acest scop, un caracter mai naiv,
asimilând formele mai rudimentare ale religiei poporului pe
care biserica încearcă s-o disciplineze (33, II, p. 90-91, vezi aici
şi pentru alte aspecte pertinente).
4. 11 Din cele arătate se vădeşte că nu se poate afirma
nimic precis cu privire la datele la care prăznuirea la 25
decembrie a Naşterii Domnului a devenit reală şi obişnuită,
tradiţională pentru majoritatea populaţiilor creştinate.
4. 12 Din discuţia făcută în prezentul capitol rezultă cu
toată evidenţa că sărbătoarea Naşterii Domnului a fost instituită
deliberat, cu scopul precis de a şterge din mintea credincioşilor,
prin suprapunere, prăznuirea unor sărbători cu acelaşi conţinut,
mai vechi, dedicate lui Sol invictus, lui Mithra, lui Saturn, lui
Dion/ysos, pentru câştigarea de aderenţi. Ea apare ca o măsură
politică, de mare importanţă pentru răspândirea creştinismului,
dar fără legătură cu Crăciunul, prăznuit de români, una din
mărcile de străvechime ale Neamului Românesc.
5 Atestări ale cuvântului Crăciun
5. 1 Din punct de vedere al numelui, apariţiei, rostului şi
conţinutului nu se poate găsi nici o legătură între Crăciun şi
vreuna din sărbătorile Naşterii analizate în capitolul anterior.
5. 2 Alăturarea sărbătorii Naşterii Domnului de cea a
Crăciunului, pentru că de creştinare nu credem că se poate
vorbi, s-a făcut foarte târziu. Nici unul din textele religioase,
creştine, româneşti, din secolele XVI – XVII şi chiar din secolul
XVIII nu conţine cuvântul Crăciun, în timp ce unele din acestea
menţionează Paştele.
5. 3 Mai mult, şi surprinzător, mitropolitul Antim
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
Ivireanul scrie două consistente Cuvinte de învăţătură (în 25 a
lunii dechemvrie) la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
fără să menţioneze măcar o dată numele de Crăciun ca nume al
sărbătorii pe care o prăznuia.
5. 4 În secolul XVIII, în Ceremonialul Curţii Moldovei,
intitulat Obiceiul ţărămoniilor ce să fac în zioa de Ajunul
Naşterii Domnului Hristos (p. 274-279) şi… zioa Naşterii (p.
279-284) etc. numai de trei ori, într-un fel de comentarii ale
autorului, se scrie şi Crăciun (pg. 277, 278, 279). În rest, peste
tot sărbătoarea este numita zioa naşterii (pg. 274, 277, 279, 280,
284, 285). Şi asta într-un text laic din a doua jumătate a
secolului XVIII (23), ceea ce pare a arăta că nici la această dată
târzie Crăciunul nu fusese acceptat de biserica creştină din
Ţările Române.
5. 5 Deşi cuvântul este străvechi, cum vom arăta, ciudat,
el apare înregistrat de 19 ori ca nume propriu, între 1414 şi
1570, şi de 6 ori ca toponim, între 1512 şi 1594 (15, p. 57), dar
nici măcar o dată, în aceste secole, ca nume al sărbătorii.
În afară de acestea, în sec. XV mai întâlnim Cetatea
Crăciuna, zidită în Ţara Vrancei (1470) şi localitatea Piatra lui
Crăciun, în prezent Piatra Neamţ (17).
De asemenea, ne întâmpină numeroase toponime:
Crăciunei, Crăciunel, Crăciuneşti în aproape toate regiunile
ţării (a se vedea dicţionarele enciclopedice, geografice, indexuri
de localităţi etc.).
–110–
La mijlocul sec. XVII, întâlnim Crăciun ca nume al
sărbătorii, dar în texte laice: Ghedeon, mitropolitul Sucevei şi
mai mulţi boieri semnează un act în care scriu că Măria sa craiul
(Gh. Racoţi, n. ns., G. G.) s-a milostivit cu săraca lor ţară şi „ne-
au ajutorit şi cu bani, împrumutaţi la nevoile ţării, 126. 000
taleri, pe care se îndatoreau a-i răspunde până la ziua
Crăciunului care este la leat 25 decemvrie după călăndariul cel
vechiu. ” (Iorga, Studii şi documente IV, pg. 44-45, ap.
Xenopol, vol. IV, p. 225).
De aici deducem că în vorbirea populară sărbătoarea se
numea Crăciun, dar în texte religioase preoţii s-au abţinut să
folosească acest nume.
5. 6 După Dicţionarul Academiei, numele sărbătorii ar
apărea de trei ori în sec. XVII (Anonymus. caransebiensis,
Pravila lui Matei Basarab şi într-un text din Crestomaţia lui
Gaster) afirmaţii care nu s-au putut verifica. Chiar dacă arătările
din D. A. ar corespunde realităţii, înregistrările ca nume proprii
şi ca toponime sunt şi cu peste două veacuri mai vechi, şi mult
mai numeroase.
Oricum, ca să existe antroponime şi toponime, trebuia să
existe mai înainte numele comun: Toponimele şi antroponimele
din această categorie (cea de care vorbim, n.n. G. G.) provin
printr-un transfer de sens de la cuvântul comun spre numele
propriu. Atestarea cuvintelor comune prin nume proprii
reprezintă, de fapt, recunoaşterea izvorului de formare a
toponimelor şi antroponimelor, şi implicit demonstraţia
existenţei anterioare a cuvântului comun (15, p. IX).
5. 7 Datorită prezenţei în Câmpia Panonică, încă din
antichitate, a unei populaţii româneşti (!) compacte, astăzi în
mare parte maghiarizată prin grai, în maghiară au pătruns
numeroase cuvinte româneşti, printre care se găseşte, cu mai
multe atestări, începând din secolele XII-XIII, deci dinainte de
răspândirea creştinismului, spre a deveni religie populară, şi
Crăciun (19, numai pentru atestări).
5. 8 În folclorul medical român se găsesc numeroase
credinţe populare şi superstiţii legate de Crăciun (18).
5. 9 În Moldova şi Bucovina se numeşte Crăciun, sau
Aluat sau Colac de la/din Crăciun un colac pe care-l fac femeile
de Crăciun, şi care se păstrează până în primăvară când, după ce
se tămâiază boii şi plugul, se pune în coarnele boilor înainte de
a porni la arat, după care e mâncat de plugari pe ogor (31, p.
866), ceea ce denotă o legătură cu practicile agrare, legate,
foarte probabil, de sărbătoarea naşterii lui Saturn.
Astfel de practici sunt descrise de mai mulţi etnografi
(Elena Niculiţă-Voronca, Petru Caraman, Ion şi Silvia
Ciubotaru ş. a.) ale căror texte nu le cităm pentru că nu adaugă
ceva notabil din punctul nostru de vedere.
5. 10 În legătură cu Crăciunul, poporul nostru a creat
proverbe, glume şi expresii populare:
Crăciunul sătul, buze unse şi vine căcate; Crăciunul sătul,
Paştele fudul; Crăciunul sătul/ Paştele/ Minciunele/ Cu ouă
boite/ Cu straie-noite; La Crăciun se vede dacă-i bună nuca;
Nu ţi-e frică de Crăciun (20. 1, 78-80) sau O dată-i Crăciunul
într-un an; Cine umblă la Crăciun în cămeşă, la Paşce umblă în
cojoc; A da minte cu Crăciunul; A mânca mulţi Crăciuni; Să
mai mănânce mulţi Crăciuni; Parcă-i capra de la Crăciun; A
intra în lemne de Crăciun (20. 6, 14741-14750).
5. 11 Datorită sistemului incomplet şi defectuos de sigle,
folosit de Dicţionarul Academiei, lit. A-B, 1913, nu s-au putut
verifica textele date ca exemple, pentru unele obiceiuri, fiind
obligaţi să le cităm după acesta: Moşii de Crăciun = pomana din
mână, reprezentând darurile pe care le pregăteşte gospodina şi
le duce pe la diverse case, oferindu-le ca pomană pentru sufletul
răposaţilor ei (31, p. 867).
5. 12 Numele Crăciun se regăseşte şi printre denumirile
populare ale unor plante (22): Crăciuniţă (Begonia semperflorens),
p. 29 – înfloreşte chiar în preajma Crăciunului, de unde rezultă că
denumirea îi vine neapărat de la sărbătoarea Crăciunului; Crăciun

(Begonia metallica), p. 29; Crăciuniţa, Crăciun sau Crăciunel
(Begonia crassifolia), p. 30; Crăciunel (Rhipalis crispata),
Crăciunele (Rhipalis pachyptera), p. 147 etc.
5. 13 Din toate cele arătate în prezentul capitol rezultă că
este vorba de un cuvânt străvechi, numai cuvintele care se
găsesc de foarte multă vreme în limbă ajungând să formeze
expresii populare, să intre în compunerea unor proverbe, să
contribuie la apariţia unor superstiţii, obiceiuri şi leacuri
populare, să fie date ca nume unor plante etc.
5. 14 Crăciunul, ca şi Mărţişorul, Drăgaica etc, este o
sărbătoare românească şi numai românească. Prezenţa ei în
unele din ţările limitrofe se datoreşte existenţei în aceste state a
unor populaţii româneşti, azi deznaţionalizate sau în curs de
deznaţionalizare.
Cuvântul care numeşte această sărbătoare este de uz
general numai în română. Datorită numărului mare de români
trăitori în Panonia (le Bavarois Aventin, au XVI-e siècle, en
utilisant des sources aujourd’hui perdues, appelait, à plusieurs
reprises, le pays des Hongrois d’avant 900, la Dacie, très
exactement la Dacie en-deçà et la Dacie au-delà de la Tisza,
55. p. 120), atestaţi ca Daci în istoriografia latină antică,
maghiarizaţi prin limbă în ultimele secole, numeroase cuvinte
ale limbii române, printre care şi Crăciun, au pătruns în
maghiară. Dicţionarul etimologico-istoric al limbii maghiare
(DEILM) – 19 – scrie că sursa lui Karácsony ar fi limbile slave.
O astfel de informaţie putea fi preluată din zadarnicul
Dictionnaire d’étymologie daco-romane al lui Cihac, care arată
că românescul Crăciun ar fi de origine slavă, o aberaţie.
Este drept că aberaţia lui Cihac are ca sursă o altă aberaţie,
a lui Miklosich (24) care „găseşte” pe Crăciun în limbile slave,
unde de fapt nu există, şi nu-l menţionează în română, unde este
de uz general şi unde îi este şi originea.
Ori de unde ar fi preluat lingviştii maghiari această
informaţie, ea reprezintă o eroare.
Conform dicţionarelor corespunzătoare pentru sărbătoarea
Naşterii Domnului găsim echivalentele slave:
1 rusă roždestvo;
2 ucraineană rizdvü;
3 cehă vánoce;
4 sîrbo-croată božiş;
5 polonă božyc;
6 slovenă božić;
7 macedoneană božik, roždestvo;
8 bulgară roždenie;
9 slovacă vianoce.
Cum se vede, Karácsony nu aduce nici de departe cu
vreunul din aceste cuvinte, astfel că invocarea lor ca sursă
posibilă pentru Karácsony nu se susţine.
Din moment ce Crăciun nu se găseşte decât în română nu
se vede cum ar fi putut fi împrumutat din alt grai. Chiar dacă
Miklosich, la 1862-1865, n-a cunoscut realitatea, după aproape
140 de ani, mijloacele de informare (dicţionarele) privitoare la
limbile în discuţie au sporit în aşa măsură încât rămânerea
întocmitorilor DEILM la nivelul de cunoaştere al lui Miklosich
nu-şi poate găsi explicaţie în limitele ştiinţei.
Însuşi Béla Bartók scrie: Das rumänische Material ist an
Weinachtsliedern unvergleichlich reicher als das jenige der
Nachbar völker (Materialul /muzical/ românesc privitor la
cântecele de Crăciun este incomparabil mai bogat decât al
tuturor popoarelor vecine), 56, p. VI.
Sau, cu altă ocazie, referitor la colindele româneşti, arată
că acestea se deosebesc de cântecele de Crăciun ale Europei
occidentale şi că partea cea mai importantă a textelor nu are
nici o legătură cu sărbătoarea creştină echivalentă (57, p. 39).
În altă lucrate, B. Bartók găseşte că cele mai multe din
cântecele populare româneşti sunt de origine foarte veche şi
aceasta pare a fi caracteristica producţiunii muzicale a
poporului român din Bihor. Cântecele executate la vioară sunt
Tradiţii
foarte răspândite şi mai în toate satele se cântă de către ţăranii
români şi nicidecum de lăutari ţigani (58).
Oricum s-ar explica această poziţie a filologilor maghiari,
ea rămâne descoperită logic chiar din premize: să iei ceva de
unde nu există …
5. 15 Se naşte întrebarea: de ce un nume al unei sărbători
religioase, cum este astăzi Crăciunul, deşi străvechi, nu a fost
menţionat măcar în vreun text religios creştin până de curând.
Răspunsul ar putea fi următorul: Moş Crăciun apărea ca o
zeitate necunoscută Bisericii, pe lângă cele deja amintite,
întâlnite în spaţiul fostului Imperiu Roman. Or, este dificil să
lupţi cu o zeitate necunoscută, venerată de o populaţie care
practică, fără să fie constrânsă de nimeni şi de nimic, o trăire
creştină (v. şi Friedrich Hayer: Românii sunt poporul din
Europa care s-a născut creştin), pe care n-ai cum şi nici motiv
să încerci s-o determini să renunţe la trăirea ei, pentru că aplică
în viaţă tocmai principiile pe care i le oferi. Aceasta pare să fi
fost dilema Bisericii privitor la Crăciun.
În aceste condiţii, în final, Biserica a trebuit să renunţe la
luptă, dată fiind dificultatea, chiar imposibilitatea de a-şi
identifica adversarul, şi a încercat să-şi apropie sărbătoarea,
introducând, treptat, elemente creştine în sărbătoarea
Crăciunului, necreştină, dar prăznuită de o populaţie cu trăire
creştină.
Avem unele indicii în acest sens. Iată-le:
Bătrânul Crăciun a înţeles că la casa lui s-a născut fiul
lui Dumnezeu (!?) – v. 31, p. 866. Este vorba de alăturarea lui
Moş Crăciun de evenimentul naşterii lui Iisus, dar şi în acest caz
se vădeşte că Moş Crăciun este cu mult mai vechi, la naşterea
lui Iisus Moş Crăciun fiind deja bătrân.
Sau alt text: Moş Crăciun era stăpânul păstorilor şi
staulului unde s-a născut Mântuitorul (31, p. 866), o altă
alăturare la fel de artificială ca şi cea anterioară.
Şi un al treilea text de acelaşi fel dar cu tendinţa de a-l
discredita pe Moş Crăciun: Acest post a fost poruncit de Maica
Domnului bătrânului Crăciun pentru că a tăiat mâinile bătrânei
Crăciunoaie, nevastă-sa, care moşise pe Maica Domnului(31,
p. 866).
Sunt şi alte texte privitoare la Crăciun în mitologia
populara română, dar ne oprim aici.
Ultimul text face din Moş Crăciun, cunoscut ca expresie a
bunătăţii întrupate, un criminal, în stare să-i taie mâinile (cu
toporul!) bătrânei sale neveste, Crăciunoaia, sugerându-se că ar
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
fi făcut-o din invidie, pentru că nevastă-sa ar fi moşit-o pe
Maica Domnului, ajutând-o să aducă pe lume un concurent al
său, pe Iisus. Această confecţie de credinţă populară insidioasă
n-a avut nici un rezultat. Ea a fost inventată pentru români,
pentru că numai românii au în mitologia lor un Moş Crăciun, o
divinitate străveche. Toate celelalte popoare au acceptat, mai
mult sau mai puţin uşor, o sărbătoare a naşterii lui Iisus, pe care
o prăznuiesc chiar cu denumirea cu care le-a fost instituită.
Astfel de încercări de a-l elimina pe Moş Crăciun din
minţile oamenilor, pentru a-l putea înlocui cu Iisus, au fost târzii
şi fără efect, tot spaţiul românesc continuând să prăznuiască pe
Moş Crăciun ca pe o divinitate a bunătăţii, a luminii, chiar şi
denumirea rămânând cea străveche. Este o dovadă de
conservatorism şi continuitate cum vom mai afla multe altele în
acest spaţiu.
Reţinem şi concluzia la care au ajuns istoricii motivului:
Maica Domnului apare târziu în legendele noastre de Crăciun,
în sec. XVIII, şi are o funcţie accesorie (43, ap. 10, p. 30; v. şi
11, p. 113-114).
Acesta este motivul, credem, pentru care nici un text
bisericesc din secolele XVI-XVIII, pe când cuvântul Crăciun
avea o răspândire remarcabilă, nu-l menţionează deloc, nici
măcar pentru a-l combate.
–111–
 Dezbateri
Istoria secretă
a imperiului American
John Perkins
Istoria ne învaţă că imperiile nu dăinuiesc;
ele fie se prăbuşesc, fie sunt răsturnate. Urmează
un război şi un alt imperiu vine să umple golul.
Trecutul ne transmite un mesaj care ne obligă să
trecem la acţiune.
Trebuie să ne schimbăm. Nu ne putem
permite să lăsăm ca istoria să se repete.
Scurtă trecere în revistă a trecutului istoric al Statelor
Unite
n urmă cu trei secole, Statele Unite ale Americii au stat
Î în fruntea mişcărilor pentru promovarea democraţiei şi
a justiţiei, inspirând numeroase mişcări de eliberare din
alte ţări apropiate sau mai îndepărtate, prin cunoscuta
lor Declaraţie de Indendenţă şi prin Constituţie. Redăm în
continuare un pasaj din conţinutul acestei Declaraţii de
Independenţă: „Noi susţinem că aceste adevăruri sunt de la
sine evidente, că toţi oamenii sunt creaţi egali, că ei sunt
înzestraţi de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, că
printre acestea sunt: Viaţa, Libertatea şi dreptul la Fericire.
Pentru apărarea acestor drepturi au fost instituite guverne între
Oameni, care îşi derivă puterile chiar în consensul celor
guvernaţi. Astfel încât, ori de câte ori, oricare formă de
guvernământ devine distructivă acestor scopuri este Dreptul
Poporului să o schimbe sau s-o înlăture şi să instituie un nou
guvern, bazându-şi întemeierea sa pe astfel de principii şi
organizându-şi puterea astfel încât, să asigure în modul cel mai
eficient Siguranţa şi Fericirea sa.” Pornind de la aceste idei
măreţe, Statele Unite s-au aflat tot mai pregnant în fruntea
mişcărilor pentru promovarea democraţiei, având un rol
hotărâtor în înfiinţarea Tribunalului permanent de justiţie
internaţională de la Haga, în semnarea tratatului de înfiinţare a
Ligii Naţiunilor, în semnarea Cartei pentru organizaţia
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
Naţiunilor Unite şi multe alte acorduri ale Naţiunilor Unite.
Dar după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial,
idealurile lor au început să fie călcate în picioare chiar de cei
care le promovaseră înainte, dar continuând totuşi să trâmbiţeze
sloganuri încurajatoare. Poziţia de lider al lumii a fost erodată,
luându-i locul o corportocraţie hotărâtă să clădească un imperiu
mondial. Diferenţele dintre ideologiile bazate pe democraţie şi
libertate şi propagandele politicii americane erau imense, una
contrazicându-se cu cealaltă şi transmiţând lumii întregi
informaţii menite să trezească confuzie. Majoritatea acţiunilor
lor, cum a fost de exemplu încercarea de ocupare a Vietnamului
prin forţă, violenţă şi brutalitate, sau răsturnarea de la putere a
conducătorilor unor ţări ca Iran, Chile sau Brazilia prin
asasinarea acestora, au pornit de la comenzile date de
preşedinţii Statelor Unite, comenzi care contrastau izbitor de
mult cu cele mai sacrosancte idealuri ale lor.
„Una dintre metodele prin care corporatocraţia a reuşit
să-şi exercite controlul asupra Americii Latine în anul 1970 a
fost aceea de a acorda putere deplină guvernelor autocratice.
Aceste guverne au experimentat politicile economice ale
investitorilor nord-americani şi ale corporaţiilor internaţionale,
ducând la faliment economiile locale: recesiune, inflaţie, şomaj
şi creştere economică negativă.” Acei conducători ai statelor
din America Latină, corupţi şi susţinuţi de Washington, au ajuns
să-şi târască ţara spre faliment şi sărăcie, umplându-şi totodată
propriile buzunare.
–112–
„În anii 1980 continentul a fost străbătut de un val de
reforme democratice. Nou alesele guverne au apelat la
„experţii” FMI şi a Băncii Mondiale pentru a găsi soluţii la
problemele lor. Convinşi să adopte programe structurale SAP
(System Applications and Products), aceştia au transpus în
practică măsuri nepopulare de la privatizarea serviciilor
publice până la reduceri ale asigurărilor sociale. Ei au
acceptat împrumuturi oneros de mari, destinate dezvoltării
proiectelor de infrastructură care de cele mai multe ori serveau
interesele clasei conducătoare, lăsând ţării povara datoriilor.
Rezultatele au fost dezastruoase. Indicatorii economici s-
au prăbuşit, ajungând la valori şi mai mici. Milioane de oameni
altădată recunoscuţi ca aparţinând clasei de mijloc şi-au
pierdut slujbele şi au îngroşat rândurile săracilor, iar în timp
ce asistau la decăderea instituţiilor de învăţământ, de sănătate
şi de asigurări sociale, cetăţenii remarcau totodată şi faptul că
politicienii lor mai degrabă îşi cumpărau proprietăţi în Florida,
decât să investească în firmele autohtone.” Oare Statele Unite
ale Americii merită o asemenea titulatură? A pune eticheta de
imperiu unei ţări înseamnă să considerăm că acea ţară are un
statut dominator şi acţionează doar pentru propriile sale
interese.
Definiţia termenului de „imperiu” a fost completată în
urma conversaţiilor pe care le-am avut cu studenţii mei,
adăugând anumite comentarii pentru a evidenţia faptul că
Statele Unite prezintă toate caracteristicile unui imperiu global:
„Imperiu: stat-naţiune care domină alte state-naţiune şi care
prezintă una sau mai multe dintre următoarele trăsături:
1) exploatează resursele ţărilor asupra cărora îşi exercită
dominaţia;
2) consumă cantităţi mari din resursele respective –
cantităţi disproporţionate faţă de dimensiunile propriei populaţii
prin comparaţie cu cea a altor ţări.
Explicaţie la punctele 1 şi 2: Statele Unite reprezintă mai
puţin de 5% din populaţia globului şi consumă peste 25% din
resursele globului. Acest lucru se realizează prin exploatarea
altor ţări, în special a celor din zonele în curs de dezvoltare;
3) menţine o armată numeroasă care impune cu forţa
politica proprie acolo unde alte măsuri subtile au eşuat;
Explicaţie la punctul 3: Statele Unite întreţin cea mai
numeroasă şi mai sofisticată armată din lume. Deşi acest imperiu a
fost edificat iniţial pe căi economice, conducătorii lumii înţeleg că
ori de câte ori dau greş alte măsuri, forţele militare vor intra imediat
în scenă, aşa cum s-a întâmplat în Irak.
4) îşi răspândeşte limba, literatura, arta şi alte aspecte ale
culturii proprii în sfera sa de influenţă;
Explicaţie la punctul 4: Limba engleză şi cultura america-
nă domină mapamondul.
5) percepe impozite nu numai de la proprii cetăţeni, ci şi
de la locuitorii altor ţări, şi
6) impune moneda proprie în ţările aflate sub controlul său.
Explicaţie la punctele 5 şi 6: Deşi Statele Unite nu percep
direct impozite altor ţări, şi deşi dolarul n-a înlocuit alte valute
pe pieţele locale, corporatocraţia este cea care impune în
realitate un impozit global subtil, iar dolarul este într-adevăr
valuta standard în care se fac tranzacţiile comerciale pe glob.
Există şi o a şaptea caracteristică: un imperiu este condus
de un împărat sau de un rege care controlează guvernul şi
mediile de comunicare, care nu este ales prin vot de către popor,
nu se supune voinţei populare şi al cărui mandat nu este limitat
prin lege. La o primă privire, acest lucru pare să deosebească
Statele Unite de alte imperii. Totuşi, aparenţele sunt înşelătoare.
Acest imperiu este condus de un grup de persoane care
acţionează colectiv într-un fel foarte asemănător domniei unui
împărat. Aceşti oameni conduc cele mai mari dintre corporaţiile
noastre şi, prin intermediul acestora, guvernul ţării noastre. Ei
circulă nestingherit pe „uşa turnantă” dintre mediul de afaceri şi
guvern. Deoarece ei finanţează campanii politice şi mediile de
comunicare în masă, ei sunt cei care controlează oficialităţile
alese prin vot şi informaţiile care ne sunt transmise. Aceşti
oameni, denumiţi generic corporatocraţie sunt cei care conduc
în realitate şi ei nu se supun voinţei poporului şi nu sunt limitaţi
de lege.”

Culisele războiului dintre Irak şi Iran. Implicarea
Statelor Unite
Încă din anii 1950, Iranul a fost un aliat de bază pentru
Statele Unite, care i-au acordat susţinerea şi asistenţa de care a
avut nevoie pentru a prospera. Şahul Iranului, Rheza
Mohammad Pahlavi, a condus ţara în mod despotic, fiind
încurajat de Washington să îşi mărească ambiţiile de
îmbogăţire. Odată cu creşterea preţului petrolului, Iranul a
lansat un vast program de înarmare şi industrializare semnând
un acord de cooperare pe probleme nucleare cu americanii, cu
scopul de a face din armata sa a treia putere a lumii. Schimbul
era profitabil pentru ambele părţi. Asasinii economici trimişi în
Iran l-au descris pe şah ca fiind un conducător sclipitor, hotărât
să facă tot posibilul pentru ca ţara sa să devină un exemplu de
civilizaţie umană, de cooperare între creştini şi musulmani, de
democraţie şi egalitate. Cei din clasa conducătoare îşi trimiteau
odraslele în America şi deschideau porţile firmelor americane să
intre pe piaţa internă. Dar toate acestea erau doar de ochii lumii,
Iranul fiind în realitate „mandatarul hegemoniei Statelor Unite
în Orientul Mijlociu”. Visele de mărire ale şahului i-au deter-
minat pe asasini să-şi ducă la îndeplinire planurile de subjugare
a ţării pentru a pune astfel mâna pe rezervele imense de petrol.
„Sarcinile şi misiunile MAIN (companie privată
americană numită Charles T. Main) în Iran au sporit
semnificativ după 1974. Goana contra cronometru după petrol
devenise frenetică. Fusese lansat cuvântul de ordine: aduceţi
ţările OPEC (Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol) în
ograda noastră, faceţi din ele servitorii
Imperiului.”
Dar situaţia aceasta nu a durat
foarte mult. În 1978 a avut loc Revo-
luţia şiită în urma căreia şahul a fost
îndepărtat de la putere, în ciuda
opoziţiei americane. Au urmat o serie
de violenţe împotriva a tot ce însemna
America şi a ceea ce avusese legătură
cu fostul şah Pahlavi. După îndepăr-
tarea de la putere a şahului puterea a
fost preluată de ayatollahul Ruhollah
Khomeini.
„Urmărind desfăşurarea eveni-
mentelor din Irak, m-am gândit de multe
ori la cuvintele pe care mi le spusese
inginerul iranian ce ne escortase pe
mine şi pe ceilalţi doi angajaţi ai MAIN,
pe drumul către Kreman şi Bandar-e
Abbas. „Iranienii nu sunt arabi. Noi
suntem persani, arieni”, spuse el.
„Arabii sunt o ameninţare pentru noi.
Suntem 100% cu voi, băieţi”. Brusc,
sorţii se răsturnaseră. Iranienii se transformaseră în băieţi răi, iar
un arab pe nume Saddam devenise aliatul nostru, al
americanilor.”
Tot în acea perioadă, în Irak a fost numit conducătorul
forţelor armate Saddam Hussein, fiind considerat conducătorul
de facto al Irakului, înainte să preia puterea formal în 1979. O
dată cu venirea la putere a ayatollahul-ui, Saddam se temea că
influenţele islamice vor creşte în popularitate asupra populaţiei
şiite, care era majoritară din Irak. Şi atunci a început războiul
dintre Irak şi Iran care a durat aproape opt ani, timp în care
Statele Unite au profitat din plin de pe urma acestuia,
susţinându-l atât financiar cât şi cu armament pe Saddam
Husein. I s-au oferit avioane cu reacţie, tancuri, rachete, s-au
construit combinate chimice pentru a produce iperită şi sarin
necesare pentru confecţionarea armelor chimice folosite
împotriva rebelilor iranieni, kurzi şi şiiţi. I s-au acordat
împrumuturi generoase de miliarde de dolari. Toate acestea
pentru a putea pune mâna pe cel de-al doilea zăcământ de petrol
al lumii.
După acest război, Saddam s-a trezit cu o datorie de
aproximativ 75 de miliarde de dolari, în mare parte datorată
Kuweitului şi Statelor Unite, făcând presiuni asupra Kuweituluisă
şteargă datoria de război. Conflictul creat s-a transformat în război,
de data aceasta asupra Kuweitului, sub pretextul că Irakul deţine
drepturi istorice asupra acestuia. Statele Unite au construit rapid o
Dezbateri
coaliţie internaţională sub egida ONU şi au impus embargo
economic asupra Irakului, iar la scurt timp după aceea au început
atacurile împotriva armatei irakiene, forţând-o să se retragă din
Kuweit, dar menţinând un control militar în Irak.
Pe parcursul acestei perioade, asasinii economici
americani au fost din nou trimişi în misiune pentru a-l convinge
pe Saddam să se alăture imperiului, obligându-l să facă o
înţelegere cu SAMA (Saudi Arabian Monetary Agency) pentru
a accepta unele împrumuturi financiare, în urma cărora
americanii urmau să le furnizeze şi mai mult armament şi
totodată i-ar fi garantat lui Saddam protecţia lui personală.
Dar Saddam a refuzat să facă acest lucru şi ştia şi la ce să
se aştepte în urma acestor respingeri. Ştia ce sunt asasinii
economici şi şacalii, deoarece în 1959 fusese angajat de CIA
pentru a-l asasina pe preşedintele irakian Abd al-Karim Qasim.
Pentru a asasina oameni de valoarea lui Saddam însemna
complicitatea gărzilor lui de corp. Dar el a prevăzut destul de
bine mişcările celor de la Washington şi le-a dejucat planurile
şacalilor trimişi să-l ucidă, angajându-şi numeroase sosii şi
filtrându-şi cu rigurozitate oamenii din gardă, astfel încât
niciunul dintre ei nu ştia pe cine apără de fapt: pe Saddam în
persoană sau un simplu actor.
„Tentativa şacalilor a dat greş, astfel încât, în anul 1991,
Washingtonul a apelat la o soluţie extremă: primul preşedinte
Bush a trimis armata Statelor Unite în Irak. La momentul
respectiv Casa Albă nu-şi dorea să-l înlăture de la putere pe
Saddam, deoarece era genul de conducător pe placul
administraţiei: un tip puternic, capabil
să-şi menţină sub control poporul şi să
întreprindă acţiuni preventive de
descurajare împotriva Iranului.
Pentagonul a presupus că,
distrugându-i armata, avea să-l
pedepsească suficient, numai că el
avea să revină la vechile idei. La
începutul anilor 1990, asasinii econo-
mici s-au întors la treabă. El nu a
cumpărat pachetul de ofertă, iar
şacalii au mai dat un rateu. Cel de-al
doilea preşedinte Bush a scos
armatele, iar Saddam a fost îndepărtat
de la putere şi executat.”
„Cea de-a doua noastră invazie în
Irak le-a transmis militanţilor islamişti
cel mai puternic semnal cu putinţă. Ei
ştiau că incidentul din 11 septembrie a
fost o simplă justificare, că piraţii
aerului nu aveau nicio legătură cu
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
Saddam sau cu Irakul. Ei au mai înţeles
că dreptul creştin influenţa profund
politica SUA, şi se aliniase la lobby-ul israelian şi că era
determinat să subjuge Orientul Mijlociu şi să controleze rezervele
de petrol ale lumii şi rutele sale de transport.”
Reacţia lumii arabe a fost una de profundă indignare,
resentimentele pe care le aveau încă din Evul Mediu s-au
amplificat de-a lungul secolelor care au urmat. Ei nu au iertat
niciodată Europa pentru că au impus graniţe şi conducători
peste ţinuturile lor. Atunci când primul ministru israelian David
Ben-Gurion a instituit şi a proclamat noul stat Israel în 1948,
ţările aflate în vecinătate au pornit imediat la atac. Dar noul stat
creat a fost susţinut de SUA, acordându-i acestuia ajutor
necondiţionat. Musulmanii au privit cu neîncredere această
alianţă. „Aceştia erau iritaţi de pactul pe care l-au încheiat
asasinii economici cu Arabia Saudită şi de occidentalizarea
ulterioară a acestei ţări, patria celor mai sacre situri religioase
ale lumii islamice. Invazia Irakului în anul 1991 şi prezenţa
militară evident ostentativă a Statelor Unite care a urmat a
venit în sprijinul teoriei potrivit căreia Occidentul continua o
tradiţie introdusă de zloţii europeni ai Evului Mediu. Pentru
musulmanii din Orientul Mijlociu, cea de-a doua invazie a fost
un afront intolerabil, oferindu-le militanţilor arabi o nouă
legitimitate. În ochii multor oameni de pe tot globul, ei au fost
transformaţi peste noapte din „terorişti” în „luptători pentru
libertate”, iar cei care-i vedeau în această nouă lumină nu
proveneau doar din lumea musulmană.”
–113–
 Dezbateri
Conflictul armat şi urmările asupra Orientului
Mijlociu
„Lumea în care trăim în prezent este una în care se aude
zăngănit de arme mai mult ca niciodată. Corporatocraţia prosperă
de pe urma unei economii care depinde de producţia de
echipamente pentru armată. Companiile americane producătoare
de armament se situează printre cele mai profitabile firme de pe
glob. Combinate cu cele ale Marii Britanii, Franţei, Rusiei şi
Braziliei, vânzările acestora se apropie anual de un total de 900 de
miliarde de dolari. Arsenalurile de arme chimice, nucleare şi
biologice din zilele noastre împreună cu cele mai tradiţionale sunt
capabile să stimuleze economiile, deşi, în acelaşi timp, tot ele
reprezintă o ameninţare de genocid. Consumul de armament a
atins cote de dependenţă la nivel global: statutul politic al unei ţări
se măsoară de multe ori prin prisma dimensiunii arsenalului de
care dispune. Corporatocraţia a reuşit să asocieze afacerea de
vânzare a morţii cu diplomaţia internaţională. Un exemplu:
Israelul şi Egiptul primesc fiecare miliarde de dolari anual din
partea Washingtonului de pe urma participării lor din anul 1978 la
acordurile de pace de la Camp David. Ca parte a acestui acord de
„pace”, lor urmează să le fie destinate o mare parte a fondurilor
aprobate de Congres, în scopul achiziţionării de echipamente
militare de la Statele Unite.”
După încheierea războiului din Vietnam, Orientul
Mijlociu a devenit principalul consumator de armament şi
totodată, poligonul de tragere. Cu toate
că aceste fapte erau evidente pentru cei
care înţelegeau mecanismele domina-
ţiei imperiului, majoritatea oamenilor
se lăsau înşelaţi de mass-media, de
imensa dezinformare din întreaga presă
de pretutindeni, fiind convinşi că
luptele care se dădeau aveau cu sigu-
ranţă legătură cu idealuri nobile şi că
ele se dădeau pentru democraţie şi
pace. Toată această perdea de fum a
fost creată de asasinii economici şi de
mogulii de presă care slujeau cu succes
interesele corporatocraţiei.
Dar nu toate acţiunile corporato-
craţiei erau reputate de victorie. Multe
dintre ele erau soldate în realitate
eşecului. Aceste eşecuri au propulsat
statele din Asia în criză economică.
China a avut o ascensiune fulgerătoare,
până la atingerea poziţiei de lider
global, „făcând-o în acelaşi timp
sensibilă la lăcomie deşănţată şi fuga
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
după bunuri materiale – de inspiraţie
americană – şi au mărit radical
decalajul dintre bogaţii şi săracii din
Asia. În America Latină, acţiunile
noastre au constrâns milioane de persoane să ducă o viaţă
degradantă, în lipsuri materiale, au subminat o clasă de mijloc
în ascensiune şi, finalmente, au dat un impuls mişcărilor şi
revoltelor indigene şi naţionaliste, fapt care a condus la
ridicarea unui nou val de lideri anti-corporatişti care au
câştigat puterea.”
Cei de la Washington au negat că ar fi avut vreo vină
pentru aceste eşecuri, ei fiind consideraţi a fi „băieţii buni” care
proclamă democraţia şi susţin idealurile de libertate. Buletinele
de ştiri de la radio şi televiziune, ziarele şi revistele abundau de
rapoarte în care erau acuzaţi fanaticii religioşi, funcţionarii
guvernamentali străini corupţi şi conducătorii Lumii a Treia.
Dar toţi aceşti aşa-zişi vinovaţi ce erau arătaţi cu degetul de
lumea întreagă nu erau decât marionetele corporatocraţiei, cei
care s-au lăsat înşelaţi de agenţii imperiului, sau cei care s-au
împotrivit acestuia. „Dictatorii” erau de fapt conducători aleşi
prin vot democratic de poporul statului respectiv, în ciuda
încercărilor asasinilor economici şi ai şacalilor de a-i înlătura.
„Cu ajutorul eforturilor concertate ale politicienilor,
preşedinţilor de corporaţii şi ale unei prese colaboraţioniste,
eşecul politicii externe a SUA – cel puţin din Asia şi din America
Latină – a fost ascuns de majoritatea cetăţenilor americani. Cu
toate acestea, rateurile erau vizibile în Orientul Mijlociu. Chiar
–114–
şi înaite de invazia din Irak, a fost evident faptul că marile
corporaţii pierduseră controlul şi că strategiile puse în practică
de asasinii economici se întorseseră împotriva noastră. S-a ajuns
la escaladarea violenţei, iar atitudinea antiamericană devenise
transparentă. Planul pus la punct de Kermit Roosevelt ne-a
explodat în faţă, când, în anul 1979, militanţii naţionalişti l-au
detronat pe şah. Sprijinul acordat Israelului de către Statele
Unite a lăsat pe drumuri milioane de palestinieni, a geneerat
lupte şi conflicte fără sfârşit şi i-a înfuriat pe musulmanii de pe
toate continentele. Transformarea Arabiei Saudite într-o
miniatură a culturii occidentale i-a înrăit pe conseervatorii
musulmani. Arabii care-şi făcuseră studiile la Oxford şi la
Harvard au înţeles că în spatele proiectelor noastre se ascundeau
planuri de jefuire a petrolului care le aparţinea.
În 11 septembrie 2001, visul pe care-l nutrise corporato-
craţia de a pune mâna pe petrol, cu consimţământul şi concursul
unor state islamice surogat şi al unei armate de sprijin staţionată
în Israel, a explodat, transformându-se într-un coşmar incendiar.
Reacţia Washingtonului a urmat ruta cunoscută, fapt care
a pus ţara într-un pericol şi mai mare. Intervenţia armatei
americane în Afganistan a întors împotriva noastră un întreg
mapamond care până atunci compătimise cu noi. Invazia în
Irak a transmis lumii întregi mesajul clar că Washingtonul era
mai interesat să-şi asigure cantităţile necesare de petrol, decât
să-l vâneze pe Osama bin Laden. Pe termen lung, acţiunea a
inflamat şi mai mult populaţiile
musulmane şi aşa furioase, a inspirat
milioane de islamici să se înscrie în
celulele teroriste, a scos în evidenţă
vulnerabilitatea soldaţilor americani şi
a cufundat Statele Unite în ceea ce
poate fi însumat sub titlul generic de
faliment. Strategiile politice care au
urmat momentului 11 septembrie au
fost într-adevăr ultimele şi cele mai
evidente dintr-o serie de gafe
monumentale. Pentru fiecare acţiune
pe care corporatocraţia o pretindea a
fi un succes – instalarea şahului în
Iran, a dinastiei saudite, a familiilor
conducătoare din Kuweit şi din
Iordania, a unui dictator prietenos în
Egipt şi în sprijinirea militarismului
israelian – au existat pierderi compen-
satorii, ca revoltele molahilor, creş-
terea popularităţii al-Qaeda,
înlocuirea unor guverne moderate cu
unele cu vederi radicale, venerarea
eroilor-martiri care au apărut în urma
atacurilor sinucigaşe cu bombă şi
escaladarea fanatismului.”
În urma tuturor războaielor purtate
în diferite colţuri ale lumii, corporatocraţia a avut foarte mult
succes. Maşina de război a câştigat, proprietarii companiilor
americane de armament au strâns profituri imense din Vietnam,
Afganistan, Irak şi din multe alte zone. Chiar dacă costul unui
război se ridică la sume gigantice, fără să mai punem în balanţă
numărul imens de pierderi de vieţi omeneşti şi de familii, case şi
regiuni întregi distruse, corporatocraţia a primit compensaţiiuriaşe.
„Spre deosebire de Vietnam, războiul din Irak, combinat
cu neînţelegerile din întreaga regiune, reprezintă o ciocnire
între ideologii. El nu numai că opune creştinătatea şi iudaismul
Islamului, dar, într-o anumită privinţă, este un referendum
asupra sensului pe care-l are noţiunea de materialism de
consum. Aparenţele ne fac să credem că tagma corporaţiilor
iese învingătoare în acest referendum, în locuri ca Dubai. Însă
tot ce trebuie să facem este să fixăm canalele televizorului pe
buletinele de ştiri din Iran, Irak, Egipt, Liban, Israel şi Siria,
pentru a ne da seama că Dubaiul este o anomalie, iluzia unei
oaze aflate în plin deşert. Pe măsură ce ne apropiem de
sfârşitul primului deceniu al anilor 2000, unica concluzie pe
care o putem trage este că marile corporatocraţii ne-au condus
spre o prăpastie de proporţii istorice.”

Epidemiile şi războaiele, metode
criminale de control al populaţiei
Alex Ionescu – Bucureşti
Problema suprapopulării planetei a fost
enunţată încă din secolul al XVIII de demograful
şi economistul englez Thomas Robert Malthus. În
lucrarea „Eseu despre principiul populaţiei”,
publicată în 1798, Malthus susţine că numărul de
oameni creşte în progresie geometrică (ex: 2, 4, 8,
16, etc), pe când resursele alimentare cresc doar în
progresie aritmetică (ex: 1, 2, 3, 4, etc). Din acest
motiv, afirmă Malthus, va veni un moment când
resursele Terrei nu vor mai fi suficiente pentru a
susţine întreaga populaţie planetară. Soluţia
propusă de guvernul din umbră? Genocidul!
Cineva are grijă să nu fim prea mulţi…
eşi au existat mulţi gânditori care au contrazis
D aceste ipoteze ale lui Malthus, ele au fost repetate
până la saturaţie pentru a face oamenii să accepte
anumite metode de control al populaţiei planetei
noastre. Malthus însuşi a avansat câteva idei în
acest sens: el propune controlul creşterii populaţiei realizat,
printre altele, prin căsătorii la vârste înaintate şi abstinenţă
sexuală. Faptul că Malthus cere impunerea acestor metode de
control doar pentru clasa socială săracă este semnificativ.
Conform teoriei sale, doar muncitorii şi clasele de jos poartă
responsabilitatea pentru bolile societăţii. În lucrarea citată,
Malthus propune şi abolirea anumitor legi, lucru ce a dus la o
degenerare a condiţiilor de viaţă a săracilor din Anglia şi la
scăderea numărului lor, scăzând astfel şi sărăcia raportată la
nivel global.
Acapararea resurselor de hrană şi omorârea celor slabi
Ideile lui Malthus marchează gândirea multor sociologi şi
analişti politici moderni, reprezentanţi ai curentului neo-
malthusian apărut în SUA în anii ’60 ai secolului trecut. Aceştia
vorbesc despre "bomba demografică", "creşterea nulă" şi
"raritatea resurselor naturale". Thierry Millemann, doctor în
economie şi consilier al unor mari corporaţii este autorul
zguduitoarei lucrări „Faţa ascunsă a lumii occidentale”,
publicată în ianuarie 2005. În această carte el afirmă că strategia
ţărilor dezvoltate (numită şi "Prima lume" - în opoziţie cu
"lumea a treia"), în implementarea căreia Statele Unite joacă un
rol crucial după ce au făcut tot posibilul şi au reuşit să preia
conducerea mondială în 1945, se defineşte succint prin trei
direcţii de acţiune complementare: – ţările dezvoltate au
asigurat accesul exclusiv la resursele energetice mondiale,
pentru a evita ca să se confrunte cu penuria, – ţărilor sărace sunt
împiedicate să se dezvolte pentru ca să nu devină consumatori
de energie, – eradicarea „suprapopulaţiei”.
Punerea în aplicare a acestui plan este uşor de observat în jurul
nostru. Spre exemplu, dobândirea accesului predilect sau exlusiv al
Statelor Unite la anumite resurse naturale este realizată prin diferitele
intervenţii militare în zone strategice din punct de vedere economic,
sub pretextul realizării unor misiuni de apărare a păcii, cum ar ficele
din Kuweit, Irak şi probabil în viitor şi Iran.
Dezbateri
Populaţia planetei ar ajunge la 41 miliarde în anul 2100
Problema este tratată cu maximă atenţie de cei aflaţi la
vârful puterii mondiale. În 1953, preşedintele Dwight
Eisenhower primeşte rezultatele unor studii comandate de
predecesorul său, Harry Truman. Perspectivele sunt atât de
catastrofale încât numeşte imediat o comisie senatorială pentru
a ancheta problemele demografiei mondiale şi a rezervelor de
materii prime. Rezultatul îl sperie şi îl face să treacă la măsuri
extreme. Statisticile anunţă mai mult de 41 de miliarde de
locuitori ai planetei înainte de finele secolului XXI. Această
estimare se bazează pe analiza ratei de creştere a populaţiei
globului. Au fost necesari 150 000 de ani pentru ca populaţia
Terrei să ajungă la un miliard de oameni, apoi doar 90 de ani -
din 1850 până în 1940, pentru ca ea să se dubleze. După doar 35
de ani, în 1975 populaţia s-a dublat din nou ajungând la patru
miliarde de oameni. Cifra de cinci miliarde a fost atinsă 13 ani
mai târziu, în 1988, iar cea de şase miliarde peste doar 11 ani, în
1999.
Cum procedează experţii statelor dezvoltate pentru a opri
creşterea exponenţială? Prin a doua şi a treia din direcţiile de
acţiune enunţate mai sus, şi anume: împiedicarea ţărilor sărace
să se dezvolte pentru a nu consuma din resurse (metodă
considerată ineficientă) şi eradicarea supra-populaţiei.
Programe de sterilizare şi avortare în Asia,
America Latină şi Africa
Pentru strategii oficiali de la Washington, pământul nu
poate suporta mai mult de 10 miliarde de oameni. Neoficial, se
ştie că planurile diabolice ale francmasoneriei mondiale vizează
o şi mai drastică reducere a populaţiei planetare, la 1 miliard de
locuitori. Pentru aceasta s-a trecut la eradicarea suprapopulaţiei.
Sub masca planningului familial sau a combaterii SIDA
(boală a cărui virus a fost creat în laborator şi răspândit cu bună
ştiinţă), statele dezvoltate se reorientează spre o politică brutală
de reglare a naşterilor în ţările din ceea ce ei numesc "lumea a
treia". Cu ajutorul Agenţiei pentru Dezvoltare Internaţională
(AID) şi al unei reţele de organisme particulare, cum ar fi
fundaţiile Ford şi Rockefeller, sunt realizate programe de
avortare şi sterilizare în Asia, America Latină şi Africa.
Discreţia cu privire la aceste activităţi este impusă ca
regulă absolută, după cum scrie Henry Kissinger în NSSM
200(2) – National Security Study Memorandum, pe care l-a
redactat în aprilie 1974 pentru preşedintele Gerald Ford: „Există
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
pericolul ca ţările mai puţin dezvoltate să considere motivele
ţărilor bogate ca fiind o formă de imperialism economic sau
rasial. O asemenea percepţie, adaugă el, ar putea crea serioase
repercursiuni asupra proiectului de stabilitate populaţională”. Pe
de altă parte pericolul creşterii necontrolate a natalităţii din
ţările sărace îl face pe Kissinger să afirme: „reducerea
populaţiei ţărilor sărace este vitală pentru securitatea Statelor
Unite”.
În august 1974, cu ocazia Conferinţei mondiale asupra
populaţiei, care a avut loc chiar la Bucureşti, a fost propus de
către Washington un plan mondial de acţiune în acest sens.
Acesta conţinea afirmaţii atât de grave încât Vaticanul, Europa
de Est şi China (considerate ca făcând parte din lumea a doua)
s-au opus în mod energic.
Războiul, infanticidul şi epidemiile - metode de
control populaţional
Sociologul american Gerhard Emmanuel Lenski, profesor
emerit la Universitatea Carolina de Nord din ChapelHill, este
cunoscut pentru contribuţiile sale din domeniile sociologiei
religiei, inegalităţii sociale şi teoriei sociale ecologic-
evoluţioniste. El susţine faptul că producţia de alimente a unei
ţări este cea care limitează mărimea populaţiei, menţinând-o la
numărul de indivizi care pot fi hrăniţi. Pe scurt, scrie el,
–115–
 Dezbateri
societăţile trebuie întotdeauna să caute modalităţi de a produce
mai multă hrană pentru a putea fi susţinut un număr mai mare
de indivizi, şi pentru ca „metode draconice de control
populaţional, cum ar fi războiul şi infanticidul, să nu fie
necesare”. Iată cum aflăm că războiul şi infanticidul sunt de fapt
metode de control populaţional.
La acestea se adaugă o altă armă infernală: epidemiile
provocate intenţionat prin crearea în laboratoarele de inginerie
genetică a unor virusuri mortale. Încă din anii ΄60 cercetătorii au
observat că în momentul în care componentele unui virus care
au fost în prealabil separate sunt puse toate la un loc într-un
mediu specific, virusul se re-asamblează. Pornind de la această
constare s-a descoperit că pentru a crea un nou virus se pot
utiliza părţile componente a două sau mai multe virusuri. Acest
lucru este posibil întrucât ingineria genetică permite la ora
actuală tăierea din genomul unui virus a genelor responsabile cu
anumite efecte biologice care se doresc a fi manifestate de noul
"produs". Ceea ce rezultă se testează ulterior pe culturi celulare
şi pe animale de laborator. Dar chiar şi cu aceste testări, nu se
poate cunoaşte cu precizie efectul produs asupra fiinţei umane.
De aceea este necesară testarea pe oameni prin crearea de mini-
epidemii, pentru a se observa atât virulenţa virusului nou creat,
cât şi rapiditatea de transmitere de la om la om. Pentru ca opinia
publică să nu reacţioneze violent în cazul unei epidemii de
proporţii, ea poate fi „pregătită” printr-o campanie susţinută de
informare / dezinformare.
Campania mediatică privind gripă aviară
De anul trecut, mass media întreţine o astfel de campanie
referitoare la eventuala epidemie de gripă aviară care ar putea
apare prin transmiterea la om a virusului H5N1 modificat.
Această posibilitate de infestare masivă este făcută să pară foarte
veridică atât prin argumente practice – exemple referitoare la
"epidemiile" cu virus H5N1 care au avut loc în ultimii ani în
diferite ţări asiatice şi est-europene, cât şi prin tot soiul de
documentare ştiinţifice referitoare la modul în care virusul gripal
aviar ar putea suferi anumite modificări genetice. Ceea ce omit
acestea este tocmai faptul că din punct de vedere biologic este
imposibil ca virusul să devină patogen la om. El se poate
modifica doar printr-o intervenţie umană ce vizează acest scop.
Ipoteza unei „reasortări” a virusului nu stă deloc în
picioare. Millemann demască şi el această intoxicare: „Se uită
faptul că virusul nu se poate reproduce. El doar se duplică.
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
Deposedat de orice mecanism metabolic, el nu este o fiinţă vie.
Pentru a „deturna” o celulă în folosul său, agentul infecţios viral
trebuie să fie înzestrat cu aceeaşi cheie ADN. Iar cel uman şi cel
aviar sunt absolut incompatibile. Este ca şi cum aţi dori să
deschideţi seiful Băncii Franţei cu cheia de la pivniţa
dumneavoastră.”
Alte intoxicări mass-media
Cu câţiva ani în urmă, o propagandă de proporţii similare
a fost realizată referitor la „boala vacii nebune”. Dar se pare că
oamenii nu au tras nici un fel de învăţăminte, unii mai aşteptând
şi astăzi ravagiile promise. Referitor la epidemia de gripă
aviară, se repetă cu insistenţă că este suficient ca virusul aviar
să se „re-asorteze”, adică să se combine cu un virus gripal
specific unui mamifer, spre exemplu cel al gripei porcine,
pentru ca specia umană să fie decimată în mare parte. Totuşi,
nimeni nu este în măsură să explice cum s-ar putea produce
acest lucru în mod natural, deci fără o intervenţie umană în
sensul mutaţiei.
Oameni de ştiinţă remarcabili îşi arată uimirea în faţa
intoxicărilor răspândite de mass-media. Jeanne Brugere-Picoux,
profesor la Şcoala Natională Veterinară Maisons-Alfort,
specialistă în păsări, scrie că: „problema este specific animală,
iar cea a pandemiei umane care poate apare, nu va avea probabil
–116–
nici o legătură cu virusul H5N1 asiatic, ci cu altceva”. Evident,
lumea trăieşte suspendată de acest „probabil”. Iar campania
mediatică lasă impresia că avem de-a face cu un fel de loterie,
în care la un moment dat apare "din întâmplare" un nou virus
transmisibil la om.
Şi atunci, dacă virusul H5N1 nu este periculos pentru om,
la ce bun atât tam-tam? Pentru Millemann, răspunsul este
evident: când va apare pandemia, opinia publică o va asocia cu
pretinsa mutaţie naturală a virusului şi nu va bănui deloc o
manipulare. Din momentul apariţiei microscopului electronic, în
anii 50, toate laboratoarele militare din lumea dezvoltată au
început cercetări pe virusuri. „Începând cu anii 60, precizează
Millemann, omul ştie să manipuleze virusurile. Şi începând cu
anii 70, armata americană ştie cum să îi creeze”. „Geniul”
negativ în genetică este capabil să crească virulenţa oricărui
agent infecţios. Din punct de vedere tehnic, nimic nu se opune
războiului biologic.
„Epidemia” SARS
Înţepenirea în ignoranţă poate conduce la un fenomen
identic celui apărut în China în 2002: SARS. Despre acesta s-a
spus că a apărut în urma combinării "întâmplătoare" a unui
virus ce provoca gripa la un mic mamifer cu virusul gripei
umane. Ceea ce a rezultat a infectat un porc şi apoi s-a transmis
unui om care a luat contact cu animalul respectiv. Cum
întâlnirea dintre cei doi viruşi nu putea avea loc, intervenţia
umană a fost descoperită imediat. Savanţii ruşi Serghei
Kolesnikov de la Academia de Ştiinţe Medicale şi Nikolai
Filatov, şeful serviciului de epidemiologie din Moscova au
demascat-o într-un comunicat către agenţia de presă Reuters pe
11 aprilie 2003. De-abia atunci mass media a dezvăluit că
virusul fusese creat într-un laborator din Hong Kong unde
fusese modificat prin integrarea unei catene de ADN uman unui
virus care determina apariţia simptomelor de insuficienţă
respiratorie la animale. Şi ca şi cum nu era destul, cercetătorii
au realizat şi modificarea codului genetic pentru ca transmiterea
să nu se facă doar pe cale respiratorie, ci şi prin atingere.
Când va fi declanşată epidemia criminală?
O ultimă întrebare, pe care toată lumea o aşteaptă: pentru
când se preconizează? Conform informaţiilor culese din mediul
militar american, dr. Millemann se aşteaptă la iarna 2007-2008,
începând cu o ţară din Asia, dar nu neapărat China, probabil
Vietnam. Se preconizează cel puţin 500 de milioane de morţi.
De aceea, crede Millemann, Colin Powell a cerut în 2004 să nu
mai fie ales în funcţia de secretar de stat, altfel ar fi trebuit să
poarte responsabilitatea unui genocid biologic.
Plauzibil sau delirant? Din păcate, asemenea acţiuni
realizate cu intenţie diabolică sunt greu de conceput, iar
pertinenţa avertizărilor poate fi verificată doar a posteriori, de
către supravieţuitori, aşa cum a fost în cazul SIDA sau SARS.
Soluţiile găsite de cei care conduc planeta în acest
moment nu arată decât un nivel rudimentar de conştiinţă, tipic
unei jungle în care animalele luptă pentru supravieţuire
distrugând exemplarele slabe şi acaparând sursele de hrană.
Precum observăm, modalităţile de rezolvare a problemelor
acestei planete, propuse de cei care sunt pe primele trepte ale
ierarhiei economice, nu vizează nicidecum îmbunătăţirea
nivelului de trai al tuturor locuitorilor planetei.

Renumite institute de cercetare sunt
instrumente docile pentru artizanii
Noii Ordini Mondiale
George Preda – Bucureşti
Prin studii, expertize şi consultanţa oferită,
acestea influenţează deciziile politico-economice
şi militare majore la nivel mondial
n planurile oculte de stăpânire a lumii, organizaţii
Î precum Consiliul de Relaţii Externe, Comisia
Trilaterală sau gruparea Bilderberg nu acţionează
niciodată direct, ci prin intermediul unui plan foarte
elaborat, deşi în esenţă simplu. Ca parte a acestui plan, „elita” a
creat Institute de Studii şi Cercetare care să le ofere un cadru
„ştiinţific” şi o motivaţie consistentă şi bine justificată pentru
acţiunile lor. Nu întâmplător toate aceste organizaţii oculte
finanţează institute de cercetare în domenii precum politică,
studii strategice, conflicte militare, economie etc. Mai mult,
membrii acestor organizaţii (Consiliul pentru Relaţii Externe,
Comisia Trilaterală, Gruparea Bilderberg) se regăsesc atât în
Consiliile Directoare ale acestor Institute, cât şi la catedrele
didactice ale Facultăţilor în care sunt pregătiţi viitori membri
care vor ocupa poziţii cheie în guverne şi în organizaţiile
globaliste. Multe astfel de institute sunt prezentate ca fiind
totodată şi organizaţii de caritate, pentru a scăpa astfel de taxe şi
pentru a-şi masca activităţile şi interesele reale. Vă prezentăm în
acest articol pentru început cinci astfel de Institute.
Institutul pentru Economie Internaţională
The Institute for International Economics (IIE)
Este o organizaţie cheie, una dintre cele în care îi putem
identifica pe membrii importanţi ai „elitei”. Fondat în 1981,
acest institut are doar 60 de angajaţi şi un buget anual de 7
milioane dolari. Potrivit propriei pagini de web, Institutul pentru
Economie Internaţională este un institut de cercetare privat,
nonprofit, independent dedicat studiului politicii economice
internaţionale. Din 1981 şi până în prezent, institutul a oferit
studii de actualitate, analize obiective şi soluţii concrete la
problemele esenţiale ale economiei internaţionale. Insitutul
încearcă să anticipeze problemele şi chestiunile de interes care
apar şi să fie pregătit să ofere idei practice, să informeze şi să
modeleze dezbaterile publice. Audienţa Institutului include
oficiali guvernamentali, legislatori, oameni de afaceri, lideri
sindicali, manageri şi angajaţi ai organizaţiilor internaţionale,
profesori universitari, studenţi, alte institute de cercetare şi
organizaţii neguvernamentale, mass-media şi publicul larg, atât
în SUA cât şi în restul lumii.
Aceste scopuri ne apar însă în cu totul altă lumină dacă
examinăm consiliul director al IIE. Peter G. Peterson (foto),
membru în Comisia Trilaterală încă de la formarea sa, este
Chairmanul consiliului. Anthony M. Solomon, Consultant al
Comisiei Trilaterale din 1973, este preşedinte onorific al
comitetului executiv. Solomon a mai fost Preşedinte şi Director
executiv al Băncii de Rezervă Federală din New York şi
Secretar al Trezoreriei.
Insitutul Internaţional pentru Studii Strategice
The International Institute for Strategic Studies (IISS)
Acest Institut a fost fondat în Londra în 1958, iar ulterior s-au
înfiinţat încă două institute IISS, în Singapore şi SUA. Conform
declaraţiilor de pe propriul website, IISS are pretenţia că este
„principala autoritate mondială în domeniul conflictelor politico-
militare.” Scopul declarat al fondării acestui institut este menţinerea
relaţiilor internaţionale „civilizate” în epoca nucleară, iar în primii
Dezbateri
ani s-a focalizat atât pe controlul deţinerii armelor nucleare, cât şi
asupra „managementului Războiului Rece.”
Insititutul s-a dezvoltat foarte mult în anii ’80 şi ’90,
începând să se preocupe din ce în ce mai mult de indentificarea
potenţialelor conflicte care pot avea un substrat militar. Astfel
că s-a trecut la analize intensive ale aspectelor politice şi
militare pretutindeni pe glob, punând la dispoziţie politicienilor,
analiştilor, oamenilor de afaceri şi militarilor informaţii în
domeniu şi formulând tendinţe strategice în domeniile relaţiilor
internaţionale şi securităţii internaţionale. La ora actuală, IISS
are aproximativ 2500 de membri individuali şi 450 de membrii
din alte instituţii şi corporaţii; publică rapoarte anuale, reviste
de specialitate, monografii şi studii de referinţă în domeniu.
Care este realitatea ascunsă în spatele acestei faţade? IISS,
Institutul Internaţional de Studii Strategice, a fost fondat în urma
unei decizii luate la Conferinţa Bilderberg din 1957. Ca tot ceea ce
ţine de Bilderberg, informaţiile sunt foarte greu de obţinut în
spatele paravanului oficial. Totuşi, este cert că fostul preşedinte al
IISS E. H. van der Beugel a condus întâlnirea Bilderberg după
moartea în 1960 a lui Retinger, „eminenţa cenuşie” a grupului
Bilderberg, iar apoi a fost numit la conducerea IISS.
Pe baza informaţiilor furnizate de IISS se modelează în
mare parte politica lumii şi chiar strategiile de investiţii şi
afaceri, prin urmare influenţa sa este imensă. Deşi are pretenţia
că elaborează studii „independente”, IISS nu este decât un
instrument al grupului Bilderberg, unul dintre intrumentele prin
care acesta pune în practică hotărârile sale – care includ şi
posibile conflicte armate pe glob.
Institutul pentru Studii Avansate de la Universitatea
Princeton Institute for Advanced Study (IAS)
Un alt Institut de Cercetări asociat cu gruparea Bilderberg
este Institutul pentru Studii Avansate de la Universitatea
Princeton, al cărui actual chairman este James Wolfensohn, un
membru important al cercului interior al grupării Bilderberg,
fost preşedinte al Băncii Mondiale. Deşi înfiinţat anterior
acestei grupări, actualmente IAS este complet controlat, prin
intermediul consiliului său director, de Bilderberg.
La nivelul de „faţadă oficială”, Institutul pentru Studii
Avansate se auto-declară o instituţie privată, independentă,
dedicată în totalitate încurajării, susţinerii şi patronării învăţării
prin cercetare fundamentală, în acest scop finanţând un număr
mare de burse într-un domeniu foarte vast. Fondat în 1930 de
Louis Bamberger (foto) şi Caroline Bamberger Fuld pentru a
oferi condiţii de lucru optime cercetătorilor ştiinţifici talentaţi,
Insititutul a găzduit şi patronat mare parte din oamenii de ştiinţă
celebri ai secolului XX şi XXI.
La ora actuală IAS constă din patru „şcoli”: Şcoala de
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
Studii Istorice, Şcoala de Matematică, Şcoala de Ştiinţe
Naturale şi Şcoala de Ştiinţe Sociale. Fiecare dintre acestea are
o Facultate permanentă şi găzduieşte aproximativ 160 de
vizitatori care primesc burse anuale. Aceştia vin din alte
prestigioase facultăţi sau institute de cercetare din diferite ţări.
Per total, peste 5000 de oameni de ştiinţă care ocupă poziţii
cheie în lumea ştiinţifică actuală au trecut pe la Institutul de
Studii Avansate de la Princeton, incluzându-l pe Albert
Einstein, dar şi pe numeroşi laureaţi ai premiului Nobel.
Oficial se afirmă că acest Institut nu desfăşoară programe
uzuale de cercetare pe bază de contracte de cercetare, deoarece
nu este finanţat din taxe sau fonduri de cercetare. Totuşi,
Institutul primeşte granturi de cercetare de la agenţii
guvernamentale, fundaţii private, precum şi donaţii de la
corporaţii, bănci şi instituţii. Aceste surse de finanţare ne indică
totodată cine controlează atât oamenii de ştiinţă, cât şi ideile şi
teoriile lansate de aceştia. Intervenindu-se în acest mod
mercantil chiar în procesul de formare a cercetării ştiinţifice şi
îndrumare a cercetătorilor, aceştia îşi vor juca docil şi de multe
ori inconştient rolul în planul pus la cale de finanţatorii din
umbră – în ultimă instanţă, în acest caz, gruparea Bilderberg.
Centrul pentru Studii Strategice şi Internaţionale
Center for Strategic and International Studies (CSIS)
CSIS este tot o instituţie aşa-zis independentă, dedicată
analizelor şi studiilor politice, fiind singura instituţie de acest
gen care are experţi rezidenţi în întreaga lume. Desigur că
domeniul „politic” include şi aspectele legate de finanţe şi
–117–
 Dezbateri
economie, precum şi chestiunile legate de securitatea
internaţională. Fondat în 1962 la Washington, Centrul are la ora
actuală aproape 250 de angajaţi. El oferă analize strategice şi
recomandări guvernelor naţionale şi oamenilor de afaceri. Pe de
altă parte, CSIS controlează o întreagă reţea de institute de
cercetare în SUA, Uniunea Europeană şi Asia, făcând ca
influenţa sa să fie covârşitoare.
Dintre organizaţiile oculte, CSIS este direct controlat de
Bohemian Grove secta satanică elitistă din SUA (la fel cum
IISS este controlat de Bilderberg). Printre consilierii săi, îi
regăsim pe Henry Kissinger (foto) şi Zbigniew Brzezinski.
CSIS a stabilit, cu ogazia aniversării a 30 de ani de funcţionare,
un comitet conducător permanent pentru următorii 30 de ani –
în acest caz fiind limpede controlul exterior şi continuitatea
puterii. Tinerii oameni de ştiinţă din 1992, angajaţi ai diferitor
corporaţii sau alte instituţii, care se reunesc în conducerea CSIS,
vor „îmbătrâni” în aceste funcţii, asigurând continuitatea
strategiei de instaurare a Noii Ordini Mondiale.
CSIS îşi propune să eficientizeze politica şi impactul
deciziilor politice, şi în acest sens Institutul consiliază şi
sfătuieşte oamenii politici, de afaceri sau corporaţiile din
diferite ţări. Deciziile politice care se iau se bazează întotdeauna
pe o anumită analiză a situaţiei, care este comandată unor
institute de cercetare ce genul CSIS. În funcţie de modul în care
este prezentată situaţia şi de soluţiile sugerate, cursul
evenimentelor poate fi influenţat în mod covârşitor.
CSIS are o activitate susţinută în domeniul publicistic şi al
conferinţelor, organizând în jur de 800 de conferinţe, întâlniri,
seminiarii şi workshopuri în fiecare an. Mii de articole publicate
anual în ziare şi reviste, precum şi apariţii în emisiuni televizate ale
experţilor CSIS, se adaugă propriilor publicaţii periodice şi cărţilor.
Şcoala de Studii Internaţionale Avansate
The Paul H. Nitze School of Advanced International
Studies (SAIS)
Această facultate de Afaceri Internaţionale din
Washington DC pregăteşte studenţii pentru cariere în
guvernământ, afaceri, jurnalism, drept internaţional şi
organizaţii non-profit. Fondată în 1943 de Paul Nitze şi
Christian Herter, SAIS a fost înglobată ca departament al
Universităţii Johns Hopkins din 1950. Cel care a dat numele
acestei Facultăţi, Paul Nitze (foto), era membru CRE (Consiliul
de Relaţii Externe – Council of Foreign Relations, CFR) şi a
ocupat poziţii importante în Departamentul de Stat până în
1989, retrăgându-se apoi ca profesor la SAIS.
Toţi directorii de programe de studiu şi marea majoritate a
profesorilor din cadrul acestei Facultăţi sunt membrii CRE.
Pentru a numi doar câţiva:
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
– Decanul acestei facultăţi este un alt membru CRE, fost
preşedinte al Băncii Mondiale, Paul Wolfowitz;
– Binecunoscutul Zbigniew Brzezinski, membru CRE dar
totodată „ideolog” al Comisiei Trilaterale, predă aici Politică
Americană Externă;
– Fouad Ajami, membru CRE; este Director Programului
de Studii privitoare la Orientul Mijlociu;
– A. Doak Barnett, membru CRE, este profesor emerit de
Studii Chinezeşti;
– Frederick Brown, membru CRE, membru de asememea
al Institutului de Politici Străine, este profesor în cadrul
Programului de Studii privitoare la Asia de Sud-Est;
Charles Doran, membru CRE, profesor of Relaţii Internaţionale;
Director Programului de Teoria Globalizării şi Istorie; Director
al Centrului de Studii Canadiene;
– Isaiah Frank, membru CRE, este profesor de Economie
Internaţională;
– Francis Fukuyama, membru CRE, Directorul Proiectului
de Telecomunicaţii SAIS, este şi membru al Institutului de
Politici Străine;
– Christian Herter, membru CRE, profesor de Relaţii
Internaţionale;
– Michael Mandelbaum, membru CRE, este Director al
Programului de Politică Externă Americană.
–118–
Problema suprapopulării
- o problemă artificială
Prof. Paul Matei – Bucureşti
Conform celor declarate în prezent de unii
oameni de ştiinţă şi de unii politicieni, ameninţarea
majoră pentru specia umană şi pentru însăşi
planeta noastră este supra-popularea. Această
teorie complet eronată slujeşte drept paravan şi
justificare pentru politica antisocială dusă de unele
guverne, ca şi unele planurile diabolice, care
urmăresc să reducă populaţia globului cu ajutorul
unor virusuri artificiale.
I
nventatorul "problemei populării” a fost reverendul
Thomas Malthus, care, în "Eseu asupra principiului
populării" (1798-1803), era de părere că populaţia
tinde să crească în progresie geometrică în timp ce mijloacele
de subzistenţă cresc doar în progresie aritmetică. Supra-
popularea reprezintă astfel o ameninţare terorizantă pentru
civilizaţie, concluzionează Malthus.
Opinia lui Malthus a avut un succes imediat printre
aristocraţii Europei, uluiţi şi alarmaţi de "puterea poporului"
demonstrată în revoluţiile americană şi franceză. Malthus
declara că "Insurecţia este rezultatul inevitabil al supra-
populării. Omul de rând este ignorant. Adunaţi mulţi laolaltă şi
rezultatul este un anarhism animalic.”
În 1803, Malthus şi-a modificat puţin teoria. După ce şi-a
publicat scurta şi simplista teorie în prima ediţie a eseului său şi
după ce a avut timp şi „bunăvoinţă” să ia în considerare atât
faptele, cât şi teoria, a ajuns să concluzioneze că "Fiinţele
umane sunt foarte diferite de muşte şi şoareci. Când sunt
confruntate cu limitele unei situaţii de strâmtoare, oamenii pot
să-şi modifice comportamentul astfel încât să se acomodeze
acestor limite" (Julian Simon, "Ultima Resursă”, Princeton, NJ:
Princeton University Press, 1981, p.177). În ultimii ani ai vieţii,
Malthus s-a îndepărtat în întregime de faimoasa sa doctrină. În
1830, el nu mai putea fi clasificat în continuare drept "malthu-
sian". Totuşi, simplista teorie din 1798 a continuat să supravie-
ţuiască şi să înflorească în mintea şi în liniile de conduită
teoretice şi politice ale tuturor acelora care sperau să oprească şi
să înfrângă puterea în creştere a maselor, francmasoneria având
şi ea acest scop prioritar.
"Malthusianismul" secolului al XIX-lea în economie şi
politică era o instituţionalizare a recomandărilor reverendului
Malthus din 1798 şi îndeosebi a recomandării de "a creşte rata
de mortalitate a sărăcimii".
În spatele tendinţelor de genocid şi ecocid ale civilizaţiei
noastre, ale speciei noastre, în secolul al XX-lea, se află
propoziţia falsă şi repetată la nesfârşit că populaţia reprezintă
marea problemă a planetei. Se susţine că aceasta este sursa
tuturor celorlalte probleme. Pentru mulţi dintre cei care
formează bine-văzuta elită dominantă, populaţia planetei este
văzută a nu fi altceva decât un cancer. Julian Simon scrie:
"Poate că una dintre cele mai urâte analogii biologice este
aceea că există o paralelă alarmantă între creşterea cancerului
în corpul unui organism şi creşterea populaţiei umane în
economia ecologică a Terrei" (analogia pentru "populare" a fost
gândită de Alan Gregg, directorul emerit al Diviziei medicale a
Fundaţiei Rockefeller). Gregg adaugă: "creşterile canceroase
necesită alimente, dar pe cât ştiu eu ele nu au fost niciodată
 Dezbateri
vindecate alimentându-le...” maşinărie de reprimare a populării şi că exploatarea resurselor
Implicaţiile politice ale acestei analogii sunt foarte clare: naturale sunt "ştiinţific responsabile". Cei mai mulţi dintre
Gregg merge până acolo încât afirmă, într-un articol solicitat de cetăţeni nu sunt mai buni; ei au fost înşelaţi cu unul sau mai
cea mai de seamă revistă ştiinţifică din SUA: "Cât de mult se multe dintre drogurile şi tranchilizantele disponibile în prezent.
aseamănă mahalalele marilor noastre oraşe cu necrozele unei Pe scurt, cea mai mare problemă a noastră este aceea că avem
tumori!". Şi pune o întrebare bizară: "Ce sunt mai ofensatoare un enorm deficit de inteligenţă pe care nu îl putem dezvălui şi
pentru decenţă şi frumuseţe: mahalalele sau duhoarea fetidă a vedea. Am eşuat în a ne utiliza creierele şi inimile noastre
unei tumori în creştere?" pentru a ne găsi drumul prin dificultăţile prezentului spre o eră
Cel mai important susţinător al neo-malthusianismului nouă mai bună.
sortit eşecului este dr. Paul Ehrlich. Următorul citat provine din Darwin susţinea că victoria în dificultăţile vieţii revine
cartea "Ultima resursă" de Julian Simon: "Noi nu vom mai putea acelor specii care au cele mai multe avantaje. Chiar şi un mic
mult timp să ne îngăduim doar a trata simptomele cancerului avantaj, un "grăunte de nisip în balanţă", aşa cum se exprimă
creşterii populaţiei, va trebui extirpat însuşi cancerul". Darwin, poate însemna diferenţa între supravieţuire şi dispariţie.
În lucrarea "Eco-Catastrofa", Paul Ehrlich a făcut o Doctrina grăuntelui de nisip a încurajat forţele dominante ale
descriere dramatică a înspăimântătoarei zile de Apoi. El Occidentului să lupte pentru a monopoliza toate inovaţiile
prezicea - pentru anii 1970 - secarea oceanului, recolte agricole tehnologice care ar îmbunătăţi viaţa oamenilor, iar rezultatul
în declin, dezastre cauzate de smog la New York şi Los Angeles final al acestui proces este nefericitul fapt că oamenii obişnuiţi
(aproape 200.000 de cadavre), apariţia deşertului central – sunt dependenţi, pentru a supravieţui, de "cele mai noi
apusean, ciuma mondială şi războiul termonuclear care vor tehnologii" ale ultimului secol (care, de fapt, sunt de mult
apărea, mult mai probabil, dacă va continua creşterea depăşite), în timp ce motorul cu ardere internă - poluantul
populaţiei... controlul acesteia fiind singura salvare posibilă. numărul unu al planetei - ar fi trebuit să fie (şi ar fi putut să fie)
Un număr redus de oameni de ştiinţă au convins mulţi istorie, încă de acum 70 de ani.
politicieni şi profani că politici raţionale de populare cu privire
la fertilitate, mortalitate şi imigrare pot fi deduse direct din
situaţiile prezente privind populaţia şi creşterea economică.
Politicienii convinşi au început să creadă în "adevărul ştiinţific"
că ţările trebuie să-şi reducă creşterea populaţiei. Şi oamenii de
ştiinţă convingători au dorit ca politicienii să creadă că aseme-
nea propuneri arbitrare sunt într-adevăr ştiinţifice.
De exemplu, pagina de copertă a manualului mişcării
privind controlul populării în SUA citează: "Bomba populării,
spune Paul Ehrlich, un competent om de ştiinţă, descrie în mod
clar dimensiunile crizei... supra-popularea este acum problema
dominantă..., controlul populaţiei sau cursa spre uitare”? (Nota
bene: ca mulţi alţi oameni de ştiinţă, Simon nu ştie că sectorul
dominant al comunităţii ştiinţifice este "scientist", adică supus
agendei elitiste a Bisericii scientistice. Primul punct din
programul acesteia este controlul populării). Acelaşi autor
spunea: "Dacă restricţiile voluntare asupra creşterii populării
nu vor interveni în viitor, vom fi confruntaţi cu nevoia de a lua
în considerare măsuri coercitive - nu prea diferit de Ehrlich”
(prin obligare dacă metodele voluntare vor eşua).
Primele rânduri din best-seller-ul "Bomba populării" de
Paul Ehrlich au avut o influenţă foarte mare: "Bătălia pentru a
hrăni întreaga umanitate s-a încheiat. În anii 1970 lumea va

Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

trece prin foamete - sute de milioane de oameni vor muri de
foame". Eu nu pot gândi nici un motiv pentru a avea mai mult
de 150 milioane de oameni (în SUA) şi nimeni nu mi-a sugerat
un astfel de motiv.”
Nimeni nu poate afirma că aceste critici ştiinţifice ale lui
Simon şi ale altora au închis gura prevestitoare de sfârşit al
lumii. Criticile au fost fără efect. Ehrlich continuă să declame
nonsensurile sale alarmiste. Într-un episod al programului de
televiziune "Vederi", Ehrlich rezolvă misterul ce învăluie soarta
ultimei comunităţi ce a populat Insula Paştelui. Ultimii oameni
de pe insulă au "ieşit din echilibrul" cu mediul. Ehrlich reven-
dică drept singură "mărturie" a sa, faptul că arborii palmieri
creşteau cândva pe insulă, iar acum nu mai este nici unul.
Locuitorii de pe Insula Paştelui şi-au tăiat învelişul lor de
pădure, Ehrlich sugerând că drept rezultat şi-au pierdut şi
resursele lor primare de hrană. După aceasta, afirmă Ehrlich,
oamenii au trecut la canibalism. Ei s-au mâncat unul pe altul - şi
acesta a fost sfârşitul…
„Marea problemă” a lumii noastre de astăzi nu este
popularea. Planeta poate suporta o populaţie de câteva ori mai
mare decât populaţia prezentă, dacă resursele sunt administrate
responsabil.
Pe baza intuiţiei şi informaţiilor de care dispunem, putem
ajunge la concluzia că multe dintre acele "elite" dominante din
Vest şi-au spălat singure creierele pentru a gândi că vasta lor

–119–
 Medicină
Flavona hispidulina dezvoltă
efecte anticonvulsivante
Bianca-Isabela Guzumaş – Huşi
lavona hispidulina este un ligand al receptorilor de
F benzodiazepine cu proprietăţi alosterice positive, de-
a lungul barierei sânge-creier şi care dezvoltă efecte
anticonvulsivante.
Abstract
 Caracterizarea funcţională a hispidulinei (4’,5,7-
trihidroxi-6-metoxiflavona), un puternic ligand al receptorilor de
benzodiazepine (BZD), a fost iniţiată să determine potenţialul sau
ca un modulator al activităţii sistemului nervos central.
 După sinteze chimice, hispidulina a fost investigată la
recombinarea receptorilor GABA/BZD exprimate de Xenopus
laevis oocytes. Concentraţiile de 50nM sau mai mari au stimulat
curenţii de clorură induse de GABA la testarea subtipurilor de
receptor (α1-3,5,6β2γ2S) indicând proprietăţile alosterice
positive. Stimularea maximă la α1β2γ2S a fost observată cu
10μm de hispidulina. În comparaţie cu diazepamul, hispidulina
a modulat subtipul de receptor α6β2γ2S- GABA.
 După administrarea în criză de epilepsie la cobai (M.
unguiculatus), de hispidulina (10mg kg/corp pe zi) şi de
diazepam (2 mg kg/corp pe zi) s-a observat reducerea vizibilă a
crizelor dupa 7 zile de tratament (30 si 25 % din animalele din
grupurile de tratament respective vs 80% din grupul vehicul)
 Permeabilitatea hispidulinei, marcată 14c, de-a lungul
barierei sânge-creier pentru sintetizarea chimică, a fost
confirmată de un model de perfuzie pe un şobolan in situ. Cu o
rată de absorbţie (kin) de 1.14 ml min-1g-1, măsurătorile s-au
apropiat de valorile rezultate ale compuşilor cu putere mare de
absorbţie precum diazepamul
 Experimentele cu celulele Caco-2 au arătat că,
administrată oral, hispidulina intră în circulaţie în forma sa
intactă. La o concentraţie de 30 μM, flavona a traversat
monostratul fără degradare, acest lucru fiind verificat prin
absenţa metaboliţilor de glucuronidat.
Introducere
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
Acidul γ-aminobutiric(GABA) şi receptorii GABAA
aparţin clasei de inhibitori majori din sistemul nervos
central(CNS). GABA deschide un canal de ioni de clorură
selectiv în receptorii GABA, care sunt modulaţi in egală măsură
de o mare cantitate de medicamente incluzând barbituricele,
steroizii şi benzodiazepinele. Aceşti modulatori ai receptorilor
interacţionează cu mai multe situri alosterice obligatorii pe
complexul GABAA receptor. Situl obligatoriu BZD, aşa-
numitul receptor BZD, poate fi ocupat de o varietate de
substanţe clasificate ca fiind modulatori alosterici positivi,
antagonişti sau modulatori alosterici negativi, conform
activităţii lor intrinsece (Sigel & Buhr, 1997). Benzodiazepinele
şi marea majoritate a tranchilizantelor sunt consideraţi liganzi
clasici a acestui sit modulator. Ei se comportă ca modulatori
alosterici pozitivi, crescând frecvenţa deschiderii canalelor şi
conferind efecte anxiolitice, anticonvusivante, sedativ-hipnotice
şi relaxant-musculare.(Sieghart & Sperk, 2002). Un studiu
intensiv a fost realizat în ultima decadă cu scopul de a separa
aceste acţiuni diverse şi de a găsi alţii noi, mai selectivi, liganzi
ai receptorilor BZD ca medicamente candidate în tratamentul
epilepsiei, anxietăţii şi problemelor legate de somn. Flavonele
naturale se numară printre aceşti candidaţi şi reprezintă liganzi
ai receptorilor BZD (Medina et al.,1998). Ei cuprind flavonele,
flavonolii, antocianii şi compuşii asemănători din plantele
superioare şi reprezintă o parte importantă din dieta noastra
zilnică. Cateva activităţi biologice ale acestora s-au dezvoltat,
de exemplu, proprietăţile antioxidante, antivirale, anticance-
rigene şi chemopreventive(Daniel & Wenzel, 2003). Efectele
–120–
flavonoidelor din plante asupra sistemului nervos central sunt
cunoscute din 1990, când a fost descrisă pentru prima dată
existenţa flavonoidelor cu efect anxiolitic natural (Medina et al.,
1998). Flavonele precum chrysin, apigenina, wogonin şi recent
izolata 6-metilapigenina au demonstrat că posedă efecte
anxiolitice in vivo. Prin comparaţie, efectele lor sedative,
anticonvulsivante şi miorelaxante sunt mai puţin evidenţiate,
indicând o posibilă acţiune mai selectivă a acestor substanţe
(Medina et al., 1998; Hui et al,. 2002; Marder et al., 2003).
Deşi sursele multor flavone active sunt bine cunoscute,
detaliile asupra biodisponibilităţii şi a formelor sale active in vivo
sunt limitate. Absorbţia, metabolismul şi originea în mare parte a
agenţilor flavonici, în special, sunt puţin cunoscute. Recent,
hispidulina (4’,5,7- trihidroxi-6-metoxiflavona) a fost izolată din
salvie (Salvia officinalis L.) şi a fost identificată ca fiind un ligand
puternic a receptorilor BZD in vitro din centrul nervos central. Cu o
valoare IC50 de 1.3 μM, hispidulina a prezentat o activitate
puternică asupra receptorilor BZD în comparaţie cu alte flavone
izolate (kavvadias et al., 2003). Hispidulina este o flavona naturală,
des intâlnită în anumite specii de Artemisia şi Salvia. Anumite
studii in vitro au demonstrat activitatea sa puternic antioxidantă,
antifungică, antiinflamatoare şi atimutagenică (Chulasiri et al., Gil
et al., Tan et al., 1999). Lipsa informaţiilor farmacocinetice şi
aspectelor nerezolvate cu privire la trecerea barierei sânge-creier
(BBB) a dus la investigarea sintetizării sale în forma radioactivă.
Asemănarea cu diazepamul
Crizele epileptice sunt desfuncţii ale creierului cauzate de
creşterea numărului de descărcări electrice scurte ale celulelor
nervoase. Inhibarea mediatorilor GABA este uşor consolidată
de un numar mare de liganzi ai receptorilor BZD. Liganzii BZD
precum diazepamul acţionează ca şi anticonvulsivante
(Treiman, 2001). De aici provine teoria ca ceilalţi liganzi ai
receptorilor BZD ce deţin un profil farmacologic similar
hispidulinei ar putea avea deasemeni aceste efecte. În studiu,
activitatea asemănătoare diazepamului a hispidulinei a condus
la ipoteza efectelor anticonvulsivante a flavonei in vivo. Cobaiul
folosit (M. unguiculatus) poate fi caracterizat ca un model de
animal pentru studiul crizelor epileptice, în special, în epilepsia
mioclonică şi „grand mal”(Bertorelli et al., 1995). Mulţi dintre
cobai prezentau crize, dezvoltate probabil datorită expunerii
stimulilor locali minori. Sensibilitatea crizelor este demonstrată
în anumite tipuri consangvinizate potrivite pentru studiul
medcamentelor antiepileptice (Rausch et al., 1988). Din cauza
vulnerabilităţii lor înnăscute, cobaii afectaţi nu au avut nevoie
de tratament chimic sau cu electroşocuri pentru a prezenta crize.
(Rausch et al., 1988). Injecţiile administrate intravenos sau
intraperitoneal sunt evitate în special datorită faptului că nu
produc imediat crizele. În studiu, eficacitatea hispidulinei a fost
testată în comparaţie cu diazepam pe baza observaţiilor
ulterioare (Rausch et al., 1988). Cum a fost deja comfirmat,
tratamentul antiepileptic cu hispidulina sau clasicul tranchilizant
diazepam au ajutat în tratamentul crizelor spontane.
Concluzie
Acest studiu arată sintetizarea chimică a flavonei
hispidulina. Aşa cum a fost demonstrat, acest compus probabil
acţioneaza parţial ca modulator alosteric pozitiv pe receptorii
GABA, penetrează bariera sânge-creier şi prezintă activitate
anticonvulsivantă pe sistemul nervos central. Informaţiile
electrofiziologice şi asupra permeabilităţii barierei sânge-creier
conferă detalii importante asupra rolului hispidulinei ca şi
compus anticonvulsivant puternic şi sunt susţinute de
observaţiile in vivo, limitându-se doar la o singură doză.
Experimentele viitoare vor stabili dacă hispidulina posedă alte
efecte tipice benzodiazepinelor, precum sedative, anxiolitice şi
musculator – relaxantă. Investigaţiile viitoare se vor baza pe
biodisponibilitate, distribuţia parametrilor, metaboliţii active,
plus în alte fenotipuri epileptice, de a pune in perspectivă
impactul flavonei pe activitatea inhibitorie a creierului.
(Adaptare după Everything About Epilepsy And
Health Supplements! The flavone hispidulin exhibits
anticonvulsive effects)

Avantajele produselor naturale în
raport cu medicamentele de sinteză
Prof. George Bianu – Bucureşti
Continuare din nr. 14(4) octombrie 2010
Este medicina naturistă total lipsită de pericole?
D in păcate, răspunsul este nu, dar nu din cauza
imperfecţiunilor Naturii, ci datorită faptului că
există unii vindecători entuziaşti, dar mediocri în
puterea lăuntrică (biocâmp subtil) şi în profunzimea
cunoştinţelor autentic spirituale, care, deşi se consideră experţi
în medicina alternativă, deţin numai
cunoştinţe generale de anatomie şi
patologie, iar afirmaţiile fantasmagorice
pe care adeseori ei se hazardează să le
facă trebuie privite cu multă circum-
specţie, cu bun simţ, cu detaşare şi cu
discernământ. Unii dintre aceşti
terapeuţi mediocri susţin că nu le mai
sunt deloc necesare cunoştinţele
generale de anatomie şi fiziologie,
datorită faptului că ei acţionează mai
mult asupra aurei, asupra mentalului,
asupra sufletului şi asupra corpului
fizic. În alte cazuri, practicanţii medi-
cinii alternative care se consideră
„bioterapeuţi atotputernici” alunecă din
sublim într-un ridicol grotesc, îşi pierd
în scurt timp bunul simţ, devin mega-
lomani, lasă să li se exacerbeze orgoliul
şi devin atât de pueril entuziaşti de
terapia (prin transfer de bioenergie) pe
care o utilizează, încât ajung să uite
complet de faptul că mintea şi corpul
fiinţei umane prezintă remarcabile
puteri vindecătoare, ce sunt trezite şi
amplificate datorită fenomenelor de sugestie şi autosugestie
care fac să survină procese complexe de rezonanţă cu energii
sublime binefăcătoare din Macrocosmos (fenomen pus în mod
clar în evidenţă în cazul placeboterapiei), şi, fără ca măcar să
bănuiască faptul că aceste rezultate apar independent de
tratamentul aplicat, îşi imaginează în mod eronat că totul este
dovada înzestrării lor.
Cei care practică sau caută naturismul autentic trebuie să
ştie că atitudinea corectă a unui terapeut este aceea de canal prin
care înţelepciunea şi compasiunea Mamei-Naturi se manifestă
către ceilalţi. Un adevărat terapeut naturist nu-şi va aroga
niciodată meritul de a fi vindecat singur pacientul, ci, plin de
umilinţă, va implora ca Divinul să dirijeze prin el, către fiinţa
aflată în suferinţă, energiile şi cunoaşterea necesare pentru
vindecare. Aşa se şi explică de ce, în astfel de situaţii, doi
pacienţi cu aceeaşi boală (simptomatologie clinică) primesc
tratamente uneori radical diferite.
Medicină naturistă
Întoarcere în viitor
Din cele semnalate până acum, cititorul nu trebuie să tragă
concluzia că noi privim medicina alternativă cu scepticism.
Considerăm însă că este mult mai înţelept să examinăm orice
informaţie în acest domeniu cu bun simţ, cu luciditate, cu
discernământ şi cu inteligenţă.
Acest fenomen la care asistăm acum, prin care se
realizează repunerea în valoare a alimentelor naturale şi a
plantelor pentru terapia diferitelor afecţiuni, este perfect
justificat din punct de vedere istoric. Aproape dintotdeauna
practica medicală a valorificat puterea de vindecare a
alimentelor naturale. Singura excepţie o reprezintă ultimii 150 -
200 de ani, în care industria medicamentelor de sinteză a impus
un monopol dictatorial; din fericire însă, adevăratele statistici
arată că cei mai mulţi oameni nu au încetat deloc în această
perioadă să utilizeze produsele naturale ca remedii. Cu 5000 de
ani înaintea erei noastre, medicii egipteni prescriau alimentele
ca medicamente, iar apoi Hipocrate proclama caracterul
indisociabil al relaţiei medicină-alimentaţie. Aristotel, la rândul
său, făcea următoarea afirmaţie plină de bun simţ: „În ceea ce
priveşte sănătatea şi boala, nu-i revine numai medicului şi
cercetătorului naturii să indice până la un punct cauzele. Însă
în ce măsură aceştia doi se deosebesc
şi iau în consideraţie lucruri deosebite
nu este cazul să o spunem acum,
întrucât învecinarea până la un punct a
celor două preocupări o arată situaţia
de fapt: medicii mai rafinaţi şi mai plini
de zel spun câte ceva despre natură şi
recunosc că-şi dobândesc de acolo
principiile lor, iar cei mai aleşi din
cercetătorii naturii sfârşesc la rândul
lor, întrucâtva, prin a ajunge la
principiile medicale.”
Marele nostru model divin, Iisus
Christos, care în tipul misiunii sale
spirituale a realizat numeroase acte
terapeutice excepţionale, a recomandat
produsele naturii pentru vindecarea
oamenilor, iar Biblia indică numeroase
remedii naturale pentru diferite afecţiuni.
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
Medicii chinezi, cei indieni sau
cei tibetani au recunoscut şi au utilizat
din timpuri străvechi produsele naturale
în actele lor terapeutice. Scrierile lor,
prezentate adesea într-un lirism entuzi-
ast, descriu virtuţile terapeutice ale
naturii. Într-un mod asemănător ne putem referi la tradiţia
medicală sud-americană şi australiană.
Tradiţia medicinei naturale este foarte vastă şi constituie,
practic, principala modalitate de tratament (după cum arată
adevăratele statistici) în majoritatea regiunilor de pe glob.
La începutul acestui secol, vindecătorul clarvăzător Edgar
Cayce prescria cu un mare succes plantele, fructele, legumele şi
elementele naturii pentru vindecarea a mii de oameni. Succesul
său a fost considerabil şi el a fost în cele din urmă acceptat şi de
către Colegiul Medicilor. La ora actuală există în statul Virginia
(SUA) Fundaţia Medicală Edgar Cayce, care se ocupă cu
valorificarea ştiinţifică a tuturor indicaţiilor pe care acest
clarvăzător le-a dat pacienţilor de-a lungul timpului.
–121–
 Spiritualitate
Starea de unitate benefică este cheia
transformării lumii în care trăim
Mugurel Atudorei – Bucureşti
hiar şi la o analiză sumară, se constată că
C umanitatea se confruntă în prezent cu o situaţie mai
dificilă ca niciodată în vreo altă perioadă a istoriei
sale. Există crize acute, în mai toate domeniile vieţii sociale,
economice, politice, culturale etc. Generaţiei actuale îi revine o
mare responsabilitate în modul cum abordează soluţionarea
acestor situaţii adeseori dramatice, pentru că miza acestei
soluţionări devine din ce în ce mai mult însăşi existenţa noastră
ca civilizaţie. Este necesar să ne întrebăm cât mai serios dacă
drumul pe care mergem este într-adevăr cel bun. A continua,
din inerţie, să mergem în acelaşi mod, acceptând cu pasivitate
unele direcţii care sunt în mod evident greşite, ar putea constitui
o gravă inconştienţă, pe care o vom plăti scump.
Un exemplu care ar trebui să ne dea de gândit în acest
sens este aşa-zisa: "luptă pentru pace". După cel de-al Doilea
Război Mondial au existat sute de conflicte armate, mai multe
decât în orice altă perioadă precedentă. Foarte multe din aceste
conflicte, în special în ultima perioadă, au fost declanşate de
ideea de a obţine pacea prin război, ba chiar prin strategia
"atacului preventiv". Aceste războaie, însă, au lăsat în urma lor,
în zonele unde s-au desfăşurat, doar răni adânci, mari tensiuni şi
multă suferinţă. În ciuda tuturor măsurilor de securitate şi
supraveghere care au fost luate, societatea actuală pare să fie
departe de împlinirea dezideratului de pace.
Este nevoie de o nouă mentalitate, de o cât mai rapidă
reorientare a conştiinţei, care să cuprindă un număr cât mai
mare de oameni. Este necesar să înţelegem că nu suntem
separaţi unii de ceilalţi, ci constituim în esenţă o Unitate şi că
destinul acestei unităţi depinde de fiecare dintre noi. Ceea ce ne
separă este tocmai lipsa conştientizării acestei unităţi.
În susţinerea importanţei şi valorii participării unitare a
oamenilor la îmbunătăţirea lumii în care trăim, există o serie de
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
descoperiri semnificative ale ştiinţei moderne, care, deloc
întâmplător, confirmă anumite principii fundamentale ce au fost
consemnate în tradiţiile spirituale cu mult timp în urmă. Ne
putem raporta aici la toate tradiţiile spirituale autentice ale
umanităţii care, dincolo de diferenţele lor specifice, conţin
elemente directoare comune. Această confluenţă a ştiinţei
moderne cu unele ştiinţe spirituale străvechi îi poate surprinde
pe cei care consideră că nivelul ştiinţific al societăţii noastre
reprezintă o culme ce a depăşit cu mult tot ceea ce a cunoscut
vreodată omenirea. Din acest punct de vedere însă, este bine să
nu subapreciem faptul că pentru ştiinţa şi, în general, pentru
societatea actuală există încă multe enigme neelucidate în ceea
ce priveşte anumite realizări la care au ajuns oamenii din
trecutul îndepărtat al omenirii. Un exemplu în acest sens îl
constituie existenţa piramidei lui Keops, din Egipt, care rămâne
încă o mare necunoscută pentru cercetătorii din zilele noastre.
Pentru a ne referi doar la un singur aspect, este foarte greu de
explicat astăzi cum a fost transportată fundaţia de rocă a
piramidei, care este mono-bloc, are o adâncime de zeci de metri
şi o greutate de sute de tone.
Ştiinţa modernă redescoperă valori spirituale străvechi
Vom prezenta în continuare câteva aspecte ale unor
descoperiri ştiinţifice recente, urmărind să evidenţiem în special
potenţialul deosebit de mare pe care îl are fiecare fiinţă umană
şi mai ales efectul de forţă uriaşă ce poate surveni în urma unei
–122–
angrenări unitare conştiente, orientată benefic. Ideea
fundamentală de care trebuie să ţinem seama este aceea că
substratul materiei este energia, iar substratul energiei este
conştiinţa. Prin urmare, dacă fiecare dintre noi ne trezim cât mai
repede conştiinţa, vom putea transforma şi influenţa rapid în
mod benefic întreaga lume în care trăim.
Este aproape unanim acceptat ştiinţific faptul că omul
contemporan îşi foloseşte de obicei aproximativ 5% din
potenţialul său cerebral. Aceasta ne arată, printre altele, faptul
că omul nu se cunoaşte pe el însuşi. Există numeroase capacităţi
psihice, strict autentificate, ce nu pot fi explicate de ştiinţa
modernă şi tocmai de aceea ele sunt numite "paranormale".
Aceste manifestări au fost asistate, observate, analizate, descrise
şi chiar filmate în zeci de mii de cazuri documentate. Pentru a
aminti doar câteva dintre ele, putem menţiona: telepatia,
psihokinezia, mersul pe jar încins, clarviziunea, premoniţia,
levitaţia etc. Dincolo de aspectul lor senzaţional, aceste puteri
psihice ne indică faptul că, în mod evident, omul este mult mai
mult decât crede că este şi că aceste capacităţi sunt posibile
pentru oricine ştie cum să le acceseze în propria sa fiinţă.
Tradiţiile spirituale susţin, majoritatea dintre ele, că a te
cunoaşte pe tine însuţi aşa cum eşti cu adevărat, în totalitatea
fiinţei tale, înseamnă să cunoşti tot ceea ce există în întregul
univers. "Cunoaşte-te pe tine însuţi şi vei cunoaşte astfel
Universul cu toate tainele sale!", stă scris pe frontonul templului
de la Delfi. Punând mai mult accentul pe cunoaşterea interioară,
ştiinţele spirituale străvechi au ajuns la concluzia că acesta este
singura modalitate de a ne desăvârşi ca fiinţe umane, ajungând
în felul acesta să înţelegem cu adevărat sensul existenţei lumii
în care trăim.
Fără a minimaliza realizările civilizaţiei moderne, trebuie
să recunoaştem că majoritatea oamenilor societăţii actuale este
mai preocupată să "cucerească" tot mai mult în exterior (în plan
tehnologic, economic, politic, militar, ştiinţific etc.), nefiind
dispusă aproape deloc să-şi sondeze dimensiunile interioare
tainice ale fiinţei, pentru a descoperi astfel potenţialităţile
infinite cu care a fost înzestrată. Astfel, omenirea a ajuns în
situaţia în care, după atâţia ani de cercetări şi descoperiri
extraordinare, să nu ştie încă în mod clar de ce este afectată de
atâtea boli, multe dintre ele fiind încă nevindecabile sau de ce
este marcată de crize naţionale şi mondiale din ce în ce mai
complexe. Deşi poate părea prea simplu, ar trebui să realizăm
cu toţii că o orientare mai atentă a fiecăruia dintre noi asupra
propriei fiinţe este singura modalitate reală de a rezolva cât mai
repede şi mai bine dificultăţile de tot felul cu care se confruntă
actualmente societatea modernă.
Un exemplu ilustrativ în această direcţie, în care modul de
abordare este esenţial, este domeniul medical. Cercetările din
ultima perioadă au arătat că vindecarea unui bolnav nu ţine doar
de remediul strict exterior care i se aplică, ci că ea depinde, într-
o foarte mare măsură, de atitudinea interioară a acestuia.
Majoritatea bolilor îşi au originea în planul psiho-mental, ca
urmare a erorilor de atitudine care au devenit în timp obişnuinţe
rele şi s-a constatat că însănătoşirea se produce întotdeauna
direct proporţional cu participarea psihică a bolnavului la
propria sa vindecare. Fundamentul complexelor mecanisme
psiho-somatice care se declanşează este exact starea de
convingere şi credinţa în faptul că vindecarea va apare, aşa cum
se produce şi în cazul "efectului Placebo" sau în cazul
vindecărilor miraculoase.
Factorul psihic este o cauză formatoare a stării noastre de
sănătate sau de boală. Pentru fiecare dintre noi, menţinerea unui
anumit mod de a gândi determină în timp fie îmbolnăvirea, fie
vindecarea. Astfel, s-a constatat că stresul, tensiunile,
nefericirea, ura, precum şi alte asemenea emoţii psihice
negative, induc în timp boli grave, cum ar fi cancerul, bolile
digestive, bolile cardio-vasculare etc. Pe cealaltă parte fericirea,
umorul, iubirea, speranţa, emoţiile pozitive în general sunt
"medicamentele" cele mai eficiente, ele având capacitatea de a
reda sănătatea chiar şi în cazuri considerate de medici
incurabile.

Stările şi energiile se impregnează în trupul nostru
prin intermediul apei din care suntem constituiţi în
proporţie de 70-80%
Foarte mulţi oameni se lasă purtaţi în mod pasiv de
gândurile şi influenţele mentale de care sunt înconjuraţi (şi pe
care le recepţionează). Prin urmare, stările lor sunt fluctuante şi
lipsite de o orientare clară. Angrenată într-un mod activ,
conştient şi focalizat, puterea psihică şi mentală pe care o poate
manifesta un om devine astfel o forţă impresionantă şi cât se
poate de concretă. Este foarte important să conştientizăm faptul
că aceste fenomene nu se produc doar în anumite cazuri mai
mult sau mai puţin senzaţionale, ci dimpotrivă, puterea minţii
acţionează, într-o măsură mai mare sau mai mică, la fiecare
dintre noi. Acest adevăr a fost obiectivat într-un mod
revoluţionar de către savantul japonez Massaro Emoto prin
intermediul studiilor sale asupra apei. Folosind apa ca mediu
receptor, s-a constatat că aceasta este impregnată – şi formează
apoi micro-cristale diferite atunci când este îngheţată – în
funcţie de gândurile şi stările oamenilor. Gândurile pozitive (de
iubire, bunătate, optimism, mulţumire etc.) au o influenţă care
generează o cristalizare frumoasă, echilibrată şi armonioasă,
precum şi o îmbunătăţire a calităţii generale a apei respective.
Dimpotrivă, gândurile negative (de ură, indiferenţă, răutate,
pesimism, vulgaritate etc.) deformează structurile micro-
cristalelor de apă, apa cristalizând în forme hidoase,
dizarmonioase. Se poate astfel constata că influenţa gândirii
este puternică şi obiectivă şi nu trebuie deloc neglijată.
Apa, cel mai răspândit element de pe planeta noastră, din
care este alcătuit şi corpul uman în proporţie de aprox. 80%, s-a
dovedit receptivă şi la influenţele muzicii, obiectivându-se
astfel raportul dintre tipul de muzică folosit şi efectul
(armonizator sau, la polul opus, perturbator) al acesteia.
Cercetările au arătat că efectele ritmurilor şi frecvenţelor
muzicii sunt aceleaşi, atât la nivel molecular, cât şi la nivelul de
reacţie al plantelor, animalelor sau oamenilor, având consonanţe
chiar cu anumite frecvenţe planetare. În cazul oamenilor,
frecvenţele sonore ale muzicii au generat anumite stări psihice
specifice, care au putut fi evidenţiate destul de precis prin
intermediul undelor cerebrale înregistrate de un
electroencefalograf. De fapt, toate corpurile şi fenomenele, de la
particulele sub-atomice la găurile negre din spaţiul cosmic, au o
manifestare sonoră asociată şi care poate fi obiectivată prin
frecvenţe specifice de vibraţie, aflate între ele în corelaţii
armonice. Analogic vorbind, toate corpurile micro şi
macroscopice au forme şi dimensiuni ce se află în raporturi sau
proporţii care nu sunt aleatorii, ci pot fi descrise de legi ale unor
serii de frecvenţe armonice.
Aceste frecvenţe armonice comune pe toate nivelurile
indică faptul că tot ceea ce există este "acordat" într-un mod
unitar şi coerent la ritmuri şi frecvenţe rezonante universale.
Aceste descoperiri confirmă, dacă mai era nevoie, anumite
afirmaţii ale tradiţiilor spirituale planetare, care afirmă că în
univers totul este vibraţie, totul fiind o desfăşurare ordonată de
energie. Înţelegem astfel că fiinţa umană este permanent
influenţată de vaste câmpuri energetice rezonante. În acest sens
sunt relevante studiile şi descoperirile biologului Rupert
Sheldrake, care afirma că realitatea este structurată şi ierarhizată
prin intermediul unor aşa-numite "câmpuri morfogenetice"
specifice, care sunt responsabile pentru forma şi organizarea
caracteristică a sistemelor de la fiecare nivel de complexitate.
Aceste câmpuri comandă sistemele cu care sunt asociate prin
influenţarea evenimentelor care, dintr-un punct de vedere
energetic, se dovedesc a fi nedeterminate sau probabilistice.
Câmpurile morfogenetice: legătura dintre individ
şi colectivitate
Rupert Sheldrake demonstrează prin experimentele sale că
structurile sistemelor anterioare influenţează sistemele similare
ulterioare într-un mod cumulativ, acţionând atât trans-spaţial,
cât şi trans-temporal. În experimentele sale, Sheldrake arată, de
exemplu, că dacă un singur individ învaţă un nou model de
comportament, atunci orice individ similar, va avea ulterior
tendinţa de a învăţa mult mai repede acelaşi comportament. Cu
cât numărul de indivizi care învaţă acel model comportamental
este mai mare, cu atât mai uşor devine pentru orice individ
Spiritualitate
similar ulterior, să asimileze modelul respectiv, într-un mod
spontan, fără să fi învăţat în mod explicit aceasta, chiar dacă el
se găseşte într-un cu totul alt loc, chiar şi la mare distanţă.
Aceste rezultate experimentale au o semnificaţie deosebit de
importantă, deoarece ne indică într-un mod foarte clar i direct
faptul că suntem într-un anume mod interconectaţi unii cu alţii,
că suntem o unitate ce este influenţată de gândurile şi modelele
pe care fiecare dintre noi le promovăm.
Tocmai de aceea este necesar să devenim cât mai
responsabili în ceea ce priveşte aceste cauze-gând, ce se
constituie în veritabile câmpuri energetice pe care fiecare dintre
noi le generează. De altfel şi genialul fizician Albert Einstein
afirma în teoria sa privind câmpurile unificate că forma şi
implicit consistenţa materială este creată de câmpul energetic.
Orice particulă, spunea Einstein, nu este decât o concentrare a
continuumului energetic, o concentrare în spaţiu-timp a
câmpului director non-liniar, Câmpul Fundamental, denumit
ulterior în fizică şi "Energia punctului zero". Alături de Einstein
şi un alt fizician genial, de origine română, Nikola Tesla, afirma
că, la nivel uman, "organismul nostru există ca o materializare
din totalitatea nemărginită şi invizibilă a ordinii perfecte".
Aceste afirmaţii se află în deplină concordanţă cu cele ale
tradiţiilor spirituale, care afirmă că manifestarea oricărui aspect
particular se produce de la planul subtil către planul concret,
prin "coborâre" succesivă din plan în plan. Metodele moderne
de măsurare şi investigare au reuşit chiar evidenţierea aşa-
numitei "aure energetice" care înconjoară orice obiect sau fiinţă
şi care nu este un produs al acestora, ci o cauză a lor. Astfel,
fotografiile tip Kirlian au arătat, de exemplu, că în situaţia în
care un fragment al unei frunze a fost tăiat, aura energetică a
frunzei a rămas totuşi întreagă, acţionând în continuare ca o sui-
generis matrice energetică pentru forma fizică, în sensul
regenerării acesteia. Se poate evidenţia de asemenea că, dacă în
cazul unei plante aura energetică este influenţată, atunci, fără
nicio altă cauză de natură fizică, planta respectivă reacţionează
specific.
Legea rezonanţei oculte operează infailibil în
toate domeniile
Aceste influenţe de câmp energetic sunt prezente la toate
nivelurile, iar faptul deosebit de important este acela că şi
mintea noastră operează prin rezonanţă, având la rândul ei un
substrat energetic de câmp, undă, frecvenţă, ce poate produce
efecte clar sesizabile, în funcţie de modul cum este orientată,
atât în interiorul fiinţei, cât şi în afara acesteia. Astfel, este mult
mai uşor şi mai plauzibil să înţelegem că toate aceste fenomene
de corelare şi interacţiune generează efecte complexe de
rezonanţă, care constituie apoi cauze pentru diferitele
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
evenimente care survin. Fenomenele de rezonanţă mentală,
angrenate conştient de un grup suficient de mare de oameni care
acţionează la unison, sunt de o forţă pe care puţini o bănuiesc.
Au fost realizate experimente ce au demonstrat cu claritate că
prin generarea în acest mod a unui câmp mental benefic într-o
anumită zonă, evenimentele anti-sociale de exemplu, care au
fost monitorizate în perioada respectivă, au înregistrat o scădere
semnificativă.
Într-un asemenea experiment, ce a avut loc la New York,
într-un experiment public propus de Mişcarea Transcendentală,
un grup de 15 practicanţi ai unei discipline spirituale
tradiţionale au realizat la unison, timp de 30 de zile, câte o oră
pe zi, o anumită formă de meditaţie, cu scopul de a crea o
ambianţă cât mai benefică la nivelul întregului New York.
Autorităţile oraşului au fost sesizate să monitorizeze rata
faptelor antisociale pe parcursul celor 30 zile cât a durat
respectivul experiment. Rezultatele constatate au fost
impresionante, acestea arătând că de-a lungul celor 30 de zile
numărul de accidente, furturi, agresiuni etc. a scăzut
semnificativ, iar după ce perioada experimentală s-a încheiat,
acest număr a revenit la vechile valori, de dinaintea
experimentului. Un alt caz, destul de mediatizat la vremea
respectivă, care pune în evidenţă puterea şi eficienţa uriaşă a
angrenării mentale colective, este cel care s-a produs în timpul
misiunii unei navete Apollo când, în urma unei defecţiuni, unul
dintre modulele navetei urma să se prăbuşească pe Pământ.
Conform calculelor estimate, impactul urma să aibă loc pe o
–123–
 Spiritualitate
zonă de uscat, ceea ce ar fi provocat mari dezastre. Foarte rapid,
prin intermediul mass-media, a fost lansat către populaţie un
apel de concentrare mentală fermă asupra faptului că impactul
va avea loc în ocean. Şi bineînţeles, mentalizarea a funcţionat.
Sunt, de asemenea, cunoscute în toată lumea nenumăratele
cazuri de vindecare spectaculoasă ce au apărut în urma unor
şedinţe de rugăciune colectivă. Prin rugăciunile pline de
fervoare realizate la unison de participanţi, vindecările s-au
produs într-un mod care părea cu totul improbabil pentru
medicina convenţională, ele fiind chiar asociate cu miracolul.
Miracolul este însă doar manifestarea unor legi divine, pe care
marea majoritate a oamenilor nu le înţelege încă.
Fie că ştim sau nu aceasta, fie că luăm în considerare sau
nu aceste lucruri, rezultatele obţinute demonstrează că aceste
aspecte sunt foarte reale, concrete şi chiar măsurabile şi că ele
de fapt se produc în permanenţă. Prin conştientizarea şi
aplicarea corectă a acestor legi fundamentale, prin educarea şi
orientarea unui număr cât mai mare de oameni în acest sens,
starea de unitate a oamenilor ar putea deveni o cauză-
formatoare decisivă pentru un climat de echilibru şi fericire pe
această planetă, pentru fundamentarea unor relaţii de pace şi
armonie în întreaga lume.
Principiul holografic ocult şi principiul corespondenţei
Una din cele mai profunde transformări pe care a
înregistrat-o ştiinţa modernă este aceea că fenomenele naturii şi
implicit fenomenele ce ţin de structura intimă a materiei sunt
acum considerate ca fiind intercorelate. Ele nu mai pot fi
concepute - pentru a avea o viziune cât mai fidelă asupra
realităţii – ca entităţi izolate, ci numai ca părţi ale întregului
cosmic. În special studiile recente realizate în cadrul fizicii
cuantice demonstrează că Universul este un Tot inseparabil,
interdependent, unificat de conexiuni non-locale, al cărui aspect
fundamental îl constituie tocmai această proprietate de
interconectare a părţilor. Conform studiilor şi descoperirilor
realizate de cunoscutul fizician David Bohm, baza acestor
conexiuni universale, non-locale, de tip sincronistic, o constituie
ordinea inerentă reţelei cosmice de conexiuni. El numeşte
această ordine "ordinea implicită" şi arată că ea este un atribut
esenţial al structurii realităţii, aflându-se dincolo de localizările
în timp şi spaţiu. Bohm face o analogie între ordinea implicită şi
tehnica holografică, pornind de la acea proprietate a hologramei
care face ca fiecare zonă a sa să conţină într-un anume fel
întregul, arătând prin această analogie că Realitatea este
structurată pe aceleaşi principii, întregul fiind cuprins în fiecare
dintre părţile sale. Se confirmă astfel un principiu spiritual
fundamental, care afirma că: "Partea este în Tot, iar Totul este
în Parte". O aplicaţie cunoscută a acestei realităţi fundamentale
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
şi utilizată mai ales în medicinile tradiţionale este aceea că toate
organele corpului îşi au câte un punct precis de corespondenţă
în altă parte a corpului (de exemplu la nivelul ochiului, urechii,
tălpii etc.)
Vechile scrieri ale ştiinţelor spirituale afirmă: "Toate
lucrurile îşi află esenţa în dependenţa mutuală; ele nu sunt nimic
prin ele însele", arătând de asemenea că, fundamental, noi toţi
avem aceeaşi natură esenţială cu întregul Univers: "Ceea ce este
aici (în microcosmosul fiinţei umane) este pretutindeni (în
Macrocosmos). Ceea ce nu este aici (în microcosmosul fiinţei
umane), nu este nicăieri (în Macrocosmos)." Reflexia la nivel
uman şi social a acestui principiu este aceea că, fiecare dintre
noi, suntem într-o foarte profundă legătură cu întreaga
umanitate, fiind implicit influenţaţi de aceasta, dar având în
acelaşi timp şi capacitatea potenţială de a o influenţa. Tocmai de
aceea este esenţial să devenim cât mai responsabili vizavi de
acţiunile şi chiar de gândurile noastre. Studiile mecanicii
cuantice au ajuns la concluzia că, în realitate, conştiinţa şi
materia sunt interdependente şi corelate şi că toate observaţiile
noastre, modul cum percepem realitatea, sunt influenţate şi
depind de sistemul nostru de măsurare şi referinţă sau, altfel
spus, de punctul nostru de vedere.
Dacă vrei să revoluţionezi lumea, începe cu tine însuţi!
Este fundamental să subliniem faptul că orice
transformare profundă a conştiinţei, atât individuală cât şi
colectivă, nu este posibilă fără o transformare reală a calităţii
–124–
trăirii interioare a individului. Dacă ştiinţa pe care dorim să o
aplicăm rămâne doar la un nivel de înţelegere mental-teoretic,
ea îşi poate pierde orientarea constructivă, benefică, devenind o
cale rapidă de autodistrugere. "Ştiinţa fără conştiinţă este numai
distrugere şi ruina sufletului.", după cum afirma Francois
Rabelais, realitate pe care istoria modernă o confirmă cu
prisosinţă. Acest aspect a fost fără excepţie evidenţiat de toate
tradiţiile spirituale autentice ale omenirii, care puneau la baza
oricărei transformări a conştiinţei o formare morală şi etică, fără
de care parcurgerea căii propriu-zise era considerată un non-
sens. Puterea obţinută prin respectiva ştiinţă spirituală nu era un
scop în sine, ci doar un jalon al nivelului de armonizare cu
aspectele universale. Pierderea eficienţei în aplicarea ştiinţelor
spirituale s-a produs atunci când aceste aspecte nu au mai fost
suficient sau deloc înţelese. Principiile care au rămas cunoscute
afirmă însă că cea mai mare forţă este cea a echilibrului şi a
armoniei, a coerenţei cu Totalitatea, cu Sensul fundamental care
transpare în tot ceea ce există.
A ne putea raporta şi acorda ca trăire interioară la armonia
coerentă şi unitară a universului, implică - potrivit principiilor
spirituale - o participare cât mai completă a fiinţei noastre, ce
include şi aspectul psiho-emoţional, sufletesc, care este de altfel
definitoriu pentru fiinţa umană. Albert Einstein spunea: "Emoţia
magnifică şi cea mai profundă pe care noi o putem resimţi este
starea inefabilă a misterului, acolo există germenul oricărei
ştiinţe veritabile. Acela căruia această emoţie îi este străină, care
nu ştie să se scufunde pierdut în sine de extaz, lăsându-se
cuprins de admiraţie, este deja un om mort. Experimentarea
profundă şi intimă a sublimului infinit cosmic este cea mai
puternică şi cea mai străveche sursă a cercetării ştiinţifice.
Trăirea mea cea mai elevată constă dintr-o umilă admiraţie
transfiguratoare a Spiritului Superior fără margini care se
dezvăluie în infimele detalii pe care pot să le perceapă fragilele
şi slabele noastre spirite. Această convingere de ordin profund
emoţional pe care o am despre prezenţa unei puteri raţionale
superioare dezvăluită de incomprehensibilul nostru Univers este
ceea ce formează ideea mea de Absolut sau Dumnezeu.".
Mesajul fundamental al multor căi spirituale tradiţionale
este acela de a căuta Adevărul în inimile noastre, prin Iubire.
Iubirea a fost mereu considerată ca fiind sensul vieţii, ceea ce ne
transformă şi totodată ne împlineşte. Nu vom putea cunoaşte
niciodată Adevărul fără să ne trezim în inimă emoţia Iubirii,
căci, după cum spunea Blaise Pascal, "inima are raţiuni pe care
mintea nu le poate înţelege". Iubirea ţine de natura intimă a
conştiinţei pentru că, în esenţă, totul este unitar şi de aceeaşi
natură, iar iubirea este chiar această intuiţie profundă a
împlinirii prin unificare. Am putea spune astfel că Iubirea este
chemarea din sufletele noastre spre a fi una cu Totul, că Iubirea
este chemarea Infinitului care se reflectă în noi.
Atunci când ceea ce îi uneşte pe oameni este Iubirea,
Binele şi Armonia, forţa unei asemenea angrenări conştiente
este extraordinar de mare, pentru că atunci ea este susţinută de
însăşi armonia şi coerenţa universală.
Mulţi dintre noi au impresia că sunt neputincioşi, că nu
pot face nimic pentru a aduce pacea şi armonia în lume. De
aceea, foarte mulţi se complac în pasivitate şi pesimism. Însă
dacă ne deschidem mintea şi inima, vom înţelege că suntem
fiinţe minunate cu puteri lăuntrice nebănuite şi că, în realitate,
nimic nu ne împiedică să ieşim din starea de letargie, de somn
al conştiinţei, în care majoritatea dintre noi ne complacem cel
mai adesea în mod incon tient. A sosit timpul să ne trezim
acum, când încă nu este prea târziu.
Pacea şi fericirea în lume depind de modul cum înţelegem
şi aplicăm fiecare dintre noi aceste principii. Adevărata stare de
Pace, stabilă şi globală, nu poate veni decât din interiorul fiinţei
noastre. Este complet inutil şi lipsit de sens să aşteptăm ca
pacea să fie "făcută" de altcineva, în timp ce noi rămânem într-o
stare de complacere, tensiune şi dezordine interioară. Este
necesar să ieşim grabnic din starea de pasivitate în care ne aflăm
şi să ne unim pe calea Binelui Universal, care se reflectă în
fiecare clipă în inimile deschise, pentru că doar astfel vom reuşi
să ne împlinim cu adevărat menirea pe care o avem acest
pământ, aducând astfel pacea, iubirea, bunătatea, armonia
pentru fiecare dintre noi în parte şi pentru noi toţi împreună.

Părintele Arsenie Boca - un Serafim
de Sarov al României
Adrian Badea – Bucureşti
În epoca actuală, în care timpul trece parcă
tot mai repede, iar viaţa este trăită din ce în ce
mai intens, căile de evoluţie spirituală sunt şi ele
caracterizate de intensitate şi rapiditate. Pe
Pământ se nasc multe fiinţe înzestrate cu
excepţionale calităţi de îndrumători spirituali.
Integrate fiind în planurile divine de salvare a
celor care sunt pregătiţi, aceste mari spirite
creează gigantice curente
spirituale care îi antrenează în
curgerea lor pe cei, tot mai
mulţi, care simt în ei chemarea
lui Dumnezeu.
n curând, pe 28 noiembrie se
Î împlinesc 18 ani de la trecerea,
ca martir, in lumea de dincolo
a Părintelui Arsenie Boca. Părintele
Arsenie Boca a fost, aşa cum depun
mărturie cei care au avut privilegiul de
a-l cunoaşte, cel mai mare duhovnic
creştin român din secolul trecut. Se
spune că avea darul clarviziunii şi că,
atunci când mergeai la el, îţi spunea
cum te cheamă, pentru ce ai venit şi îţi
povestea toată viaţa înainte ca tu să
scoţi vreo vorbă. Nu de puţine ori cei
prezenţi erau martorii unor miracole.
Dincolo de faptul că s-a format şi
a trăit în sânul cultului creştin ortodox,
Părintele Arsenie era un spirit univer-
sal şi superior. Prin ceea ce propovă-
duia îi îndemna pe numeroşii oameni
care îi cereau îndrumarea şi sprijinul să
caute acea înţelegere superioară pe
care, spunea Părintele, „o câştigăm
numai în spiritul liber al lui Iisus”.
Aşa cum reiese şi din însemnările şi mărturiile de mai jos,
Părintele Arsenie Boca a fost o dovadă vie a faptului că
înţelepţii au o lume comună.
„Maica Domnului, îţi cer un copil, fie parte bărbătească
fie parte femeiască, care să îţi slujească ţie, Maicii Domnului şi
Domnului Iisus Hristos. Nu pentru mine îl cer”
Părintele Arsenie Boca (având numele de botez Zian) s-a
născut la 29 septembrie 1910 în Ardeal, la Vaţa de Jos, şi a fost
singurul copil al unei familii de oameni înstăriţi şi credincioşi:
„Când eram copil, în casa mamei mele era o icoană a Maicii
Domnului care-mi plăcea foarte mult. Odată am întrebat-o pe
mama: -De ce îmi place aşa de mult acea icoană? Iar ea mi-a
spus: - Ei, dragul meu, cât te-am purtat în pântece, foarte mult
m-am uitat şi m-am rugat la această icoană.”
„Mama mea când a rămas însărcinată cu mine s-a uitat la
icoana Maicii Domnului şi a pictat-o în inima ei. A pictat-o
rugându-se la Maica Domnului, cum se rugau Sfinţii Ioachim şi
Ana: „Maica Domnului, îţi cer un copil, fie parte bărbătească fie
parte femeiască, care să îţi slujească ţie, Maicii Domnului şi
Domnului Iisus Hristos. Nu pentru mine îl cer”. După ce-am
terminat studiile, mama credea că am să mă stabilesc ca orice
Spiritualitate
om la casa lui. Când a aflat ce intenţii aveam mi-a luat capul în
mâini, m-a sărutat şi m-a binecuvântat zicându-mi: -O, dragul
meu şi scumpul meu, de când mă rog eu pentru asta!”
În perioada liceului, la Brad, s-a remarcat prin
profunzimea gândirii şi simţirii sale. Şi-a continuat studiile la
seminarul teologic din Sibiu, apoi şi-a susţinut licenţa la
Cernăuţi. Pentru că avea o înzestrare artistică deosebită, a fost
trimis la Bucureşti unde a urmat Şcoala de Belle Arte. A treia
facultate pe care a urmat-o a fost medicina, timp de trei ani,
după care a fost trimis de mitropolitul Bălan la Sfântul Munte
Athos, la schitul românesc Prodromul, al cărui conducător
spiritual era pe atunci un părinte cu mare forţă spirituală, Antipa
Dinescu.
Scurta perioadă petrecută acolo a fost prilejul unor
experienţe spirituale de excepţie. Se spune că acolo ar fi dat de
un duhovnic aspru, care i-a zis: „Mă, tu nu eşti în stare de
nimic! Nici la măturat nu eşti bun!”, la care tânărul şi-a spus în
sinea lui: „Aici e de mine, la ăsta stau!” Încă din prima tinereţe
se simţea la el vocaţia asumată a celui ce mai tîrziu avea să
proclame: „Măi, nu toţi cei din lume se prăpădesc, nici toţi cei
din mănăstire se mântuiesc...Unii dintre călugări nu sunt
călugări, ci cuiere de haine călugăreşti... De vrei să te faci
călugăr, fă-te ca focul!” Din frânturile
povestite de Părintele Arsenie, se ştie
că acolo a postit vreme de 40 de zile
neîntrerupt şi că a avut o experienţă
profund iluminatoare.
Un apropiat al său mărturiseşte:
„Astfel, când s-a întors la Mănăstirea
„Sâmbăta”, era cu totul alt om: căpătase
darul acela al său faimos, al proorociei,
şi puterea lui cea mare, că dacă se uita la
tine, te cutremurai şi te umileai pe loc.
Şi-ţi ştia pe dată toate gândurile şi
numele, fără să te cunoască, şi faptele
toate, păcătoase sau bune, că nu puteaisă
le-ascunzi. Aşa s-a schimbat viaţa
Părintelui Arsenie, şi mai apoi, vieţile
noastre, pe lângă a sa.”
A fost închinoviat la Mănăstirea
Sâmbăta de Sus, în vara aceluiaşi an,
pentru ca în anul următor să fie tuns în
monahism primind numele călugăresc
de Arsenie (în greacă însemnând „Cel
plin de bărbăţie”) şi să înceapă ceea ce
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
s-a numit „mişcarea de reînviere
duhovnicească de la Sâmbăta”, acea
„bulboană spirituală uriaşă” în faţa
căreia Nichifor Crainic exclama: „Ce
vreme înălţătoare cînd toată ţara lui
Avram Iancu se mişcă în pelerinaj,
cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria
voievodului martir [Constantin Brâncoveanu]!”. Pe fondul
acestei efervescenţe spirituale, îi scria unui fost coleg de liceu:
„M-am înhămat la carul unui ideal cam greu: transformarea
omului în Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu şi frate al Fiului
Său mai mare. Însă toate idealurile mari au în ele ceva
paralizant: nu te lasă să te preocupi de nimicurile acestei vieţi.”
Călare, cu căruţele sau pe jos, sute şi mii de oameni
veneau la Mănăstirea Sâmbăta să-l vadă pe Părintele Arsenie.
Acesta îi ducea pe cei care veneau să se spovedească şi să se
împărtăşească pe un platou din preajma unui izvor cu apă
sfinţită, unde le cerea să rămână 7 zile şi 7 nopţi, timp în care
mâncau doar pâine şi miere. În timpul acesta ascultau cu toţii
predici şi se rugau împreună cu Părintele. Cine mânca altceva,
slănină sau mâncare de dulce, trebuia să plece de pe acel platou.
Dimineaţa, Părintele venea în chiliile unde credincioşii dormeau
împreună, ca fraţii, şi alegea pe câţiva dintre ei. Pe aceştia îi
spovedea, apoi le dădea sfânta împărtăşanie.
În timpul războiului, la Părintele Arsenie veneau o
mulţime de oameni, mai ales băieţi înainte de plecarea pe front.
–125–
 Spiritualitate
Unora le spunea: „Sufletul vostru umblă pe alte drumuri, duceţi- pentru mântuire trebuie să le înduri pe toate, sfătuindu-i pe
vă după el”. Îi simţea că nu erau cu sufletul la biserică; pentru credincioşi să rabde, să accepte senini vrerea lui Dumnezeu.
ei, pelerinajul era formal. Altora le spunea, în schimb: „Da, Ceea ce îi sfătuia pe alţii făcea şi el. Ajutându-i creştineşte pe
veniţi!”. Îi primea în biserică şi le ţinea o slujbă. Apoi, unora le luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraşului, Părintele a
dădea sfânta cruce să o sărute, iar altora nu; pe unii îi dădea cu intrat în vizorul Securităţii, fiind arestat pentru prima oară în
sfântul mir, iar pe alţii nu. La un moment dat, unul dintre ei l-a 1948. În timpul arestului în beciul Securităţii la un moment dat
întrebat: „Părinte, de ce la unii le dai să sărute sfânta cruce, iar gardianul l-a găsit afară în faţa celulei, cu lacătul de la grilaj
la alţii nu, pe unii îi dai cu mir, iar pe alţii nu?” El a răspuns: desfăcut. „Nu te teme. Nu plec nicăieri. Nu vreau să pătimeşti
„Copile, cei cărora le dau sfânta cruce nu se vor mai întoarce din cauza mea. Ai doi copii şi o femeie bolnavă”. Gardianul a
acasă. Voi o să vă întoarceţi şi o să ne întâlnim din nou”. Şi încremenit. Toate cele spuse de Părintele Arsenie erau
aceştia, într-adevăr, s-au întors. adevărate.
Este greu de imaginat acum, după aproape şaptezeci de Renumele Părintelui se răspândise deja în tot Ardealul. La
ani, fascinaţia pe care o exercita Părintele Arsenie Boca, prin Sâmbăta şi, mai apoi, la Prislop, veneau în continuu o mulţime
harul său, asupra miilor de credincioşi. Se spune că era căutat de oameni, fie de sărbători, fie în timpul săptămânii. De aici au
mai ales pentru că se îngrijea cu adevărat de sufletul oamenilor. pornit şi duşmăniile care l-au urmărit toată viaţa: prigoana,
Era preocupat ca omul să se întoarcă spre credinţă şi să ducă o alungarea din monahism, exilarea lui lângă Bucureşti, la
viaţă plăcută lui Dumnezeu. Drăgănescu, în haine lumeşti, ca simplu şi umil zugrav de
Cei care l-au cunoscut spun că era „văzător cu duhul” şi că biserică.
dintr-o singură privire putea să-i separe pe cei veniţi din Mutat forţat de la Sâmbăta la Prislop, a devenit stareţ
curiozitate de cei care aveau cu adevărat probleme. Forţa din acolo, iar după ce sălaşul s-a transformat în mănăstire de maici,
privirea lui albastră şi pătrunzătoare te străfulgera. Era a rămas în continuare ca duhovnic până în 1959, când
supranumit „Biciul lui Dumnezeu” pentru faptul că te mustra de comuniştii au desfiinţat mănăstirea. Între timp mai fusese încă o
faţă cu toată lumea. O spovedanie la el dura câteodată chiar şi 5- dată arestat şi dus la canal, unde a rămas aproape un an întreg.
6 ore. Dar nimeni nu pleca fără un cuvânt de încurajare. Pentru A urmat pribegia la Bucureşti, ca simplu pictor bisericesc, ţinut
că predica „dumnezeieşte”, oamenii îl priveau ca pe un prooroc mereu sub supravegherea celor care aveau puterea politică. În
şi apostol. Ei recunoşteau legătură cu aceasta iată ce
puterea Duhului Sfânt care declara unul din apropiaţii
se manifesta prin el. Părintelui din acea perioadă:
Mulţi îl compară pe „Că ştiţi dumnevoastră, pe
Părintele Arsenie Boca chiar timpul lui Ceauşescu, Părin-
cu Sfântul Serafim de Sarov. tele Arsenie a fost margina-
În acest sens un apropiat al lizat chiar de către cei din
său spunea: „Părintele cadrul Bisericii şi nu l-a
Arsenie pomenea de Sfântul ajutat nimeni şi a suferit
Serafim de Sarov. Ceea ce a foarte mult. Chiar şi spune
făcut Sfântul Serafim pentru Părintele: „Dacă vrei să-l
neamul lui, pentru ruşi, pen- urmezi pe Hristos trebuie să
tru Rusia, eu cred că Părin- pătimeşti ca Hristos”. Ce
tele Arsenie a făcut pentru vreţi mai mult ca asta?”
neamul nostru românesc, Ultima parte a vieţii şi-
pentru români, adică ne-a a petrecut-o în aceste două
deschis nouă ca români calea locuri: Drăgănescu (unde,
spre Dumnezeu, ne-a ţinut şi începînd din 1968, a pictat
ne-a întărit în secolul al XX- biserica timp de 15 ani,
lea, la mijlocul secolului, lăsându-ne o adevărată
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

după război, când urma să „predică în imagini”) şi

vină prigoana.” Mănăstirea Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov Sinaia (unde, din 1969, şi-a
Din cauza influenţei pe avut chilia şi atelierul de
care o avea asupra oamenilor, încă din perioada de dinainte de pictură în care obişnuia să se retragă tot mai des şi unde a şi
război, era suspectat de regimul politic crezându-se că închis ochii în pragul iernii lui 1989 la vîrsta de 79 de ani).
organizează ceva subversiv. După război, această teamă a Vocaţia Părintelui a fost cea de constructor. Toată viaţa a
conducătorilor politici ai ţării a crescut. În vremurile de restrişte ridicat ziduri şi, mai ales, suflete. Era puternic, de neclintit. Din
care s-au abătut odată cu instalarea regimului comunist, prima clipă, îi simţeai forţa. Nimeni nu-l putea minţi pe Arsenie
Părintele şi-a continuat netulburat misiunea de îndrumător Boca. Nici nu te lăsa. Adeseori, ţi-o lua el înainte, spunându-ţi
spiritual. Era o perioadă în care era nevoie de miracole pentru a cele mai grele păcate. Părea aspru, dar, de fapt, era drept. „Ce
scăpa de persecuţiile autorităţilor de atunci, care loveau în tot ce vrei?”, întreba el cu o voce tunătoare. „Întâi împacă-te cu
afecta ideologia comunistă, iar Părintele era într-adevăr omul vecinul cu care te-ai certat ieri şi apoi vino la spovedanie”.
prin care Duhul Sfânt făcea minuni şi de aceea era tot mai În ultimii ani de viaţă Părintele Arsenie era complet
căutat. detaşat. Vorbea exact ca un trimis al lui Dumnezeu, care nici nu
După cum mărturiseşte maica stareţă de la Prislop: „De la se plânge şi nici nu ia parte la bucuriile efemere ale acestei
nivelul lui se cobora şi putea să vorbească pe limba fiecăruia. Pe lumi. Avea o răspundere serioasă, apostolească şi o autoritate
de o parte te atrăgea, iar pe de altă parte îţi răscolea conştiinţa. spirituală extraordinară. Cuvântul lui îţi pătrundea până în inimă
Te făcea să stai la locul tău, îţi arăta unde eşti tu, faţă de unde ar şi simţeai că-ţi cunoaşte sufletul. Forţa lui spirituală venea de
trebui să fii. Cred că asta este sfinţenie”. dincolo de cuvânt.
Vacanţele spirituale pe care studenţii le făceau după 1946 Principalele scrieri care au rămas de la Părintele Arsenie
la Sâmbăta Părintelui Boca reprezentau şi ele un pericol pentru (şi care multă vreme au circulat „pe sub mână”, dactilografiate,
intenţiile de viitor ale comuniştilor pentru generaţiile tinere, uneori fără semnătura sa) s-au editat după 1990.
pentru educarea acestora în spiritul socialist şi clădirea „omului În Octombrie '89, Părintele Arsenie a avut o premoniţie
nou”. gravă, şi anume afirma că atunci când Ceauşescu va pleca din
Avea darul rugăciunii, îşi vedea şi propriul viitor, ţară, va pierde la scurtă vreme şi conducerea ei. Acest lucru se
suferinţele şi arestarea, dar nu se tulbura prea tare. Ştia că pare că a ajuns la cabinetul 2, la urechile Elenei Ceauşescu, care

–126–
 Spiritualitate
a dat ordin ca Părintele să fie ucis. Cu puţin înainte de a muri a oameni cum nu mai văzuse în viaţa lui aşa ceva. Atâta durere
mai spus în felul lui, simplu şi foarte limpede: „Eu am să mor exprimau ochii lui încât primul gest al Părintelui a fost să se
martir”. aplece să ia franzela şi să i-o dea lui. Dar, în acele fracţiuni de
Iată mărturia unui martor ocular al înmormântării secundă cât s-a aplecat să ia franzela, acel om a dispărut pur şi
Părintelui Arsenie Boca: „În schimb, aşa cum v-am spus, simplu. Când a întins mâna acela nu mai era! Atunci a avut un
Părintele era îmbujorat în obraji! Avea aşa o culoare frumoasă, fior, un înţeles adânc: era Hristos! Era chipul de care vorbea
ca de om viu şi tânăr, şi el săracu murise de şapte zile! şi-n jurul Isaia, chipul durerilor, mielul care ia păcatele noastre. A spus
lui, plutea aşa, ca o boare, o mireasmă de mir... Mai târziu l-am Părintele Arsenie că atunci a înţeles multe lucruri, ceea ce într-o
întrebat pe Părintele profesor Sebastian ce-au fost toate astea şi viaţă întreagă, chiar duhovnicească, n-ar fi putut înţelege. Când
el a zis: „Sunt dovezi de sfinţenie, fiule, se întâmplă numai cu îl vezi pe Hristos viu şi adevărat, atunci şi credinţa devine vie,
moaştele!”. Şi n-a mai trecut mult timp după ce plecase de nezdruncinat. Nu te clatini la orice vorbă a unora, nu te
Părintele Arsenie în veşnicie, când, mergând eu iar la sminteşti la orice faptă, ci rămâi cu Hristos şi în Hristos.” (Pr.
mormântul lui la Prislop, mă opresc nişte maici: „Frate”, îmi zic Ciprian Negrean)
monahiile, „ştii tu cine străjuieşte noaptea la mormântul „Ne-a spus odată cum a văzut pe Domnul Hristos în gară
Părintelui?”. „Nu, de unde să ştiu”, le-am zis. „Două la Ploieşti. Plângea Părintele când îşi amintea şi plângea şi
căprioare!!!” „Cum?” „Uite-aşa: vin în fiecare noapte, se-aşează lumea din sală. Spunea că L-a văzut pe Domnul Hristos plin de
şi dorm încovrigate, cu boturile una în alta, pe mormântul bube, amărât şi fără căciulă. S-a uitat la el şi s-a gândit să-i dea
Părintelui. De parcă ar vrea să-l încălzească!...şi când ne căciula lui de călugăr: „M-am întors să i-o dau dar nu l-am mai
apropiem, pleacă, da încet, fără frică, şi pe urmă vin iar!”. În văzut .”
toată iarna lui 89-90, căprioarele au străjuit noapte de noapte la „Cu ochii ei, maica a văzut multe. A văzut, mai ales, un
mormântul Părintelui, ca doi îngeri tăcuţi, credincioşi şi har al Părintelui mai puţin cunoscut: harul lacrimilor. Cumva
cuminţi...” inexplicabil, în preajma Părintelui simţeai nevoia să plângi, să-ţi
De atunci şi până prezent s-au petrecut multe miracole la uşurezi sufletul. Şi maica a păţit acelaşi lucru. Prima dată, nici
mormântul Părintelui. De altfel Părintele spunea: „Nu plângeţi, nu s-a putut spovedi. Stând
căci acolo unde mă duc, în în genunchi, cu patrafirul pe
ceruri, vă voi ajuta mai mult, cap, a plâns tot timpul. „Nu
rugându-mă pentru voi”. ştiu cum, prezenţa lui te
Adorat de oameni pen- zdruncina sufleteşte şi,
tru predicile sale şi pentru imediat, din ochi ţâşnea roua
minunile pe care le săvârşea, pocăinţei.” Părintele ştia prea
prigonit de către autorităţi bine ce se întâmplă şi,
din cauza influenţei covâr- întrând în biserică, îl certa pe
şitoare pe care o avea asupra călugărul care făcea acolo
oamenilor, Părintele Arsenie curăţenie: „Tu vezi ce mături
a fost ucis în plină forţă aici? Sunt lacrimi, frate.
duhovnicească. Prezenţa sa a Lacrimi şi păreri de rău...Îţi
rămas însă printre noi, dai seama? Ai văzut vreodată
puternică şi luminoasă. maşini care plâng? Asta-i
marea minune a lui
Mărturii ale celor Dumnezeu.”
care l-au cunoscut „L-am cunoscut pe
„Din câţi oameni am Părintele Arsenie Boca în
cunoscut eu şi care au lucrat urmă cu vreo 30 de ani, la

Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

în Biserică socot că Părintele Mănăstirea Schitul Maicilor
Forme arhitectonice la Sâmbăta de Sus
Arsenie Boca a fost cel mai din Bucureşti. Era în '67. Pe
de vârf, culmea vieţuitorilor vremea aceea, Părintele era
şi propovăduitorilor din contemporaneitatea noastră.” (Părintele acolo cu domiciliu forţat. Am fost, chipurile, cu o icoană
Teofil Pârâian) degradată, ca să ne-o refacă. În Ţara Făgăraşului, se încetăţenise
„…Aflându-te în prezenţa şi în apropierea Părintelui obiceiul ca, înainte de a-şi întemeia o familie, preoţii tineri să
Arsenie, simţeai prezenţa lui Dumnezeu, îl simţeai pe Hristos treacă pe la Părintele Arsenie. Fiindcă intenţionam să mă
trăind şi vorbind în Părintele Arsenie. Era şi este un lucru logodesc, am fost şi eu cu viitoarea mea soţie la el, pentru a ne
exraordinar - cum spunea cineva - în viaţa noastră, în viaţa binecuvânta şi a ne da sfaturi. Ne-a privit şi ne-a spus fiecăruia
oamenilor, să întâlnim un sfânt. Eu pot să spun că acest lucru l- felul nostru de-a fi. Cu toate că atunci parcă nu ne-a venit să
am simţit şi l-am trăit şi sunt absolut convins şi responsabil de credem, de-a lungul anilor ne-am dat seama că a avut dreptate.
ceea ce spun acum.” (P.S. Daniil Partoşanu) „Da, a zis el, vă potriviţi, vă completaţi unul pe altul. „Ne-a
„Părintele Arsenie Boca spunea că Domnul Iisus Hristos binecuvântat, apoi m-a luat deoparte: „Frate Nicolae, mi-a spus,
vine în viaţa noastră din vreme în vreme, ca persoană, ca să nu când vii de undeva, să-i aduci totdeauna soţiei tale o floare. E
se uite adevărul absolut al existenţei sale reale. Şi el L-a întâlnit gingaşă şi se va bucura”.
de câteva ori, iar asta l-a şi schimbat ca om. A fost trimis în „De-a lungul timpului, mi-am dat seama că Părintele
Basarabia la Chişinău, ca să înveţe metaloplastia, să facă icoane Arsenie era un cititor al inimii. După mine, el este un sfânt, iar
din acelea acoperite cu metal. Atunci a avut loc şi cedarea dacă alţii recunosc sau nu lucrul ăsta, e treaba lor. Căci adesea
Basarabiei către Rusia (1940). Ruşii au lăsat o singură zi în care între oameni sfinţii nu sunt cunoscuţi. Chiar şi Mântuitorul s-a
cine voia putea să plece. Părintele a ajuns la ultimul tren. arătat oamenilor şi aceştia nu L-au văzut, nu L-au cunoscut.
Oamenii se împingeau disperaţi ca să ajungă în tren, renunţau şi Viaţa sfinţilor este tainică. Departe de ei gândul de a-şi afirma
la bagaje numai să nu rămână la ruşi. Şi el avea un mic bagaj şi în vreun fel sfinţenia, căci ei se smeresc. Declar fără nici un fel
o franzelă care să-i ţină de foame până ajungea la mănăstire. Se de reţinere: pentru mine, Părintele Arsenie a fost un prooroc al
uita cu milă la oameni, când a văzut aproape de el pe cineva zilelor noastre, un om al lui Dumnezeu, pe care puţini l-au
îmbrăcat sărăcăcios care se uita şi el cu atâta milă la acei cunoscut cu adevărat, atât dintre cei mari, cât şi dintre cei mai

–127–
 Spiritualitate
mici. Avea, de exemplu, darul înainte vederii - fapt pe care cei multe ori, vorbea cu cineva din apropiere, dând pilde care ţi se
de astăzi se cam reţin a-l recunoaşte, şi poate pe drept cuvânt. potriveau exact ţie. Trebuia, totuşi, să fii foarte atent, ca să poţi
Nu e bine să ne hazardăm în afirmarea unor lucruri ca acestea! desluşi toate darurile pe care ţi le făcea Părintele când erai în
Dar în ce mă priveşte, mai ales în calitate de preot, trebuie să preajma lui”.
recunosc ceea ce este adevărat, ceea ce am trăit şi-am văzut, „Am fost odată la Părintele Arsenie Boca – Dumnezeu
stând alături de el. Aici, în Ţara Făgăraşului, Părintele Arsenie a să-l odihnească! –, la Bucureşti, cu un student la teologie de
fost mai respectat şi mai iubit ca nicăieri. Ca dovadă a acestui atunci, care acuma-i preot – au trecut anii peste toţi de-
respect, noi - sătenii din Porumbacu de Sus - l-am pictat în atunci…a fost asta în 1965 – şi Părintele vorbind cu el, desigur
biserică. Sigur, nu în rânduiala canonică a bisericii - nu poţi să aud eu, i-a spus un cuvânt care mi-a rămas mie pentru
declara pe cineva sfânt, până nu este recunoscut de Sfântul cealaltă vreme a vieţii mele şi cred că şi pentru veşnicie. N-am
Sinod - ci într-un fel de rânduială de suflet şi conştiinţă, care ne- să-l uit niciodată! Zice: „Uite, măi frate. O să fii preot. Să fii
a îndemnat să-i facem dreptate şi să-l trecem printre sfinţii înţelegător faţă de neputinţa omenească!” Nici nu vă puteţi
români. I-am spus pictorului să scrie: Sfântul Părinte Arsenie de închipui cât m-am gândit eu la cuvintele acestea, de atunci
la Prislop.” încoace; cât le-am urmărit în viaţa mea şi în viaţa oamenilor. Şi
„Un moş din sat mi-a povestit o-ntâmplare de necrezut. mi-am dat seama că neputinţa omenească e o realitate. Sunt
Cam înainte de cel de al doilea război, când Părintele era stareţ atâţia oameni răi în lumea asta, şi nici ei nu vor să fie răi…şi-s
la „Sâmbăta”, s-a dus şi el să îl vadă şi să se plângă de un necaz. răi, şi noi trebuie să înţelegem răutatea lor de pe poziţia noastră,
Dar erau mii de oameni acolo şi n-a apucat să ajungă şi să din situaţia noastră. Să înţelegem că ei nu pot mai mult, că ei, ei
vorbească, aşa că a rămas peste noapte în mănăstire, găzduit de înşişi sunt nemulţumiţi de răutatea lor – „Pe cel rău răutatea îl
călugări. Dar cum nu avea somn, a ieşit să se dezmorţească. Şi ucide”, îi scris în Psalmi: „pe cel rău răutatea îl ucide”, îl
ce să vezi: pe o lună mare şi plină, care lumina ca la amiază, în nimiceşte, răutatea îl nemulţumeşte.”
mijlocul unui lan plin de flori, Părintele Arsenie Boca vorbea cu „Părintele Arsenie Boca a fost un fenomen unic în istoria
o dihanie mare de urs. Vorbea cu el şi îl mângâia. Văzându-l pe monahismului românesc” (D. Staniloae).
moş, Părintele, care era „Părintele Arsenie a
îmbrăcat cu o sutană lungă şi pictat biserica din satul
albă, i-a spus: „Vezi! Fiarele Drăgănescu, judeţul Giurgiu,
astea m-ascultă, numa voi nu comuna Mihăileşti. Vizitaţi
m-ascultaţi!”. acea biserică şi ea vă va
„Era în ziua de Izvorul vorbi cel mai mult şi cel mai
Tămăduirii şi, împreună cu bine despre Părintele.
părinţii, încerca să nu Picturile au o frumuseţe şi o
întârzie la Sfânta Liturghie. transparenţă nemaiîntâlnită.
La un moment dat, căruţa în În frumuseţea de acolo, veţi
care se aflau a ajuns din descoperi ceva din duhul
urmă un călugăr, ducând pe Părintelui” (Părintele Daniil
umăr o straiţă mare şi grea. Stoenescu)
Era tânăr, înalt, încins cu o „IPS Mitropolitul dr.
curea lată de piele. În hainele Laurenţiu Streza, care l-a
lui cernite şi cu barba neagră cunoscut pe Părintele Arse-
ca de tăciune, părea un nie Boca şi mergea la el când
haiduc, o cruce de bărbat. Părintele picta l-a întrebat:
Oprind căruţa, părinţii au „Părinte, de ce aţi pictat aşa
intrat în vorbă cu tânărul pe Maica Domnului său pe
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

monah. Aşa au aflat că Biserica ctitorită de Constantin Brâncoveanu, Mântuitorul?” şi Părintele a

vieţuieşte la Sâmbăta, că, Sâmbăta de Sus răspuns: „Mie aşa mi s-a
dintr-o neglijenţă, Mănăsti- arătat Maica Domnului, aşa
rea rămăsese fără prescuri şi acum se grăbea să ducă prescurile l-am văzut pe Mântuitorul şi eu îi pictez aşa cum i-am văzut
luate dintr-un sat vecin, înainte ca mitropolitul Bălan să înceapă eu.”
slujba arhierească. Degeaba au insistat părinţii să urce alături de „Părintele a fost întotdeauna pentru optimism, pentru
ei, să scurteze astfel drumul. Călugărul i-a refuzat categoric şi a bucurie, credinţa noastră fiind „izvor de bucurie”, creştinismul
rămas în urmă, pierzându-se în colbul stârnit de căruţă. Maica, o fiind „religia bucuriei”. El spunea: „Un suflet trist este un suflet
copilă în acea vreme, ardea de nerăbdare să ajungă la Sâmbăta. cu luminile stinse”. Cuvîntul acesta ne aduce aminte de un
Mai erau vreo zece kilometri până la mănăstire şi, cum ora era cuvînt asemănător, cu circulaţie mai ales în lumea din Apus:
deja înaintată, bătrânul său tată a dat bice cailor. Când au intrat „Un sfânt trist este un trist sfânt”. Domnul Hristos le-a spus
în curtea mănăstirii, au rămas cu toţii înmărmuriţi: călugărul ucenicilor Săi: „Acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie întru
întâlnit în cale trebăluia liniştit la pangar, era îmbrăcat în rasă voi şi ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15, 11).
curată de sărbătoare şi se purta ca şi cum nu s-ar fi întâmplat
nimic. Aşa l-a cunoscut maica pe Părintele Arsenie Boca,
printr-o minune văzută cu ochii ei. Cum a ajuns Părintele Cât asculţi de Dumnezeu, atât ascultă
înaintea lor, cum a întrecut galopul cailor în chip nevăzut - asta şi Dumnezeu de tine.
nu va afla niciodată.”
„Părintele nu se ocupa în sensul obişnuit de noi. El ne
vedea, ne simţea şi avea grijă de noi, de toţi. N-am dus lipsă
niciodată de nimic. Veneau oameni care nu erau mulţumiţi cu
serviciul. El nu le spunea nimic sau chiar le spunea: „Eu nu te
ajut”, dar întotdeauna lucrurile se rezolvau ca prin farmec şi
erau trimişi exact acolo unde trebuia. El nu-ţi spunea să te
întorci la el, dar te chema înapoi prin puterea rugăciunii. De

–128–
–129–
Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010
 Lohanul nr. 5(15) – decembrie 2010

–130–