Pagina 1 din 5

A IKIDO , ARTĂ MARŢIALĂ , RELIGIE SAU FILOZ OFIE ?

Încă din titlul acestui eseu putem observa ca este vorba despre o polemica între
adepții cauzei unei arte marțiale a cărei scop este asigurarea supremației în luptă,
indiferent de natura luptei(fizică, spirituală, ideologică, cu sinele, etc.) și adepții definirii
aikido ca o filozofie, un mod de a aborda problemele cotidiene și existențiale, sau ca pe o
religie, o adulare necondiționată a unei idei sau personalitați divine.

Pentru a stabili în mod clar elementele acestei polemici ar trebui să definim în

termenii cei mai clari cu putință abordările exprimate mai sus.

Filozofia ... ce este filozofia? conform unora însăși întrebarea în sine este o intrebare
filozofică.

FILOZOFÍE, filozofii, s.f. 1. Știință constituită dintr-un ansamblu închegat de noțiuni și

idei, care interpretează și reflectă realitatea sub aspectele ei cele mai generale; concepție
generală despre lume și viață. 2.Totalitatea concepțiilor și a principiilor metodologice care
stau la baza unei discipline sau a unei științe. 3.(Rar) Atitudine (înțeleaptă) față de
întâmplările vieții; mod specific de a privi problemele vieții. 4. (Fam.) Lucru greu de făcut,
problemă greu de rezolvat. – Din ngr. philosophia, fr. philosophie. (Conform DEX)

Kant spune că filozofia este "o cunoaştere rațională prin concepte pure ,știința
supozițiilor,a condițiilor cunoașterii și a acțiunii și, în același timp , sistemul cunoașterii
filosofice, Shopenhauer spune ca filosofia este ştiinţa exprimată în concepte, a cărei
sarcină este ca " întreaga esenţă a lumii să o repete în concepte , în mod abstract general
şi clar ". Pentru Herbart , filosofia este prelucrarea conceptelor. Pozitivismul în schimb
renunţă la orice caracter explicativ . Pentru A.Comte , filosofia este "sistemul total al
cunostinţelor omeneşti".

Ca o sintetizare brutală, filozofia se poate defini ca fiind "studiul înţelesurilor,

justificărilor sau credinţelor despre cele mai generale sau universale aspecte ale
lucrurilor, studiu realizat nu prin experimente şi observare atentă ci prin formularea
problemelor şi oferirea de soluţii prin argumente şi discuţii dialectice"(preluare
Wikipedia). Practic, vorbind din punctul de vedere al celui ce nu doreşte să intre în cele
mai ascunse şi delicate detalii, filozofia este studiul critic, speculativ sau analitic al
exteriorului și interiorului în plus față de studiul reflectiv asupra metodei de studiere a
unor asemenea subiecte.

Religia

Religia este credinţa în supranatural, sacru sau divin, şi codul moral, practicile de
ordin ritual, dogmele, valorile şi instituţiile asociate cu această credinţă.
 Pagina 2 din 5

O abordare sumară sau mai detaliată a acestui concept ne va duce mereu către
ideea de divinitate, putere supranaturală, ca şi element central al oricărei religii.

Arta marţială... dacă pentru filozofie am găsit foarte multă documentaţie şi definiţii,
sintetizarea acestora fiind principala greutate , în cazul definiţiei artei marţiale am fost
surprins să descopăr doar definiţii conjuncturale("arta martiala = discipline sportive de
atac și apărare, de origine japoneză (karate, aikido, judo, kendo), bazate pe un fond moral
provenind de la samurai.") sau incomplete(Artele marțiale, în acceptul actual, au în
general origine orientală și presupun căutarea de către practicanți a unui sens mai adânc
decât simpla pregătire pentru o confruntare fizică).

În aceste condiţii, fără a avea pretenţia unei definiţii, am sintetizat conceptul de artă
marţială ca şi pe studiul ştiinţelor militare(incluzând studiul strategiei, logisticii,
îndemanării , etc.) ce pot aduce victoria în cadrul luptei. Acest studiu se bazează pe
observaţii directe şi atente, folosind multe ştiinţe exacte(fizică, mecanică, anatomie,
biologie, psihologie) dar şi ştiinţe umaniste. Ţinând cont de natura confruntărilor,
eşecurile nu pot fi acceptate, efectele acestora fiind tranşante şi generând astfel ideea de
măestrie, înfrăngere totală şi definitivă a inamicilor. Un practicant al acestor arte nu va
accepta înfrângerea decât ca pe un alt exerciţiu menit să-l ducă la perfecţiunea necesară
distrugerii oricărui tip de adversar în orice conditii. O astfel de realizare necesită
dedicarea totală a practicantului asupra tacticilor, strategiilor, mijloacelor în general de a
atrage victoria, dedicaţie care va transforma întreaga personalitate a practicantului
conform cu principiile artei marţiale practicate("Este o chestiune de viaţă şi de moarte, un
drum fie pentru siguranţă sau pentru ruină. Prin urmare, este un subiect de analiză care
nu poate fi în nici un fel de neglijat." Sun Tzu, Arta războiului).

Revenind la polemica propusă, la prima vedere putem încheia subiectul referindu-

ne la aikido ca la o artă marţială japoneză, al carei scop este determinarea victoriei în
lupta asupra adversarului prin sporirea îndemanarii şi prin aplicarea unor principii
strategice. Şi totuşi, caracterul pacifist enunţat în acele principii strategice, modul de
antrenament, conceptele de bază, califică aikido şi ca o modalitate de introspecţie, un
studiu al propriilor emoţii folosind nu doar tehnicile exersate ci şi perceptele definite de
aceasta artă marţială.

Deci? Artă marţială sau filozofie?

Aruncată ca o insultă, întrebarea poate însemna că aikido, ca şi artă marţială, are un

scop ieşit din uzanţele acceptate, nu înfrângerea adversarului fiind ideea principală ci, din
contră, protejarea acestuia şi cunoaşterea, comunicarea cu acesta.

Pusă în deschiderea unei discuţii întrebarea capăta valenţe teoretice ce pot cade în
desuet, lipsite de substanţă, folosind afirmaţii generale şi vagi ca "armonizare", "iubire",
"energie universală", "filozofie de viaţă".
 Pagina 3 din 5

Mai există şi cea de a treia abordare, cea a "împăcarii", a "căii de mijloc", în care se
face o medie aritmetică între cele două curente, acceptându-se atât ideea unei arte
marţiale cât şi ideea unei filozofii, ceeace este o greşeală flagrantă, filozofia nefiind( cum
reiese şi din definiţie) un studiu realizat " prin experimente şi observare atentă ci prin
formularea problemelor şi oferirea de soluţii prin argumente şi discuţii dialectice" , mai
precis o cunoaştere pur ratională, bazată pe raţionamente logice, lucru ce nu poate
coexista cu o artă marţială ce porneşte tocmai dela observarea cu atenţie a fenomenelor şi
efectele acestora asupra scopului propus.

Metoda de învăţare în aikido este aceea de a pune elevul în faţa unor probleme şi
furnizarea de răspunsuri pentru acestea. Prin repetiţie, răspunsurile rămân în conştiinţa
practicantului, devin reflexe şi influentează definitoriu modul de gândire a acestuia
devenind astfel o abordare totalizatoare ( ce reflectă ansamblul cunoașterii umane,
realitatea obiectivă, subiectivă, sensul lucrurilor, problemele și fenomenele). Un alt
element care ar putea fi în sprijinul sustinerii aikido ca filozofie ar fi incurajarea în aikido
a introspecţiei, a meditaţiei, vizând cunoaşterea auto-reflexivă (reflecția personală și
autonomă ce vizează edificarea sinelui) dar tocmai lipsa autonomiei reflecţiei personale
făcând diferenţa în acest caz. Dacă în cazul filozofiei cunoaşterea auto reflexivă nu accepta
decat emoţiile şi argumentele personale ca şi unelte, toate acestea recunoscute prin
prisma propriei raţiuni şi a conceptelor raţionale, în cazul aikido cunoaşterea sinelui,
meditaţia, se face raportându-ne constant la mediul obiectiv, la realitatea directa. Aikido
nu poate exista în afara realităţii, totul în aikido se raportează la armonizarea tuturor
elementelor iar eliminarea realităţii obiective din suma acestora ar reprezenta o deviere
completă dela ideea de armonie ("potrivirea armonioasa a elementelor unui intreg" DEX).

Filosofia doreşte să răspundă la intrebari ca :

Ce este existenţa ?Care este raportul dintre existenţa subiectivă şi cea obiectivă
?Cum se constituie valoarea de adevăr, bine, frumos, dreptate ?Care sunt cauzele
nefericirii omului pe pământ ?Ce este fericirea ?, întrebari comune ţelului dorit de aikido,
lucru care ar putea de asemeni să ne creeze falsa impresie că aikido este o filozofie dar
aikido nu încearcă să descopere răspunsurile acestor întrebări ci ne ofera calea de a o face
personal, pe baza experientelor personale şi prin practica zilnică a conceptelor de
strategie şi tehnică. Aducerea contrariilor în armonie reprezintă elementul de baza al
aikido-ului, ideea fundamentală, idee ce sună foarte facil la prima vedere, copilaros chiar,
dar care îşi bazează puterea în practica fizică. Acest concept poate fi asemuit fară a gresi
cu cel al iubirii creştine, respectului total al universului specific credinţei budiste, ba chiar
poate fi extrapolat în ştiinţe exacte ca mecanica sau matematica, unde forţele sau valorile
sunt mereu echilibrate, dar nu poate fi definit prin acestea. Putem spune ca acest concept
stă la baza existenţei universului şi că aplicarea acestuia nu face decât sa dea cursul
normal al existenţei actiunilor noastre. Neimplicarea în desfăşurarea normală a lucrurilor
reprezintă astfel o implicare directă a ideii de armonie, lucru care se poate extrapola, într-
un mod destul de forţat, dupa parerea mea, în ideea de fatalism proliferată de unele
 Pagina 4 din 5

religii. Dar aikido nu este o aşteptare pasivă a efectelor acţiunilor altora, nici măcar o
aşteptare a manifestarilor în ideea de a fi dirijate, aikido nu implica pasivitate ci, din
contră, aikido înseamna dinamism, crearea premiselor unei armonii complete, implicarea
în acţiune încă din faza de formare a ideii acesteia, fără abaterea însă dela ideea de a nu ne
opune cursului normal şi firesc. O simpla alegorie a acestei teorii ar putea constitui modul
de indiguire sau de asanare a revărsarilor de ape. Apa va respecta mereu proprietățile
sale naturale, curgerea spre aval, înghețarea sau evaporarea, proprietăți de care trebuie
sa se ţină seama în planificarea oricărei activităţi.

Un argument destul de des intalnit, mai ales în aceste timpuri în care violenţa fizică
este la minim, este că aikido este o filosofie sau chiar o religie pentru că nu doreşte
distrugerea adversarului, ba chiar îşi propune salvarea acestuia de propriile intenţii
distructive. Unii considera aikido ca o religie în mişcare, o manifestare a divinului în
spaţiul fizic. Nu pot sa nu consider aceste opinii cel putin tendenţioase, unele venite din
dorinţa de a vinde o marfă(arta mea marţială este mai "marţială" decat aikido...etc.) sau
din dorinţa de a propovadui aikido în orice fel de mediu, chiar şi printre cele mai
dogmatice. Aikido nu este o filosofie, nu caută cunoaşterea prin mijloace raţionale, nu ţine
cont exclusiv de logica sau raţiune, nu impune o divinitate ca şi adevăr absolut, nu cere
ascultare exclusiva şi fără întrebari, ci din contră, aikido învaţă practicanţii să
experimenteze, să caute, să aplice ideile armoniei în toate aspectele vieţii lor. O lecţie de
aikido poate fi asemuită cu o lecţie de fizica la şcoală, unde ni se prezintă în prima faza
aspectele teoretice ale lecţiei, aplicaţiile directe, urmând ca prin exercițiile şi lecţiile
pentru acasă să aprofundăm sensul teoretic şi să descoperim prin propriile forţe,
implicatiile, atât cele directe cât şi cele indirecte. Aikido se ridică deasupra filozofiei în
acest caz, ideile ce decurg mereu din practica noastră fiind mereu şi aproape imediat
corectate de realitate, natură, naturalul eliminând imediat sau prezentand efectele
imediat spre diferenţă de filosofiile a caror efecte pot fi doar imaginate, calculate,
raţionate sau , uneori cu efecte devastatoare, experimentate pe oameni. Impunerea unei
metode de cunoaştere pur raţionale unor fiinţe dotate, fiecare în parte, cu un alt tip de
cultură, de logică sau educaţie, nu poate decât să duca spre forţaje , derapaje sociale şi
fizice, sortite din start eşecului. De asemeni, stabilirea unei divinităţi ca un arbitru absolut
şi scoaterea acesteia în afara intrebărilor va crea un sistem arbitrar şi tiran, ce nu va putea
să reziste confruntării cu natura şi principiile universului. De altfel, singurele religii ce au
rezistat dealungul anilor a fost cele ce au stimulat respectul reciproc, iertarea şi calea de
mijloc, orice extremism, de orice gen, fiind eliminat în timp.

Evident că succesul acestei metode depinde de calitatea practicantului, de dorinţa

lui de a reuşi, iar marea ei calitate, după parerea unui practicant, este lipsa de
constrângeri şi de tipare stricte.

Aikido nu este o filozofie, dar accepta analiza filozofica ca şi metodă de aprofundare,

nu este o religie, dar acceptă şi chiar încurajează respectul înaintaşilor şi a marilor taine
 Pagina 5 din 5

ale universului, nu este o artă marţială cu scop distructiv, dar poate fi extrem de eficientă
în eliminarea adversarilor.

Accept faptul că părerile expuse mai sus sunt subiective şi apartin unui practicant
care iubeşte această artă marţială, dar am încercat să elimin pe cât posibil emoţiile şi să
scriu cu mintea ceeace ce cred că o persoana raţională ar putea susţine.

Putem afirma în final că arta marţială Aikido poate fi comparata în parte cu un

sistem filozofic, fără a fi filozofie, poate fi comparată în anumite aspecte cu o religie, fără a
fi însă una, poate fi denumită non violenta sau moale, datorită caracteristicilor unice, dar
va rămâne o artă marţială, o cale de a învinge, de a-ţi atinge scopurile, de a te perfecţiona,
o cale de a rezolva cu succes problemele inerente ce apar dealungul vieţii şi o metodă
extrem de legata de realitate.