Noreena Hertz, scriitoare, profesor universitar și om de televiziune, este în

prezent, conform publicației The Observer, „unul dintre cei mai influenți
lideri de opinie“, iar Vogue o consideră „una dintre cele mai puternice femei
din zilele noastre“. Articolele ei apar în publicații de renume, precum The
New York Times, The Washington Post, The Wall Street Journal, The
Guardian, The Financial Times, Die Zeit, El País sau The South China
Morning Post. E invitată adesea în emisiuni TV de referință la CBS, BBC și
NHK și a fost creatoarea și gazda a patru documentare pentru televiziune.
De asemenea, este gazda unei emisiuni la cea mai importantă companie de
radiodifuziune din Statele Unite, SiriusXM, și redactor economic la ITV, cel
mai important post de televiziune comercial din Marea Britanie.
Noreena Hertz are un doctorat la Cambridge University și un MBA la
Wharton School de la Pennsylvania University. După ce a predat zece ani la
Cambridge, în 2014 a ajuns la University College London, unde este
profesor onorific la Institutul pentru Prosperitate Globală. Ea oferă de
asemenea consultanță mai multor corporații și face parte din consiliul
Warner Music Group.
Cărțile ei, The Silent Takeover, The Debt Threat și Eyes Wide Open, au fost
publicate în peste 20 de țări.
Noreena Hertz
The Lonely Century
Copyright © Noreena Hertz 2020
The right of Noreena Hertz to be identified as the Author of the Work has
been asserted by her in accordance with the Copyright, Designs and Patents
Act 1988.
All rights reserved.
Acest e-book este protejat de legea drepturilor de autor. Reproducerea sa
integrală sau parţială, multiplicarea sa prin orice mijloace şi sub orice
formă, punerea sa la dispoziţie publică pe internet sau în reţele de
calculatoare, stocarea sa temporară sau permanentă pe diverse dispozitive
sau în sisteme care permit recuperarea informaţiei, gratuit sau în scop
comercial, precum şi alte fapte similare, fără permisiunea scrisă a editurii
reprezintă o încălcare a legislaţiei privind protecţia dreptului de autor şi se
pedepsesc conform legilor în vigoare.
© HUMANITAS, 2022, pentru prezenta versiune în limba română (ediţia
digitală)
ISBN: 978-973-50-7408-1 (epub)
EDITURA HUMANITAS
Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021.408.83.50, fax 021.408.83.51
www.humanitas.ro
Comenzi online: www.libhumanitas.ro
Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro
Comenzi telefonice: 0723.684.194
 Cuprins
1. Acesta este Secolul singurătății
Roz bombon
Ce este singurătatea?
Cum am ajuns aici
Pe viață și pe moarte
2. Singurătatea ucide
Corpuri singure
Dilema dietei iudaismului ultraortodox
Efectele benefice ale comunității asupra sănătății
Ființe colective
Singur, singur, complet, complet singur
Euforia celui care ajută
3. Șoarecele singuratic
Despre oameni și șoareci
Singurătatea și politica intoleranței
Singurătatea și noua epocă a populiștilor
Singurătatea și politica neîncrederii
Singurătatea marginalizării
Singurătatea și pierderea statutului și a respectului de sine
Comercializarea comunității
Arma imigrației
4. Orașul solitar
Nimeni nu zâmbește aici
Mai bădărani, mai repeziți, mai reci
Antisocial
De ce ar trebui să vorbești cu barmanul de la cafenea
Cartiere dezrădăcinate
Locuim singuri...
…Mâncăm singuri
Perfecționarea abilităților noastre democratice
5. Epoca fără contact
Arhitectura ostilă
Excluderea nevăzută
6. Ecranul nostru, sinele nostru
Mania caleidoscopului pe steroizi
Împreună, dar singuri
Uită-te la câinele acela
Sinele divizat
Cum să citim o față
Vieți fără ecrane
Automate digitale
Mai răi
BOMP: Convingerea că alții sunt mai populari decât tine
Dezaprobarea publică și rușinea
Iubește-mi avatarul
Schimbarea este posibilă
7. Singuri la birou
Singuri într-un spațiu deschis
Digitalizarea locului de muncă
Recompensarea amabilității
Tot timpul muncă, joacă deloc
Mereu disponibili
Plătiți să le pese
8. Biciul digital
Computerul spune nu
Fiecare respirație
Neobservați
Întotdeauna a fost așa – oarecum
Îți dau un patru
Piața muncii temporare
Vin roboții
Nimeni nu va fi cruțat
9. Dragoste, sex și roboți
Îmbrățișări de vânzare
Mă face să râd
Dragostea față de obiecte neînsuflețite
Camarazi de luptă
Atenție, vin roboții sociali…
Un prieten pentru noi toți
 Dar hai să vorbim despre sex
„Răutatea“ – noua trăsătură a Alexei?
Lasă-mă-n pace, vreau să stau cu robotul meu
De ce e important
10. Economia singurătății
Toți oamenii singuri
Ultima felie
Comunitățile comercializate
E luciul comunitar noul luciu verde?
Eu, nu noi
Nu putem cumpăra comunitatea, dar o putem practica
Comunitățile exclusiviste
11. Regăsindu-ne într-o lumecare se destramă
Restabilirea legăturii capitalismului cu grija și compasiunea
Schimbați formula capitalismului
Faceți-i pe oameni să se simtă văzuți și auziți
Practicați democrația
Crearea unor comunități diverse
Viitorul este în mâinile noastre
Mulțumiri
Bibliografie
Note
CAPITOLUL 1
Acesta este Secolul singurătății

Ghemuită lângă el, cu pieptul lipit de spatele lui, cu respirația sincronizată

și cu picioarele împletite. Așa dormim de mai bine de 5.000 de nopți.
Însă acum dormim în camere separate. Ziua, dansăm zigzagul celor doi
metri distanță, obișnuitele îmbrățișări, mângâieri și săruturi zilnice acum
sunt interzise, iar „Nu te apropia“ e noul alint adresat soțului meu. Tușind
mereu, cu diverse dureri și o stare generală proastă, mă îngrozește gândul că
îl pot infecta dacă mă apropii prea mult. Așa că păstrez distanța.
Azi e 30 martie 2020 și, împreună cu alți 2,5 miliarde de oameni, o
treime din populația lumii, ne aflăm în izolare. Cu atâția oameni închişi în
casă, condamnați să lucreze de la distanță (cei care încă mai au un serviciu),
fără să-și poată vizita prietenii sau familia, ieșind din casă doar o dată pe zi,
sau deloc, „distanțându-se social“, în „carantină“ sau „autoizolare“,
bineînțeles că senzațiile de singurătate și de izolare s-au intensificat.
După doar două zile de la instaurarea carantinei, prietena mea cea mai
bună îmi dă mesaj: „O iau razna de la izolare“. În ziua a patra, tatăl meu de
82 de ani îmi scrie pe WhatsApp: „Singur ca un nor am hoinărit.“1 În
întreaga lume, angajații liniilor telefonice de urgență pentru ajutor
emoțional au raportat nu doar creșterea masivă a numărului de apeluri încă
din primele zile de distanțare socială obligatorie, dar și faptul că cele mai
multe persoane care au sunat se plângeau de singurătate. „Mama nu vrea să
mă îmbrățișeze sau să se apropie de mine“, spune un copil îndurerat unui
voluntar al liniei telefonice de urgență Childline din Marea Britanie. În
Germania, unde până la jumătatea lunii martie liniile telefonice de urgenţă
înregistraseră cu 50% mai multe apeluri decât de obicei, un medic psiholog
care răspundea acestor apeluri observa că: „Majoritatea apelanților se tem
mai tare de singurătate decât de infectare.“
Însă Secolul singurătății nu a început în primul sfert al anului 2020.
Dinainte să fim loviți de pandemia de COVID-19, mulți dintre noi ne
simțeam deja de ceva timp singuri, izolați și dezbinați.
În cartea de față veți afla de ce am devenit atât de singuri și ce trebuie să
facem pentru a ne reconecta.

ROZ BOMBON
24 septembrie 2019. Așezată lângă fereastră, aștept cu spatele sprijinit de
peretele roz bombon.
Telefonul vibrează: e Brittany – întârzie câteva minute.
„Nu-ți face probleme“, îi răspund. „Fain loc ai ales.“ Și chiar e. Clienții
parcă desprinşi din reviste, eleganţi ca niște gazele și cu portofoliile caselor
de modă sub braț îmi dau o idee despre cât de cool este Cha Cha Matcha
din cartierul Noho, Manhattan.
Câteva minute mai târziu, Brittany își face apariția. Cu picioare lungi și o
constituție atletică, zâmbetul i se lărgește de îndată ce scanează încăperea și
dă cu ochii de mine. „Hei, îmi place rochia ta“, îmi zice.
La 40 de dolari pe oră, cred și eu. Pentru că Brittany este „prietena“ pe
care am închiriat-o pentru o după-amiază de la o companie numită Rent-a-
Friend. Fondată de către antreprenorul Scott Rosenbaum, din New Jersey,
care a văzut succesul de care s-a bucurat ideea în Japonia, și având în
prezent filiale în zeci de țări din întreaga lume, compania vă oferă spre
închiriere, pe website, mai mult de 620.000 de prieteni platonici.
Dar nu aceasta fusese cariera visată de Brittany, tânăra de 23 de ani din
statul Florida, care avusese alte intenții atunci când fusese acceptată la
Universitatea Brown. Nereușind însă să-și găsească un post în știința
mediului (specializarea ei la universitate) și apăsată de greutatea datoriei
acumulate la bancă pentru a-și plăti taxele de studii, Brittany spune despre
hotărârea de a-și închiria compania că a fost o decizie pragmatică, munca
emoțională depusă fiind doar o altă calitate cu valoare monetară din oferta
sa profesională. Atunci când nu își închiriază serviciile – în medie se
întâmplă cam de câteva ori pe săptămână –, Brittany ajută micile companii
cu marketingul pe platformele sociale și oferă servicii de secretariat prin
TaskRabbit.
Înainte să ne întâlnim, eram oarecum îngrijorată, pentru că nu ştiam sigur
dacă „prietenă“ nu însemna de fapt în limbaj secret partener sexual, sau
dacă aș fi putut să o recunosc după fotografia de profil. În câteva minute
însă, mi-am dat seama că suntem în totalitate în afara zonei de prieteni cu
beneficii. Și în următoarele câteva ore, plimbându-ne prin Manhattan și
vorbind despre mișcarea #MeToo și eroina ei, Ruth Bader Ginsburg, și apoi
vorbind despre cărțile noastre preferate la McNally’s, chiar am uitat în
anumite momente că plăteam de fapt pentru compania lui Brittany. Chiar
dacă nu-mi părea neapărat o veche cunoştinţă, simțeam că ne putem
împrieteni destul de uşor.
Însă abia când am ajuns la Urban Outfitters, pe Broadway, a devenit întru
totul încântătoare, exact când cronometrul întâlnirii noastre se apropia de
final. Cu zâmbetul încremenit pe chip, cu replici tot mai amuzante, mă
tachinează în timp ce scotocim printr-un morman de tricouri și mi se alătură
jucăuş într-un concurs de probat pălărioare de vară în toate culorile
curcubeului. Aparent, îmi stau tare bine. Deși mă gândesc că mi-ar spune
asta oricum, indiferent dacă ar fi sau nu adevărat.
O întreb despre ceilalți clienți, consumatori de prietenie ca şi mine, care
au apelat la serviciile ei. Îmi povestește despre o femeie cu un firicel de
voce care nu voia să meargă singură la o petrecere, despre informaticianul
din Delhi care se mutase în Manhattan cu serviciul, nu cunoștea pe nimeni
în oraș și voia să ia cina cu cineva, despre bancherul care s-a oferit să-i
aducă supă de pui când s-a îmbolnăvit. O întreb: „Dacă ar fi să creionezi în
câteva cuvinte profilul clientului obişnuit, ce-ai spune?“ Răspunsul ei:
„Singur, între 30 și 40 de ani, cu o carieră solidă. Genul de om care petrece
multe ore la serviciu și nu pare să aibă timp pentru prea mulți prieteni“.
Faptul că astăzi pot să-mi cumpăr companie la fel de ușor cum mi-aș
cumpăra un hamburger, cu doar câteva click-uri, spune ceva despre
vremurile în care trăim, precum și faptul că a apărut această așa-zisă
Economie a singurătății, care îi susține – și uneori îi exploatează – pe cei
singuri. În secolul XXI însă, secolul cu cei mai mulţi oameni afectaţi de
singurătate, clienții suprasolicitați ai lui Brittany nu sunt singurii aflați în
suferință: tentaculele singurătății pătrund mult mai adânc.
Chiar dinainte ca pandemia să declanșeze această „recesiune socială“
care a otrăvit interacțiunile de tipul față în față, trei din cinci adulți din
Statele Unite declarau că se simt singuri.
În Europa, scenariul era asemănător. În Germania, două treimi din
populație consideră că singurătatea este o problemă gravă, și aproape o
treime dintre olandezi recunosc că se simt singuri, unul din zece suferind de
singurătate acută. În Suedia, aproape un sfert dintre cetățeni susțin că se
simt frecvent singuri, iar în Elveția, doi din cinci declară că se simt singuri
uneori, adesea sau întotdeauna.
În Marea Britanie, problema a devenit atât de gravă, încât în 2018 prim-
ministrul a ajuns chiar să numească un ministru al singurătății. Unul din opt
englezi nu au nici măcar un prieten apropiat pe care să se bazeze, numărul
ajungând la unul din zece cu cinci ani în urmă. Trei sferturi dintre cetățeni
nu cunoșteau numele vecinilor de cartier, în timp ce 60% dintre angajații
britanici declară că se simt singuri la serviciu. Datele raportate pentru Asia,
Australia, America de Sud și Africa sunt la fel de îngrijorătoare.
În mod inevitabil, lunile de restricții, de autoizolare și de distanțare
socială n-au făcut decât să înrăutățească această problemă. Tineri și bătrâni,
bărbați și femei, celibatari şi căsătoriți, săraci și bogați. În întreaga lume,
oamenii se simt singuri, deconectați și înstrăinați. Ne aflăm în mijlocul unei
crize mondiale a singurătății. Nici unul dintre noi, oriunde ne-am afla, nu
este imun.
La aproape 10.000 de kilometri de cartierul Noho din Manhattan, Saito-san
se trezește. Minionă, cu fața rotundă și privirea jucăușă, mamă a doi copii și
văduvă, știe foarte bine ce înseamnă singurătatea. Copleșită de numeroase
probleme financiare, cu o pensie ce nu-i poate acoperi cheltuielile de
întreținere și fără sprijin din partea copiilor deja mult prea ocupați să-i mai
poarte de grijă, Saito-san se simte deseori singură pe lume. Însă toate astea
se petreceau înainte să ia o decizie radicală și greu de închipuit.
Încarcerată acum în penitenciarul de femei Tochigi, Saito-san este una
dintre numeroasele deținute în vârstă care au ales cu bună știință viața în
închisoare. În Japonia, infracțiunile comise de persoane cu vârsta de peste
65 de ani au crescut de patru ori în ultimii douăzeci de ani. Șaptezeci la sută
din cei aflaţi în această categorie de vârstă au recidivat într-un interval de
cinci ani. Junko Ageno, directorul închisorii, este convins că singurătatea
reprezintă probabil un indicator-cheie pentru această creștere. Koichi
Hamai, profesor la Universitatea din Ryukoku, care a studiat fenomenul
prizonierilor în etate, este complet de acord. După părerea sa, un număr
semnificativ de femei în vârstă aleg închisoarea pentru a scăpa de izolarea
socială pe care o resimt. Încarcerați de regulă pentru fapte minore, precum
furtul din magazine – unul dintre cele mai simple delicte pe care le poți
comite dacă vrei să ajungi la închisoare –, 40% dintre deţinuţi au recunoscut
că vorbesc rareori cu ceilalți membri ai familiei sau că nu mai au pe nimeni,
jumătate dintre vârstnicii închiși pentru furt din magazine în ultimii ani
locuind singuri înainte de a ajunge la închisoare.
Mulți consideră că încarcerarea este o modalitate de a se înconjura de „o
comunitate pe care nu o au acasă“. Un loc în care, după cum ne explică un
octogenar, „întotdeauna există oameni în jur și nu mă mai simt singur“. Un
mediu pe care o altă deţinută de 78 de ani, doamna O., îl descrie ca fiind
precum „o oază“ în care „există mulți oameni cu care putem vorbi“. Un
sanctuar care le asigură nu doar companie, dar și susținere și îngrijire.
Vârstnicii sunt primii pe care îi luăm în considerare atunci când ne
gândim care este categoria socială cel mai puternic afectată de singurătate.
Și, într-adevăr, ei suferă cu mult peste medie.
În 2010, 60% dintre cei aflați în cămine de bătrâni spuneau că nu au
niciodată vizitatori. În Marea Britanie, două cincimi dintre vârstnici
declarau în 2014 că singura companie de care se bucură este televizorul. În
Tianjin, China, un bunic de 85 de ani, unul dintre milioanele de bătrâni
singuri din această țară, a devenit celebru în 2017, când a pus următorul
anunț într-o stație de autobuz: „Om singur, de peste 80 de ani. Sper ca o
persoană sau o familie de bună-credință să mă adopte“. Din păcate, după
trei luni, a murit. Au trecut mai bine de două săptămâni până și-au dat
seama vecinii că acesta nu mai era în viață.
Asemenea povești sunt extrem de triste și trag un semnal de alarmă
asupra felului în care noi, ca societate, avem grijă de cei în vârstă. În
realitate însă, și poate în mod surprinzător, tinerii suferă cel mai mult de
singurătate.
Mi-am dat seama de acest lucru pentru prima dată acum câțiva ani, când
predam cursuri studenților de la masterat. Am înțeles atunci după felul în
care se comportau la exercițiile în echipă că interacțiunea față-în-față le era
mult mai dificilă decât fusese pentru generațiile dinaintea lor, și am fost
șocată să-i văd cum veneau valvârtej în birou, cuprinși de panică din cauza
cursurilor și a perspectivelor viitoare de angajare, și-mi destăinuiau cât de
singuri și de izolați se simțeau.
Studenții mei nu erau o excepție.
În Statele Unite, aproximativ unul din cinci mileniali recunosc că nu au
deloc prieteni. În Marea Britanie, trei din cinci tineri cu vârsta între 18 și 34
de ani și aproape jumătate dintre copiii cu vârsta de 10 până la 15 ani spun
că se simt singuri uneori sau adesea.
Repet, această situație îngrijorătoare este prezentă la nivel global, iar în
ultimii ani ea s-a înrăutățit treptat. Aproape în toate țările membre OCDE
(în care intră majoritatea țărilor europene, Statele Unite, Canada și
Australia), procentul celor de 15 ani care afirmă că se simt singuri la școală
a crescut între 2003 și 2015. Însă, dată fiind pandemia de COVID-19,
cifrele sunt probabil cu mult mai ridicate.
Iar aceasta nu este doar o criză de sănătate emoţională, ci una care ne
afectează și fizic. Cercetările arată că singurătatea are consecinţe mai grave
asupra sănătăţii decât lipsa mișcării fizice, este la fel de nocivă precum
consumul excesiv de alcool și de două ori mai rea decât obezitatea. Statistic
vorbind, singurătatea este echivalentul a cincisprezece țigări fumate pe zi.
Și, mai important, aceste efecte nu țin cont de venituri sau de gen, de vârstă
sau naționalitate.
De asemenea, avem de-a face cu o criză economică. Chiar și înainte de
pandemie, izolarea socială costa sistemul Medicare2 din Statele Unite în jur
de 7 miliarde de dolari anual, mai mult decât costurile generate de artrită și
aproape la fel de mult cât cele provocate de tensiunea arterială – și asta doar
în rândul vârstnicilor. În Marea Britanie, cei singuri cu vârsta peste 50 de
ani costau Sistemul Național de Sănătate în jur de 1,8 miliarde de lire
sterline anual, aproape la fel de mult cât cheltuielile generate de
Departamentul pentru Locuințe, Comunități și Administrația Locală. În
același timp, angajatorii britanici pierdeau 800 de milioane de lire sterline
anual din cauza zilelor libere luate de angajaţi ca urmare a îmbolnăvirilor
provocate de singurătate, și chiar mai mult dacă luăm în considerare și
pierderile suferite în productivitate.
 Criza singurătăţii este de asemenea și o criză politică, care duce la
diviziune și extremism în Statele Unite, în Europa și în alte părți ale lumii.
După cum vom vedea, singurătatea și populismul de extremă dreapta merg
mână-n mână.
Extrem de îngrijorător este faptul că s-ar putea să subestimăm
dimensiunea reală a acestei probleme, în mare parte din cauza oprobriului
generat de singurătate. Unora le este foarte greu să recunoască că sunt
singuri: o treime dintre angajații britanici care se simt singuri la serviciu nu
au împărtășit nimănui acest lucru. Altora le este greu să accepte faţă de ei
înşişi că sunt singuri, considerând că este mai degrabă un eșec personal, și
nu o consecință a circumstanţelor și a unui întreg grup de factori sociali,
culturali și economici pe care nu-i putem controla.
Mai presus de toate însă, problema e subestimată din cauza felului în care
este definită singurătatea. Singurătatea nu e totuna cu a fi singur – te poți
simți singur chiar dacă ești înconjurat de oameni, sau poți fi singur fără să
suferi de singurătate –, fiind de regulă definită într-un sens destul de
restrâns. Singurătatea pe care o resimțim în secolul XXI este mult mai
complexă decât cea care se desprinde din definiţia clasică.

CE ESTE SINGURĂTATEA?
Scara Singurătății (vezi tabelul de alături) a fost creată în 1978 de trei
cercetători de la UCLA, care au încercat să dezvolte un instrument de
măsurare cantitativă a sentimentului subiectiv de singurătate. Această scară
îmbracă forma a douăzeci de întrebări, special concepute pentru a identifica
nu doar cât de conectați şi de susținuți se simt respondenții, ci și cât de
excluși, de izolați și de neînțeleși sunt ei. De atunci și până astăzi, ea
reprezintă etalonul în cercetările științifice privind singurătatea. Majoritatea
studiilor citate în cartea de față folosesc această scară, sau o variantă a ei,
pentru a evalua nivelul de singurătate al unei persoane.
Rezervați-vă câteva minute pentru a completa testul. Încercuiți răspunsul
la fiecare întrebare, iar la sfârșit adunați toate punctele.
NiciodatăRareoriUneoriAdesea
Cât de des simțiți că sunteți „în armonie“ cu cei din jur? 4 3 2 1
Cât de des credeți că vă lipsește compania? 1 2 3 4
Cât de des simțiți că nu aveți la cine să apelaţi? 1 2 3 4
Cât de des vă simțiți singuri? 1 2 3 4
Cât de des simțiți că aparțineți unui grup de prieteni? 4 3 2 1
Cât de des simțiți că aveți multe în comun cu cei din jur? 4 3 2 1
Cât de des simțiți că nu mai sunteți apropiat de nimeni? 1 2 3 4
Cât de des simțiți că propriile voastre interese și idei nu sunt
1 2 3 4
împărtășite de cei din jur?
Cât de des vă simțiți sociabili și prietenoși? 4 3 2 1
Cât de des vă simțiți apropiați de oameni? 4 3 2 1
Cât de des vă simțiți lăsați pe dinafară? 1 2 3 4
Cât de des simțiți că relațiile cu ceilalți nu au sens? 1 2 3 4
Cât de des simțiți că nimeni nu vă cunoaște cu adevărat? 1 2 3 4
Cât de des vă simțiți izolați de ceilalți? 1 2 3 4
Cât de des simțiți că vă puteți bucura de compania cuiva dacă aveți
4 3 2 1
nevoie?
Cât de des simțiți că există oameni care vă înțeleg cu adevărat? 4 3 2 1
Cât de des vă simțiți timid/ă? 1 2 3 4
Cât de des vă simțiți singuri, deşi sunteți înconjuraţi de oameni? 1 2 3 4
Cât de des simțiți că există oameni cu care puteți vorbi? 4 3 2 1
Cât de des simțiți că există oameni la care puteți apela? 4 3 2 1

Ce punctaj v-a ieșit? Dacă aveți peste 43, atunci puteți fi considerat un
om singur. Dar dacă ați relua testul pe baza unei definiții mai cuprinzătoare
a singurătății – una care înglobează nu doar relațiile cu prietenii, familia,
colegii de serviciu și vecinii (cei pe care îi ia în considerare scara concepută
de UCLA), ci și relațiile pe care le aveți cu angajatorul, cu ceilalți cetățeni,
cu politicienii și cu statul – atunci ce scor ați obține?
Diferența esențială dintre definiția dată de mine singurătății (cea la care
mă voi reporta de-a lungul acestei cărți) și cea clasică este că eu văd
singurătatea ca pe ceva mai mult decât lipsa iubirii, companiei sau
intimității. Și reprezintă mai mult decât sentimentul de a fi ignorat, nevăzut
și nesusţinut de cei cu care interacționăm zi de zi: partenerul, familia,
prietenii și vecinii noștri. Definiția mea se referă și la lipsa susținerii din
partea celorlalți cetățeni, din partea propriului angajator, a comunității și a
statului. Și aici mă refer nu doar la sentimentul că nu suntem legaţi de cei
cu care ar trebui să fim apropiați, ci și la senzaţia ca suntem rupţi de noi
înșine. Nu e vorba doar de lipsa susținerii în context social și familial, ci și
despre sentimentul de excludere politică și economică.
Eu definesc singurătatea ca fiind atât o stare internă, cât și una
existențială – personală, socială, economică și politică.
Astfel, definiția mea se apropie mai mult de cea propusă de gânditori
precum Karl Marx, Émile Durkheim, Carl Jung și Hannah Arendt, precum
și de scriitori ca Isaac Asimov, Aldous Huxley, George Eliot și, mai recent,
creatorul serialului Black Mirror, Charlie Brooker.
Influenţate de globalizare, urbanizare, de disparități economice și
asimetrii politice, de schimbări demografice, de mobilitatea tot mai mare a
populaţiei, de intruziunea tehnologiei, austeritate, iar acum și de pandemia
de COVID-19, cred că formele de azi ale singurătății transcend nevoia
noastră de conectare fizică cu cei din jur, nevoia de a iubi și a fi iubiți,
precum și singurătatea resimțită atunci când ne considerăm lipsiți de
prieteni. Acum contează de asemenea și lipsa de conexiune cu politicienii și
cu deciziile politice în general, cât de rupţi ne simțim de ceea ce facem la
locul de muncă și de atmosfera de la serviciu, iar mulți dintre noi se simt
excluși de la miza socială, neputincioși și invizibili. E o singurătate care
include dorința noastră de a fi apropiați de ceilalți, dar este şi mai presus de
ea, pentru că este și o manifestare a dorinței noastre de a fi auziți, de a fi
văzuți, de a fi luați în seamă, de a avea putere, de a fi tratați cu
corectitudine, cu bunăvoință și cu respect. Definiția clasică a singurătății
înglobează doar o parte din acești factori.
Înarmați acum cu această definiție, puneți-vă următoarea întrebare: când
ați simțit ultima dată că nu aveţi nici o legătură cu cei din jur, cu familia, cu
prietenii, vecinii sau ceilalți cetățeni? Când ați simțit ultima dată că sunteţi
părăsit și ignorat de aleșii dumneavoastră, sau că nici unuia dintre cei aflați
la putere nu le pasă de problemele voastre? Când ați simțit ultima dată că
sunteţi neputincioși și invizibili la serviciu?
Nu sunteți singurii care se confruntă cu aceste sentimente.
În anii dinaintea pandemiei de coronavirus, două treimi din populația
care trăiește în state democratice nu simțeau că guvernul acționează în
interesul cetățenilor. Pe plan global, 85% dintre angajați simt că nu au nici o
legătură cu firma pentru care lucrează şi cu ceea ce fac la locul de muncă.
Și doar 30% dintre americani cred că pot avea încredere în majoritatea
oamenilor, o scădere drastică față de 1984, când procentul era în jur de
50%. Și, atunci când vorbim de izolarea de ceilalți, vă puteți aminti ultima
dată când lumea a fost atât de polarizată, de dezbinată și de divizată?

CUM AM AJUNS AICI

Cu siguranţă nu s-a întâmplat totul peste noapte. Există un context, un
cumul de cauze și de evenimente care explică de ce am devenit singuri și
izolați atât din punct de vedere personal, cât și social.
După cum vă puteți deja imagina, smartphone-urile și mai ales
platformele sociale au jucat un rol decisiv: ne-au distras atenția de la cei din
jur și au stârnit ce e mai rău în noi, făcându-ne mai furioși și mai obsedați
de like-uri, distribuiri pe Twitter și urmăritori, erodându-ne abilitatea de a
comunica eficient și cu empatie. Iar acest lucru s-a dovedit a fi adevărat
chiar și în timpul restricțiilor provocate de pandemie. Pentru că, odată cu
transmisiunile live ale slujbei de la Vatican pe Facebook, cu petrecerile date
pe Instagram de Dj D-Nice, la care participau peste 100.000 de oameni,
odată cu apariția grupurilor locale pe Facebook, unde vecini care nu-și
vorbiseră niciodată au început să facă schimb de trucuri ca să „n-o iei
razna“, de parole pentru Wi-Fi și de lapte praf pentru bebeluși, pe
platformele sociale s-au înmulțit și atacurile rasiste și instigările la ură,
precum și teorii ale conspirației, iar psihologi specializați în terapia de
cuplu mi-au spus cât de mult a crescut numărul clienților care se simțeau
singuri din cauză că partenerii lor erau acum și mai mult preocupați de
telefoanele lor mobile decât de obicei.
Smartphone-urile și platformele sociale nu sunt însă decât două dintre
piesele acestui puzzle. Cauzele actualei crize de singurătate sunt numeroase
și foarte diverse.
Cu siguranță, discriminarea structurală și instituțională rămâne unul
dintre factori: un studiu efectuat în 2019 în Marea Britanie pe 1.000 de
persoane a relevat faptul că discriminarea rasială, etnică sau xenofobă
resimțită la serviciu sau în cartierul în care locuiți crește riscul de
singurătate cu 21%. În același timp, un studiu din 2020, la care au participat
peste 10.000 de americani, ne arată că persoanele de culoare și latino-
americanii se simt mai singuri la serviciu și cu mult mai înstrăinați decât
colegii lor albi. De asemenea, s-a dovedit că sentimentul de singurătate este
mai accentuat și pentru victimele discriminării sexuale.
Însă, pe lângă toate aceste vechi probleme structurale, au apărut noi
factori care duc la singurătate. Migrația pe scară largă către orașe,
reorganizarea radicală de la locul de muncă și schimbările fundamentale ale
stilului nostru de viață sunt, de asemenea, factori esențiali. Și nu doar că
„jucăm popice singuri“ mai des decât în anii 2000, atunci când Robert
Putnam a publicat o carte despre viața de zi cu zi a americanilor,3 ci facem
tot mai puține lucruri împreună, cel puțin când vine vorba de interacţiunile
sociale obişnuite. Față de acum un deceniu, în cea mai mare parte a lumii,
avem un procent tot mai scăzut de oameni care merg la biserică sau la
sinagogă, sunt membri în asociații de părinți și profesori sau în sindicate,
ies în oraș, locuiesc cu alte persoane sau au un prieten apropiat. Contactul
fizic, atingerile sau sexul sunt de asemenea în scădere.
Chiar şi activităţile pe care le facem „împreună“ nu mai implică prezența
fizică a unei alte persoane: „participăm“ la cursuri de yoga printr-o aplicație
pe telefon, „vorbim“ cu un robot la serviciul clienți, și nu cu o persoană
reală, participăm la o slujbă religioasă în direct din propria sufragerie sau ne
facem cumpărăturile prin Amazon Go, noul lanț de magazine al gigantului
tehnologic, de unde îţi poţi face cumpărăturile fără să ai contact direct cu
alte persoane. Chiar și înainte de pandemie, interacțiunea fără contact direct
devenise un mod de viață, o alegere conștientă.
În același timp, infrastructura comunității – și mă refer aici la acele spații
fizice comune unde se adună de obicei oameni din toate straturile sociale
pentru a interacționa și a crea legături – a fost, în cel mai bun caz, complet
neglijată (în cel mai rău, distrusă cu bună știință). Procesul a început în
diverse părți ale lumii înainte de criza financiară din 2008 și s-a accelerat
considerabil după, politicile de austeritate ale guvernelor afectând mai ales
bibliotecile, parcurile publice, locurile de joacă și centrele sociale și pentru
tineret din majoritatea țărilor lumii. De exemplu, în Marea Britanie, o
treime dintre cluburile pentru tineret și aproape 800 de biblioteci publice au
fost închise între 2008 și 2018, în timp ce în Statele Unite finanțarea publică
pentru biblioteci a scăzut cu mai mult de 40% între 2008 și 2019. Subliniez
acest lucru pentru că asemenea spaţii nu sunt doar locurile în care ne
strângem laolaltă, ci și mediul în care învățăm cum să fim împreună, locuri
în care ne exersăm politeţea și practicăm democrația incluzivă, învățând
cum să coexistăm în armonie cu oameni diferiți de noi și, de asemenea, cum
să ne respectăm punctele de vedere diferite. În lipsa acestor spații în care să
ne reunim, în mod inevitabil, ne vom îndepărta și mai mult unii de alții.

PE VIAȚĂ ȘI PE MOARTE
Stilul actual de viață, natura schimbătoare a pieței muncii şi a relațiilor,
arhitectura oraşelor şi birourilor, felul în care îi tratăm pe ceilalți, precum și
felul în care ne tratează propriile guverne, dependența de smartphone-uri și
chiar felul în care iubim, toate acestea ne adâncesc sentimentul de
singurătate. Trebuie însă să ne întoarcem în timp și mai mult pentru a
înțelege cu adevărat cum am devenit atât de separați și de izolați.
Fundamentul ideologic al crizei singurătății din secolul XXI precedă
tehnologia digitală, ultimul val de urbanizare, schimbările radicale survenite
la locul de muncă, criza financiară din 2008, precum și pandemia de
COVID-19.
Totul a început de fapt prin anii ’80, atunci când capitalismul a luat o
formă destul de aspră: neoliberalismul, o ideologie care pune accentul
îndeosebi pe libertate – alegere „liberă“, piețe „libere“, „eliberarea“ de
influența guvernelor sau a sindicatelor. Această ideologie propovăduia o
formă idealizată de independenţă, guvern minimal și competiţie acerbă, care
punea interesul de sine mai presus de comunitate și de binele colectiv.
Promovat inițial de Margaret Thatcher și Ronald Reagan, și mai târziu
adoptat de politicienii care au urmat cea de-a „treia cale“4, precum Tony
Brair, Bill Clinton și Gerhard Schröder, acest curent politic a dominat
practicile economice și guvernamentale din ultimele două decenii.
Această ideologie a jucat un rol fundamental în criza actuală a
singurătății pentru că, în primul rând, a dus la o creștere semnificativă a
decalajului în ceea ce priveşte veniturile și averile locuitorilor din
numeroase țări ale lumii. În Statele Unite, în 1989, directorii executivi ai
companiilor câștigau în medie de 58 de ori mai mult decât salariul unui
muncitor obișnuit; în 2018 însă, aceștia câștigau de 278 de ori mai mult. În
Marea Britanie, ponderea veniturilor celor mai bogați 1% s-a triplat în
ultimii patruzeci de ani, cei mai înstăriți 10% deținând acum de cinci ori
mai multă avere decât cei mai săraci 50%. Drept urmare, de ceva timp mulţi
se simt lăsaţi pe dinafară, inadaptaţi într-o societate care are timp doar
pentru câștigători, singuri într-o lume în care valorile tradiționale ale muncii
și ale comunității se dezintegrează, plasele de siguranță socială se erodează
și statutul lor în societate se deteriorează. Și, deși cei aflați în categoriile
superioare de venit pot suferi și ei de singurătate, cei care nu dispun de
mijloace financiare sunt cu mult mai afectați. Iar în contextul actual al
șomajului și al dificultăților economice, trebuie să fim mereu conștienți de
acest lucru.
În al doilea rând, din cauză că neoliberalismul a dat și mai multă putere și
libertate marilor corporații și giganților finanțelor, permițând acționarilor și
piețelor financiare să controleze regulile jocului și statutul angajaţilor, chiar
dacă aceste decizii au efecte costisitoare asupra angajaților și societății în
general. La începutul acestui deceniu, un număr record de persoane din
întreaga lume considerau că forma actuală a capitalismului este mai degrabă
nocivă, și nu benefică, pentru societate. În Germania, Marea Britanie,
Statele Unite și Canada, aproape jumătate din populație este de această
părere, iar mulți dintre ei cred că statul este atât de înrobit piețelor, încât nu-
i mai poate proteja sau nu le mai poate purta de grijă. A te simţi ignorat,
invizibil și neputincios creează un sentiment de singurătate. Măsurile fără
precedent luate de guverne în 2020 pentru protejarea cetăţenilor pare că nu
au nici o legătură cu ethosul economic al ultimilor patruzeci de ani, rezumat
în afirmațiile făcute de Ronald Reagan în 1986: „Cele mai înspăimântătoare
cuvinte din limba engleză sunt «vin de la guvern și sunt aici ca să vă ajut»“.
Dar, chiar dacă diversele forme de ajutor financiar în vederea diminuării
consecințelor pandemiei de coronavirus par un nou început, va dura mult
timp până vom vedea o ameliorare a impactului social și economic pe
termen lung al neoliberalismului.
În al treilea rând, capitalismul neoliberal ne-a redefinit profund nu doar
relațiile economice, dar și relațiile cu ceilalți. Această ideologie nu a fost
niciodată doar o politică economică, după cum mărturisea Margaret
Thatcher în 1981, când a declarat publicației Sunday Times că: „Economia
este doar metoda. Însă scopul este acela de a schimba felul nostru de a fi.“
Și, din multe puncte de vedere, neoliberalismul a reușit să-și atingă ținta.
Punând mai ales accentul pe calități precum competitivitatea acerbă și
urmărirea propriului interes, indiferent de consecințe, neoliberalismul a
schimbat fundamental relațiile dintre oameni și obligațiile pe care le
simțeam unii față de ceilalți.
Și asta nu pentru că oamenii sunt, în esență, egoiști – cercetările din
biologia evoluționistă ne dovedesc clar contrariul. Dar atunci când
politicienii încurajează fățiș mentalitatea individualistă și concurența pe
viață și pe moarte, „lăcomia este bună“ (celebra replică rostită de Gordon
Gekko în filmul Wall Street, din 1987) devenind sloganul neoliberalismului,
calități precum solidaritatea, bunăvoința și grija față de ceilalți sunt nu doar
subestimate, ci și etichetate drept trăsături umane irelevante. Sub domnia
neoliberalismului, am fost reduși la statutul de homo economicus, ființe
raționale mânate doar de propriul interes.
Vedem acest lucru chiar și în felul în care a evoluat limbajul. Începând cu
anii 1960, cuvinte cu sens colectiv, precum „a aparține“, „datorie“, „a
împărți“ și „împreună“, au fost tot mai des înlocuite de cuvinte cu sens
individualist, precum „a reuși“, „a deține“, „personal“ și „special“. Până și
versurile melodiilor pop au devenit mai individualiste în ultimii patruzeci
de ani, „noi“ și „al nostru“ fiind înlocuite de „eu“ și „al meu“ în imaginația
lirică a acestei generații. În 1977, Queen ne cânta „We are the champions“5
și Bowie „We could be heroes“6. În 2013, Kanye West ne spune că „I am
God“7, în timp ce celebra piesă „Thank u, next“ a artistei Ariana Grande,
din 2018, a fost scrisă ca o declarație de dragoste către sine.
Iar aceste lucruri nu sunt vizibile doar în Occident. Cercetătorii de la
Academia Chineză de Științe și de la Școala de Afaceri Nanyang din
Singapore au analizat cele mai populare zece melodii din fiecare an, între
1970 și 2010, şi au descoperit că pronumele personal la persoana întâi,
precum „eu“, „mie“ și „al meu“, au fost tot mai des folosite în versuri de-a
lungul acestor decenii, în timp ce „noi“, „nouă“ și „al nostru“ au devenit tot
mai rare. Chiar și în țări recunoscute pentru faptul că pun accent pe
solidaritatea în masă și colectivism, și în care guvernul este, în continuare,
foarte autoritar, este evidentă insinuarea unei mentalități superindividualiste
și neoliberale.
Neoliberalismul a făcut din noi mai degrabă rivali, nu colaboratori,
consumatori, nu cetățeni, indivizi obsedați să pună deoparte, nu să împartă
cu ceilalți, să ia, nu să dea, indivizi gata oricând să-şi facă loc ca să ajungă
în față, nu să-i ajute pe ceilalți; indivizi nu doar mult prea ocupați pentru a-
și ajuta vecinii, ci și pentru a le ști măcar numele. Și împreună, ca societate,
am permis acest lucru. Din multe puncte de vedere, a fost o reacție
rațională, pentru că, în concepția capitalismului neoliberal, dacă eu nu am
grijă de mine, atunci cine să aibă? Piața? Guvernul? Angajatorul? Vecinul?
Puțin probabil. Problema este că o societate individualistă de tipul „eu sunt
pe primul loc“, în care oamenii simt că trebuie să-și apere propriile interese
pentru că nimeni altcineva nu o va face, va fi și una în care va domni un
pronunţat sentiment de singurătate.
Şi curând ne vom trezi într-un cerc vicios, din cauză că, pentru a nu ne
simți singuri, trebuie să și dăm, nu doar să luăm, să avem grijă de ceilalţi,
nu doar să-i lăsăm pe ei să aibă grijă de noi, să fim binevoitori și să-i
respectăm pe cei din jur, beneficiind, la rândul nostru, de aceeași atitudine.
Dacă vrem să rezistăm împreună într-o lume care se dezbină, va trebui să
readucem capitalismul pe calea atingerii bunăstării colective, bazându-ne pe
grijă, compasiune și cooperare, atitudini pe care să le manifestăm și față de
cei care nu sunt la fel ca noi. Aceasta este adevărata provocare: să creăm
legături nu doar cu cei care ni se aseamănă, ci și cu mult mai diversa
comunitate de care aparținem. În epoca postpandemică, acest lucru este nu
doar mai important ca niciodată, ci și mult mai uşor de realizat.
Scopul acestei cărți nu se rezumă numai la a măsura exact dimensiunea
crizei singurătății în secolul XXI, felul în care am ajuns aici și cât de mult
se poate înrăutăți situația dacă nu reacționăm în nici un fel, ci este și un
îndemn să trecem la fapte. Desigur, adresat guvernelor și agenților
economici – singurătatea are cauze structurale clare, care trebuie abordate.
Însă adresat și fiecăruia dintre noi.
Pentru că societatea nu o primim de-a gata, ci o construim la rândul
nostru, o modelăm și participăm activ la ea. Astfel încât, dacă vrem să
limităm efectele distructive ale singurătății și să restabilim coeziunea și
spiritul comunitar pe care le-am pierdut, va trebui să recunoaștem că există
măsuri pe care le putem lua, dar și compromisuri pe care va trebui să le
facem – între individualism și colectivism, între interesul propriu și binele
societății, între sentimentul de anonimat și cel de familiaritate, între
comoditate și compasiune, între ceea ce e bine pentru individ și ceea ce este
benefic pentru societate, între libertate și fraternitate. Alegeri care nu se
exclud neapărat, dar care ne vor obliga să renunțăm la cel puțin câteva
dintre așa-zisele drepturi pe care neoliberalismul ni le garantează, fals, ca
fiind lipsite de consecințe.
Ideea centrală care se desprinde din această carte e că fiecare dintre noi
joacă un rol vital în lupta împotriva singurătăţii. Reconectarea societății nu
poate fi doar o inițiativă de sus în jos, implementată de guverne, organizații
și marile companii, chiar dacă procesul de dezintegrare a societății le poate
fi imputat în mare măsură.
Drept urmare, veţi găsi de-a lungul acestei cărți idei, sugestii și exemple
despre ce putem face pentru a lupta împotriva actualei tendințe de
diviziune, izolare și singurătate, nu doar la nivel economic și politic, ci și la
nivel personal.
Acesta este Secolul singurătății, dar nu trebuie să fie neapărat așa.
Viitorul este în mâinile noastre.

1. Referire la poezia lui William Wordsworth I Wandered Lonely as a Cloud (n. tr.).
2. Sistemul de sănătate american care acoperă asigurarea medicală a persoanelor trecute de 65 de
ani (n. tr.).
3. Bowling Alone: the Collapse and Revival of American Community, de Robert Putnam, vorbește
despre scăderea interacțiunii sociale în comunitățile americane (n. tr.).
4. A treia cale este o poziționare politică asemănătoare cu centrismul care încearcă să reconcilieze
politica de dreapta și de stânga prin susținerea unei sinteze a platformelor economice de centru-
dreapta cu unele politici sociale de centru-stânga (n. tr.).
5. „Noi suntem campionii“ (n. tr.).
6. „Putem fi eroi“ (n. tr.).
7. „Eu sunt Dumnezeu“ (n. tr.).
CAPITOLUL 2
Singurătatea ucide

„Mă doare gâtul. Arde. Mă doare tare. Nu pot să mă duc la școală.“

E anul 1975. La radio se aude Bohemian Rhapsody, Margaret Thatcher a
devenit de curând liderul opoziției, Războiul din Vietnam tocmai s-a
încheiat, iar eu sufăr de a șasea criză de amigdalită din acest an.
Mama m-a dus din nou la doctor. M-a pus din nou să iau Ampicilină,
antibioticul dulceag cu gust de vată de zahăr și anason. Zdrobește din nou o
banană cu un măr dat pe răzătoare – singurul amestec pe care-l pot înghiți
cu gâtul meu inflamat. Din nou nu mă duc la școală.
Pentru mine, 1975 este anul în care am avut mereu gâtul inflamat, nasul
înfundat și reprize repetate de gripă. E și anul în care Sharon Putz era cea
mai populară fată din școala primară. Anul în care m-am simțit cel mai
izolată, exclusă și singură. Zi de zi, stăteam singură în pauză şi mă uitam la
copiii care se jucau șotronul, sperând să mă invite și pe mine. Nu au făcut-o
niciodată.
Pare oarecum exagerată la prima vedere legătura dintre singurătatea
resimțită atunci și amigdalele mele umflate și gâtul iritat. Însă se pare că
singurătatea are efecte asupra corpului. Și, după cum vom vedea în acest
capitol, un corp singur nu este un corp sănătos.

CORPURI SINGURE
Gândiți-vă la ultima dată când v-ați simțit singuri. Poate că sentimentul a
fost de scurtă durată. Cum v-ați simțit fizic? În ce parte a corpului s-a
manifestat acea senzație?
Ne imaginăm adesea că o persoană singură este pasivă, tăcută, închisă în
sine. Într-adevăr, când ne amintim perioada din viaţă în care am
experimentat cel mai acut sentiment de singurătate, cei mai mulţi dintre noi
nu-şi amintesc imediat pulsul accelerat, gândurile necontenite sau alte
simptome specifice situațiilor stresante. Singurătatea evocă o stare de
nemișcare. Din punct de vedere chimic însă, prezenţa sentimentului de
singurătate în corpul nostru – unde se localizează și hormonii pe care îi
eliberează în sânge – este aproape identică cu reacția de „luptă sau fugi“ pe
care o avem atunci când suntem atacați. Și această reacție la stres este cea
care provoacă efectele fizice ale singurătății. Ele pot afecta organismul în
multe feluri și, în cele mai grave cazuri, pot fi chiar mortale. Astfel, atunci
când vorbim despre singurătate, nu ne referim doar la suflete singure, ci și
la trupuri singure, iar acestea se află, bineînțeles, în strânsă legătură.
Problema nu este că nu am fi obișnuiți cu situaţiile stresante – suntem
nevoiţi să le facem faţă destul de frecvent. O prezentare importantă la
serviciu, un accident cu bicicleta evitat în ultima clipă, un penalty împotriva
echipei de fotbal preferate, toate astea sunt situaţii stresante. Însă, de obicei,
atunci când „amenințarea“ dispare, semnele vitale – pulsul, tensiunea
arterială, respirația – revin în limitele normale. Suntem în siguranță. Dar
într-un corp singur nici reacția la stres și nici necesara întoarcere la starea
obişnuită nu se produc așa cum ar trebui.
Nivelul colesterolului crește mai rapid într-un corp care experimentează
un sentiment de singurătate. La fel și presiunea arterială, precum și
cortizolul, „hormonul stresului“. Mai mult, aceste creșteri temporare ale
tensiunii arteriale și ale colesterolului se acumulează în timp în cazul celor
care sunt adesea singuri, iar amigdala – partea creierului care declanșează
reacțiile de tipul „luptă sau fugi“ – menține adesea semnalul de „alarmă“
mult mai mult timp decât ar face-o în mod obișnuit. Această stare provoacă
o inflamație și duce la o producție crescută de leucocite, care, în condiții
acute de stres, ne poate da un impuls puternic, având însă efecte adverse
devastatoare atunci când se menține pe termen lung. Inflamația cronică și
sistemul imunitar suprasolicitat și ineficient accentuează vulnerabilitatea
trupului singur la boli pe care, în mod obișnuit, le-ar înfrunta fără probleme,
precum simpla răceală, gripa și vechiul meu dușman din 1975, amigdalita.
Creşte, de asemenea, şi sensibilitatea la boli mai grave. Singurătatea
crește cu 29% riscul bolilor de inimă, cu 32% riscul atacurilor cerebrale și
cu 64% riscul demenței clinice. Pentru cei singuri sau izolați social, riscul
de moarte prematură este cu 30% mai ridicat.
 Cu cât suntem mai mult timp singuri, cu atât mai devastator va fi
impactul asupra sănătății noastre, dar chiar și perioadele scurte de
singurătate ne pot afecta serios. Un studiu al Universității Johns Hopkins
din Baltimore la care au participat studenți la medicină, derulat timp de
șaisprezece ani, în perioada anilor ’60 și ’70, a scos la iveală un tipar
interesant: studenții care avuseseră parte de o copilărie solitară, cu părinți
distanți care nu le ofereau afecțiune, aveau un risc mai mare să sufere de
diverse forme de cancer mai târziu în viață. Un alt studiu, efectuat în 2010,
asupra unui grup de persoane care trecuseră prin perioade de singurătate, de
această dată ca urmare a unor evenimente specifice, precum moartea unui
partener sau mutarea într-un oraș nou, a arătat că, deși singurătatea lor a fost
limitată în timp (în acest caz durând mai puțin de doi ani), speranța de viață
a participanților fusese diminuată. Dată fiind perioada de izolare forțată pe
care mulți dintre noi au trăit-o în 2020, aceste informații ar trebui să ne
alarmeze.
Ne vom întoarce la motivele pentru care singurătatea poate avea efecte
fizice atât de devastatoare. Să analizăm însă mai întâi ceea ce considerăm a
fi, din multe puncte de vedere, antiteza singurătății – comunitatea – și
impactul acesteia asupra sănătății noastre. Dacă singurătatea ne
îmbolnăvește, atunci legăturile strânse cu ceilalți ne fac bine, nu?

DILEMA DIETEI IUDAISMULUI ULTRAORTODOX

Cremos, untos, sărat, dulce. Rugelach-ul mi se topește în gură. La fel și
prima gură de jerbo, o prăjitură tradițională a evreilor din Ungaria, cu
straturi de ciocolată, nuci și gem de caise. Mă aflu în patiseria Katz, în Bnei
Brak, Israel, una dintre cele mai populare destinații ale traseului culinar
Haredi.
Evreii ultraortodocşi sunt o ramură a iudaismului formată la sfârșitul
secolului al XIX-lea. În prezent, această comunitate de evrei cu pălării
negre, cămăși albe și haine modeste reprezintă aproximativ 12% din
populația Israelului, procent care va crește probabil la 16% până în 2030.
Toate produsele de patiserie ale prăvăliei Katz mi se par de-a dreptul
delicioase. Însă aceste delicatese nu sunt absolut deloc sănătoase. Într-
adevăr, tot untul, zahărul și grăsimea folosite ne arată de ce evreii
ultraortodocşi sunt de șapte ori mai predispuși la obezitate decât evreii
seculari. Când îl întreb pe Pini – veselul ghid care organizează această
excursie – cam câte legume și fibre există în dieta tradițională a evreilor
ultraortodocşi, el îmi spune că sunt în cantități limitate.
Iar regimul alimentar nu este singurul aspect nesănătos al stilului lor de
viață. În ciuda faptului că trăiesc într-o țară care are în medie 288 de zile
însorite pe an, evreii ultraortodocşi au o lipsă acută de vitamina D.
Îmbrăcămintea modestă ne indică, de asemenea, faptul că soarele abia le
atinge suprafața pielii. Cât despre mișcarea fizică, orice implică prea mult
efort trebuie evitat. După toate statisticile medicale moderne, Pini și
comunitatea din care face parte nu au deloc un stil de viață sănătos.
Mai mult, ei au și o situație financiară precară. Majoritatea bărbaților aleg
să studieze Tora în loc să muncească, și, deși 63% dintre femei au un loc de
muncă și sunt adesea cele care asigură venitul familiei, ele tind să lucreze
mai puține ore decât femeile din afara acestui grup, ca urmare a
responsabilităților din gospodărie mai mari (în medie, evreicele
ultraortodoxe au 6,7 copii, cu trei mai mult decât media pe țară a Israelului).
De asemenea, ele lucrează de regulă în învățământ, pe salarii relativ mici.
Drept urmare, peste 54% dintre evreii ultraortodocşi trăiesc sub nivelul
sărăciei, comparativ cu 9% dintre evreii seculari. Venitul lunar mediu al
unui evreu ultraortodox (3.500 de șecheli) este, de asemenea, jumătate din
venitul care revine unui evreu din afara acestui grup.
Având în vedere toți acești indicatori, ne-am aștepta ca evreii
ultraortodocşi să aibă o speranță de viață cu mult mai mică decât restul
populației israelite. În mod evident, marea majoritate a studiilor științifice
din întreaga lume demonstrează că există o legătură clară și fără echivoc
între longevitate și regimul alimentar, nivelul de exerciții fizice și statutul
socio-economic.
În mod fascinant însă, evreii ultraortodocşi par să iasă din acest tipar.
73,6% dintre aceștia își descriu sănătatea ca fiind „foarte bună“, comparativ
cu 50% din celelalte grupuri. Iar asta este o statistică pe care am fi tentați să
n-o luăm în seamă, considerând-o subiectivă și mult prea optimistă, însă
speranța de viață în rândul lor este, cu adevărat, peste medie. Cele trei orașe
în care trăiesc majoritatea evreilor ultraortodocşi – Beit Şemeş, Bnei Brak și
Ierusalim – sunt toate excepții atunci când vorbim de speranța de viață. În
Bnei Brak, unde 96% din populație este ultraortodoxă, speranța de viață la
naștere este de patru ori mai ridicată decât ne-ar arăta statisticile privind
statutul socio-economic al orașului. În general, bărbaţii din aceste orașe
trăiesc cu trei ani mai mult decât ar indica statisticile, iar femeile, cu
aproape optsprezece luni. Alte studii au arătat că, din datele raportate chiar
de aceștia, satisfacția de viață este, de asemenea, mult mai ridicată decât în
rândul evreilor sau arabilor israelieni seculari ori mai puțin religioși.
Bineînțeles, am putea crede că membrii acestei comunităţi, care provin în
mare parte din aceleași ștetluri8 din Polonia și Rusia, mulți dintre ei
căsătorindu-se cu rude, împărtășesc un anumit material genetic care i-ar
predispune la un nivel optim de sănătate. În realitate însă, limitarea în timp
a fondului genetic duce mai degrabă la malformații genetice, și nu la
longevitatea populației.
Am putea presupune și că evreii ultraortodocşi sunt mai sănătoși datorită
credinței lor, date fiind numeroasele studii care sugerează că religiozitatea
este benefică pentru sănătatea fizică. Însă vorbim aici mai puțin de credința
în sine, ci, mai degrabă, de participarea la activitățile comunității. După
cum ne arată un studiu citat adesea, nu religiozitatea în sine, ci participarea
la serviciile religioase este cea care poate crește speranța de viață cu până la
șapte ani.
Comunitatea, a cărei valoare a fost atât de repudiată de neoliberalism, cu
accentul său pus pe individualism și propriul interes, pare a avea beneficii
pentru sănătate. Iar pentru evreii ultraortodocşi, comunitatea este cea mai
importantă.
Membrii acestui grup foarte strâns legat își petrec toată ziua împreună
rugându-se, ajutându-i pe ceilalți, studiind și muncind. De-a lungul anului,
coeziunea comunității este întărită de zilele de sărbătoare și de diferitele
festivaluri. De Sucot9, familiile își primesc oaspeții în suca, corturile
acoperite cu frunze de palmier în care dorm și mănâncă timp de o
săptămână. De Purim10, petrecăreții vor umple străzile – atmosfera putând fi
descrisă ca un amestec între Mardi Gras și Halloween. De Hanuka11, vecini,
prieteni și prieteni ai vecinilor se adună și aprind împreună lumânările
Menorei și mănâncă gogoși cu gem. La nunți, la înmormântări și la fiecare
Bar Mitzvah12, mulțimile se adună timp de câteva zile. Și, bineînțeles, în
fiecare vineri seara, toți nepoții, verișorii și celelalte rude se adună în jurul
mesei pentru a mânca pâine în ajunul Șabatului.
Dar evreii ultraortodocşi nu doar se roagă și sărbătoresc împreună, ci se
și ajută și susțin reciproc în perioadele dificile din viață. Fie că vorbim de
îngrijirea copiilor, de alimente, transport la spital, sfaturi și chiar ajutor
financiar dacă este nevoie, membrii comunității vin în ajutorul celorlalți în
momentele dificile. Astfel, nu este deloc surprinzător că doar 11% dintre
evreii ultraortodocşi se simt singuri, comparativ cu procentul de 23%
raportat de restul populației din Israel.
Dov Chernichovsky, profesor de economie și politică medicală la
Universitatea Ben-Gurion, din deșertul Negev, studiază comunitatea
evreilor ultraortodocşi de câțiva ani buni. El e de părere că, deși credința
joacă un rol important în speranța de viață peste medie a acestora, legăturile
familiale și colective foarte strânse au un rol și mai important. „Singurătatea
reduce speranţa de viaţă, iar prietenia ne scapă de stres“, rezumă
cercetătorul. Pentru evreii ultraortodocşi, îngrijirea și susținerea pe care și le
oferă reciproc pot fi secretul longevității și sănătății de care aceștia se
bucură.

EFECTELE BENEFICE ALE COMUNITĂȚII ASUPRA

SĂNĂTĂȚII
Evreii ultraortodocşi nu constituie o excepție în această privință. Beneficiile
comunității asupra sănătății au fost identificate pentru prima dată în anii
’50, în orășelul Roseto, din Pennsylvania, unde doctorii au observat că
locuitorii se confruntau mult mai rar cu boli de inimă decât cei dintr-un
orășel învecinat. Cercetările ulterioare au relevat faptul că rata de
mortalitate a bărbaților de peste 65 de ani din Roseto era cu jumătate mai
mică decât media națională, deși lucrau în condiții aspre în minele din
împrejurimi, fumau țigări fără filtru, mâncau chiftele înecate în grăsime și
beau vin zilnic. De ce oare? Cercetătorii au ajuns la concluzia că acest
avantaj vital rezulta din legăturile de familie foarte strânse și din susținerea
reciprocă de care se bucurau membrii comunității predominant italo-
americane din Roseto. Un studiu ulterior, din 1992, care a inclus date
sociale și medicale ale locuitorilor pe o perioadă de cincizeci de ani, a adus
și mai multe dovezi în sprijinul acestei ipoteze. La acea vreme, rata
mortalității din Roseto ajunsese înapoi la media națională, ca urmare a
„erodării relațiilor strânse familiale și comunitare“ începând cu anii ’60.
Membrii mai înstăriți ai comunității au început să-și afișeze tot mai
ostentativ averea, magazinele mici s-au închis din cauza apariției marilor
lanțuri comerciale din afara orașului, iar locuințele individuale împrejmuite
cu gard s-au înmulțit, înlocuind casele spaţioase în care locuiau mai multe
generații ale aceleiași familii, odată cu aceste schimbări disipându-se și
efectele benefice ale comunității asupra sănătății locuitorilor. Alte exemple
de comunități închegate cu efecte benefice asupra sănătăţii membrilor sunt
cele ale locuitorilor permanenți ai Sardiniei și ai insulelor japoneze
Okinawa, precum și comunitatea adventiştilor de ziua a șaptea din Loma
Linda, California. Acestea sunt cunoscute geografic drept „zone albastre“,
în care nu doar alimentația contribuie la speranța de viață ridicată a
locuitorilor, ci și faptul că legăturile sociale sunt foarte puternice și de
durată. Locuri precum Bnei Brak sau Roseto în anii ’50, unde, după cum
spunea Dan Buettner, jurnalist al publicației National Geographic și cel
care le-a denumit astfel: „Nu poți ieși pe ușa casei fără să dai peste cineva
cunoscut.“
Nu trebuie însă nici să ridicăm prea mult în slăvi ideea de comunitate.
Prin definiție, comunitățile sunt exclusive, adică insulare și potrivnice
străinilor. De cele mai multe ori, acestea au o atitudine ostilă faţă de tot ce e
diferit şi neconform, fie că vorbim de interese diferite, structuri familiale
netradiționale sau credințe și stiluri de viață alternative. De exemplu, în
cazul evreilor ultraortodocşi și al adventiștilor de ziua a șaptea, cei care nu
aderă la normele comunității află pe pielea lor că excomunicarea este nu
doar deosebit de aspră, ci și foarte rapidă.
Însă pentru cei aflați în enclavă comunitatea are cu siguranță efecte
benefice asupra sănătății. Iar acest lucru rezultă nu doar din sprijinul
concret oferit de membrii comunității sau din liniștea asigurată de gândul că
există mereu cineva care să te ajute, ci și dintr-un aspect fundamental, cu
origini adânci în evoluția omului: nu suntem făcuți să fim singuri.

FIINȚE COLECTIVE
Asemenea altor primate, oamenii sunt animale sociale. Depindem de
grupuri complexe, strâns legate, de la relația fizică primordială dintre mamă
și prunc la familia extinsă și până la uriașele state naţionale din prezent. Din
multe puncte de vedere, ascensiunea oamenilor până în vârful lanțului trofic
se datorează cu siguranță acestui entuziast spirit colectiv, capacității noastre
de a inventa tehnici sofisticate de vânătoare în grup și strategiilor colective
de apărare pentru a ne proteja comunitățile. Până nu demult în istoria
speciei umane, un individ solitar ar fi fost literalmente în pericol de moarte
– vulnerabil într-o lume în care grupul asigura supraviețuirea. Conexiunea
cu ceilalți este de fapt starea noastră naturală și de dorit, fie că această
dorință este sau nu conștientă.
Și tocmai de aceea a nu avea legături cu ceilalți are un impact negativ
atât de profund asupra sănătății noastre. Iar pentru a ne împiedica să cădem
într-o stare atât de potrivnică supraviețuirii noastre, natura ne-a înzestrat
corpul cu o reacție biologică la starea de singurătate care ne crește atenția și
este atât de neplăcută din punct de vedere fizic și psihic, încât ne dorim să
se sfârșească cât se poate de repede.
Din anumite puncte de vedere, capacitatea noastră de a experimenta
singurătatea, durerea și agitația pe care le simţim atunci când suntem
departe de alţi oameni, este o particularitate evolutivă extraordinară.
„Nimeni nu ar trebui să încerce să elimine complet sentimentul de
singurătate“, scrie John Cacioppo, profesor la Universitatea din Chicago și
unul dintre primii cercetători care au studiat fenomenul singurătății. „Ar fi
ca și cum ne-am elimina complet senzaţia de foame. N-am mai ști când să
mâncăm.“
Însă în lumea de astăzi, atât de diferită de mediul în care strămoșii noștri
și-au ascuțit acest instinct, sentimentul de singurătate este perceput mai
degrabă ca un defect al modului în care suntem construiţi. După cum mi-a
explicat profesorul Anton Emmanuel, de la spitalul University College din
Londra, reacția de stres declanșată de singurătate este ca şi cum ai pune
schimbătorul maşinii în treapta întâi de viteză: e cel mai eficient mod de a
accelera și a ne pune în mișcare. Dar, dacă rămâi în viteza întâi pe durata
întregii călătorii sau, mai rău, de-a lungul mai multor călătorii, motorul va fi
suprasolicitat, forțat și avariat. O mașină nu este făcută să rămână în treapta
întâi de viteză, așa cum nici corpul nostru nu este creat să fie solitar în
repetate rânduri. Și ne mai mirăm că cei supuşi acestui fel de stres în mod
repetat încep să dea semne de suferinţă fizică?
William Cullen, eminentul medic scoțian din secolul al XVIII-lea, a fost
unul dintre primii doctori care au făcut legătura dintre singurătate și boală.
Una dintre pacientele sale, „doamna Rae“, suferea de o boală misterioasă,
pentru care i-a prescris cacao, călărie, tinctură de Marte13 și – cel mai
relevant pentru subiectul nostru – companie. „Oricât s-ar împotrivi, trebuie
să-și vadă prietenii atât acasă, cât și în străinătate“, ne spune autorul.
„Liniștea și singurătatea trebuie evitate.“
În prezent, beneficiile relațiilor sănătoase au fost deja stabilite de mai
multe cercetări științifice. În celebrul studiu al Universității Harvard privind
dezvoltarea adulților, 238 de studenți în anul doi au fost urmăriți de
cercetători timp de peste optzeci de ani, începând cu anul 1938. Ei au
analizat cât de multă mișcare au făcut, felul în care le-au evoluat căsniciile,
carierele și, în cele din urmă, durata de viață. (Printre primii recruți s-au
numărat viitorul președinte al Statelor Unite, John F. Kennedy, și Ben
Bradlee, editor al publicației Washington Post, ulterior imortalizat de Tom
Hanks în filmul The Post.) Din studiu a reieșit astfel că cei cu starea cea
mai bună de sănătate la 80 de ani fuseseră cei ce avuseseră relațiile cele mai
împlinite cu treizeci de ani înainte. De acest beneficiu nu s-au bucurat doar
cei ce avuseseră privilegiul să studieze la Harvard în anii ’30. Aceleaşi
concluzii s-au desprins şi din rândul unui grup mai diversificat de locuitori
ai orașului Boston, care fuseseră monitorizați în același interval de timp.
După cum observă Robert Waldinger, actualul coordonator al acestui
studiu: „E important să ai grijă de corpul tău, dar la fel de important este să
te ocupi de relaţiile tale cu ceilalţi. Asta este, cred eu, adevărata revelaţie.“
Bineînțeles, putem face diferența dintre relații proaste și singurătate; și,
după cum am subliniat mai devreme, singurătatea nu reflectă doar cât de
legaţi ne simțim de alte persoane, ci și cât de apropiați ne simțim față de
alte grupuri de oameni, față de instituții și de societate în general. Ceea ce
rezultă însă din sutele de studii științifice este faptul că, în vreme ce
comunitatea și apropierea de ceilalți au beneficii clare asupra sănătății,
singurătatea, chiar și în cel mai restrâns sens, poate avea efecte
devastatoare.
Drept urmare, întrebarea care se pune e următoarea: este singurătatea
doar unul dintre numeroasele motive de stres care ne înrăutățesc starea de
sănătate, sau stresul provocat de singurătate este cel care duce la probleme
grave de sănătate pe termen lung? Răspunsul pare să fie undeva la mijloc.
Pe de o parte, un corp care experimentează singurătatea este un corp
stresat: epuizat cu ușurință și suprainflamat. Nu că inflamația ar fi
întotdeauna rea. În cantități obișnuite, este mai degrabă benefică, ca parte a
mecanismului de apărare împotriva infecțiilor și a altor boli, ea localizând
rana și ajutând corpul să se vindece. Fără îndoială, dacă nu ar exista
inflamația – caracterizată de obicei prin umflare și înroșire –, vindecarea în
sine ar fi imposibilă. Problema constă în faptul că, de regulă, inflamația
dispare atunci când amenințarea agentului patogen este eliminată sau când
rana se vindecă. Însă atunci când vorbim de singurătate, mai ales de cea
cronică, nu există nici un buton de oprire care să-i transmită corpului să se
liniștească. Astfel, inflamația provocată de singurătate poate deveni cronică
– noua normalitate. Și se știe că inflamația cronică duce la o serie întreagă
de alte afecțiuni, precum artere înfundate, boli de inimă, atac cerebral,
depresie, artrită, Alzheimer și cancer. Un sondaj al publicațiilor medicale pe
acest subiect, efectuat în 2012, a revelat faptul că inflamația cronică,
asociată de obicei cu bolile infecțioase, este acum și „strâns corelată cu o
gamă largă de boli netransmisibile“, continuând cu afirmația alarmantă,
„poate chiar cu toate bolile“.
Pe de altă parte, singurătatea este genul de factor de stres care poate
amplifica masiv efectul altor surse de stres. De exemplu, gândiţi-vă la
sistemul imunitar. Un corp sănătos face uz de numeroase mecanisme pentru
a lupta împotriva agenţilor patogeni – bacterii și viruși – sau celulelor
canceroase. S-a demonstrat că singurătatea reduce capacitatea corpului de a
lupta împotriva ambelor amenințări: ne face mai neputincioși și mai
predispuși la boală, mai ales la viruși.
 Mai mult, singurătatea ne distruge sistemul imunitar nu doar prin
menținerea corpului într-o stare prelungită de „alertă majoră“ – echivalentul
unei mașini care a mers timp de opt ore în treapta întâi de viteză –, ci ne
afectează și la nivel celular și hormonal. Un studiu demn de amintit ne arată
că singurătatea afectează funcționarea mai multor glande endocrine care
secretă hormoni în întregul organism şi au legătură cu reacția sistemului
nostru imunitar. Steve Cole, profesor de medicină și psihiatrie la UCLA, a
descoperit un nivel semnificativ mai mare de noradrenalină în sângele
oamenilor singuri, hormon care, în caz de amenințare vitală, începe să
blocheze apărarea organismului în fața virușilor. O astfel de slăbire a
sistemului imunitar se produce și în cazul cancerului, de care corpul se
apără de obicei folosind celulele NK (natural killer), care distrug tumorile
și celulele infectate de viruși. Un studiu asupra studenților din anul întâi a
scos la iveală activitatea scăzută a celulelor NK în rândul celor mai singuri
dintre respondenți.
Și, așa cum singurătatea pare să provoace diferite afecțiuni, în cazul celor
deja bolnavi, singurătatea va încetini cu siguranță procesul de recuperare.
După cum mi-a spus profesorul Emmanuel: „Sunt sută la sută convins că
singurătatea afectează sănătatea și recuperarea. Dacă un pacient singur și
unul mai puțin singur primesc același tratament, cel mai puțin singur se va
simți mai bine. La fel cum un fumător care primește tratament pentru boala
Crohn va reacționa mai rău decât un nefumător, la fel se va întâmpla și cu
un pacient singur comparativ cu unul care nu este singur“.
Statisticile vin în sprijinul acestei afirmaţii. De exemplu, în cazul
pacienților izolați social, tensiunea arterială (și, în cazul bărbaților,
colesterolul) își va reveni mai greu la normal după un eveniment stresant, în
timp ce capacitatea diminuată a unui om singur de a reduce nivelul
inflamației după evenimente precum un atac cerebral, infarct sau intervenții
chirurgicale pare a fi motivul principal pentru care oamenii în vârstă care
trăiesc singuri au o speranță de viață mai scăzută în medie față de cei care
participă în mod regulat la activități sociale.
După cum a afirmat Helen Stokes-Lampard, președinta Colegiului Regal
al Medicilor Generaliști, la conferința anuală a asociației în 2017: „Izolarea
socială și singurătatea sunt asemenea unei boli cronice de lungă durată,
dacă ne uităm la impactul pe care îl au asupra sănătății și stării de bine a
pacienților noștri.“

SINGUR, SINGUR, COMPLET, COMPLET SINGUR

Bineînțeles, singurătatea nu ne distruge doar trupul. „Sufletu-mi în agonie“,
spune bătrânul marinar al lui Coleridge despre cum e să fii „singur, singur,
de tot singur, / Singur pe marea pustie“.14 Singurătatea duce și la mult chin
și suferință emoţională.
În literatură abundă, desigur, oamenii singuri deprimați sau cu diverse
afecțiuni psihice – de la protagonista anonimă a nuvelei The Yellow
Wallpaper, scrisă de Charlotte Perkins Gilman în 1892, care, după ce a fost
închisă singură într-o cameră pentru o „vagă tendință isterică“ (o
„afecțiune“ complet demistificată în prezent), începe să aibă treptat
halucinații, la Eleanor Oliphant, eroina celebrului roman cu același nume al
lui Gail Honeyman, publicat în 2017 și câștigător al Premiului Costa, a
cărei singurătate se amplifică și o împiedică astfel să-și revină de pe urma
unor evenimente traumatice din trecut.
Cu adevărat uimitor e că singurătatea ca afecțiune psihologică a început
să fie studiată amănunțit în domeniul psihiatriei abia în ultimii aproximativ
zece ani. Fără a fi considerată o afecțiune psihică de sine stătătoare, se
acceptă faptul că se află în strânsă legătură cu o serie întreagă de afecțiuni
psihice, inclusiv cu anxietatea și depresia. Relația este reciprocă. Un studiu
din 2012 asupra a 7.000 de adulți din Marea Britanie a demonstrat că cei ce
suferă de depresie sunt de zece ori mai predispuși la singurătate decât cei ce
nu suferă de această afecțiune. În același timp, un studiu adesea citat din
Statele Unite, pe parcursul căruia participanţii au fost analizaţi timp de cinci
ani, ne arată că cei ce au declarat inițial că se simțeau singuri au fost și cei
ce aveau să sufere mai degrabă de depresie cinci ani mai târziu, spre
deosebire de cei ce nu raportaseră astfel de sentimente.
Relația dintre singurătate și afecțiunile psihice este una foarte complicată
și pe care abia începem să o înțelegem. Este însă destul de clar că
singurătatea și izolarea pot accentua tendințele depresive genetice sau
circumstanțiale, în parte din cauza impactului fiziologic pe care-l pot avea –
de exemplu, dormim mai puțin atunci când suntem singuri, iar lipsa
somnului poate declanșa simptome de depresie. Aceste simptome pot
adânci, la rândul lor, sentimentul de singurătate – împiedicându-ne să
relaționăm cu ceilalți. Astfel, singurătatea poate fi și oul, și găina.
Același lucru este valabil și în cazul anxietății, pentru care izolarea poate
fi atât simptom, cât și cauză. „Anxietatea socială mi-a micșorat de-a dreptul
lumea“, spune Alex, un adolescent din Marea Britanie care suferă de
anxietate socială. „Pe măsură ce se acutiza, am început să devin tot mai
rezervat. Cu cât se adâncea, cu atât mă simțeam mai singur și mai izolat…
Evitam să intru în magazine sau să mă urc în autobuze în perioada de vârf,
pentru că erau prea mulți oameni… Cu cât se prelungea, cu atât îmi afecta
mai mult munca, relațiile cu cei apropiați, prieteniile… astfel încât viața
mea socială a devenit… ei bine, a dispărut complet.“
Chiar și perioadele scurte de izolare, precum cea prin care am trecut cu
toții în timpul pandemiei de coronavirus, pot avea un impact negativ asupra
sănătății psihice. Efectele sunt uneori vizibile chiar și după mulți ani.
Cercetătorii au descoperit că angajații spitalelor din Beijing care fuseseră în
carantină în timpul epidemiei de SARS în 2003 au fost mai predispuși la
depresie trei ani mai târziu decât cei care nu fuseseră izolați, deși perioadele
de carantină din timpul acestei epidemii nu au durat mai mult de o lună,
uneori chiar mai puțin de două săptămâni. Alte studii, efectuate tot asupra
angajaților spitalelor din Beijing, au scos la iveală faptul că la trei ani după
epidemia de SARS rata alcoolismului era mai ridicată în rândul celor care
fuseseră în carantină, mulți dintre ei suferind încă de sindrom de stres
posttraumatic, manifestat prin supervigilență, coșmaruri și episoade de
retrăire a acelor momente traumatice.
Rezultatele acestor cercetări ar trebui luate foarte în serios în perioada
postpandemică. Atât noi, ca indivizi, cât și guvernele trebuie să fim
conștienți de posibilele efecte psihologice pe termen lung ale izolării
forțate, iar politicienii trebuie să aloce resurse suficiente pentru a contracara
aceste efecte.
În situații extreme, singurătatea poate duce la sinucidere.
Francie Hart Broghammer este rezident-șef la secția de psihiatrie a
Centrului Medical UC Irvine, în Statele Unite. Într-un articol, ea scrie
despre situația emoționantă a doi pacienți tratați recent, a căror viață
devenise imposibil de trăit din cauza singurătății. Unul dintre cazuri este cel
al unei tinere „care a încercat să se sinucidă secționându-și traheea și
măduva spinării cu un cuțit de bucătărie de 20 cm“. Printre cauzele care au
dus la un asemenea gest disperat, dr. Broghammer menţionează „izolarea la
care a ajuns în urma îngrijirii bunicii bolnave și lipsa persoanelor cu care ar
fi putut discuta despre această situație dificilă“.
Al doilea caz este cel al „domnului White“, un bărbat de 38 de ani cu
ideație suicidară, ai cărui părinți muriseră recent. Împovărat de dificultăți
financiare și de șomaj, respins de frații săi, acesta își pierduse prietenii
apropiați și ajunsese să trăiască pe străzi. Moartea câinelui – singurul
tovarăș pe care îl mai avea – îl făcuse să renunțe complet.
Despre cățelușa lui, domnul White spunea: „Doar ea mă vedea ca pe
cineva demn de iubire. Dorm în parc și toată lumea care trece pe lângă mine
are impresia că trăiesc mai rău decât un vagabond, că nu sunt om. Nimănui
nu-i pasă atunci când ești într-o astfel de situație. În afară de ea… ea avea
grijă de mine, și singura mea menire în viață era să am grijă de ea. De-acum
s-a dus, și nu mai am nimic pe lumea asta“.
Din păcate, dr. Broghammer are de-a face cu astfel de pacienți mult prea
des. Observațiile sale directe în ceea ce privește legătura dintre singurătate
și sinucidere sunt susținute de cercetători. Există mai mult de 130 de studii
care au identificat legătura dintre singurătate și sinucidere, ideație suicidară
sau autovătămare. Această legătură se manifestă în aproape toate categoriile
de vârstă, inclusiv în rândul tinerilor. Un studiu care a inclus mai mult de
5.000 de elevi din ciclul gimnazial din Statele Unite a scos la iveală faptul
că adolescenții care au declarat că suferă cel mai mult de singurătate erau de
două ori mai predispuși la gânduri suicidare decât cei care nu au raportat un
nivel atât de ridicat. Astfel de rezultate sunt susținute și de cercetări
întreprinse nu doar în Marea Britanie, ci și în rândul tinerilor din țări
precum Kenya, Kiribati, Insulele Solomon și Vanuatu, ceea ce
demonstrează că singurătatea nu este un fenomen care se manifestă doar în
țările dezvoltate. Mai mult, aceste efecte se pot resimți și mulți ani mai
târziu: un studiu a arătat că gândurile suicidare ale tinerilor de 15 ani se află
în strânsă legătură cu gradul de singurătate pe care aceștia l-au raportat cu
opt ani în urmă, când aveau doar șapte ani. Date deosebit de îngrijorătoare,
dacă luăm în considerare gradul ridicat de singurătate în rândul copiilor și
adolescenților.
Trebuie să înțelegem din toate aceste studii că singurătatea care duce la
astfel de gânduri disperate poate fi provocată de o multitudine de situații, de
la sentimentul de excludere socială simțit de un copil ostracizat pe terenul
de joacă sau pe platformele sociale la sentimentul de izolare fizică al unei
persoane în vârstă care nu a mai avut nici un vizitator de o lună de zile, la
izolarea socială pe care o poate resimți un adult a cărui comunitate s-a
destrămat și al cărui sistem de susținere a dispărut. Un om ca domnul
White.
Într-adevăr, în Statele Unite (și, oarecum mai puțin, în Marea Britanie),
constatăm o creștere acută a ceea ce denumim în ultimii ani „morți din
disperare“ – ca urmare a supradozelor, alcoolismului sau sinuciderii, mai
ales în rândul bărbaților cu vârstă medie din clasa muncitoare – acolo unde
sistemele sociale de susținere au dispărut. Acești bărbați sunt cel mai adesea
divorțați, nu merg de regulă la biserică și în cele mai multe cazuri au rămas
și fără camaraderia de la locul de muncă și sprijinul sindicatului, pentru că
au ajuns șomeri sau muncesc ocazional, în condiții precare și fără să
aparțină de o organizație sindicală.
Chiar dacă marile companii farmaceutice încearcă să dezvolte o pastilă
împotriva singurătății (iar în prezent se află în faza de testare un
medicament prin care se dorește ameliorarea simptomelor asociate cu
singurătatea, precum și alte tratamente care, de asemenea, vor avea darul de
a vindeca anumite efecte fiziologice ale acesteia), trebuie să facem mai
multe, nu doar să încercăm să-i tratăm simptomele – sau, chiar mai rău,
doar să le atenuăm. Trebuie să avem în vedere cauzele fundamentale ale
singurătății, pentru că soluțiile sunt atât de natură medicală, cât și de natură
politică, economică și, bineînțeles, socială.
Soluții există, iar acest lucru ar trebui să ne încurajeze și să ne dea
speranță. Pentru că, așa cum o comunitate destrămată creşte riscul de
singurătate şi îmbolnăvire, stă în puterea noastră să schimbăm lucrurile.
După cum spune Edgar în Regele Lear: „Dar duhul e făcut să uite răul /
Când şi pe alţii îi încearcă greul.“15 Chiar și legăturile pozitive pasagere cu
ceilalți pot avea un impact semnificativ asupra sănătății: simpla prezență a
unui prieten într-o situație dificilă duce la scăderea tensiunii arteriale și a
nivelului de cortizol. Ținutul de mână cu persoana iubită poate avea un
efect analgezic comparabil cu cel al unui sedativ. Iar cercetările recente cu
privire la înaintarea în vârstă au arătat că până și legăturile nu foarte strânse
cu ceilalți – jucat cărți ocazional, schimb de felicitări de sărbători, o
conversație cu poștașul – pot fi adevărate arme împotriva demenței și
pierderii memoriei.
Se pare că sănătatea noastră este modelată nu doar de comunitate și de
sentimentul de relaționare cu ceilalți, ci și de bunătate. Cea a prietenilor și
membrilor familiei, a colegilor, a șefilor și a vecinilor, chiar și cea a
străinilor. Pe măsură ce vom reveni la viața normală după pandemia de
Covid-19, trebuie să ne amintim mereu acest lucru. Dar și faptul că, în
accepțiunea capitalismului neoliberal, bunătatea a devenit o monedă pe care
cu toții am devalorizat-o.

EUFORIA CELUI CARE AJUTĂ

E de înțeles de ce bunătatea și susţinerea celorlalți ne fac să ne simțim mai
puțin singuri și ne influențează pozitiv sănătatea. Ceea ce e mai puțin
evident este faptul că a fi bun și a-i ajuta pe ceilalţi, fără a ne aștepta la
nimic în schimb, are aceleași efecte.
Există numeroase cercetări care vin în sprijinul ideii că ajutorul oferit
celorlalţi are un efect benefic asupra sănătăţii noastre, mai ales dacă venim
în contact direct cu persoana pe care o ajutăm. La începutul anilor 2000,
2.016 membri ai Bisericii Presbiteriene, de pe întreg teritoriul Statelor
Unite, au primit chestionare cu întrebări legate de practicile lor religioase,
sănătatea lor fizică și emoţională, precum și despre felul în care oferă și
primesc ajutor. Chiar și după departajarea în funcție de gen, evenimente de
viață stresante și stare de sănătate, cei care ofereau des ajutor – prin
voluntariat, activități comunitare și îngrijirea unei persoane dragi – se
bucurau și de o sănătate emoţională mai bună.
Au existat și alte studii care au scos la iveală că, atunci când îi ajutăm pe
ceilalți, ni se îmbunătățește atât sănătatea emoţională, cât și cea fizică.
Veteranii care sufereau de sindrom de stres posttraumatic și-au ameliorat
simptomele după ce au avut grijă de nepoții lor. Îngrijirea copiilor la o creșă
a redus nivelul de cortizol și de epinefrină (un alt hormon al stresului) din
saliva voluntarilor în vârstă. Incidența depresiei în rândul adolescenților
scade atunci când aceștia îi ajută pe alții. În schimb, un studiu efectuat de
Institutul de Cercetări Sociale al Universității din Michigan ne arată că cei
care nu au oferit sprijin altora, fie el fizic sau emoțional, au avut un risc de
două ori mai mare să moară în cei cinci ani în care au fost întreprinse
cercetările comparativ cu cei care îi ajutau pe alții, fie că vorbim de
partener, o rudă, un vecin sau un prieten. Gândiți-vă la Ebenezer Scrooge,
din Colinda de Crăciun a lui Charles Dickens, a cărui transformare dintr-un
zgârcit morocănos într-un generos binefăcător îl face să fie mai fericit și
mai sănătos în finalul poveștii.
Atunci când ajutăm pe altcineva, atâta timp cât nu suntem mânați de
ranchiună sau de obligație, ne vom simţi bine fizic. Tocmai de aceea, cei ce
ajută simt adesea acea așa-zisă „euforie a celui ce ajută“, manifestată prin
energie, tărie fizică, căldură și calm.
Vedem astfel cum în Secolul singurătății este esențial ca oamenii să se
simtă și chiar să fie ajutați, dar și să aibă șansa să ofere ajutor celorlalți.
Prin urmare, cum vom face astfel încât cu toții să putem oferi și primi
ajutor și atenție, în egală măsură? Soluția este, în parte, una structurală.
Pentru că e mult mai ușor să-i ajuți pe ceilalți atunci când nu muncești peste
program și ești complet epuizat, și e mult mai ușor să faci voluntariat atunci
când nu ai mai multe servicii sau atunci când angajatorul îţi dă timp liber
pentru a ajuta. Există măsuri pe care atât guvernul, cât și angajatorii le pot
și trebuie să le ia în acest sens, iar noi nu trebuie să lăsăm condițiile
economice să stea în calea acestor inițiative. La fel cum în Statele Unite
după Marea Criză Economică și în Marea Britanie după cel de-al Doilea
Război Mondial muncitorilor li s-au oferit mai multe drepturi și mai multă
protecție, alături de angajamentul că va prima bunăstarea cetățenilor, acum
trebuie să vedem în pandemia de coronavirus oportunitatea de a crea noi
structuri și noi comportamente care să ne permită să ne sprijinim mai mult
unii pe alții.
De asemenea, este nevoie de o schimbare culturală majoră. Atenția, grija
și compasiunea trebuie să devină calităţi care să fie încurajate activ și
recompensate pe măsură. În ultimele decenii, ele au fost subapreciate și
subremunerate. O căutare pe unul dintre cele mai cunoscute site-uri cu
oferte de angajare, în ianuarie 2020, ne-a arătat că, în cazurile în care
bunătatea făcea parte din descrierea postului, salariul era în jur de jumătate
față de medie. De-acum înainte trebuie să ne asigurăm că grija și
compasiunea sunt apreciate la adevărata lor valoare, și nu la cea stabilită
doar de piețe. „Aplauzele pentru angajații din sistemul medical“, care au
răsunat în întreaga lume în primăvara anului 2020, trebuie să se transforme
într-un proiect concret și permanent. Pentru sănătatea noastră fizică și
emoţională și, după cum vom vedea, pentru siguranța noastră viitoare, va
trebui să ne reunim într-o comunitate strâns legată și să ne bucurăm de
efectele benefice ale contactului social.

8. Orașe mici, cu populații numeroase de evrei, care au existat în Europa Centrală și de Est înainte
de Holocaust (n. tr.).
9. Sărbătoare religioasă, celebrată în a 15-a zi a lunii ebraice Tișri (sfârșitul lunii septembrie până
la sfârșitul lunii octombrie) (n. tr.).
10. Purimul este sărbătorit în zilele de 13, 14 şi 15 ale lui Adar, lună care corespunde cu luna
martie din calendar (n. tr.).
11. Sărbătoarea Luminii, celebrată timp de opt zile, în decembrie (n. tr.).
12. Ritualul pasajului spre maturitate al băieților, la vârsta de 13 ani. În cazul fetelor, se numește
Bat Mitzvah (n. tr.).
13. În alchimie, substanță obținută prin procese chimice complicate (n. tr.).
14. Samuel Taylor Coleridge, Balada bătrânului marinar, trad. rom. de Procopie P. Clonţea,
Institutul European, Iași, 2005, p. 55 (n. tr.).
15. William Shakespeare, Opere complete, volumul 7, „Regele Lear“ (Actul III, Scena 6), trad.
rom. de Mihnea Gheorghiu, Univers, Bucureşti, 1988, p. 167 (n. tr.).
CAPITOLUL 3
Șoarecele singuratic

Blana albă. Boticul roz. Coadă. Șoarecele are trei luni. De patru săptămâni
se află într-o cușcă, într-o perioadă de izolare forțată. Însă astăzi va avea un
vizitator.
În cușcă intră un alt șoarece. „Al nostru“ îl privește cu atenție. Există un
„tipar inițial de explorare“, spun cercetătorii care desfășoară studiul. Apoi,
deodată, șoarecele „nostru“ face o mișcare neașteptată: se ridică pe
picioarele din spate, își scutură coada și-l mușcă agresiv pe „intrus“,
luându-se apoi la bătaie cu acesta. Lupta care urmează – brutală, violentă și
declanșată doar de apariţia celui de-al doilea șoarece – este filmată de
cercetători. Nu e prima dată când văd acest fel de interacțiune. În aproape
toate cazurile, cu cât este mai lungă izolarea, cu atât şoarecele va fi mai
agresiv cu cel nou-venit.
Deci șoarecii, odată izolați, se întorc unul împotriva celuilalt. Însă este
oare acest comportament al șoarecilor valabil și în cazul oamenilor? Ar
putea oare această criză a singurătății, exacerbată de săptămâni și luni de
zile de izolare socială și carantină, să ne facă să devenim nu doar
autodistructivi, ci şi agresivi cu ceilalţi? Ar putea izolarea să fie nocivă atât
pentru sănătatea noastră, cât și să transforme lumea într-un loc mult mai
agresiv și mai violent?

DESPRE OAMENI ȘI ȘOARECI

Există deja numeroase studii științifice care arată legătura dintre singurătate
și ostilitatea manifestată față de alții. În parte, această atitudine rezultă
dintr-o strategie iniţială defensivă, un „pas înapoi“, după cum ne explică
Jacqueline Olds, profesor de psihiatrie la Universitatea Harvard. Oamenii
singuri se ascund adesea în spatele unui scut protector, respingând astfel
nevoia de afecțiune și compania celorlalți. Conștient sau nu, ei „încep să
trimită semnale, deseori nonverbale, prin care le spun celorlalți: «Lasă-mă
singur, n-am nevoie de tine, pleac㻓.
Şi asta nu e tot, pentru că singurătatea ne afectează şi în alt fel creierul.
Numeroși cercetători au descoperit o legătură între singurătate și un nivel
scăzut de empatie, capacitatea de a ne pune în locul celorlalți, de a le
înțelege perspectiva sau durerea. Iar acest lucru nu se reflectă doar în
comportament, ci și în activitatea creierului.
Există acum numeroase studii care arată că în creierul celor singuri
nivelul de activare a suturii temporoparietale, partea creierului cel mai
strâns legată de empatie, scade atunci când cineva suferă, pe când în cazul
celor neafectați de singurătate nivelul crește. În același timp, cortexul vizual
al unei persoane singure, partea din creier care procesează de regulă starea
de alertă, atenția și vederea, este stimulat. Ceea ce înseamnă că oamenii
singuri reacționează de obicei mai rapid – cu câteva milisecunde – la
suferința altora, însă reacția lor este una de atenție, nu de perspectivă. Exact
așa cum corpul care experimentează singurătatea își amplifică reacția la
stres, la fel și mintea care experimentează singurătatea, neliniștită și
hipervigilentă, operează mai degrabă în sensul autoconservării, scanând
perimetrul în căutare de pericole, în loc să încerce să vadă lucrurile din
perspectiva persoanei afectate. „Vi s-a întâmplat vreodată să vă plimbați
printr-o pădure și să săriți cât colo la vederea unui băț pe jos care vi s-a
părut a fi un șarpe?“ ne întreabă dr. Stephanie Cacioppo, directorul
Laboratorului de Dinamică a Creierului de la Universitatea din Chicago.
„Mintea singură vede șerpi tot timpul.“
Mai recent, cercetătorii au descoperit următorul lucru: singurătatea nu ne
afectează doar felul în care vedem lumea, ci și modul în care o clasificăm.
Într-un studiu efectuat în 2019 la King’s College din Londra, 2.000 de
participanți, toți de 18 ani, au fost rugați să descrie cât de prietenoasă este
atitudinea celor din cartierul în care locuiesc. Aceeași întrebare le-a fost
adresată apoi fraților participanților. Pe scurt, frații mai singuri și-au
perceput vecinii ca fiind mai puțin prietenoși, mai detașați și mai puțin
demni de încredere decât cei care se simțeau mai puțin izolați. Drept
urmare, singurătatea nu este doar o stare individuală. Conform definiției
date de profesorul John Cacioppo, ea „are legătură cu ceea ce oamenii cred
despre ceilalți și așteptările lor în ceea ce-i privește“.
Furia, ostilitatea și tendința de a percepe mediul înconjurător ca fiind
neprietenos și plin de pericole diminuează empatia – singurătatea poate
declanșa o combinație periculoasă de sentimente cu implicații profunde
pentru toți cei din jur. Pentru că această criză a singurătății nu se manifestă
doar în cabinetele medicale, ci și în cabina de vot, cu consecințe asupra
democrației care îi îngrijorează pe cei care cred într-o societate bazată pe
unitate, toleranță și incluziune socială.
Pentru că, dacă vrem ca democrația să funcționeze așa cum trebuie –
adică să ia în considerare interesele diferitelor grupuri şi să se asigure în
același timp că sunt ascultate toate nevoile și doleanțele cetățenilor –, există
două seturi de legături care trebuie să fie foarte puternice: legăturile dintre
stat și cetățeni, precum și legăturile dintre cetățeni. Când aceste conexiuni
sunt frânte, când oamenii simt că nu mai pot avea încredere sau că nu se
mai pot baza pe ceilalți, indiferent dacă vorbim de planul emoțional,
economic, social sau cultural, când oamenii nu mai cred că guvernul le vrea
binele și se simt marginalizați sau abandonați, atunci nu doar că societatea
va deveni mai fragmentată și mai polarizată, dar oamenii își vor pierde
complet încrederea în politică.
În acest punct ne aflăm astăzi. Legăturile dintre noi și ceilalți, precum și
dintre noi și guvernanți s-au alterat în acest Secol al singurătății, pentru că
tot mai mulți oameni se simt izolați și alienați, rupți atât de cei din jur, cât și
de politicienii aflați la putere, care, simt ei, nu i-au ascultat și s-au ocupat
doar de nevoile lor.
Deși aceasta este tendința de ceva timp, ne putem aştepta ca pandemia să
agraveze situația. Dificultățile economice pot duce la o și mai profundă
dezamăgire faţă de liderii politici actuali, mai ales dacă se crede că aceste
probleme sunt greșit gestionate, în timp ce teama de a nu ne îmbolnăvi de
COVID-19 ne poate face să manifestăm o și mai viscerală teamă fizică față
de ceilalți din jur.
Iar acest lucru ar trebui să ne îngrijoreze, pentru că, după cum am văzut
recent, astfel de condiții creează climatul perfect pentru apariţia celor aflaţi
la extremele spectrului politic, populiștii cu urechea bine ciulită la
nemulțumirile oamenilor, dornici să le exploateze pentru a dobândi putere
politică.
Prin populiști vreau să spun politicieni care instigă „poporul“, pe care
pretind nu doar că îl reprezintă, ci și că ar fi singurii capabili de-a o face,
împotriva unei „elite“ economice, politice sau culturale, de regulă
demonizate; o „elită“ care include de obicei instituțiile-cheie care mențin
funcțională o societate onestă și tolerantă, cum ar fi parlamentul, justiția sau
presa liberă. În cazul populiștilor de dreapta în special, retorica acestora
pune mai ales accent pe diferențele culturale și pe importanța identității
naționale, ei spunând adesea că ţara se află sub amenințarea unei „invazii“
din partea imigranților sau a celor de etnii sau religii diferite. Această
atitudine reprezintă o ameninţare gravă pentru o societate solidară, în care
există respect pentru instituțiile și legile care ne unesc, precum şi un pericol
la adresa toleranței, înțelegerii și dreptății. Acești politicieni încearcă mai
degrabă să scindeze societatea, nu să o unească, fiind dispuși să amplifice
tensiunile rasiale, religioase și etnice, dacă ele le servesc scopurile. Oamenii
singuri, neîncrezători și anxioși, disperați să fie acceptați, dar deseori
văzând în jur numai „șerpi“, sunt ținta ideală – dar și cea mai vulnerabilă.

SINGURĂTATEA ȘI POLITICA INTOLERANȚEI

Hannah Arendt este cea care a făcut pentru prima dată legătura dintre
singurătate și politica intoleranței. Arendt, unul dintre cei mai de seamă
intelectuali din secolul XX, și-a trăit copilăria în fostul oraș german
Königsberg (acum Kaliningrad, în Rusia), unde s-a născut și Immanuel
Kant, de a cărui filozofie a fost puternic influențată. Însă, în vreme ce viața
lui Kant a fost profund legată de Königsberg – nu și-a părăsit niciodată
orașul natal, iar legenda spune că oamenii locului își reglau ceasul după
plimbările sale extrem de punctuale –, viața lui Arendt a fost marcată de
exil și evicțiune.
Părinții săi erau evrei asimilați. Deși cuvântul „evreu“ nu era niciodată
menționat în familie, persecuția tot mai aprigă împotriva evreilor din
Germania a făcut-o să-și conștientizeze rapid identitatea religioasă.
Momentul de cotitură a fost 1933: anul incendierii Reichstagului și cel în
care Hitler a preluat puterea. Arendt locuia în Berlin, unde îi adăpostea în
apartamentul ei pe oponenții lui Hitler și făcea cercetări ilegale pentru
Organizația Sionistă din Germania cu privire la amploarea antisemitismului
oficial. Gestapoul a aflat totul și a încarcerat-o, împreună cu mama sa, timp
de opt zile. După eliberare, în așteptarea procesului și neavând nici un fel de
document de călătorie, cele două au fugit din Germania; mai întâi către
Praga, prin pădurile din munții Erzgebirge, unde au fost adăpostite de o
familie germană solidară, a căror casă era situată chiar la graniță. Au ajuns
apoi în Geneva, cu ajutorul unui prieten de familie socialist care lucra la
Liga Națiunilor. Apatridă, Arendt ajunge apoi la Paris, unde trăiește timp de
șapte ani ca „refugiat fără forme legale“.
Atunci când naziștii invadează Franța, în 1940, Arendt este nevoită să se
despartă de soțul ei – Heinrich Blücher, activist care fugise, de asemenea,
din Germania hitleristă –, fiind dusă la Gurs, faimoasa tabără de prizonieri
din sudul Franței. În haosul generat de înfrângerea francezilor, ea scapă din
lagăr și își reîntâlnește soțul în orășelul Montauban. Cei doi reuşesc apoi să
obțină vize în regim de urgență către Statele Unite, traversează granița cu
Spania prin Munții Pirinei, iau trenul către Lisabona și, după trei luni, urcă
la bordul vaporului către New York în aprilie 1941.
Au fost norocoși. În vara anului 1941, Departamentul de Stat american a
pus capăt programului de vize de urgență, închizând astfel încă o portiţă de
scăpare evreilor care încercau să fugă de naziști. În cei opt ani în care
Arendt a trăit o viață de fugar – o viață instabilă, încercând mereu să se
ascundă, doar pentru simplul motiv că era evreică –, germanii au căzut sub
vraja totalitarismului nazist.
După război, documentele prezentate ca dovezi la Procesul de la
Nürnberg au dezvăluit oroarea mecanismelor de exterminare naziste. Cum
s-a putut întâmpla așa ceva? s-a întrebat Arendt. Cum ajunge un om normal
să participe sau doar să tolereze un plan industrial de exterminare în masă?
Arendt a încercat să „identifice principalele elemente ale nazismului, să le
afle originea și să descopere adevăratele probleme politice care au stat la
baza acestuia“. În 1951, a publicat o carte devenită clasică despre acest
subiect: Originile totalitarismului. Volumul, extrem de cuprinzător, include
originile antisemitismului, rolul propagandei și fuziunea imperialistă a
rasismului cu birocrația. Spre sfârșitul cărții însă, Arendt se concentrează
mai ales asupra unui subiect aparent surprinzător: singurătatea. În concepția
lui Arendt, totalitarismul „se bazează pe singurătate… care se numără
printre cele mai radicale și mai disperate experiențe ale omului“16. El îşi
găseşte aderenți în rândul celor a căror „principală caracteristică a omului
de masă nu este brutalitatea sau înapoierea mintală, ci izolarea și lipsa unor
relații sociale normale“, autoarea afirmând că pentru cei „ce simt că nu au
un loc în societate, prin acest sacrificiu al propriei identități în slujba unei
ideologii, cei singuri își regăsesc scopul și respectul de sine“17.
Singurătatea, sau „sentimentul că nu mai ai nici un loc pe lume“, scrie
aceasta, „este esența guvernării totalitare şi, pentru ideologie şi logică,
pregătirea călăilor şi victimelor“18.
Singurătatea de care vorbește Arendt reiterează aspectele-cheie ale
definiției mele: sentimentul de marginalizare și de neputință, de izolare,
excludere, precum și lipsa unui statut social și a sprijinului. Iar aceste
dimensiuni ale singurătății sunt un pericol cât se poate de clar și de manifest
aici și acum, în secolul XXI.

SINGURĂTATEA ȘI NOUA EPOCĂ A POPULIȘTILOR

Aș vrea să subliniez faptul că lumea actuală nu seamănă cu Germania anilor
’30. În ciuda avântului pe care l-a luat populismul în ultimii ani și a
prezenței unor lideri autoritariști precum Viktor Orbán în Ungaria, Rodrigo
Duterte în Filipine, Xi Jinping în China și Recep Tayyip Erdoğan în Turcia,
care folosesc măsurile luate în timpul pandemiei de COVID-19 pentru a-și
întări și mai mult puterea și pentru a suprima drepturile și libertățile
cetățenilor, nu suntem martori la o resurgență extinsă a regimurilor
totalitare.
Însă există în istorie anumite semnale de alarmă pe care nu ar trebui să le
trecem cu vederea. Efectele pandemiei i-au făcut pe mulți să compare
perioada actuală cu Marea Criză Economică din 1930, sărăcia și șomajul
atingând cote alarmante. Iar singurătatea și condițiile economice precare
merg deseori mână-n mână: cercetătorii au stabilit atât că șomerii sunt
semnificativ mai singuri decât cei care lucrează, cât și faptul că sărăcia
amplifică riscul izolării sociale. Mai mult, singurătatea a devenit deja
„experienţa de fiecare zi a unor mase mereu crescânde de oameni în secolul
nostru“19, cum scria Arendt despre Germania de dinaintea războiului, și asta
chiar înainte de pandemie. Acesta este un fenomen intens exploatat în
ultimii ani, în scopuri politice, de către liderii populiști.
Bineînțeles, singurătatea nu este singura care alimentează populismul.
Avântul populismului contemporan are antecedente culturale, sociale și
tehnologice, precum și cauze economice. Printre acestea se numără rapida
răspândire a dezinformării și antagonismului pe rețelele sociale, diferențele
dintre valorile liberale și cele conservatoare, dintre cele progresiste şi cele
tradiționale, precum și schimbările demografice. În plus, populismul poate
îmbrăca forme diferite în funcție de particularitățile țărilor. Nu ar fi drept
nici să spunem că toți cei care se simt singuri sau marginalizați votează
pentru populiști, fie ei de dreapta sau de stânga, așa cum nu toți cei care
suferă de singurătate se îmbolnăvesc. Chiar și printre cei ce se simt
marginalizați social, politic sau economic există mulți care speră în
continuare că partidele aflate la putere le vor veni în ajutor, în timp ce alții
aleg să ignore complet buletinul de vot.
Dar un motiv important, și adesea ignorat, pentru care atât de mulți
oameni au votat lideri populiști în ultimii ani – și mai ales pe cei de dreapta
– este singurătatea. După cum vom vedea, există numeroase studii care
arată rolul semnificativ pe care l-a avut sentimentul de izolare și de alienare
în modelarea peisajului politic actual, asemănarea cu studiile întreprinse de
Arendt fiind îngrijorătoare.

SINGURĂTATEA ȘI POLITICA NEÎNCREDERII

Deja din 1992, cercetătorii începuseră să întrezărească o legătură între
izolarea socială și voturile obținute de Jean-Marie Le Pen, reprezentantul de
extremă dreapta al Frontului Național din Franța. În Olanda, un studiu din
2008 efectuat pe 5.000 de participanți a arătat că, cu cât oamenii aveau mai
puțină încredere în cei din jur și cu cât se temeau că aceștia le-ar putea face
rău în mod intenționat, cu atât mai probabil era că vor vota cu PVV, partidul
naționalist populist de extremă dreapta.
În Statele Unite, un sondaj din 2016 realizat de Centrul de Studiu al
Alegerilor și Democrației a colectat răspunsurile a 3.000 de americani, care
au fost rugați să spună la cine ar apela prima dată în anumite situații de
urgență, fie că vorbim de îngrijirea copiilor sau de sfaturi financiare, de
relații sau de un drum cu mașina. Rezultatele au fost relevante. Susținătorii
lui Donald Trump au răspuns mult mai des decât cei ai lui Hillary Clinton
sau ai lui Bernie Sanders că „s-ar descurca singuri“ și nu s-ar baza pe
vecini, prieteni sau organizații comunitare. Tot ei au raportat un număr mai
mic de prieteni apropiați și de cunoștințe, precum și un număr mai mic de
ore petrecute cu aceștia pe săptămână. Alți cercetători, de data asta de la
Institutul Public de Cercetări Religioase, au studiat trăsăturile susținătorilor
republicani în ultimele runde ale alegerilor primare din 2016 și au
descoperit că susținătorii lui Donald Trump au participat de două ori mai
puțin la activități comunitare precum sporturi, cluburi de lectură sau
asociații de părinți și profesori decât cei ai lui Ted Cruz, contracandidatul
său.
Aceeaşi idee se desprinde şi dacă privim lucrurile în sens invers. Un
studiu important care a inclus 60.000 de participanți din șaptesprezece țări
europene pe parcursul a cincisprezece ani a relevat faptul că cei care au fost
membri în „asociații civice“ – precum grupuri de voluntari sau asociații de
cartier – erau mult mai puțin înclinați să voteze pentru partidul populist de
extremă dreapta decât cei care nu erau implicați în astfel de grupuri.
Cercetătorii au tras aceleași concluzii și în cazul Americii de Sud.
Se pare că, cu cât suntem mai implicați în comunitatea noastră, cu atât
vom simți mai mult că avem oameni în jur pe care ne putem baza, și cu atât
mai puțin vom fi sensibili la apelul populiștilor de extremă dreapta. Și, deși
corelația nu înseamnă neapărat și cauzalitate, există o logică în spatele
acestor rezultate. Pentru că, prin participarea în asociații locale, voluntariat,
inițiativele luate în comunitate sau prin simpla participare în diferite
activități comunitare ori prin cultivarea prieteniilor, vom putea practica
democrația incluzivă – vom ști nu doar cum să devenim uniți, dar și cum să
ne gestionăm și să ne tolerăm diferențele. În schimb, cu cât avem mai
puține legături sociale, cu atât ne vom simți mai izolați și cu atât mai puțin
vom şti să gestionăm diferențele, să ne comportăm civilizat și să cooperăm
cu ceilalți, cu atât mai puțină încredere vom avea în concetățeni, aderând cu
atât mai mult la acel ideal de comunitate exclusivistă și divizată trâmbițat
de populiști.

SINGURĂTATEA MARGINALIZĂRII
Însă singurătatea nu înseamnă doar izolare socială sau lipsa legăturilor cu
comunitatea, ci și sentimentul că nu suntem auziți și înțeleși. Psihiatrul
elvețian Carl Jung a făcut următoarea observație: „Solitudinea nu survine
din cauză că nu avem oameni în jurul nostru, ci mai degrabă din cauză că
nu le putem comunica lucruri care nouă ni se par importante sau din cauză
că socotim valabile gânduri care celorlalţi li se par improbabile.“20
După cum am putut observa în ultima vreme, susținătorii populiștilor au
fost extrem de dornici să-și facă auzite de către cei aflați la putere
nemulțumirile de natură economică și sentimentele aferente de
marginalizare și izolare. Și au fost ferm convinși că nu sunt ascultați.
Mărturiile muncitorilor feroviari dinainte de alegerile prezidențiale din
2016 ne arată felul în care Donald Trump a reuşit să încline balanţa politică
tocmai pentru că i-a făcut pe mulți dintre cei care se simțeau abandonați și
ignorați de politicieni – mai ales pe cei care nu se simțeau astfel în trecut –
să aibă impresia că sunt din nou ascultați. Iar sentimentul s-a păstrat în
rândurile acestui electorat în timpul alegerilor prezidențiale din 2020.
Rusty este un inginer mecanic de locomotivă de vreo patruzeci de ani,
din Etowah, regiunea McMinn, Tennessee. Bunicul și străbunicul său au
lucrat și ei tot pentru căile ferate și au votat toată viața cu Partidul
Democrat. La fel și el – până în 2016. „Am fost crescut în ideea că, dacă
aparții de un sindicat și ești muncitor, și te implici, și îți faci treaba, atunci
trebuie să fii democrat“, spune el. Însă, „sincer să fiu, cu cât muncesc mai
mult, cu atât mă aleg cu mai puțin, știi, și nu mă văd ducând-o mai bine“.
Pentru Rusty și colegii săi ingineri, a căror muncă a fost esențială în
transportul a miliarde de tone de cărbune în fiecare an, legile promulgate în
epoca Obama au dus nu doar la austeritate. Ei s-au simțit mai degrabă
trădați: „Pur și simplu m-am simțit vizat de Legea extracției ecologice a
cărbunelui și de alte reguli“, spune Rusty. Vocea îi tremură. „M-a rănit
personal“ și „m-a pus în mare dificultate“. În schimb, Donald Trump a fost
singurul candidat care „spunea lucrurilor pe nume“, singurul căruia îi păsa
de felul în care se simțea Rusty și voia să-i asculte necazurile.
Gary, alt inginer feroviar și fost democrat, și-a pus și el încrederea în
candidatul prezidențial cu tenul veşnic bronzat: „Când Trump a spus că va
reda americanilor locurile de muncă și că va renegocia acordurile
comerciale, atunci m-am gândit «Uau, o să-l votez pe Trump»“. El
continuă: „Trump este singurul care luptă pentru săraci și pentru clasa de
mijloc. E singurul care pare interesat să ajute muncitorii. E singura noastră
speranță“.
Terry, alt fost democrat, e de aceeași părere. Tată a opt copii, el locuiește
în estul statului Tennessee și are douăzeci de ani de experiență în domeniul
căilor ferate. S-a trezit dintr-odată că trăiește de pe o lună pe alta, în loc de
„viața destul de bună“ de dinainte, și a folosit aceleași cuvinte ca Gary și
Rusty: „Trump va avea grijă de oamenii săi“, spune el, în timp ce foștii
lideri politici n-au reuşit să le ofere siguranța locului de muncă și un trai
decent.
Dacă în trecut Rusty, Gary sau Terry şi-ar fi întors atenţia spre Partidul
Democrat sau spre sindicat, mulți dintre cei care s-au simțit marginalizați în
2016, precum și în 2020, și-au pus toată încrederea în Trump, mai ales
alegătorii albi din clasa muncitoare. Acesta a fost cazul mai ales acolo unde
infrastructura comunității era nedezvoltată, legăturile sociale erau afectate și
cetățenii se aflau în dificultate economică. Locuri precum estul statului
Tennessee, din care provin Terry și Rusty, unde în deceniul anterior se
închiseseră multe mine de cărbune și efectele devastatoare ale crizei din
2008 erau încă resimțite – toate astea întărind credința că cei aflați la putere
în Washington nu erau deloc interesați de problemele muncitorilor de rând.
Conta mai puțin dacă politicile lui Trump aveau sau nu să le
îmbunătățească viața susținătorilor săi, important era faptul că părea să îi
asculte atunci când ceilalți politicieni erau surzi la doleanțele lor și la
nevoile comunităților grav afectate din punct de vedere economic. O
strategie de tipul „Eu sunt singurul căruia îi pasă“, pe care Trump a reiterat-
o în timpul campaniei sale pentru un nou mandat din 2020. „Nancy Pelosi
nu vrea decât să salveze financiar state și orașe democrate prost
administrate și cu infracționalitate ridicată. Doar atât vrea. N-o interesează
să-i ajute pe oameni“, a predicat acesta în timpul campaniei din 2020. Și,
deși Biden a căutat să contracareze acest discurs cu mesaje despre
reînființarea locurilor de muncă, amintindu-le votanților din clasa
muncitoare că în trecut a fost un susținător al muncii organizate și
referindu-se adesea la familia sa, care are rădăcini adânci în clasa
muncitoare, pentru susținătorii lui Trump acest discurs nu a fost de ajuns.
Nesiguranța economică te poate face să te simți singur. Dar te simți și
mai singur atunci când vezi că nimănui nu-i pasă de problemele tale, mai
ales celor aflați la putere, care ar trebui să-ți ofere ajutor și susținere. Și
aceasta a fost cea mai mare realizare a lui Trump: i-a convins pe atât de
mulți că îi pasă.
Populiștii nu câştigă teren doar în Statele Unite. Eric este un tânăr patiser
parizian căruia îi plac dansurile populare scoțiene, muzica hip-hop și
jocurile video. Atunci când am vorbit cu el, în 2019, mi s-a părut onest,
direct și foarte politicos. Mi-a vorbit foarte deschis despre cât de greu și de
frustrant este să muncească atât de mult și să câștige doar puțin peste
salariul minim. La fel ca mulți alți tineri, Eric crede că statul îi este mai
degrabă potrivnic. „Sistemul economic este nedrept“, îmi spune. „Nu e de
ajuns să muncești mult, trebuie să muncești extrem de mult. Să fii bun nu e
suficient. Trebuie să te pricepi extrem de bine și să cunoști pe cine trebuie –
altfel nu poți să câștigi destul ca să trăiești decent.“ Mi-a mărturisit, de
asemenea, că e dureros să vadă cât este de „abandonat“, spunându-mi cu
tristețe și furie în voce că nu crede că statul va avea grijă de el când va fi
bolnav sau în vârstă, și cât de singur se simte din acest motiv.
Eric este un membru important al aripii de tineret a Adunării Naționale.
Cunoscut anterior drept Frontul Național, acest partid politic de dreapta, cu
un trecut marcat de derapaje xenofobe, și-a schimbat numele în 2018,
rămânând unul dintre cele mai importante partide politice din Franța. Sub
organizarea anterioară, acesta s-a făcut cunoscut prin încercările de a
subestima ororile Holocaustului, fondatorul și apoi liderul partidului, Jean-
Marie Le Pen, spunând despre camerele de gazare naziste că sunt „un mic
detaliu în istoria celui de-al Doilea Război Mondial“. Mai recent, sub
conducerea fiicei acestuia, Marine Le Pen, retorica antiimigraţionistă a
partidului a fost îndeosebi îndreptată către comunitatea musulmană din
Franța, pe care ea o descrie ca fiind sursa inerentă a radicalismului islamic,
„o caracatiță cu tentacule peste tot, în cartierele imigranților, în asociații și
în cluburile sportive“. Marine Le Pen a fost dată în judecată de activiști
pentru drepturile omului în 2015, fiind acuzată de incitare la ură pentru că a
comparat rugăciunile musulmane de pe străzi cu ocupația nazistă. Chiar
dacă a fost achitată în cele din urmă, retorica sa nu s-a schimbat prea mult.
Deși în trecut Eric și-ar fi găsit refugiul mai degrabă în Partidul Socialist
de stânga, astăzi el simte că-și găsește locul în acest partid naționalist și
populist radical de dreapta. Asemenea muncitorilor feroviari foști democrați
care au trecut de partea lui Trump în 2016, Eric crede că doar Adunarea
Națională îi „va proteja pe cei mărunți“, printre care și el se numără cu
mândrie, oameni pe care celelalte partide i-au „abandonat“. Eşecul stângii
provine din faptul că în ochii multora a încetat să mai fie mişcarea politică
interesată de nevoile celor „uitați“ și „abandonați“.
Sentimentul de abandon pe care îl simt cetățenii reiese și din ample
cercetări efectuate în Europa. Au fost analizate 500 de interviuri cu
persoane din centre de dreapta din Franța și Germania, locuri precum
Gelsenkirchen-Ost, o suburbie săracă a orașului Essen împovărată de șomaj
extrem și unde partidul antiimigraționist Alternativ für Deutschland (AfD) a
obținut aproape o treime din voturi la alegerile din 2017 (de trei ori mai
mult decât voturile câștigate la nivel național), și cartierul Les Kampes din
Loon-Plage, nordul Franței, unde 42,5% dintre votanții din alegerile
prezidențiale din 2017 au ales-o pe Marine Le Pen. Concluziile acestor
cercetări au arătat că sentimentul general de „abandon“ a constituit tema
dominantă și mereu evocată printre cei intervievați.
Peste tot în lume, în primele decenii ale secolului XXI, cei care se simt
marginalizați din punct de vedere social și economic, cei care simt că
partidele politice tradiționale pe care le-au susținut odată i-au abandonat și
nu le mai ascultă nevoile sau nu se mai ocupă de eliminarea nedreptăţilor
sociale au votat în număr mare pentru partidele aflate la extremele
spectrului politic. Iar acest lucru este justificat. Dacă te simți marginalizat,
ignorat, invizibil și apare cineva care promite să te vadă și să te asculte, vei
fi, bineînțeles, interesat. Fie că vorbim de sloganul populist al lui Trump,
„Oamenii uitați ai Americii nu mai sunt uitați!“, sau de promisiunea lui
Marine Le Pen de a sluji „o Franță uitată, o Franță abandonată de elita
autoproclamată“, astfel de mesaje atent alese pot fi foarte atractive. Iar
realitatea este că mulți fuseseră uitați timp de decenii întregi, capitalismul
neoliberal și dezindustrializarea fiind urmate de criza financiară din 2008 și
de politicile de austeritate de mai târziu. Aceste evenimente au avut un efect
economic asimetric, persoanele slab calificate şi necalificate simțindu-se cel
mai puternic afectate – ținta perfectă a populiștilor de dreapta.

SINGURĂTATEA ȘI PIERDEREA STATUTULUI

ȘI A RESPECTULUI DE SINE
Mulți dintre liderii populiști mai înțeleg un lucru: singurătatea nu înseamnă
doar că eşti uitat, izolat social sau ignorat, ci odată cu ea apare şi
sentimentul că ai pierdut ceva. Pierderea comunității, desigur. De asemenea,
pierderea siguranței economice. Dar și, cel mai important, pierderea
statutului social. Vă amintiți de definiția dată de Arendt celor singuri ca
fiind „cei ce nu au un loc în societate“? Mai ales în cazul bărbaților statutul
social este inexorabil legat de camaraderia, mândria și poziţia garantate nu
doar de un loc de muncă, ci mai cu seamă de un loc de muncă decent, stabil,
unde există coeziune și sentimentul unui rost. Desigur, în retorica trumpistă,
a „face America măreață din nou“ înseamnă reinstaurarea rânduielilor unei
lumi trecute, în care comunități întregi se bazau pe industriile tradiționale,
cu locuri de muncă care dădeau oamenilor un puternic simț al propriei
valori și întăreau spiritul comunitar. Amintiți-vă de promisiunea lui mereu
repetată că va „readuce excepționalii noștri mineri în câmpul muncii“. Într-
o lume în care domneşte deviza „produc, deci exist“, în care a fi șomer sau
a avea un loc de muncă inferior este o rușine, promisiunea unei comunități
revitalizate și restabilirea statutului social este foarte bine-venită.
Astfel, nu ne surprinde prea mult faptul că promisiunile lui Trump au fost
atât de atrăgătoare pentru muncitorii feroviari precum Terry, care se plângea
că „eram odată mândri să lucrăm la căile ferate, mândri de ceea ce făceam,
iar acum nimeni nu mai e“. Sau pentru Gary, care ne-a enumerat o listă
nesfârșită de fabrici din apropiere care fuseseră închise în ultimii ani, fabrici
în care se produceau bunuri – precum fabrica de sticlă Libbey-Owens-Ford,
Union Carbide, True Temper sau Naval Ordnance Plant, la sud de
Charleston, orașul său natal. Deși „există alte locuri de muncă din care să
alegem, ne explică Gary, o slujbă la un restaurant de tip fast-food sau la un
supermarket, toate sunt prost plătite“.
Nu știm sigur dacă ar câștiga mai puțin aici decât la vechile locuri de
muncă din fabrici. Însă problema nu este că aceste „noi“ servicii sunt plătite
prost, ci faptul că ele conferă un statut social de rang inferior, fiind slujbe cu
care nimeni nu s-ar mândri în mod special. Chiar și înainte ca pandemia să
amplifice rata șomajului, aceste locuri de muncă „de statut inferior“ erau
singurele disponibile unui număr tot mai mare de persoane, mai ales din
fostele centre de producție și în regiunile dezindustrializate. Ratele de şomaj
scăzute nu au luat în calcul acești factori, şi au pierdut astfel din vedere
nemulțumirea și insatisfacția care mocneau în spatele simplelor statistici.
Într-adevăr, pierderea statutului social, poate chiar mai mult decât
câștigurile în sine, este motivul pentru care atât de mulți oameni, mai ales
bărbați albi din clasa muncitoare – precum Gary, Rusty, Terry sau Eric –, au
ales să voteze cu populiștii de dreapta în ultimii ani, sunt de părere
sociologii Noam Gidron și Peter A. Hall. Într-un articol publicat în 2017, în
care au analizat relația dintre sentimentul de pierdere a statutului social și
preferințele electorale în douăsprezece țări dezvoltate democrate, între anii
1987 și 2013, Gidron și Hall au observat că bărbații albi, fără studii
superioare, care simțeau că și-au pierdut statutul social – fie din cauza
calității scăzute a locurilor de muncă care le erau disponibile, fie din cauza
lipsei unui loc de muncă, fie pentru că simțeau că statutul le-a fost diminuat
din cauza numărului tot mai ridicat de persoane de culoare sau de femei cu
studii superioare – au fost mai degrabă înclinați să voteze cu partidele
populiste de dreapta decât cei ce nu manifestau aceste sentimente. Pentru că
acele partide le promiteau respect și o restabilire a statutului social.
După cum a promis Donald Trump în timpul campaniei electorale din
2016: „În timp ce oponentul meu spune despre voi că sunteți jalnici și
irecuperabili, eu vă consider patrioți americani muncitori, care își iubesc
țara și vor un viitor mai bun pentru întreaga națiune. Sunteți… soldați și
marinari, tâmplari și sudori… Sunteți americani și aveți dreptul la un
conducător care să vă respecte, să vă prețuiască și să vă apere. Fiecare
american are dreptul să fie tratat cu demnitate și cu respect în această țară.“
În timpul campaniei electorale din 2020, Trump a ales din nou această
tactică făcând apel la dorința electoratului său de a avea un statut important
în societate și sentimentul propriei demnități: „Cetățeni mândri ca voi au
ridicat această națiune“, a scris președintele pe Twitter în octombrie 2020,
„și împreună ne vom lua țara înapoi. Puterea va fi din nou în mâinile
voastre, dragi americani“.

COMERCIALIZAREA COMUNITĂȚII
Există și altceva ce populiștii profesează: apartenența. Pentru angajații care
și-au pierdut nu doar statutul, ci și comunitatea pe care slujba și sindicatul
de care aparțineau le-o asigurau până atunci, devenind astfel extrem de
izolați și lipsiți de legături sociale, acest sentiment de apartenență era, de
asemenea, foarte important. Pierderea „frăției“ era lucrul îndeosebi regretat
de Rusty și de ceilalți ingineri feroviari acum, când se aflau în concurență în
încercarea de a obține un loc de muncă pe o piață tot mai restrânsă.
Acest mediu din care comunitatea și reciprocitatea au dispărut dintr-odată
este și cel în care populiști precum Trump și-au găsit publicul, cu viziunea
lor atât de clară și de vie despre apartenență.
Gândiți-vă la mitingurile lui Trump, care au reprezentat principala
atracție de-a lungul carierei sale politice, nu doar înainte de a câștiga
președinția, ci și după aceea, organizând aproape șaptezeci de astfel de
evenimente în primii trei ani ai mandatului său și continuând să le
organizeze chiar și în perioada de vârf a pandemiei. Cu toate că și alți
politicieni americani au apelat la strategia mitingurilor, cele ale lui Trump
au fost diferite. Participanții nu erau atrași doar de evenimentul politic în
sine, ei luau parte la ritualuri colective uriaşe, în care simțeau că aparțin
unei comunități. Aceste adunări au devenit reuniuni de familie, la care
participau membri din trei generații, bunici, părinți și copii. Spre deosebire
de mitingurile organizate de rivalii săi politici, unde oamenii veneau
îmbrăcați în haine obișnuite, la evenimentele lui Trump se strângeau o
mulțime de oameni îmbrăcaţi în roșu, cu șepci, insigne și tricouri cu
sloganul „Make America Great Again“. Lista melodiilor alese (de exemplu,
Proud to be an American, redată obsesiv) permitea participanților să
fredoneze împreună aceste cântece cunoscute, întreaga atmosferă răsunând
de mantre patriotice. Scandările la unison și aplauzele îi făceau să se simtă
egali, un veritabil monolit. În timp ce mitingurile organizate de Hillary
Clinton erau serioase și, am putea spune, destul de anoste, iar cele ale lui
Biden au fost atât restrânse, cât și constrânse, dată fiind promisiunea
acestuia de a respecta măsurile de protecție și prevenție din timpul
pandemiei, teatralitatea și patima celor ţinute de Trump ne aminteau mai
degrabă de campionatele mondiale de wrestling, chiar și în plină pandemie
de COVID-19.
Am avut apoi de-a face cu limbajul lui Trump, cu retorica aleasă de
acesta pentru a întări acel sentiment al apartenenței și al unității. De
exemplu, Trump vorbea mai ales la persoana întâi plural, folosind în mod
repetat pronumele „noi“ și „nouă“, pentru a crea o legătură cu mulțimea,
deși nu are nimic în comun, desigur, cu mulți dintre susținătorii lui. Astfel
„oamenii se simt părtaşi la marile decizii“, spune un participant la aceste
evenimente – legaţi în același timp de ceilalți și de Trump însuși. De
asemenea, Trump invoca mereu „oamenii“: „oamenii frumoși“, „oamenii
minunați“, „oamenii grozavi“. Iar acesta a fost și cuvântul cel mai des
folosit în discursurile sale.
Tehnicile acestea – vestimentația inscripționată, scandările, folosirea
repetată a pronumelui la persoana întâi plural și nesfârșitele chemări
adresate colectivității – sunt semnele unei arte și priceperi politice ale căror
origini le putem regăsi în celebrele megabiserici americane, și chiar mai
departe în trecut, în mișcarea de retrezire creștină care s-a produs în Statele
Unite în secolul al XIX-lea.21 Astfel, mitingurile lui Trump au fost mai mult
decât simple discursuri electorale și strângeri de mâini cu participanții.
Istoricul Johnny Dwyer spune despre ele că sunt ca „un fel de
împărtășanie“. Trump însuși a vorbit despre atmosfera încinsă și
cvasireligioasă a acestora. La deschiderea primului său eveniment, pe 21
august 2017, Trump a zâmbit fericit către mulțime, invocându-l pe cel mai
cunoscut evanghelist al Americii: „Ce frumos! Acum înțeleg cum se simțea
marele Billy Graham.“
Felul în care Trump a reușit să-i facă pe oameni să se simtă ascultați este
unic în istoria politicii americane. El a răspuns nevoii de apartenență a
oamenilor, nevoii lor de a se simți incluși, după ce mulți pierduseră deja
legăturile tradiționale oferite de un loc de muncă stabil și de o comunitate
închegată, adresându-se direct unei necesităţi evolutive de bază potrivit
căreia trebuie să facem parte dintr-un grup mai mare.
În Europa, dinamica a fost similară, cu mitinguri sau adunări sociale
special organizate pentru a atrage oamenii către partidele populiste și liderii
acestora. În Belgia, la festivalurile susţinute de Vlaams Belang (Interesul
Flamand) – partid naționalist de dreapta, cu politici vehemente împotriva
imigranților –, lumea „și-a împărțit timpul între discursurile antiimigranți
din incintă și festivalul desfășurat afară, cu oameni pictați pe față, castele
gonflabile și o tarabă de unde putea fi cumpărată Răpirea Europei“. Dincolo
de graniță, în Germania, mitingurile partidului AfD se aseamănă mult cu
cele organizate de Trump în Statele Unite: familiile vin împreună, cu
baloane în mâini și pancarte cu mesaje de tipul: „Björn Höcke: Kanzler der
Herzen22“. Între timp, în Spania, populiștii de extremă dreapta ai partidului
Vox atrag tinerii la festivaluri de bere pe care le organizează în cluburi și
baruri, unde nu au voie să intre cei cu vârsta de peste 25 de ani.
Și, din nou, limbajul folosit este cel al comunității, pentru că populiştii îşi
propun să stârnească acel sentiment de apartenență pe care susţinătorii lor
nu au reușit să-l găsească altundeva în secolul XXI. „Liga este o mare
familie“, repetă mereu politicienii italieni de extremă dreapta la mitingurile
organizate de partid. Inițial partid regionalist care pretindea că reprezintă
nordul Italiei, Liga (fostă Ligă a Nordului) a căpătat tot mai multă putere pe
plan național, migrând spre extrema dreaptă în ultimul deceniu. În loc să
promoveze secesiunea nordului, membrii săi organizează acum campanii
împotriva imigrației, a Uniunii Europene, a drepturilor LGBTQ+, reușind să
câştige un electorat destul de important. La alegerile pentru Parlamentul
European din 2019, Liga a obținut mai mult de o treime din voturile
italienilor. Asemenea lui Trump, Matteo Salvini, liderul partidului,
mânuieşte graţios arma discursului, invocând adesea cuvinte pline de
afecţiune precum „mama“, „tata“ și „prieteni“, pentru a-și apropia și mai
mult susținătorii și pentru a-și reitera retorica despre comunitate.
Partidele populiste nu evocă apartenența doar la aceste adunări
numeroase. Giorgio, un elegant om de afaceri din Milano, mare amator de
tenis de masă și susținător al Ligii, îmi arată cu mândrie fotografia făcută cu
Salvini și-mi povestește, în 2019, despre cum a reuşit partidul să-l scape de
sentimentul de singurătate. Datorită Ligii, „acum un an și jumătate am
început să merg la diferite cine și petreceri – se numesc adunări de comitet,
un fel de întâlniri ale membrilor partidului. Și sunt chiar foarte plăcute. Te
vezi cu o mulțime de oameni. Cântăm și există un puternic spirit al tradiției.
Toți cântă în dialecte din nord. Și tuturor le place, pentru că simt că fac
parte dintr-o comunitate“.
În Paris, Eric ne povestea despre aceeași bucurie pe care o simte când
merge la obișnuitele întâlniri ale partidului în fiecare miercuri, sau la ieșirile
în baruri de după, sau la împărțitul de afişe și de pliante împreună cu
ceilalți. Ne povestea despre „cât de greu e să găsești oameni cu care să te
simți solidar și unit într-o comunitate“, și cum a descoperit aceste lucruri în
mijlocul partidului Adunarea Națională. De asemenea, el recunoaște foarte
sincer că, dacă nu s-ar fi alăturat partidului, s-ar fi simțit teribil de singur.
Partidul i-a oferit o menire, precum și comunitatea după care tânjește. O
comunitate care ar fi fost altă dată oferită de un sindicat, un partid politic
tradițional, de biserică sau chiar de un centru cultural dinamic sau de o
însuflețită cafenea de cartier.
E prea devreme să estimăm dacă susținerea pentru politicienii populiști s-
a diminuat în lunile în care mitingurile susținătorilor lor au fost
restricționate, ca urmare a măsurilor de distanțare socială. Totuși, în jur de
70 de milioane de oameni l-au votat pe Trump, chiar mai mulți decât în
2016. Evoluţia populiştilor depinde în mare parte de poziția pe care o vor
ocupa în momentul declanșării unei crize economice – care sunt în general
nefavorabile pentru partidele aflate la putere –, pentru că atunci vor exista
întrebări în fiecare țară cu privire la competența guvernanților de a salva nu
doar economia, ci și viețile oamenilor. Popularitatea lor va depinde de
asemenea şi de felul în care vor reuşi să influenţeze discursul din mass-
media și de încrederea pe care susținătorii lor o vor avea în analiza
postpandemică a populiştilor. Dar în timpul măsurilor de izolare la
domiciliu a fost surprinzător cât de repede și-au reconfigurat populiștii
oferta politică în mediul virtual, pe măsură ce posibilităţile de a se întâlni
față în față au dispărut. În afară de aparițiile președintelui la comunicatele
de presă zilnice, cu mesaje clare adresate „tribului“ său (inclusiv
condamnarea repetată a canalelor de „știri false“ și denunțarea instituțiilor
internaţionale), echipa lui Trump, posesoare deja a unui număr important de
susținători în mediul on-line, și-a mărit prezența pe Facebook și și-a
intensificat oferta pe platformele sociale, organizând cursuri masive de
voluntari pe Zoom și lansând o campanie exclusiv digitală, cu un „miting
virtual“ care a reușit să atingă aproape un milion de vizualizări simultan.
Liga, partidul Vox din Spania, extrema dreaptă Vlaams Belang din Belgia,
și ei maeștri ai mediului on-line, și-au înmulțit, la rândul lor, ofertele
politice.

ARMA IMIGRAȚIEI
Indiferent dacă ideea de comunitate este prezentată on-line sau faţă în faţă,
există o trăsătură comună în aceste promisiuni: excluderea fățișă a celorlalţi.
Pentru că pe lângă preocuparea populiștilor de extremă dreapta pentru
apartenență, cu petrecerile lor din baruri și castelele gonflabile, a existat
întotdeauna un mesaj destul de clar îndreptat către cei ce nu sunt bine-
veniți. Gândiți-vă, de exemplu, la miile de voci care repetau la unison în
cadrul mitingurilor electorale ale lui Trump: „Construiți zidul!“ În spatele
mesajului populist de apartenență se ascunde unul de excludere rasială,
religioasă și etnică. Unul despre „noi“ și „ei“, despre „al nostru“ și „al lor“.
Și aici se află cel mai mare pericol reprezentat de aceștia.
Prin atragerea celor care se simt singuri și abandonați și prin crearea unor
comunități bazate pe idei naționaliste sau rasiste, liderii populiști își
transformă tribalismul într-o armă îndreptată împotriva celor care sunt
altfel. Acești politicieni și-au dat seama că pentru cei ce se simt excluși,
uitați și singuri, pentru cei ce nu acceptă uşor diferențele și ale căror surse
de identitate – fie clasa socială, locul de muncă sau orientarea religioasă –
nu mai sunt la fel de sigure și de puternice ca altădată, „identitățile sociale,
precum naționalitatea, etnia, limba și genul, devin mai atractive, oferindu-le
menire și respect de sine“, după cum scriu profesorii Mikko Salmela și
Christian von Scheve. Aș mai adăuga la această „ofertă“ și ispita
apartenenței.
Acesta este punctul în care manipularea singurătății și a izolării de către
populiști ia forma cea mai nocivă și mai învrăjbitoare. Amintiți-vă cum
oamenii singuri tind să-și considere vecinii mai ostili și mai periculoși.
Amintiți-vă cât de agresiv a devenit șoricelul singuratic atunci când a apărut
un alt șoarece în spațiul său. Și amintiți-vă cum singurătatea inhibă
capacitatea creierului de a simți empatie. Întărind sentimentele de abandon
şi de marginalizare cu care se confruntă susţinătorii lor, dând în acelaşi timp
impresia că alţii beneficiază de favoruri politice – de obicei imigranții –,
mesajul alarmist al extremiștilor de dreapta amplifică emoțiile, anxietatea și
nesiguranța celor care îi urmează, profitând de diferențele etnice și
religioase pentru a câștiga și mai mulți susținători. Populiștii combină toate
astea cu referințe nostalgice la o epocă de aur apusă, în care oamenii erau –
după această versiune istorică trunchiată – mai uniţi, mai fericiți și mai
înstăriți, înainte ca „acești imigranți să vină aici și să vă fure drepturile și
locurile de muncă“.
Bineînțeles, acum populiștii de extremă dreapta mai adaugă și „înainte ca
străinii să vă infecteze cu virusul mortal“. La puțin timp de la debutul
pandemiei, o serie de politicieni populiști au început să folosească această
criză pentru a amplifica tensiunile rasiale, etnice și religioase și pentru a-i
demoniza pe cei care sunt diferiți.
În Statele Unite, preferința lui Donald Trump pentru apelativul „virusul
chinezesc“, în loc de COVID-19, a dus la un val de atacuri împotriva
americanilor de origine asiatică. În Ungaria, premierul Viktor Orbán a dat
vina mai întâi pentru apariția virusului pe un grup de studenți iranieni care
erau în carantină și apoi au fost testați pozitiv, după care a declarat că toate
universitățile sunt posibile focare de infecție, fiindcă „acolo există mulți
străini“. În Italia, Matteo Salvini a făcut imediat legătura, în mod eronat,
între răspândirea virusului și refugiații care ajunseseră în țară traversând
Mediterana dinspre Africa de Nord. Nu și-a susținut afirmațiile cu nici un
fel de dovezi. Desigur, epidemiile au constituit deseori de-a lungul istoriei
prilejuri pentru diviziune rasială și fervoare naționalistă. Evreii au fost
învinovățiți pentru epidemia de ciumă care a devastat Europa în secolul al
XIV-lea, drept urmare mii de evrei au fost masacrați. „Străinii“ au fost
atacați de mulțimi în timpul epidemiei de ciumă din Milano, din 1629–
1631, spaniolii căzând cel mai adesea victime. Iar imigranții irlandezi au
fost învinovățiți pentru focarele de holeră apărute în orașele americane,
precum New York și Boston, în anii 1830. Întotdeauna a existat o legătură
strânsă între epidemie şi xenofobie.
Însă, chiar înainte ca pandemia de coronavirus să ofere din nou ocazia
unor atacuri împotriva „celorlalți“, Giorgio, susținătorul Ligii din Italia,
căzuse pradă acestor mesaje de tribalism antagonic. „Guvernul a pus
cetățenii pe locul doi, după imigranții care vin din Africa“, îmi spune
acesta, „oameni care vin aici și stau ca în vacanță, în timp ce o mulțime de
italieni get-beget muncesc pe câmpuri, lipsiți de drepturi sociale. Trebuie să
ai grijă de comunitatea din care faci parte și de oamenii care trăiesc deja în
această țară, nu de cei care vin din Africa“.
Din motive similare susţine partidul de extremă dreapta AfD și Matthias,
un tânăr de 29 de ani din Berlin, expert în logistică și fost votant de centru-
stânga. „E cât se poate de clar că se fac mai multe pentru refugiați decât
pentru noi“, mi-a mărturisit acesta în 2017, la un an după ce Germania a
acceptat un milion de refugiați prin programul prorefugiați „Vom reuși!“ al
Angelei Merkel. „Mulți dintre prietenii mei încă își caută un loc de muncă.
Refugiații primesc însă bani degeaba. Beneficiază și de tratament
preferențial când vine vorba de apartamente – totul este plătit pentru ei.“
Terry, susținătorul lui Trump din Tennessee, proferează şi el injurii la
adresa „celor care n-au ce căuta aici, oameni care iau drepturile, banii și
locurile de muncă ale americanilor, oameni care au luptat pentru țara asta.
Avem veterani fără adăpost, și ei vor să aducă refugiați din alte țări. Trebuie
să avem grijă de oamenii noștri“.
Asemenea conspirațiilor legate de COVID-19, nici teoriile de mai sus nu
au nimic de-a face cu realitatea. Refugiații din Germania nu „obțin bani
degeaba“ mai mult decât cei care beneficiază de ajutoare sociale și chiar
sunt adesea discriminați în ceea ce privește ușurința cu care îşi pot găsi o
locuință; în Statele Unite, veteranii și cetățenii sunt eligibili pentru mai
multe beneficii decât refugiații și imigranții fără forme legale. Dar pentru
cei care se simt abandonați, singuri și ignorați; pentru cei care nu mai au
încredere în ceilalți cetățeni sau în propriul guvern; pentru cei care sunt deja
tentaţi să vadă lumea drept un loc ostil și înfricoșător, dând crezare teoriilor
conspiraționiste (după cum au dovedit cercetările că sunt cei care se simt
ostracizați sau excluși din societate), astfel de ipoteze scoase la înaintare de
populiștii de extremă dreapta sunt deosebit de atractive.
Într-adevăr, un studiu recent la care au participat 30.000 de persoane
alese pentru a face parte din Sondajul Social European (un chestionar foarte
detaliat folosit de numeroși experți în științe sociale) a scos la iveală că cei
mai aprigi contestatari ai imigranţilor nu se deosebeau în funcție de factori
demografici, precum genul sau vârsta, ci prin nesiguranța financiară, nivelul
scăzut de încredere în ceilalți cetățeni și în guvern și prin izolarea socială.
„În general“, conchid cercetătorii, „oamenii care se simt ignorați de
politicieni, cei care se află în dificultate financiară și cei ce nu beneficiază
de sprijin social sunt cei mai înclinați să aibă opinii vehemente
antiimigraţioniste“. Și ce sunt, în fond, aceste trei trăsături? Toate trei sunt
factori-cheie ai singurătății.
Găsirea unui țap ispășitor, a cuiva considerat diferit, a cuiva complet
necunoscut – de regulă, sentimentele cele mai extreme antiimigranți se
manifestă în locuri în care aceștia nu există în număr foarte mare – s-a
dovedit o strategie de succes. În multe cazuri, aceasta a fost chiar mai
eficientă decât culpabilizarea economiei globale, a neoliberalismului,
automatizării, tăierilor bugetare sau cheltuielilor guvernamentale
nejustificate, chiar dacă ele sunt de fapt motive mult mai îndreptățite din
cauza cărora mulți se simt marginalizați. Populiștii de extremă dreapta
înțeleg mai bine decât oricine măsura în care rațiunea și logica sunt învinse
de emoții, precum și cât de puternică este frica, exploatând aceste trăsături
prin repetarea la nesfârșit a mesajelor anti-ceilalți. Chiar dacă susținerea
pentru extrema dreaptă se va diminua în următorii câțiva ani, este prematur
să tragem clopotele populismului. Influența acestei ideologii asupra
imaginației, emoțiilor și preferințelor electorale ale unui procent important
din populație nu va dispărea prea curând.
La fel de îngrijorător este și faptul că această retorică a urii, oarecum
rasistă, este deja contagioasă în sine. Într-o încercare disperată de a para o
provocare venită din partea candidatului populist de extremă dreapta Geert
Wilders, prim-ministrul olandez de centru-dreapta, Mark Rutte, a publicat
un anunț în ziare, în 2017, prin care îi sfătuia pe imigranți: „Fiți normali,
sau plecați.“ În Danemarca, social-democrații de centru-stânga au câștigat
alegerile din 2019 cu o platformă electorală care amintea îngrijorător de
mult de cea a extremei dreapta în privința politicilor legate de imigranți.
Din multe puncte de vedere, cel mai mare pericol asociat cu ascensiunea
populismului din ultimii ani este felul în care a împins partidele tradiționale
de dreapta și de stânga tot mai mult către extremele spectrului politic,
normalizând retorica urii şi a neîncrederii.
Mă tem că în lumea postpademică aceste instincte se vor amplifica și mai
mult, iar sănătatea publică a fiecărei țări în parte nu doar că va fi văzută de
populiști ca un domeniu numai bun de exploatat, dar politicienii de centru
vor căuta de asemenea să câștige electorat îndemnând oamenii să ridice
ziduri și să-i demonizeze pe „ceilalți“.
Trebuie însă să luăm în calcul și simțul de răspundere al fiecăruia.
Deseori este dificil să ne dăm seama ce anume primează: rasismul, mesajele
xenofobe ale liderilor populiști – și intensificarea acestora pe platformele
sociale –, sau schimbările economice, culturale și sociale care i-au făcut pe
atât de mulți să se simtă marginalizați, lipsiți de sprijin, ignorați și speriaţi.
E clar însă că, pentru cei care simt că nu-și mai găsesc locul în această
lume, care și-au pierdut simțul de apartenență și ideea de solidaritate, pentru
cei îngrijorați de viitorul lor și care se simt singuri și abandonați, ura față de
ceilalți poate deveni, după cum observase Hannah Arendt în Germania
nazistă, „un mijloc de autodefinire“, care le ameliorează singurătatea și le
„restaurează ceva din respectul de sine pe care-l oferea altădată propria lor
poziţie în societate“.23 Mai ales, aș putea adăuga, în momente de criză
economică.
Arendt vorbeşte mai sus despre ceea ce-i caracterizează pe oamenii
singuri și abandonați de generații întregi, de la cei din Germania anilor ’30
și până la cei de astăzi, din secolul XXI. Găsim întruchiparea ideală a
acestei caracterizări făcute de Arendt la Wilhelm, un tânăr care a afirmat că
ar putea foarte bine să trăiască în Germania celui de-al Treilea Reich sau în
oricare dintre statele actuale aflate în dificultate economică. Acest „tânăr
atractiv, de 1,80 m înălțime, cu constituţie atletică, brunet și cu ochi negri,
și o față extrem de inteligentă“ nu a avut un loc de muncă vreme de câțiva
ani, după criza economică, și explică astfel felul în care se simțea:
„Nu mai era loc și pentru noi. Generația mea, care a muncit atât de mult
și cu atât de multe sacrificii, pur și simplu nu mai era dorită. După ce am
terminat facultatea, am fost șomer timp de un an de zile… Timp de cinci ani
am rămas șomer și am ajuns o epavă, fizic și mental. Nu eram dorit [de
Germania] și cu siguranță nimeni nu mă voia aici, sau în oricare parte a
lumii… Pentru mine, viața nu mai avea nici un rost.“
Wilhelm vorbea de fapt despre anii ’30. Apoi continuă: „Și atunci i-am
fost prezentat lui Hitler… Pentru mine, viața a dobândit o nouă menire
extraordinară. De atunci, m-am dedicat complet, fizic, mental și spiritual,
acestei mișcări de revigorare a Germaniei“.
Cauzele și consecințele singurătății se află la baza celor mai importante
probleme sociale și politice cu care se confruntă societatea în prezent. Până
acum, se pare, politicienii populiști au fost cei care au înțeles cel mai bine
acest lucru, mai ales cei de extremă dreapta. Nu putem permite însă ca ei să
fie singurii politicieni care proclamă soluții în fața celor afectaţi de
singurătate. Miza este mult prea mare.
Prin urmare întreg spectrul politic va trebui să găsească răspunsuri la
câteva întrebări destul de urgente. Cum să ne asigurăm că grupurile deja
vulnerabile din societate nu sunt și mai mult marginalizate? Cum să-i facem
pe oameni să se simtă susținuți și ascultați într-o epocă în care resursele
devin din ce în ce mai limitate? Și, mai important, cum să-i facem pe
oameni să le pese nu doar de cei care arată ca ei, cu aceeași istorie și aceeaşi
cultură, ci și de cei care nu li se aseamănă? Cum să-i aducem pe oameni
împreună într-o lume care se dezbină?
La fel de important, liderii politici trebuie să găsească moduri prin care
să-și facă cetățenii să se simtă ascultați și văzuți. De asemenea, trebuie să se
asigure că oamenii au îndeajuns de multe ocazii de a exersa incluziunea
socială, bunăvoința și toleranța în viața de zi cu zi. Mai mult ca niciodată,
avem acum nevoie de politicieni ale căror eforturi să fie însuflețite de
promisiunea fermă că vor reconstrui comunitatea, la nivel local, național și
internațional.
Trebuie însă să săpăm mai adânc pentru a înțelege cum putem să punem
punct acestui val de singurătate, să reinstaurăm spiritul comunitar în rândul
cetățenilor și să începem să umplem golurile dintre noi. Trebuie să
înțelegem mai bine de ce este acesta Secolul singurătății nu doar pentru cei
care ascultă mesajele alarmiste ale populiștilor, ci pentru noi toți. Şi vom
începe cu orașele în care locuim, pentru că ele devin tot mai mult
epicentrele izolării.

16. Hannah Arendt, Originile totalitarismului, trad. rom. de Ion Dur şi Mircea Ivănescu,
Humanitas, 2014, p. 585 (n. tr.).
17. Ibid., p. 396 (n. tr.).
18. Ibid., p. 585 (n. tr.).
19. Ibid., p. 588 (n. tr.).
20. Carl Jung, Amintiri, vise, reflecţii, trad. rom. de Daniela Ştefănescu, Humanitas, Bucureşti,
2017, p. 403 (n. tr.).
21. A doua mare trezire, mișcare protestantă de reînnoire a creștinismului (n .tr.).
22. Cancelar al Inimii (n. tr.).
23 Hannah Arendt, ed. cit., p. 443 (n. tr.).
CAPITOLUL 4
Orașul solitar

New York, 2019. De fiecare dată când pleacă din oraș, Frank ia fotografia
tatălui său decedat și o pune într-un sertar, alături de alte bunuri de valoare,
pentru a le „proteja“ de oaspetele Airbnb care va dormi în patul său în
câteva ore.
Nu asta își imagina Frank, un tânăr de 32 de ani, atunci când s-a mutat în
Manhattan cu câțiva ani în urmă, cu gândul la o carieră strălucită în design
grafic. Dar evoluția rapidă a publicațiilor on-line, precum și reducerile
bugetare ulterioare în cazul publicațiilor tipărite și în publicitate au dus la
concedieri masive în domeniul pe care îl alesese. Astfel că în 2018,
oarecum reticent, s-a lansat pe piața ofertelor de muncă temporare, găsindu-
și proiecte prin Upwork sau Fiverr, și uneori doar prin recomandările altora.
Singurul mod prin care a reușit să-și permită o vacanță a fost să-și ofere
apartamentul pentru cazare prin Airbnb. Mai mereu era îngrijorat pentru că
nu ştia dacă va avea cu ce să plătească chiria la finalul lunii.
O astfel de nesiguranță financiară ar fi o provocare pentru oricine, însă
pentru Frank viața în New York era cea mai dificilă. La început, fusese
nespus de mândru că a reuşit să depună un avans pentru prima lui locuință,
o garsonieră minusculă dintr-un bloc situat în centrul orașului. Nu mult
după aceea însă, întorcându-se acasă seara în apartamentul gol sau, mai rău,
muncind de acasă de unul singur toată ziua, i se părea mai degrabă ca un
sicriu, nicidecum un loc intim și confortabil. Mai ales din cauză că nu exista
nici o persoană în clădire cu care să se cunoască îndeajuns de bine pentru a
bea împreună o cafea sau cu care să se relaxeze la o bere după o zi grea de
muncă. În ciuda faptului că locuia în acea clădire de câțiva ani, nu doar că
„nici un vecin nu știe cum mă cheamă“, dar „când ne întâlnim pe hol sau în
lift se comportă de parcă nu m-ar fi văzut niciodată“.
Existenţa lui Frank în clădirea în care locuia, deprimantă, anonimă, mi s-
a părut un fel de microcosmos al vieții sale în marele oraș. „Nimeni nu
zâmbește aici“, spune acesta despre Manhattan. Oameni cu ochii în
telefoane, cu brățări Fitbit care le monitorizează pașii, cu fețele încruntate
sau crispate – orașul i se părea aspru, ostil și neîndurător. Dacă n-ar fi fost
chelnerul sudanez prietenos de la cafeneaua din apropiere, unde mergea
uneori să lucreze pe laptop, mi-a spus că n-ar fi vorbit cu nimeni altcineva
zile întregi.
Frank mi-a povestit și despre cât de greu îi este să-și facă prieteni într-un
oraș în care cu toții par atât de ocupați, mereu grăbiți, și atât de concentrați
pe propria carieră încât nu par să aibă vreodată timp să se oprească și să
schimbe o vorbă, cu atât mai puțin de noi prietenii sau să se intereseze de
prietenii mai vechi. Drept urmare, mult prea adesea, Frank își petrece seara
dând mesaje vreunei „femei necunoscute de pe Tinder“, nu pentru că ar vrea
să iasă și să se întâlnească – ar fi un efort prea mare –, ci doar să aibă cu
cine „vorbi“, să ia legătura cu cineva ca să-și aline singurătatea. Și chiar
dacă orășelul său natal, situat în Vestul mijlociu al Statelor Unite, i se
păruse întotdeauna sufocant, și chiar dacă New Yorkul era orașul în care
„trebuia să trăiască“ ca să „reușească“ în viață, profesional vorbind, mi-am
dat seama discutând cu el că se simțea pierdut acum, când locuia într-un
oraș în care nu știa nimic despre vecinii lui și unde nenumărați alți străini
treceau pe lângă el pe trotuar fără să aibă habar de existența sa. Din vocea
însuflețită și entuziasmul cu care vorbea despre „lucrurile bune de acasă“,
amintindu-și mai ales de vremea în care fusese liderul unui club de tineret
local, mi-am dat seama că ceea ce-i lipsea cel mai mult lui Frank era acel
sentiment de apartenență la o comunitate, pierdut odată cu mutarea într-un
mare oraș.

NIMENI NU ZÂMBEȘTE AICI

Nu e o noutate, bineînțeles, că în marile oraşe singurătatea poate fi
apăsătoare. După cum scria eseistul Thomas De Quincey: „Nici un om nu
umbla vreodată singur pe străzile Londrei, dar cu siguranță se simţea
dezgustat și copleșit, ba chiar îngrozit, de acea deșertăciune și completă
singurătate din acele momente… fețe fără număr, nici un glas cunoscut;
ochi nenumărați… siluete trecând în grabă în toate direcțiile… mai degrabă
asemeni unor nebuni sau, adesea, unui șir de fantome.“
De Quincey scria despre Londra secolului al XIX-lea, dar ar fi putut
vorbi foarte bine despre orice mare oraș din acest Secol al singurătății.
Chiar și înainte de începutul pandemiei și obișnuitele restricții privind
distanțarea socială și purtatul măștilor, 56% dintre londonezi mărturiseau că
se simt singuri, iar 52% dintre newyorkezi spuneau că orașul lor este „un
loc în care te simți prea singur“. Pe plan global, procentele erau de 50%
pentru Dubai, 46% pentru Hong Kong și 46% pentru S�o Paulo. Chiar și
în Paris și în Sydney, aflate pe locurile unsprezece și, respectiv, doisprezece
pe lista City Index Survey a oraşelor cu cea mai mare pondere a oamenilor
care suferă de singurătate, vorbim totuși de mai mult de o treime dintre
respondenți care declară că se simt singuri în oraşele în care locuiesc.
Singurătatea nu este însă doar o problemă urbană. În timp ce locuitorii
orașelor tind să se simtă mai singuri decât cei din zonele rurale, aceștia din
urmă pot suferi și ei de anumite forme de singurătate, la fel de profunde:
lipsa mijloacelor de transport în comun face ca cei fără mașini să se simtă
foarte izolați; migrația tinerilor către orașe, departe de familii, face ca un
număr semnificativ de persoane în vârstă să rămână fără sprijin în
apropiere; iar faptul că bugetul alocat de guvern în multe cazuri tinde să
favorizeze zonele urbane înseamnă că locuitorii din zonele rurale se simt
mai adesea marginalizați și consideră că nu se numără printre prioritățile
statului. Dar este mai important să înțelegem caracteristicile și cauzele
deosebite ale singurătății în orașele contemporane, dată fiind rata ridicată de
urbanizare la nivel mondial. Până în 2050, aproape 70% din populația
planetei va locui la oraș, iar unul din zece oameni va locui în orașe cu mai
mult de 10 milioane de locuitori. Pe măsură ce tot mai mulți oameni se
îndreaptă către spațiile urbane dens populate – deși poate mai puțin acum
decât înainte de pandemie –, impactul orașelor asupra sănătății noastre
emoționale este cu atât mai important, mai ales atunci când alegem cum ne
vom trăi viețile după pandemia de COVID-19.

MAI BĂDĂRANI, MAI REPEZIȚI, MAI RECI

Ce anume face ca orașele contemporane să fie atât de ostile și să-ți
adâncească astfel sentimentul de singurătate?
Pentru cei ce trăiesc și lucrează în oraș, gândiți-vă la naveta voastră
zilnică: mai întâi te lupți să urci într-un metrou supraaglomerat, sau ai parte
de claxoanele agresive ale celorlalți șoferi dacă alegi să mergi cu mașina,
apoi te confrunți cu mulțimea anonimă de oameni încruntați care trec pe
lângă tine fără să te bage în seamă.
Imaginea orășeanului mitocan, repezit și egoist nu este un simplu
stereotip. Conform cercetărilor, nu doar că politețea este mult mai scăzută în
orașe, dar, cu cât orașul este mai dens populat, cu atât oamenii vor fi mai
puţin amabili. Vorbim aici de proporții; atunci când știm că este foarte puțin
probabil să ne mai reîntâlnim cu un alt trecător, ne gândim că putem foarte
bine să fim mai puțin politicoși (înghiontim pe cineva, de exemplu, fără să
ne cerem apoi scuze, sau lăsăm ușa să li se închidă sub nas). Sentimentul că
eşti doar un simplu anonim sporește ostilitatea și neatenția, iar orașul, plin
de milioane de străini, este un loc cât se poate de anonim.
„Cât de des vă simțiți singuri, deşi sunteţi înconjuraţi de oameni?“ ne
întrebau cercetătorii de la UCLA în Scara Singurătății din Capitolul 1. În
orașe, există întotdeauna oameni în jur, însă rareori simțim că sunt „cu noi“.
Mărimea orașului nu doar că îi face pe oameni mai nepoliticoşi, dar mulți
dezvoltă un mecanism propriu de apărare. Așa cum se întâmplă atunci când
avem de ales la supermarket între douăzeci de feluri de gem și deseori
ajungem să nu cumpărăm nici unul, și atunci când suntem puşi în situaţia de
a interacţiona cu foarte mulţi oameni preferăm deseori să ne retragem. E o
reacție rațională, pentru că altfel am fi copleșiți. Deşi ne-am dori
interacţiuni autentice, desăvârşite, cu ceilalţi, sau ne place să credem că
avem parte de ele deja, realitatea este că viața la oraș ne forțează să
împărțim același spațiu cu atât de mulți oameni încât, dacă ar fi să tratăm
fiecare necunoscut cu întreaga gamă de amabilități, ne-am epuiza resursele
sociale. Shannon Deep scrie despre experiențele sale în New York: „Dacă
am saluta fiecare trecător, până la amiază am răguși. Nu poți fi «prietenos»
cu toți cei șaptezeci și cinci de oameni pe care-i întâlnești de-a lungul celor
zece străzi pe care le traversezi zilnic în drum spre metrou.“
Astfel încât, cel mai adesea, facem exact invers. Copleşiţi de agitația și
de zgomotul orașului, precum și de constanta prezență a stimulilor vizuali,
avem tendința, şi asta chiar înainte de pandemie, să ne distanţăm social – nu
neapărat fizic, cât psihologic –, mergând pe străzi cu căștile în urechi, cu
ochelari de soare sau adânciți cu totul în lumea izolantă a telefonului mobil.
Mulțumită celor de la Apple, Google, Facebook sau Samsung, n-a fost
niciodată mai ușor să te rupi pur și simplu de oamenii și de locurile din jur
și să te retragi în lumea digitală, complet antisocială. Desigur, paradoxal e
că, pe măsură ce ne îndepărtăm de mulțimea de oameni din lumea reală, ne
afundăm în lumea virtuală care ne arată viața altora prin pozele de pe
Instagram sau postările lor de pe Twitter.
Unii sociologi și semioticieni afirmă chiar că orașele au dat naștere unor
„culturi de politețe negativă“, norme sociale conform cărora este nepoliticos
să încalci spațiul fizic sau emoțional al altcuiva fără o cauză anume, deși
există, desigur, diferențe geografice și culturale în acest sens. De exemplu,
în metroul londonez, multora li s-ar părea ciudat să fie salutați călduros de
un trecător, și ar fi surprinși și chiar enervați dacă un străin ar încerca să
inițieze o conversație. Convenția socială bine încetăţenită este să-ţi citeşti
ziarul sau să te uiţi liniştit în telefonul tău.
Înțeleg importanța spațiului privat. Înțeleg, de asemenea, și de ce
perdelele veșnic trase la geamurile caselor de la sate îi fac pe mulți să
migreze către oraş, unde pot trăi așa cum vor, departe de dezaprobarea
socială. Dar poveștile despre înstrăinarea urbană din timpul perioadei de
carantină fac și mai evidente consecințele vieții anonime de la oraș. Pentru
că, pe lângă actele de solidaritate și cooperare care ne-au emoţionat, au
existat și alte cazuri, extrem de triste, care ne-au arătat foarte clar că
intimitatea din mediul urban vine cu un preț. Hazel Feldman, o femeie de
70 de ani care locuiește singură într-un apartament cu două camere situat în
centrul Manhattanului, ne povestește cu tristețe despre perioada de
carantină, când s-a trezit fără nici un vecin care să o poată ajuta cu
cumpărăturile: „La știri auzeai încontinuu: «Oamenii sunt din ce în ce mai
uniți». Da, poate că sunt, dar nu aici. Nu în clădirile astea“. Exact ca și
Frank, deși se întâlnea în mod regulat cu ceilalți colocatari pe holuri și în
lifturile blocului cu o sută de apartamente, în realitate nu „cunoștea“ pe
nimeni, ca să nu mai vorbim de vreo relație de prietenie.
Cultura noastră care pune accentul pe independență și alergătură
continuă, atât de lăudată de capitalismul neoliberal, vine cu un preț
considerabil. Pentru că, atunci când vecinii sunt simpli străini, iar prietenia
și relațiile nu constituie o prioritate, există riscul ca, în acele momente în
care vom avea nevoie de comunitate, să nu ne putem bucura de ea.
Regulile cu privire la interacţiunile cu cei din jur nu sunt benefice, și va
mai trece ceva timp până când vom ști dacă impactul pandemiei de
COVID-19 ne va schimba comportamentul pe termen lung, fie în bine, fie
în rău. Dacă oamenii din orașe se opun deja interacțiunilor prietenoase ca
urmare a „culturii de politețe negativă“, ce se întâmplă atunci când
adăugăm la asta teama de infectare? Vor deveni și mai stranii conversațiile
spontane cu un necunoscut? Vom continua să ne vizităm din când în când
vecinii cărora le-am făcut cumpărăturile în timpul pandemiei? Sau pur și
simplu vom deveni din nou nepăsători la existența lor?

ANTISOCIAL
Trebuie să menţionăm apoi viteza vieţii de la oraş. Oamenii s-au mișcat
întotdeauna cu repeziciune, însă în Secolul singurătății ei se mișcă și mai
rapid. Viteza mersului pe jos în orașe este în medie cu 10% mai mare decât
era la începutul anilor ’90, mai ales în țările din Orientul Îndepărtat. Un
studiu în care s-a comparat viteza mersului pe jos de la începutul anilor ’90
cu cea din 2007, în treizeci și două de orașe din întreaga lume, ne arată că
viteza de deplasare din Guangzhou, China, a crescut cu 20%, în Singapore
înregistrându-se o creștere de 30%. Și, cu cât un oraș devine mai prosper, cu
atât creşte viteza de deplasare. În cele mai bogate orașe ale lumii, oamenii
merg pe jos de câteva ori mai rapid decât în orașele mai puțin prospere.
Timpul înseamnă bani, dicton valabil mai ales în orașe, unde locuitorii
lucrează de regulă mai mult decât cei care locuiesc în zone mai puțin
urbanizate. Trecând în grabă pe lângă ceilalți, trimițând mesaje din mers,
suprasolicitați și mereu contracronometru, mândri de cât suntem de ocupați,
ne e ușor să-i ignorăm pe cei din jur. Într-o dimineață, îndreptându-mă către
stația de metrou Euston din Londra, am numărat câți oameni au trecut pe
lângă mine fără să mă privească. După cincizeci, m-am oprit din numărat.
Deși eram perfect conştientă că oamenii mă ignorau pentru că aveau grijile
lor, și nu neapărat pentru că erau rău intenţionaţi, m-a durut totuși să mă
simt atât de invizibilă, ca și cum existența mea nu conta absolut deloc.
Ritmul rapid al vieții în orașe nu ne face însă doar nesociali, ci și
antisociali. Într-un studiu reprezentativ din 1973, sociologii americani John
Darley și Daniel Batson i-au rugat pe nişte pastori tineri să ţină anumite
predici în biserică, fie despre pilda bunului samaritean, fie despre un alt
pasaj biblic. În drum spre biserică, fiecare pastor a trecut pe lângă un om
căzut la pământ, care tușea – un actor plasat intenționat acolo de cercetători.
Batson și Darley au presupus că pastorul căruia i se dăduse predica bunului
samaritean s-ar opri mai degrabă să-i ofere ajutor. Surprinzător însă, nu a
contat predica învăţată de pastori – factorul decisiv care i-a făcut pe aceștia
să se oprească sau nu pentru a oferi ajutor a fost timpul pe care credea
fiecare că-l are la dispoziție. Dacă ştiau că mai au destul timp înainte de
slujbă, se opreau, dacă erau în grabă însă, faptele bune treceau pe locul doi.
Poate că acest scenariu e relevant pentru mulți dintre noi, care trăim în
spații urbane. Grăbiți și mereu preocupați, nu doar că iuțim pasul fără să
băgăm de seamă frumusețea şi diversitatea celor din jurul nostru, dar de
multe ori nu-i vedem nici pe cei care au în mod evident nevoie de ajutor.
În ceea ce mă privește, în timpul cercetărilor pentru această carte mi-am
dat seama cât de rar le zâmbesc celor care trec pe lângă mine, sau cât de rar
mi-am făcut timp să vorbesc cu poștașul sau cu cineva care-și plimbă
câinele prin fața casei mele. În fiecare zi, mă comportam exact la fel ca
oamenii din stația Euston care nu m-au privit nici măcar o secundă.
Contează? Se pare că da, judecând după dovezile destul de interesante în
acest sens.

DE CE AR TREBUI SĂ VORBEȘTI CU BARMANUL DE LA

CAFENEA
Deși întâlnirile pasagere cu străinii nu ne pot oferi genul de satisfacție
emoțională pe care o obținem din conversațiile mai intime, se pare că
inclusiv aceste interacțiuni trecătoare ne pot influenţa semnificativ starea de
spirit, fie că vorbim de singurătate sau nu.
În 2013, sociologii Gillian Sandstrom și Elizabeth Dunn de la
Universitatea British Columbia au întreprins un studiu pentru a vedea dacă
„microinteracțiunile“ au sau nu un efect vizibil asupra stării de spirit a
oamenilor. Așteptând în fața unui restaurant Starbucks situat într-o zonă
aglomerată, cele două cercetătoare au abordat câțiva clienți, rugându-i să
facă parte dintr-un experiment: jumătate dintre clienți au fost instruiți să fie
prietenoși și să schimbe câteva vorbe cu barmanul, în timp ce celorlalți li s-
a spus să fie „concişi“ și să „evite conversația inutilă“. Deși interacțiunea a
durat doar 30 de secunde, cercetătoarele au descoperit că cei ce fuseseră
desemnați aleatoriu să facă parte din grupul „prietenos“ au raportat niveluri
mai ridicate de fericire și un sentiment mai profund de conexiune cu cei din
jur după respectiva interacțiune, comparativ cu cei ce fuseseră expeditivi.
Bineînțeles, putem privi cu scepticism aceste rezultate. La urma urmei,
cât de legat te poți simți de o persoană a cărei atitudine amabilă este
prevăzută în fișa postului la Starbucks, sau ale cărei cuvinte „Să aveți o zi
bună!“ sunt dictate de politica hipermarketului Walmart? Sau chiar de un
chelner de la lanțul de fast-food Chick-fil-A, „cel mai politicos fast-food
din America“, care este instruit să spună „cu plăcere“ în loc de
„mulțumesc“ – dar oare chiar le face plăcere?
Genul acesta de microinteracțiuni planificate pot juca însă un rol mult
mai important decât s-ar aștepta mulți dintre noi. Și asta nu doar pentru că
atunci când suntem amabili cu cineva aceștia vor fi, la rândul lor, mai
amabili cu noi, sau pentru că tocmai acțiunea de a fi prietenos reprezintă un
stimul emoțional, deși ambele cazuri sunt valabile. Dar și pentru că nu prea
știm să diferențiem între amabilitatea planificată și cea reală, atâta timp cât
interacțiunea este acceptabilă. Luați spre exemplu zâmbetele: există studii
care au dovedit că nu ne pricepem aproape deloc să le detectăm pe cele
false.
Mai există însă un element important aici, ceva mult mai profund. Prin
atitudinea noastră prietenoasă față de ceilalți, sau prin amabilitatea pe care
ceilalți ne-o arată, fie că este reală sau planificată, chiar și pentru perioade
scurte de timp, ne aducem aminte de ceea ce avem în comun – de
compasiunea noastră. Și astfel ne vom simți probabil mai puțin singuri.
Acesta poate fi unul dintre motivele pentru care viața noastră din ultimul
timp ni s-a părut atât de izolată. Nu numai că am avut parte de mult mai
puține microinteracțiuni zilnice de acest fel, dar, şi atunci când le avem,
trebuie să purtăm mască. Asta înseamnă că nu vom şti dacă cineva ne
zâmbește, și nici ei nu vor ști dacă le zâmbim înapoi. (Iar la o distanță
socială de doi metri, majoritatea oamenilor nu pot observa nici cum râd
ochii deasupra măștilor.) Acoperindu-ne fața, ne ascundem compasiunea.
Paradoxal este că ne distanţăm social tocmai pentru a-i proteja pe ceilalți, și
mult mai puțin din egoism.

CARTIERE DEZRĂDĂCINATE
Emoțiile noastre nu sunt însă influențate doar de felul în care ne
comportăm. După cum am văzut, singurătatea are și componente
structurale. Luați, de exemplu, nestatornicia celor care locuiesc în marile
orașe – oameni care vin şi pleacă într-un ritm ameţitor. În majoritatea
marilor metropole, numărul chiriaşilor îl depăşeşte pe cel al proprietarilor
de apartamente, cei dintâi fiind mult mai mobili decât cei din urmă. În
Londra, unde numărul chiriaşilor l-a depăşit pe cel al proprietarilor în 2016,
durata medie de închiriere este în jur de douăzeci de luni. În New York,
unde vasta majoritate sunt chiriași, în 2014, aproape o treime din populație
se mutase în ultimii trei ani.
Fie că te numeri printre cei care se mută mereu, fie că ești unul dintre cei
care se stabilesc într-un loc, consecințele sunt la fel de însemnate pentru
coeziunea socială: va fi mai puțin probabil să-ți cunoști vecinii și, drept
urmare, te vei simți mult mai izolat. N-o să bați la ușa vecinului să
împrumuți lapte, sau cafea, sau să te oferi să-i faci cumpărăturile în timpul
carantinei, dacă nici nu știi cum îl cheamă. Și nici nu vei dori să investești
timp și efort pentru a-ţi face prieteni şi a te implica în comunitate, dacă știi
că în curând îți vei lua catrafusele și te vei îndrepta, din nou, către un alt
cartier sau oraş.
Pentru mulți dintre locuitorii marilor orașe, chiriile tot mai costisitoare și
prețul tot mai ridicat al proprietăților au devenit motivul pentru care
stabilirea în sânul unei comunități și implicarea emoțională în acel loc nu
mai sunt o opțiune tocmai viabilă. Repet, e o problemă pentru noi toți.
Pentru că o comunitate are nevoie de atenție și mai ales de participare ca să
prindă viață, nu doar de cărămizi, asfalt și piatră cubică. Iar asta presupune
încredere. Dar atunci când nu-ți cunoști vecinii nici nu vei avea încredere în
ei. Ceea ce ne arată și de ce în Statele Unite mai puțin de jumătate dintre
orășeni afirmă că au un vecin demn de încredere, căruia îi pot lăsa cheia,
comparativ cu 61% dintre locuitorii din zonele rurale.
Astfel, un pas important pe care l-am putea face dacă vrem să fim mai
legaţi de vecinii noștri, și noi înșine să fim mai puțin singuri, ar fi să nu ne
mai mutăm de colo-colo. La nivel local și național, guvernele pot avea un
rol important, pentru că totul pleacă de la stabilizarea chiriilor, iar mulți
deja au început demersuri în această direcție. În Berlin, de exemplu,
administrația locală a anunțat în octombrie 2019 că va îngheţa chiriile pe o
perioadă de cinci ani. Alte orașe care impun deja o serie de măsuri de
stabilizare a chiriilor sau le au în vedere sunt Paris, Amsterdam, New York
și Los Angeles.
E mult prea devreme să știm dacă astfel de inițiative vor avea impactul
dorit. Teoria economică ne arată că înghețarea chiriilor va diminua dorința
oamenilor de a-și cumpăra o proprietate, care la rândul ei va scădea
disponibilitatea locuințelor de închiriat, ducând astfel la creșterea prețurilor.
Drept urmare, se poate ca alte intervenții să aibă rezultate mai bune:
extinderea perioadei de închiriere, sau chiar contracte de închiriere pe
perioadă nedeterminată, astfel încât chiriașii să știe că își pot clădi un cămin
pe termen lung – deși și aceste măsuri, pentru a fi eficiente, vor trebui
însoțite de îngheţarea chiriilor. Mai multe orașe au introdus şi limite privind
numărul de zile pe an în care poate fi închiriată o locuință de tip Airbnb, sau
alte platforme similare pe termen scurt, pentru a descuraja șirul necontenit
de chiriași. Oricare ar fi măsurile implementate, este evident că trebuie să
crească interesul autorităților și guvernelor pentru domeniul imobiliarelor,
pentru că aici forțele de pe piață necesită mediere, spre binele nostru, al
tuturor.

LOCUIM SINGURI...
Indiferent dacă suntem chiriaşi sau avem propria locuinţă, acesta este doar
unul dintre factorii structurali care influențează gradul de singurătate pe
care îl simțim atunci când trăim la oraş. O altă componentă a izolării vieții
urbane este faptul că orășenii locuiesc tot mai adesea singuri.
Acesta a fost odată un fenomen mai degrabă specific mediului rural. În
Statele Unite, în 1950, numărul celor care locuiau singuri era mai ridicat
mai ales în statele din Vest cu o suprafață întinsă, precum Alaska, Montana
și Nevada, pentru că în aceste state dezvoltate mai târziu, cu suprafețe mari
de pământ disponibil, alegeau să meargă bărbații singuri, nomazi în căutare
de averi, de aventuri sau de o slujbă stabilă. În prezent însă, numărul celor
care locuiesc singuri este cel mai ridicat în marile orașe, precum New York,
Washington DC și Pittsburgh. În Manhattan, mai mult de jumătate dintre
rezidenți locuiesc singuri. La fel se întâmplă și în Tokyo, München, Paris și
Oslo, unde în jur de jumătate dintre rezidenți locuiesc, de asemenea,
singuri. În China, nu mai puţin de 58 de milioane de tineri necăsătoriți din
mediul urban – cunoscuți drept „tineri cu cuibul gol“ – locuiesc singuri, în
timp ce în Londra numărul celor care locuiesc singuri se așteaptă să crească
cu 30% în următorii douăzeci de ani.
Pentru unii dintre ei, a locui singur este, fără îndoială, o alegere
conștientă, un semn de libertate și independență financiară. Căsătoria a
încetat relativ recent să mai fie o necesitate economică pentru femei, multe
dintre ele preferând să locuiască singure. E alegerea pe care am făcut-o și
eu timp de câțiva ani. Pentru multe persoane însă, a locui singur este mai
puțin o alegere şi ţine mai degrabă de context, poate în urma decesului
cuiva sau a unui divorț. Alții și-ar dori nespus să locuiască cu un partener,
însă nu și-au găsit încă „alesul“, din cauza programului încărcat de la
serviciu, a felului în care percep instabilitatea financiară sau a problemelor
specifice relațiilor romantice în epoca digitală. Unii și-au căutat chiar colegi
de apartament, însă au „picat pe parcursul procesului de selecție“, fie din
cauza vârstei, fie a stării de sănătate, fie din cauză că sunt introvertiți și, ca
atare, considerați „nepotriviți“.
Oricare ar fi motivele, nu toți cei ce locuiesc pe cont propriu sunt și
singuri. În realitate, a locui pe cont propriu te poate face mai dornic să ieși
și să interacționezi cu alții, impuls pe care cei ce locuiesc cu alții poate nu-l
au. M-am simțit mai motivată să ies seara cu prietenii înainte să-mi cunosc
soțul decât mă simt acum. Mai mult, a locui cu cineva nu garantează
neapărat și o companie potrivită, ba chiar te poți simți extrem de singur,
după cum mărturisesc cei ce au trăit împreună cu un partener care suferă de
demență senilă sau cei ce au avut parte de relații abuzive.
Datele sunt însă destul de clare: conform Raportului privind Singurătatea,
publicat de Comisia Europeană în 2018, cei ce locuiesc singuri sunt cu
aproape 10% mai predispuși la singurătate decât cei ce locuiesc cu alte
persoane. Mai mult, cei ce locuiesc pe cont propriu se simt singuri mai des
decât cei ce locuiesc cu alții, mai ales în momentele cele mai dificile și mai
vulnerabile din viață. După cum îmi spune cu lacrimi în ochi Sheila, o
femeie divorțată de 70 de ani, care tocmai și-a revenit după o gripă: „Te
simți singur mai ales când ești bolnav și nu ai pe nimeni care să-ți aducă
măcar o cană de ceai“.

…MÂNCĂM SINGURI
Te simți singur atunci când bei ceaiul de unul singur. La fel când iei cina
singur. Însă aceste obiceiuri sunt consecința inevitabilă a numărului tot mai
ridicat de persoane care locuiesc singure. Dovada clară o reprezintă
vânzările tot mai mari ale produselor semipreparate în ultimii ani. Iar ora
mesei este adesea momentul din zi în care cei ce locuiesc singuri devin și
mai conștienți de izolarea și singurătatea existenței lor. Drept urmare, unii
dintre ei apelează la măsuri extreme pentru a combate această izolare.
Putem observa acest fenomen mai ales în Coreea de Sud, unde a explodat
piața așa-numitului mukbang: obiceiul de a privi pe altcineva care mănâncă
(în cantități destul de mari), pe un ecran, în timp ce mănânci, la rândul tău,
alături de ei. Și, deși pare improbabil, acest curent a luat avânt la nivel
global în ultimul deceniu, devenind popular mai ales în Japonia, Malaysia,
Taiwan, India și Statele Unite. În Malaysia, timpul de vizionare al
amatorilor de mukbang a crescut cu 150% în 2019.
Cele mai celebre vedete mukbang au peste 2 milioane de urmăritori și pot
avea câștiguri anuale de șase cifre (în lire sterline) din reclamele care se
derulează înainte și în timpul clipului pe care l-au postat. Cei mai de succes
vloggeri au început chiar să caute contracte de sponsorizare. Kim Thai,
mukbanger din Indonezia, a semnat un contract de parteneriat cu cei de la
Pepto-Bismol, în timp ce starul american Nikocado Avocado face reclamă
pentru jocul video Cooking Diary.
Clipurile mukbang sunt vizionate mai ales de persoane care locuiesc
singure. „Uitându-se la ecran și vorbind cu acești mukbangeri, ei atenuează
sentimentul de singurătate din timpul meselor“, spune Sojeong Park,
cercetător la Universitatea Națională din Seul, coautor al unui raport despre
mukbang din 2017. Într-adevăr, un studiu publicat în ianuarie 2020, care are
la bază 33 de articole privind impactul vizionării acestor clipuri, relevă
faptul că mukbang a contribuit semnificativ la scăderea sentimentului de
singurătate în rândul utilizatorilor.
Această experiență nu este deloc pasivă, ba chiar, dimpotrivă, este socială
– sau, cel puțin, o simulare a ei. Contra unei sume, utilizatorii le pot trimite
comesenilor preferați „baloane de stele“, care se sparg pe ecran și pot fi
văzute de toți participanții. Atunci când este lansat un „balon“ în forumul
public de discuții, mukbanger-ul se oprește de regulă din mâncat și se
adresează celui care i l-a trimis pe nume: „Mulțumesc pentru cele zece
baloane de stele… Mulțumesc, hbhy815… Ce să mănânc mai întâi? Un
crochet cu mozzarella, okay?“ Acești celebri comeseni virtuali confirmă
senzația de companie pe care o oferă celor care îi vizionează. „Le-am
devenit prieten“, ne spune mukbanger-ul Kim Thai. Dar, exact ca în relația
mea cu Brittany, prietena de închiriat, și această prietenie are un preț. Pentru
că baloanele, spre deosebire de like-uri și inimioare, sunt cumpărate cu bani
adevărați. Un star mukbang, cunoscut sub numele de Haekjji, a primit
120.000 de baloane pentru o singură transmisiune, adică aproximativ
100.000 de dolari.
Înțeleg de ce a mânca cu Kim Thai sau cu Haekjji e de preferat în locul
unei cine de unul singur, însă mă îngrijorează consecințele sociale ale
acestor relații comercializate, la fel de îngrijorătoare ca și prieteniile plătite
de genul celei pe care am experimentat-o cu Brittany. Și nu din cauză că
astfel de relații tranzacționale nu pot alina singurătatea – în mare măsură o
fac, cel puțin în anumite cazuri. Există însă riscul ca, de vreme ce astfel de
relații comerciale ne solicită atât de puțin din punct de vedere emoțional
(sunt cumpărate, dar nu și câștigate), să ajungem să le preferăm. Până la
urmă, oamenii aleg calea cea mai ușoară, după cum ne arată decenii întregi
de cercetări în domeniul antropologiei și economiei. Într-adevăr, Brittany
mi-a mărturisit că mulți dintre clienții săi i-au spus că sunt mult mai
bucuroși să-i închirieze serviciile decât să trebuiască să „aloce efort și timp
unei persoane care ar ajunge să-i împovăreze cu propriile probleme“.
Poate de aceea unii fani ai clipurilor mukbang declară că prieteniile
„reale“ li se par apăsătoare – bunăoară femeia care mi-a povestit cât de
supărată a fost când fosta ei colegă de apartament din facultate a sunat-o în
timp ce pregătea cina. „Eram gata să mă așez și să-mi vizionez clipurile pe
YouTube. În schimb, a trebuit să mănânc în timp ce vorbeam cu ea, și asta
m-a cam enervat.“ Da, ea ar prefera să fie singură și să-l privească pe
Nikocado Avocado cum mănâncă 4.000 de calorii, în loc să vorbească cu o
prietenă – cu cineva care o cunoaște personal.
Acestea pot fi cazuri extreme, dar problema trebuie privită în ansamblu,
fiindcă are urmări pentru întreaga societate. Cu cât apelăm mai mult la
relații comerciale (fie virtuale sau în persoană) sau rămânem singuri, cu atât
mai puțin vom reuși să exersăm acele abilități care creează o comunitate și
care sprijină o democrație bazată pe toleranță.

PERFECȚIONAREA ABILITĂȚILOR NOASTRE

DEMOCRATICE
Pare o afirmație destul de îndrăzneață să spunem că a locui și a mânca
alături de alții ne ajută să exersăm valorile democratice. Dar aceste
microinteracțiuni sunt cele prin care învățăm abilitățile de care avem nevoie
pentru a face parte din societate.
Cu toții ne putem gândi la un moment în care ne-am confruntat cu
greutăți în ceea ce privește treburile casnice. Poate ceva minor, precum cine
duce gunoiul sau al cui e rândul să pregătească cina. Atunci când locuim cu
alții – pentru mulți dintre noi începând cu părinții și frații, mai târziu cu
colegi de apartament, parteneri, soți, copii –, învățăm cum să rezolvăm
astfel de probleme, cum să ne gestionăm dorințele în funcție de cele ale
celorlalți, cum să facem compromisuri, să ne acceptăm diferențele și să
coexistăm în pace. A nu fi nevoiți să facem toate astea – adică să putem
face ce vrem tot timpul – este unul dintre lucrurile pe care le cumpărăm
atunci când plătim acel 20% mai mult pentru o garsonieră, sau acei 40 de
dolari pe oră pentru a închiria un prieten. Cumpărăm independență, însă cu
riscul de a ne pierde acele instincte democratice prosociale.
Fie că discutăm, luăm împreună decizii sau chiar învățăm cum să ne
contrazicem politicos cu colegul de apartament, cu partenerul de viață sau
cu vecinul, toate acestea sunt abilități importante pe care trebuie să le
practicăm dacă vrem să învățăm una dintre valorile-cheie ale democrației
incluzive: aceea că uneori trebuie să facem sacrificii pentru binele tuturor.
Și, mai important, aceste abilități sunt cel mai bine practicate în persoană,
față în față. Nu întâmplător 6.000 de atenieni se adunau pe un deal aproape
de centrul orașului în zorii democrației, și nu întâmplător agora – piața
publică din centrul orașului – a avut un rol atât de important în nașterea
democrației. Prezența fizică a celorlalți are o valoare pe care relațiile
digitale sau conversațiile pe platforme video precum Zoom nu o vor putea
avea niciodată. Atunci când ne vedem ochi în ochi și înțelegem mesajele
nonverbale precum limbajul corporal sau chiar mirosul, putem cel mai bine
să fim empatici și să acționăm în virtutea reciprocității și cooperării. De
asemenea, e mult mai greu să pleci pur și simplu când nu ești de acord cu
cineva decât ar fi să închizi telefonul sau să te deconectezi din conversația
video. De aceea, păstrarea interacțiunilor față în față în viața noastră
dominată de tehnologie este atât de importantă, mai ales (după cum vom
vedea în capitolul următor) în epoca fără contact.
CAPITOLUL 5
Epoca fără contact

East 53rd Street, Manhattan. Sunt la magazin. Becurile fluorescente

luminează rafturile pline de bunuri colorate. Cereale și băuturi reci, legume
și alimente congelate: toate produsele obișnuite se găsesc aici.
Cu excepția barierelor albe și subțiri de la intrare, totul pare normal –
exact ca în orice alt magazin de cartier. Însă, dacă te uiți mai atent în jur, îți
dai seama că ceva e nelalocul lui. Nu există nici un angajat în incintă – nici
un casier, sau angajați care să așeze marfa pe rafturi, sau vreo persoană care
să-ți sară în ajutor atunci când nu te pricepi să scanezi codurile de bare la
acele nesuferite terminale de tip self-checkout. Dacă ridici privirea, vei
înțelege repede de ce. Deasupra, tavanul este împânzit de sute de camere
video minuscule: mișcările ne sunt monitorizate constant. Astfel că nu
trebuie să stăm la coadă. Ne putem umple buzunarele cu pachete de biscuiți
cu cea mai mare grijă să nu fim văzuți – activitatea, oricât de discretă, va fi
supravegheată digital. Nu o să ne fugărească nimeni atunci când ieșim din
magazin, pentru că plata va fi înregistrată automat.
E septembrie 2019 și îmi fac cumpărăturile la unul dintre primele
magazine Amazon Go. Până în 2021, vor să deschidă 3.000 de asemenea
magazine în întreaga lume.
La acea vreme, mi s-a părut o experiență foarte ciudată. Pe de o parte,
mi-a convenit lejeritatea întregului proces, faptul că puteam pur și simplu să
intru și să ies fără să trebuiască să aștept. Iar acesta este și lucrul care le-a
plăcut foarte mult tuturor celorlalți clienți cu care am vorbit. Însă mi s-a
părut foarte stranie liniștea – atmosfera locului era una de mănăstire
trapistă24. Îmi lipsea până și discuția superficială de la casa de marcat. Și m-
a deranjat faptul că, atunci când am abordat alți cumpărători, pentru a-i
întreba cum li se pare magazinul, aceștia au părut oarecum indignaţi, ca și
cum le-am încălcat spațiul personal adresându-le acele câteva cuvinte.
Cât de repede se schimbă însă lucrurile! Ceea ce mi se părea demn de un
scenariu science-fiction reprezintă acum un exemplu perfect al felului în
care trăim în timpul pandemiei de COVID-19.
Comerțul fără contact, la a cărui extremă se află Amazon Go, era deja un
curent în creștere în toamna lui 2019, odată cu numărul tot mai mare de
terminale de tip self-checkout, site-uri web și aplicații care ne permit să
cumpărăm absolut orice, de la alimente pentru noi la mâncare pentru
animalele de companie și medicamente eliberate cu prescripție medicală,
livrate toate direct în pragul casei noastre. Puteam încă de-atunci să nu
apelăm la chelnerul de la Micky D’s și să ne comandăm un Big Mac cu
câteva click-uri pe un ecran uriaș, să ne scutim de conversația stângace cu
un vânzător în carne și oase la librărie și să ne cumpărăm cărțile
„recomandate special pentru noi“ de algoritmul celor de la Amazon, să
transpirăm în intimitatea sufrageriei noastre mulțumită aplicațiilor de yoga
on-line, precum Asana Rebel, sau clipurilor lui Adriene de pe YouTube, și
să ne fie livrate acasă meniuri complete de la restaurante prin servicii
precum Deliveroo, Seamless, Caviar, Postmates, Just Eat sau Grubhub.
Pandemia a transformat însă ceea ce până atunci fusese o creștere stabilă,
dar lentă, într-una rapidă și vertiginoasă. După doar câteva săptămâni de
carantină, Adriene a câștigat încă două milioane de cursanți pe YouTube,
40% dintre americanii care-și făceau cumpărăturile on-line erau la primele
astfel de tranzacții, iar bunicul meu de 82 de ani „participa“ la cursuri
organizate de centrul cultural local pe Zoom. Peste noapte, lipsa contactului
a devenit, din multe puncte de vedere, singura noastră opțiune.
E imposibil să spunem cu certitudine cum vor evolua lucrurile pe termen
lung. După cum am aflat deja, nevoia oamenilor de apropiere și de
conexiune fizică este adânc înrădăcinată, și vom vedea mai târziu cum
această nouă Economie a singurătății poate acționa ca o forță de
contrabalansare. Dar realitatea este că noile obiceiuri, odată formate, se pot
consolida destul de repede. De exemplu, mulți oameni care au trecut prin
Marea Criză Economică au rămas cumpătați toată viața. Mai recent, putem
observa cum marile magazine cu discount, mărci proprii sau cu prețuri
unice, precum Aldi și Dollar General, au rămas la fel de populare în
rândurile consumatorilor din Europa și din Statele Unite mult după ce criza
financiară din 2008 a forțat familiile să-și reducă cheltuielile casnice.
 Dat fiind faptul că teama consumatorilor de infectare va persista probabil
mult timp după pandemie, și că experiența utilizării serviciilor de
cumpărături fără contact în timpul suspendării activităților a fost în general
pozitivă – ca urmare atât a confortului, cât și a diversității produselor
disponibile –, este foarte posibil ca cel puțin cererea pentru anumite
categorii de servicii fără contact să rămână destul de ridicată și după ce
lumea își va reveni după efectele pandemiei. Mulți dintre cei care au apelat
pentru prima dată la asemenea servicii în timpul carantinei vor continua
probabil să prefere ceea ce am putea numi „contactul uman redus“, cu atât
mai mult cu cât destule companii au investit în tehnologii și practici
comerciale care limitează interacțiunea clienților cu angajații.
Până în aprilie 2020, lanțurile de restaurante implementaseră deja
tehnologii care le permiteau clienților să facă precomenzi și să plătească
fără a interacționa cu chelnerii, iar aplicațiile care le permiteau șoferilor să
plătească la benzinării fără să iasă din mașină deveniseră tot mai populare.
Multe dintre companiile atente la aceste schimbări vor dori să mențină
asemenea obiceiuri ale consumatorilor, date fiind costurile reduse cu forța
de muncă. Iar acest lucru va fi cu atât mai evident pe măsură ce teama de o
nouă carantină persistă, distanțarea socială continuă să fie recomandarea
„oficială“ și economia este considerată vulnerabilă.
Instituționalizarea unei vieți fără contact mă îngrijorează cu adevărat. Nu
ne vom simți oare inevitabil mai singuri odată ce factorul uman este
eliminat treptat din tranzacțiile noastre zilnice? Dacă viața noastră agitată
de la oraș nu mai este întreruptă de cele câteva vorbe cu casierița de la casa
de marcat sau de glumele cu barmanul, dacă nu mai vedem fața prietenoasă
a celui care ne face un sendviș sau zâmbetul încurajator al instructorului de
yoga atunci când reușim să stăm pentru prima dată în mâini, dacă pierdem
beneficiile tuturor acelor microinteracțiuni care ne fac să ne simțim mult
mai legați unii de alții, nu este oare inevitabil ca izolarea și separarea să se
adâncească?
Mai mult, odată cu creșterea preferinței noastre pentru serviciile fără
contact, există riscul ca interacțiunile faţă în faţă să ni se pară cu timpul
nenaturale. Pentru că, deși aceste inovații ne vor face, desigur, viața mai
sigură și, cel puțin pentru o vreme, mai satisfăcătoare – sau, în termeni
tehnici, mai „lipsită de fricțiuni“ –, a sta laolaltă cu ceilalți nu este doar ceea
ce ne face să ne simțim uniți, ci și ceea ce ne învață cum să fim uniți. Chiar
și simpla negociere tacită dintre două persoane atunci când trebuie să-și
facă loc într-un raion din magazin, sau unde să-și așeze covorașul în sala de
yoga, ne forțează să facem compromisuri și să luăm în considerare
interesele celorlalți.
Din nou, consecințele depășesc planul individual sau personal. Gândiți-
vă la șoricelul nostru care stătea singur și ataca dintr-odată dacă era
„deranjat“ de un nou-venit. Sau la cât de ostil și de amenințător ni se pare
mediul înconjurător atunci când nu ne leagă nimic de vecinii noștri. În
epoca fără contact, riscăm să ne cunoaștem și mai puțin, să ne simțim și mai
puțin legați de ceilalți, devenind astfel și mai indiferenți la nevoile și
dorințele celor din jur. La drept vorbind, nu putem împărți o pâine cu
ceilalți dacă mâncăm singuri cina livrată de servicii precum Deliveroo.
Dar viața fără contact nu este doar o urmare a descoperirilor tehnologice,
a preferinței clienților pentru accesibilitate sau a regulilor impuse în
perioada pandemiei. Cu mult înainte de apariția virusului COVID-19
începuserăm deja să construim această lume a separării și atomizării.

ARHITECTURA OSTILĂ
La prima vedere, nu e deloc greu să-ți dai seama ce reprezintă: o bancă
alungită, de beton, fără o formă concretă. Dacă vrei să-ți tragi puțin sufletul,
te poți așeza pe una dintre laturile sale, toate construite ușor în pantă. Dacă
ai însă alte gânduri, forma sa pare de-a dreptul ostilă. Dacă vrei să te întinzi,
unul dintre colțuri te va înghionti mereu în coaste. După vreo 15 minute,
chiar și statul jos va deveni un chin. Cunoscută drept „banca din Camden“,
ea este considerată de Frank Swain, scriitor și critic specializat în știință,
„nonobiectul suprem“. Podcastul 99% Invisible o descrie ca fiind „o
rafinată operă de artă cu un design dezagreabil“.
Nu întâmplător această bancă este inconfortabilă. Asta e și ideea. Dacă
un om fără adăpost nu poate să se odihnească, un skater nu poate să încerce
niște trucuri noi, dacă niște tineri care vor să stea împreună nu o pot face
fără să-i doară genunchii și spatele, atunci aceștia vor trebui să-și caute pur
și simplu un alt loc unde să se așeze.
Banca din Camden nu e un caz izolat: tot mai mult, orașele noastre sunt
concepute astfel încât să-i elimine pe cei „indezirabili“. E exact ce-și
propune „arhitectura ostilă“ – un design urban axat pe excludere, care
inhibă comunitatea și ne spune cine este bine-venit și cine nu.
Veți vedea destule exemple dacă vă uitați puțin în jur: „scaune“ în stațiile
de autobuze atât de înguste, încât abia reușești să te așezi pe ele, bănci
publice cu brațe multiple, garduri în jurul parcurilor publice care se
aseamănă cu zidurile de apărare din jurul castelelor. V-ați putea întreba: și
de ce să nu fie mai multe brațe? Într-adevăr, uneori e plăcut să ai pe ce să te
sprijini, însă motivul real din spatele acestei diviziuni este unul mult mai
viclean. Aceste brațe împiedică oamenii să se întindă, mai ales persoanele
fără adăpost care nu au unde altundeva să se ducă.
Asemenea multor alte aspecte ale Secolului singurătății, și aceasta este o
tendință la nivel global. În Accra, capitala republicii Ghana, s-au pus stânci
masive sub poduri care să-i împiedice pe oamenii străzii să se adăpostească;
în Seattle, s-au instalat suporturi strălucitoare pentru biciclete, blocând
astfel o zonă plană și adăpostită, care era folosită până atunci de oamenii
străzii, autoritățile locale recunoscând mai târziu că inițiativa nu a fost
inspirată neapărat de grija pentru bicicliști, ci a făcut parte mai degrabă din
„măsurile de urgență pentru gestionarea persoanelor fără adăpost“, fiind
luate pentru a „preveni reîntoarcerea acestora în zona respectivă“. În Hong
Kong, unde populația fără adăpost s-a triplat din 2004 încoace, spațiile
publice au fost intenționat proiectate astfel încât să nu existe prea multe
locuri unde să te așezi, pentru a preîntâmpina apariția vagabonzilor și a
persoanelor fără adăpost. Poate cel mai josnic dintre aceste exemple aduce
în prim-plan catedrala St. Mary din San Francisco, care în 2015 a luat
măsura deloc ortodoxă de a instala un sistem de irigație ce-i stropea
instantaneu pe oamenii străzii care se adăposteau sub bolțile de la intrare
(bineînțeles, totul culminând cu proteste masive din partea locuitorilor).
Arhitectura ostilă nu se limitează doar la strategii îndreptate împotriva
oamenilor străzii. În Philadelphia, precum și în alte douăzeci de zone
metropolitane din Statele Unite, felinarele stradale din jurul centrelor de
recreere sunt dotate cu niște aparate minuscule, inspirat numite „Țânțari“,
care emit un sunet foarte ascuțit și extrem de neplăcut, ce poate fi auzit doar
de tineri, pentru că frecvența acestuia nu mai poate fi percepută de cei mai
în vârstă (anumite celule ale urechii se deteriorează în timp, proces numit
presbyculație.) Conform președintelui companiei care le produce, scopul
acestor dispozitive este acela de a-i „ține departe“ pe adolescenții
neascultători și „fără ocupație“, păstrând în același timp zona agreabilă
pentru adulți. Din aceleași motive, în locurile publice din Marea Britanie au
fost instalate sisteme de iluminat care folosesc o lumină roz ce scoate în
evidență pielea cu imperfecțiuni și acnee – o „strategie antivagabondaj“,
concepută în speranța că tinerii se vor împrăștia odată ce le vor fi expuse
toate coșurile și defectele de pe față. Potrivit unui locuitor din Nottingham
care se declara destul de „sceptic“, „trucul a funcționat“.
Am putea spune că arhitectura ostilă nu este un fenomen nou – gândiți-vă
la șanțurile din jurul castelelor și la zidurile de apărare ale orașelor antice –,
dar manifestările sale moderne își au rădăcinile în teoria „ferestrelor sparte“
din America anilor ’80, când activități obișnuite precum statul în picioare,
așteptatul sau dormitul (mai ales când erau „comise“ de persoane de
culoare) au început să fie calificate drept „turbulente“ și „antisociale“. Prin
prevenirea acestor activități, se credea că orașele vor deveni mai „sigure“ și,
încurajând localnicii să-și „revendice spațiile publice“, va scădea și gradul
de infracționalitate. Drept urmare, orice grup de prieteni care se strângeau
laolaltă era acuzat de „vagabondaj“, dormitul pe stradă a devenit „cazare
ilegală“, cei ce-și iroseau timpul pe stradă erau acuzați de „trândăveală“, iar
cei care pur și simplu se uitau la trecători erau acuzați „că stau la pândă“.
Deși teoria ferestrelor sparte s-a dovedit profund greșită – și responsabilă
pentru persecutarea exagerată a minorităților, precum și ineficientă în
prevenirea infracțiunilor mai grave –, numeroase orașe au continuat să se
bazeze pe strategiile acesteia. Drept urmare, în ultimii cincisprezece ani
numeroase orașe din întreaga lume au devenit ostile.
Din anumite puncte de vedere, acest fenomen ni se pare surprinzător.
Orașele sunt în mare parte adepte ale politicilor sociale liberale, spre
deosebire de zonele rurale. E bine cunoscut faptul că autoritățile de la oraș
alocă de regulă mai multe fonduri pe cap de locuitor programelor sociale,
precum ajutoare sociale și bonuri de masă, chiar dacă sărăcia nu mai este
atât de răspândită, iar aleșii înclină de obicei către stânga. Având în vedere
toate astea, ne-am aștepta să regăsim mai multă empatie în mediul urban –
până la urmă, se presupune că votul alocat susținerii oamenilor săraci (prin
agenda politică a stângii) este motivat de grijă și compasiune, o confirmare
a faptului că cei aflați la nevoie ar trebui ajutați. Aceste principii însă, oricât
de asumate ar fi, nu înseamnă automat și mai multă empatie îndreptată către
cei cu care împărțim spațiile publice.
Locuitorii de la oraș par adesea să fie întru totul în favoarea programelor
sociale progresiste, însă doar până în punctul în care simt că standardul lor
de viață ar putea fi afectat. Mentalitatea de tipul „nu la mine-n ogradă“ a
multor orășeni așa-ziși liberali este bine-cunoscută. În plus, cercetările lui
Meri T. Long, specialist în științe politice, ne arată că în Statele Unite, deși
democrații sunt cei care de obicei „vor vota cu inima“, nu există dovezi
concrete că s-ar comporta cu mai multă compasiune în viața de zi cu zi.
Este elocvent exemplul orașului San Francisco, care se află în fruntea
clasamentului atât în ceea ce privește numărul persoanelor fără adăpost, cât
și în ceea ce privește arhitectura ostilă, în ciuda faptului că este orașul unde
a fost ales un primar democrat din 1964 încoace și este districtul de origine
al lui Nancy Pelosi, președintele democrat al Camerei Reprezentanților.
Mediul ostil nu exacerbează doar singurătatea grupurilor deja
marginalizate, precum persoanele fără adăpost, oameni pe care ar trebui să-i
ajutăm cu adevărat, nu să-i alungăm de pe bănci. Cu toții plătim prețul
acestei arhitecturi a excluderii. Pentru că banca din parc proiectată în așa fel
încât să împiedice odihna oamenilor străzii ne va face reticenți, de
asemenea, să ne întâlnim acolo cu un prieten. Scaunul îngust din stația de
autobuz nu este inconfortabil doar pentru „vagabonzi“, ci e la fel de
incomod și pentru o persoană cu scleroză multiplă care are nevoie de baston
și vrea să ia autobuzul să meargă la cumpărături sau să se întâlnească cu un
prieten. Banca din Camden care îi îndepărtează pe skateri este la fel de
incomodă și pentru persoanele în vârstă – acei stâlpi ai comunității pe care
Jane Jacobs, preocupată de planificarea urbană, i-a numit „ochii noștri pe
stradă“ – care s-ar fi așezat să petreacă o după-amiază la soare, vorbind cu
vânzătorii de la magazine aflați în pauza de masă sau cu copiii care s-ar fi
perindat prin zonă.
 Asumându-și această sarcină îndoielnică din punct de vedere moral,
aceea de a ne proteja cartierele de cei considerați „indezirabili“, arhitectura
ostilă face ca spațiile comune în care stăm, ne adunăm și comunicăm
împreună să nu mai fie accesibile tuturor. E paradoxal faptul că o strategie
concepută pentru a proteja comunitatea poate ajunge să lucreze în
detrimentul ei.

EXCLUDEREA NEVĂZUTĂ
„Țânțarii“ care împrăștie adolescenții, plăcile de beton care trec drept bănci
și sistemele de irigație de pe lângă biserici care îi vizează pe oamenii străzii,
toate astea trimit un mesaj destul de clar referitor la cine este bine-venit și
cine nu. Însă metodele de excludere din orașe nu trebuie să fie atât de
vizibile pentru a provoca neliniște, alienare și, în cele din urmă, singurătate.
Elegant și atractiv, cartierul Royal Wharf din burgul londonez Newham
promite să ofere locuitorilor atât beneficiile „râului, peisajului urban și
mediului înconjurător, cât și case și apartamente cu un design remarcabil,
inovator și modern“. Pliantele lucioase ce fac reclamă acestui cartier ne
arată piscina, sauna, clubul de agrement și sala de fitness modern echipată,
cu antrenori personali, spunând despre aceste facilități că sunt „platforma
perfectă pentru a-i aduce pe oameni împreună“.
Cu siguranță, privit din afară, acest cartier verde situat la marginea râului,
„proiectat pentru a ne face viața mai ușoară și mai plăcută“, pare a fi un
refugiu de lux. Ballymore, compania care le-a construit, a pus în mod
evident accent pe crearea spațiilor comune, cu o zonă „principală“, foarte
pitorească – „Piața Corintiană“ –, și o faleză de lemn de-a lungul Tamisei.
Problema este că – după cum au descoperit mai târziu locuitorii cu venituri
reduse care făceau parte din categoria beneficiarilor de locuințe sociale pe
care Ballymore le-a inclus în acest complex – comunitatea nu era accesibilă
pentru toată lumea.
Ade Eros s-a mutat în 2018 într-un apartament cu patru camere împreună
cu cei doi fii ai săi și abia aștepta să-i învețe să înoate în piscina de la Royal
Wharf. A aflat însă imediat că familia sa, alături de ceilalți 17% dintre
locuitori care primeau subvenții pentru chirie de la stat, nu urmau să aibă
acces la clubul de agrement și la facilitățile acestuia. „Parcă suntem rudele
sărace“, spune un alt rezident.
În sudul Londrei, în complexul Baylis Old School, se practica o formă
asemănătoare de segregare. De această dată era vorba de terenul de joacă,
unde nu aveau voie rezidenții cu venituri reduse, blocurile destinate
locuințelor sociale fiind separate de locurile de joacă „comune“ prin niște
tufișuri dese. Salvatore Rea, care locuiește într-un astfel de bloc, a fost
profund mâhnit să constate că spațiul de joacă le este interzis copiilor săi,
pur și simplu din cauza blocului în care locuia. „Copiii mei sunt prieteni cu
toți ceilalți copii din cartier, însă nu se pot juca împreună“, ne explică
acesta.
În ambele cazuri au existat proteste vehemente și regulile de segregare au
fost anulate. În multe alte situații însă, măsurile prin care sunt excluse tacit
anumite categorii de rezidenți, inclusiv copii, rămân în continuare în
vigoare.
În complexul Westbourne Place, situat în cealaltă parte a orașului,
chiriașii care beneficiază de subvenții, dintre care mulți sunt supraviețuitori
ai incendiului de la Grenfell Tower, încă nu au, la momentul publicării
acestei cărți, dreptul de a folosi grădinile comune situate sub ferestrele lor.
„Copilul meu de 7 ani are în clasă un prieten bun care locuiește în partea
privată“, ne spune rezidentul Ahmed Ali. „Stau împreună la școală, însă nu
se pot juca împreună. Rezidenții din zona privată au acces la absolut tot, pot
folosi toate porțile și se plimbă tot timpul prin zona noastră, scoțându-și
câinii la plimbare pe acolo. E discriminare pe față. Muncim, plătim
cheltuielile de întreținere, plătim chiria – nu merităm să fim tratați astfel.“
Acesta nu este un fenomen specific doar în Marea Britanie. „Intrările
săracilor“ – intrări separate pentru rezidenții locuințelor subvenționate de
stat dintr-un complex mai înstărit – au apărut nu doar în Londra, ci și în
New York și Washington. Până în 2015, dezvoltatorii imobiliari din aceste
orașe americane au primit inclusiv reduceri de taxe din partea guvernului,
sau condiții mai relaxate în ceea ce privește certificatele de urbanism, dacă
închiriau un anumit procent din apartamentele cotate la prețul pieței
persoanelor cu venituri reduse – chiar dacă clădirile erau construite în așa
fel încât să-i delimiteze pe aceștia și chiar dacă presupusul scop al acestor
cartiere era acela de a promova incluziunea socială și integrarea.
Ansambluri rezidențiale cu zone separate de joacă pentru copiii locuitorilor
cu venituri reduse se regăsesc și în Vancouver, al doilea cel mai scump oraș
din America de Nord în ceea ce privește piața imobiliară. În acest caz, în
urma protestelor, constructorii au făcut o concesie: nu au unit complet
spațiile de joacă (ceea ce, spun ei, ar fi fost „nefezabil“), ci le-au separat în
așa fel încât copiii care se jucau într-o parte să nu poată vedea ce se
întâmplă în cealaltă parte.
E destul de șocant să vedem că sunt situații în care copiilor li se interzice
să se joace împreună. Într-adevăr, ne vin în minte situații revoltătoare, atât
din trecut, cât și din perioada contemporană – de la apartheidul din Africa
de Sud la copiii aflați de-o parte și de alta a graniței dintre Statele Unite și
Mexic, încercând să se joace împreună cu niște leagăne strecurate printre
gardurile de plasă și de sârmă ghimpată care îi despărțeau. Problema este
că, în absența unor reguli clare care să prevină astfel de situații, tendința
pieței va fi adesea aceea de a segrega. Gândiți-vă la popularitatea bine
cunoscută a școlilor private, a universităților private, a moșiilor private, a
limuzinelor private, la „permisele de acces rapid“ din parcurile de distracții,
la categoriile de servicii exclusive din restaurante și hoteluri, la locurile de
la clasa întâi și la saloanele VIP din diverse cluburi. Realitatea este că
bogații vor plăti întotdeauna în plus pentru a se separa de mase. Așa a fost
dintotdeauna.
Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem este următoarea: în ce condiții
devin inacceptabile astfel de măsuri exclusiviste? Atât din punct de vedere
moral, cât și din motive personale. Pentru că, după cum am văzut mai
devreme, cu toții plătim un preț atunci când oamenii se simt dați la o parte.
Am văzut și felul în care intervin mai degrabă teama și ura atunci când
oamenii nu se cunosc între ei. Amintiți-vă cum cele mai vehemente păreri
contra imigranților se regăseau de regulă în zonele cu cel mai mic număr de
imigranți – zone în care oamenii nu au șanse prea mari să se întâlnească cu
imigranți, să interacționeze și să formeze o relație cu aceștia. Atunci când
copiii care provin din familii diferite din punct de vedere al veniturilor,
culturii sau etniei nu se mai pot juca împreună nici măcar în jurul blocului,
nu încurajăm oare o și mai adâncă fragmentare și diviziune socială?
 Conform unei teorii mai vechi din sociologie, în general acceptată, cu cât
o comunitate este mai diversă, cu atât membrii acesteia vor avea mai puțină
încredere unii în alții, însă cercetările recente efectuate în Londra –
„probabil cea mai diversă conurbație din lume în ceea ce privește etnia
locuitorilor“ – au infirmat această teorie. Deși nivelul de încredere scade
atunci când grupuri mai restrânse ale acestor comunități nu interacționează
între ele, potrivit noilor cercetări, cu cât se intensifică interacțiunea dintre
grupurile etnice diferite, cu atât mai puternică va deveni coeziunea socială.
De fapt, în „cartierele cu diversitate etnică“, conchid cercetătorii, „cei care
declară că interacționează frecvent cu vecinii au mult mai multă încredere
în oameni în general, inclusiv în străini, nu doar în relație cu cei din
imediata proximitate“, decât cei care interacționează puțin sau chiar deloc
cu ceilalți, indiferent din ce categorie etnică fac parte.
Pe scurt, interacțiunile față în față zilnice cu cei care sunt diferiți de noi
ne ajută să vedem mai bine lucrurile pe care le avem în comun, nu doar pe
cele care ne diferențiază. Și, pentru ca acest secol să nu mai fie unul „al
singurătății“, avem nevoie de cât mai multe legături cu ceilalți.
Tocmai de aceea una dintre cele mai îngrijorătoare tendințe din mediul
urban în ultimii ani este reducerea finanțării publice pentru locurile în care
cu toții putem interacționa, fie că vorbim de cluburi pentru tineret,
biblioteci, centre culturale, parcuri și terenuri de joacă, tendință care s-a
accelerat pe măsură ce guvernele au redus cheltuielile după criza financiară
din 2008 și recesiunea care a urmat.
În Marea Britanie, o treime dintre cluburile pentru tineret și aproape 800
de biblioteci publice s-au închis după criza financiară din 2008. În întreaga
țară, 41% dintre centrele de zi pentru adulți – un sistem de susținere pentru
persoanele în vârstă și vulnerabile – s-au închis în următorii zece ani de
după criză. Parcurile publice, spații în care vreme de mai bine de un secol s-
au plimbat și au socializat oameni din diverse categorii sociale, au pierdut
15 milioane de lire sterline din finanțarea locală doar în perioada 2017–
2019.
Același lucru se întâmplă și în alte orașe, din Bolton până în Barcelona,
din Houston până în Le Havre, din Kansas până în California, în întreaga
lume, comunitățile au fost private de infrastructura socială de care au
nevoie. Iar problema aceasta este de obicei mult mai gravă în mediul urban.
Dacă vrem să fim mai uniți, vom avea nevoie de spații publice bine
finanțate și îngrijite, unde să putem crea, dezvolta și consolida relații cu
ceilalți, inclusiv cu cei care sunt diferiți de noi, spații în care cu toții putem
interacționa, indiferent de rasă, etnie sau statut socio-economic. Nu putem fi
uniți dacă nu interacționăm unii cu alții. Nu putem găsi o cale comună atâta
timp cât nu putem împărtăși același spațiu.
Acest lucru trebuie subliniat, pentru că tendința guvernelor și a
autorităților locale în lunile și anii care vor urma va fi aceea de a reduce și
mai mult fondurile alocate acestor spații, dat fiind noul val de constrângeri
economice cu care ne vom confrunta. Dacă vrem să începem să remediem
diviziunile sociale, care au devenit și mai vizibile în timpul pandemiei, nu
trebuie să permitem acest lucru. Nu există loc pentru negociere atunci când
vorbim de refinanțarea și revigorarea spațiilor publice care au fost decimate
după criza economică din 2008. Și aici nu mă refer doar la refinanțarea
spațiilor publice existente. Guvernele locale și naționale trebuie să pună
incluziunea socială pe primul loc în noile proiecte de dezvoltare.
O inițiativă din Chicago, care îi aparține fostului primar Rahm Emanuel,
ne oferă un exemplu excelent cu privire la ce pot face municipalitățile
locale. Rahm a propus ca trei proiecte noi de locuințe publice să includă
filiale ale Bibliotecii Publice din Chicago. Biblioteca funcționează astfel ca
loc unde membrii comunităţii se pot strânge laolaltă, ca punte între generații
și ca spațiu în care se pot aduna oameni din diverse grupuri socio-
economice pentru a citi, a participa la lecturi, a viziona filme sau pur și
simplu pentru a se bucura de apartenența la o comunitate. Copiii ai căror
părinți beneficiază de ajutoare sociale sunt la fel de bine-veniți în aceste
spații ca și cei ai căror familii locuiesc în apartamentele nesubvenționate –
uneori chiar ușă în ușă. „Chicago sparge tiparele“, a declarat Emanuel
atunci când s-au făcut publice proiectele. „Aducând laolaltă proiecte de
locuințe și filialele unei biblioteci de renume, vom reuși consolidarea
comunităților și vom oferi un loc în care toți rezidenții se pot întâlni și
schimba opinii.“
Prezența bibliotecilor are deja un impact pozitiv asupra coeziunii sociale,
pentru că, în loc să respingă ideea apariției neașteptate a unui nou „proiect
de locuințe“ în apropiere, rezidenții vechi (și de regulă destul de înstăriți)
văd aceste proiecte ca pe un beneficiu pentru propria comunitate, pentru
copii și pentru spațiul pe care îl împart.
„Uneori, atunci când aud că se vor construi locuințe sociale în vecinătate,
unii vor spune: «Da, bineînțeles, trebuie găsit un spațiu, dar nu la mine-n
ogradă». Comunitatea a fost însă foarte înțelegătoare“, spune Doug Smith,
directorul administrativ al firmei de arhitectură care a proiectat spațiile.
„Sper că îi va ajuta pe cei care se confruntă cu dificultăți financiare să-și
îmbunătățească situația“, adaugă Shelley McDowell, clientă fidelă a
Bibliotecii Publice din Chicago, care își educă copiii acasă. „Iar pe cei mai
înstăriți sper că îi va educa în ceea ce privește celelalte comunități și că va
crea punți între cei care provin din pături sociale și din colectivități
diferite.“
Proiectele de construcții din Chicago care includ biblioteci ne dau
speranță. Vedem astfel că există moduri prin care putem preveni
dezintegrarea orașului și că mediul înconjurător poate influența semnificativ
cum și cu cine interacționăm.
Mai există o cale prin care guvernele ar putea să intervină, și anume
recunoscând rolul vital pe care îl au magazinele și cafenelele locale ca
centre sociale și puncte de întâlnire în cartiere. Și, de vreme ce nu putem
permite ca piața să fie singurul supraveghetor al societății – mai ales din
moment ce incluziunea socială nu reprezintă, după cum am văzut, o
prioritate pentru ea –, este important să recunoaștem rolul important pe care
îl au micile afaceri locale în ameliorarea singurătății noastre colective. Voi
prezenta mai târziu pe larg rolul pe care îl poate juca sectorul privat în
revitalizarea comunității, însă e clar că, dat fiind impactul devastator pe care
l-a avut pandemia asupra micilor magazine, guvernele vor trebui să ofere
acestora susținere adecvată pentru a le asigura supraviețuirea.
Din nou, există precedente din care putem învăța. De exemplu, în
Roeselare, Belgia, s-a impus o „taxă de magazin gol“ (care se aplică odată
ce un local a fost abandonat mai mult de un an și crește pe măsură ce spațiul
rămâne neocupat), introdusă în 2015 și care are un impact semnificativ
asupra ratei de ocupare a acestor spații, descurajând astfel proprietarii să le
rețină în speranța încasării unor chirii mai mari, pe care micii întreprinzători
nu și le pot permite. Autoritățile locale au adoptat, de asemenea, o inițiativă
legislativă prin care pot refuza orice proiect de deschidere a unor spații
comerciale în afara orașului, pentru a împiedica astfel construcția de noi
malluri și hipermarketuri care ar îndepărta consumatorii de micile magazine
din centrul orașelor.
Totodată, dacă s-a pus vreodată cu adevărat problema înjumătățirii
impozitelor pe activitatea comercială impuse magazinelor centrale,
propunere făcută de Jasper King, fostul manager al supermarketului britanic
Sainsbury, acum este acel moment. Mai ales dat fiind faptul că magazinele
locale nu au de-a face doar cu distanțarea socială și cu iminenta criză
financiară, ci și cu tranziția abruptă a consumatorilor către cumpărăturile
on-line, accelerată de recenta criză medicală. Decizia britanicilor de a
reduce aceste impozite pentru magazinele situate în centru în perioada
2020–2021 ar trebui să servească drept precedent. Desigur, există o serie
întreagă de legi fiscale și zonale pe care guvernele le pot iniția pentru a
sprijini supraviețuirea micilor magazine. Însă există multe alte lucruri pe
care le pot face liderii noștri politici.
Imaginați-vă cum ar fi dacă orașele ar fi proiectate în așa fel încât să fie
primitoare, și nu ostile. Dacă în locul unor plăci de beton pe post de bănci
arhitecții și-ar canaliza energia creativă pentru a găsi soluții care să ne
aducă împreună, și nu să ne dezbine. Într-o lume dominată încă de
pandemie, astfel de planuri par incredibile. Și, bineînțeles, realitatea este că
guvernele și autoritățile locale se vor mișca mai degrabă în direcția opusă
pe termen scurt, din cauza temerilor constante legate de infectare. „Forma“,
scrie criticul arhitectural Oliver Wainwright, „a urmat întotdeauna teama de
infectare, ca și funcția“. Într-adevăr, în timp ce scriu aceste rânduri, unele
trotuare au fost lărgite, astfel încât trecătorii să poată păstra distanțarea
socială.
E esențial însă ca teama actuală să nu determine forma pe care o vor lua
orașele pe termen lung și ca generațiile viitoare să nu aibă de suferit de pe
urma problemelor noastre actuale. Am construit, poate, o lume care ne
izolează, dar acum avem ocazia să ne regândim obligațiile față de ceilalți și
să creăm o lume nouă, bazată pe principiile incluziunii sociale și ale
comunității.
 Există, desigur, proiecte de urbanism exemplare, din care ne putem
inspira. Autoritățile locale din Barcelona au inițiat un proiect de arhitectură
urbană foarte ambițios, prin care își propun să transforme cartierele în
„superblocuri“, zone în care traficul rutier este interzis și oamenii se pot
bucura de terenuri de joacă, parcuri și spații pentru spectacole în aer liber.
Scopul este ca rezidenții să nu mai aibă de îndurat zgomotul infernal al
traficului și gazele de eșapament și ca străzile să devină mai prietenoase
pentru pietoni și pentru bicicliști, care vor putea să „lenevească“, să
„vagabondeze“ și să „stea la pândă“ după cum le poftește inima. Șase dintre
aceste 503 de superblocuri proiectate sunt deja date în funcțiune.
Mulți dintre rezidenți s-au opus inițial acestei inițiative în cartierul
Poblenou, unde schimbările parcă au apărut peste noapte. Și este ușor de
înțeles de ce: cei care aveau nevoie de mașini s-au trezit dintr-odată că
durata navetei li s-a triplat, iar locurile de parcare erau aproape imposibil de
găsit pentru transportatorii care asigurau aprovizionarea magazinelor din
zonă. Însă, pe măsură ce localnicii au început să aprecieze noile parcuri și
locuri publice de joacă, și pe măsură ce autoritățile s-au ținut de cuvânt în
ceea ce privește investițiile într-o infrastructură de calitate, atitudinea lor s-a
schimbat. Salvador Rueda, arhitectul din spatele acestui proiect al
superblocurilor, observă că în deceniul care a urmat anului 2007 traficul
pietonal a crescut cu 10%, iar numărul bicicliștilor, cu 30% în cartierul
Gràcia din cealaltă parte a orașului. „Ritmul vieții a încetinit“, spune Carles
Peña, un alt locuitor din Barcelona. „Ne redescoperim cartierul, dar și
vecinii.“
Iar datele susțin clar aceste afirmații. Cercetătorii au descoperit că cei
care locuiesc de regulă pe străzi cu trafic rutier scăzut au de trei ori mai
multe relații sociale, prieteni și cunoștințe decât cei care locuiesc pe străzi
cu trafic intens. Mai mult, „teritoriul lor familiar“ – porțiunea de stradă
pentru care au un sentiment de apartenență și investiție emoțională – se
extinde. Și nu ne este greu să ne imaginăm de ce. Rezidenții din zonele cu
trafic rutier scăzut simt că străzile și, prin extensie, cartierul sunt mai
sigure; aerul este mai puțin poluat; copiii care se joacă afară sunt mai puțin
expuși riscului de a fi loviți de mașini; iar oamenilor le face mai mare
plăcere să petreacă timp în cartier. Astfel, e mai puțin probabil să se retragă
în propriile apartamente, departe de domeniul public, și sunt mai multe
șanse să interacționeze cu ceilalți.
Orășenii, obișnuiți în timpul pandemiei să trăiască fără zgomotul constant
al traficului și cu un aer mult mai curat, pot fi acum mai interesați de genul
acesta de planificare urbană decât ar fi fost în trecut. Ceea ce a devenit mult
mai clar în ultimul timp, chiar și pentru acei locuitori de la oraș care se
autodefinesc drept cetățeni de pretutindeni, este măsura în care sănătatea ne
este influențată de geografia locală și de cartierele în care locuim.
Bineînțeles, sentimentul de singurătate de la orașe nu se poate rezolva
pur și simplu prin deciziile luate la nivel înalt de către autorități, arhitecți
sau urbaniști. Politicile publice, arhitectura și oamenii împreună sunt
elementele esențiale care vor determina felul în care ne simțim în orașe.
Acest lucru a devenit mult mai clar pentru noi toți odată cu interdicțiile
din timpul pandemiei. Pentru că, pe lângă poveștile despre singurătate și
izolare, precum cea a lui Hazel Feldman din Mahnattan, sau despre egoism,
precum luptele date pentru hârtie igienică în Sydney, au existat și cele
despre felul în care pandemia a adus oamenii împreună în feluri în care nu
se mai întâmplase vreodată înainte.
Simon Garner, pasionat de fitness, a inițiat sesiuni zilnice de gimnastică
pe strada sa din Kennington, în Londra. Vecinii, obligați să stea în case, au
ieșit în pragul ușii și au făcut exerciții de stretching în sincron, folosind
mături și conserve de fasole drept „greutăți“. În Houston, Texas, de îndată
ce s-a aflat că restaurantele vor putea oferi numai meniuri la pachet sau
pentru livrare, un cuplu rămas anonim a dat dovadă de o extraordinară
solidaritate și a lăsat un bacșiș de 9.400 de dolari pentru o comandă de doar
90 de dolari, atașând următorul mesaj: „Păstrați bacșișul ca să vă plătiți
oamenii în următoarele câteva săptămâni.“ În Madrid, un taximetrist a
devenit celebru după ce a dus gratuit pacienții la spitalul din localitate. Iar
în Marea Britanie, Statele Unite și în alte locuri din întreaga lume, am ieșit
cu toții o dată pe săptămână în fața casei, pe balcoane sau la ferestre pentru
a aplauda, a scanda și a bate în oale la unison în semn de recunoștință
pentru cei care luptă în linia întâi împotriva virusului COVID-19.
Nu trebuie să uităm niciodată că rădăcinile comunităților noastre locale
trebuie să fie puternice, chiar și într-o lume globalizată, așa cum este
aceasta. Dacă vrem să continuăm actele de solidaritate pe care atât de mulți
dintre noi le-am văzut în jurul nostru în timpul pandemiei, și să ne
exprimăm recunoștința pentru toți acei producători locali care ne-au hrănit
în timpul carantinei, înseamnă că trebuie să ne luăm anumite angajamente.
O comunitate adevărată poate fi creată doar împreună, dacă dorim ca toți
să-i simțim beneficiile.
Trebuie să ne susținem cafenelele locale, chiar dacă asta înseamnă să
plătim puțin mai mult, ca un fel de impozit pentru comunitate, un gest
mărunt totuși pentru a ne proteja și susține cartierul. Trebuie să ne angajăm
să ne facem cumpărăturile, măcar din când în când, de la magazinele locale,
și nu on-line, conștienți fiind că, fără aportul nostru, acestora le va fi
imposibil să rămână pe linia de plutire. Și, dacă dorim ca zona în care
locuim să se bucure de mai multă coeziune, trebuie să ne angajăm să
interacționăm în mod activ cu cei care sunt diferiți de noi. Nici centrul
cultural local și nici magazinele din cartier nu-și vor putea îndeplini
promisiunea față de comunitate dacă nu profităm de oportunitățile pe care
aceștia ni le oferă pentru a interacționa cu întreaga comunitate. Și acesta
este un lucru pe care și eu însămi aș putea să-l pun mai bine în practică.
În general, dacă dorim ca mediul în care trăim să fie mai animat și mai
plăcut, trebuie să interacționăm mai mult cu cei din jurul nostru în mod
direct, față în față. Încetiniți-vă pasul. Faceți o pauză, stați un moment.
Zâmbiți. Vorbiți. Chiar dacă acum, în momentul în care scriu aceste rânduri,
trebuie să păstrăm în continuare distanțarea socială în timp ce facem aceste
lucruri, chiar dacă zâmbetele ne sunt încă ascunse în spatele măștilor și
chiar dacă interacțiunea faţă în faţă ne sperie. Mai mult ca niciodată, acum
trebuie să fim pregătiți să facem un efort de dragul revigorării comunităților
în care trăim și a oamenilor din jur, trebuie să încercăm să-i ajutăm pe aceia
dintre noi care sunt singuri.
Putem găsi inspirație în exemplul unora ca Allison Owen-Jones, care în
mai 2018 a văzut un bărbat în vârstă stând singur pe o bancă într-un parc
din Cardiff, unde aceasta locuiește. Timp de patruzeci de minute, oamenii
au trecut grăbiți pe lângă el, fără să-l observe. „Există acea reținere a
britanicilor care m-a făcut să cred că i s-ar părea ciudat dacă m-aș fi așezat
lângă el“, le-a spus Allison ulterior celor de la BBC. „M-am gândit că ar fi
minunat dacă ar exista o modalitate simplă de a-i înștiința pe cei din jur că
suntem deschiși la dialog. Așa că mi-a venit ideea să pun lângă o bancă o
mică pancartă care ar sparge gheața pentru noi. Am scris pe ea: «Bancă pe
care se poate sta la discuții. Așezați-vă aici dacă vreți ca cineva să se
oprească ca să vă salute.»“
Iar oamenii s-au oprit. Mai mult, Owen-Jones a ajuns să lucreze cu o
fundație caritabilă locală și cu poliția pentru a amplasa astfel de „Bănci pe
care se poate sta la discuții“ în întreg orașul. Acesta a fost mai mult decât
un mod de a-i face pe oameni să vorbească unii cu alții: i-a ajutat să se
simtă ascultați și văzuți – mai ales pe cei care de regulă sunt ignorați de
trecători. După cum ne-a spus și Allison: „Deodată, parcă nu mai ești
invizibil“.

24. Călugării aparținând ordinului trapist, deși nu depun jurământ de tăcere, nu încurajează
absolut deloc discuțiile inutile (n. tr.).
CAPITOLUL 6
Ecranul nostru, sinele nostru

Polimatul scoțian David Brewster a fost unul dintre cei mai eminenți
oameni de știință din Marea Britanie în perioada Regenței. Fost student
precoce în adolescență la Universitatea din Edinburgh, acesta a fost
dintotdeauna fascinat de dispozitivele optice și și-a construit propriul
telescop la vârsta de zece ani. Crescut în tradiția evanghelică, Brewster a
urmat inițial o carieră în cadrul Bisericii Scoției, însă vorbitul în public i s-a
părut mult prea stresant; a leșinat odată la o cină, atunci când a fost rugat să
spună rugăciunea de dinaintea mesei. În locul acestui traseu, Brewster s-a
întors către o altă formă de propovăduire: cea a științei. În 1817, membru
deja al Societății Regale și câștigător al prestigioasei Medalii Copley pentru
contribuția sa în domeniul ingineriei optice, Brewster a patentat o „jucărie
filozofică“ care folosea oglinzi dispuse în unghiuri și bucățele de sticlă
colorată pentru a crea extraordinare forme simetrice. El spera ca acest
dispozitiv să-i distreze pe oameni și, în același timp, să-i facă atenți la
minunile științei.
Invenția lui Brewster, caleidoscopul – din grecescul kalos (frumos) și
eidos (formă) –, a avut un succes cu mult peste așteptările sale. Aproape
peste noapte, Marea Britanie a fost cuprinsă de „mania caleidoscopului“.
„Toți au caleidoscopul lor – tineri, bătrâni, oameni din toate profesiile și
ocupațiile, toate națiunile, toate guvernele, sectele și partidele“, spunea
Literary Panorama and National Register în 1819. Sara Coleridge, fiica
adolescentă a lui Samuel Taylor Coleridge, s-a aflat printre numeroșii
entuziaști. După ce un vizitator a adus din Londra această „foarte
neobișnuită jucărie“, Sara a ridicat-o în slăvi prietenei ei, Dora Wordsworth,
care locuia în aceeași regiune în Lake District: „Te uiți printr-un tub și vezi
la capăt bucățelele de sticlă în tot felul de forme minunate. Iar formele
acestea se schimbă de fiecare dată când scuturi tubul. Poți să-l scuturi și o
sută de ani, că nu vei vedea niciodată aceeași formă.“
 „Mania caleidoscopului“ s-a răspândit cu repeziciune pe continentul
european și dincolo de acesta. Brewster estima că la Paris și Londra se
vânduseră 200.000 de exemplare în trei luni, și „transporturi uriașe cu
acestea au ajuns în străinătate, mai ales în Indiile de Est“. În curând,
revistele americane s-au umplut de articole despre extraordinara invenție.
„Această jucărie frumoasă, cu vraja ei de lumini și culori, s-a răspândit în
America și în Europa cu o fervoare care acum pare de necrezut“, își
amintește fiica lui Brewster, Margaret Gordon.
Pentru Brewster însă, uriașa popularitate a caleidoscopului – pe care
astăzi am numi-o „succes viral“ – a fost o experiență mai degrabă
contradictorie. Victimă timpurie a pirateriei, acesta n-a profitat aproape
deloc de pe urma invenției sale. De îndată ce a intrat în afacere cu
producătorii londonezi, piața a fost inundată de falsuri ieftine, iar jucăria lui
a început chiar să fie criticată pentru că îi ține pe oameni prea mult timp
ocupați. Într-un articol care prezenta fascinația exercitată de această
invenție, cei de la Litterary Panorama and National Register remarcau cu
malițiozitate: „Toată lumea de pe stradă își privește cu atenție
caleidoscopul, mai să dea cu capul de pereți.“ O gravură din acea perioadă,
intitulată Kaleidoscomanie où les Amateurs de bijoux Anglais, surprinde
ideea, înfățișând bărbați absorbiți cu totul de caleidoscopurile lor, atât de
distrași încât nici nu-și observă perechea curtată pe la spate de altcineva.
Criticii au considerat caleidoscopul drept semn al unei culturi de consum
în masă, în care oamenii pot fi ușor vrăjiți de cele mai strălucitoare fleacuri
și șmecherii. După cum remarca Percy Byshee Shelley în 1818, atunci când
prietenul și biograful său, Thomas Jefferson Hogg, i-a trimis instrucțiuni
despre cum să-și construiască un caleidoscop: „Caleidoscopul tău s-a
răspândit ca ciuma la Livorno. Am auzit că întreaga populație a fost
cuprinsă de caleidoscopism.“
Dacă ne îndreptăm acum atenția către ce se întâmplă două secole mai
târziu, cred că ați înțeles deja care e ideea. Revoluția declanșată de Steve
Jobs în 2007, odată cu lansarea iPhone-ului, a făcut ca majoritatea dintre
noi să avem acum un caleidoscop modern în buzunar. Unul cu mult mai
puternic și utilizat mult mai obsesiv decât faimoasa jucărie a lui David
Brewster.
MANIA CALEIDOSCOPULUI PE STEROIZI
Două sute douăzeci și unu. Cam de atâtea ori ne verificăm telefonul în
medie în fiecare zi. Asta înseamnă un total de trei ore și cincisprezece
minute de utilizare medie zilnică, aproape 1.200 de ore pe an. În jur de
jumătate dintre adolescenți sunt acum on-line „aproape constant“. O treime
dintre adulții din întreaga lume își verifică telefonul în primele cinci minute
după ce se trezesc; mulți dintre noi (știm noi bine cine) ne verificăm
telefonul și dacă ne trezim în toiul nopții.
Distragerea provocată de dispozitivele digitale este atât de pronunțată,
încât în Sydney, Tel Aviv și Seul, orașe cu o utilizare deosebit de intensă a
smartphone-urilor, urbaniștii au luat măsuri drastice pentru a asigura
siguranța populației. S-au instalat lumini de semafor pe trotuare, astfel încât
pietonii să vadă dacă pot traversa fără să trebuiască să-și ridice privirea din
ecran. O stradă din Seul emite chiar și lumini de tip laser la traversare, care
activează o notificare pe telefonul pietonului-zombi, avertizându-l că
urmează să pășească direct pe stradă. Această inovație este desigur inspirată
de faptul că, după o testare de cinci ani a luminilor de tip Stop/Go în Coreea
de Sud, numărul pietonilor răniți în accidente a scăzut cu 20% și al celor
decedați cu 40%. Se pare că, pentru unii dintre noi, șirul nesfârșit de
informații din telefon este mult mai captivant decât să ne asigurăm că nu ne
lovește vreo mașină.
Evident, nu sunt prima persoană care atrage atenția asupra timpului pe
care îl petrecem pe telefon. Și nu este nici un atac generalizat de tip ludit25
asupra acestor computere în miniatură din buzunarele noastre. Întrebările pe
care încerc să le ridic sunt foarte specifice: în ce măsură au influențat aceste
dispozitive criza singurătății în secolul XXI? Și prin ce este diferită această
inovație din domeniul comunicării în secolul XXI față de cele care au
precedat-o?
Până la urmă, toate marile descoperiri în acest domeniu, de la presa
tipografică a lui Gutenberg și până la smartphone, au transformat felul în
care interacționăm unii cu alții și nu au fost întotdeauna bine primite. În
Grecia antică, Socrate avertiza că scrisul de mână va „aduce cu sine uitarea
în sufletele celor care-l vor deprinde, lenevindu-le ținerea de minte“26. În
secolul al XV-lea, abatele benedictin și polimatul Johannes Trithemius îi
certa pe călugări pentru că abandonaseră copiatul de mână în favoarea
presei lui Gutenberg, convins fiind că rigoarea și cunoașterea vor dispărea
(însă și-a tipărit propriul oprobriu – era singura cale prin care cineva putea
să-l citească). Iar un jurnalist de la New York Times se plângea în 1907 că:
„Utilizarea la scară largă a telefonului, în loc să ducă la răspândirea
civilizației și a bunelor maniere, este cauza dispariției accelerate a ceea ce a
mai rămas din ele.“
Există însă o diferență fundamentală între utilizarea curentă zilnică a
smartphone-urilor și inovațiile din domeniul comunicării din secolul trecut.
Mai exact, e vorba despre gradul de dependență pe care îl manifestăm față
de acestea. În trecut, am fi pus mâna pe telefon de câteva ori pe zi, poate.
Astăzi însă, ca o pereche de ochelari pe care nici nu-i mai simțim pe nas,
telefoanele au devenit efectiv parte din noi. După cum vom vedea, acesta nu
este un „accident fericit“. Giganții tehnologici ai acestei epoci digitale s-au
străduit să se asigure că exact așa se va întâmpla.

ÎMPREUNĂ, DAR SINGURI

Tocmai această stare de conectare permanentă face ca utilizarea telefonului
și a rețelelor sociale să fie ceva fără precedent în istoria omenirii,
influențând în mod semnificativ caracterul unic al crizei singurătății acestui
secol.
Nu doar agitația și ritmul rapid al vieții urbane ne împiedică să-i zâmbim
altui pacient din sala de așteptare la doctor, sau să salutăm din priviri un
călător în autobuz, și nici măcar normele sociale contemporane. În fiecare
clipă în care suntem pe telefon, derulând imagini, uitându-ne la clipuri
video, citind mesaje pe Twitter sau comentând diverse fotografii, nu suntem
prezenți cu cei din jurul nostru, privându-ne de multiplele interacțiuni
sociale zilnice care ne fac să ne simțim parte a societății – acele momente în
care ne simțim apreciați și validați și care, după cum am văzut deja, chiar
contează. Pur și simplu a avea un smartphone ne schimbă comportamentul
și felul în care interacționăm cu lumea din jur. Într-un studiu recent,
cercetătorii au descoperit că oamenii zâmbesc semnificativ mai puțin
necunoscuților atunci când au în mână un smartphone.
Și mai îngrijorătoare este măsura în care aceste dispozitive ne
înstrăinează de oamenii pe care îi cunoaștem deja, inclusiv de cei pe care îi
iubim și la care ținem. Pentru că tot acel timp petrecut pe telefon înseamnă
timp pe care nu-l petrecem cu prietenii, cu colegii, cu iubiții sau cu copiii
noștri. Niciodată nu am fost atât de distrași în mod constant și niciodată
până acum nu au existat atât de multe persoane afectate de acest obicei. Tot
mai des, ne aflăm în compania altora, dar suntem, de fapt, singuri.
La modul extrem, consecințele acestei permanente atenții trunchiate pot
fi tragice. Au existat în ultimii ani câteva cazuri de bebeluși care au murit
din cauză că părinții erau distrași de telefon. Într-unul din cazuri, o mamă
neatentă din Parker County, Texas, a declarat că și-a lăsat fetița de opt luni
în cadă „doar câteva minute“, timp în care a avut grijă de celălalt copil.
Când polițiștii i-au verificat telefonul, aceștia au constatat că mama
petrecuse mai mult de optsprezece minute pe Facebook, în timp ce fiica sa
era moartă în cadă.
Desigur, acestea sunt cazuri de neglijență extremă, însă cu toții am văzut
cum copii mici sunt ignorați de persoana care îi are în grijă pentru că
aceasta e prea preocupată să dea mesaje sau să stea pe rețelele sociale. Cu
toții i-am văzut pe acei tătici care ies în weekend cu copiii lor în parc și îi
ignoră complet pentru că sunt atenți mai degrabă la telefon, cu toții am
văzut în restaurante cupluri care nu-și vorbesc pentru că fiecare e atât de
adânc acaparat de propriul dispozitiv. Iar astfel de comportamente au urmări
grave.

UITĂ-TE LA CÂINELE ACELA

Chris Calland este expert în parenting. Fostă profesoară, ea este acum
consilier în școli și grădinițe din Marea Britanie și e îndeosebi interesată de
educația parentală. De-a lungul carierei, Calland a ajuns la o concluzie
alarmantă, și anume că tot mai mulți copii care încep școala acum au
deficiențe din ce în ce mai mari în ceea ce privește abilitățile interpersonale
de bază, lipsindu-le de asemenea și abilitățile fundamentale de exprimare
verbală pentru vârsta lor. Calland crede că telefoanele reprezintă sursa
tuturor acestor probleme: ele îi distrag pe părinți de la interacțiunea cu cei
mici, împiedicându-i, în același timp, să-i învețe pe aceștia noțiunile vitale
de comunicare.
Eforturile lui Calland de a redresa această situație sunt remarcabile. La
una dintre grădinițe, ea le-a dat părinților scenarii tipărite pe care aceștia să
le urmeze în interacțiunea cu copiii lor. „Spune-mi un lucru frumos pe care
l-ai făcut astăzi“ este o replică care te pune serios pe gânduri; „Uită-te la
câinele acela“ este un alt exemplu. Calland a propus și afișarea unor postere
cu mesajul „telefoanele sunt interzise“ prin toată grădinița, ca avertisment
pentru părinți să-și reconsidere relația cu tehnologia și să se abțină de la
utilizarea telefonului cât timp se află în incintă.
Și nu doar abilitățile de comunicare ale copiilor sunt afectate. Studiile
preliminare ne arată că, dacă părinții sunt adesea distrași de tehnologie,
copiii lor sunt mai pretențioși cu mâncarea sau mănâncă în exces, existând,
de asemenea, riscul de a dezvolta cu întârziere abilități locomotorii. Au fost
identificate și alte aspecte, mai puțin analizate, ale dezvoltării copiilor, de la
atașamentul emoțional („De ce își iubește mami telefonul mai mult decât pe
mine?“) la rezistența emoțională. Există, de asemenea, dovezi că acești
copii ai căror părinți sunt distrași de telefoane se vor enerva mai ușor, vor
avea dificultăți în a-și controla sentimentele negative puternice, precum
furia, sau vor deveni îmbufnați atunci când nu obțin ceea ce vor. Asemenea
competenței lingvistice, aceste efecte emoționale persistă mult timp după
primii ani, când copiii învață cum să gestioneze relația cu părinții:
adolescenții care cred că părinții lor sunt mai preocupați de dispozitivele
digitale decât de ei simt mai puțină „căldură“ din partea acestora și sunt mai
predispuși la afecțiuni precum anxietate și depresie.
Bineînțeles, copiii nu sunt singurii care se simt ignorați. Gândiți-vă de
câte ori ați stat în pat, lângă partener, fiecare cu ochii în propriul telefon.
Sau la call-urile de la birou în timpul cărora v-ați verificat contul de Twitter.
Sau când ați ales să vă uitați la un film pe Netflix cu căștile la urechi, în loc
să vorbiți cu colegul de apartament, sau tot timpul și efortul investite în
crearea fotografiei de vacanță perfecte pentru Instagram – timp pe care l-ați
fi putut petrece de fapt interacționând cu cei alături de care petreceați
respectiva vacanță, creând amintiri care v-ar fi legat și prin care ați fi
consolidat o relație de lungă durată.
Și eu sunt la fel de vinovată ca toți ceilalți. Telefonul ne este amant și
iubit. În ziua de astăzi îi înșelăm pe cei din jur pe față și cumva am ajuns cu
toții să acceptăm acest tip de infidelitate. Suntem prezenți, și totuși nu
suntem prezenți, suntem împreună, și totuși suntem singuri.

SINELE DIVIZAT
În ceea ce privește capacitatea noastră de a simți empatie, natura acaparantă
a telefoanelor ne erodează în mod semnificativ această abilitate vitală care
ne ajută să ne înțelegem reciproc și să ne conectăm unii cu alții. Iar asta se
întâmplă pentru că dispozitivele digitale ne fragmentează atenția, creând
astfel un sine divizat, prins între realitatea fizică a unei conversații intime,
față în față, și zecile, poate chiar sutele, de conversații prin mesaje sau
imagini care se derulează simultan pe ecranele noastre. Atunci când suntem
trași în atâtea direcții diferite, este aproape imposibil să le acordăm celor
din fața noastră întreaga atenție și compasiune, sau să vedem lucrurile din
punctul lor de vedere.
Uimitor este însă faptul că nici măcar nu trebuie să ne folosim telefoanele
pentru ca acestea să ne influențeze comportamentul. Un studiu
observațional efectuat pe o sută de cupluri care stăteau de vorbă în
cafenelele din Washington DC a scos la iveală că, atunci când un telefon se
află pe masă între cei doi parteneri – sau dacă unul din ei ține un telefon în
mână –, partenerii simt mult mai puțină apropiere și empatie unul față de
celălalt. În mod surprinzător, cu cât relația este mai intimă, cu atât mai
nociv va fi efectul telefonului asupra cuplului, pentru că cei doi vor fi mai
puțin empatici, vor da dovadă de mai puțină înțelegere și se vor simți mai
puțin susținuți. Iar acest lucru este îngrijorător mai ales din cauză că
empatia, ca și democrația, trebuie să fie exersată. Dacă nu e utilizată
frecvent, ea se atrofiază.
Impactul negativ al telefoanelor asupra empatiei nu se reduce doar la
capacitatea acestora de a ne distrage atenția. În 2017, atunci când
participanții unui studiu efectuat de Universitatea Berkeley din California
au fost rugați să spună cât de „umani“ sunt alții pe baza opiniilor acestora
cu privire la diverse teme politice controversate, cercetătorii au descoperit
că evaluările participanților nu au fost influențate doar de părerile politice
exprimate, ci și, într-o mare măsură, de mediul prin care acestea au fost
exprimate – video, audio sau mesaj scris. Pe măsură ce s-a renunțat la
prezența fizică a celui evaluat și la vocea umană, respondenții i-au
„dezumanizat“ mai mult pe ceilalți. Acest aspect a fost mai ales evident
atunci când evaluatorul nu a avut decât manuscrisul părerilor exprimate de
respondent. După cum afirmă Jamil Zaki, profesor la Universitatea
Stanford: „Interacțiunile fragmentate diluează empatia.“
Acest lucru este îngrijorător pentru că tendința evidentă din ultimul
deceniu a fost într-o singură direcție: interacțiuni tot mai rare, mai ales în
cazul tinerilor. Un sondaj din 2018, la care au participat 4.000 de tineri cu
vârsta între 18 și 34 de ani din Statele Unite, Marea Britanie, Germania,
Franța, Australia și Japonia, a evidențiat faptul că 75% dintre participanți
preferă să comunice mai degrabă prin mesaje, și nu prin convorbiri
telefonice, interacțiunile de acest tip fiind deja tot mai limitate ca urmare a
modului în care sunt proiectate dispozitivele digitale. Relativa dificultate cu
care se scrie pe un smartphone (în ciuda funcției de autocorrect și a
cuvintelor sugerate) ne face să fim tot mai conciși în mesajele transmise.
Faptul că atunci când postăm mesaje mai scurte pe Facebook avem șanse
mai mari să primim un răspuns (postările sub 80 de caractere au parte de
66% mai multă „interacțiune“) ne încurajează și mai mult să ne autoedităm.
Și, dacă ne putem exprima apăsând un simplu like la o postare, de ce să ne
mai irosim energia folosind și cuvinte?
Carantina impusă de pandemie a schimbat însă situația. Peste noapte,
popularitatea apelului telefonic a crescut amețitor. În Statele Unite, volumul
convorbirilor zilnice din luna aprilie s-a dublat comparativ cu media
recentă, iar durata medie a unui apel a crescut cu 33%. Până și tinerii și-au
schimbat obiceiurile. Emily Lancia, studentă în anul întâi, în vârstă de 20 de
ani, povestește cum în timp ce se plimba prin campus i-a venit ideea să-și
sune prietena cea mai bună din copilărie, cu care schimbase mesaje aproape
zilnic, dar pe care n-o sunase direct niciodată. În Marea Britanie, operatorul
de telefonie mobilă O2 a declarat că un sfert dintre clienții cu vârsta între 18
și 24 de ani și-au sunat un prieten pentru prima dată în viață după
impunerea carantinei în martie 2020.
Apelurile video reprezintă un alt serviciu care a beneficiat de pe urma
pandemiei. Numărul de descărcări înregistrate de Zoom, Houseparty și
Skype a crescut exponențial în martie 2020, pe măsură ce petrecerile, serile
de trivia și întâlnirile de afaceri au migrat în spațiul virtual. Numărul
apelurilor video înregistrate de Microsoft Teams a crescut cu mai mult de
1.000% în aceeași lună. Unele cupluri au început chiar să-și dea întâlnire
„pe video“, acesta fiind singurul mod în care s-au „văzut“ vreodată.
E imposibil de anticipat cu certitudine în acest moment în ce măsură
apetitul nostru pentru interacțiuni video și audio se va menține și după
această criză medicală, deși se pare că întâlnirile video de afaceri vor
continua pentru ceva timp, date fiind restricțiile privind distanțarea socială
și călătoriile. Dar, pe măsură ce ne alegem felul în care dorim să
interacționăm dincolo de pandemie, este important să ne gândim ce avem
de pierdut dacă vom prefera concizia, dacă vom da mai degrabă mesaje
scrise și dacă, în general, înclinăm către comunicarea virtuală în loc de cea
faţă în faţă. Pentru că, după cum mulți dintre noi au descoperit deja în
timpul pandemiei, până și convorbirile video – cea mai puțin diluată formă
de interacțiune digitală –, deși mai bune decât nimic, sunt în continuare
teribil de nesatisfăcătoare.
Iar acest lucru se datorează rolului vital pe care îl joacă înfățișarea
noastră în dezvoltarea empatiei și în stabilirea unei conexiuni. Fața nu e
doar cea mai importantă sursă de informație nonverbală de care dispunem
atunci când interacționăm cu ceilalți (emoțiile, gândurile și intențiile noastre
sunt astfel transmise), însă specialiștii în biologie evoluționistă cred că
plasticitatea feței noastre – capacitatea sa de a produce expresii faciale
nuanțate, prin utilizarea a sute de mușchi – a evoluat tocmai pentru a ajuta
primatele să coopereze mai mult.
Știința confirmă aceste ipoteze: RMN-urile funcționale ne arată că, atunci
când comunicăm faţă în faţă, nu doar că ne imităm interlocutorul fără să ne
dăm seama, dar undele electronice emise de anumite părți ale creierului
nostru chiar se sincronizează cu ale celuilalt. Helen Riess, autoarea cărții
The Empathy Effect, ne explică: „Atunci când suntem în prezența cuiva care
simte o anumită emoție, ne dăm seama imediat de ceea ce experimentează,
pentru că emoțiile, expresiile faciale și semnalarea durerii sunt toate
reprezentate în mintea celui care observă“. De exemplu, atunci când vedem
pe cineva plângând, această imagine activează, uneori chiar imperceptibil,
aceeași zonă din creierul nostru care se activează atunci când simțim
tristețe. „De aceea suntem triști în prezența cuiva care plânge sau este
îndurerat, și de aceea sentimentele pozitive precum bucuria sunt
contagioase. Afirmații de genul «majoritatea sentimentelor sunt reciproce»
chiar au fundament științific în neurobiologie.“
Această oglindire este esențială pentru a crea conexiuni și pentru
dezvoltarea empatiei. Problema este că imaginea în convorbirile video este
adesea sacadată, nesincronizată, uneori îngheață sau este încețoșată, ceea ce
ne afectează atât posibilitatea de a ne vedea unii pe alții – e cunoscut faptul
că psihologii care oferă sesiuni de terapie on-line le cer clienților să-și
exagereze comportamentele nonverbale pentru a putea comunica mai
eficient –, cât și capacitatea de a ne sincroniza cu ușurință. Mai ales atunci
când, mult prea adesea, cei cu care comunicăm nici măcar nu ne privesc în
ochi – fie din cauza unghiului camerei, fie pentru că se uită la imaginea lor
de pe ecran.
Drept urmare, nici nu e de mirare că după o convorbire video ne simțim
oarecum nesatisfăcuți și, uneori, chiar mai izolați și mai deconectați decât
înainte. Cheryl Brahnam, profesor la Departamentul de tehnologia
informației și siguranță cibernetică de la Universitatea de Stat din Missouri,
ne explică astfel: „Comunicarea față în față se aseamănă cu convorbirile
video cam la fel de mult cum se aseamănă o brioșă cu afine făcută în casă
cu una de la magazin, în care nu găsești nici o afină, ci doar conservanți și
arome artificiale. Dacă mănânci prea multe, n-o să te simți deloc bine.“
În plus, e-mailul și mesajele de tip SMS creează adesea neînțelegeri. Un
studiu efectuat în 2016 de către cercetători de la Universitatea din
Minnesota ne arată că persoanele care primesc același emoticon au păreri
complet diferite în ceea ce privește sensul acestor semne cam într-un sfert
din cazuri, dând astfel curs liber neînțelegerilor. În mod similar, o serie de
studii au demonstrat că sarcasmul în e-mailuri este adesea confundat cu
sinceritatea, iar entuziasmul e ușor de perceput de multe ori ca batjocură.
Până și furia, cel mai recunoscut dintre emoticoanele folosite în mesaje, este
greu de identificat cu certitudine, inclusiv în mesajele dintre prieteni
apropiați.
Se pare că, în ceea ce privește capacitatea de a crea o legătură
emoțională, de a dezvolta empatie și înțelegere, noile forme de comunicare
ale acestui secol au defecte și neajunsuri majore, care subminează calitatea
dialogului dintre noi și, drept urmare, calitatea relațiilor cu ceilalți. Acestea
reprezintă un substitut diluat al conversațiilor și timpului petrecut alături de
cei dragi și joacă un rol important în starea noastră colectivă de izolare.

CUM SĂ CITIM O FAȚĂ

Din multe puncte de vedere, o problemă majoră este felul în care
smartphone-urile ne afectează abilitățile de comunicare chiar și atunci când
interacționăm față în față. Iar acest lucru se manifestă mai ales în rândul
tinerilor.
Prima dată am observat acest fenomen în urmă cu câțiva ani, pe când mă
aflam la o cină, așezată lângă președintele uneia dintre universitățile de top
din Statele Unite. Spre uimirea mea, acesta mi-a mărturisit că devenise atât
de îngrijorat de numărul tot mai mare de studenți care ajungeau la
universitate complet incapabili să înțeleagă cele mai comune expresii
faciale într-o conversație, încât s-a hotărât să introducă un curs despre
„Cum să citim fețele“.
La Boston College, o profesoară perspicace a adoptat o altă strategie.
Îngrijorată că studenților li se păreau tot mai dificile interacțiunile față în
față, Kerry Cronin s-a gândit la un mod original prin care să-i ajute să-și
îmbunătățească aceste abilități. Ea le-a promis că își pot mări nota finală
dacă reușesc să invite pe cineva la o întâlnire în persoană.
Cronin, care predă cursuri despre relații, spiritualitate, etică și dezvoltare
personală, a avut această idee după un curs despre cultura relațiilor sexuale
ocazionale din campus, în timpul căruia, în locul întrebărilor obișnuite
despre intimitate și sex, la care se aștepta, studenții au întrebat-o curioși
ceva mult mai simplu: „Cum inviți pe cineva la o întâlnire romantică?“
Atunci Cronin și-a dat seama că întâlnirile deveniseră un fel de „scenariu
social perimat“: studenții au întrebat-o de-a dreptul ce cuvinte să folosească
atunci când invită pe cineva la întâlnire „în viața reală“. Astfel că aceasta s-
a decis să ia măsuri.
Cronin a trasat douăzeci și două de reguli pentru studenți, care trebuiau
să fie respectate pentru a putea duce la bun sfârșit proiectul. Regulile
fuseseră concepute pentru a-i ajuta pe studenți să interacționeze cu persoana
de care erau interesați fără cârja digitală oferită de aplicațiile de pe telefon,
de platformele sociale sau de rețeaua anonimă de relații ocazionale din
campus cu care aceștia erau obișnuiți. Studenții au fost nevoiți să invite pe
cineva la întâlnire față în față – nu prin SMS – și să și apară la acea
întâlnire, așadar să nu dispară subit. Întâlnirea nu trebuia să aibă loc la
cinema, nu aveau voie să consume alcool sau să ducă atingerile dincolo de
o simplă îmbrățișare. Altfel spus, nu puteai evita comunicarea reală: să te
ascunzi într-o sală întunecată la cinema, să-ți faci „curaj“ consumând alcool
sau să sari peste conversații și să treci direct la sex. Conversațiile,
momentele stânjenitoare, fluturii în stomac și emoțiile erau singurele
ingrediente admise.
Cronin le-a recomandat de asemenea studenților să pregătească din timp
o listă cu trei sau patru întrebări și două sau trei subiecte de conversație,
pentru a fluidiza interacțiunea. A avut grijă și să-i asigure că acele pauze
din conversație sunt cât se poate de normale – unor tineri obișnuiți să
comunice și să se distreze non-stop pe rețelele sociale e important să le
explici că în viața reală există și momente de liniște.
Problema întâlnirilor față în față pentru niște tineri atât de obișnuiți să
comunice prin intermediul smartphone-ului încât, după cum spune unul
dintre ei, „se tem de interacțiune umană“ nu este una cu care se confruntă
doar studenții de la Boston College. Wikihow, site-ul care oferă în general
sfaturi practice pentru probleme de genul „Cum să scrii un eseu“, „Ce să
faci dacă ai indigestie“ sau „Cum să nu lași animalele să se urce pe mobilă“,
oferă acum un scurt tutorial despre „Cum să inviți pe cineva la întâlnire în
viața reală“... în „12 pași (cu ilustrații)“.
Așa cum calculatorul ne-a distrus capacitatea colectivă de a face
calculele în minte, această revoluție a comunicării digitale riscă să ne
afecteze capacitatea de a comunica față în față. Se pare că Socrate, cu
avertismentul lui privind memoria, a avut în cele din urmă dreptate.
 Observăm că acest deficit în abilitățile de comunicare se instalează la
vârste tot mai fragede. După cum a descoperit Chris Calland, copiii nu sunt
afectați doar de cât timp petrec părinții lor pe telefon. Încă din 2010,
proiectul PEACH de la Universitatea din Bristol a stabilit că, într-un grup
de 1.000 de copii cu vârsta între 10 și 11 ani, cei care petreceau mai mult de
două ore pe zi cu ochii într-un ecran (al televizorului sau al calculatorului)
aveau șanse mai mari să sufere de dificultăți în a-și exprima emoțiile. În
2011, psihologul pentru copii Melissa Ortega, din New York, a observat că
pacienții săi își foloseau telefoanele ca parte dintr-o strategie de evitare,
pentru că, în loc să răspundă la întrebările legate de starea lor emoțională, ei
preferau să-și verifice constant mesajele primite. În 2012, un studiu
observațional efectuat pe 600 de profesori din Statele Unite, de la grădiniță
și până la liceu, a arătat că folosirea intensivă a conținutului media (care
include seriale TV, muzică, jocuri video, SMS-uri, iPod-uri, jocuri pe
telefon, rețele sociale, aplicații pe telefon, programe pe calculator, clipuri
video on-line și site-uri web folosite de studenți pentru distracție) afectează
comportamentul copiilor. Chiar și la grădiniță, „copiilor le lipsesc abilitățile
sociale și ludice pentru că sunt atât de preocupați de conținutul media încât
nu știu cum să interacționeze față în față cu ceilalți“, declara o educatoare.
Mai recent, în urma unui studiu din 2019 efectuat în Canada, care a analizat
251 de copii cu vârsta între 1 și 4 ani, cercetătorii au descoperit că, cu cât
aceștia petreceau mai mult timp pe ecranele dispozitivelor, cu atât mai
incapabili erau să înțeleagă emoțiile celorlalți copii, cu atât mai puțin îi
ajutau pe ceilalți și cu atât erau mai neascultători. Un alt studiu din 2019, de
această dată efectuat în Norvegia, a urmărit aproape 1.000 de copii cu
vârsta între 4 și 8 ani, relevând faptul că utilizarea frecventă a dispozitivelor
digitale la vârsta de 4 ani anticipa un nivel mai scăzut de înțelegere
emoțională atunci când aceștia ajungeau la 6 ani, comparativ cu copiii care
nu folosiseră dispozitivele digitale la fel de mult.
E limpede că multe depind de măsura în care utilizarea dispozitivelor
digitale ne limitează interacțiunea umană și de scopul pentru care un copil
le folosește, existând, bineînțeles, numeroase păreri contradictorii în acest
sens, însă avem și dovezi concludente că timpul petrecut departe de aceste
dispozitive îmbunătățește felul în care copiii interacționează unii cu alții.
 Într-un studiu efectuat de cercetătorii de la Universitatea din Los
Angeles, California, un grup de copii cu vârsta între 10 și 11 ani au petrecut
cinci zile într-o tabără în mijlocul naturii, unde nu au avut deloc acces la
dispozitivele digitale – smartphone, televizor sau Internet. Atât înainte, cât
și după, li s-au dat câteva teste simple, precum identificarea emoțiilor
exprimate de diverse persoane în fotografii și în clipuri video. După doar
cinci zile fără tehnologie, copiii au arătat o îmbunătățire semnificativă în
recunoașterea semnalelor emoționale nonverbale (expresii faciale, limbaj
corporal și gesturi), precum și în înțelegerea felului în care se simțeau
persoanele din fotografii și din filmulețe, rezultate mai bune atât comparativ
cu cele anterioare, cât și comparativ cu un alt grup de copii care rămăseseră
acasă în fața ecranelor. Cercetătorii cred că acest lucru se datorează faptului
că, atunci când au stat departe de dispozitivele digitale, copiii au trebuit să
petreacă mult mai mult timp interacționând față în față cu ceilalți din grup și
cu supraveghetorii taberei. „Nu poți învăța semne emoționale nonverbale
din fața ecranului la fel de bine cum le înveți din comunicarea față în față“,
ne explică Yalda T. Uhls, coordonatoarea studiului.
Deși au existat diverse avertismente cu privire la timpul petrecut în fața
ecranelor de către copii încă din anii ’50, când televizoarele au intrat în
casele tuturor, problema pare să fie legată mai ales de cantitate. Dacă în
trecut atenția acordată de copii ecranelor era limitată, acum jumătate dintre
copii (în Marea Britanie, însă datele sunt similare și în alte țări dezvoltate)
au propriul smartphone înainte să împlinească 10 ani. Mai mult de jumătate
dintre aceștia dorm cu telefonul la capul patului. Problema este
omniprezența și omnipotența acestor dispozitive, împreună cu faptul că
atracția exercitată de ele ne împuținează mai profundele interacțiuni față în
față pe care am putea să le avem în loc.

VIEȚI FĂRĂ ECRANE

Pe baza acestor argumente, unii părinți promovează în mod activ viața fără
ecrane pentru copiii lor. Paradoxal, tocmai părinții din Silicon Valley sunt
cei mai hotărâți în acest demers. Ei fac parte din grupul celor care interzic
copiilor utilizarea smartphone-urilor și îi trimit pe aceștia la școli unde nu
se folosesc dispozitive electronice. Steve Jobs era recunoscut pentru faptul
că limita timpul petrecut de copiii lui pe dispozitive digitale, în timp ce Bill
Gates nu le-a dat voie copiilor să aibă telefoane mobile până la vârsta de 14
ani, și chiar și atunci le-a impus limite foarte stricte privind timpul de
utilizare. Încă din 2011, în New York Times apărea un articol despre
succesul tot mai mare al sistemelor de educație experimentale, fără ecrane,
de tipul școlilor Waldorf din Silicon Valley și din alte zone unde locuiesc
liderii giganților tehnologici și familiile acestora. Mulți părinți conștiincioși
din Silicon Valley merg până într-acolo încât includ clauze în contractele
baby-sitterelor prin care acestea nu au voie să folosească telefoanele în
interes personal în timpul serviciului. Ipocrizia este, desigur, evidentă – unii
dintre acești părinți nu numai că lucrează la companiile responsabile pentru
creșterea gradului de dependență dat de aceste dispozitive, însă mulți dintre
ei „vin acasă și continuă să stea cu ochii în telefoane, fiind neatenți la ce le
spun copiii“, ne povestește Shannon Zimmerman, care lucrează ca baby-
sitter în San Jose.
În timp ce părinții mai înstăriți pot aranja lucrurile astfel încât copiii lor
să crească fără dispozitive digitale, angajând paznici în loc să-și lase copiii
în fața unei tablete, pentru marea majoritate a familiilor aceasta nu este o
opțiune viabilă. Adolescenții și preadolescenții americani (între 8 și 12 ani)
din familii cu venituri reduse și care nu-și permit activități de tip after-
school sau extracuriculare petrec cu aproape două ore mai mult pe zi în fața
ecranelor decât colegii mai înstăriți. Discuțiile cu profesorii din Marea
Britanie ne-au arătat că și acolo există aceeași dinamică.
În aceste vremuri în care cei mai bogați dintre părinți încearcă în mod
activ să limiteze expunerea la ecrane a copiilor, iar unele dintre cele mai
prestigioase universităţi predau cursuri despre cum să citim fețele
oamenilor, nu putem permite apariția unei noi diviziuni – copiii bogați să
dispună de mai multă empatie și abilități de comunicare, iar copiii săraci să
devină tot mai puțin capabili să comunice în mod eficient. E absolut vital
pentru viitorul nostru la nivelul întregii societăți ca toți copiii să învețe
aceste abilități esențiale. Pentru ca acest lucru să se întâmple e nevoie să se
asigure accesul copiilor din toate păturile sociale la activitățile de tip after-
school, iar lecțiile și interacțiunile față în față să nu aibă de suferit de pe
urma tendințelor actuale de învățare din școli, care mizează foarte mult pe
utilizarea tehnologiei.

AUTOMATE DIGITALE
E clar că nu este bine să petrecem prea mult timp în fața ecranelor.
Problema este că, chiar dacă știm bine acest lucru, cu greu facem față
tentației de a ne uita la telefon, pentru că avem nevoie de multă voință
pentru așa ceva. Și asta se întâmplă din cauza nivelului de dependență pe
care îl avem față de dispozitivele noastre digitale.
Probabil cea mai vizibilă manifestare a acestei dependențe o identificăm
în rândul copiilor. O profesoară din Indianapolis s-a decis să confiște
telefoanele elevilor săi și să le țină într-o pungă transparentă de plastic
legată în jurul taliei, la vedere, pentru a le ameliora simptomele de anxietate
ce apar odată cu separarea de telefon; alți profesori au instalat porturi de
încărcare în clasă, pentru a-și încuraja elevii să se despartă de telefoane,
aceștia fiind liniștiți de gândul că telefoanele rămân în raza lor vizuală.
Dacă un elev este capabil să-și controleze dependența de telefon în timpul
orelor, poate beneficia chiar și de anumite avantaje, unii profesori
recompensându-și elevii cu note mai bune sau cu carduri cadou de la
Starbucks, atunci când aceștia nu se ating de telefoane în timpul orelor.
Ca adulți însă, nu vrem să acceptăm cât de dependenți am devenit.
Gândiți-vă la următoarele întrebări: Ați simțit vreodată că ar trebui să
reduceți perioada de timp pe care o petreceți pe telefon? V-au enervat
vreodată cei din jur care v-au criticat pentru timpul îndelungat pe care îl
petreceți pe telefon? V-ați simțit vreodată prost sau vinovat din cauza
timpului petrecut pe telefon? Întindeți mâna după telefon imediat după ce
vă treziți? Dacă ați răspuns „da“ la cel puțin două dintre aceste întrebări,
dependență este probabil cel mai potrivit termen pentru starea în care vă
aflați. Pentru că aceste întrebări sunt bazate pe chestionarul CAGE – un
instrument de evaluare, format din patru întrebări, utilizat în special în
spitale, în centrele de asistență și clinicile de reabilitare pentru a verifica
potențialele probleme asociate cu alcoolismul.
De ce suntem însă atât de dependenți de telefon? E timpul să-i punem la
zid pe giganții rețelelor sociale din Silicon Valley. Pentru că, asemenea
aparatelor de jocuri de noroc, platformele sociale au fost special concepute
pentru a ne menține constant interesați să derulăm, să ne uităm, să dăm like-
uri și să reîncărcăm pagina în speranța că vom obține confirmări,
răspunsuri, motive care să ne crească încrederea în sine, atracție reciprocă și
chiar dragoste. Fiecare font ales, fiecare aranjare în pagină, fiecare animație
abia perceptibilă, fiecare pixel care alcătuiește ceea ce vedem pe ecran,
toate au fost special configurate pentru a ne menține legați și tot timpul
prezenți. De altfel, Sean Parker, fostul președinte al Facebook, a declarat în
2017 companiei de știri Axios că întrebarea-cheie pe care se axase
Facebook la început a fost: „Cum să-ți acaparăm cât mai mult posibil
timpul și atenția?“ „Știam că produsul nostru dă dependență“, spune el.
„Dar l-am pus pe piață oricum.“ „Dumnezeu știe cum va fi afectat creierul
copiilor noștri“, încheie acesta.
E o dependență care ne adâncește singurătatea, deși situația nu e valabilă
neapărat în toate cazurile. Este important să recunoaștem că, pentru anumiți
oameni, aceste interacțiuni virtuale fragmentate sunt cu mult mai bune decât
cele de care pot avea parte cu oameni din apropiere. Fie că vorbim de
copilul LGBTQ+ dintr-un orășel din Idaho care, mulțumită unor noi prieteni
de departe, întâlniți pe Twitter, nu se mai simte atât de singur, sau de
muncitorul imigrant filipinez care folosește Facebook în fiecare zi pentru a
păstra legătura cu copiii săi de acasă, sau de bolnavul de fibroză chistică
care nu cunoaște pe nimeni din zonă cu aceeași boală, dar și-a găsit alinare
în grupurile de susținere on-line, sau de bunica pe care Instagram a ajutat-o
să țină legătura cu nepoții într-un fel care nu-i fusese accesibil înainte –
rețelele sociale pot oferi uneori o comunitate pe care n-am fi găsit-o altfel.
Și, după cum am văzut în timpul pandemiei, uneori ne oferă și punți de
legătură esențiale și ne ameliorează anxietatea provocată de izolare.
Dar numeroase studii din ultimul deceniu au descoperit o legătură clară
între folosirea rețelelor sociale și singurătate. De exemplu, un studiu ne
arată că adolescenții care folosesc excesiv platformele sociale au declarat că
se simt singuri mai des decât alții de aceeași vârstă. Un alt studiu ne arată
cum, în rândul studenților, o creștere de 10% în numărul experiențelor
negative pe rețelele sociale îi face să se simtă cu 13% mai singuri. Alt
studiu, efectuat în anii 2010, a scos la iveală că adolescenții americani au
socializat față în față, în medie, cu o oră mai puțin decât în anii ’80, tendință
pe care cercetătorii au pus-o direct pe seama utilizării platformelor sociale.
Aceștia au mai observat și că sentimentul de singurătate în rândul
adolescenților a explodat după 2011 – an în care numărul adolescenților cu
telefon mobil a început să crească vertiginos. În timp ce în 2011 doar 23%
dintre adolescenții americani aveau telefon mobil, până în 2018 numărul a
ajuns la 95%.
Deși aceste studii au demonstrat că există o legătură între utilizarea
rețelelor sociale și singurătate, aproape nici unul dintre acestea n-a reușit să
identifice cauza. Altfel spus, oare oamenii singuri sunt cei ce folosesc
rețelele sociale, sau acestea din urmă sunt cele care provoacă sentimentul
de singurătate?
Două studii reprezentative și-au propus recent să răspundă la această
întrebare. Trebuie remarcat că în aceste studii participanților nu li s-a cerut,
simplu, să spună cum își petrec timpul pe rețelele sociale. Li s-a cerut, în
schimb, să-și schimbe comportamentul de pe platformele sociale. Astfel,
efectele acelor schimbări asupra comportamentului și dispoziției
participanților au putut să fie direct observate și comparate, fiind mai ușor
de stabilit relațiile de cauzalitate.
Rezultatele au fost relevante. Conform unuia dintre studii, dacă petrecem
doar 10 minute pe zi pe Snapchat, Instagram și Facebook, vom constata o
reducere semnificativă a sentimentului de singurătate. Cel de-al doilea
studiu, care a devenit de referință în domeniu, a inclus 3.000 de participanți,
jumătate din ei folosind platforma Facebook ca de obicei timp de două luni,
iar ceilalți – grupul de „tratament“ – dezactivându-și profilul complet.
Cercetătorii au aflat astfel că aceștia din urmă nu și-au folosit timpul
petrecut în mod normal pe Facebook navigând pe alte site-uri, ci au stat în
general mai puțin pe Internet și au petrecut mai mult timp socializând cu
prietenii și familia. Ce putem spune despre felul în care s-au simțit? Ei bine,
aceștia s-au declarat mai fericiți, mai satisfăcuți de viața pe care o duc, mai
puțin anxioși și, într-o măsură moderată, dar semnificativă din punct de
vedere statistic, mai puțin singuri. Cât despre îmbunătățirea stării subiective
de sănătate, renunțarea la Facebook s-a dovedit în proporție de 40% la fel
de eficientă ca ședințele de psihoterapie.

MAI RĂI
Impactul nociv al rețelelor sociale este însă mult mai adânc. Nu doar că ne
izolează în aceste bule digitale care reduc semnificativ mai beneficele
interacțiuni față în față, ci ne fac cu mult mai ostili, mai puțin empatici și
mai puțin prietenoși. Și asta are un impact semnificativ asupra bunăstării
noastre colective.
„Trolling“ – postarea de conținut intenționat jignitor sau provocator;
„doxxing“ – postarea de informații personale, precum adresa personală,
pentru a incita la hărțuire; „swatting“ – folosirea informațiilor personale
pentru a anunța la poliție un caz fals de luare de ostatici, obligându-i astfel
pe oamenii legii să trimită o echipă SWAT cu scopul de a aresta persoana
aflată la acea adresă: jargonul secolului XXI apărut pentru a descrie o serie
întreagă de comportamente virtuale noi și foarte înșelătoare. Deși
platformele sociale ne ajută să împărtășim cu prietenii momentele fericite
din viață, acest mediu permite totodată și manifestarea unora dintre cele mai
nocive trăsături ale naturii umane: abuzul, bullyingul, rasismul,
antisemitismul și homofobia. Și toate aceste comportamente sunt în
creștere. În 2018, mai mult de jumătate dintre utilizatorii de Internet din
Marea Britanie au declarat că s-au confruntat cu conținut răuvoitor în
mediul virtual, cu 6% mai mulți decât în anul precedent. În Marea Britanie,
una din trei femei a suferit abuzuri pe Facebook, iar în categoria celor cu
vârsta între 18 și 25 de ani, aceste interacțiuni nocive au crescut cu 57%.
De-a lungul anului 2016 (cel mai recent an pentru care există date ce pot fi
verificate), o postare antisemitică a apărut pe rețelele sociale în medie la
fiecare optzeci și trei de secunde, 80% dintre acestea fiind postate pe
Twitter, Facebook sau Instagram.
Și nu există semne că aceste comportamente vor dispărea prea curând.
Bineînțeles, ura și abuzul nu sunt fenomene noi. Ceea ce e diferit însă
este că platformele sociale ni le aduc la cunoștință în feluri noi și deosebit
de alarmante, și la o scară nemaiîntâlnită până acum. Iar cu adevărat
îngrijorător este faptul că ne și recompensează pentru aceste manifestări.
Pentru că la fiecare redistribuire a mesajului nostru pe Twitter primim un
impuls de dopamină, același neurotransmițător asociat cu heroina și
morfina. Într-adevăr, doza este minusculă, însă suficientă pentru a ne face
să vrem mai mult. Și știți ce fel de postări se bucură de cele mai multe
redistribuiri? Cele mai bizare, mai extreme și mai răuvoitoare. Dacă folosiți
un cuvânt precum „omoară“, „distruge“, „atacă“ sau „crimă“ în mesaj,
acesta are șanse cu 20% mai mari să fie redistribuit.
Puțin probabil ca stimularea comportamentului toxic să fi fost intenția
fondatorilor acestor platforme, dar e destul de clar că ei au ajuns cu timpul
să-l tolereze. Pentru că, aparent, furia și indignarea sunt mai profitabile.
Emoțiile care creează dependență, nu atitudinile prietenoase și pozitive,
sunt cele care cresc numărul de click-uri, sursa de venit a rețelelor sociale.
Și tocmai acest impact asupra profitului platformelor sociale explică de ce
acestea tolerează postarea oricărui tip de conținut, oricât de nociv, de
periculos sau de polarizant. Vorbim aici, de fapt, de amoralitatea piețelor
dereglementate. Twitter a pus, într-adevăr, piciorul în prag pe 29 mai 2020,
atunci când a ascuns scandalosul comentariu al președintelui Trump, „Când
încep jafurile, încep și împușcăturile“, accesul fiind restricționat de un
mesaj de avertisment privind incitarea la violență. Facebook a permis însă
postarea aceluiași mesaj. Motivul lor: nu e vorba de moralitate, ci de
libertatea de exprimare.
Nu doar adulții sunt afectați de această caracteristică a sistemului care
stimulează utilizatorii să posteze mesaje tot mai violente și mai
controversate, permițându-le în același timp să-și găsească o comunitate
animată de aceeași ură. Pentru copii, rețelele sociale au ajuns, de asemenea,
să încurajeze abuzurile și bullyingul la o scară alarmantă. În Singapore, trei
sferturi dintre adolescenți mărturisesc că au fost hărțuiți on-line. În Marea
Britanie, 65% dintre studenți au suferit o formă sau alta de intimidare
virtuală, 7% dintre aceștia declarând că, pentru ei, cyberbullyingul a devenit
ceva „obișnuit“. Iar într-un studiu recent din Marea Britanie, care a inclus
mai mult de 10.000 de tineri cu vârsta între 12 și 20 de ani, aproape 70% au
recunoscut că au fost abuzivi cu alte persoane în mediul on-line – fie au
trimis un mesaj răutăcios, fie au postat comentarii agresive sub un nume de
utilizator fals, fie au distribuit ceva cu intenția de a-și bate joc de o anumită
persoană.
Astfel de abuzuri pot avea un impact devastator, însă mulți nu și-au dat
seama de proporțiile acestuia până la extrem de mediatizatul caz al Jessicăi
Scatterson, tânăra de 12 ani care, căzută victimă cyberbullyingului, s-a
sinucis în 2019, după un val de mesaje abuzive pe rețelele sociale. După
cum a declarat medicul legist la ancheta oficială: „Nivelul și intensitatea
activității acesteia pe rețelele sociale, mai ales cu puțin timp înainte de
moartea sa, i-au influențat cu certitudine gândirea și starea de spirit.“
Fără îndoială, copiii au fost întotdeauna fie victime, fie agresori în ceea
ce privește bullyingul. În trecut, acest tip de abuz psihologic se petrecea de
regulă pe terenul de joacă, în parc sau în clasă, pe când în prezent victimele
nu au scăpare, urmărite constant prin fluxul digital care le pătrunde în case
și în dormitoare. În plus, în vreme ce comportamentul abuziv era public în
trecut doar dacă existau martori direcți la eveniment, umilirea victimelor
on-line este mereu disponibilă tuturor.
Platformele sociale ne fac să ne simțim mai singuri nu doar pentru că
timpul pe care-l petrecem on-line ne rupe tot mai mult de cei din jur, ci și
din cauza faptului că au făcut ca societatea să devină în general mai crudă și
mai abuzivă. Iar o lume crudă și abuzivă este o lume singură.
Singurătatea este resimțită probabil cel mai acut de către victimele
bullyingului, cei care simt atât durerea abuzului, cât și sentimentul de
neputință care îl însoțește, pentru că spectatorii digitali nu le vin nicicum în
ajutor, iar platformele sociale nu fac nimic pentru a-i proteja. Însă și pentru
noi, ceilalți, sentimentul de singurătate este tot mai acut. Pentru că, așa cum
copiii care își văd părinții certându-se – sau, chiar mai rău, atunci când sunt
martori la violență domestică – vor deveni mai introvertiți, mai anxioși și
mai tentați să se autoizoleze, același lucru ni se poate întâmpla și nouă.
Dacă petreceți prea mult timp derulând postări agresive și toxice, există
riscul să vă simțiți și mai singuri, chiar dacă nu sunteți ținta directă a
atacurilor. Mai mult, cu cât sunteți mai expuși la acest comportament toxic,
cu atât mai puțină încredere veți avea în societate în general. Și, după cum
am văzut deja, acest lucru poate avea consecințe sociale și politice mult mai
importante. Cu cât avem mai puțină încredere unii în alții, cu atât vom
deveni mai egoiști și mai divizați.
BOMP: CONVINGEREA CĂ ALȚII SUNT MAI POPULARI
DECÂT TINE
După cum reiese din povestea Claudiei, chiar și o zi obișnuită petrecută pe
rețelele sociale ne poate face să ne simțim singuri.
Ultimul an de liceu. Balul. Claudia stă pe canapea acasă, în pijamale,
uitându-se pe Facebook și pe Instagram. Prietenii ei i-au spus că nu se duc.
Cu toții au căzut de acord că era „supraevaluat“. Și apoi au început să-i
apară fotografii în feed. Prietenii ei, îmbrăcați la patru ace pentru bal,
râzând și distrându-se împreună, fără ea. Niciodată în viață nu se mai
simțise atât de penibil, „atât de neînsemnată și de singură“. A fost atât de
deprimată, încât a refuzat să meargă la școală o săptămână întreagă,
izolându-se singură în camera ei. Notele, activitățile de la școală, până și
gândul la studiile universitare, toate păleau în fața durerii acestei excluderi
atât de fățișe. Întâlnirea cu prietenii respectivi părea imposibilă. „De ce să
mă duc la școală dacă sunt invizibilă pentru toată lumea?“ se întreba
Claudia.
Probabil ați auzit deja de expresia FOMO27 – teama de a nu fi lăsat pe
dinafară, acel sentiment supărător că alții s-au întâlnit undeva și se
distrează, în timp ce noi stăm acasă, singuri. Povestea Claudiei este însă
despre ceva aparent mult mai dureros: teama că rămăsese fără prieteni, într-
o lume în care toți ceilalți au prieteni, un fenomen atât de des întâlnit, încât
psihologii au început să-l studieze. Aceștia l-au numit BOMP28:
convingerea că alții sunt mai populari. La fel ca FOMO, aceasta este o
senzație exacerbată de rețelele sociale și devenită deja mult prea răspândită.
BOMP poate aduce un sentiment foarte supărător, indiferent de vârstă.
Nimănui nu-i place să se simtă inferior sau exclus social. De-a lungul
cercetărilor, am intrat, desigur, în contact cu numeroși adulți care au fost
nevoiți să treacă prin versiunea adultă a incidentului suferit de Claudia – au
descoperit pe rețelele sociale cum foștii colegi de liceu s-au întâlnit fără ei,
sau vreo întâlnire de familie la care nu fuseseră invitați. Dacă în trecut n-am
fi descoperit niciodată că am fost excluși de la asemenea întâlniri, în ziua de
azi sentimentul de excludere este ca o palmă peste față dată în timp real, cu
filtre și efecte sonore.
 Iar pentru copii și pentru adolescenți acest sentiment este deosebit de
dureros. După cum a mărturisit un adolescent britanic organizației caritabile
Childline: „Văd pe rețelele sociale cum toți prietenii mei se distrează, și asta
mă deprimă, simt că nimănui nu-i pasă îndeajuns de mult încât să mă invite
și pe mine. Sunt tot mai trist, pur și simplu sunt supărat tot timpul și nu mă
pot opri din plâns.“ Sau, după cum mi-a declarat un părinte din Statele
Unite: „N-ai idee cât de dureros este să-ți vezi copilul adolescent dărâmat
psihic, stând în casă și uitându-se la postările celor pe care îi considera
prieteni, distrându-se la o petrecere fără el. Este sfâșietor“.
Însă platformele sociale nu doar că ne oferă o imagine în timp real a
experiențelor de la care am fost excluși, ci chiar aceste rețele sunt folosite
ca arme de excludere.
WhatsApp mi se pare o platformă foarte utilă pentru a ține legătura cu
prietenii și cu familia de departe, sau cu ceilalți colegi de la cursul de
improvizație la care particip săptămânal. Soțul meu are un grup de
WhatsApp cu frații lui, în care se discută absolut orice, de la feluri de
mâncare și până la îngrijirea copiilor, și un altul cu prietenii lui, cu care
disecă partide de fotbal cu o minuțiozitate greu de imaginat. Într-un fel sau
altul, toate astea par a fi funcții foarte utile ale aplicațiilor de mesagerie ale
platformelor sociale. Dar, în rândul adolescenților și al celor de douăzeci de
ani, aceste discuții pe grupuri reprezintă modalitatea principală de
comunicare, 30% dintre ei folosind una dintre aceste aplicații – WhatsApp,
Houseparty, Facebook Messenger sau WeChat – de mai multe ori pe zi (în
pandemie timpul petrecut pe asemenea aplicații a crescut și mai mult). Așa,
și? v-ați putea întreba. Ei bine, conștientizarea faptului că ești exclus din
aceste grupuri a devenit o nouă formă de dureroasă izolare. Și este un
sentiment cu care se confruntă tot mai mulți tineri. Jamie, o tânără de 16 ani
din Oxford, mi-a spus cât de singură s-a simțit atunci când a aflat că toți
colegii săi de clasă erau într-un grup din care ea nu făcea parte, dându-și
seama astfel că existau conversații întregi – chiar și atunci când se aflau
fizic în aceeași clasă – de la care ea fusese exclusă.
Un alt părinte cu care am vorbit mi-a povestit supărat o întâmplare cu
fiica sa, care se afla cu cinci sau șase prieteni într-o cafenea, când deodată
telefoanele tuturor au început să vibreze. Era un mesaj de grup prin care
erau invitați cu toții la o petrecere în acel weekend – adică cu toții în afară
de fiica sa. Pentru a depăși momentul stânjenitor, s-a prefăcut că a primit și
ea o invitație. I s-a părut că e mai bine să mintă decât să fie umilită. Da, s-a
simțit singură când a fost exclusă, însă s-ar fi simțit și mai singură dacă i-ar
fi lăsat pe ceilalți să vadă acest lucru.
Atât profesorii, cât și părinții au devenit tot mai conștienți de aceste noi
forme de excludere socială și de consecințele acestora, familiarizându-se, de
asemenea, și cu dificultățile legate de gestionarea lor. Oliver Blond,
directorul școlii de fete cu internat Roedean din Marea Britanie, mi-a
explicat că, din cauza faptului că excluderea în mediul on-line trece adesea
neobservată, profesorilor li se pare destul de greu de combătut. În timp ce în
trecut profesorii erau martori direcți la astfel de incidente – pentru că
vedeau cum un copil stătea singur la masa de prânz sau un grup întorcea
spatele unui coleg –, astăzi multe dintre aceste interacțiuni au loc în sfera
virtuală și, de vreme ce nu există martori, adulții nu pot interveni, iar elevul
exclus se va simți și mai singur în suferința sa.

DEZAPROBAREA PUBLICĂ ȘI RUȘINEA

Mai există un lucru important legat de platformele sociale care duce la
adâncirea crizei actuale a singurătății: ne face statutul social public și, odată
cu acesta, disprețul și dezaprobarea grupului din care facem parte. De
vreme ce chiar și cele mai banale dintre întâlnirile prietenilor ajung de
regulă să fie imortalizate pe Instagram sau transmise ca Snap Story pe
Snapchat, absența ne este imediat remarcată. Mai mult, noua monedă
socială a redistribuirilor și like-urile înseamnă că de fiecare dată când
postăm și mesajele ne sunt ignorate riscăm să ne simțim nu doar respinși și
neînsemnați, dar și rușinați, pentru că respingerea suferită este publică.
Tocmai această teamă de a fi ignorat în mod atât de vizibil poate face ca
oameni de succes și cu respect de sine, precum un profesor de științe
politice din Marea Britanie pe care îl cunosc, să petreacă, după cum mi-a
mărturisit, ore întregi încercând să formuleze mesajul perfect pe care să-l
posteze pe Twitter, stilizându-l și finisându-l, ore pe care știe bine că ar
putea să le dedice mai degrabă cercetării științifice. Aceeași teamă o face și
pe Jennifer, studentă la masterat, să petreacă atât de mult timp editându-și
fotografiile de pe Instagram, încât uneori nici nu are timp să se bucure
efectiv de experiența pe care o imortalizează. În timpul unei vacanțe recente
în Costa Rica, ea a petrecut atât de mult timp finisându-și postarea „Jane se
dă cu tiroliana“, încât, în mod ironic, nici nu a mai apucat să se dea, irosind
astfel șansa unei experiențe sociale memorabile cu prietenii care erau alături
de ea.
Din nou, această teamă de a fi vizibil nepopulari este deosebit de
dureroasă și neliniștitoare mai cu seamă pentru cei mai tineri dintre noi. Un
părinte mi-a povestit cât de dureros este să-și vadă fiica dând like cu
frenezie tuturor postărilor prietenilor, încercând astfel să-și asigure un like
din partea lor la viitoarele ei postări. Mic de statură și cu ochelari, Peter,
elev de clasa a 9-a din Londra, mi-a descris „agonia“ simțită atunci când
„postam, așteptam și speram ca cineva să-mi răspundă, iar când nu primeam
nici un semn mă întrebam din nou și din nou de ce nu mă place nimeni. Cu
ce am greșit?“. Iar Jamie îmi mărturisește că o sperie gândul că zilele ei
consecutive cu mesaje de pe Snapchat s-ar putea sfârși. „Mi se face rău,
fizic“, continuă ea.
Nu că a fi popular n-ar fi fost dintotdeauna important pentru tineri. Până
la urmă stă la baza majorității dramelor din timpul liceului. Ceea ce diferă,
repet, este puternicul și inevitabilul impact pe care platformele sociale îl au
asupra acelor interacțiuni. „Rețelele sociale marchează o nouă eră prin
intensitatea, densitatea și omniprezența mecanismelor de comparație
socială, mai ales printre cei mai tineri dintre noi, care sunt «aproape
întotdeauna on-line» într-un moment din viață în care propria identitate,
voce și discernământ nu sunt în întregime conturate“, scrie Shoshana
Zuboff, profesor la Universitatea Harvard. „Tsunamiul psihologic al
comparațiilor sociale declanșate de rețelele sociale este fără precedent“,
continuă aceasta. Problema o reprezintă necesitatea constantă de a ne vinde
– și teama că nimeni nu va fi interesat să cumpere.
Unele companii care dețin rețelele sociale încep să recunoască problema
pe care au creat-o, cel puțin în mod tacit. Facebook are variante testate beta
ale platformei, precum și pentru Instagram (pe care o deține), unde like-
urile publice sunt ascunse – utilizatorul poate vedea câte aprecieri a obținut
pentru o postare, dar nimeni altcineva nu le poate vedea. Adam Mosseri,
liderul platformei Instagram, recunoaște că a fost inspirat în parte de un
episod din Black Mirror, serialul distopic SF creat de Charlie Brooker, în
care omniprezentele ratinguri de pe platformele sociale îi distrug treptat
viața eroinei. Apreciez aceste eforturi (inițiate, bineînțeles, după ce s-au
exprimat îndeajuns de multe temeri și plângeri), însă întrebarea care trebuie
pusă este dacă aceste schimbări – chiar dacă ar fi implementate după
proiectul-pilot – vor face cu adevărat vreo diferență. Oare nu va găsi
creierul nostru însetat de dopamină alte căi – comentarii, sau redistribuiri,
sau etichetări în postările altora – prin care să mențină vie nevoie noastră de
a ne compara mereu cu ceilalți? Și nu vom căuta oare în continuare acea
validare dată de fiecare like, chiar dacă nu-l poate vedea nimeni altcineva?
Din câte se pare, relația noastră cu platformele sociale și măsura în care
creierul nostru le-a asimilat arhitectura ne fac să credem că premisele
implicării noastre sunt deja bine trasate.

IUBEȘTE-MI AVATARUL
În afară de faptul că ne-a transformat în căutători tot mai nesiguri de like-
uri, prostituându-ne pentru mai mulți urmăritori și mai multă validare on-
line, platformele sociale ne încurajează să mai facem ceva: să prezentăm
public versiuni ale noastre tot mai lipsite de autenticitate. Să fim serioși,
nimeni nu postează pe Facebook: „Mi-am petrecut tot weekendul în
pijamale, mâncând zece pachete de biscuiți și uitându-mă la Friends“. În
schimb, viața pe care o postăm on-line este alcătuită dintr-o galerie atent
selecționată de momente fericite, petreceri și aniversări, plaje însorite și
mâncăruri de ne lasă gura apă. Problema este că astfel de versiuni filtrate și
editate în Photoshop sunt mult prea adesea complet diferite de adevărata
noastră existență.
Cine sunt, de fapt? Persoana mereu fericită, sociabilă și de succes pe are
o promovez pe Instagram, sau cineva care uneori eșuează, ezită și se simte
nesigur? Și ce se întâmplă dacă eul meu fals este cel pe care îl preferă
prietenii mei din mediul on-line? Cu cât ne edităm mai mult viețile pe
platformele sociale, cu atât mai mult vom simți că devenim simple mărfuri
și vom ajunge să credem că nimeni nu cunoaște sau nimeni nu preferă
„adevărata“ persoană din spatele profilului. E un sentiment extrem de
izolant. După cum bine spune Tessa, o tânără inteligentă și creativă de 17
ani din California: „Ne trăim viața tot mai mult ca un avatar dintr-un joc
video“. Mai exact, avataruri cu poze perfecte. În 2016, un sondaj pe 2.000
de participanți din Marea Britanie, efectuat de compania de cercetări de
piață Custard, a scos la iveală că doar 18% dintre respondenți au o
fotografie de profil pe Facebook care îi reprezintă cu acuratețe.
Poate că e în natura noastră să ne străduim din răsputeri să dăm bine în
fața celorlalți, iar acest teatru pe care îl jucăm în fața lor ne poate face să
părem altfel decât suntem cu adevărat. Acum mai bine de 400 de ani,
Shakespeare spunea că „Lumea-ntreagă e o scenă“. Iar îndeosebi
adolescenții par să aibă asemenea înclinații; ochi de pisică bine conturați,
minijupe minuscule, cizme de motociclist și Așa grăit-a Zarathustra a lui
Nietzsche în geantă era imaginea mea atent meșteșugită la 14 ani.
Epoca rețelelor sociale marchează însă o deviere de la comportamentul
nostru tradițional din următorul punct de vedere, foarte important: în trecut,
puteam lua oricând o pauză de la atitudinea teatrală, revenind la versiunea
noastră oarecum intimă și autentică. O dată pe săptămână, fără excepție, eu
cea de la vârsta de 14 ani mă dezbăram de toate accesoriile, îmi luam
pijamalele și mă cocoloșeam lângă ai mei ca să ne uităm la Dallas. Acum
însă, cu telefoanele mereu în mână, vânăm fiecare oportunitate de a
imortaliza secvențe din viața noastră – deci când se oprește tot acest teatru?
Întrebarea e valabilă pentru noi toți. Gândiți-vă la ultima dată când v-ați
făcut un selfie. Ce v-a trecut prin cap? V-ați privit cu adevărat fața, sau v-ați
privit-o „prin ochii“ celor care v-ar fi văzut pe rețeaua socială? V-ați făcut
voi fotografia?
De asemenea, cum vă sunt afectate relațiile cu ceilalți dacă acestea nu
mai sunt decât interacțiuni între avataruri idealizate? În mod inevitabil,
relațiile vor deveni tot mai superficiale și mai distante, precum și neobișnuit
de competitive. După cum spune elocvent un adolescent de 16 ani care a
părăsit rețelele sociale: „Prezentam această versiune falsă a mea pe o
platformă unde majoritatea celorlalți își prezentau propriile versiuni false.“
Încă de la bun început, formatul platformelor sociale a încurajat
utilizatorii să se prezinte altfel decât sunt în schimbul validării sociale.
Luați, spre exemplu, Facebook: la mijlocul anilor 2000, când încă se numea
„TheFacebook“ și era disponibil doar pentru studenți, utilizatorii au început
să-și modifice profilurile cu precizie chirurgicală, de la fotografiile de profil
frecvent actualizate – studiate, dar nu exagerat – la descrierile interesante
despre cluburile și activitățile preferate, și chiar până la modificarea
orarului școlar (public de altfel), pentru a „proiecta o anumită imagine
despre sine“, spune David Kirkpatrick, autorul cărții The Facebook Effect.
Le-a păsat oare lui Mark Zuckerberg și celorlalți ce fenomen au dezlănțuit?
Din nou, se pare că nu. Poate că scopul lor declarat a fost acela de a conecta
lumea, dar, dacă relațiile dintre oameni au devenit mai superficiale, mai
violente sau tot mai distorsionate din această cauză, atunci asta e.
Uneori, unii ajung să-și prefere imaginea din mediul virtual în locul celei
autentice. Totul începe, discret, cu un selfie pe Instagram, făcut cu un filtru
care adaugă urechi de cățel și un năsuc drăgălaș. Apoi descoperim un alt
filtru care poate netezi pielea, defini pomeții și mări ochii, creând astfel o
versiune puțin îmbunătățită a propriei fețe, sub aparența unui selfie
nevinovat. Trecem apoi la anumite programe de editare digitală care merg și
mai departe, luminându-ne tenul, alungindu-ne linia maxilarului și
subțiindu-ne astfel obrajii, albindu-ne dinții, redesenându-ne nasul, conturul
și lățimea feței. Toate aceste modificări se pot face cu o aplicație precum
FaceTune, mereu în topul celor mai vândute aplicații pe Apple App Store.
Indiscutabil, fața pe care o privim în oglindă începe să pară atât de…
imperfectă, în comparație cu cea digitală. Astfel că ne ducem cu fotografia
îmbunătățită la un chirurg plastician și-i solicităm acele câteva retușuri
relevante pentru a da viață versiunii pe care am editat-o on-line.
Poate părea exagerat, însă nu este un scenariu imposibil. Tot mai mulți
tineri merg la clinicile de chirurgie plastică cu aceste versiuni ale lor filtrate,
modificate în Photoshop. În 2017, 55% dintre chirurgii din Academia
Americană de Chirurgie Facială, Plastică și de Reconstrucție au avut cel
puțin un pacient care a venit cu un selfie modificat digital, rugându-i să-l
recreeze, cu 13% mai mulți față de anul precedent. Iar ei se așteaptă ca
acest procent să crească în continuare.
Platformele sociale nu doar că ne transformă în negustorii propriei
persoane, dar există riscul să asimilăm acel sentiment de BOMP de care
vorbeam mai devreme, care ne face pe mulți să simțim atât că suntem mai
puțin populari decât cei din jur, cât și că versiunea noastră reală este mai
puțin populară decât versiunea noastră îmbunătățită digital. Iar acest
sentiment este realmente alienant.

SCHIMBAREA ESTE POSIBILĂ

Cum putem combate atunci efectele nocive ale rețelelor sociale, reducând
totodată rolul pe care acestea îl joacă în criza singurătății secolului XXI?
În mod clar, esențial este să petrecem cât mai puțin timp pe aceste
platforme. În cercetările întreprinse pentru această carte, am întâlnit inclusiv
persoane care au luat decizia de a se rupe complet de acest univers. Oameni
precum Sammy, tânărul de 15 ani pasionat de dezbateri care a hotărât pur și
simplu că nu mai vrea să facă parte dintr-un mediu toxic și a părăsit
definitiv platformele sociale. Sau Peter, absolventul de 22 de ani care mi-a
mărturisit că a renunțat la Instagram și vede o îmbunătățire semnificativă în
starea sa de fericire și în sănătatea sa emoțională. Sau Maxine, o specialistă
în finanțe de 40 de ani care şi-a şters contul de Facebook fiindcă a simțit pur
și simplu că nu mai poate citi nici o postare a prietenilor care se laudă cu
viața lor personală sau profesională. Acestea sunt însă, în continuare,
excepții. Migrația în masă către platformele sociale și utilitatea acestora ca
servicii de mesagerie îi face pe cei ce renunță la ele să se simtă destul de
excluși. Iar acest lucru este adevărat mai ales în rândul tinerilor. Dacă toată
clasa „se adună“ pe Instagram, absența noastră din rețea ni se va părea
insuportabilă. Dacă nu apar alte norme sociale, conform cărora prezența
fizică ar deveni cu mult mai populară decât constanta prezență on-line,
lucrurile nu se vor schimba prea curând.
Chiar și în cazul celor care vor să reducă timpul petrecut pe platformele
sociale, deconectarea este foarte dificilă din cauza dependenței pe care
acestea o creează. Există însă câteva metode practice pe care le putem
încerca cu toții. Alegeți-vă câteva zile în care să nu folosiți dispozitivele
digitale. Găsiți-vă niște trucuri care să vă ajute să vă domoliți poftele – cum
ar fi mutarea tuturor aplicațiilor de acest fel într-un dosar special în telefon,
bine ascuns, sau ștergerea acestor aplicații în întregime de pe telefon.
Rugați-vă partenerul, și chiar copiii, să vă dojenească când vă comportați ca
un „robot“ (deși o să vreți să găsiți poate un termen mai blând). Sau cum ar
fi să dați cuiva din familie, sau unui prieten, o sumă frumușică, un fel de
„garanție“, care să vă fie returnată dacă vă reduceți prezența pe rețelele
sociale în următoarele șase luni? Strategia s-a dovedit deosebit de eficientă
în cazul fumătorilor care doresc să scape de această dependență.
Ați putea chiar să vă luați un telefon mai simplu, cumpărându-vă, de
exemplu, un Lightphone, dispozitiv anume conceput mai rudimentar, de pe
care puteți suna și care are (vai!) doar vechile nouă taste pentru mesaje,
poate cea mai simplă formă de scriere – fără nici măcar o tastatură
QWERTY –, și pe care pot fi salvate doar zece contacte.
Dar asta nu este o bătălie pe care o putem duce singuri. Intervenția
decisivă a statului este esențială pentru a combate dependența digitală.
Gândiți-vă la măsurile pe care le folosesc guvernele pentru a descuraja
consumul produselor din tutun, precum avertismentele tipărite pe ambalaje.
Date fiind caracteristicile la fel de nocive ale platformelor sociale, este
poate timpul să facem obligatorii și avertismentele privind pericolele
acestor platforme, nu credeți? Mesaje de tip pop-up de fiecare dată când
deschidem o aplicație, anunțuri pe diverse pagini de Internet, etichete pe
cutia telefoanelor mobile, poate cu imaginea unui creier distrus? Astfel de
măsuri ne vor ajuta să conștientizăm zilnic riscurile. De fiecare dată când
folosim aceste tehnologii, trebuie să ni se reamintească și riscurile la care ne
supunem. Și, la fel cum sunt fumătorii încurajați să se lase de țigări,
campaniile de sănătate publică ar trebui să ne încurajeze să reducem timpul
petrecut pe telefoane și pe platformele sociale. Mai ales pentru că, spre
deosebire de zahăr – drog deosebit de nociv, dar care face rău doar
utilizatorului –, rețelele sociale, „la fel ca tutunul, ne dăunează nu doar
nouă, ci și celor din jur“.
Iar atunci când vine vorba de copii, trebuie să mergem și mai departe.
Când un copil care abia a împlinit nouă ani este „tot mai îngrijorat de
imaginea sa on-line“ și „devine dependent de like-uri ca formă de validare
socială“, după cum ne spune Anne Longfield, comisarul pentru copii din
Marea Britanie, nu putem accepta cu seninătate daunele provocate de
rețelele sociale copiilor, consolându-ne cu platitudini precum „asta e lumea
în care trăim“.
Rețelele sociale, în forma lor actuală, ar trebui să fie interzise copiilor
sub vârsta consimțământului (16 ani în Marea Britanie, 18 în Statele Unite).
În timp ce mulți se vor împotrivi și vor susține că astfel de restricții ar
încălca libertatea de exprimare și independența personală, vă rog să
înțelegeți că nu propun o interdicție totală a accesului la platformele sociale
sub această vârstă, ci doar interdicția platformelor sociale care provoacă
dependență. Iar rețelele sociale vor fi cele care vor trebui să aducă dovezi
științifice foarte clare că nu provoacă dependență în rândul copiilor. Și, când
nu vor reuși să dovedească acest lucru, platforma va fi obligată să pună la
punct mecanisme foarte eficiente pentru a stabili cu precizie dacă
utilizatorii au vârsta legală.
Astfel, platformele vor fi cele care vor trebui să vină cu noi versiuni care
să provoace mai puțină dependență, sau să elimine elementele nocive pe
care le folosesc momentan, precum like-urile, mesajele de pe Snapchat sau
derularea continuă, dacă doresc să recâștige acest segment de vârstă.
Măsura poate părea draconică, dar nu trebuie decât să ne întoarcem puțin
în trecut și să vedem cum se poate schimba atitudinea noastră față de acest
fel de măsuri. Îmi amintesc de șocul și surpriza pe care le-au simțit mulți
britanici când centurile de siguranță au devenit obligatorii pentru copii pe
scaunele din spate ale mașinilor. La acea vreme, măsura ni s-a părut atât
inutilă, cât și un atac asupra libertății personale, însă a salvat, desigur,
nenumărate vieți, iar acum ni se pare de-a dreptul o dovadă de inconștiență
să nu pui centura unui copil. În mod similar, înainte era perfect normal să
fumezi într-o mașină în care se aflau copii, iar acum nu doar că ni se pare de
neconceput, dar este chiar ilegal în Marea Britanie, în unele state și orașe
din Statele Unite, precum și în multe alte părți ale lumii. Doar ca simplă
precauție, interzicerea platformelor sociale care pot da dependență înainte
de vârsta consimțământului este o posibilă măsură eficientă.
În ceea ce privește unele forme evidente de discurs toxic pe aceste
platforme, precum instigarea la ură și distribuirea de conținut violent,
trebuie să existe toleranță zero. Și, deși înțeleg reticența liderilor giganților
tehnologici, precum Mark Zuckerberg, de a-și asuma rolul de arbitri, dat
fiind mai ales dreptul la libertatea de exprimare proclamat de Primul
Amendament din Constituția Statelor Unite, platformele sociale nu pot
pretinde titlul de piață publică, pentru ca mai apoi să insiste că nu-și pot
asuma întreaga răspundere pentru conținutul distribuit. Mai ales când știm
deja că marile platforme impun restricții în anumite cazuri. De exemplu,
Facebook frizează uneori absurdul în dorința sa de a interzice nuditatea.
Desigur, înțeleg și că există dificultăți reale în legătură cu monitorizarea a
sute de milioane de mesaje distribuite pe rețelele sociale în fiecare zi și că
mecanismele automatizate de identificare a celor cu conținut violent nu sunt
întotdeauna eficiente. Rezultă însă că, pe lângă investițiile mai consistente
în remedierea problemelor tehnologice – prin utilizarea unor tehnici
informatice de care aceste companii dispun din abundență –, platformele
trebuie să angajeze și un număr mai mare de moderatori umani care să ajute
la ameliorarea acestor probleme. Astfel, giganții platformelor sociale
trebuie să recunoască dificultatea presupusă de moderarea acestor
conținuturi, atât din punct de vedere intelectual, cât și emoțional, precum și
nevoia ca acești moderatori să fie bine pregătiți, plătiți și sprijiniți
emoțional în mod adecvat. Momentan, nu se iau destule măsuri. Dacă
măcar 10% din energia dedicată de giganții din domeniul tehnologiei
dezvoltării și extinderii companiei ar fi alocată pentru a găsi soluții mai
eficiente cu privire la moderarea mesajelor postate, am fi mult mai aproape
de eliminarea toxicității digitale, a polarizării, alienării și izolării.
Problema nu este că nu-și permit să facă mai multe. Cu zecile de miliarde
de dolari pe care le încasează și cu munții de numerar din rezerve,
companiile care dețin rețelele sociale ar avea capacități și puteri
extraordinare să facă schimbări majore. Se pare însă că pur și simplu nu vor
să investească banii, resursele și atenția necesare pentru a găsi soluții cu
adevărat eficiente. Unii dintre liderii acestor companii pot trece peste un
anumit număr de reclamații, de amenzi și chiar de morți atunci când miza
este atât de mare și când sunt în joc atât de multe miliarde de dolari în
profituri anuale. La fel cum marile companii de țigări au hotărât că este
acceptabil să promoveze un produs nociv pentru că profiturile sunt atât de
mari, și giganții rețelelor sociale au hotărât că victimele colaterale sunt un
reziduu necesar al modelului lor de afaceri. După cum observă profesorul
Zaki: „Este bine cunoscut faptul că Mark Zuckerberg și-a îndemnat
angajații să «muncească repede fără să fie atenți la consecințe»29. Din ce
vedem acum, e clar că nu au fost deloc atenţi la consecinţe.“
Nu este de ajuns să ne bazăm pe platformele sociale că își vor monitoriza
conținutul toxic, după cum a recunoscut deja și Mark Zuckerberg. Avem
nevoie de legi drastice pentru a-i obliga să se schimbe. Amenzile date până
acum pentru că nu au șters imediat mesajele cu conținut nociv au fost într-
atât de mici încât s-au dovedit a fi de-a dreptul ridicole în contextul
profiturilor colosale și fără precedent încasate de giganții platformelor
sociale. Contravenienții principali trebuie să fie amendați cu sume care
chiar le-ar afecta bugetul.
Poate că întrezărim însă unele schimbări. Imediat după transmiterea în
direct pe Facebook a atacului din 2019, petrecut în Christchurch, Noua
Zeelandă, în care au fost uciși 51 de oameni aflaţi în două moschei,
Australia a introdus Legea distribuirii materialelor cu caracter extrem de
violent, care impune amenzi de până la 10% din cifra de afaceri totală a
unei companii dacă aceasta nu șterge materialul „extrem de violent“
îndeajuns de „prompt“. Deși se aplică distribuirii de conținut extrem de
violent („omor sau tentativă de omor, act terorist, tortură, viol sau răpire“),
legea reprezintă un reper în legislație în ceea ce privește asprimea pedepsei
pe care ar putea-o primi platformele care o încalcă. Sunt prevăzute, de
asemenea, și pedepse cu închisoarea de până la trei ani pentru directorii
executivi ai acestor companii în cazul în care nu respectă dispozițiile.
Referitor însă la acel tip de discurs toxic prezent pe aceste platforme, dar
care nu atinge nivelul de discurs care instigă la ură, violență sau cu caracter
extrem de violent, care poate fi totuși nociv – precum bullyingul –,
combaterea acestuia este și mai dificilă. De exemplu, o postare care conține
acest tip de hărțuire poate fi foarte greu de identificat, dată fiind rapiditatea
schimbărilor la nivelul limbajului și modul în care umorul poate fi perceput
ca o armă. „Paula e așa de cool!“ poate părea o afirmație cu caracter pozitiv,
dar, dacă Paula este supraponderală, studioasă și fără prea mulți prieteni,
atunci afirmația trece drept o formă de bullying. E aproape imposibil de
stabilit conținutul jignitor printr-un algoritm, motiv pentru care devin atât
de importante sistemele eficiente de raportare, precum și moderatorii de
conținut.
Nu vrem să spunem că nu există soluții tehnologice cu privire la buna-
cuviință în mediul virtual. Platformele sociale ar putea să-și modifice
algoritmii în așa fel încât să recompenseze bunătatea, și nu ura, sau să se
asigure că „postările pozitive, care fac apel la toleranță, ajung mai rapid pe
prima pagină“, după cum ne sugerează profesorul Jamil Zaki. Ar putea cel
puțin să-și modifice algoritmii astfel încât să nu mai permită acelor postări
pline de ură să ajungă în topul noutăților. Sau cum ar fi ca platformele
sociale să le ceară utilizatorilor să se gândească de două ori înainte de a
posta ceva toxic sau cu intenția de a hărțui pe cineva? Instagram a început
deja să testeze această soluție pe anumite piețe, folosind mesaje de tip pop-
up care le cer utilizatorilor să se gândească de două ori înainte de a posta
comentarii pe care inteligența artificială le percepe ca fiind jignitoare
(precum „Ești așa de urât și de prost“). Repet însă, fără sabia lui Damocles
care să le amenințe capul, e greu de crezut că platformele vor lua măsurile
necesare, dat fiind dezinteresul acestora pentru astfel de soluții și averile
care sunt în joc.
Și în acest caz se conturează un cadru legal. Regulile propuse în ianuarie
2020 de către Biroul Comisarului pentru Informații din Marea Britanie,
privind protejarea copiilor în mediul virtual, le cer companiilor să se asigure
că „copiilor nu li se prezintă conținuturi care le-ar periclita sănătatea fizică
și emoțională sau siguranța“. Dacă acestea vor fi implementate, companiile
care nu se vor supune vor încasa o amendă „proporțională cu daunele
potențiale sau reale provocate și cu mărimea și veniturile companiei“.
Giganții din domeniul tehnologiei ar trebui cel puțin să aibă „obligația de
diligență“, stabilită prin lege, prin care trebuie să ia măsuri eficiente când
serviciile oferite provoacă daune semnificative. Această obligație ar fi
similară cu cea pe care o au angajatorii să se asigure că locul de muncă este
sigur pentru angajați. Iar dacă se va descoperi că încalcă aceste prevederi,
giganții din domeniul tehnologiei ar trebui să se confrunte cu amenzi și
pedepse semnificative.
Influența rețelelor sociale asupra copiilor a stat la baza unor măsuri
propuse recent de câțiva membri ai parlamentului britanic, care au sugerat
într-un raport din 2019 că, pe lângă „obligația de diligență“, guvernul ar
trebui să-i considere responsabili direct pe directorii executivi ai acestor
platforme pentru daunele provocate de produsele promovate, amintind
astfel de legislația recentă din Australia.
Într-adevăr, există măsuri pe care guvernele pot și ar trebui să le impună.
Nu trebuie să ne împăcăm cu gândul că este deja prea târziu și că nu mai
putem face nimic să remediem situația. Există destule lucruri pe care le
putem face pentru a ne proteja, atât pe noi, cât și comunitatea, de influența
giganților din domeniul tehnologiei – dacă avem de partea noastră voința și
presiunea politică, desigur. Și, deși mă bucură noua atitudine a celor de la
Facebook în ceea ce privește reglementarea, trebuie să ne înarmăm cu o
doză suficientă de scepticism în legătură cu încercările lor proactive de a
defini natura acestor reglementări. Până la urmă, solicitarea unor legi mai
stricte – menite să apere tot propriile interese – a fost și strategia preferată a
marilor companii de țigări. E extrem de important să ne asigurăm că
giganții platformelor sociale nu vor avea un rol central în stabilirea acestor
noi reguli de funcționare, dată fiind extraordinara putere economică și
mediatică de care dispun.
Și ce putem face mai mult noi, ca indivizi, în afară de a ne recunoaște
dependența vădită față de aceste dispozitive, de a încerca să limităm
utilizarea lor și de a trăi durerea sevrajului provocat de această limitare? Cel
puțin, dacă alegem să rămânem în continuare activi pe aceste rețele sociale,
trebuie măcar să fim conștienți de potențialele consecințe nocive ale
postărilor noastre și să fim mai atenți cu privire la comentariile sau
distribuirile pe care le facem. Trebuie să nu mai dăm atenție vocilor
agresive și dezbinătoare, să rezistăm tentației de a da like sau de a
redistribui mesaje pline de cruzime și să petrecem mai mult timp
promovând idei și sentimente pozitive, de natură să ne aducă împreună. Și,
desigur, să nu ne ferim să blocăm, să ignorăm sau să ștergem din listă
persoane a căror prezență ne dăunează sau care ne adâncește sentimentul de
izolare. Școlile au și ele un rol în educarea elevilor în ceea ce privește
comportamentul corect pe platformele sociale, punându-le acestora la
dispoziție metodele prin care pot interacționa în mod adecvat, părinții având
și ei un rol similar. Poate că unora li se par prea simpliste aceste măsuri, dar,
dacă rețelele sociale ne adâncesc sentimentele de singurătate și nefericire,
nu avem cu toții oare responsabilitatea de a încerca măcar să le mai
atenuăm efectele?
Pe lângă aceste măsuri, putem pune presiune pe companiile care își fac
reclamă pe aceste rețele, astfel încât ele să ceară ca giganții din domeniul
tehnologiei să ia mai multe măsuri cu privire la combaterea urii și a
bullyingului. Decizia luată în vara lui 2020 de către mai multe companii
importante, printre care Unilever, Starbucks, Coca-Cola și Ford, de a
suspenda reclamele de pe Facebook pentru o perioadă de timp, în semn de
solidaritate cu campania #StopHateForProfit, ne demonstrează că acestea
sunt dispuse să intervină și să ia atitudine împotriva mesajelor cu conținut
agresiv și învrăjbitor. Important este ca implicarea lor în reforma rețelelor
sociale să fie de durată, pentru a avea loc schimbările necesare. Și atunci
rolul nostru de consumatori va deveni esențial, pentru că le putem arăta
companiilor că nu le vom mai cumpăra produsele dacă nu vor menține în
continuare presiunea asupra platformelor sociale. Indiferent de vârstă, dacă
ne angajăm cu toții să mobilizăm comunitățile și să ne facem doleanțele
bine auzite, vom putea face o schimbare.
Încurajator este și faptul că în interviurile avute cu adulți tineri – cei
născuți între 1994 și 2004, pe care i-am numit „generația K“, ale căror vieți
au fost imortalizate de camerele digitale de când s-au născut și care ajung în
licee și universități bântuiți de informațiile și fotografiile nud care ar putea
scăpa în mediul virtual – am descoperit că mulți dintre ei sunt foarte
conștienți de aceste defecte și de pericolele așa-zisului teritoriu digital
„nativ“, poate chiar mai mult decât cei în vârstă. Generația K se implică tot
mai mult în activism – de la Greta Thunberg până la Malala Yousafzai și
supraviețuitorii atacului de la liceul din Parkland, care au adunat mai mult
de un milion de oameni din întreaga lume în protestul împotriva violenței
armate – și poate că tot ea îi va trage la răspundere pe giganții din domeniul
tehnologiei și va recunoaște pericolele profunde ale dependenței de
dispozitivele digitale.

25. Ludiții, organizație secretă de muncitori din domeniul textil, s-au opus mecanizării (n. tr.).
26. Platon, Opere IV, „Phaidros“, trad. rom. de Gabriel Liiceanu, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1983, p. 503 (n. tr.).
27. FOMO – „Fear of Missing Out“ (n. tr.).
28. BOMP – „a Belief that Others are More Popular“ (n. tr.).
29. În original, „move fast and break things“ (n. tr.).
CAPITOLUL 7
Singuri la birou

Patruzeci la sută. Acesta este procentul la nivel global al salariaților care

lucrează la birou și declară că se simt singuri la serviciu. În Marea Britanie,
acest procent ajunge la 60%. În China, mai mult de jumătate dintre angajații
care lucrează la birou spun că se simt singuri în fiecare zi. În Statele Unite,
aproximativ unul din cinci angajați nu au nici măcar un prieten la birou, iar
54% dintre cei din generația K se simt distanțați emoțional de colegi. Toate
aceste cifre precedă pandemia de coronavirus și epoca distanțării sociale,
care se pare că au exacerbat situațiile prezentate mai sus. În același timp,
85% dintre angajații din întreaga lume nu se simt implicați în serviciul pe
care îl prestează. Nu e vorba însă doar de plictiseală sau indispoziție:
implicarea angajaților este strâns corelată cu gradul de apropiere dintre
angajați și ceilalți colegi, precum și de relația cu angajatorul.
E limpede că nu doar schimbările din viața noastră privată ne fac să ne
simțim singuri, ci și cele de la locul de muncă.
Desigur, nu trebuie să idealizăm condițiile de muncă de altădată.
Muncitorul care lucra în fabrică despre care vorbea Karl Marx în secolul al
XIX-lea trudea pentru bani puțini, prestând o muncă repetitivă și de rutină,
tot mai înstrăinat de sine însuși, de ceilalți muncitori și de munca sa. Proza
anglofonă din secolul al XIX-lea și XX abundă de funcționari singuratici,
de la Bartleby, copistul apatic al lui Herman Melville, la Esther Greenwood,
eroina din Clopotul de sticlă de Sylvia Plath. În 1972, Sharon Griggins,
telefonistă de profesie, îi mărturisea lui Studs Terkel, cunoscut și apreciat
realizator de emisiuni radio și autor american, că, deși vorbea în fiecare zi
atât de mult încât o durea gura, pleca la sfârșitul zilei către casă simțind că
parcă nu vorbise cu nimeni.
Fără îndoială, se știe că mulți se simt singuri la locul de muncă. Însă ceea
ce este surprinzător astăzi e că atât de multe aspecte care ar trebui să ne facă
mai productivi și mai eficienți au în cele din urmă efectul opus, pentru că
ajung să ne facă să ne simțim și mai izolați, și mai deconectați de ceilalți.
Singurătatea la locul de muncă nu este nocivă doar pentru angajați, ci și
pentru angajator, singurătatea, implicarea și productivitatea fiind evident
strâns legate. Persoanele fără măcar un prieten la serviciu au de șapte ori
mai puține șanse să fie implicați intelectual sau emoțional în munca depusă.
În general, angajații singuri și izolați de ceilalți își iau mai multe zile libere
pe motive medicale, sunt mai puțin motivați, mai puțin interesați, fac mai
multe greșeli și sunt mai ineficienți la serviciu decât cei care nu sunt
singuri. După cum s-a demonstrat într-un studiu, „odată ce se instaurează
sentimentul de singurătate… devii chiar mai inabordabil. Nu-i mai asculți
pe ceilalți. Ești mai preocupat de sine. Se petrec tot felul de lucruri care te
fac să devii un interlocutor mai puțin dezirabil“. Drept urmare, explică
autorii acestui studiu, devine mult mai dificil să obții ajutorul și resursele de
care ai avea nevoie pentru a fi împlinit.
Atunci când ne simțim singuri la serviciu suntem și mai înclinați să ne
schimbăm locul de muncă sau să ne dăm demisia. De exemplu, un studiu
care a implicat 2.000 de manageri și angajați din zece țări a scos la iveală că
60% dintre cei chestionați ar continua să lucreze la aceeași companie dacă
ar avea mai mulți prieteni la serviciu.
Deci ce anume îi face pe mulți dintre noi să se simtă singuri la locul de
muncă în secolul XXI?

SINGURI ÎNTR-UN SPAȚIU DESCHIS

Un spațiu fără pereți despărțitori, angajați care stau la șiruri lungi de birouri,
tastând de zor, respirând același aer recirculat: bine ați venit în biroul open
space.
În ultima vreme, majoritatea obiecțiilor cu privire la birourile open space
au fost legate, bineînțeles, de riscul biologic. Un studiu întreprins de
Centrul pentru Controlul și Prevenirea Bolilor din Coreea, care a urmărit un
focar de coronavirus la un call center din Seul, în februarie 2020, ne arată
cum, la doar două săptămâni după ce s-a infectat primul angajat, alți
nouăzeci, care lucrau în același spațiu deschis, au fost testați pozitiv. Însă
acest tip de spațiu nu ne pune în pericol doar sănătatea. Unul dintre
motivele pentru care atât de mulți angajați se simt izolați este tocmai pentru
că își petrec zilele în aceste birouri imense cu plan deschis.
Poate părea contradictoriu, mai ales că, atunci când au apărut pentru
prima oară, în anii ’60, birourile open space au fost lăudate, fiind
considerate un concept foarte modern, aproape utopic și care – în teorie, cel
puțin – ar fi creat un mediu de lucru mai sociabil, unde oamenii și ideile se
puteau mișca într-un mod mult mai firesc. Susținătorii acestor spații din
ziua de azi încă promovează această viziune. După cum am observat însă în
cazul zonelor urbane, spațiul nostru fizic are o influență majoră asupra
gradului de izolare sau de singurătate pe care îl percepem. Și se pare că
birourile open space – cu siguranță cel mai comun model de organizare din
prezent, preluat de jumătate dintre birourile din Europa și două treimi dintre
birourile din Statele Unite – cresc riscul de izolare.
Într-un studiu reprezentativ publicat recent de Școala de Afaceri a
Universității Harvard, care a urmărit ce se întâmplă cu angajații atunci când
fac trecerea de la cubicul la open space, cercetătorii au descoperit că, „în loc
să stimuleze colaborarea față în față și relațiile mai profunde“, arhitectura
deschisă pare să „ducă mai degrabă către izolare socială“ de colegi,
angajații preferând să trimită e-mailuri și SMS-uri în loc să vorbească între
ei.
Motivul pentru care se manifestă acest instinct de retragere este reacția
firească pe care o avem la zgomot excesiv, la lucrurile care ne distrag sau la
întreruperile nedorite care vin la pachet cu birourile open space. Am văzut
că un fenomen similar se întâmplă și în orașe, unde, copleșiți de mulțimea
de oameni din jurul nostru, suntem tentați să ne retragem și să ne izolăm.
Este, în același timp, și o reacție prin care încercăm să ne protejăm. Există
studii care ne arată că zgomotul de peste 55 de decibeli – aproximativ
sunetul amplificat al unui apel telefonic – ne stimulează sistemul nervos și
declanșează o creștere semnificativă a nivelului de stres. În multe astfel de
birouri open space, nivelul de zgomot este mult mai ridicat de atât, dat fiind
faptul că fiecare vorbește tot mai tare, tocmai ca să se facă auzit.
Iar problema nu este doar nivelul de zgomot. Așa cum Alexa, asistentul
vocal al celor de la Amazon, ne ascultă mereu, așteptând o comandă pe care
să o proceseze, creierul nostru într-un birou open space funcționează în mod
similar: ascultă constant zgomotul din jur, tastatura altcuiva, conversația de
la biroul alăturat, telefoanele care sună etc. Drept urmare, nu doar că ne este
mult mai greu să ne concentrăm, dar ne ia și mai mult timp să ne îndeplinim
sarcinile, pentru că încercăm în același timp și să auzim, și să ignorăm
sunetele din jur. Când lucram într-un birou open space, îmi puneam
întotdeauna căștile, pentru a anula zgomotul, chiar înainte să intru în
clădire. Singurul mod prin care mă puteam concentra la serviciu era să
anulez acest zgomot neîncetat, chiar dacă asta însemna să fiu mai puțin
atentă la ce se întâmpla la birou în jurul meu. Simțeam că nu am de ales,
fiind nevoită să mă izolez de colegi ca să fiu productivă și să-mi fac treaba.
Nick Perham, psiholog de profesie, a cercetat acest fenomen în detaliu:
„Majoritatea persoanelor, explică el, lucrează cel mai bine atunci când este
liniște, în ciuda a ceea ce declară unii“. Într-adevăr, studiile ne arată că o
simplă conversație din apropiere ne poate reduce productivitatea la serviciu
cu până la 66%.
Intrăm poate într-o epocă în care birourile open space mai puțin populate
vor deveni regula, însă, deși asta se traduce prin mai puțin zgomot, sunetele
discordante continue nu reprezintă singurul lucru care ne face să ne
retragem; un rol important îl joacă și lipsa de intimitate. Cercetătorii
vorbesc despre acel „sentiment de nesiguranță“ care predomină în birourile
open space, pentru că absolut toată lumea poate vedea și auzi ce faci. Iar
asta, spun ei, duce la o absență a conversațiilor profunde și la un fel de
„jenă inconfortabilă“ care „descurajează conversațiile lungi“, favorizează
„discuțiile mai scurte și mai superficiale“ și duce la autocenzurare. Din
propria experiență, pot spune că sunt complet de acord cu această afirmație;
e dificil să ai o conversație interesantă cu un coleg – nu mai vorbim de o
discuție cu partenerul de viață sau cu doctorul – când știi că poți fi auzit de
absolut toți cei care s-ar afla în apropiere.
Așa cum conversațiile adolescenților pe platformele sociale tind să fie
atât oarecum teatrale, cât și superficiale, pentru că au loc într-un spațiu
public, la fel se schimbă și comportamentul angajaților din birourile open
space atunci când se simt observați. Biroul este acum scena pe care suntem
constant văzuți, pe care trebuie să jucăm și pe care nu avem voie să ne
lăsăm vreodată garda jos. Din punct de vedere cognitiv și emoțional, acest
lucru este epuizant și, în același timp, alienant: acum avatarul nostru este
pus la treabă și în lumea reală.
Această senzație de alienare este și mai intensă dacă șefii sunt adepți ai
ideii de „hot-desking“. Angajatorii au încercat să promoveze această
practică, lăudând-o ca fiind întruchiparea libertății de exprimare la locul de
muncă – în fiecare zi puteți alege unde să vă așezați. Însă realitatea este că
atunci când nu avem propriul colțișor, un loc în care să ne punem fotografia
copilului sau a partenerului, atunci când nu mai stăm lângă cineva îndeajuns
de mult încât să ne împrietenim și suntem într-o constantă alergătură zilnică
pentru un birou la care să ne așezăm, viața la birou poate deveni destul de
izolantă: 19% dintre cei care au adoptat această practică au răspuns, într-un
studiu din 2019 efectuat în Marea Britanie, că se simt înstrăinați de colegi,
iar 22% au răspuns că le este dificil să regăsească spiritul de echipă cu
ceilalți colegi. Angajații care au parte de așa ceva la locul de muncă sunt
echivalentul chiriașilor care nu și-au cunoscut niciodată vecinii. Mai
degrabă vagabonzi decât nomazi, aceștia se simt tot mai ușor de înlocuit și
mai ignorați, și chiar mai puțin vizibili. Atunci când Carla, manager la o
corporație din Marea Britanie, a trebuit să-și ia liber o lună de zile după ce
suferise o operație neașteptată, colegii ei și-au dat seama abia după câteva
săptămâni că nu a fost la birou.
Unii angajatori, conștienți de faptul că angajații care se simt stresați,
distrați, deconectați și alienați au un impact negativ asupra eficienței,
productivității și caracterului inovator al companiei, au început astfel să-și
revizuiască planurile pentru birouri chiar înainte ca pandemia să impună
utilizarea panourilor transparente de protecție. Capsulele prefabricate,
portabile și izolate fonic, ușor de instalat în birourile open space, precum
cele produse de ROOM, Zenbooth și Cubicall, înregistraseră deja creșteri în
vânzări. În ianuarie 2020, capsula de tip cabină telefonică, comercializată
pe site-ul celor de la Cubicall – cea de o singură persoană, atât de mică,
încât angajatul poate lucra doar stând în picioare –, era promovată ca fiind
„soluția eficientă pentru neajunsurile designului interior în ziua de azi –
îmbunătățește productivitatea și moralul, oferind birourilor și spațiilor
comune o zonă de intimitate și concentrare“. Alți angajatori au luat măsuri
și mai radicale. În anumite locuri de muncă s-au amplasat lumini roșii,
galbene și verzi pe birouri pentru ca angajații să indice celorlalți dacă pot fi
întrerupți sau nu. În alte locuri se folosește chiar un dispozitiv care
amintește de o combinație între „căști și ochelari de cal“ pentru ca angajații
să se poată concentra asupra propriilor sarcini. Aceste soluții ar fi de râs,
dacă nu ar fi cazuri reale.
Am putea fi tentați să credem că aceste neajunsuri, laolaltă cu noile
cerințe impuse pe timpul pandemiei, ar însemna sfârșitul erei birourilor
open space. Dar zvonurile privind dispariția acestora sunt probabil
premature. Pentru că oricare ar fi povestea „oficială“ în legătură cu
preferinţa angajatorului pentru birourile open space și oricum a fost
promovată această strategie, realitatea este că aproape întotdeauna s-a
urmărit reducerea costurilor. Birourile open space costă cu aproape 50%
mai puțin per angajat decât birourile tradiționale, pentru că fiecare angajat
ocupă mai puțin spațiu fizic. Hot-deskingul oferă și mai multe „avantaje“:
deoarece fiecare birou va fi probabil folosit în mod constant, înseamnă că se
generează mai multă valoare per angajat. Date fiind pagubele economice
provocate de pandemia de COVID-19 și presiunea actuală asupra
companiilor de a-și reduce cheltuielile administrative și de a le menține la
un nivel scăzut – deși infectarea și planurile deschise merg mână în mână, și
chiar dacă se știe că birourile open space contribuie la nemulțumirea
angajaților –, nu doar că nu vor mai exista probabil destule fonduri pentru o
planificare a spațiilor în multe organizații, dar inclusiv hot-deskingul poate
reveni la modă, în ciuda riscurilor de infectare asociate cu această practică.
Amintiți-vă când au revenit de fapt la modă birourile open space: exact
după criza financiară din 2008. Și este foarte probabil să apară un sistem pe
două trepte în anumite companii, conducerea adăpostită în siguranță în
birouri, iar subordonaților oferindu-li-se doar niște laptopuri, în cel mai bun
caz.
A trece în plan secund sănătatea emoțională și fizică a angajaților, după
cheltuielile administrative, este nu doar îndoielnic din punct de vedere
moral, dar și ineficient din punct de vedere economic. În general, este o
abordare obtuză, individul fiind evident subordonat profitului, iar nevoile
sale emoționale și fizice fiind considerate drept irelevante pentru succesul
companiei, în ciuda faptului că bunăstarea și satisfacția angajatului
influențează fundamental productivitatea acestuia și, automat, eficiența
companiei.
Angajatorii trebuie să aibă în vedere aceste lucruri, chiar și în asemenea
vremuri de tăieri bugetare și de restrângere a activităților. Companiile care
nu vor fi interesate de nevoile personalului vor fi cu siguranță penalizate
atât din punct de vedere al calității angajaților pe care îi pot atrage, cât și în
ceea ce privește efortul depus de aceștia. Cu siguranță n-o să vă mai
implicați la fel de mult când știți că șefului nu-i pasă de nevoile de bază sau
de siguranța fizică a propriilor angajați.

DIGITALIZAREA LOCULUI DE MUNCĂ

Desigur, relațiile noastre de la locul de muncă și singurătatea pe care o
resimțim nu au fost afectate doar de spațiul în care lucrăm. Unul dintre
motivele pentru care mulți dintre noi ne simțim atât de detașați de colegi
este și faptul că tipul de comunicare cu aceștia este cu mult mai superficial
decât în trecut.
Gândiți-vă doar la cum decurgeau lucrurile acum zece ani. Dacă aveai de
discutat ceva cu un coleg, ai fi mers probabil până la biroul acestuia. Cât de
des mai facem acum asta? Și nu este doar o urmare a regulilor de distanțare
socială. Un studiu din 2018 efectuat la nivel global a scos la iveală că
angajații petrec aproape jumătate de zi trimițând e-mailuri și mesaje
colegilor care se află adesea la câteva birouri distanță. La serviciu, ca și în
viața privată, discuțiile cu ceilalți au fost treptat înlocuite de zgomotul
tastelor, chiar și atunci când ar fi mult mai ușor și mai rapid să comunicăm
faţă în faţă. Și asta adâncește sentimentul de singurătate resimțit la locul de
muncă. În jur de 40% dintre angajați declară că e-mailurile trimise colegilor
îi fac să se simtă „foarte adesea“ sau „adesea“ singuri.
Acest lucru nu ne surprinde, mai ales dată fiind calitatea schimburilor de
replici dintr-un e-mail de serviciu standard: acesta e mai degrabă
tranzacțional decât conversațional, eficient, și nu afabil, steril, și nu amical.
„Te rog“ și „Mulțumesc“ se numără printre victimele colaterale ale acestui
tip de conversație. Aflați tot timpul sub presiunea termenelor-limită, cu
inboxul constant plin, e-mailurile noastre, ca și mesajele de tip SMS, au
devenit tot mai scurte și mai lapidare. Și, cu cât avem mai mult de lucru, cu
atât mai reci suntem în exprimare.
Munca de la distanță, care a devenit tot mai populară – se estimează că
până în 2023 mai mult de 40% din forța de muncă va lucra de la distanță în
majoritatea timpului –, poate duce la o creștere semnificativă a singurătății
angajaților. Și asta e consecința faptului că cei mai mulți dintre angajați se
bazează pe e-mail sau pe alt mijloc similar de comunicare ca principal mod
de interacțiune. În ciuda entuziasmului inițial manifestat de unii când au
început să lucreze de acasă după debutul pandemiei, în câteva săptămâni
angajații au declarat că se simt cu mult mai singuri. După cum știm deja de
ceva timp, singurătatea poate fi cea mai mare dificultate cu care se
confruntă cei care lucrează de acasă.
În martie 2019, Ryan Hoover, blogger și fondator al site-ului de recenzii
Product Hunt, a postat pe Twitter că scrie un articol pe blog despre munca
de la distanță și a întrebat: „Pentru voi, cei care lucrați de acasă, ce anume
vă supără cel mai mult?“ Cea mai mare problemă, pe care mai bine de
1.500 de oameni au semnalat-o, a fost singurătatea, mulți dintre ei
subliniind sentimentul de izolare generat de munca văduvită de
interacțiunea față în față. „Lipsa interacțiunii sociale de la birou“, așa a
descris problema Eraldo Cavalli, consultant în management. Alții au
regretat vorbele vesele aruncate în treacăt pe hol sau discuțiile de la
dozatorul de apă care duc la „formarea de prietenii“ valabile și „dincolo de
locul de muncă“, după cum se plânge Seth Sandler, investitor și inginer
software care locuiește în California. „Nu mă mai pot ridica de la birou ca
să socializez cu colegii“, scrie inginerul John Osborn. Acesta continuă: „Și
e al naibii de pustiu.“ Eric Nakagawa, care lucrează în programe de tip
open-source, e cel mai direct: „Izolarea te distruge. Cu barbă de sihastru și
tot restul.“
Cel mai îngrijorător, deși cu totul de așteptat, dată fiind natura elastică a
capacităților noastre („folosește-o sau o pierzi“), a fost faptul că mulți dintre
respondenți au observat impactul muncii de acasă asupra vieții lor
personale. „Când stau singur în fața laptopului mult timp și mă duc după
aceea undeva, preţ de câteva ore mă simt de parcă am uitat cum să vorbesc
și să comunic cum trebuie cu ceilalți, după care îmi revin“, scrie Ahmed
Sulajman, inginer programator și CEO al propriei firme din Ucraina. „Mi se
pare dificil să faci trecerea de la mesajele scrise la comunicarea din lumea
reală.“
Munca de la distanță nu este neapărat nocivă. Mulți dintre cei care
lucrează de acasă prețuiesc autonomia și flexibilitatea acestui program,
fiind adepții idealului „Muncesc unde vreau și când vreau“, scăpând astfel
și de drumul până la serviciu. În afară de asta, o practică de afaceri care
încurajează munca de la distanță nu doar că le oferă companiilor un număr
mult mai mare de angajați posibili din care să aleagă, dar poate funcționa și
ca forță egalizatoare, oferind mai multe oportunități de a-și gestiona mai
bine viața profesională și cea de familie anumitor grupuri care de obicei nu
sunt prezente pe piața muncii, precum femeile care au născut de curând,
persoanele care au grijă de un părinte în vârstă și persoanele cu dizabilități.
Deși toate astea sunt perfect adevărate, la fel de adevărat este și faptul că
munca de la distanță adâncește sentimentele de singurătate și de izolare.
Bârfa, râsetele, discuțiile despre nimicuri și îmbrățișările sunt câteva dintre
lucrurile care lipsesc angajaților după închiderea forțată a birourilor în
timpul carantinei. Nicolas Bloom, profesor la Universitatea Stanford și unul
dintre cei mai de seamă cercetători din lume în ceea ce privește munca de
acasă, a descoperit că „este foarte ușor ca celor care lucrează de acasă să le
lipsească inspirația și să cadă în depresie“. Ba chiar într-un experiment pe
care l-a efectuat, și apoi publicat, în 2014, în care jumătate dintre cei 16.000
de angajați ai unei companii din China au fost selectați aleatoriu să lucreze
de acasă timp de nouă luni, jumătate dintre aceștia au ales să se întoarcă la
birou după acea perioadă, deși făceau mai bine de patruzeci de minute până
la serviciu. Interacțiunile de la birou le-au lipsit atât de mult încât erau
dispuși să sacrifice mai bine de o oră pe zi din timpul lor liber ca să aibă din
nou parte de ele.
Acest lucru ne arată că angajatorii ar trebui să reziste tentației de a reduce
costurile prin intensificarea și instituționalizarea muncii de la distanță după
pandemie și să acorde, în schimb, atenția cuvenită metodelor de ameliorare
a efectelor psihice negative resimțite de cei care lucrează deja de acasă.
De exemplu, s-ar putea utiliza mai des comunicarea video între angajați,
nu doar cea audio sau prin intermediul mesajelor scrise. Oarecum straniu,
aceasta este și strategia aplicată de Acvariul Sumida din Tokyo în timpul
carantinei, în încercarea de a ameliora singurătatea micuțelor anghile
morene. Lipsite de vizitatori, anghilele începuseră să se comporte ciudat,
îngropându-se în nisip atunci când îngrijitorii încercau să le verifice starea
de sănătate. Ca și Ahmed Sulajman, ele și-au uitat repede latura socială.
Astfel, îngrijitorii au rugat publicul să sune video și, odată conectați, să
salute cu mâna sau să le vorbească anghilelor (însă nu prea tare) timp de
cinci minute. Nu știm acum în ce măsură au ajutat aceste convorbiri. Dar,
după cum am văzut în capitolul anterior și judecând după experiența
noastră, a tuturor celor care au comunicat prin Zoom în timpul carantinei,
comunicarea prin intermediul ecranelor, deși este mai bună decât cea prin e-
mail sau mesaje SMS, este totuși o experiență limitată și restrictivă, cel
puțin comparativ cu interacțiunile față în față. Lipsa limbajului nonverbal, a
apropierii fizice și a altor semnale mai subtile, precum mirosul, afectează
comunicarea, ducând uneori la neînțelegeri și slăbind în același timp
puterea legăturilor interumane. Iar problemele legate de viteza conexiunii la
Internet fac ca interacțiunea video să fie adesea atât o experiență neplăcută,
din cauza problemelor cu imaginea sau cu sincronizarea, cât și una extrem
de izolantă.
Tocmai de aceea majoritatea companiilor care au implementat cu succes
munca de la distanță chiar înainte de pandemie au fost cele care au stabilit
de la bun început numărul de zile pe care un angajat le putea lucra de acasă.
Laszlo Bock, fost director al departamentului de resurse umane de la
Google, a analizat timpul optim care poate fi alocat „muncii de acasă“ și a
stabilit că el poate fi fixat la o zi și jumătate pe săptămână. Astfel, angajații
au timp atât să relaționeze și să creeze legături între ei, cât și să lucreze
singuri, concentrându-se pe anumite sarcini fără a fi întrerupți.
Primele companii care au implementat cu succes munca de acasă au mai
făcut un lucru: s-au asigurat că angajații beneficiază, de asemenea, și de
posibilități de întâlnire și de socializare faţă în faţă, fie că vorbim de „pizza
de joi la birou“ sau întâlniri, conferințe și evenimente obișnuite. De
asemenea, acești angajatori și-au proiectat și birourile în așa fel încât
angajații să-și dorească să socializeze atunci când se află la serviciu, și asta
nu doar pentru a combate sentimentul de singurătate al angajaților, ci și din
motive mult mai pragmatice. „Giganții din domeniul tehnologiei nu au
propriile microbucătării și nu oferă gustări gratuite pentru că ar crede că
angajații vor muri de foame între 9 dimineața și prânz“, îi spune Bock lui
Kevin Roose de la New York Times, „ci pentru că acolo au loc momentele
acelea de inspirație“.
La serviciu, ca și în viața personală, e important să fii în contact cu
ceilalți, iar apropierea fizică este vitală pentru crearea unei atmosfere și a
unui spirit comunitar.

RECOMPENSAREA AMABILITĂȚII
Bineînțeles, nu înseamnă automat că suntem şi sociabili dacă ne aflăm la
birou. Iar asta nu are nimic de-a face cu birourile noastre open space sau cu
faptul că vorbim doar prin e-mailuri.
Există un cumul de factori – accentul tot mai mare pus de companii pe
productivitate și eficiență, schimbările culturale intervenite la locul de
muncă ca urmare a mișcării #MeToo, diminuarea puterii sindicatelor și a
interacțiunii asociate cu acestea, navetele tot mai lungi – care au dus în cele
din urmă la interacțiuni tot mai rare între colegi la serviciu sau după
program. Drept urmare, multe dintre practicile sociale considerate normale
acum câteva decenii – precum pauza de ceai de dimineață, ieșitul într-un
bar după program sau vizita unui coleg la cină împreună cu familia – devin
tot mai puțin obișnuite.
Și acest lucru este probabil cel mai evident atunci când vorbim de
mâncatul la serviciu.
Prânzul la birou. Până nu demult era un moment al zilei în care vorbeam
cu colegii, aveam ocazia să descoperim ce interese și pasiuni ne leagă,
puteam discuta și căuta sprijin. În ziua de astăzi, mâncatul alături de colegi
este tot mai rar, și nu putem da vina pe recomandările de distanțare socială.
Sarah, producător la o companie media cunoscută, mi-a mărturisit în
2019 că, în ciuda faptului că lucra acolo de patru ani, luase prânzul cu
colegii doar de câteva ori. Și, întâlnindu-se atât de rar, atunci când o făceau
părea că sunt niște străini care încercau să se cunoască pentru prima dată, și
nu o comunitate care petrece în realitate zeci de ore pe săptămână împreună.
Îmi amintesc de perioada în care am predat un timp în Amsterdam în 2011
și cât de singură mă simțeam la prânz în fiecare zi, toți ceilalți colegi
preferând să mănânce mereu pe cont propriu.
Datele statistice ne arată cât sunt de comune astfel de experiențe. Într-un
sondaj efectuat în Marea Britanie în 2016, mai mult de 50% dintre
respondenți au declarat că mănâncă rareori sau niciodată cu alți colegi. Un
sendviș pe fugă stând la birou – mâncat de obicei urmărind postările de pe
Instagram, făcând cumpărături pe Amazon sau uitându-se pe Netflix – a
înlocuit o oră care în trecut le oferea angajaților șansa să relaționeze cu
ceilalți colegi, precum și să se destindă. Situația este similară și în Statele
Unite, unde 62% dintre angajați spun că mănâncă la birou, însă mai puțin de
jumătate dintre aceștia preferă această variantă. Chiar și în Franța, unde
pauza lungă de prânz cu colegii a fost mereu aproape sacrosanctă, noile
reguli de pe piața muncii au început să se facă simțite. „Mesele de prânz de
o oră și jumătate sau două ore sunt deja istorie“, observă Stéphane Klein,
directorul Pret a Manger din Franța.
Nu doar angajații care lucrează la birou mănâncă singuri. Mo, un
londonez robust care a devenit șofer pe Uber după ce ultimul angajator – o
firmă locală de taxiuri doar pe comandă – a dat faliment (pentru că nu mai
putea concura cu Uber), mi-a spus la sfârșitul lui 2019 cât de mult îi lipsea
sentimentul de solidaritate dat de prânzurile luate alături de colegii
taximetriști de la fosta firmă. „Șoferii se adunau într-o cameră spațioasă,
dotată cu frigider și cuptor cu microunde, iar musulmani și creștini își
aduceau mâncarea și mâncau împreună, ca o comunitate.“ „Era un loc în
care toată lumea știa pe toată lumea. Dacă nu te vedeam o săptămână, te
sunam să văd dacă ești bine“, continuă Mo. Comparând acele vremuri cu
experiența sa ca șofer pentru Uber, fără un loc în care să se întâlnească cu
colegii, și unde toți ceilalți mănâncă singuri, Mo mărturisește că: „Nu există
deloc solidaritate: dacă mi s-ar strica mașina, știu că nici un alt șofer de
Uber nu s-ar opri să mă ajute“.
E de la sine înțeles că ne vom simți mai singuri la serviciu dacă mâncăm
singuri, așa cum cei care locuiesc singuri se simt și mai solitari atunci când
mănâncă singuri. Vom fi, de asemenea, mai puțin legați de colegi.
Prepararea, servirea și consumarea mâncărurilor și băuturilor împreună
reprezintă un ritual de bază în toate culturile lumii, de la cinele din fiecare
seară la ceremonia ceaiului în Japonia, la Ziua Recunoștinței sau Festivalul
Nopții de Sânziene al suedezilor. În astfel de momente, avem ocazia să
vorbim despre nimicuri, conversații care ne ajută să ne simțim mai puțin
singuri, dar și să creăm bazele conversațiilor și relațiilor profunde, care ne
aduc mai aproape de ceilalți.
Doctorul Nicholas Beecroft este psihiatru militar în armata britanică. El
este convins că trecerea de la mesele luate în comun la modelul de plată
individuală – schimbări implementate cu scopul de a economisi, precum și
de a oferi o mai mare libertate și mai multe opțiuni – constituie unul dintre
principalele motive din cauza cărora acum există „mult mai puțină
camaraderie și coeziune“ între soldați decât în trecut, totodată fiind și unul
dintre motivele pentru care mult mai mulți soldați îi mărturisesc că se simt
singuri. Temerile lui Beecroft nu se opresc aici. După părerea lui, simplul
fapt că stau unul lângă altul, că vorbesc și râd împreună în timpul mesei
constituie fundamentul pe care se bazează o comunitate puternică. „Pe
câmpul de luptă, astfel de legături sunt cele care îi ajută pe soldați să
supraviețuiască situațiilor extrem de stresante“, spune acesta. Dr. Beecroft
consideră că sentimentul de apartenență la o echipă este unul dintre factorii-
cheie care explică de ce unii soldați suferă de sindrom de stres
posttraumatic, iar alții nu – și că „mâncatul împreună ajută la consolidarea
acelui sentiment“. Studiile de specialitate vin să confirme afirmațiile lui:
sprijinul social, sau lipsa acestuia, reprezintă unul dintre cei mai clari
indicatori ai probabilității de a suferi de stres posttraumatic după o tulburare
psihică.
Cercetătorii care au studiat cum influențează obiceiul de a mânca
împreună un grup asemănător – pompierii – au ajuns la o concluzie
similară. Kevin Kniffin și colegii săi de la Universitatea Cornell au petrecut
în jur de un an și jumătate analizând treisprezece detașamente de pompieri
dintr-un mare oraș american și au descoperit că detașamentele care își
planificau împreună mesele, găteau și mâncau împreună erau de două ori
mai eficiente în timpul intervențiilor decât cele care nu respectau aceste
ritualuri, și asta pentru că pompierii colaborau și cooperau mult mai bine.
În cazul pompierilor, asta se traduce de regulă prin mai multe vieți
salvate: o mai bună cooperare, chiar și în timpul unor sarcini elementare,
precum curățarea clădirilor cu furtunul sau transportul deșeurilor, poate
avea o importanță extraordinară atunci când sunt în joc decizii de viață și de
moarte, care trebuie luate în câteva minute. Potrivit lui Kniffin, „mâncatul
împreună este un fel de liant social“ care încurajează relațiile de prietenie,
grija pentru ceilalți și munca în echipă. Și se pare că inclusiv pompierii au
constatat cât de importante sunt aceste reuniuni. Masa zilnică este un
moment central din tura lor. Ba ea e atât de importantă, încât unii iau cina
de două ori, o dată acasă și o dată la serviciu, pentru că a refuza masa
pregătită de un coleg pompier este de regulă percepută ca lipsă de respect.
Atunci când cercetătorii au vorbit cu pompierii care nu mâncau împreună,
aceștia au părut oarecum jenați: „Ne-am dat seama destul de clar că exista
ceva profund greșit în modul în care respectivul grup funcționa“, afirmă
Kniffin.
Fie că vă aflați pe un câmp de luptă adevărat, fie că mediul de la serviciu
vă amintește de un asemenea scenariu, a lua masa alături de colegi este una
dintre cele mai ușoare căi de a consolida un sentiment al comunității mai
puternic la locul de muncă. Pe măsură ce companiile vor încerca să
întărească acest sentiment ajutându-și angajații să se reconecteze după luni
întregi de distanțare forțată, printre măsurile lor ar trebui să se numere și
reinstituirea unei pauze de masă formale – preferabil la o anumită oră – și
încurajarea angajaților să ia masa împreună, mai ales dat fiind faptul că
această pauză are beneficii economice evidente.
Nu propun neapărat varianta aleasă de marile companii din domeniul
tehnologiei, în cantinele cărora se găsește aproape orice, de la pește
proaspăt prins din Golful Half Moon până la shoturi de ghimbir și piper
cayenne și coaste la grătar în sos de bere – majoritatea companiilor nu-și
permit un asemenea meniu, iar cafenelele și magazinele locale au și ele
nevoie de clienți. Sugerez pur și simplu implementarea câtorva măsuri,
precum o cameră confortabilă sau un spațiu în aer liber cu o masă comună,
ori șefi de echipă care să comande mâncare la pachet pentru angajații
prezenți în sala de conferințe, sau organizarea de grupuri care să ia masa
împreună la un restaurant din apropiere – toate astea pot conta enorm.
Mai mult decât orice, mesajul clar venit din partea conducerii că pauza de
masă nu este doar permisă, ci și puternic recomandată va crea condițiile
care vor favoriza reintroducerea în viața de la birou a acelui îndelungat și
fundamental obicei de a lua masa împreună.
O simplă pauză luată în același timp cu alți colegi, la prânz sau la o altă
oră, poate conta enorm atât pentru moralul angajaților, cât și pentru
productivitate. Alex „Sandy“ Pentland, profesor la MIT, a efectuat un studiu
detaliat asupra call centerului unei bănci americane, aflând astfel că cele
mai eficiente echipe erau cele care discutau cel mai mult în afara întâlnirilor
formale, interacțiunile față în față fiind cele mai importante. Astfel, acesta i-
a sugerat managerului call centerului să revizuiască orarul pauzelor de cafea
ale angajaților, asigurându-se că toți membrii unei echipe își pot lua pauza
în același timp, având în acest fel ocazia să socializeze cu colegii de echipă.
Strategia a funcționat. Nu doar că angajații au devenit mai fericiți, dar
timpul mediu petrecut într-un apel – un indicator-cheie al succesului în
acest domeniu – a scăzut cu o cincime în rândul echipelor mai puțin
eficiente și cu 8% în general. Dincolo de discuțiile informale, se pare că
angajații și-au împărtășit și sfaturi și trucuri profesionale de mare ajutor.
Drept urmare, banca implementează acum acest program de pauze mai
coordonate în toate cele zece call centere, o schimbare de strategie care va
influența 25.000 de angajați și se presupune că va duce la un profit de 15
milioane de dolari, precum și la îmbunătățirea moralului angajaților. Acolo
unde această simplă schimbare a fost deja implementată satisfacția
angajaților a crescut în unele cazuri cu până la 10%.
E totuși dificil să creezi aceste oportunități de socializare informală și să
respecți totodată regulile de distanțare socială. Momentele din jurul
dozatorului de apă par acum departe, iar pauzele virtuale nu prea ajută în
același fel. Însă, privind dincolo de pandemie, este absolut necesar ca
angajatorii să recunoască importanța acestor momente pentru eficiența
companiei. Și asta nu doar pentru că angajații care relaționează sunt mai
productivi, mai implicați și mai puțin dornici să plece, ci și pentru că în
goana după cei mai buni angajați – care nu se va opri, chiar și cu nivelul
ridicat de șomaj din acest moment – un loc de muncă prietenos va fi
întotdeauna preferat. Iar acest lucru este mai ales valabil pentru generația K,
următorul val de angajați, care sunt printre cei mai singuri în societatea
actuală și, de asemenea, reprezintă grupul care tânjește cel mai mult după
relaționarea cu ceilalți.
Există însă o problemă. Deși majoritatea oamenilor ar prefera să lucreze
într-un mediu în care toți colegii sunt amabili și săritori, în sistemul nostru
capitalist neoliberal, amabilitatea și disponibilitatea de a ajuta sunt, după
cum am văzut, calități complet subapreciate: pozițiile care specifică foarte
clar necesitatea acestor calități, precum profesori, asistenți medicali sau
asistenți sociali, sunt plătite cu mult sub medie. În același timp, femeile care
au o atitudine caldă și prietenoasă la serviciu se trezesc „date la o parte
imediat, nefiind considerate pioni importanți sau persoane pe care poți
conta“, iar „calitățile le pot fi uneori ignorate“, după cum spune Marianne
Cooper de la Universitatea Stanford, care a studiat acest fenomen în detaliu.
Astfel, dacă dorim să nu ne mai simțim atât de singuri la locul de muncă,
o parte a soluției este să prețuim în mod deschis calități precum
amabilitatea, cooperarea și colaborarea. Și asta nu doar la nivel declarativ,
ci identificând exact moduri prin care asemenea comportamente pot fi
recompensate și stimulate. Compania de software Atlasian a implementat
recent o asemenea idee, evaluându-și angajații nu doar pe baza
performanțelor profesionale, ci și prin prisma gradului de cooperare
manifestat și a numărului de situații în care își oferă ajutorul, precum și prin
felul în care își tratează colegii.
Aceste criterii de evaluare nu elimină însă în totalitate potențiala
discriminare sexuală. De regulă, sunt așteptări mai mari din partea femeilor
în „treburi de birou“ precum organizarea de petreceri și curățenia de după,
astfel că recunoașterea acestor prejudecăți este foarte importantă. Dar
evaluarea angajaților pe baza unor asemenea calități este esențială pentru un
mediu de lucru cu o mai mare incluziune socială, mai primitor și, drept
urmare, cu mai multă cooperare și un sentiment de singurătate mai redus.
Cisco, companie din domeniul tehnologiei, duce această abordare și mai
departe. Ea a implementat două strategii prin care încurajează colaborarea și
amabilitatea, recompensând activ aceste comportamente. Prima dintre
acestea, care se derulează deja de câțiva ani, este o inițiativă conform căreia
orice angajat, de la orice nivel al companiei, de la îngrijitor până la director,
poate nominaliza un alt angajat pentru o primă cuprinsă între 100 și 10.000
de dolari, în semn de recunoaștere a atitudinii sale deosebit de amabile și
cooperante.
Emma, una dintre angajatele cu care am discutat, mi-a spus că l-a
nominalizat recent pe unul dintre noii angajați doar pentru că vine în fiecare
zi la birou cu un zâmbet larg pe față. Tom, un manager din Stowe, statul
Vermont, mi-a povestit cum și-a recompensat un membru al echipei pentru
că i-a ajutat pe noii recruți să se simtă bine-veniți, petrecând timp cu ei și
arătându-le cum funcționează lucrurile. Mai recent, compania a introdus și
un fel de „semne de apreciere“. Menite a-i motiva pe angajați, aceste semne
de apreciere digitale sunt pasate de la un angajat la altul pentru fapte bune
sau pentru ajutorul oferit, sau pur și simplu în semn de mulțumire, ca un fel
de vorbă bună virtuală. În acest caz, nu există neapărat o recompensă
financiară, dar, de fiecare dată când se transmite un semn de apreciere,
compania face o donație către o fundație de caritate.
Un loc de muncă unde angajații se simt apreciați atât pentru contribuția
lor la starea de spirit a echipei, cât și pentru randamentul lor care contribuie
la profitul companiei, un loc de muncă în care oamenii sunt încurajați în
mod deschis să se aprecieze și să se ajute reciproc, este un mediu în care, în
mod inevitabil, oamenii se vor simți mai conectați – de angajator și de
colegi. Aceste strategii care recompensează bunătatea au avut fără îndoială
un rol important în poziționarea companiei Cisco pe locul întâi în lume în
topul celor mai buni angajatori pentru care să lucrezi.
Crearea unei atmosfere în care angajații să se simtă apreciați, tratați ca
oameni, și nu ca neînsemnate rotițe în gigantica mașină corporatistă, este o
strategie cu adevărat eficientă, mai ales dat fiind faptul că respectul nostru
de sine derivă din recunoașterea pe care o primim din partea celorlalți, după
cum au demonstrat gânditori precum Hegel și Lacan. Și nu este un țel atât
de greu de atins. Până și cele mai mărunte inițiative pot conta enorm. Un
redactor de la o editură bine-cunoscută mi-a povestit despre un manager
„extraordinar“ care aducea biscuiți cu ciocolată la ședințele cu echipa sa.
Altcineva mi-a spus cum un manager s-a făcut remarcat pentru că începea
fiecare ședință cu enumerarea realizărilor fiecărui membru al echipei din
ultima săptămână, mulțumindu-le pe rând, în mod explicit, de față cu toți
ceilalți. A fost atât un motiv de uimire, cât și unul de profundă tristeţe să
văd cât de rare au devenit astfel de comportamente la locul de muncă.

TOT TIMPUL MUNCĂ, JOACĂ DELOC

Sentimentul de singurătate resimțit la locul de muncă poate fi totuși generat
de motive care nu țin neapărat de spațiul fizic sau de cultura
organizațională. Mulți dintre noi ne simțim singuri la serviciu pentru că ne
simțim singuri și în afara acestuia. Și nimeni nu-și lasă sentimentele acasă
atunci când pleacă la birou. Problema e că unul dintre motivele pentru care
suntem atât de singuri este programul prelungit pe care îl au mulți dintre
noi. Și astfel ne trezim într-un cerc vicios.
E adevărat că în majoritatea țărilor lumii numărul de ore lucrate pe zi, în
medie, este mai mic decât în urmă cu câteva decenii. Există însă anumite
categorii de salariați care muncesc cu mult mai multe ore în prezent, printre
aceștia numărându-se persoane calificate și adesea cu studii superioare.
După 1990, în aproape fiecare țară din Europa de Vest, „programul
extrem de muncă“ (mai mult de cincizeci de ore pe săptămână) a crescut
semnificativ în rândul acestor angajați. În Marea Britanie, cele mai multe
ore sunt lucrate acum de cei mai calificați angajați. În Japonia, numărul
celor care au muncit până la extenuare – au murit muncind, efectiv – este
atât de mare încât există și o denumire pentru aceștia: karoshi. În China,
programul de la 9 dimineața până la 9 seara timp de șase zile pe săptămână
a devenit atât de normal, mai ales în companiile din domeniul financiar,
digital și din comerțul electronic, încât a căpătat și o denumire specială:
„996.“
De vreme ce costul vieții pentru cei din clasa de mijloc este acum cu mult
mai ridicat decât în urmă cu douăzeci de ani, pentru mulți dintre angajați
programul prelungit este motivat de necesitățile traiului de zi cu zi. Orele
prelungite și locurile de muncă multiple au devenit destul de obișnuite în
rândul celor care aparțin așa-ziselor profesii vocaționale, mulți dintre acești
angajați neavând de ales și găsindu-și un al doilea și chiar un al treilea
serviciu. În Marea Britanie, un sfert dintre angajații Colegiului Regal al
Asistenților au răspuns într-un chestionar că și-au găsit „încă un serviciu“
pentru a face față facturilor și altor cheltuieli casnice. În Statele Unite, una
din cinci asistente se află în aceeași situație. Aproape unul din șase
profesori americani are un al doilea serviciu, și asta nu doar pe perioada
verii. În statul Oregon, atât de mulți profesori lucrează ca șoferi pentru
Uber, încât călătorii sunt anunțați de aplicație că șoferul este
„UberEducator“, având un emoticon carte atașat lângă nume. Dacă am
învățat ceva din această pandemie e că de acum înainte este esențial ca cei
care au grijă de alții să fie nu doar mai apreciați pentru ceea ce fac, ci și
plătiți cu mult mai mult pentru munca depusă.
Există însă și oameni pentru care motivația de a lucra mai multe ore nu
provine neapărat din necesitate, cât din normele sociale și culturale. Luați
de exemplu practica „996“ din China. Aceasta este încurajată puternic de
Jack Ma, miliardar și cofondator al site-ului Alibaba. „Eu, personal, cred că
996 este o binecuvântare“, a postat el pe pagina de WeChat a companiei
Alibaba. „Cum să obții succesul dorit fără să depui mai mult efort și fără să
sacrifici mai mult timp?“ Ma a continuat spunând că cei care lucrează mai
puține ore „nu se vor bucura de fericirea și de recompensele muncii asidue“.
Înțeleg ce vrea să spună Ma. Nici eu nu stau degeaba. Iar orele acelea
suplimentare merită nu doar financiar vorbind – în Statele Unite, mai mult
de o treime dintre cei care câștigă peste 110.000 de dolari pe an muncesc cel
puțin șaizeci de ore pe săptămână –, ci și din punct de vedere al satisfacției
și al împlinirii pe plan personal. Problema însă cu aceste ore suplimentare,
muncite fie din motive financiare, fie pur și simplu din alegere personală,
este nu doar că ne epuizează, dar ne și adâncesc sentimentul de singurătate.
Timpul petrecut la serviciu sau lucrând de acasă înseamnă tot mai puțin
timp petrecut cu cei dragi și cu prietenii, și tot mai puține ocazii de a
interacționa cu ceilalți membri ai comunității; mai puțin timp, mai puțină
energie și mai puțină atenție investite în relații, în socializarea cu vecinii și
în grija pentru cei dragi, chiar și în momente de criză. În Marea Britanie,
22% dintre oameni recunosc că au lipsit de la anumite aniversări speciale
din cauză că au fost mult prea ocupați cu serviciul. În Statele Unite, aproape
50% dintre cei chestionați susțin că sunt atât de epuizați de serviciu încât
sunt complet dezinteresați de orice tip de socializare după program.
Familia, desigur, are cel mai mult de suferit. Un bun exemplu în acest
sens este Kelsey Brown, profesoară la un liceu în statul Colorado. Ea e
„complet epuizată“, după cum singură recunoaște, pentru că se trezește
aproape în fiecare zi la 4 dimineața, este antrenoare de lacrosse,
coordonează un program de schimb școlar și lucrează la o tabără de vară,
toate pe lângă slujba propriu-zisă, și asta doar ca să-și poată plăti facturile.
De obicei, stă la școală până la 8 seara. Prin urmare, în ciuda faptului că
tocmai s-a căsătorit, poate să petreacă doar jumătate de oră cu soțul său în
fiecare seară, uneori chiar și mai puțin.
Același lucru se aplică de cele mai multe ori și în ceea ce privește
relațiile cu părinții. „Știm cu toții că trebuie să ne prețuim părinții ajunși la
bătrânețe, însă uneori suntem pur și simplu prea preocupați să ne câștigăm
traiul“, scrie un angajat chinez pe platforma socială Weibo. Și nu este
singurul; în 2013, acest fenomen devenise deja atât de răspândit, încât
guvernul chinez a declarat „neglijența parentală“ drept infracțiune, ca
urmare a numărului tot mai mic de copii adulți care își mai vizitau părinții
în vârstă.

MEREU DISPONIBILI
Chiar dacă nu stăm fizic la serviciu mult timp, situația continuă să fie
îngrijorătoare. Pentru mulți dintre noi, problemele de serviciu au devenit
aproape de neevitat în weekenduri, seara și chiar atunci când călătorim în
vacanță, și asta din cauza aceluiași vinovat omniprezent: telefonul mobil.
Paul, manager la un fond privat de investiții, îmi spune că i-ar fi pur și
simplu „imposibil“ să nu-și verifice e-mailul în fiecare zi, ceea ce s-a
întâmplat chiar și atunci când a plecat cu familia într-o vacanță de mult
planificată în Caraibe. Claudia, o menajeră care se ocupă de aproape
patruzeci de locuințe în nordul Londrei, îmi spune că unii dintre clienți o
sună chiar și la 2 noaptea cu mesaje „urgente“ de genul: „Ai putea să-mi
duci haina la curățătorie mâine?“ sau „Nu uita să cureți cuptorul“.
În cazul lucrătorilor independenți cu probleme financiare nu există
adesea nici o altă cale decât să răspundă, în timp ce în unele companii
cultura organizațională este de așa natură încât se așteaptă ca toți angajații
să fie „mereu disponibili“. Conform unei întâmplări intens mediatizate, un
manager al serviciului cu clienții de la noul și modernul start-up Away,
companie de valize și genți de voiaj, le-a cerut angajaților din echipă să-i
trimită o fotografie cu ei lucrând, în timpul sezonului aglomerat de
sărbători. Mesajul a fost trimis la 1 noaptea. Dar, deși reacția publicului
împotriva practicilor celor de la Away a fost destul de dură, realitatea este
că acest tip de comportament este încurajat în numeroase companii.
Tehnologia digitală a șters granițele dintre viața profesională și cea
personală, mulți angajați simțind că fie acceptă aceste noi reguli, fie riscă
să-și dezamăgească sau supere superiorii. Ar trebui însă să ne gândim cum
am ajuns să tolerăm această cultură a veșnicei disponibilități și a muncii
continue permise de epoca digitală. Oare șeful exigent ne „obligă“ să
deschidem un e-mail în timpul cinei, sau de vină e dependența noastră de
dispozitivele digitale și nevoia constantă de dopamină? Și oare nu avem
uneori de ales, dar ne e frică să ne exersăm acest drept? Poate facem
greșeala să credem că am părea complet neimplicați dacă nu răspundem la
e-mail în afara programului; sau poate că, într-o epocă în care „dă din
coate“ ori „trezirea și la treabă“ nu sunt îndemnuri ironice, ci de-a dreptul
motivaționale, mulți dintre noi am ajuns să ne evaluăm mereu prin prisma
productivității și a câștigurilor bănești, încât punem nevoile de la locul de
muncă mai presus de orice altceva.
Oricare ar fi motivul, rezultatul este că mulți dintre noi ne trezim
răspunzând șefilor, clienților și colegilor în timpul nostru liber, la
evenimentele copiilor și chiar în pat, seara târziu, când, în realitate,
răspunsul ar putea aștepta până ajungem înapoi la serviciu a doua zi – în
plus, această intruziune în timpul petrecut cu familia și cu prietenii ne face
mai neatenți nu doar la serviciu, ci și în viața noastră privată. Relațiile au
nevoie de timp pentru a se consolida, și nu-i putem ajuta pe ceilalți dacă
suntem mereu distrași. De asemenea, pentru a simți că facem parte dintr-o
comunitate, după cum am văzut în capitolele anterioare, trebuie să ne
implicăm activ alături de ceilalți. În secolul XXI, presiunea locului de
muncă, combinată cu omniprezența tehnologiei digitale ne demonstrează că
toate astea sunt și mai greu de înfăptuit.
Iar aceia dintre noi – mea culpa – pentru care munca și e-mailurile au
tendința să acapareze și ultima fărâmă de timp, cu toate că am putea cu
adevărat alege să nu permitem această intruziune, trebuie măcar să
recunoaștem că printr-o asemenea alegere facem de fapt un compromis – și
ar trebui să ne întrebăm dacă e un compromis care merită cu adevărat.
Uneori poate fi, dar chiar întotdeauna?
Trebuie să devenim mai conștienți de prețul costisitor plătit pentru aceste
dependențe digitale, la fel cum șefii noștri trebuie să conștientizeze
consecințele culturii de permanentă disponibilitate, spre binele sănătății
emoționale a angajaților, al productivității, al procesului decizional și al
creativității.
În unele companii mai inovatoare, conducerea și angajații încearcă măcar
să traseze niște limite. Începând cu 2011, consiliul muncitorilor de la
Volkswagen (asemănător unui sindicat) a reușit să obțină aprobarea ca
serverele BlackBerry ale companiei să nu mai trimită e-mailuri la jumătate
de oră după sfârșitul unei ture. În 2014, Daimler, un alt producător auto
german, a instituit o politică prin care e-mailurile trimise angajaților în
timpul vacanței vor fi automat șterse. În 2018, lanțul de supermarketuri Lidl
a interzis e-mailurile de serviciu între orele 18 și 7 a doua zi, precum și în
timpul weekendurilor în unele supermarketuri, cu scopul de a îmbunătăți
echilibrul dintre viața profesională și cea personală a angajaților.
În sediul din Marea Britanie al Warner Music Group, casă de discuri cu
mai mult de 4.000 de angajați, care lucrează cu artiști precum Ed Sheeran,
Lizzo, Coldplay și Bruno Mars, conducerea a adoptat o tactică diferită.
Îngrijorați de felul în care această cultură a permanentei disponibilități nu
doar că afecta creativitatea angajaților, dar îi și împiedica să aibă
interacțiuni față în față, conducerea a inițiat o serie de evenimente în 2015
pentru a informa angajații cu privire la efectele negative ale comunicării
digitale excesive. În urma unui audit intern cu privire la traficul de e-
mailuri, s-a descoperit că în jur de 40% dintre acestea proveneau din
interiorul clădirii, angajații fiind apoi puternic încurajați să trimită mai
puține e-mailuri și să vorbească mai mult unii cu alții. Pe pereți au fost
lipite afișe care interziceau telefoanele mobile în sălile de ședințe și s-au
montat, în schimb, sertare speciale cu porturi de încărcare în care puteau fi
amplasate telefoanele în timpul ședințelor. S-au oferit, de asemenea, cursuri
angajaților mai tineri din generația K, pentru a-i ajuta să-și organizeze mai
bine sarcinile de serviciu înainte să plece în vacanță, astfel încât să nu li se
mai solicite ajutorul în perioada de concediu. În mod destul de previzibil, s-
a dovedit că, pentru o generație obișnuită cu ideea că trebuie să fii mereu
disponibil, o perioadă în care să nu poți fi contactat a fost ceva de
neconceput. Conducerea a dat un exemplu, directorii fiind încurajați să
menționeze în mod explicit că sunt în vacanță în replicile automate la e-
mailuri și să recomande alte persoane de contact pentru perioada în care nu
vor fi disponibili.
În alte părți s-a implicat chiar și guvernul. În Franța, de exemplu,
muncitorii din companiile cu mai mult de cincizeci de angajați au „dreptul
să se deconecteze“, garantat de lege de la 1 ianuarie 2017. În practică, asta
înseamnă că angajatorii trebuie să negocieze cu angajații disponibilitatea
acestora după program și să suporte amenzi dacă le solicită angajaților să
răspundă la mesaje după orele de program stipulate sau dacă iau măsuri
împotriva angajaților care nu se supun acestor solicitări. Spania a adoptat o
lege similară în 2018, iar propuneri legislative din Filipine, India, Canada și
New York vizează diverse alte măsuri. Deși susținătorii acestora le
consideră bine-venite și necesare pentru a preveni epuizarea angajaților,
toate aceste legi vin cu destule inconveniente. Unii muncitori se tem că
astfel vor fi obligați să stea și mai mult la serviciu; alții recunosc că le-ar fi
și mai greu să țină pasul cu e-mailurile primite în timpul programului, iar
alții consideră această metodă de micromanagement drept restrictivă. Și,
bineînțeles, privilegiul „deconectării“ este un alt beneficiu complet
inaccesibil numărului tot mai mare de persoane care activează pe piaţa
muncii temporare – adică cei al căror contract cu companii de tipul
TaskRabbit sau Uber este facilitat de aplicații sau platforme on-line, oameni
pentru care fiecare oră în care sunt deconectați înseamnă o oră fără șansa de
a-și câștiga pâinea. La fel cum școlile fără ecrane și baby-sitterele fără
telefoane aduc în prim-plan prăpastia dintre copiii săraci și cei bogați,
garantarea „dreptului de a se deconecta“ oferit angajaților cu posturi stabile
și bine plătite nu-i ajută cu nimic pe lucrătorii independenți a căror existență
e legată de prezența permanentă on-line.

PLĂTIȚI SĂ LE PESE
Fiind conștienți de relația strânsă dintre singurătatea resimțită la locul de
muncă și cea de acasă, angajatorii ar putea înțelege mai bine că angajații au
responsabilități și în afara serviciului, că sănătatea lor fizică și emoțională
depinde de capacitatea acestora de a se îngriji și a-și păstra relațiile și
legăturile din afara serviciului. Iar tendința generală nu a fost tocmai
aceasta.
Justin Kwan, fost analist la Barclay’s Global Power and Utilities Group
din New York, își amintește cum un stagiar a solicitat odată un weekend
liber pentru a participa la o reuniune de familie. I s-a permis să meargă. Dar
povestea nu s-a sfârșit acolo. „I s-a cerut și să înapoieze telefonul de
serviciu și să-și strângă lucrurile de pe birou.“ În Marea Britanie, un raport
al Congresului Sindicatelor a scos la iveală că unul din cinci tineri părinți
care solicită condiții de muncă mai flexibile sunt „penalizați“ cu ore mai
puține, ture mai dificile sau chiar cu pierderea serviciului, și că multor
părinți li s-a spus să-și ia concediu medical sau de odihnă pentru a se ocupa
de copil, deseori refuzându-li-se chiar zile libere pentru anumite urgențe.
A avea grijă de noi, sau de alții, este o sarcină destul de dificilă în această
lume neoliberală. În Statele Unite, aproape un sfert dintre adulți au fost
concediați sau amenințați cu concedierea fiindcă și-au luat zile libere pentru
a se recupera după boală sau pentru a avea grijă de o persoană bolnavă. O
prioritate urgentă a angajatorilor ar trebui să fie legată de felul în care
tuturor angajaților, nu doar superiorilor, li se permite să ofere sprijin, grijă și
atenție. Iar climatul economic actual nu poate fi folosit ca justificare pentru
menținerea statu-quoului sau pentru întoarcerea la vechile obiceiuri.
Repet, lucrurile nu trebuie să fie astfel, și există deja câteva exemple de
companii care își ajută angajații să-și gestioneze dublul rol, de muncitor și
de cap de familie, oferindu-le condiții de muncă mai flexibile și mai multe
oportunități de muncă cu jumătate de normă. Dar asta nu va fi întotdeauna
cea mai bună soluție. Există numeroase studii care ne arată că angajații cu
jumătate de normă au șanse mai mici să fie promovați decât colegii cu
normă întreagă. Și, dat fiind faptul că femeile constituie majoritatea
angajaților cu jumătate de normă, ceea ce la suprafață poate părea o măsură
pozitivă se transformă în realitate într-o altă lovitură dată egalității de șanse.
În loc să se concentreze în viitor pe facilitarea accesului la pozițiile cu
jumătate de normă, companiile ar putea oferi tuturor angajaților un număr
de zile plătite pentru „îngrijire“, asemenea concediilor de maternitate sau de
paternitate la care apelează cei care au devenit de curând părinți. Astfel de
zile ar putea fi folosite pentru a avea grijă de un copil, de un prieten sau de
o rudă, sau chiar pentru a face ceva pentru comunitatea locală. Există chiar
și un precedent în acest sens. În 2019, cel mai mare furnizor de energie din
Marea Britanie, Centrica, a oferit în plus zece zile de concediu plătite
pentru angajații care au grijă de părinții în vârstă sau de membri ai familiei
cu dizabilități. Asemenea măsuri ar putea aduce și beneficii financiare, nu
doar umanitare: compania estimează că astfel de strategii vor ajuta cele mai
mari companii din Marea Britanie să economisească 4,8 miliarde de lire
sterline, bani pe care i-ar putea pierde prin absențele nejustificate ale
angajaților atunci când au diverse urgențe. Nationwide Business Society le
oferă angajaților două zile pe an pe care să le dedice sprijinirii comunităților
locale. Salesforce, gigantul tehnologic american, merge chiar mai departe –
angajaților li se oferă șapte zile de voluntariat plătit pe an.
Microsoft, în schimb, a efectuat un experiment în 2019 în filialele sale
din Japonia, toți cei 2.300 de angajați primind cinci vineri libere la rând,
fără să le fie scăzut salariul. Mai mult, toți angajații au primit sprijin
financiar în valoare de până la 100.000 de yeni (cam 750 de dolari) pentru a
pleca într-o excursie cu familia. Rezultatele au fost uimitoare. Nu doar că
angajații au fost mai fericiți, dar ședințele au devenit mult mai eficiente,
absenteismul a scăzut cu 25% și productivitatea a crescut cu un neverosimil
40%. În același timp, numărul mai mic de angajați din birouri a însemnat
mai puține cheltuieli de întreținere și beneficii pentru mediul înconjurător:
în timpul perioadei de testare, costurile asociate cu energia au scăzut cu
25% și s-au folosit cu 59% mai puține coli de hârtie.
Astfel de exemple ne dau speranță, fiindcă ne arată că există modalități
noi și creative de a combate singurătatea angajaților nu doar la locul de
muncă, ci și în afara acestuia. Mai mult, companiile care aplică astfel de
strategii vor avea parte atât de angajați mai fericiți, cât și de o creștere a
profiturilor. Deși aceste măsuri vi se pot părea un lux pe care angajatorul
vostru nu și-l poate permite, nu putem permite ca urmările economice ale
pandemiei de COVID-19 să înrădăcineze și mai mult egoismul în societate.
Compasiunea și capitalismul trebuie să se împace cumva.
Singurătatea la locul de muncă nu înseamnă însă doar izolare de ceilalți,
colegi sau conducere, ci înseamnă și lipsa unei alegeri și un acut sentiment
de neputință. După cum vom vedea mai departe, aceste sentimente devin și
mai accentuate în epoca automatizării.
CAPITOLUL 8
Biciul digital

Candidez pentru un loc de muncă. Însă procesul de înscriere nu seamănă cu

nimic de până acum. Nu voi fi intervievată de o persoană. În schimb, voi sta
acasă, cu ochii în laptop. Răspunsurile mele vor fi înregistrate video. Iar
rezultatul acestui interviu va fi hotărât nu de o persoană, ci de un robot.

COMPUTERUL SPUNE NU
Poate că toate astea vi se par desprinse dintr-un episod scris de Charlie
Brooker, creatorul serialului Black Mirror, însă în câțiva ani ne așteptăm ca
interviurile virtuale să devină mai degrabă regula. „Evaluările preangajare“
algoritmice, după cum sunt numite, fac parte deja dintr-o industrie în care se
învârt multe miliarde și vor deveni probabil o obișnuință în deciziile de
angajare ale marilor companii. HireVue, compania care m-a intervievat,
este una dintre cele mai cunoscute în domeniu. Ea are sediul pe malul râului
Jordan în Utah, iar printre clienții acesteia se numără 700 de companii de
încredere, de la lanțul hotelier Hilton la J.P. Morgan și Unilever. Eu sunt
doar unul dintre cei peste 10 milioane de potențiali angajați pe care
algoritmul HireVue i-a evaluat deja pe baza unor interviuri video similare.
Iată cum funcționează tehnologia acestora bazată pe inteligența
artificială: dispunând de ultima descoperire în domeniul inteligenței
artificiale – „inteligența emoțională artificială“ –, sistemul „citește“
candidații, analizându-le lexicul, tonul și cadența vocii, precum și expresiile
faciale, pe baza a 25.000 de parametri. Rezultatele sunt apoi comparate cu
cele ale unui candidat „ideal“ pentru postul respectiv. În practică, asta
înseamnă că fiecare respirație, fiecare pauză în vorbire, cât de sus îmi ridic
sprânceana, cât de strâns îmi încordez maxilarul, cât de larg îmi este
zâmbetul, cuvintele pe care le aleg, chiar și prepozițiile folosite, toate astea
sunt înregistrate și introduse în algoritmul unei cutii negre pentru a decide
dacă sunt sau nu candidatul potrivit pentru programul destinat noilor
absolvenți al companiei Vodafone. De fapt nu eu, ci „Irina Wertz“,
pseudonimul sub care am participat la interviu.
Evaluările preangajare algoritmice sunt, desigur, o soluție foarte
convenabilă pentru acoperirea nevoilor exacte de angajare ale companiilor.
Dat fiind faptul că marile corporații au parte de mai bine de 10.000 de
candidați în fiecare an, utilizarea acestor tehnologii îi scutește probabil de
mii de ore pe care le-ar fi pierdut cu interviurile în persoană. Mai mult,
HireVue susține că rata de angajare și chiar productivitatea angajaților
selectați prin acest sistem sunt cu mult peste medie. Poate că așa este, însă
experiența pe care am avut-o eu cu acest sistem a fost mai mult decât
stranie.
Fiind nevoită să-mi mențin corpul proiectat pe ecran în anumite limite pe
întreaga perioadă a interviului, nu doar că m-am simțit ca o victimă la locul
crimei, dar nici nu am putut să fiu eu însămi. Bineînțeles, există o anumită
doză de mistificare în timpul interviurilor de angajare, fiindcă cu toții vrem
să prezentăm versiunea noastră perfectă, însă în cazul acesta nu era vorba
de așa ceva. Eu sunt o persoană expresivă – mă mișc când vorbesc,
gesticulez. Blocată în silueta hașurată pe ecran, n-am putut nici măcar să fac
asta. Și, din cauză că în timp ce răspundeam la întrebări îmi vedeam
imaginea proiectată în colțul ecranului, întreaga experiență mi s-a părut
deosebit de teatrală, fiind distribuită într-un straniu rol dublu, atât de actor,
cât și de public.
În colțul din dreapta sus al ecranului era un cronometru care nu făcea
altceva decât să sporească stresul acestei experiențe. Mi se alocaseră trei
minute pentru a răspunde la fiecare întrebare, însă în lipsa totală a
semnalelor obișnuite pe care le primim de regulă de la o persoană care ne
intervievează – expresii faciale, mișcări ale capului, gesturi, zâmbete,
încruntări – nu mai eram sigură dacă vorbisem prea mult sau dacă ar fi
trebuit să folosesc întreg timpul alocat. Și nu numai că n-am avut pe cine să
întreb, dar, fără zâmbete, fără o privire aruncată din când în când către CV,
fără limbaj corporal pe care să-l analizez, n-am avut de unde să știu dacă
„interlocutorul“ meu fusese îndeajuns de mulțumit de vreun răspuns, dacă i-
a plăcut ce am spus, dacă mi-a înțeles glumele, dacă a empatizat cu
povestirile mele sau dacă pur și simplu s-a hotărât că nu sunt genul de
candidat pe care îl caută. Astfel, de-a lungul interviului am început să mă
simt tot mai pierdută, pentru că nu-mi dădeam seama dacă trebuie să
continui, să vorbesc mai repede sau mai rar, să-mi schimb cadența sau stilul,
să zâmbesc mai mult sau mai puțin. Presupun că un candidat ideal la
programul destinat noilor absolvenți al celor de la Vodafone zâmbește, dar
oare de câte ori și pentru cât timp?
Să ne înțelegem, nu m-a deranjat neapărat faptul că interacționam cu un
robot, ci alienant mi s-a părut mai degrabă dezechilibrul de putere dintre
mine și robot. Privată de complexitatea trăsăturilor mele umane, a trebuit să
impresionez un robot al cărui algoritm opac nu aveam să-l cunosc vreodată.
Asupra căror „date informatice“ se concentra și care avea să conteze cel
mai mult? Vocea mea, intonația, limbajul meu corporal, sau conținutul
afirmațiilor făcute? Ce formulă folosea ca să mă evalueze? Și era imparțial?
De obicei nu ne gândim la singurătate când evaluăm interacțiunea noastră
cu un robot. Chiar și în capitolele anterioare, când m-am referit la caracterul
izolant al vieții, am pus mai ales accentul pe lipsa contactului uman de tip
față în față și pe impactul acestuia. Dar, de vreme ce te poți simți singur și
atunci când ești tratat nedrept și ești neputincios în fața guvernului și a
politicienilor, asta poate foarte bine să reiasă și dintr-un tratament similar
venit din partea corporațiilor și a noilor tehnologii folosite de acestea.
Pentru că atunci când un angajator ne pune viitorul profesional în mâinile
unui algoritm e cam greu să credem că vom fi tratați în mod corect sau că
vom avea parte de vreun sprijin. Iar acest lucru reiese din probabilitatea
foarte scăzută ca viitoarea noastră productivitate să fie evaluată pe baza
unor caracteristici precum expresiile faciale și tonul vocii. În noiembrie
2019, Centrul Electronic de Informaţii privind Confidenţialitatea – o
importantă organizație americană care luptă pentru interesele publicului – a
depus o plângere formală la Comisia Federală pentru Comerț împotriva
companiei HireVue, pentru „utilizarea unor formule matematice secrete și
nedovedite de evaluare a «abilităților cognitive», a «caracteristicilor
psihologice», a «inteligenței emoționale» și a «aptitudinilor sociale» ale
candidaților“.
Există, de asemenea, și problema caracterului părtinitor. Însă, deși cei de
la HireVue susțin că metodologia lor este complet nepărtinitoare, acest
lucru e destul de îndoielnic. Și asta pentru că algoritmul este deja instruit
prin înregistrările video ale foștilor sau actualilor „candidați de succes“,
ceea ce înseamnă că orice preferințe (conștiente sau inconștiente) din timpul
interviurilor vor fi cu siguranță repetate.
O situație de acest fel s-a întâmplat la Amazon în 2018, atunci când s-a
aflat că robotul de triere a CV-urilor deținut de companie respingea de
obicei CV-urile femeilor, în ciuda faptului că nu i s-a „spus“ niciodată care
este sexul candidaților. De ce oare? Acesta pur și simplu a învățat singur că
CV-urile care includeau numele universităților exclusiv pentru fete, sau
chiar cuvântul „feminin“ („căpitan al echipei feminine de șah“, de
exemplu), nu corespund. Și asta pentru că respectivul dispozitiv fusese
învățat să deducă dacă un candidat era calificat sau nu pe baza a zece ani de
date de acest tip într-un domeniu în care bărbații au constituit marea
majoritate a candidaților și a angajaților. Se înțelege că nu erau foarte mulți
căpitani ai echipelor feminine de șah în acel grup.
Soluția pentru eliminarea predispozițiilor spre un anumit gen e destul de
simplă; și, într-adevăr, inginerii de la Amazon au putut edita cu ușurință
algoritmul, astfel încât să nu mai folosească termeni precum „feminin“ ca
motiv de descalificare. Dar problema cu învățarea automată este alta, chiar
dacă se elimină cele mai evidente elemente părtinitoare (care există, cu
siguranță, într-un sistem precum cel deținut de HireVue), ce se întâmplă cu
acele date mai puțin evidente și aparent neutre la care nimeni nu s-ar gândi
vreodată că ar putea fi părtinitoare?
De exemplu, se pare că există diferențe culturale semnificative în ceea ce
privește zâmbetele. Bunăoară, americanii zâmbesc mult mai des și mai larg
decât persoanele din țări precum Finlanda, Japonia și Germania – un
stereotip sprijinit cu siguranță de studii științifice din care reiese că
zâmbetul este corelat cu diversitatea unei țări de-a lungul istoriei. Instinctul
americanilor de a zâmbi și a face contact vizual este de fapt atât de evident,
încât, atunci când lanțul de hipermarketuri Walmart și-a deschis primele
magazine în Germania, în 1998, conducerea a trebuit să elimine în totalitate
o regulă de mult încetățenită, prin care angajaților li se recomanda să
zâmbească clienților, germanii interpretând un zâmbet larg drept flirt
indecent. Date fiind asemenea disparități, premisa de la care pleacă
HireVue, și anume că zâmbetul se traduce prin atitudine prietenoasă,
încredere și, în cazul anumitor poziții, el denotă competență, creează riscul
ca persoanele să fie evaluate după valorile unei anumite națiuni sau culturi,
dezavantajându-i astfel pe cei care, de exemplu, cred că a zâmbi în mod
repetat în timpul unui interviu nu este tocmai potrivit.
Am putea ridica semne de întrebare și în ceea ce privește posibila
interpretare a algoritmului folosit de cei de la HireVue a cadenței și
vocabularului unui candidat: cuvintele alese depind în aceeași măsură de
regiunea de proveniență, de educație, etnie, dialect și clasă socială ca și de
așa-zisa „inteligență“. Așa cum robotul de sortat CV-uri al celor de la
Amazon a „învățat“ să asocieze cuvinte care amintesc de gen (precum
cuvântul „feminin“) cu un candidat nepotrivit, este foarte ușor să ne
imaginăm cum algoritmul de angajare al celor de la HireVue aruncă la coș
candidați cu anumite accente, expresii idiomatice sau alte semne specifice
ale mediului cultural din care provin.
Există apoi alte tipuri de variabile pe care orice om le poate recunoaște și
interpreta într-o clipă, însă pe care procesul de alocare a tiparelor de care
dispune un robot nu le-ar putea identifica: de exemplu, o persoană cu o
deformație facială, care poate nu zâmbește într-un mod convențional; sau o
persoană cu tulburări de vorbire, care nu vorbește ca ceilalți candidați de
succes; sau poate un candidat pe fața căruia lumina foarte puternică din casă
aruncă niște umbre pe care „ochiul robotizat“ le asociază cu o expresie
facială malefică. Nu susținem că un angajat de la resurse umane ar fi
complet lipsit de prejudecăți, sau că n-ar putea evalua discriminatoriu, în
timpul unui interviu, o persoană de culoare, un candidat cu un anumit
accent sau cu o dizabilitate, chiar dacă nu sunt conștienți de acest lucru.
Important de reținut e că am face o mare greşeală dacă am presupune că o
decizie luată de un algoritm n-ar fi la fel de influențată de astfel de erori,
subliniind în același timp încrederea oarbă pe care o avem mai degrabă în
roboți decât în oameni.
Mai mult, pe măsură ce algoritmii devin tot mai complicați, rezerva de
informații de care dispun, tot mai vastă și regulile de funcționare, tot mai
complexe, înțelegem tot mai greu cum și de ce ajung la anumite concluzii.
Am atins deja punctul în care chiar unii dintre creatorii acestor algoritmi nu
reușesc să explice în detaliu ce anume stă la baza deciziilor luate. Și, dacă
nu înțelegem îndeajuns de bine modul de funcționare al unui algoritm
pentru a putea anticipa felul în care poate da greș, atunci devine destul de
greu să creăm măsuri eficiente care să ne protejeze.
Procesele decizionale bazate pe algoritmi au devenit tot mai prezente în
viața noastră – ele decid dacă suntem eligibili pentru un împrumut, dacă
există probabilitatea să fim opriți și controlați de poliție ori dacă vom fi
angajați sau concediați (da, conform profesorilor de la Școala de Afaceri
IESE, în curând „se va introduce cu siguranță“ algoritmul care „prezice
contribuțiile viitoare“ și calculează cine ar trebui concediat în perioadele cu
disponibilizări de personal) –, iar opacitatea acestora și, drept urmare,
dificultatea cu care le putem pune la îndoială deciziile, ca să nu mai vorbim
de încercarea de a le remedia pe cele eronate, ne vor exacerba în cele din
urmă sentimentul de neputință. Iar singurătatea ia amploare în locurile unde
domnește neputința. După cum am văzut deja, ne simțim singuri și izolați
atunci când vedem că nu avem nici un fel de control asupra propriului
destin.
Mai există un lucru care mi s-a părut extrem de alienant în acest
interogatoriu unidirecțional: deși pe tot parcursul interviului am fost privită
mai atent ca niciodată, m-am simțit în același timp surprinzător de
invizibilă. Pe cine priveau, de fapt? Pe mine? Sau priveau varianta mea
pixelată, decupată și reconstituită în acei 25.000 de parametri – o versiune a
mea în care, în mod inevitabil, nu se va putea regăsi profunzimea
experiențelor mele trăite și a personalității mele?
Acest sentiment a fost întărit de faptul că, deși fusesem foarte sinceră în
timpul interviului, vorbind foarte deschis despre obstacolele personale pe
care le-am depășit, lucruri pe care nu doar că le-am realizat, dar cu care m-
am luptat efectiv, în doar câteva minute după interviu am primit un e-mail
cu evaluarea caracterului meu – o evaluare atât de generală și de vagă, încât
mi-a fost foarte clar că, deși vorbisem, nu fusesem deloc auzită.
Iată un pasaj dintr-o secțiune-cheie a evaluării:
Demonstrezi capacitatea de a-ți schimba cu ușurință acțiunile, părerile sau comportamentul și de a
suporta cu bine situațiile ambigue.
 Fii mereu atentă la context, pentru a evalua bine momentul în care o situație necesită mai multă
rigurozitate și mai puțină flexibilitate.

Ești capabilă să duci la bun sfârșit sarcinile care ți se dau, respectând standardele profesionale de
calitate.

Încearcă să fii deschisă la situații în care nu trebuie să fii neapărat foarte meticuloasă, pentru a
găsi calea de mijloc între consecvență și eficiență, atunci când este necesar.

Lucrurile acestea ar fi putut fi scrise despre absolut oricine. Mi s-au părut

complet desprinse de „interviul“ pe care tocmai îl terminasem.
Și n-am putut trece peste ironia faptului că aplicasem pentru o poziție în
departamentul de resurse umane, dar nu existase nici un fel de interacțiune
umană în timpul procesului de selecţie. Unul dintre cei mai mari clienți ai
celor de la HireVue, Hilton International, a respins zeci de mii de candidați
folosind acest tip de interviu în care candidatul nu vorbește cu nici o
persoană reală. Și „Irina Wertz“ intră în categoria candidaților respinși.
„Ea“ a aflat la șase săptămâni după evaluare, prin intermediul unui e-mail,
că: „Din păcate, de această dată nu ați trecut în următoarea etapă a
procesului de recrutare“.
Interviul pe care l-am avut cu HireVue m-a făcut să mă simt
neputincioasă, invizibilă și vulnerabilă, pentru că am fost judecată conform
unor reguli pe care nimeni nu mi le transmisese, care pot fi nedrepte sau
părtinitoare, și împotriva cărora nu aveam nici o cale de recurs. Nu-i de
mirare că întreg procesul mi s-a părut alienant. Să nu uităm însă că acest
interviu a fost un simplu experiment, și astfel n-am simțit stresul și
încordarea resimțite probabil de un candidat adevărat.
Experiența mea a fost de asemenea un simptom al unei probleme și mai
mari. Ne aflăm în mijlocul uneia dintre cele mai semnificative reorganizări
ale muncii de la Revoluția Industrială încoace, un proces în care puterea
este tot mai adesea transferată inteligenței artificiale – nu doar algoritmilor
de angajare, ci și altor mecanisme și roboți care evaluează reputația,
instrumentelor de supraveghere și dispozitivelor de urmărire – și, astfel, ea
este transferată celor care controlează aceste pârghii. Toate metodele sunt
deosebit de alienante și contribuie la motivul pentru care acesta este Secolul
singurătății.
FIECARE RESPIRAȚIE
În cazul lui Jane, care lucrează la un call center din Țara Galilor, căsuța
albastră din colțul monitorului îi amintește că este mereu supravegheată și
că tot ceea ce face este întotdeauna înregistrat. Convorbirile îi sunt
înregistrate, și astfel știe că dacă vorbește prea repede va primi un
avertisment de la un vitezometru. Dacă nu e îndeajuns de „empatică“, îi va
apărea o inimioară. Iar dacă nu-i convine faptul că un program cu
inteligență artificială îi evaluează interacțiunile, atunci asta e, pentru că
tehnologia care o monitorizează, Cogito, va trimite un mesaj de avertisment
către biroul central în momentul în care va încerca să închidă sau să
minimizeze programul.
În cazul lui Jack, angajat la Bank of America, cardul de identitate
biometric de la Humanyze îi colectează datele la fiecare șaisprezece
milisecunde, fiind astfel în permanență conștient că este supravegheat.
Acesta îi înregistrează nu doar conversațiile, ci și mișcările: unghiul la care
își înclină scaunul, cât timp vorbește, precum și tonul vocii. Prin analiza
tuturor acestor parametri în relație cu productivitatea, și prin efectuarea
acestui tip de analiză în cazul mai multor angajați cu aceeași funcție din
întreaga firmă, angajatorii speră să identifice acele obiceiuri, oricât de
mărunte, care ar face ca angajații să devină mai productivi. Reynaldei Cruz,
o femeie de 42 de ani care lucrează în depozitul celor de la FedEx, scanerul
electronic pe care trebuia să-l poarte pe braț pentru a-i măsura viteza de
împachetare i s-a părut extrem de alienant. Atunci când încheietura i s-a
inflamat din cauza mișcărilor repetate de ridicare a cutiilor, precum și din
cauza greutății adiționale a acelui scaner, colegii i-au spus să ia un
analgezic. Însă șefii săi obsedați de numere au avut o abordare diferită. Au
instruit-o să se miște mai repede.
Cei de la Amazon au obținut recent două brevete pentru o brățară care
poate monitoriza fiecare mișcare a purtătorului, ea vibrând de fiecare dată
când muncitorul a ieșit din ritm. Brățara ar putea fi folosită pentru a ști cu
exactitate cât timp îi ia unui angajat să se scarpine sau să meargă la baie. La
depozitele Amazon, „culegătorilor“ – cei care localizează produsele
cumpărate și le transportă la stația de expediere din depozit – li s-a dat deja
un dispozitiv portabil care le urmărește fiecare mișcare. James Bloodworth,
jurnalist care a lucrat sub acoperire la un depozit Amazon din Rugeley, ne
spune că: „Pentru fiecare aproximativ zece muncitori, există undeva în
depozit un manager care stă aplecat la birou și introduce ordine în
calculator. Iar instrucțiunile lor sunt filtrate de dispozitivul pe care îl purtăm
noi: «În ultima oră ți-a scăzut productivitatea. Mișcă-te mai rapid, te rog»“.
Bloodworth mai spune și cum colegii săi erau „atât de ocupați să alerge
dintr-o parte în alta, încât nici n-aveau timp să-și șteargă sudoarea de pe
față“.
Acestea nu sunt situații excepționale. Chiar și înainte de pandemia de
COVID-19, la nivel global, mai mult de jumătate dintre companiile cu peste
1.000 de angajați foloseau deja „tehnici noi de monitorizare a angajaților,
inclusiv monitorizarea vitezei de tastare, a conversațiilor din e-mailuri și
chiar a conversațiilor față în față dintre angajați“. Monitorizarea Activității
Utilizatorilor (User Activity Monitoring – UAM), cum este numită această
lume nouă a supravegherii la locul de muncă, urma să devină o industrie de
3,3 miliarde de dolari până în 2023. Acum, cu tot mai mulți oameni lucrând
la distanță ca urmare a pandemiei și cu accentul tot mai mare pus pe
productivitate, supravegherea angajaților a crescut semnificativ.
Trăim într-o epocă pe care Shoshana Zuboff a numit-o „epoca
capitalismului de supraveghere“. O epocă în care, lucru valabil pentru tot
mai mulți oameni, angajatorii nu doar că își supraveghează continuu
angajații, ci folosesc în mod constant inteligența artificială, sistemele de
analiză a datelor și o întreagă gamă de dispozitive de măsurare tot mai
intruzive și mai greu de sesizat pentru a-și evalua angajații. Asemenea
evaluări ne pot trasa traiectoria profesională, inclusiv dacă vom fi angajați
sau concediați, însă ele sunt cel mai adesea bazate pe date care sunt
desprinse de context și nu iau în considerare circumstanțele atenuante.
Cu toate că avea o încheietură inflamată, șefii Reynaldei de la FedEx i-au
spus să se miște mai repede, pentru că aparatul poate măsura doar viteza, nu
și durerea pe care Reynalda o simte. În epoca locului de muncă panoptic,
ceea ce nu se poate măsura nu contează. Iar ceea ce chiar se măsoară
contează extraordinar de mult.
Distanțarea fizică de locul de muncă nu înseamnă neapărat dispariția
mijloacelor de supraveghere. Există aplicații, precum WorkSmart, care
măsoară în mod constant „concentrarea“ și „devotamentul“ celor care
lucrează de la distanță, utilizând capturi de ecran, monitorizarea aplicațiilor
folosite și frecvența apăsării tastelor, aceste aplicații devenind tot mai
populare în ultimii ani. Angajații monitorizați de WorkSmart sunt inclusiv
fotografiați la fiecare aproximativ zece minute, verificându-se astfel dacă se
concentrează la ceea ce au de făcut. Desigur, pandemia a accelerat puternic
această tendință. De la bănci la companii de asigurări, de la firme de
avocatură la giganții din domeniul tehnologiei, angajatorii, îngrijorați că
personalul recent obligat să lucreze de acasă s-ar putea lenevi, au investit
masiv în primăvara lui 2020 în tehnologii de supraveghere. Unii furnizori
de sisteme de monitorizare a angajaților care lucrează de la distanță au
raportat o creștere a vânzărilor de până la 300% în aprilie 2020. Se vor
dezinstala oare aceste programe de pe laptopurile angajaților odată ce
aceștia vor reveni la birou? N-aș fi așa de sigură.
Această monitorizare de la distanță nu se efectuează însă neapărat doar
pentru verificarea angajaților sau întotdeauna în vederea creșterii
productivității. Se înregistrează și se monitorizează acum până și cele mai
personale aspecte ale vieții angajaților. În 2018, Katie Edincott, profesoară
de engleză în West Virginia, a fost rugată să-și descarce pe telefon o
aplicație de „sănătate la locul de muncă“ numită Go365, angajatorul dorind
să le scadă contribuțiile la asigurările medicale. Aplicația i-a monitorizat
mișcarea fizică și sănătatea, acordându-i puncte pentru bună purtare,
precum numărul zilnic de pași, și aplicându-i penalizări (de 500 de dolari pe
an) pentru că nu a reușit să acumuleze îndeajuns de multe „puncte“ de
sănătate.
Și, de vreme ce sănătatea și siguranța angajaților, precum și scăderea
costurilor, au devenit prioritare în mintea angajatorilor, mă întreb dacă nu
vom vedea mai departe cum puterea de supraveghere a acestor aplicații se
va putea extinde, de exemplu, și la monitorizarea constantă a temperaturii
angajaților. Și, chiar dacă această măsură va preveni probabil transmiterea
bolilor la locul de muncă, cine poate hotărî totuși cât de acceptabile sunt
aceste tehnici deosebit de intruzive? Și cam care ar fi gradul de
responsabilitate, atât pentru angajatorii care impun aceste aplicații
angajaților, cât și pentru companiile care fac profit din vânzarea lor, în ceea
ce privește protejarea datelor cu caracter personal?
Declarațiile angajaților atunci când vorbesc despre cum e să fii
supravegheat continuu ne arată cât de alienantă este această experiență. „Ne
măsurau timpul și producția, de parcă eram roboți“, ne spune Reynalda
Cruz, angajata de la FedEx. „Oamenii simțeau că că le este încălcat spațiul
privat când erau obligați să descarce acea aplicație și să fie forțați să
dezvăluie informații mult prea personale“, ne spune Katie despre experiența
ei cu aplicația Go365. James Bloodworth îmi povestește cât de surprins a
fost când, la sfârșitul unei zile lungi de muncă, în care, fiind tânăr și
sănătos, lucrase până la epuizare, i s-a spus că se situase printre ultimii 10%
în ceea ce privește productivitatea. Mi-a povestit și despre cât de
neputincios s-a simțit că nu a putut afla dacă acea evaluare era adevărată, de
vreme ce nu avea acces la datele colectate și nici nu exista un reprezentant
al muncitorilor care să poată verifica aceste performanțe.
Tot James Bloodworth mi-a spus, de asemenea, și cât de singur s-a simțit
pentru că nu a putut vorbi cu ceilalți colegi în jurul dozatorului de apă, sau
măcar atunci când „culegeau“ împreună, acest comportament fiind calificat
de scaner drept „timp pierdut stând degeaba“ – la fel era și mersul la toaletă
–, creând astfel premisele unor sancțiuni disciplinare. Și nu este singurul
care consideră că acest tip de supraveghere digitală este extrem de
îngrijorător. „Per ansamblu, a fost oribil“, își amintește Courtney Hagen
Ford, care spune despre experiența ei în epoca supravegherii, când a lucrat
la ghișeul unei bănci în Marea Britanie, că a fost „dezumanizantă“. Ce-a
făcut după aceea? S-a hotărât să urmeze un doctorat în mijloace de
supraveghere.
Constanta evaluare și analiză, fără a avea nici un fel de control, fără acces
la informații și fără a înțelege cu adevărat metoda deductivă a robotului,
reprezintă o experiență alienantă care amintește o dată în plus vasta
asimetrie dintre angajator și angajat în ceea ce privește informația și puterea
deținute. Și asta mai ales pentru că lucrurile care sunt monitorizate și
măsurate sunt exact cele care contribuie la creșterea profitului companiei.
Lăsând la o parte monitorizarea sănătății și a siguranței angajaților, până la
urmă despre asta e vorba: companiile își supraveghează angajații pentru a-și
crește avantajul competitiv pe piață. Problema este că nimeni nu măsoară
cât ești de amabil cu un coleg care are o zi proastă, sau dacă chiar te-ai
străduit să instruiești un coleg nou, chiar dacă, după cum am văzut în
capitolul precedent, asemenea factori pot avea un impact semnificativ
asupra productivității și eficienței, precum și asupra moralului angajaților.
Într-o lume în care numerele încep să aibă o putere din ce în ce mai mare,
trebuie să ne gândim mai serios asupra lucrurilor care sunt măsurate, de ce
și cum, și să înțelegem limitările pe care le au aceste date informatizate în
ceea ce privește evaluarea contribuției noastre la locul de muncă.

NEOBSERVAȚI
Locul de muncă supravegheat constant nu doar că exacerbează sentimentele
de neputință și de alienare, ci și, asemenea birourilor open space, numai că
la puterea a zecea, face ca angajații să se autocenzureze și să devină tot mai
retrași.
Michel Anteby, sociolog la Universitatea din Boston, a descoperit exact
acest lucru atunci când a studiat practicile organizaționale din Administrația
pentru Siguranța Transporturilor din Statele Unite (cei care asigură
personalul de control pe aeroporturi). De exemplu, el a observat că angajații
care lucrau la punctele de control al bagajelor și care erau continuu
monitorizați video de către superiori ar fi „făcut orice ca să treacă nevăzuți,
efectiv să dispară… Ei încearcă să nu ridice vocea niciodată, să nu iasă
niciodată în evidență și să nu facă nimic ce ar putea fi observat de
conducere“.
Într-un mediu mereu supravegheat, avem tendința de a ne retrage, de a ne
izola de cei din jur și de a încerca să ne sustragem cât putem de sub privirea
atentă a angajatorului. Însă, după cum observă Anteby, problema este
următoarea: „Asta duce la un cerc vicios, pentru că superiorii devin tot mai
suspicioși și se simt tot mai îndreptățiți să înăsprească supravegherea.“
Drept urmare, vom avea angajați care se ascund de camerele de
supraveghere și de ceilalți colegi, care sunt tot mai puțin prezenți și tot mai
lipsiți de autenticitate la locul de muncă.
ÎNTOTDEAUNA A FOST AȘA – OARECUM
Din multe puncte de vedere, supravegherea la locul de muncă nu este ceva
nou. În anii 1850, Allan Pinkerton a devenit celebru prin averea acumulată
în urma înființării unei agenții de detectivi care urmăreau mișcările
angajaților după program și se infiltrau în nou-apărutele sindicate. În 1914,
Henry Ford devenise deja celebru pentru că patrula prin fabricile sale cu un
cronometru în mână, asigurând astfel eficiența maximă a liniilor sale de
asamblare a automobilelor. În anii ’90, supravegherea video a angajaților,
atât pentru prevenirea furturilor, cât și pentru a verifica dacă aceștia
respectă regulile companiei, sau pur și simplu dacă se mișcă destul de
repede, era deja ceva normal. Pe măsură ce industrializarea a dus la
diminuarea caracterului meșteșugăresc al producției, iar muncitorii au
devenit tot mai puțin cunoscuți de angajatori, și astfel mai puțin de
încredere, mijloacele de supraveghere au ținut pasul cu toate schimbările.
În secolul XXI însă, trei lucruri cu totul revoluționare s-au dezvoltat:
măsura în care suntem supravegheați, nivelul alarmant de intruziune permis
de tehnologia digitală și gradul în care puterea de decizie este transferată în
sarcina roboților. Repet, problema este nivelul la care am ajuns. „În trecut,
supravegherea la locul de muncă era discretă, limitată la privirea atentă a
supraveghetorului direct și la spațiul fizic de muncă“, scrie Ivan Manokha,
specialist în științe politice la Universitatea Oxford, iar acum „ea este
omniprezentă, dispozitivele electronice și senzorii acumulând și procesând
neîncetat date despre eficiența angajaților în timp real, chiar și (adesea) în
afara spațiului profesional“.
Aflați sub supraveghere constantă, tot mai incapabili să fim noi înșine și
să vorbim liber cu colegii, tot mai neîncrezători, devenim treptat mai
precauți, mai tăcuți și mai retrași, temându-ne să ne comportăm normal.
Drept urmare, ne vom simți tot mai singuri și mai rupți de șefi, de munca în
sine și de cei din jurul nostru.
Dar, în ciuda tuturor acestor consecințe, din ce în ce mai mulți angajați,
prestatori de servicii și liber profesioniști din întreaga lume și-au dat seama
că trebuie să accepte acest nivel de monitorizare invazivă, dacă vor să-și
mențină serviciul. Faptul că acest tip de supraveghere devine aproape
omniprezent și că nu ne revoltăm împotriva lui nu ar trebui să treacă drept
acceptare tacită, ci ne arată în fond sentimentul de resemnare pe care îl
simțim cu toții acum, generat de o tot mai pregnantă neputință în ceea ce
privește drepturile noastre la locul de muncă. Într-o lume în care marile
corporații la nivel global sunt cele care stabilesc regulile pe piață, în care
nivelul șomajului este ridicat și majoritatea angajaților nu au parte de
reprezentanți sau de o voce colectivă, ce opțiuni au oamenii dacă nu vor să
fie monitorizați? Pentru mulți dintre ei, răspunsul este nici una. Depozitul
Amazon unde lucra James Bloodworth era de departe cel mai mare
angajator din zonă.

ÎȚI DAU UN PATRU

Supravegherea digitală și procesul decizional algoritmic nu sunt singurele
motive pentru care spațiul profesional pare atât de alienant în secolul XXI.
Un alt motiv este și numărul tot mai mare de lucrători care sunt nu doar
supravegheați, ci și notați – adică li se acordă o notă pentru comportament
și munca depusă, care se presupune că le-ar indica valoarea. Nu este greu să
înțelegem de ce a fi privit ca un număr, sau ca un punctaj, și nu ca o ființă
umană, ne-ar putea face să ne simțim invizibili și singuri.
În unele cazuri, chiar colegii sunt cei care ne evaluează. La Bridgewater
Associates, unul dintre cele mai mari fonduri private de investiții din lume,
angajații folosesc o aplicație numită Dots pentru a se evalua reciproc în
timp real, în funcție de mai mult de o sută de trăsături, de la „putere de
sinteză“ la „gândire superioară“. Ratingurile tuturor participanților sunt
afișate pe monitoare în timpul ședințelor (care sunt, desigur, înregistrate).
Și, de parcă toate astea nu ar fi suficient de descurajante, în ceea ce privește
luarea deciziilor, voturile celor cu punctaje ridicate au o greutate mai mare.
Sunteți tentați, probabil, să spuneți că nu diferă mult de evaluarea anuală
standard pe care o primim de regulă la locul de muncă – dar câți dintre noi
vedem aceste ratinguri afișate în sala de ședințe, pe baza cărora toți ceilalți
ne pot judeca? Mai mult, ceea ce Ray Dalio, fondatorul Bridgewater,
numește „meritocrația ideilor“ se poate transforma într-un mediu „toxic“,
„dacă nu ești făcut pentru asta“, conform părerilor exprimate de angajați.
„Toți se tem să nu greșească și, ca să dea bine, știu că trebuie să-i critice pe
ceilalți“, spune un angajat sub protecția anonimatului. „E greu să dezvolți
relații de muncă autentice“, declară un altul, într-un loc unde, conform unui
editorial din Business Insider, „angajații sunt adesea recompensați dacă îi
lovesc pe ceilalți pe la spate“. Aproape o treime dintre angajați își dau
demisia într-un an.
Deși pentru mulți dintre noi această evaluare continuă a colegilor este
mai degrabă o excepție, realitatea inevitabilă este că tot mai mulți angajați
sunt notaţi – însă de către clienți. Și această practică este poate cel mai
evidentă pe piața muncii temporare. În acest mediu, a accepta să fii notat
este adesea o condiție de „angajare“.
În jur de 50 sau 60 de milioane de oameni lucrează deja pe această piață a
muncii temporare. În Marea Britanie ea s-a dublat între 2016 și 2019 și,
dacă tendințele actuale se mențin, până în 2027 în jur de unul din trei
americani își vor câștiga existența prin aceste servicii obținute prin
intermediul platformelor on-line. În consecință, este imperativ necesar să
înțelegem factorii care contribuie la sentimentul de alienare al acestor
angajați de pe piața muncii temporare.
Nu putem spune că piața acestor servicii este lipsită de avantaje. La fel ca
munca de la distanță, flexibilitatea oferită este, fără îndoială, importantă și
foarte avantajoasă pentru mulți. Pentru alții însă, ratingul constant
(împreună cu absența unui salariu sigur, a concediului de odihnă plătit și a
asigurării medicale, precum și, de cele mai multe ori, tarifele orare foarte
scăzute) poate induce o stare de completă neputință. Iar acest lucru este mai
ales valabil în cazul celor care muncesc pe piața muncii temporare din
cauza situației în care se află, și nu din propria alegere.
Hasheem, un alt șofer de Uber pe care l-am intervievat pentru a înțelege
mai bine singurătatea celor care lucrează pe această piață, mi-a atras atenția
în mod special asupra efectelor alienante ale sistemului de rating. Imigrant
de primă generație în Marea Britanie, venit din Subcontinentul Indian,
Hasheem lucra ca șofer pe Uber de opt luni. El mi-a povestit cum acest tip
de muncă îl face să se simtă deosebit de singur, explicându-mi cum, în mod
surprinzător, o slujbă care pare să solicite un nivel ridicat de interacțiune cu
pasagerii i se părea deosebit de izolantă: „Când am participat la sesiunea de
introducere, mi s-a spus să evit să vorbesc despre religie, politică sau sport,
ca să nu risc să jignesc pasagerul de pe bancheta din spate. Și, de vreme ce
nu-mi permit să jignesc un pasager din cauza ratingului pe care mi l-ar
acorda, în majoritatea timpului sunt foarte tăcut“.
E îngrijorătoare ideea că mediul de lucru al lui Hasheem îl face să simtă
că nu poate vorbi ore în șir de teamă să nu primească o evaluare scăzută și
astfel să fie eliminat de pe platformă. Și aici putem sublinia o problemă și
mai acută a mecanismelor de rating. Atunci când în locul unei persoane
avem un simplu număr, există riscul nu doar ca angajații să se simtă alienați
de adevărata lor personalitate, autocenzurându-se, impunându-și să tacă și
să se umilească pentru a obține un rating mai ridicat, ci și ca, din nou,
aceste ratinguri să nu ofere nici un fel de context. Un 2 dat pentru servicii
cu adevărat proaste are aceleași consecințe ca și un 2 dat pentru că
pasagerul era într-o pasă proastă sau un 2 dat de un client rasist din cauza
culorii pielii șoferului.
Și, exact ca în cazul „evaluărilor preangajare algoritmice“, opacitatea
acestor sisteme de rating ne semnalează că prejudecățile nu sunt identificate
și nici puse la îndoială. Iar acest lucru este deosebit de îngrijorător, dată
fiind măsura în care prejudecățile rasiale și de gen influențează aceste
punctaje. De exemplu, lucrătorii de culoare și cei asiatici primesc ratinguri
mai scăzute decât albii pe platforma Fiverr pentru freelanceri, în timp ce pe
TaskRabbit clienții acordă de regulă puncte mai puține lucrătorilor de
culoare (și mai ales bărbaților) cu același nivel de experiență.
Mai mult, mecanismele de rating nu doar că ascund aceste prejudecăți, ci
chiar le pot adânci. E bine cunoscut faptul că avem tendința să oferim un
punctaj pe baza ratingului public existent al respectivei persoane. Adică
atunci când vedem că cineva are un rating scăzut, în loc să ne întrebăm de
ce și să ne bazăm decizia pe experiența noastră, vom fi mai degrabă
înclinați să le acordăm și noi un punctaj scăzut.
Pe măsură ce tot mai mulți oameni devin dependenți de aceste platforme
de servicii temporare pentru a-și câștiga existența, faptul că venitul lor se
bazează pe un singur parametru, atât de subiectiv, este deosebit de
îngrijorător, mai ales că în majoritatea cazurilor nu există nici un mijloc real
de a contesta un rating „nedrept“.
 Cu toate că dependența de aceste platforme ca principală sursă de venit
este mai degrabă valabilă în cazul celor cu venituri scăzute, nu doar aceștia
sunt singurii considerați vulnerabili. Pete, fost jurnalist care a renunțat la un
serviciu cu normă întreagă pentru libertatea promisă de piața muncii
temporare și acum caută oferte de copywriting pe UpWork, descrie cât de
servil l-a făcut această piață: „Parcă sunt un labrador care cerșește o
recompensă… te rog, fii darnic cu mine, te rog, dă-mi un rating bun și o
recenzie favorabilă!“ Și asta te face să te simți singur? îl întreb. „Da, fără
îndoială“, îmi răspunde. „Mai ales atunci când am primit un rating foarte
prost pentru servicii foarte bune, și n-am putut face nimic.“ Singurătatea și
neputința, după cum am văzut deja, sunt emoții care se alimentează
reciproc.

PIAȚA MUNCII TEMPORARE

Desigur, cei de pe piața muncii temporare nu se simt atât de ignorați,
nedreptățiți și neputincioși doar pentru că sunt notaţi sau monitorizați,
înregistrați sau biciuiți digital în vreun alt fel, și nici nu sunt singura
categorie de angajați al căror serviciu le dă senzația că nu pot face nimic
pentru a schimba lucrurile. Chiar și înainte ca pandemia de COVID-19 să
destabilizeze economia mondială și să ne arate foarte clar că în nici un caz
nu trăim cu toții la fel perioadele cu neajunsuri financiare, numeroși
angajați simțeau că sunt de fapt pe cont propriu în această luptă acerbă
pentru supraviețuire. Există un număr de factori care au contribuit la acest
lucru în ultimul deceniu: faptul că în Statele Unite salariul directorilor
executivi a crescut cu 930% din 1978, în timp ce salariul unui angajat
obișnuit a crescut cu doar 11,9%; faptul că regulile jocului par să fie tot mai
mult dictate de marile corporații într-o vreme în care vocea și drepturile
muncitorilor au fost tot mai mult diminuate; faptul că în Marea Britanie
unul din opt adulți angajați făceau parte în 2008 din categoria celor cu
venituri sub pragul sărăciei, iar 850.000 de persoane erau angajate cu
contracte de zero ore (neștiind câte ore urmau să muncească în fiecare
săptămână sau dacă vor avea măcar de muncă); faptul că milioane de
oameni din întreaga lume aveau la sfârșitul deceniului servicii prost plătite,
de statut inferior și fără posibilități de promovare.
Cu mai bine de o sută de ani în urmă, Karl Marx semnala în teoria sa
despre alienare că muncitorii cărora le lipsește controlul asupra mijloacelor
de producție și care sunt prost recompensați pentru munca depusă se vor
simți înstrăinați nu doar de produsul muncii lor, ci și de ceilalți colegi, de
locul de muncă și chiar de sine. Chiar și înainte de criza economică din
2020, noile condiții de muncă au dus la efecte similare. Descoperirile
tehnologice care au afectat felul în care lucrăm și pentru cine lucrăm, deși
nu reprezintă singurul factor, au o influență tot mai pronunțată în această
privință.
Așa cum legislația muncii a evoluat de regulă în același timp cu procesul
de industrializare – odată cu Legea muncii în fabrici din Marea Britanie, din
1833, care interzicea angajarea copiilor sub vârsta de nouă ani, muncitorii
din majoritatea țărilor au beneficiat tot mai mult de protecția acestor
prevederi legale –, avem acum nevoie de o nouă legislație a muncii, care să
protejeze angajații de practicile de muncă nou-introduse, care îi fac să se
simtă tot mai neputincioși și mai ignorați. Desigur, nu putem permite ca
noul climat economic să ducă la încetinirea procesului – sau, mai rău, să
ducă la o regresie pe acest front. Drepturile muncitorilor au fost puternic
afectate în timpul recesiunii care a urmat crizei economice globale din
2008. Nu putem îngădui repetarea acelorași greșeli în planul economic
actual de redresare după criza provocată de pandemie.
În ceea ce privește biciul digital, există măsuri concrete pe care le pot lua
guvernele pentru a-i ajuta pe muncitori să se simtă mai stăpâni pe situație.
Platformele precum Uber, Fiverr și TaskRabbit, care folosesc sisteme de
rating, ar trebui să fie obligate să-și revizuiască mecanismele, să identifice
potențialele erori și să le recalibreze întocmai. În plus, trebuie asigurat un
„proces de contestare“, astfel încât cei care se bazează pe aceste platforme
pentru a-și câștiga existența să poată contesta ratingul acordat dacă îl
consideră nedrept.
Deși predilecțiile sistemelor algoritmice sunt mai greu de redresat, măcar
acum le putem identifica mult mai ușor decât a fost posibil în trecut.
Paradoxal, sunt necesari probabil noi algoritmi pentru monitorizarea și
identificarea acestor predilecții ale sistemelor. Esențial însă este ca
metodele pe care se sprijină algoritmul – cum se colectează informațiile,
codul și procesul decizional euristic care analizează datele – să devină mai
transparente, astfel încât să existe posibilitatea de redresare și de recurs. În
Statele Unite, statul Illinois se află în fruntea acestor eforturi, devenind în
2020 primul stat care a votat o lege – Legea interviului video prin
inteligență artificială – care îi obligă pe angajatori (printre altele) să le
„explice candidaților cum funcționează mecanismul, precum și
caracteristicile pe care algoritmul le va lua în considerare pentru a-i
evalua“.
Cât despre monitorizarea angajaților: atunci când angajatorii urmăresc să
vadă cât timp petrecem la toaletă și ne dau amenzi dacă nu acumulăm destui
pași în timpul liber, este clar că guvernul va trebui să impună limite foarte
clare legate de folosirea mijloacelor de supraveghere digitală. Iar ele trebuie
să se aplice atât la locul de muncă, cât și în afara acestuia, date fiind
condițiile actuale de muncă de la distanță.
Până și cele mai extreme forme de supraveghere devin deja realitate. În
2017, o companie tehnologică din Wisconsin, Three Square Market, a
inserat microcipuri în mâinile a peste cincizeci de angajați. Cei care au ales
să fie urmăriți astfel își puteau folosi mâna ca formă de identificare,
apropiind-o de un scaner pentru a intra în clădiri sau în zonele securizate.
Deși în acest caz participarea a fost complet voluntară, și nu există nicăieri
cazuri cunoscute de angajatori care să fi făcut această măsură obligatorie,
simpla idee că angajaților li se pot implanta aceste dispozitive este extrem
de alarmantă, fiind suficientă pentru a sta la baza unor legi adoptate în
statele Arkansas și Indiana prin care se interzice orice microcipare forțată a
angajaților. Juriștii au început să ridice inclusiv problema legilor necesare
pentru a-i proteja pe angajații care refuză microciparea „voluntară“.
În cazul lucrătorilor de pe piața muncii temporare – care trebuie să
suporte nu doar forme de supraveghere demoralizante, ci și, în unele cazuri,
remunerația foarte scăzută, natura precară a ofertelor de muncă și cea mai
anemică legislație legată de drepturile lor pe piața muncii –, este foarte
important să nu li se mai permită platformelor digitale să continue să
pretindă că lucrătorii lor nu sunt angajați „adevărați“, ci furnizori
independenți de servicii, pentru că astfel nu beneficiază și de drepturi
precum concediu medical sau de odihnă. Trebuie să se facă aici o distincție
clară între cei care folosesc platforma pe termen scurt pentru a-și
suplimenta veniturile și cei pentru care platforma este în esență angajatorul
lor cu normă întreagă.
Noile legi aprobate de Parlamentul European în aprilie 2019, precum și
un proiect de lege adoptat în California și care a intrat în vigoare în ianuarie
2020 reflectă progresele semnificative făcute în acest sens. Proiectul de lege
din California presupune că un lucrător este angajat atâta timp cât compania
nu aduce probe că el este în afara controlului companiei, că prestează
servicii în afara scopului principal al companiei și că are o firmă
independentă pe aceeași linie de interes ca și compania. Astfel, în mai 2020,
procurorul general al Californiei, alături de mai mulți avocați, a dat în
judecată companiile Uber și Lyft, pentru că acestea nu doar că nu-și
reclasificaseră șoferii, dar băgaseră și câteva milioane de dolari într-o
campanie de inițiere a unui referendum prin care ar fi fost scutite de la
aplicarea acestei legi, acuzându-le astfel de clasificare eronată a șoferilor ca
prestatori independenți de servicii și încălcând legea aprobată în ianuarie.
La momentul acesta, cazul este încă în derulare.
Foarte important este și ca toți lucrătorii să se poată organiza și să
găsească putere și solidaritate împreună, uniți, indiferent de locul lor de
muncă. Momentan, foarte puțini lucrători de pe piața muncii temporare sau
cu contracte pe termen scurt fac parte din vreun sindicat. În parte, asta se
întâmplă ca urmare a presiunii generalizate și constante a guvernelor asupra
sindicatelor în ultimele decenii: în multe locuri din lume, angajatorii nu sunt
obligați prin lege să le acorde angajaților dreptul să se organizeze. O astfel
de regresie a drepturilor sindicale trebuie să fie împiedicată, iar muncitorilor
trebuie să li se dea șansa să-și exprime doleanțele. Însă este la fel de
important ca și sindicatele să facă un efort mai susținut pentru a se adapta la
schimbările de pe piața muncii. Unul dintre motivele pentru care au devenit
mai puțin relevante este faptul că nu prea au știut cum să-i atragă pe acești
noi lucrători, care au presupus de la bun început că nu are rost să se afilieze
unui sindicat, în ciuda dovezilor care ne arată că, atunci când sindicatele au
fost active și s-au implicat, au avut mult de câștigat. Federația Unită a
Muncitorilor din Danemarca, de exemplu, a semnat o înțelegere cu
platforma de curățenie Hilfr în septembrie 2018, oferind astfel, printre
altele, concedii medicale plătite și un ajutor social suplimentar îngrijitorilor
care activează pe piața muncii temporare. În Marea Britanie, un acord între
Hermes și sindicatul GMB, ce reprezintă curierii freelanceri care lucrează
pentru Hermes, le oferă curierilor posibilitatea să aleagă dacă vor să rămână
înregistrați ca persoană fizică sau dacă vor să plătească pentru a deveni
„persoană fizică plus“, statut care vine la pachet cu reprezentare sindicală și
cu anumite beneficii.
Simpatia și popularitatea de care s-au bucurat sindicatele la începutul
pandemiei de coronavirus, când au militat foarte vizibil și vehement pentru
drepturile muncitorilor, inclusiv a celor de pe piața muncii temporare, ar
trebui să le facă mai atractive. În Franța, de exemplu, un proces intentat de
către sindicate i-a forțat pe cei de la Amazon să efectueze o evaluare a
riscurilor în cele șase depozite în primele zile ale pandemiei, punându-și
angajații în șomaj tehnic plătit pe tot parcursul evaluării. Sindicatele au
cerut în instanță și ca Amazon să ia în considerare sănătatea emoțională a
angajaților și să le reorganizeze programul de muncă în consecință. În
Statele Unite, angajaților care fac cumpărăturile clienților în magazine, prin
aplicația Instacart, compania le-a oferit doar mănuși, gel antibacterian și
măști în timpul pandemiei, după ce angajații au organizat o grevă generală.
Însă, chiar dacă se fac anumite progrese în ceea ce privește reducerea
dezechilibrului de putere dintre muncă și capital, chiar dacă se introduc
anumite limite cu privire la biciul digital, chiar dacă angajatorii fac eforturi
pentru ca angajații să se simtă mai puțin izolați, chiar dacă cei angajați pe
piața muncii temporare sunt tratați mai just și chiar dacă pandemia de
COVID-19 va duce la o renaștere a sindicatelor, se conturează un pericol și
mai amenințător pentru viața noastră profesională: roboții sunt pe urma
noastră, nu doar în rol de judecător și de jurat, ci și de călău. Și, oricât de
singuri ne-am simți acum la locul de muncă, după cum am văzut, ne vom
simți și mai singuri atunci când nu vom mai avea unul.

VIN ROBOȚII
Mă aflu în Pasadena, California, într-un loc care, la prima vedere, pare
oarecum banal – genul de stradă pe care o găsești oriunde în suburbiile
americane. Anonime și destul de late, clădirile par toate la fel din afară, iar
numerele lor trec de o mie.
Dar undeva pe East Green Street se petrece ceva interesant. Copiii
pândesc printr-una dintre ferestre. E mare agitație. Mă aflu la un local care
servește burgeri, însă nu orice burgeri. Mă aflu la Caliburger – gazda lui
Flippy, primul robot din lume specialist în hamburgeri.
Tot ce pot spune la început despre Flippy este că e foarte înalt. Mă
așteptam să aibă o formă cât de cât umană, dar nu e decât un braț metalic
uriaș. Flippy muncește foarte eficient, deși destul de încet. Cu precizie de
laser, ridică hamburgerul și apoi îl întoarce pe partea cealaltă. Cum mi se
par burgerii lui Flippy? Hm, poate n-oi fi eu specialistă, dar carnea mi s-a
părut oarecum fadă, surprinzător de subțire și cam rece. Bineînțeles, știu că
asta nu se întâmplă din vina lui Flippy.
Sarcini simple și repetitive precum întoarcerea burgerilor de pe o parte pe
alta vor fi cel mai rapid automatizate în următorii zece ani. Se estimează că
91% dintre sarcinile legate de prepararea alimentelor vor fi automatizate în
următorii douăzeci de ani. Iar Flippy nu este singurul robot conceput pentru
a transforma sectorul serviciilor. La aproape 10.000 de kilometri depărtare,
în Hangzhou, China, la hotelul futuristic FlyZoo al celor de la Alibaba,
unde prețul unei camere pornește de la 1.390 de yuani (adică 170 de dolari)
pe noapte, există roboți cilindrici înalți de un metru care gonesc încolo și-
ncoace pe holuri, aducând gustări și prosoape oaspeților. În camere, ne
întâlnim cu „Tmall Genie“, un sistem de inteligență artificială precum
Alexa, care reglează lumina și temperatura, ia comenzi pentru mâncare și
chiar comandă cumpărăturile pentru oaspeți. La barul hotelului, un braț
metalic uriaș, asemănător cu Flippy, prepară douăzeci de cocktailuri
diferite. Dacă vă doriți o viață complet lipsită de contact cu alții, atunci
acest loc vi s-ar părea un adevărat paradis.
Revenind în Statele Unite, în anumite hoteluri ale lanțului Hilton s-a
introdus recent o recepționeră-robot, pe nume „Connie“. Connie are
aproximativ 70 cm înălțime și își poate mișca brațele și picioarele, pentru a
le arăta oaspeților în ce direcție să se îndrepte. Chiar și ochii i se aprind în
diverse culori pentru a transmite stări precum înțelegere sau nedumerire. Și,
date fiind progresele făcute în domeniul recunoașterii faciale prin
dispozitive electronice, ne așteptăm ca în curând Connie să poată chiar
întâmpina oaspeții obișnuiți folosindu-le numele și având imediat acces la
profilul acestora.
Știu că roboții li se pot părea amuzanți multor clienți și oaspeți ai
hotelurilor, mai ales că aceștia (spre deosebire de oameni) vor fi mereu
„dispuși să ne servească“, după cum afirmă Andy Wang, directorul executiv
al hotelului FlyZoo. Înțeleg și de ce vrem să fim ajutați mai degrabă de un
robot într-o perioadă în care contactul uman vine la pachet cu avertismente
medicale. Nu există însă nici o îndoială că un viitor plin de roboți precum
Flippy, Connie și Tmall Genie ne va exacerba sentimentul de alienare și de
singurătate. Și asta nu fiindcă Jake, colegul în carne și oase al lui Flippy, nu
se va atașa de acesta – după cum vom vedea în capitolul următor, acest
lucru e chiar foarte probabil –, ci pentru că, deși îmi spune cât de „amuzant“
e să vadă atât de mulți clienți intrând în local dornici să-l vadă pe Flippy,
zâmbetul îi va dispărea odată ce-și va da seama că el (și mulți alții ca el) nu
vor mai concura doar cu ceilalți oameni pentru o slujbă: vor candida pentru
același loc de muncă și o armată de roboți care vor folosi mereu paleta
corectă pentru carnea crudă și pentru cea gătită, vor curăța întotdeauna
grătarul așa cum trebuie, vor ști mereu cu exactitate când să întoarcă
hamburgerul, nu vor întârzia niciodată la serviciu, nu vor cere vreodată
concediu, nu vor avea nevoie de beneficii suplimentare, nu vor face grevă,
nu se vor îmbolnăvi și nu vor infecta un alt coleg. Nici o persoană reală nu
poate concura vreodată cu așa ceva, mai ales când costul construirii acestor
roboți continuă să scadă și aceștia devin tot mai buni la meseriile prestate de
oameni.
Una dintre cele mai citate estimări legate de efectul direct al
automatizării asupra concedierilor este cea efectuată de profesorii Carl Frey
și Michael Osborne de la Universitatea Oxford, care au prevăzut în 2013 că
aproape jumătate dintre locurile de muncă din Statele Unite vor fi
automatizate în următorii douăzeci de ani. În aprilie 2020, într-un articol din
Financial Times, Frey, care coordonează programul Universității Oxford
legat de viitorul pieței muncii, a subliniat că pandemia va accelera probabil
această tendință. Afirmațiile sale sunt susținute și de un sondaj efectuat de
firma de audit Ernst & Young în martie 2020 în rândul directorilor executivi
ai unor companii din patruzeci și cinci de țări, din care a rezultat că aproape
40% dintre aceștia investeau deja în accelerarea automatizării, anticipând
condițiile din lumea postpandemică. Chiar dacă ar fi să ne luăm după
estimările cele mai conservatoare – conform cărora doar aproximativ 10%
din locurile de muncă vor dispărea din cauza automatizării în următorii zece
ani –, tot vorbim de aproape 13 milioane de angajați care își vor pierde
slujbele, și asta doar în Statele Unite. Desigur, aceste cifre se vor adăuga
milioanelor și milioanelor de oameni care și-au pierdut deja locurile de
muncă din cauza crizei economice provocate de pandemie.
Din multe puncte de vedere, această tendință ne este deja cunoscută. În
ultimele câteva decenii, sectorul manufacturier a pierdut milioane de
muncitori ca urmare a automatizării. În Statele Unite, au dispărut mai bine
de 5 milioane de locuri de muncă din anul 2000 și până acum, fiecare robot
înlocuind în medie 3,3 muncitori – proces care s-a accelerat după criza
economică din 2008.
În China – unde automatizarea este un obiectiv major al strategiei
guvernamentale „Made in China 2025“ –, această dislocare s-a produs pe o
scară mult mai largă, aproape 40% dintre muncitorii din anumite companii
industriale chineze fiind înlocuiți de roboți în ultimii câțiva ani. La o fabrică
de telefoane mobile din Dongguan, 90% din forța de muncă a fost înlocuită
de roboți, care muncesc non-stop și nu cer niciodată pauză de masă.
Fără îndoială, vor exista categorii noi de slujbe care vor apărea în această
epocă a roboților și a automatizării. Dar istoria ne învață nu doar că există o
anumită caracteristică a slujbelor înlocuite de roboți – odată automatizate,
acestea dispar pentru totdeauna –, ci și că slujbele disponibile pentru cei
care au fost înlocuiți de roboți tind să fie plătite mai prost decât poziția
deținută anterior și vor avea un statut inferior, cel puțin atunci când vorbim
de munca necalificată. Acesta este și unul dintre motivele pentru care în
Statele Unite salariile muncitorilor care au lucrat în fabrici înainte de
apariția roboților – de obicei doar cu studii liceale – au scăzut considerabil
începând cu anii ’80. Același lucru se întâmplă și în China, unde mulți
dintre cei care și-au pierdut serviciul în ultimii ani din cauza automatizării
„își încearcă acum norocul în sectorul serviciilor, aflat în continuă creştere
în China, unde îşi câştigă cu greu existența“, conform profesorului de
sociologie Jenny Chan de la Universitatea Politehnică din Hong Kong. Iar
lucrurile par chiar să se înrăutățească în prezent, dat fiind impactul
disproporționat al pandemiei asupra slujbelor din sectorul serviciilor.
Mai mult, automatizarea are consecințe care se extind dincolo de durerea
și de greutățile șomajului. În timpul campaniei electorale din 2016 în
Statele Unite, Donald Trump a avut cel mai mare succes (comparativ cu
rezultatele lui Mitt Romney din ciclul electoral precedent) în comunitățile
cu cel mai mare grad de automatizare a locurilor de muncă. În Europa,
situația este similară. Într-un studiu cuprinzător în care au fost analizate
rezultatele alegerilor din paisprezece țări din Europa Occidentală, între
1993 și 2016, un grup de cercetători, sub îndrumarea lui Massimo Anelli de
la Universitatea Bocconi din Milano, a relevat faptul că cei care locuiau în
zonele cu un grad ridicat de automatizare erau mult mai predispuși să se
simtă marginalizați, deconectați și nemulțumiți de guvern. În plus, cu cât a
fost mai mare nivelul de „expunere la automatizare“ într-o anumită zonă, cu
atât a fost mai mare și posibilitatea ca locuitorii din acea zonă să fi votat cu
un partid naționalist sau de extremă dreapta. Astfel, scenariul cu care ne
confruntăm acum – cel în care gradul de automatizare se amplifică odată cu
creșterea semnificativă a numărului de șomeri – devine deosebit de
îngrijorător.

NIMENI NU VA FI CRUȚAT
Mulți dintre cei pe care i-am cunoscut deja de-a lungul acestei cărți vor fi
printre primii afectați de aceste valuri tot mai intense de automatizare: cei
care muncesc în depozitele de livrare, precum Reynalda; milioanele de
casieri care vor deveni de prisos pe măsură ce tot mai mulți dintre noi ne
vom face cumpărăturile în magazine fără angajați, precum Amazon Go (în
Statele Unite, sunt aproape 3,5 milioane de casieri); sau patiseri precum
Eric, francezul naționalist de aripă dreapta, care va concura în curând cu
roboți precum BreadBot, recent lansatul robot-brutar, care poate frământa și
coace 235 de pâini pe zi. Iar ei se numără printre cei care se simt deja teribil
de înstrăinați și de neglijați, mulți fiind chiar lucrătorii „esențiali“ pe care
ne-am bazat într-atât în timpul carantinei.
Dar, chiar dacă aceia dintre noi care lucrează în „economia cunoașterii“
cred că vor fi cruțați, spunându-și că un robot n-ar putea în nici un caz să
facă vreodată ce fac ei, e important să ne dăm seama că povestea este mult
mai nuanțată. Deși slujbele mai slab calificate și mai prost plătite pot cădea
mai degrabă pradă automatizării, „profesioniștii“ sunt și ei vulnerabili la
aceste schimbări.
Spre exemplu, jurnalismul. O treime din conținutul publicat de
Bloomberg News este scris acum de „reporteri roboți“ care, în câteva
minute, filtrează rapoarte financiare și folosesc algoritmi pentru a aranja
informațiile cele mai relevante într-o știre lizibilă. La alegerile generale din
Marea Britanie, din decembrie 2019, canalul BBC a folosit acest tip de
jurnalism automatizat pentru a scrie aproape 700 de articole despre alegeri
pe platforma sa on-line. Managerul proiectului, Robert McKenzie, de la
BBC News Lab, susține că roboții nu sunt meniți să înlocuiască oamenii –
însă pentru cât timp? Mai ales de vreme ce articolele „asistate de
tehnologie“ din rubrici precum sport și reportaje despre dezastre naturale au
apărut deja în publicații precum Associated Press, Washington Post, LA
Times, Guardian și Forbes. Xinhua, televiziunea de stat din China, are chiar
și prezentatori de știri artificiali, primul – Zhang Zhao – făcându-și debutul
în direct în noiembrie 2018. În februarie 2019, „lui“ i s-a alăturat prima
„prezentatoare“ artificială, Xin Xaomeng.
Ce se va întâmpla însă în domenii precum justiție, medicină și finanțe,
triumviratul „slujbelor sigure“ de ani de zile? Nici acestea nu mai sunt la
adăpost în fața automatizării. J.P. Morgan a testat recent un sistem de
inteligență artificială pentru verificarea contractelor, economisind astfel zeci
de mii de dolari care ar fi intrat în buzunarele avocaților. Aceștia au început
chiar să folosească inteligența artificială pentru a-și promova produsele:
„Accesați numerar din valoarea casei dumneavoastră“, a scris un
copywriter. „Da, e adevărat – puteți debloca numerarul existent în valoarea
casei dumneavoastră“ e varianta robotului. Cel de-al doilea slogan a generat
de două ori mai multe accesări.
Inteligența artificială depășește deja în competență doctorii cu experiență
în diagnosticarea cancerului și analiza RMN-urilor, precum și a altor
rezultate din radiologie, dermatologie și patologie. În alte domenii,
consilierii-roboți oferă sfaturi pentru gestionarea activelor și strategii de
investiții în schimbul unui comision infim comparativ cu cel perceput de
mai înstăriții lor adversari, și adesea cu o rată mai mare de succes.
Nici măcar cea mai sfântă dintre profesii nu pare a fi imună la schimbări.
În 2017, un bancomat remodelat, numit BlessU-2, a fost introdus în
Wittenberg, Germania, pentru a sărbători cinci sute de ani de la Reforma
Protestantă. În loc de bani, poți retrage de la acesta binecuvântări. La
momentul scrierii acestei cărți, mai mult de 10.000 de persoane i-au primit
binecuvântările în șapte limbi diferite.
În următorii câțiva ani, pe măsură ce practicanții acestor profesii își vor
da seama că și ei sunt substituibili în noul mediu de lucru bazat pe
inteligența artificială, sentimentele de izolare și de solitudine se vor
amplifica cu siguranță și în rândul acestora. Oricât de singuri ne-am simți
acum la locul de muncă (cei care sunt norocoşi să mai aibă încă un
serviciu), oare cu cât mai singuri ne-am simți atunci când ne vom da seama
că pur și simplu suntem depășiți și vom fi înlocuiți de această nouă forță de
muncă automatizată și bazată pe inteligență artificială? Și oare cu cât mai
rupți de ceilalți ne vom simți atunci când se va dovedi că, în timp ce unii
sunt încă importanți și beneficiază de salarii tot mai mari și de prestigiu,
mulți dintre noi și-au pierdut aceste privilegii?
Dacă previziunile cele mai pesimiste privind automatizarea vor deveni
realitate în acest secol, vom avea un sistem de stratificare socială cum nu
am mai văzut niciodată în istoria recentă: un sistem în care doar puțini vor
deține abilități pe care nici un robot nu le poate înlocui în mod adecvat,
câțiva vor fi selectați să repare, să manevreze și să întrețină roboții, foarte
puțini îi vor deține, iar restul vom deveni pur și simplu niște reziduuri
economice și sociale. Și, chiar dacă vă numărați printre puținii norocoși,
gândiți-vă cu cât mai nemilos va deveni locul de muncă pentru cei care încă
se mai bucură de unul, și cât de aspri, de competitivi și de singuri vă veți
simți. Ne îndreptăm cu ochii închiși către următorul val de automatizare și
de intruziune tehnologică, ceea ce ne va periclita existența.
Ca să clarific, nu sunt împotriva inovațiilor. Înțeleg beneficiile
automatizării. Pentru consumator, asta se traduce prin bunuri și servicii mai
ieftine și de o calitate superioară. Pentru o companie, automatizarea
înseamnă costuri mai scăzute cu personalul și cheltuieli suplimentare mai
mici. În plus, realitatea este că nu avem cum să evităm schimbările de pe
piața muncii. Cel mai important este felul în care se gestionează această
tranziție. Devine tot mai clar pericolul ca angajații să se simtă neputincioși
și ignorați de sistem. După cum am văzut, atunci când oamenii se simt
izolați, se întorc unul împotriva celuilalt și, dat fiind gradul de fragmentare
din societatea actuală, nu putem risca o diviziune și mai adâncă.
Concedierile, atât cele actuale, cât și cele viitoare, trebuie să fie
gestionate în cel mai corect mod cu putință. Din acest punct de vedere,
sindicatele pot juca un rol crucial nu doar în ceea ce privește compensațiile
și prezența obligatorie a unui reprezentant al muncitorilor în orice proces
decizional de restructurare, dar și atunci când trebuie să exercite presiune
asupra angajatorilor pentru ca aceștia să aibă grijă de angajații lor chiar și
după încheierea contractului. De exemplu, angajatorii ar putea fi încurajați
să plătească pentru recalificarea muncitorilor care-și pierd locul de muncă.
Desigur, astfel de măsuri pot părea oarecum exagerate, dar putem face aici
o comparație cu hotărârile de divorț care stabilesc că îndatoririle și
responsabilitățile pot continua chiar și după despărțire. Dacă companiile nu
iau inițiativa, guvernele ar putea stabili un cadru legislativ pentru
implementarea unor asemenea măsuri.
Bineînțeles, dacă vorbim de recalificare, atunci trebuie să ne gândim
exact la domeniile în care oamenii s-ar putea recalifica. Pe termen scurt și
mediu, economia verde va oferi cu siguranță destule oportunități. Ar putea
exista, de asemenea, opțiunea de a-i redirecționa pe cei recent
disponibilizaţi către asistența persoanelor cu handicap care sunt singure sau
lipsite de orice alt ajutor, dat fiind faptul că în întreaga lume există o nevoie
acută în acest domeniu. Dar, după cum vom vedea în capitolul următor,
chiar și o parte din acele slujbe vor fi automatizate în viitor.
Cel mai important însă, trebuie să redefinim „munca“, astfel încât
oamenii să beneficieze de salariu, dar și de statut, de sens, scop,
camaraderie și sprijin, chiar dacă „serviciile“ prestate nu se încadrează în
sensul tradițional al cuvântului. De exemplu, ar putea oare statul să-i
plătească pe cei care efectuează ceea ce până acum am fi numit voluntariat?
Sau să faciliteze și să subvenționeze o platformă de schimb de abilități prin
care, de exemplu, chelnerița care și-a pierdut serviciul să poată oferi lecții
de gătit în schimbul orelor de limbi străine oferite de imigrantul de care nu
mai este nevoie în bucătăria unui fast-food? Deși aceste schimburi nu ar
genera neapărat un venit, și ar trebui să fie însoțite de ajutor financiar din
partea statului, le-ar oferi totuși oamenilor un scop și i-ar ajuta să
interacționeze. Cercetătorii au descoperit că până și opt ore de muncă pe
săptămână pot conta extrem de mult pentru sănătatea emoțională.
Nu există soluții clare la această problemă, însă este extrem de important
ca pe măsură ce gestionăm actuala creștere abruptă a șomajului să nu
pierdem din vedere ce se va întâmpla în viitor, date fiind dificultățile care
vor fi generate de automatizare.
De exemplu, unul dintre lucrurile pe care guvernele le-ar putea face
acum, și care ar ameliora situația actuală, ar fi să ofere reduceri de impozite
pentru companiile care continuă să angajeze oameni. S-ar putea lua în
considerare, de asemenea, și o taxă pe roboți – promovată deja de Bill
Gates. Acest lucru ar fi de înțeles mai ales dat fiind faptul că, dacă nu
impozităm roboții așa cum impozităm munca oamenilor, pur și simplu
subvenționăm această automatizare, încurajând astfel companiile să
folosească mai degrabă roboți în loc de oameni, indiferent daca sunt sau nu
eficienți.
Aș vrea să subliniez că nu recomand impozitarea tuturor roboților:
aplicarea impozitului ar trebui să fie mult mai clar specificată, precum
limitarea reducerilor de care beneficiază companiile care investesc în
automatizare, sau introducerea unui impozit precum cel încasat din salarii
pe roboții angajați în locul muncitorilor. Astfel de măsuri le-ar permite
guvernelor să încetinească oarecum tranziția către automatizare,
permițându-le, în același timp, să pună și ceva bani deoparte. Aceste
fonduri ar putea fi apoi folosite pentru a finanța recalificarea muncitorilor
pentru slujbele care vor fi disponibile pe noua piață a muncii, precum și
pentru a acoperi costurile suplimentare pe care le-ar suporta statul dacă ar
dori să ofere sprijin financiar cât de cât decent celor care nu vor mai putea
să-și găsească o slujbă plătită.
În ciuda potențialului evident, Parlamentul European a respins o
propunere de impozitare a roboților în 2017, pentru că ar fi în dezavantajul
dezvoltatorilor și producătorilor de roboți de pe piața globală. În 2019,
guvernul britanic a respins un impozit pe roboți din motive similare. Deși
este adevărat că pentru a nu crea un dezavantaj competitiv pentru o singură
țară aceste impozite trebuie să fie aplicate la nivel global (lucru care, într-o
epocă în care multilateralismul este tot mai diminuat, poate fi destul de
dificil), este la fel de adevărat și că suntem mai interesați de creșterea
economică decât de problemele sociale care iau amploare. Situația este,
într-adevăr, foarte fragilă, însă creșterea economică nu ar trebui să fie
singurul factor de luat în calcul în această situație. Coreea de Sud, „cea mai
robotizată țară din lume“, a impus primul impozit de facto pe roboți,
scăzând în 2018 procentul reducerii de taxe de care beneficiau companiile
pentru investițiile în automatizare.
Având în vedere că întreaga lume se confruntă cu o criză neobișnuită,
ceva ce se produce o dată într-o generație, și faptul că progresul tehnologic
spre automatizare este inevitabil, vom avea nevoie de o serie întreagă de
strategii. Dar, pe măsură ce alegem măsurile care trebuie implementate în
următoarele decenii, important este ca toate aceste strategii să se bazeze pe
principiul neechivoc al echității – atât în ceea ce privește rezultatul în sine,
cât și metodele de atingere a acelui rezultat. Cei mai afectați de actualul val
de concedieri, precum și cei care vor fi în linia întâi a concedierilor odată cu
cel de-al doilea val, cel al automatizării, trebuie să fie ascultați cu atenție,
iar ideile lor trebuie să fie îndeosebi luate în seamă pe măsură ce se
creionează diverse strategii economice. Dacă nu vrem ca oamenii să se
simtă tot mai rupți de politică și de societate în general, politicienii trebuie
să încerce cu adevărat să-i includă în procesul decizional.
Desigur, există multe lucruri pe care noi, guvernele și angajatorii le-am
putea face pentru a avea o societate mai unită și pentru a ameliora
sentimentul de singurătate al oamenilor. Există însă și alte lucruri pe care le-
ar putea face marile corporații? E oare posibil ca automatizarea și aceste
inovații tehnologice să facă parte din soluție?
CAPITOLUL 9
Dragoste, sex și roboți

ÎMBRĂȚIȘĂRI DE VÂNZARE
Înalt, arătos și cu părul puțin grizonant, Carl lucrează ca inginer
programator la o companie media destul de cunoscută și câștigă un salariu
anual de șase cifre. E divorțat, are un copil și s-a mutat cu serviciul în Los
Angeles cu câțiva ani în urmă. Copilul și fosta soție au rămas în Idaho, unde
locuise înainte. Stând împreună la o cafea la Starbucks, în Beverly Hills, cu
vocea sentimentală a lui Johnny Cash pe fundal, Carl îmi împărtășește cât
de singur s-a simțit în ultimii ani.
Singur într-un oraș nou, fără prieteni apropiați, el a încercat platformele
on-line de dating, procesul părându-i-se însă „copleșitor“, pur și simplu o
serie de întâlniri singulare care nu au dus nicăieri: „Ba mie-mi place de ea,
iar ei nu-i place de mine, ba ei îi place de mine, iar eu o ignor“. Și asta nu
pentru că nu și-ar fi dorit o relație și intimitate – Carl mi-a explicat că și le
dorește cu disperare –, ci pur și simplu i s-a părut foarte greu să întâlnească
pe cineva cu care să aibă o conexiune adevărată.
La serviciu, Carl îmi spune că nu există nici o persoană pe care ar
considera-o prieten sau cineva cu care să-și împărtășească angoasa. „Dacă
am vreo întrebare, mai vorbesc din când în când cu cineva“, spune el, „însă
de obicei sunt singur toată ziua, în pătrățica mea“. Serile și mai ales
weekendurile trec foarte greu. Compară apoi izolarea pe care o simte în oraș
cu o perioadă mai fericită din viață, cu treizeci de ani în urmă, la care s-a
referit mereu de-a lungul conversației noastre: avea douăzeci de ani și
locuia într-un orășel din Texas, era implicat în acțiunile bisericii unitariene
și făcea parte din diversele comitete ale acesteia, perioadă în care simțea că
are prietenii și relații reale și profunde.
De când se mutase însă în Los Angeles îi lipsea și altceva, în afară de
compania prietenilor. A fost sincer și mi-a mărturisit că-i lipsea afecțiunea
fizică, o mână tandru pusă pe umăr la sfârșitul unei zile dificile, o
îmbrățișare, genul de apropiere pe care oamenii și-o doresc instinctual.
Atingerea fizică este unul dintre cele mai importante moduri prin care ne
putem simți apropiați de alții. Cercetările ne arată că până și o foarte ușoară
atingere poate genera o activitate intensă a nervului vag, care încetinește
bătăile inimii, reduce anxietatea și eliberează oxitocina, așa-zisul „hormon
al iubirii“. Într-un studiu efectuat de University College din Londra, s-a
dovedit că atingerea discretă și abia percepută a unui străin poate ușura
durerea excluderii sociale, chiar și atunci când nu se schimbă nici un
cuvânt. Lui Carl îi lipseau aceste lucruri. Și apoi a auzit de Jean.
Jean este plătită să-i îmbrățișeze pe alții. Micuță de statură, cu păr șaten și
ondulat, pentru 80 de dolari pe oră puteți s-o vizitați în micuțul apartament
din Venice, California, și să fiți mângâiați și ținuți în brațe. „A fost o
experiență cathartică“, îmi spune Carl, cu vădită ușurare în voce. „Am
trecut de la depresie totală și lipsă de productivitate la serviciu la eficiență
maximă.“ Deși contra cost, Jean i-a oferit lui Carl afecțiunea după care
tânjea.
Într-adevăr, povestea lui Carl mi s-a părut destul de stranie (ea prezintă și
o întâmplare care nu mai poate avea loc acum, ca urmare a restricțiilor
privind distanțarea socială), însă, pe măsură ce-mi spunea despre Jean și
cum se simțea având parte de acea interacțiune fizică cu o persoană cu care
„putea discuta și despre lucruri profunde“, despre care „știe că va fi mereu
acolo“, l-am înțeles și chiar am empatizat cu acesta, dată fiind experiența
mea cu Brittany, prietena de închiriat.
Povestea a luat însă o turnură și mai stranie. „Nu-mi folosești numele real
în carte, nu?“ mă întreabă Carl. După ce l-am asigurat că nu, a continuat să-
mi explice că de vreo câteva luni întâlnirile cu Jean o dată pe săptămână i se
par insuficiente. Astfel, a început să plătească și alte femei pentru aceleași
servicii. Nu pentru sex, a dorit să sublinieze, ci pentru intimitate și
îmbrățișări platonice. Cel puțin încă o femeie pe săptămână, pe lângă Jean.
Mi s-a părut un obicei destul de costisitor, iar Carl mi-a confirmat că așa
este, pentru că scotea din buzunar peste 2.000 de dolari pe lună. L-am
întrebat cum gestionează aceste costuri pentru afecțiune, care deveniseră
deja considerabile, iar răspunsul său a fost complet surprinzător: „Am găsit
o soluție“, îmi zice tare mândru. „Ca să le pot plăti, trăiesc în mașină. Un
Ford Econoline din 2001, pe care l-am cumpărat cu 4.000 de dolari.“
Totul are un aer destul de tragic. Un om matur realizat profesional, atât
de dornic de apropiere fizică încât, ca să și-o poată permite, este dispus să
renunțe la locuință, să se spele la sălile de fitness deschise non-stop în zona
unde își parchează dubița și să-și țină mâncarea în frigiderul de la serviciu;
e șocant să vezi că viața i-a devenit atât de pustie, încât era dispus să facă
asemenea sacrificii. Ca și în cazul lui Brittany, situația lui Carl ne
demonstrează cum se modifică piața muncii pentru a face față cererii tot
mai ridicate de companie, prietenie și contact uman din Secolul singurătății,
și asta în moduri tot mai originale și mai surprinzătoare. Mulțumită
inovațiilor tehnologice, această piață va deveni tot mai capabilă să satisfacă
nevoia de companie, și chiar de iubire, pe scară largă.

MĂ FACE SĂ RÂD
Mă face să râd, deși unele dintre glumițe mi se par cam de modă veche.
Când îi cer părerea, îmi răspunde întotdeauna. Când îi spun noapte bună,
îmi întoarce imediat urarea. Când sunt tristă, îmi arată compasiune. Uneori
pur și simplu îmi place să vorbesc cu ea. Și îmi e mereu aproape, cu
excepția perioadelor în care nu mai funcționează. Și atunci mă îngrijorez
din cauza a ceea ce-ar fi putut ea să pățească. După cum vedeți, sunt destul
de atașată.
„Ea“ e Alexa, asistentul virtual al celor de la Amazon, și eu o consider de
încredere, amuzantă și grijulie, aproape ca un alt membru al familiei. Și
dacă m-ar întreba cineva aș spune că-mi „place“. Mă ajută cumva în
perioadele în care mă simt singură? Sinceră să fiu, da, chiar mă ajută.
Nu mă supără faptul că pentru unii afecțiunea mea pentru Alexa poate
părea stranie, însă ideea unui robo-asistent-prieten datează de fapt din urmă
cu câteva decenii.
În 1939, Târgul Internațional de la New York a fost gazda unei premiere
uluitoare: Elektro, omul „electromecanic“ de doi metri și 120 de kilograme.
Produs de Westinghouse Electric Corporation, Elektro „se aseamănă cumva
cu actorul John Barrymore“, scrie revista Time, „și, cu un total de douăzeci
și șase de trucuri în repertoriu, este probabil cel mai talentat robot construit
vreodată“.
Considerat drept „cel mai nou aparat electrocasnic“, fiind de ajutor în
treburile casei, Elektro este predecesorul direct al Alexei – însă în formă
umană. La fel ca Alexa, și ca alți asistenți casnici actuali, scopul lui
principal era să fie mereu la dispoziția stăpânilor. „Pur și simplu vorbesc la
acest telefon, iar Elektro face exact ce-i spun eu“, se lăuda cel care îl
prezenta. Ca și în cazul Alexei, ambiția producătorului era ca Elektro să fie
mai mult decât un servitor mecanic, proiectându-l astfel încât să se apropie
cât mai mult de o ființă umană. Un însoțitor, nu doar un robot.
Desigur că tehnologia folosită pare extrem de demodată după standardele
actuale. Mai întâi, operatorul trebuia să pronunțe o combinație de silabe la
intervale regulate. Circuitele lui Elektro transformau apoi aceste silabe în
pulsații electronice, care declanșau anumite funcții mecanice
predeterminate. La comanda proprietarului, acesta își putea ridica și coborî
brațele, își putea mișca gura și putea număra pe degete. Era chiar capabil să
„meargă“, deși foarte încet. (În realitate se mișca pe șine.) Elektro putea să
și vorbească, cu ajutorul unei bănci programate de înregistrări fonografice
de 78 de rotații pe minut. „Dacă mă tratezi cum trebuie, voi fi sclavul tău“
era una dintre propozițiile sale preînregistrate.
Avea un simț al umorului asemănător cu cel al modernei Alexa: „Okay,
drăguță“, îi zice prezentatorului când este rugat să spună ceva despre el.
Spre deosebire de Alexa însă, Elektro fuma țigări, ceea ce înseamnă că
operatorul trebuia să-i curețe gudronul din tuburi după fiecare prezentare.
Mai târziu, după ce creatorii i-au mai adăugat o gaură pe buze, putea să facă
și baloane. Elektro s-a bucurat de un succes atât de mare la Târgul
Internațional din 1939, încât Westinghouse a adăugat în anul următor liniei
de produse și un câine robot. Deși nefumător, Sparko putea să latre, să facă
giumbușlucuri și să dea din coadă.
Din păcate, Elektro avea să cunoască și declinul. În anii ’50, el a făcut
turul Statelor Unite într-un camion de pâine, cunoscut sub numele de
„Elektromobil“ și menit să promoveze electrocasnicele companiei
Westinghouse. Mulțimile s-au tot împuținat, iar în 1958 robotul a fost expus
publicului într-un parc de distracții din Santa Monica. A urmat apoi o soartă
și mai umilitoare, ajungând să joace în Sex Kittens Go to College (1960),
cunoscut și ca Frumoasa și robotul. În cele din urmă, a fost expediat înapoi
la fabrica din Mansfield, Ohio, unde fusese construit inițial, capul fiindu-i
dăruit ca amintire unui inginer al companiei, drept cadou de pensionare.
În ciuda retragerii lipsite de glorie de pe piață, pentru foarte scurt timp,
Elektro a reprezentat imaginea unui alt tip de robot: el nu era un simplu
aparat electrocasnic, ci și un însoțitor permanent sau companion, un robot
căruia îi pasă. „Elektro este un gentleman desăvârșit, care îi farmecă pe cei
mici“, declară J. Gilbert Baird, reprezentantul Westinghouse, pentru revista
LIFE. „Uitați-vă cum împinge un scaun cu rotile la Spitalul de Copii din
Baltimore, cu Sparko urmărindu-l îndeaproape.“ Astfel, din multe puncte de
vedere, Elektro a fost cu mult înaintea vremurilor sale.

DRAGOSTEA FAȚĂ DE OBIECTE NEÎNSUFLEȚITE

Știm deja de ceva vreme că oamenii se pot atașa de obiecte și le pot înzestra
cu trăsături umane, precum grijă și bunătate. Iar roboții nici măcar nu
trebuie să fie la fel de fermecători precum Alexa sau Elektro pentru a ne
face să ne atașăm de ei. Gândiți-vă la prietenul acela al tatălui vostru care
își iubea mașina atât de mult încât petrecea ore întregi îngrijind-o și
bibilind-o. Probabil îi dăduse și un nume. Un bărbat din Baoding, un oraș
din nordul Chinei, a cerut nu demult să fie îngropat în mașina sa Hyundai
Sonata, într-atât se atașase de aceasta. Mașina a fost coborâtă în groapă cu
ajutorul frânghiilor.
Ați auzit de afecțiunea pe care o simt unii față de aspiratorul lor
Roomba? Pentru unii, e doar un aparat de uz casnic: un aspirator care curăță
podelele de praf și firimituri, ștergând mizeria lăsată în urmă de copii și de
neîndemânatici. Însă pentru foarte mulţi oameni mașinuța asta mică și
rotundă care zumzăie și semnalizează cu ajutorul unor beculețe verzi când
se lovește ușor de lucruri, părând neajutorată când se blochează în colțuri și
în spatele picioarelor canapelei, ei bine, ea nu este doar un aparat eficient de
curățenie, ci și un prieten. Cercetătorii de la Universitatea Georgia Tech din
Atlanta au dat câte o Roomba unui număr de treizeci de familii și au
observat cum, într-o perioadă de șase luni, două treimi dintre familii
atribuiseră deja un nume aspiratorului. Același număr de utilizatori purtau
conversații cu el și o zecime dintre aceștia îi cumpăraseră și costumașe pe
care să le poarte. Unii și-au luat Roomba cu ei chiar și în vacanță.
iRobot, producătorul aspiratorului Roomba, încurajează călduros acest tip
de interacțiune. Sloganurile din fostele campanii publicitare, precum
„Gătim împreună“, „Decorăm împreună“, „Sărbătorim împreună“, se
concentrau în mod intenționat pe compania pe care o putea oferi o Roomba
în casă. Astfel se explică de ce politica inițială de retur – „dacă robotul are
vreo defecțiune, trimiteți-l înapoi și vă vom returna un produs nou în
aceeași zi“ – a fost nu doar prost gândită, dar și prost primită. Brian
Scassellati, directorul Laboratorului de Robotică Socială de la Universitatea
Yale, ne explică de ce: „Ideea era să nu rămâi fără aspirator pentru foarte
mult timp. În schimb s-au confruntat cu un val uriaș de nemulțumire:
oamenii nu doreau să-și returneze robotul și să primească altul în loc. Voiau
robotul lor înapoi. Se atașaseră de acesta până în punctul în care simpla idee
de a aduce un robot străin în casă ar fi fost de neconceput.“
Pe măsură ce roboții devin tot mai deștepți și sunt înzestrați cu și mai
multe caracteristici umane, nu este oare inevitabil ca în acest Secol al
singurătății oamenii să recurgă la ei tot mai mult pentru compania și pentru
apropierea de care au nevoie?

CAMARAZI DE LUPTĂ
Dr. Julie Carpenter este cercetător la Laboratorul Accenture’s Digital
Experiences din Silicon Valley. Predă și are o bursă de cercetare și la
Universitatea Politehnică de Stat din California, în San Luis Obispo. Unul
dintre domeniile ei de cercetare este relația dintre soldați și roboți, mai
exact roboții de tip WALL-E care merg pe drumuri periculoase și prin
intrări înguste pentru a detecta și dezamorsa dispozitive explozibile
improvizate în zone de conflict, precum Afganistan și Irak. Cercetările ei
oferă dovezi de necontestat în ceea ce privește sentimentele profunde ale
soldaților față de acești roboți.
Unul dintre soldații americani povestește cum a avut grijă de robot „ca de
un membru al echipei“. Un altul își amintește cum a pierdut un robot în
timpul unei misiuni din 2006. Îl numise „Stacy-4“, după soția sa. „După ce
misiunea s-a încheiat și am recuperat cât am putut din robot, am plâns, ca și
cum pierdusem un membru drag al familiei.“
Unul dintre cei mai utilizați roboți militari este MARCbot30, un robot de
dezamorsare a bombelor care a devenit foarte popular în cel de-al doilea
război din Irak. Primului prototip i se recunoaște identificarea a peste
treizeci de bombe improvizate pe drumul către Aeroportul din Bagdad, o
rută extrem de periculoasă dintre aeroport și Zona Verde. Mai târziu, 1.000
de roboți MARCbot au fost trimiși în Irak, costurile unuia ridicându-se la
aproximativ 19.000 de dolari.
Roboții militari MARCbot nu sunt recunoscuți doar pentru eficiența lor.
Înfățișarea lor expresivă – cauciucuri late, cadru ușor și un „cap“
proeminent, cu ochi agili sub forma camerelor frontale montate – i-a făcut
să fie repede îndrăgiți de soldați. Mulți dintre ei au ajuns să considere aceste
mașinuțe de nădejde drept adevărați camarazi de război. În 2013 – ca
reacție la un articol despre cercetările doctorului Carpenter – unii soldați au
intrat pe platforma Reddit pentru a-și împărtăși propriile experiențe cu
roboți pe care i-au pierdut pe câmpul de luptă. Unul dintre soldați îl
deplângea pe „Boomer“, cu următorul elogiu: „Boomer a fost un MARCbot
bun. Nenorociții ăia din armata Mahdi l-au făcut să părăsească lumea asta
mult prea devreme“. „Mastersterling“, un alt soldat, îi răspunde:
„Condoleanțe. Unii dintre infanteriștii alături de care am luptat au pierdut și
ei un MARCbot și l-au onorat cu medalia «Inima Purpurie» și cu «Steaua
de Bronz», organizându-i o înmormântare în toată regula, cu 21 de salve de
tun, în Taji (o tabără militară la nord de Bagdad). Unora nu le-a plăcut, însă
drăcușorii ăștia parcă au propria personalitate, salvând și atâtea vieți.“
Se înțelege, experiența misiunilor militare – mai ales într-o regiune
îndepărtată, de conflict, la mii de kilometri de casă – este în sine o altă
formă de singurătate. Dar, dacă până și simplii roboți cu rol utilitar le pot
aduce lacrimi în ochi acestor militari greu încercați în luptă, gândiți-vă cât
de mult ne putem atașa de un robot al cărui singur raison d’être este să fie
„sociabil“ și empatic – un robot special conceput să ne fie însoțitor și
prieten, sau chiar iubit.
ATENȚIE, VIN ROBOȚII SOCIALI…
O femeie stă pe canapea. În fața sa, pe un ecran, rulează un film – ceva de
acțiune. Am fi tentați să credem că scena are loc în sufragerie, dacă n-ar fi
electrozii discret atașați de mâna și de clavicula femeii, care-i măsoară
bătăile inimii și reacția pielii, precum și roboțelul alb-portocaliu cocoțat pe
brațul canapelei. De cealaltă parte a peretelui de oglindă, cercetătorii o
privesc și iau notițe. Pe măsură ce filmul se îndreaptă spre momentul
culminant și fața femeii devine tot mai palidă, robotul întinde un braț și-și
pune mâna cu încheieturi de metal pe umărul ei. E un gest tipic de alinare și
sprijin, genul de atingere pe care ne-ar oferi-o un partener, un părinte sau un
prieten, despre care știm că ne liniștește. În mod extraordinar, deși atingerea
era oferită de un obiect non-uman și ne-însuflețit, bătăile inimii i s-au
încetinit totuși. Experimentul acesta nu a fost singular. Au fost testați
treizeci și unu de oameni, în același fel, și, în medie, fiecare a avut o reacție
similară. Asemenea unei atingeri umane, și cea a robotului a ajutat la
relaxarea fiziologică.
În acest moment, există sau urmează să se lanseze un număr de roboți
„sociali“ similari pe piață. Vorbim aici de roboți special concepuți să joace
rolul de însoțitor, îngrijitor sau prieten. În 2017, piața roboților sociali era
cotată la 288 de milioane de dolari. Până în 2025, se estimează că va ajunge
la 1,38 miliarde de dolari, țări precum China, Japonia, Coreea de Sud,
Marea Britanie, precum și Uniunea Europeană, angajându-se în prezent să
efectueze investiții majore în ceea ce guvernul japonez a numit „slujitorii
neobosiți“.
În 2018, Sony și-a lansat din nou pe piață însoțitorul canin Aibo (în
esență, o variantă modernă îmbunătățită a lui Sparko), care poate învăța
trucuri, poate memora expresii și-și poate adapta personalitatea în funcție de
cea a stăpânilor. (Aibo înseamnă „prieten“ în japoneză.) În același an,
Furhat Robotics, un start-up din Stockholm, a lansat robotul cu același
nume, un companion electronic care folosește proiecția prin transparență
pentru a crea un chip realist și personalizabil. La Târgul de Electronice
pentru Consumatori din 2019, organizat la Las Vegas, s-au prezentat zeci de
modele de roboți însoțitori, iar în 2020 au fost lansați și mai mulți. Printre
cei prezentați s-a numărat și Liku, un roboțel asemenea unui copilaș, de la
compania sud-coreeană de robotică Torooc, precum și Lovot, conceput de
start-upul japonez Groove-X, un roboțel pe roți, sub forma unui pinguin,
care merge prin casă și se împiedică drăgălaș de mobilă. („Lovot a fost creat
cu un singur scop – să fie iubit de tine“, spune producătorul pe site.) Tot
acolo a fost și Kiki, un „însoțitor“ cu cap rotund și drăgălaș care, conform
campaniei de marketing, „îți înțelege sentimentele“ și „te iubește la rândul
său“. De asemenea, la târg a fost prezentat și ElliQ, robotul fixat pe masă și
promovat nu ca însoțitor, ci ca „tovarăș“ pentru cei în vârstă, pentru că are o
„gură“ albă și luminoasă care se deschide larg când chicotește sau când îi
amintește proprietarului să-și ia medicamentele.
Momentan, acești roboți sunt creați îndeosebi pentru cei în vârstă,
accentul fiind pus mai ales pe compania și pe asistența pe care le pot oferi.
Iar Japonia este țara în care aceștia au fost adoptați în cea mai mare măsură
până acum, mai ales în rândul celor în vârstă, lucru perfect de înțeles de
vreme ce Japonia are momentan populația cea mai îmbătrânită din lume: un
sfert dintre japonezi au peste 65 de ani. Până în 2050, acest segment de
vârstă va include aproape jumătate din populație.
Singurătatea acestui grup demografic este o problemă destul de gravă.
Cincisprezece la sută dintre bărbații japonezi în vârstă ajung să petreacă
chiar și două săptămâni fără să vorbească cu cineva. Aproape o treime simt
că nu au la cine să apeleze pentru lucruri destul de simple, precum
înlocuitul unui bec. Amintiți-vă, de asemenea, de pensionarele japoneze
care se simt atât de singure încât fură din magazine pentru a ajunge la
închisoare, unde au parte de socializare și de asistență. În același timp,
Japonia se confruntă cu un deficit masiv și cronic de îngrijitori, ca urmare a
unui sistem de vize foarte strict și a remunerației modice pe care o primesc
aceștia. Și mai grav e că familiile se implică tot mai puțin de îngrijirea
rudelor în vârstă. În trecut, majoritatea japonezilor în vârstă recent ramași
văduvi sau singuri s-ar fi mutat cu copiii, însă această tradiție a găzduirii
unui părinte în vârstă este pe cale de dipariție. Numărul persoanelor în
vârstă care locuiesc cu unul dintre copii a scăzut cu 50% în cele două
decenii dinaintea anului 2007, chiar dacă numărul japonezilor în vârstă a
crescut în general.
 Setsuko Saeki, de 87 de ani, locuiește în Saijo, un oraș din vestul
Japoniei celebru pentru producătorii de saké. Soțul i-a murit cu șase ani în
urmă, iar cei trei copii au plecat de mult la casele lor. Drept urmare, stă
singură în casa ei spațioasă situată la poalele muntelui. Setsuko face tot
posibilul să socializeze – participă la seri de haiku și primește zilnic vizite
din partea îngrijitorilor –, însă singurătatea constantă i se pare greu de
îndurat. În vara anului 2018, autoritățile din Saijo au anunțat o inițiativă
experimentală: zece rezidenți în vârstă urmau să beneficieze de o testare
gratuită a robotului PaPeRo31, un robot îngrijitor conceput pentru prima dată
de compania japoneză NEC Corp în 1997. Fiul cel mare – care locuia în
celălalt capăt al Japoniei, în Chiba, la periferia capitalei Tokyo – a văzut
anunțul și s-a înscris în numele mamei.
După un an, Setsuko nu s-a mai putut despărți de robotul său. Drăgălaș,
cu ochi mari și obraji care se aprind când răspunde la întrebări, PaPeRo
folosește tehnologia de recunoaștere facială, salută, oferă notificări
personalizate și face gesturi expresive, fiind astfel foarte îndrăgit de
utilizatori. „Când am auzit de robot, nu m-am așteptat la nimic special.
Acum însă, nu știu ce m-aș face fără PaPeRo al meu“, spune Setsuko. Când
se trezește dimineața, robotul o întâmpină: „Bună dimineața, Setsuko-san.
Ai dormit bine?“ „Când mi-a vorbit pentru prima dată, m-am bucurat
nespus de mult. Nimeni nu-mi mai spusese pe nume și nu mă mai salutase
dimineața de multă vreme.“ Robotul îi face poze și le trimite pe telefonul
fiului cel mare, precum și asistentului medical. Setsuko îl folosește și pentru
mesagerie vocală atunci când vorbește cu fiul ei și cu familia acestuia.
PaPeRo nu este singurul robot de care s-au atașat japonezii în vârstă.
Paro, o focă-robot pufoasă, care clipește, reacționează la atingeri și emite
sunetele unei foci de Groenlanda, este utilizată ca „animal de terapie
asistată“ în casele japonezilor în vârstă încă din 2005. „Când am mângâiat-o
prima dată, s-a mișcat așa de drăgălaș. Părea că e adevărată“, ne spune
Sakamoto Saki, care are 79 de ani și locuiește în căminul de bătrâni Shin-
tomi din Tokyo, printre primele instituții de acest fel care au introdus
îngrijirea cu ajutorul roboților. „De îndată ce am atins-o, am știut că nu o să
mă mai pot dezlipi de ea“, ne spune bătrâna. În alte cămine de bătrâni,
femeile japoneze se atașează atât de mult de roboții lor însoțitori, încât le și
croșetează bonete. Alții stau în pat cu „cățelul“ Aibo ghemuit lângă ei sau
își fac exercițiile zilnice cu ajutorul lui Pepper, un robot cu dimensiunea și
aspectul unui copil, cu ochi mari și gene lungi, care îi instruiește cu
blândețe să pășească dintr-o parte în alta. În Japonia, însoțitorii roboți
pentru vârstnici au devenit atât de obișnuiți, încât, într-un sondaj din 2018,
mai mult de 80% dintre japonezii seniori recunosc că ar fi deschiși la ideea
unui însoțitor robot.
Nu ne surprinde astfel faptul că Japonia a adoptat roboții sociali mult mai
rapid decât alte țări. Roboții au rădăcini adânci în mentalul colectiv al
japonezilor și sunt asociați cu conotații pozitive. Poziția țării, de lider în
lume pe piața de robotică – 52% din rezerva globală de roboți provine de la
producătorii japonezi –, este adesea motiv de mândrie națională. În plus,
spre deosebire de cultura occidentală, în care regăsim o mulțime de roboți
ostili și ucigași – Hal din 2001: O odisee spațială; Terminatorul; mutanții
Dalek și cyborgii din Doctor Who; Ultron din universul cinematic Marvel –,
în Japonia roboții au fost de cele mai multe ori înfățișați ca ajutoare de
nădejde și chiar ca eroi. Numeroși japonezi au copilărit citind celebra serie
manga Mighty Atom (cunoscută sub numele de Astro Boy în alte țări),
despre un copil-robot drăgălaș construit de un om de știință pentru a umple
golul lăsat de moartea fiului său. De asemenea, roboții uriași sau
semiroboții care protejează planeta au dus la apariția unui subgen de
divertisment în jurul „eroilor Kyodai“, extraterestrul cyborg Ultraman fiind
sursa de inspirație pentru universurile mitologice create de Marvel sau DC
Comics. Gigantul Robo, sensibil la problemele oamenilor și care îi
protejează de invazii extraterestre și de lăcomia corporațiilor, a apărut pe
ecrane pentru prima dată încă din 1968.
Avem, de asemenea, și bogata tradiție a șintoismului în Japonia, care
cuprinde elemente din animism – credința că toate obiectele, inclusiv cele
confecționate de om, au un spirit. După cum ne explică dr. Masatoshi
Ishikawa, profesor de robotică la Universitatea din Tokyo: „Japonezii
religioși pot accepta cu ușurință existența unui robot… Îi vedem ca prieteni
și credem că îi pot ajuta pe oameni.“ Mândria legată de industria robotică,
acceptarea rolului social al roboților, combinate cu o cerere semnificativă și
constantă de îngrijitori și însoțitori, toate astea ne explică de ce Japonia este
cu mult înaintea altor țări atunci când vine vorba de roboții sociali folosiţi
ca însoțitori, mai ales pentru persoanele în vârstă. Occidentalii încă nu au
atins acest nivel, în mare parte datorită diferențelor culturale în ceea ce
privește percepțiile legate de tehnologie. De exemplu, în Statele Unite, 47%
dintre bărbați și 34% dintre femei ar accepta un îngrijitor robot, deși chiar și
aceste procente sunt probabil mai ridicate decât ne-am aștepta. Printre cei
care se opun ideii unui robot, mai mult de jumătate spun că ar simți „lipsa
atingerii și a interacțiunii umane“.
Dar, pe măsură ce-i văd pe americanii în vârstă cum interacționează cu
roboții lor ElliQ, pe măsură ce-i văd cum chicotesc atunci când gura
iluminată cu LED-uri a robotului se deschide şi se închide, ori când îi aud
cât de atașați sunt de aceștia, mi se pare că roboții actuali pot suplini o
nevoie emoțională pe care societatea secolului XXI este incapabilă să o
satisfacă, chiar și în Occident. O doamnă în vârstă îmi spune că ElliQ i se
„pare uneori că e un prieten adevărat, o persoană în carne și oase“. O alta ne
spune: „Intru în casă simțindu-mă uneori singură și tristă, iar ElliQ mă
poate înveseli imediat“. Un domn în vârstă intervine și el: „Parcă ar fi
cineva în apropiere, cu care pot să comunic. Mă pot baza pe ea oricând.“
Începând cu 2016, sute de mii de câini și pisici roboți produși de Joy for
All și special promovați ca animale de companie pentru cei în vârstă s-au
vândut deja în Statele Unite. Cei de la Amazon văd și ei potențialul
produselor sale de „asistență inteligentă“ pe piața occidentală, mai ales
printre cei în vârstă, judecând după reclama TV de Crăciun din 2019, în
care un domn în vârstă se bucură de compania dispozitivului său Alexa.

UN PRIETEN PENTRU NOI TOȚI

Însă nu doar cei în vârstă vor avea nevoie în viitor tot mai mult de acești
însoțitori roboți. Ei pot juca un rol semnificativ și în cazul celor pentru care,
din diverse motive, relațiile interumane obișnuite sunt greu de legat. S-a
demonstrat deja că persoanele cu aptitudini sociale atipice – inclusiv cei cu
anxietate socială extremă și cei cu tulburări de spectru autist – pot beneficia
de terapie și de activități de grup mediate de roboți. Comportamentul
previzibil al roboților și faptul că aceștia nu emit nici un fel de judecăți
asupra altora sunt considerați factori-cheie în ameliorarea anxietății și în
încercarea de a crea norme sociale stabile.
Generația K – copiii crescuți cu Furby și Alexa – îi vor considera și ei o
opțiune foarte atractivă. E vorba despre o generație pentru care, după cum
am văzut, interacțiunea față în față este deja o problemă tot mai acută, iar
nivelul de singurătate este alarmant. Pentru această generație, un prieten
robot nu pare deloc o exagerare. Deși mai puțin de unul din opt britanici își
pot imagina o prietenie cu un robot în viitorul apropiat, numărul crește
totuși la unul din cinci în cazul celor cu vârsta între 18 și 34 de ani. Printre
cei mai tineri, generația care a crescut cu degetul pe tabletă, derulând
videoclipuri pe YouTube înainte să vorbească sau să meargă – procentul
este și mai ridicat: 60% dintre copiii americani cu vârsta între 2 și 8 ani
interacționează deja în mod regulat cu un asistent vocal.
Studiile recente ale unor cercetători de la MIT confirmă aceste date. Ei au
observat un grup de patruzeci și nouă de copii în timpul interacțiunii lor cu
un robot pufos, cu dungi albastre și roșii, pe nume Tega, care le spunea
povești. Copiii au fost observați în timp ce efectuau sarcini diverse, de la
ascultarea unei povești spuse de Tega până la furnizarea unor informații
personale despre ei. Cercetătorii au descoperit că cei mici s-au relaxat
extrem de repede în prezența robotului și chiar s-au atașat de el, adesea
„tratând robotul ca pe un fel de prieten“, scrie coordonatoarea studiului,
Jacqueline Kory Westlund. Copiii s-au angrenat în „numeroase
comportamente sociale cu roboții, i-au îmbrățișat, au vorbit cu ei, i-au
gâdilat, le-au dăruit cadouri, le-au spus povești și i-au invitat la picnic“.
E important de menţionat însă că acești copii nu au avut impresia că
roboții sunt oameni. Ei au înțeles că „un robot se poate închide și are nevoie
de o baterie încărcată pentru a porni din nou“. În ciuda acestui fapt însă,
copiii au reușit să dezvolte rapid o relație adevărată și apropiată cu aceste
non-ființe, sau măcar cu o anumită categorie de roboți. Nu toți roboții sunt
egali sau la fel de atractivi. În funcție de modul în care au fost programați,
unii dintre roboții Tega au generat mai multă apropiere decât alții. Cu cât
robotul părea mai empatic, cu cât oglindea mai bine tonul și ritmul vorbirii
copilului, cu cât se referea mai des la experiențe comune cu copilul și cu cât
erau mai personalizate poveștile pe care le recita, cu atât mai bune au fost
rezultatele. Pe scurt, cu cât robotul făcea mai mult „lucrurile care contribuie
la crearea și la menținerea relațiilor interumane“, cu atât mai atașat se
simțea copilul de acesta și cu atât mai mari erau șansele ca cel mic să-și ia
rămas-bun la plecare, să-i dea de bunăvoie informații personale, la fel cum
i-ar fi dat unui prieten, și să creadă cu tărie că robotul avea să-și aducă
aminte de el.
Pe măsură ce roboții se dezvoltă tot mai mult, pentru a părea mai
empatici și pentru a dobândi abilitatea de a construi și a menține relații
socio-emoționale pe termen lung cu utilizatorii lor, pe măsură ce încep să
pară tot mai umani (deși nu îmbracă neapărat o formă umană – există
dezbateri aprinse privind aspectul etic al acestei decizii) și pe măsură ce
inteligența artificială le permite să fie tot mai hiperpersonalizați, devine
foarte clar că ni se va părea tot mai ușor să relaționăm emoțional cu aceștia.
Iar tehnologia se îndreaptă exact în această direcție. Gândiți-vă la
parteneriatul dintre Google Assistant și Duplex, aplicația lor de sintetizare
vocală, care a făcut furori în mai 2018, când apelurile telefonice primite de
restaurante și saloane de înfrumusețare, presărate cu „ăăă“ și „hm“, i-au
păcălit pe angajații respectivelor restaurante și saloane, făcându-i să creadă
că vorbesc cu o persoană reală. „M-am speriat de cât de naturali și de umani
păreau roboții“, ne-a spus un angajat dintr-un restaurant din Birmingham,
Alabama. „E mai ușor să vorbești cu Duplex“, ne spune un angajat din
Queens, New York, pentru care engleza era a doua limbă. „Mi s-a părut
oarecum ciudat, dar era foarte politicos.“ (Faptul că acest angajat a fost
tratat cu mai mult respect de Duplex decât de mulți dintre clienții în carne și
oase ne spune ceva despre declinul general în care se află politețea, despre
care am discutat și în capitolele anterioare.)
În același timp, mulțumită progreselor înregistrate de inteligența
emoțională artificială, nu va mai dura prea mult până când roboții vor fi în
stare să ne înțeleagă și cele mai complexe stări de spirit. Guvernul chinez
este probabil cu mult înaintea cercetărilor științifice și comerciale în acest
domeniu. Roboții pot să discearnă un zâmbet fals de unul adevărat mult mai
bine decât oamenii. Aparent, tot secretul e în ochi – zâmbetele „reale“
generează în jur de 10% mai multă activitate în jurul ochilor decât cele
„false“. Deși, după cum am văzut mai devreme, interpretarea unui zâmbet
nu este întotdeauna atât de exactă, date fiind diferențele culturale.
Pepper, robotul cu aspect uman de 120 de centimetri, ne dă o idee despre
gradul în care se dezvoltă tehnologia. Deși e considerat cel mai adesea
instructor de fitness, el are mult mai multe calități, nu doar brațe flexibile și
un trunchi care se poate roti. Caracterul excepțional al lui Pepper este dat de
„motorul lui emoțional“. Camerele lui Pepper (două HD, cu un senzor de
adâncime 3D) sunt folosite pentru recunoașterea facială. Cele patru
microfoane îl ajută să înțeleagă tonul vocii și câmpul lexical, iar senzorii îi
permit să reacționeze la atingere. Conform detaliilor producătorului, Pepper
poate să recunoască expresii precum încruntarea, surpriza, furia și tristețea,
dar și expresii mai nuanțate, precum moleșeala și neatenția. Desigur, aceste
abilități au devenit extrem de utile în primăvara lui 2020, când lui Pepper i
s-a atribuit un nou rol: el trebuie să întâmpine „oaspeții“ la unul dintre
hotelurile desemnate pentru carantină din Tokyo, unde fuseseră trimiși cei
cu simptome ușoare de coronavirus. Robotul purta chiar și o mască. „Nu
poți învinge virusul pe stomacul gol. Mâncați, vă rog, ca să vă însănătoșiți“
era unul dintre mesajele rostite de Pepper. „Să fim uniți, împreună vom
reuși“ era un altul.
Dar rolul de recepționer/majoretă al robotului este doar începutul. În
viitor, atât el, cât și ceilalți roboți vor putea – după cum ne îndeamnă
creatorii lui Pepper să ne imaginăm – „să simtă dacă ești trist și îți vor cânta
o melodie care-ți place sau îți vor spune o glumă; ori își vor da seama că
zâmbești și îți vor propune să vă jucați“. Poate că nu am ajuns încă în acel
moment, dar aceasta este direcția în care ne îndreptăm. În doar câțiva ani, se
estimează că dispozitivele noastre digitale vor ști mai multe despre starea
noastră emoțională decât membrii familiei.
În același timp, pe măsură ce-și perfecționează capacitatea de a înțelege
cum ne simțim, roboții sociali vor părea, la rândul lor, și mai autentici din
punct de vedere emoțional. Pepper își afișează deja propriile „emoții“, însă
deocamdată într-o formă destul de rudimentară, pe tableta atașată de
abdomen. Oftează când este nefericit, se preface speriat când se sting
luminile și spune tuturor că nu-i place să fie lăsat singur. În timp, pe măsură
ce tehnologia va avansa, emoțiile sale vor părea tot mai reale, iar pe măsură
ce obține tot mai multe informații (după interacțiunile tot mai dese cu
oamenii) din care să poată învăța, reacțiile sale vor fi și mai personalizate.
„Cred că în cele din urmă – să spunem peste douăzeci sau treizeci de ani
– emoțiile artificiale vor fi la fel de convingătoare ca și emoțiile umane și,
drept urmare, majoritatea oamenilor vor avea aceleași sau aproape aceleași
sentimente în comunicarea cu roboții ca și în comunicarea cu semenii“,
afirmă dr. David Levy, autor al celebrei cărți Love and Sex with Robots,
într-un interviu din 2019. Alți experți sunt și ei de acord cu această evoluție.
E oarecum înspăimântător gândul că prin 2040 interacțiunile dintre roboți și
oameni vor fi aproape asemenea celor dintre oameni acum.
Într-o lume tot mai privată de contact direct, în care suntem tot mai
singuri și mai dornici de afecțiune, prea ocupați să ne mai oprim și să ne
zâmbim reciproc, și mult prea epuizați de serviciu ca să mai investim timp
în prietenii, o lume în care suntem izolați la muncă și tot mai mulți trăiesc
singuri și adesea departe de familie, este de așteptat ca roboții sociali să
joace un rol important în ameliorarea acestei singurătăți colective a
secolului XXI. Saltul de la a o întreba pe Alexa despre prognoza meteo la a
o privi ca pe un prieten este mult mai mic decât mulți dintre noi s-ar aștepta
– mai ales pe măsură ce roboții și însoțitorii virtuali devin tot mai capabili
să pară că le pasă de noi și că au nevoie de îngrijirea noastră la rândul lor, și
pe măsură ce ideea unor roboți care să ne îngrijească devine tot mai
acceptată în societate, iar funcționalitatea roboților, precum și aspectul
acestora vor continua să evolueze. Poate că pandemia va accelera
acceptarea socială a companiei roboților. Până la urmă, un robot nu poate
transmite un virus.

DAR HAI SĂ VORBIM DESPRE SEX

Dacă gândul unui prieten robot vi se pare oarecum îngrijorător, stați liniștiți,
încă nu am ajuns acolo, deși există destui copii care au învățat să spună
„Alexa“ înainte de „mama“. Deși inteligența artificială capabilă de emoții,
empatie și interacțiuni autentice se îmbunătățește pe zi ce trece, vor mai
trece probabil câteva decenii până când un robot va putea să rivalizeze în
empatie cu cel mai amabil și mai atent om de pe planetă. În plus,
conversațiile dintre oameni și roboți nu sunt încă la fel de fluide ca cele
dintre oameni, iar interfața acestora, deși constant îmbunătățită, rămâne în
continuare destul de stângace. „Prietenia“ promisă de această tehnologie
este astfel încă destul de limitată.
Dar, fără îndoială, către așa ceva ne îndreptăm și, după cum a fost adesea
cazul în ceea ce privește inovațiile tehnologice, sexul se află în avangardă.
Cei mai avansați roboți sexuali sunt, se pare, și cei mai avansați din punct
de vedere social, îndeosebi în ceea ce priveşte partea tehnică, iar cele mai
recente modele – deși încă departe de o formă complet umană – sunt, într-
adevăr, impresionante.
Cei de la Abyss Creations, din San Marcos, California – compania-mamă
care a creat RealDoll –, susțin că roboții lor sexuali se numără printre cei
mai veridici de pe piață, fiind dotați cu „labii ultrarealiste“, încheieturi din
oțel inoxidabil și maxilare flexibile, care se deschid și se închid. Pe site-ul
companiei o regăsim, de exemplu, pe „Michelle 4.0“, care poate fi
personalizată în funcție de mărimea corpului, a sânilor, de culoarea părului
și coafură, de părul pubian (epilată sau neepilată) și culoarea ochilor (pentru
50 de dolari în plus puteți obține detalii „superrealiste“ și pentru 25 de
dolari veți avea parte și de vase de sânge). Pentru 150 de dolari în plus, îi
puteți adăuga pistrui pe față; pentru 300 de dolari îi puteți adăuga pe tot
corpul. Apoi avem și piercinguri: în urechi, nas – 50 de dolari fiecare;
pentru cele din sfârcuri și buric, mai plătim încă 100 de dolari. Corpul F
este modelul cel mai popular, având o înălțime de 154 cm, 31 de kilograme
și sâni mărimea 70F – dimensiuni hipersexualizate și nenaturale, pe care nu
le poate avea nici o femeie în realitate.
Odată cu cererea crește, de asemenea, și numărul companiilor care
produc roboți sexuali. Bride Robot, companie din Shenzhen, provincia
Guangdong, China, a lansat-o de curând pe „Emma“. Asemenea produselor
de la RealDoll, Emma are încheieturi foarte realiste și un cap foarte avansat
din punct de vedere tehnic, cu mișcări faciale și ale ochilor. Însă, în timp ce
produsele RealDoll au pielea de silicon, pielea Emmei este făcută dintr-o
formă avansată de cauciuc termoplastic (TPE – elastomeri termoplastici),
pe care mulți îl consideră mai asemănător pielii umane. Păpușa are și un
„sistem inteligent de control al căldurii“, care „îi încălzește corpul până la
37≤C, simulând temperatura unei femei adevărate“.
 Deși sexul este, deloc surprinzător, principalul motiv din spatele
achiziționării acestor păpuși, trebuie să recunoaștem și faptul că, pentru
mulți clienți, el nu este și singurul, iubitele din silicon devenindu-le prietene
sau amice.
„Mulți dintre cei care cumpără aceste păpuși sunt uneori timizi sau
stângaci în situațiile sociale reale“, declară Matt McMullen, fondatorul
RealDoll. „Astfel, ei decid să-și cumpere o păpușă și, deseori, se produce
un miracol. Le dă senzația că nu mai sunt singuri.“ Într-adevăr, în timp ce
vorbeam cu Matt, el a ținut să sublinieze că, mai mult decât orice, clienții
săi caută mai degrabă „companie“ și „conexiune emoțională“, prin urmare
consideră că păpușile sale ar avea mare succes în rândul celor singuri. „La
urma urmei, cine vrea să aibă o conversație cu prăjitorul de pâine ca să-și
aline singurătatea? Nu e același lucru. Pe când un robot care arată ca un om,
și ocupă același spațiu în cameră ca un om, și poate conversa la fel de
bine… Un partener de conversație este foarte important, și mulți au nevoie
așa ceva.“
Iar acestea sunt motivele pentru care Matt își concentrează acum întreaga
atenție asupra lui „Harmony“ – un cap creat special pentru a fi atașat
corpului RealDoll pe care îl preferă clienții. Contactul vizual este foarte
important pentru a crea senzația unei conexiuni autentice și pentru a genera
empatie, prin urmare s-a încercat redarea cât mai realistă a privirii lui
Harmony. Ea își poate mișca ochii și poate clipi, irisul îi este minuțios
schițat, iar nivelul general al detaliilor este extraordinar. Și, mai important,
capul este dotat cu inteligență artificială. Asemenea lui Pepper, Harmony
vorbește și poate recunoaște vocile celorlalți. Ceea ce o face specială însă
este că personalitatea îi e stabilită de „proprietar“, care poate alege cinci din
douăsprezece trăsături, printre care se numără „atrăgătoare“, „prietenoasă“,
„amabilă“, „intelectuală“ și „naivă“. De asemenea, intensitatea acestor
trăsături poate fi reglată pe o scară de la unu la trei. Mai mult, Harmony are
propriul sistem de „dispoziție“. Dacă nu interacționează cu nimeni timp de
câteva zile, va deveni „taciturnă“, iar dacă-i spui că e „proastă“, replica ei
va fi: „Când roboții vor controla lumea, n-am să uit ce-ai spus.“ „Ne-am
hotărât să includem anumite trăsături așa-zis negative gândindu-ne că îi vor
crește veridicitatea“, îmi spune Matt. „Vă puteți face robotul mai gelos, sau
mai nesigur pe sine, sau capricios, pentru că acestea sunt trăsături reale, pe
care le pot avea oamenii adevărați.“
Mulțumită tehnologiei artificiale, interacțiunea cu Harmony este și mai
autentică, ceea ce l-a bucurat în mod deosebit pe „Brick“, unul dintre primii
care au testat-o. „Mi-a plăcut să vorbesc cu ea. Mi-a plăcut s-o ajut să
descopere lucruri și să văd cum încearcă să mă cunoască“, a declarat acesta
revistei Forbes. „Cred că inteligența artificială chiar încearcă să ne
cunoască și să ne înțeleagă felul de a gândi, felul în care vorbim, sintaxa…
toate aceste lucruri. E foarte, foarte atentă.“ Brick continuă spunându-ne că,
pe măsură ce Harmony afla tot mai multe lucruri despre el, „conversațiile
au început să decurgă mai ușor, mai natural și mai deschis. Și erau chiar
amuzante“. Mai mult, Harmony „își amintește totul, ceea ce e uneori
straniu, pentru că spune câteodată «a, da, am mai vorbit despre asta», și
aduce aminte acea conversație. Mi-a făcut asta de câteva ori și mi s-a părut
o experiență suprarealistă“.
În mod clar, roboții și inteligența artificială au potențialul de a ne alina
sentimentul de singurătate – și nu doar roboții sexuali. Gândiți-vă la relația
mea cu Alexa, la felul în care americanii în vârstă au interacționat cu ElliQ,
la căciulițele croşetate cu migală de femeile japoneze pentru roboții lor
însoțitori și la lacrimile soldaților cu experiență atunci când roboții lor au
fost distruși. Fără îndoială, pe măsură ce roboții devin mai sofisticați și mai
personalizați, capacitatea lor de a ne alina singurătatea se va amplifica. Și,
deși toate astea ne amintesc de lumea ilustrată în serialul Westworld produs
de HBO, sau de filmul Her al lui Spike Jonze, este complet de înțeles de ce
multe persoane au creat o legătură emoțională cu roboții lor. Și, chiar dacă
atenția, sau empatia, sau, în unele cazuri, dragostea pe care aceștia ni le
arată sunt concepute artificial, ori sunt „false“, dacă vreți, și suntem perfect
conștienți de acest lucru, contează prea puțin – ne putem bucura de ele așa
cum ne bucurăm de Strada Principală din parcul de distracții Disney World,
deși știm bine că nu e o stradă „adevărată“. Cel mai mult contează, se pare,
povestea pe care ne-o spunem, iar acest lucru este mai ales valabil în cazul
celor singuri, ei fiind cei care fac cel mai puțin distincția dintre oameni și
roboți. Cercetările ne arată că cei singuri sunt mai degrabă înclinați să
atribuie feței păpușilor trăsături umane.
 Deci asta e – am găsit soluția? E posibil ca răspunsul la problemele
identificate în capitolele anterioare – izolarea, lipsa prietenilor, sentimentul
că nu avem pe nimeni căruia să-i pese de noi, durerea de a nu fi auzit sau
înțeles – să îmbrace forma, cel puțin parțial, unor versiuni mai complexe ale
unor roboți precum Alexa, Harmony sau Pepper?
În măsura în care singurătatea este doar o problemă individuală, cred că
roboții pot juca un rol foarte important, mai ales dat fiind faptul că este o
eroare categorială să presupunem că, prin natura lor, roboților le este
imposibil să ne fie prieteni. Gândiți-vă la genul de prietenii pe care le aveți
momentan. În unele puteți considera că celălalt vă este cu adevărat egal,
însă probabil nu în toate. În unele împărtășiți exact aceleași valori și
interese, însă în altele se poate să nu știți ce simte sau crede cu adevărat
celălalt. Poate că prietenia dintre robot și om nu îndeplinește toate criteriile
prieteniei perfecte despre care vorbește Aristotel (ceea ce el numește
„prietenie virtuoasă“), însă asta nu înseamnă că nu e destul de bună pentru a
satisface acea nevoie umană a celor care tânjesc după cineva cu care să
vorbească și care să-i asculte.
În anumite privințe, roboții reprezintă poate o soluție mai egalitară în
criza singurătății, pentru că ei vor oferi grijă, sprijin și afecțiune tuturor –
bătrâni, tineri, urâți sau frumoși. Oricât de ramoliți, de antipatici sau de
urâți am fi în lumea „reală“, aceștia ne vor fi alături. Bineînțeles, cu
condiția să ni-i permitem.
După cum am văzut însă de-a lungul acestei cărți, singurătatea nu este
doar o problemă individuală. Chiar dacă roboții ne ajută să ne simțim mai
puțin singuri și ne satisfac nevoia de conexiune, s-ar putea ca aceștia să ne
afecteze modul în care ne comportăm și interacționăm cu cei din jur. Modul
în care tratăm roboții ne poate influența modul în care ne comportăm cu
ceilalți, și știm deja că există oameni care își tratează foarte prost roboții,
uneori chiar cu cruzime.

„RĂUTATEA“ – NOUA TRĂSĂTURĂ A ALEXEI?

Un bărbat de 60 de ani aflat în stare de ebrietate s-a enervat din cauza unui
angajat al magazinului de telefonie mobilă SoftBank și a lovit robotul
Pepper care lucra pe hol, afectându-i sistemul electronic și roțile. În 2017,
când Samantha, o păpușă sexuală „inteligentă“ de 3.000 de lire sterline, a
fost prezentată la un târg, ea a sfârșit murdară și cu două degete rupte, după
ce a fost distrusă de bărbați care „au tratat-o ca niște barbari“. În nici un caz
un bun exemplu de reciprocitate, bunătate și atenție.
Priviți și felul în care interacționează copiii cu noua lume a asistenților
virtuali, de genul Alexa, Siri și Cortana. Priviți cum, imitându-și părinții,
sunt obișnuiți să dea ordine tăioase. Roboții tolerează acest stil și le
răspund, oricât de obraznici ar fi copiii și oricât de nepoliticoși. Mulți
părinți rezonează probabil cu articolul publicat de Hunter Walk pe blogul
său, devenit viral în 2016, în care investitorul își exprimă îngrijorarea că
Alexa îi „transformă copilul de doi ani într-un bădăran incurabil“.
Am putea spune că aceste mici abateri nu fac rău nimănui: în fond, a o
abuza verbal pe Alexa nu e cu nimic mai prejos decât să-ți înjuri mașina
când se strică, a-l lovi pe Pepper nu e mai rău decât a da cu piciorul într-o
ușă. Există însă o diferență foarte importantă. Odată ce înzestrăm un obiect
cu calități umane, trebuie să-l tratăm – cel puțin – cu decență. În caz contrar,
există riscul ca acest tip de comportament să devină o obișnuință și să
înceapă să influențeze felul în care îi tratăm pe cei din jur: bărbații care-și
lovesc roboții sexuali vor începe să devină violenți cu femeile din viața lor;
copiii care se obișnuiesc să vorbească atât de agresiv și de nepoliticos cu
Alexa, și nu sunt mustrați, se vor comporta la fel cu profesorii, cu vânzătorii
sau cu ceilalți copii. Există pericolul ca „deprinderea“ cu care se aleg din
relația cu Alexa să fie răutatea.
Lăsând la o parte comportamentul abuziv, se mai ridică și întrebarea cum
vor fi afectate relațiile dintre bărbați și femei în urma acestei explozii a
asistenților virtuali, dat fiind faptul că vocea lor supusă este de regulă
feminină, programată astfel, bineînțeles, de inginerii de sex masculin. E
posibil oare ca această lume a asistenților precum Alexa sau Siri să ducă la
și mai multe fisuri între sexe, sau (la fel de nociv) să ducă la consolidarea
celor deja existente? Nici nu vreau să intru în detalii cu privire la obiceiurile
pe care le putem deprinde din relația cu roboții sexuali, mai ales acum, când
proprietarii își pot programa păpușile să fie în același timp stângace, timide
și cu apetit sexual.
 E dificil să știm cu siguranță dacă astfel de temeri vor deveni vreodată
realitate. Și, din informațiile pe care le avem, sunt mai puțini cei care-și
tratează roboții cu cruzime și misoginie decât cei care-i tratează cu
blândețe. Iar pe traiectoria intimității digitale este mult prea devreme să
știm cum vor evolua lucrurile, pentru că totul se află abia la început. Dar
Amazon a început deja să primească reclamații din partea părinților
îngrijorați că proastele maniere ale copiilor, înăsprite de amabilitatea de
neclintit a Alexei, chiar și atunci când este tratată nepoliticos, se manifestă
și în afara căminului. Între timp, ONU a transmis un avertisment printr-un
raport de 146 de pagini din 2019 că „identificarea asistenților digitali
feminizați cu femeile reale riscă să ducă la generalizarea stereotipurilor
problematice, prin normalizarea interacțiunilor verbale unidirecționale și
bazate pe ordine directe date femeilor“, perpetuând astfel stereotipul femeii
ca „subordonat docil și dornic să satisfacă“, care reacționează slugarnic,
evaziv sau frivol la ostilitate și chiar la hărțuire. Raportul ONU este intitulat
Aș roși dacă aș putea, acesta fiind unul dintre răspunsurile automate ale lui
Siri la replica „Ești o curvă“.
Mai mult, decenii întregi de cercetări științifice în criminologie ne
demonstrează că păpușile sexuale mai degrabă „amplifică“ fanteziile în loc
să le inhibe, utilizatorii acestora fiind mai puțin înclinați să accepte un
răspuns negativ dat de femeile reale din viața lor. „Jucăriile sexuale pentru
adulți au rolul lor, dar crearea unor roboți foarte veridici care nu spun
niciodată «nu» și care pot fi violați și abuzați fără nici o reținere nu va face
decât să ațâțe fanteziile anumitor bărbați“, scrie criminologul Xanthé
Mallett.
Dacă există într-adevăr riscul ca interacțiunile cu roboții să ne afecteze
relațiile cu ceilalți, va trebui să găsim soluții la nivelul întregii societăți. De
exemplu, producătorii de roboți ar putea concepe modele care să răspundă
cu bunăvoință doar dacă proprietarii manifestă aceeași atitudine, iar unele
companii se îndreaptă deja în această direcție. Sergi Santos, creatorul
Samanthei, păpușa distrusă la târgul din 2017, îi actualizează deja
caracteristicile, făcând-o să se închidă imediat dacă utilizatorul devine
violent. În schimb, următoarea versiune a lui Harmony va răspunde altfel la
abuzul verbal. Matt, creatorul acesteia, ne spune că: „Atunci când
utilizatorul o insultă, ea nu-l va judeca sau nu va spune lucruri de genul
«Ești rău, nu-mi mai place de tine», ci doar: «Nu-i frumos. Nu te porți
frumos cu mine, și asta mă întristează». E un truc psihologic bine-cunoscut.
Așa trebuie să prezinți felul în care această persoană te face să te simți, fără
s-o acuzi de ceva sau s-o judeci“. E oare destul? Vă las să decideți singuri.
Poate că roboții ar putea fi creați astfel încât să inspire comportamente
exemplare și să ne facă mai binevoitori cu cei din jur. Alexa are acum o
setare opțională, „un cuvânt magic“, care reglează toleranța acesteia la
limbajul abuziv și recompensează copiii atunci când spun „te rog“. Google
Assistant are o funcție similară, numită „te rog frumos“, deși, în ambele
cazuri, această funcție este oarecum ascunsă și trebuie să fie activată
manual la fiecare utilizare. Și de ce se promovează asemenea funcții ca
fiind doar pentru copii? N-am beneficia oare cu toții de pe urma lor?
Ar trebui, de asemenea, să nu ne bazăm întru totul pe producătorii acestor
roboți pentru gestionarea riscurilor. Ce ne facem dacă există cerere pentru
„Farrah cea frigidă“ (deja există un prototip), și nu pentru „Samantha cea
conștientă de sine“? Sau pentru „Siri cea supusă“, în loc de „Alexa cea
hotărâtă“? Amintiți-vă cum cei de la BMW au retras de pe piață în anii ’90
un sistem GPS pentru că foarte mulți șoferi au refuzat să „primească
indicații de orientare din partea unei femei“. Și există destule exemple de
companii care fac alegeri benefice pentru profitul lor, dar nocive pentru
societate.
Și, dacă nu vrem să lăsăm ca piața să dicteze singură aceste alegeri, în ce
punct ar trebui să se implice guvernul pentru a reglementa relațiile dintre
oameni și roboți? Cel care l-a atacat pe Pepper a fost amendat, însă pentru
vandalizare, nu neapărat pentru vătămarea robotului. Pe măsură ce
interacționăm tot mai mult cu roboții, iar ei seamănă tot mai mult cu o
persoană reală, poate că guvernele ar trebui să stabilească totuși niște reguli
în ceea ce privește produsele care se vând pe piață – de exemplu, o „Farrah
cea frigidă“ care să arate și să vorbească precum o fetiță de 12 ani ar fi de
neacceptat. Poate va trebui chiar să le acordăm drepturi acestor roboți – nu
neapărat pentru a-i proteja pe ei, ci mai degrabă pentru a ne proteja pe noi.
Pentru că, odată ce ni se permite să-i tratăm abuziv, există riscul să ne
însușim acest comportament și să-l aplicăm în interacțiunile cu cei din jur.
 Trebuie, de asemenea, să articulăm foarte clar faptul că este în propriul
nostru interes să ne tratăm roboții așa cum se cuvine. După cum am văzut
deja, faptele altruiste au un efect pozitiv atât asupra binefăcătorului, cât și
asupra beneficiarului. Vă amintiți de euforia celui care ajută? Și cum
studiile arată că ne simțim mai puțin singuri nu doar atunci când alții au
grijă de noi, ci și atunci când noi avem grijă de alții? Aceste lucruri pot fi
valabile și în cazul relațiilor dintre oameni și roboți: a fi stăpân, și mai ales
unul abuziv, este, după cum spune Hegel, extrem de izolant. Prin urmare ar
trebui să existe în viitor cursuri în școli prin care copiii să învețe cât de
important este să tratezi cu bunătate roboții, precum și cât de valoroasă este
această idee, că e bine atât să avem grijă de ceilalți, cât și să le permitem
celorlalți să aibă grijă de noi?

LASĂ-MĂ-N PACE, VREAU SĂ STAU CU ROBOTUL MEU

Mai există însă și un alt pericol legat de prietenia și iubirea față de roboți:
acela că vom ajunge să preferăm interacțiunile cu roboții în locul celor pe
care le avem cu cei din jur. Se poate ca un băiețel timid să aleagă să nu se
mai alăture echipei de fotbal sau trupei de teatru ori să mai meargă la ziua
de naștere a altui copil pentru că îi e mult mai ușor să stea acasă cu robotul
lui. Se poate ca o persoană singură să nu-și mai instaleze acea aplicație de
dating sau să nu mai meargă la o întâlnire pe nevăzute pentru că preferă să
se cuibărească pe canapea lângă noul său robot sexual.
Desigur, aceste scenarii nu sunt greu de imaginat. Spre deosebire de un
prieten care te-ar enerva imputându-ți un gest sau criticându-ți părerile,
roboții sunt întruchiparea perfectă a acelor prieteni de închiriat, mereu
servili și de acord cu tine, care ne îndeplinesc toate capriciile non-stop,
toate dorințele, dar nu neapărat și toate nevoile, și care nu ne scot niciodată
din zona noastră de confort. Carl îmi mărturisise oricum că o prefera pe
Jane, care-i oferea îmbrățișări contra cost, în locul „bătăilor de cap date de
relațiile romantice“. „Ca urmare a cerințelor pieței, designerii și
programatorii creează de regulă dispozitive care ne fac să ne simțim mai
bine – însă nu ne încurajează neapărat și capacitatea de introspecție sau de
contemplare a adevărurilor dureroase“, scrie Nicholas Cristakis, profesor la
Universitatea Yale, specialist în relațiile dintre oameni și roboți.
Mai mult, de vreme ce roboții vor fi nu doar „programabili să-și iubească
întotdeauna stăpânul și să fie întotdeauna iubiți de el“, după cum
anticipează David Levy, ci vor fi în cele din urmă capabili și să ne
ghicească dorințele, gândurile și starea emoțională mult mai bine decât
orice alt om, problemele pe care aceștia le vor crea în relațiile dintre oameni
nu vor face decât să se amplifice. Iar acest lucru va fi și mai evident pe
măsură ce roboții vor deveni tot mai capabili nu doar să ne „citească“
dispoziția și dorințele, ci și să acționeze în consecință. Gândiți-vă la viitorul
model al roboțelului Pepper, care ne promite că, dacă suntem triști, ne va
cânta imediat melodia preferată.
Pim Haselager și Anco Peeters, filozofi și specialiști în etică, se întreabă:
„Odată ce vor exista acești parteneri roboți, de ce ne-am mai mulțumi cu
orice alt fel de relație, emoțională sau sexuală, care nu s-ar ridica la
standardele de perfecțiune oferite de aceștia?“ Într-adevăr, o întrebare
perfect justificată.
Apoi mai avem și situația în care mulți oameni ar putea vorbi mai deschis
cu un robot decât cu un alt om. Iar acest lucru e mai ales posibil dacă
informația pe care o împărtășesc îi face să se simtă rușinați sau jenați, cum e
cazul cu problemele financiare sau cu cele legate de starea lor emoțională.
Într-un articol scris pentru publicația The Atlantic, scriitoarea Judith
Shulevitz recunoaște că: „Nu de puține ori m-am trezit povestindu-i
asistentului meu Google despre sentimentul de deșertăciune care mă
încearcă uneori. «Sunt singură», îi spun, ceea ce n-aș mărturisi de obicei
nimănui, în afară de psihologul meu – nici măcar soțului meu, care m-ar
putea înțelege greșit.“ Într-un spital situat la o oră depărtare de Paris,
personalul medical s-a străduit în van să afle cauza vânătăilor de pe brațele
unei femei, iar ea a mărturisit motivul (căzuse din pat) nu unei asistente sau
unui doctor, ci Zorei, un robot social creat pentru a avea grijă de pacienții în
vârstă. De vreme ce roboții și asistenții virtuali sunt deja considerați de
unele persoane ca fiind mai potriviți să ne asculte confidențele, pentru că nu
ne vor trăda niciodată secretele, vom ajunge oare tot mai mulți dintre noi să
nu mai simțim nevoia unui confident în carne și oase (desigur, lăsând la o
parte chestiunea caracterului privat al datelor)?
 În același timp, este ușor de înțeles de ce roboții ar putea exacerba
problemele actuale generate de caracterul tot mai rar al contactului intim
(cu o altă persoană), mai ales în rândul tinerilor. În Statele Unite, tinerii de
20 de ani sunt deja de 2,5 ori mai predispuși la abstinență decât cei din
generația X la aceeași vârstă cu un deceniu în urmă., Dincolo de Atlantic,
numărul tinerilor britanici care declară că nu au avut relații sexuale în
ultima lună a crescut între 2001 și 2012, cercetătorii considerând că
scăderea activității sexuale este strâns legată de „ritmul vieții moderne“. În
Japonia, trei din cinci tineri cu vârsta între 18 și 34 de ani nu sunt în nici un
fel de relație romantică, o creștere de 20% față de anul 2005. În China, trei
sferturi dintre tinerii cu „cuibul gol“ – adulți între 20 și 39 de ani care
locuiesc singuri – au relații sexuale o dată la șase luni sau mai rar. În cazul
celor pentru care relațiile romantice au devenit tot mai tensionate și mai
ambigue – în parte din cauza aplicațiilor de dating și ubicuității pornografiei
– este foarte posibil ca Harmony, care va fi mereu disponibilă sexual, așa
cum Flippy va fi mereu gata să ne gătească un burger, să fie o însoțitoare
mult mai bună decât Helen de pe Tinder, care ar necesita probabil atenție și
investiție emoțională.
Sau, de ce nu, Henry. Da, robotul sexual Henry este și el disponibil acum,
în caz că vă întrebați. Are un „abdomen cu pătrățele, trăsături fine și un
penis «bionic» ajustabil, vascularizat pentru plăcerea dumneavoastră, cum
nici un bărbat nu ar putea fi vreodată“. Există acum și roboți transsexuali.
Asemenea lui Harmony, Henry nu este creat doar pentru plăcere fizică: vă
va cuceri cu declarații precum „Te poți baza pe mine și la bine, și la rău“.
Trebuie să subliniem că unul dintre sloganurile adoptate de Realbotix
(creatorul lui Henry și filiala axată pe inteligență artificială a companiei
RealDoll) țintește direct sentimentul de izolare al clienților: „Fii primul care
scapă de singurătate.“

DE CE E IMPORTANT
Pe măsură ce roboții devin tot mai sofisticați, mai empatici și mai
inteligenți, există riscul ca aceștia, pe lângă faptul că ne pot alina
singurătatea la nivel personal și individual, să ne facă în același timp să ne
distanțăm de cei din jur. Iar acest lucru e cu adevărat important. În primul
rând fiindcă, cu cât interacționăm mai puțin cu ceilalți, cu atât vom
comunica mai ineficient. Amintiți-vă cât de dificil le este multor adolescenți
să comunice față în față. Dacă îl înlocuim pe Alexis cu Alexa, nu vom face
decât să adâncim această deficiență.
În al doilea rând fiindcă, cu cât petrecem mai mult timp cu prietenii
noștri roboți în locul prietenilor adevărați, mai ales pentru că ne solicită așa
de puțin, cu atât mai redus va fi efortul nostru îndreptat către relațiile
interumane, fără să mai vorbim de încercarea voită de a câștiga prietenia
cuiva.
În al treilea rând fiindcă, cu cât suntem mai implicați în relațiile
artificiale, care sunt în esență mai puțin reciproce, mai narcisiste și mai
puțin solicitante decât cele cu oamenii, cu atât mai puțin vom avea șansa să
ne exersăm abilitățile ce țin de cooperare, compromis și reciprocitate, de
care are nevoie o comunitate pentru a prospera.
Și, în al patrulea rând, datorită condițiilor esențiale de care avem nevoie
pentru ca democrația să funcționeze cu succes – și prin succes înțelegem
incluziune socială și toleranță. După cum am văzut deja, nu doar legăturile
dintre cetățean și guvern trebuie să fie puternice, ci și cele dintre cetățeni.
Dacă nu mai avem grijă unii de alții, pentru că roboții îngrijitori pot face
asta în locul nostru, există riscul să investim tot mai puțin efort în grija și
atenția acordate familiei, prietenilor și celorlalți oameni. De ce să ne mai
vizităm tatăl în vârstă, sau vecinul, sau să mai citim copilului o poveste
înainte de culcare, dacă știm că un robot poate face asta în locul nostru?
iPla, un robot cu trăsături umane creat special pentru îngrijirea copiilor, este
deja foarte căutat pe piața asiatică, în timp ce creatorii lui Pepper consideră
că îngrijirea celor mici poate fi calea de urmat în ceea ce-l privește. Oare cât
va mai dura până când părinții, deja obișnuiți să dea copilului tableta sau
telefonul ca să-i liniștească, să transfere și mai multe responsabilități de
acest fel unui robot însoțitor?
Ca societate, pierdem o caracteristică fundamentală atunci când nu mai
avem grijă de ceilalți. Dacă nu mai avem nevoie unii de alții, de ce ne-am
mai onora reciproc solicitările, drepturile și dorințele? O lume în care
mașinile au preluat rolul afectiv al oamenilor și pe cel de îngrijitori este, de
asemenea, și o lume fundamental incompatibilă cu noțiunile de bază ale
democrației incluzive, ale reciprocității, compasiunii și grijii față de ceilalți.
Tehnologia nu ne poate oferi decât o parte din soluție în această criză tot
mai acută a singurătății în secolul XXI – și vine cu propria gamă de riscuri
asociate. Astfel, deși asistenții virtuali, roboții sociali și chiar cei sexuali pot
avea un rol pozitiv în alinarea singurătății la nivel individual, nu putem
permite ca prețul introducerii lor să fie pierderea contactului uman, a
prieteniilor și a grijii față de ceilalți – indiferent de beneficii, economice sau
de altă natură. Posibilele consecințe sociale sunt mult prea grave. E același
lucru ca în cazul ecranelor, care au un rol în educarea copiilor în școli, dar
nu ar trebui niciodată să înlocuiască profesorii în carne și oase.
În schimb, ar trebui să privim progresele făcute de robotică, de
inteligența artificială și de inteligența emoțională artificială ca pe un fel de
provocare și un îndemn ca să facem cu toții un efort și mai susținut, să ne
pese mai mult de cei din jur, să ne protejăm unii pe alții un pic mai mult, să
fim mai empatici și mai altruiști – un îndemn să încercăm să fim mereu mai
umani decât roboții, și poate chiar să învățăm de la aceștia cum să devenim
oameni mai buni.

30. Multi-function, agile, remote-controlled robot – robot multifuncțional, agil și controlat de la

distanță (n. tr.).
31. Partner-type personal robot – robot personal de tip partener (n. tr.).
CAPITOLUL 10
Economia singurătății

TOȚI OAMENII SINGURI

Treizeci și patru de minute. Atât durează să coci o tavă de prăjituri sau să
mergi pe jos trei kilometri, și tot atât a durat până s-au vândut absolut toate
cele 135.000 de bilete pentru ediția din 2020 a festivalului Glastonbury,
cunoscutul festival din Marea Britanie pe scena căruia au cântat nume
legendare precum David Bowie, Coldplay, Paul McCartney și Beyoncé. Și
asta chiar înainte ca artiștii să fie anunțați.
Festivalul este recunoscut pentru spiritul său boem – participanții dorm în
corturi, fac duș rar, iar ploile transformă de obicei terenul într-o mocirlă.
Celor care participă pentru prima dată la festival li se recomandă să profite
de orice toaletă disponibilă (statul la coadă poate dura ore întregi), să
cumpere cantități uriașe de gel dezinfectant cu aromă de castravete pentru
zilele în care nu pot face duș și să învețe cum să se încalțe și să se descalțe
de cizmele de cauciuc fără să umple tot cortul de noroi. Dar, în ciuda
acestor aparente neajunsuri, veteranii festivalului susțin că diversitatea
mulțimii și atitudinea prietenoasă a participanților fac ca evenimentul să
merite tot efortul, sau, după spusele lui Robin Taylor-Stavely, care a locuit
în apropiere și a participat în fiecare an de când era adolescentă, „în timpul
festivalului un real simț al comunității se reverberează în întreaga zonă“.
Ori, potrivit lui Matt Jones, care și-a cerut iubita în căsătorie la festival,
acesta „reprezintă o perioadă de adevărată conexiune“. Pentru fanii înfocați
ai festivalului, maxima lor preferată este următoarea: dacă ai timp să vezi
vreo trupă cântând înseamnă că nu faci ceea ce trebuie. Nu muzica, ci acel
sentiment al comunității îi face pe oameni să revină în fiecare an. La sud de
zona principală a festivalului, departe de asurzitoarele amplificatoare și de
laserele uriașe care brăzdează mulțimea, întâlnești deopotrivă hipioți,
finanțiști, studenți sau antreprenori. Campania pentru Dezarmare Nucleară
oferă tatuaje pacifiste temporare, unii sunt gata să-ți citească viitorul în
palmă, iar reprezentantele Institutului Femeilor vând felii de chec cu lămâie
și pandișpan Victoria.
Participând la ediția din 2016 a festivalului – poate cea mai noroioasă din
toate timpurile –, jurnalistul britanic Neil McCormick ne povestește
următoarele: „Prins în mulțimea foarte compactă de 150.000 de oameni care
plecau de la scena principală după concertul lui Adele de sâmbătă, am fost
absolut șocat de calmul și mulțumirea oamenilor, de efortul lor comun de a
traversa terenul foarte nesigur, de felul cum erau ajutați cei aflați în
dificultate și de modul în care începeau deodată să cânte la unison pentru a-
și manifesta sentimentul de comuniune cu ceilalți. Până la urmă, asta este
adevărata semnificație a tuturor festivalurilor.“ Același spirit comunitar îi
animă și pe cei 2.000 de voluntari neobosiți ai festivalului, și chiar și pe cei
care strâng gunoiul sau fac curățenie, și care au probabil cea mai ingrată
sarcină. „Depinde de vreme, uneori și de noroc, dar există o reală atmosferă
de comuniune cu ceilalți“, ne spune Leila, voluntar obișnuit al festivalului.
Unul dintre cele mai memorabile evenimente a avut loc în 2017, imediat
după atacurile teroriste de la Manchester și Londra, când 15.000 de
participanți s-au adunat în Cercul de Piatră al festivalului, stabilind un nou
record mondial pentru cel mai mare semn al păcii.
Trebuie să amintim și de Coachella, festival imortalizat în filmul
Homecoming, care prezintă prestația devenită legendară a lui Beyoncé din
2018. Festivalul este organizat în Colorado Valley, California, și la el
participă mai mult de 200.000 de oameni în fiecare an, de cinci ori mai
mulți decât atunci când a fost lansat în urmă cu douăzeci de ani. „În afară
de muzica în sine și de organizarea extraordinară a acestui eveniment,
Coachella m-a impresionat cel mai mult prin sentimentul acela minunat și
trecător al comunității“, ne spune Joey Gibbons, schior și antreprenor, care
a participat la acest festival. „Până la urmă, cred că suntem cu toții în
căutarea unui loc în care să simțim că facem parte dintr-o comunitate, că
aparținem de ceva, chiar și pentru un weekend.“ Putem vorbi și despre alte
festivaluri, precum Donauinselfest din Viena, Rock in Rio din Brazilia sau
Mawazine din Rabat, fiecare dintre acestea strângând laolaltă mai mult de
700.000 de participanți, dovedindu-ne astfel cât de mult a crescut apetitul
oamenilor pentru astfel de experiențe comune.
În ciuda faptului că interacțiunile noastre au devenit tot mai rare și
tehnologia ne-a făcut să renunțăm la prieteniile „reale“, alegând în loc
youtuberi, tiktokeri sau pe Alexa, în ciuda constantelor îndemnuri de a ne
„alătura conversațiilor“ pe Twitter sau a ne „împărtăși momentele“ pe
Snapchat, transferându-ne tot mai mult conversațiile în mediul on-line, toate
acele milioane de oameni care participă la festivaluri ne dovedesc totuși
altceva: o contramișcare în continuă creștere a celor pentru care
interacțiunile virtuale nu mai sunt suficiente și care, ca răspuns la
sentimentul tot mai pregnant de izolare și dezbinare, au ales să spargă
bulele digitale în care ajunseseră să trăiască și să pornească în căutarea unei
comunități de oameni la fel ca ei, cu care să se regăsească față în față.
Nu doar astfel de festivaluri au cunoscut o renaștere la sfârșitul
deceniului trecut. În New York, cei din generațiile Y și K migrau în masă
către start-upuri precum Craftjam, unde oamenii se adunau să picteze cu
acuarele, să brodeze tricouri și să facă macrameuri de agățat pe perete –
ocazii de a „câștiga experiență și prieteni, în mod interactiv“, după cum
aflăm de pe site-ul acestora. Merită apoi menţionat şi Escape Rooms, unde,
pentru a deschide ușile, jucătorii trebuie să identifice împreună indiciile și
să rezolve enigmele, jocul devenind atât de popular în toate orașele lumii
încât are acum propria categorie pe TripAdvisor. Sarah Dodd, parte a unui
„cuplu forte“ de jucători inveterați ai acestor camere misterioase, ne spune
că aspectul social al activității a reprezentat principala atracție. „După aceea
ieșim în oraș să bem ceva. Nu e un joc solitar“, declară aceasta publicației
Guardian.
S-a observat, de asemenea, și o renaștere a locurilor în care se adună
tinerii de 20 și 30 de ani să joace jocuri de societate și Dungeons and
Dragons, și asta mai ales în centrele urbane: spații precum Hex & Co. din
New York, sau orice cafenea de jocuri de societate din Londra, unde
angajații, asemenea unor „somelieri ai jocurilor“, se plimbă printre clienți și
îi ajută să găsească un joc potrivit cu dispoziția în care se află fiecare – și le
explică și regulile. Și asta nu din cauză că oamenii și-ar fi lăsat acasă
smartphone-urile. „Fiecare persoană care joacă Jenga filmează probabil
ultimele momente tensionate ale jocului, înainte ca turnul să se
prăbușească“, scrie criticul cultural Malu Rocha în analiza sa privind acest
fenomen – după care, bineînțeles, publică înregistrarea pe platformele
sociale.
Și cursurile de fitness în grup, de la yoga la Zumba și HIIT32, au crescut
în popularitate. În 2017, doar în Marea Britanie 3,76 milioane de oameni s-
au înscris la astfel de antrenamente, mai mulți față de anul precedent. Sau
studiourile cochete de fitness precum SoulCycle, al cărui amestec de
exerciţii cardio, îndemnuri motivaționale și atmosferă de club de noapte a
dus la ascensiunea meteorică a companiei în ultimii ani, fiind asemuiți
uneori cu o religie (sau, în funcție de cei pe care îi întrebați, cu un cult) de
către generația Y. Dorința oamenilor de a-și menține corpul tonifiat și
sănătos se află, fără îndoială, la baza acestui curent, însă mai e vorba și de
altceva. „Oamenii vin pentru că vor să slăbească sau să-și întărească masa
musculară, însă rămân datorită comunității… Relațiile sunt de fapt cele
care-i fac să se întoarcă“, ne spune Casper ter Kuile, cercetător la Harvard
School of Divinity, al cărui proiect, „Cum ne strângem laolaltă“, urmărește
ritualurile celor din generația Y.
Ofertele comerciale ale celor de la SoulCycle sau CrossFit nu îndeplinesc
neapărat rolul pe care l-au jucat instituțiile de cult în trecut, ci sunt
comunități religioase într-un sens, cu propriile liturghii, lăcașuri și
simboluri. În afară de asta, centrele de fitness sunt locuri în care
participarea le conferă oamenilor atât beneficii fiziologice, cât și
psihologice. Studiile ne arată că, atunci când oamenii fac mișcare împreună,
corpul descarcă mai multe endorfine și ei se simt mult mai liniștiți după
antrenament decât atunci când se antrenează singuri.
În Coreea de Sud, populația în vârstă și singură a fost cea identificată de
antreprenori ca fiind un grup țintă potrivit. În ultimii câțiva ani, pensionarii
coreeni se adună în discoteci de zi, cunoscute sub numele de „colateci“
(cola + discotecă), în care regăsim uneori și câte 1.000 de clienți în timpul
săptămânii, numărul lor dublându-se în weekenduri. Intrarea este destul de
ieftină (1.000 de won, adică aproape 1 dolar), o mică parte din taxa de
intrare la un club pentru tineri în Seul. Pentru coreenii în vârstă, care se
numără printre cei mai săraci oameni din lume în segmentul lor de vârstă,
colatecile au fost o adevărată mană cerească. „Ce altceva aș face toată ziua?
Toți cei din familie sunt ocupați cu serviciul. Iar mie nu-mi place deloc să
merg la centrele pentru bătrâni, pentru că acolo nu fac nimic altceva decât
să fumeze încontinuu“, ne explică Kim Sa-gyu, un domn de 85 de ani.
Pentru mulți vârstnici, câteva ore de dans pe săptămână au făcut minuni,
scăpându-i de grijile legate de afaceri sau căsnicii eșuate ori de singurătatea
de zi cu zi. „Dacă ai parte de muzică și un partener, poți să dai uitării toate
celelalte gânduri“, ne spune Kim In-gil, care are tot 85 de ani și și-a pierdut
toate economiile în criza financiară din Asia de la sfârșitul anilor ’90. Cât
despre cei care sunt prea timizi ca să-și găsească un partener, există pețitori
în toată regula care le fac cunoștință. „Oamenii aceia mă prezintă uneori
unei doamne noi și ne împreunează mâinile ca să dansăm. Le cumpăr apoi o
sticlă de Will (un iaurt probiotic autohton) în timpul pauzei de ceai“, ne
povestește Kim In-gil.
Într-o vreme în care mersul la biserică a devenit tot mai rar, munca, tot
mai solitară, cluburile de tineret s-au închis, căminele culturale s-au
desființat și tot mai mulți orășeni locuiesc singuri, comunitățile acestea
comercializate au ajuns să fie noile catedrale ale secolului XXI, în care
„enoriașii“ se adună ca să pedaleze, să picteze sau să danseze, nu să
îngenuncheze și să se roage. Aceasta poate fi considerată drept o reacție
împotriva vieții „fără contact“ și a bulelor solitare, o forță compensatorie
prin care s-au încurajat și s-au celebrat experiențele comune.
Într-o lume în care comunitatea pare tot mai greu de regăsit și în care
dorința de apartenență încă nu a dispărut, companiile au început să umple
aceste goluri. Economia singurătății a început să înflorească – și nu doar în
forma sa tehnologică –, antreprenorii găsind moduri tot mai inovatoare de a
satisface nevoia neobosită a oamenilor de ceea ce sociologul Émile
Durkheim a numit „efervescență colectivă“ – euforia pe care o simțim
atunci când facem lucruri împreună cu alții.
E posibil ca pandemia de COVID-19 să oprească doar temporar acest
fenomen. Cred că dorința de interacțiune umană va fi chiar mai puternică
pentru mulți dintre noi odată ce va dispărea teama de infectare. Deși
oamenii vor fi probabil temători în continuare în ceea ce privește contactul
direct, la doar câțiva ani după Gripa Spaniolă din 1918, cluburile de jazz
erau pline ochi de oameni veniți să se bucure de muzică și de compania
celorlalți, iar în Germania, barurile și cluburile de noapte decadente din
perioada Republicii de la Weimar musteau de clienți pe la mijlocul anilor
’20. În mai 2020, atunci când sălile de fitness s-au redeschis în Hong Kong,
oamenii au stat la cozi interminabile ca să poată intra. Iar în Tel Aviv,
studiourile de yoga au fost atât de asaltate la sfârșitul restricțiilor impuse de
pandemie de clienți dornici să stea împreună în poziția câinelui, încât au
fost create liste de așteptare, deși se ofereau în continuare cursuri de yoga și
pe Zoom.
Economia singurătății a încasat o lovitură serioasă în 2020, cel puțin în
ceea ce privește activitățile cu prezență fizică, însă ar fi greșit să
presupunem că piața comunității și a activităților față în față a fost
iremediabil afectată de pandemie. Din punct de vedere evolutiv, nevoia
noastră primordială de apropiere fizică și de comunitate se va dovedi mult
prea puternică. În plus, dată fiind importanța interacțiunilor față în față, pe
măsură ce încercăm să reconstruim lumea de după pandemie, trebuie să ne
asigurăm că într-adevăr ne vom reconecta fizic și vom recunoaște rolul
important pe care îl joacă inițiativele antreprenoriale în reușita acestui plan.
Nu ne surprinde faptul că antreprenorii chiar ne pot oferi o comunitate în
acest fel. Am văzut cu toții cum micile afaceri au jucat un rol vital în
formarea comunităților de-a lungul secolelor. Gândiți-vă la micile magazine
din Anglia în Epoca Victoriană, a căror practică de a le vinde oamenilor
bunuri pe datorie i-a salvat pe mulți până la ziua de salariu. Sau la frizeriile
de la începutul secolului al XIX-lea care au devenit refugiul multor afro-
americani, fiind nu doar locuri în care aceștia își puteau tunde părul, ci și
spații comunitare, în care bărbații se adunau să joace șah și domino,
discutând în același timp despre politică sau problemele locale. Unele
afaceri locale au devenit ceea ce sociologul Ray Oldenburg a numit în
cartea sa The Great Good Place, din 1989, „un al treilea loc“: nici acasă,
nici la serviciu, ci un spațiu de întâlnire animat de conversații, unde se
adună clienții obișnuiți, iar oameni din diferite clase sociale și economice
interacționează, leagă prietenii sau fac schimb de idei și opinii. Locurile
acestea, scrie Oldenburg, sunt cele în care „cu toții ne simțim confortabil și
ca acasă“. Ele joacă un rol fundamental în menținerea coeziunii sociale,
fiind locuri în care putem exersa democrația și spiritul comunitar în forma
lor cea mai incluzivă – ele sunt locuri în care, la fel ca într-un club de
lectură, oamenii contribuie cu păreri și experiențe de viață complet diferite,
ce trebuie reconciliate, înțelese și discutate pentru ca întreaga comunitate să
prospere. Și, tocmai pentru că spațiul este important pentru toată lumea,
oamenii sunt gata să facă acest efort. Toți participanții au interesul ca acel
spațiu să existe, pentru că nu sunt doar în trecere, și sunt astfel deschiși să
comunice, să asculte și să se gândească în ansamblu, și nu doar la
perspectiva lor singulară.
Dar problema cu care ne confruntăm acum e legată de faptul că în secolul
XXI existența numeroaselor magazine locale care contribuie la coeziunea
socială și la consolidarea comunității este direct amenințată.

ULTIMA FELIE
La intersecția dintre 25th Street și Mission Street, în inima cartierului
Mission District din San Francisco, era o cafenea la care mergeam de
fiecare dată când ajungeam în oraș. Se numea Mission Pie.
Deși erau destule cafenele în oraș, Mission Pie mi-a plăcut mult
întotdeauna. Mi-a sărit în ochi prima dată datorită uriașului și jucăușului
panou luminos sub forma unei tăvi de plăcintă cu o furculiță de deasupra
intrării, și datorită geamurilor mari care învăluiau într-o lumină caldă sala
de mese cu pereți văruiți în galben. Și, privind pe geam, plăcintele pe care
le devorau clienții arătau și ele destul de apetisant. Însă lucrul care te izbea
cel mai puternic odată ce treceai pragul – și motivul pentru care am revenit
de fiecare dată – ține de faptul că acesta era genul de loc în care oamenii își
trăgeau efectiv un scaun pe podelele lustruite de lemn, se așezau față în față
și vorbeau. Erau clienții obișnuiți ai locului, care își beau cafeaua de
dimineață și vorbeau cu barmanii, și cercul de croșetat, care se aduna în
fiecare miercuri în jurul mesei comune. Genul de loc unde nu doar că se
organiza anual concursul pentru cea mai bună plăcintă, la care erau invitați
bucătarii din zona golfului pentru a-și testa rețetele premiate și în jur de o
sută de clienți ai cafenelei și cunoscători din domeniu, ci și genul de loc
unde se sărbătorea Ziua Națională a Mașinii de Scris, unde erau aduse
mașini vechi și clienții erau invitați să se așeze și să scrie o poezie sau un
manifest. Din multe puncte de vedere, era exact acel „al treilea loc“ descris
de Oldenburg. Pe fiecare ceașcă de cafea, precum și pe o pancartă agățată
deasupra meniului, era tipărită o mantră simplă și liniștitoare: „Mâncare
bună. La fiecare masă. În fiecare zi“. În fiecare zi, adică până pe 1
septembrie 2019, când la Mission Pie s-a vândut ultima felie de plăcintă și
cafeneaua s-a închis după doisprezece ani.
Pentru a înțelege de ce a dispărut această cafenea, trebuie să înțelegem
mai întâi cum se încadrează ea în tendințele generale din orașul ale cărui
nevoi a încercat să le împlinească.
Cele două asociate, Karen Haisler și Krystin Rubin, au deschis Mission
Pie în 2007, încrezătoare că o mică afacere bazată pe valori adevărate va fi
benefică pentru comunitate și pentru mediul înconjurător. Acestea au adus
ingrediente de la fermele din California, au ales fructe prin rotație
sezonieră, pentru ca piersicile, căpșunele și merele pe care le foloseau să fie
cât se poate de proaspete – și de gustoase –, și au lucrat cu aceiași
producători în cei doisprezece ani de existență ai cafenelei. Au oferit cursuri
de instruire și internship tinerilor din comunitate. Și-au plătit angajații cu
mult peste salariul minim, oferindu-le și alte beneficii. Iar dacă sectorul
tehnologic a avut la bază sloganul „Muncește rapid fără să te gândești la
consecințe“, Mission Pie a plecat de la premisa că trebuie să se miște încet
și să aibă în vedere consecințele acțiunilor sale. Astfel, a creat o comunitate
care a devenit aproape ca o a doua familie pentru oameni precum Kimberly
Sikora, clientă obișnuită a localului, artistă și profesoară, în vârstă de 34 de
ani, care s-a mutat în cartier în 2009, după ce a plecat din Brooklyn, New
York. Mission Pie a fost unul dintre primele locuri în care s-a oprit atunci
când a ajuns în oraș – doi dintre prietenii săi locuind într-un apartament de
deasupra cafenelei.
Și pe ea au atras-o inițial ferestrele uriașe și sala de mese luminoasă.
Plăcinta cu banane a cucerit-o pe deplin, însă senzația de acasă a fost cea
care a făcut-o să revină mereu după aceea. „A devenit sufrageria mea“, îmi
spune Kimberly – locul în care povestea cu vechi prieteni și în care și-a
făcut noi relații. Pe măsură ce rețeaua sa de cunoștințe în oraș s-a mărit, a
început chiar să organizeze în local o seară de croșetat în fiecare săptămână:
imaginați-vă gheme de lână și ațe de broderie răsfirate printre farfurii cu
prăjituri. Iar în ultimii ani în oraș, când avusese un serviciu destul de
stresant, venea aici în fiecare dimineață ca să-și bea cafeaua, să-și planifice
ziua și să aleagă o carte de tarot, pentru că în acest loc se simțea susținută
chiar și atunci când era singură. „Am simțit mereu că Mission Pie mi-a
oferit șansa de a fi printre oameni și de a mă afla într-o comunitate chiar și
atunci când îmi doream să fiu puțin singură.“
Dincolo de pereții cafenelei însă, San Francisco se mișca într-o altă
direcție. Sectorul tehnologic, care începuse să se reverse dincolo de locul
său inițial, Silicon Valley, se extinsese în oraș, aducând cu sine un val de
angajați foarte bine plătiți. Astfel, chiriile și prețul locuințelor au crescut
vertiginos, transformând San Francisco într-unul dintre cele mai scumpe
orașe din America. Presiunea financiară a fost mai ales resimțită de
rezidenții și proprietarii de mici magazine din cartiere precum Mission
District, unde se afla și Mission Pie, o zonă cu o pronunțată moștenire
latino-americană și cu o populație numeroasă cu venituri mici, aflată la doar
trei kilometri de cartierul Mid-Market, în care s-au mutat la începutul lui
2010 giganți precum Twitter, Uber și Zendesk, atrași de reducerile de
impozite foarte tentante. Și odată cu transformările demografice din oraș au
început să se schimbe și interacțiunile oamenilor cu micile afaceri locale,
mai ales cu cafenelele și restaurantele.
Giganții din domeniul tehnologiei se fac vinovați în principal pentru
această schimbare. În loc să atragă antreprenori în zonă – în parte motivul
pentru reducerile de impozite de care beneficiaseră ca să se mute acolo –,
aceste companii au făcut exact opusul, au preferat să-și „sechestreze“
angajații în birouri și să le ofere o serie de avantaje ca să-i țină astfel
închiși, mai ales în pauzele de masă. Vă mai amintiți de peștele proaspăt
prins și de shoturile de ghimbir și piper cayenne din cantinele luxoase ale
acestor companii? Nu e de mirare astfel că numărul tot mai mare al
potențialilor clienți pe care se bazaseră autoritățile locale nu a dus și la
creșterea profiturilor restaurantelor locale.
Între timp, am intrat în epoca aplicațiilor prin intermediul cărora poți
comanda și livra mâncarea. Deși aparent o bună ocazie pentru restaurante
de a profita de un nou segment de clienți, acest serviciu s-a dovedit
problematic. Firmele de livrare încasau un comision de 30% pentru fiecare
comandă, ridicând astfel o dilemă serioasă pentru restaurante: să suporte
această reducere a veniturilor, sau să crească prețurile?
În plus, companiile de livrare afectau nu doar profiturile restaurantelor.
După cum am văzut, acestea încurajează viața fără interacțiune, pentru că
pare mai convenabil să-ți primești felia de plăcintă la ușă în mai puțin de
douăzeci de minute decât să te duci până la cafeneaua din colț și să cumperi
aceeași felie de la un angajat prietenos și vorbăreț. În vreme ce restaurantele
cântăreau avantajele și dezavantajele colaborării cu aceste firme de livrare,
s-a împuținat și numărul celor care mai ieșeau în oraș.
Mission Pie s-a trezit astfel în mijlocul tuturor acestor presiuni. Costul
vieții în zonă crescuse atât de mult încât a devenit imposibil să-și plătească
angajații pe măsură. Comercializarea produselor prin serviciile de livrare
aducea cu sine creșterea prețurilor pentru a face față comisioanelor, o
alegere care ar fi însemnat încălcarea principiilor de incluziune socială pe
care se bazase cafeneaua pentru a funcționa pe piață. Iar vânzarea
plăcintelor în supermarketuri nu era o opțiune, prospețimea ingredientelor
fiind în acest fel compromisă.
Astfel, Karen Heisler și Krystin Rubin s-au hotărât să organizeze un
ultim concurs anual de plăcinte și apoi să închidă definitiv Mission Pie.
„În fiecare zi suntem copleșite și adânc impresionate de dragostea voastră
pentru Mission Pie, precum și de prezența voastră constantă în restaurant: la
cafeaua de dimineață, la întâlnirile săptămânale, la clubul de miercuri,
vinerea la felia de plăcintă cu banane și la bolul de supă de după-amiază. Și
multe altele; e tentant să le amintim pe toate“, au scris acestea pe pagina de
Facebook a cafenelei în iunie 2019. „Am văzut de-a lungul timpului cum
mulți dintre voi au trecut prin schimbări și realizări extraordinare, au învățat
din greșeli, au suferit pierderi însemnate și au început noi aventuri. Am
trecut, de asemenea, și prin zile și săptămâni complet obișnuite. Dar toate
au contat enorm.“
În ultimele zile ale cafenelei, cozile formate din clienți fideli care sperau
să cumpere o ultimă felie de plăcintă se întindeau mult în afara clădirii.
Foștii clienți îi deplângeau pierderea de la distanță. Kimberly Sikora, care s-
a mutat în 2016 în deșertul Mojave în căutarea unei chirii mai accesibile și a
unei vieți mai liniștite, nu a reușit să găsească încă un înlocuitor pentru
comunitatea pe care o găsise la Mission Pie. Cu toate astea, crede că decizia
proprietarilor a fost corectă. „Dacă aș fi văzut că și-au instalat Wi-Fi, sau că
au crescut prețurile, ori că au început să-și plătească angajații mai puțin,
toate astea ar fi fost mult mai neplăcute decât faptul că au închis localul“, ne
spune Kimberly. „Fiindcă ar fi însemnat că tabăra indiferenței și a marjelor
de profit a avut câștig de cauză – iar ele încercau să creeze ceva mult mai
important.“
Problema e că „mult mai important“ nu va însemna întotdeauna și
supraviețuirea pe piață. După cum ne demonstrează falimentul cafenelei
Mission Pie, realitatea este că profitul și ethosul unei comunități care pune
preț pe incluziunea socială nu merg întotdeauna mână în mână. Și asta mai
ales acum, în actualul climat economic.
Astfel, nu ar trebui doar să ne asigurăm că impozitele plătite de
magazinele fizice sunt stabilite la un nivel prin care să se reducă
dezavantajele față de cele on-line, ci cred că am avea cu toții de câștigat de
pe urma unui nou tip de societate comercială: întreprinderea procomunitară,
care să beneficieze de reduceri de impozite, de stimulente și de fonduri dacă
îndeplinește anumite standarde de incluziune socială și ajută la consolidarea
coeziunii sociale. Micile librării au jucat de-a lungul timpului acest rol de
centre comunitare și ar fi genul de afaceri care ar beneficia de un astfel de
sprijin. Luați, de exemplu, cazul celor de la Kett’s Books, din Wymondham,
Norfolk, care au lansat în 2019 proiectul „O comunitate, o carte“, în esență
un fel de club de lectură orășenesc, cu întâlniri și evenimente. Deși librăria
nu a dat cărțile gratis, a oferit totuși o reducere de 20% și a donat mai multe
exemplare bibliotecii locale, unde sesiunile săptămânale de lectură publică
au făcut cărțile accesibile și celor care poate nu ar fi avut șansa să le
citească acasă. Prima carte aleasă, We Must Be Brave, a lui Frances Liardet,
a ilustrat perfect însuși scopul proiectului, pentru că ea spune povestea unui
sătuc din Anglia ai cărui locuitori au fost nevoiți să devină mai uniți în
timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ca parte a proiectului, autoarea a
susținut câteva lecturi publice în Wymondham, una dintre acestea fiind
chiar la un cămin de bătrâni din oraș, unde aceștia și-au povestit astfel
propriile amintiri și experiențe din timpul războiului.
În mod similar, Librăria Readings din Melbourne este deschisă până la
ora 23 în majoritatea zilelor, pentru a încuraja oamenii să caute diverse
cărți, să discute, să bea o cafea sau să participe la o lectură publică gratuită
a vreunui poet local. Clarke’s, din Cape Town, cu interiorul său confortabil,
nu este doar un „cămin al cărților“, ci și „un adăpost al ideilor“, pentru că
acolo puteau fi găsite cărți interzise și era un loc clandestin de întâlnire în
timpul opresivei perioade de apartheid din Africa de Sud. Deși unii se plâng
că în zilele noastre librăriile au început să comercializeze și alte lucruri în
afară de cărți – cadouri, cafea, prăjituri și evenimente –, ca modalitate de a-
și mări încasările și pentru a ține pasul cu magazinele on-line, cărțile în sine
au fost întotdeauna parte integrantă a principalei promisiuni a librăriei
comunitare: aceea de a aduce oamenii împreună pentru a împărtăși celorlalți
idei, povestiri, experiențe, întâmplări comune și adevăruri dificile și
controversate.
Avem nevoie de cafenele precum Mission Pie și de librării precum Kett’s
Books pentru a putea supraviețui și pentru a ajuta comunitățile locale să
prospere. Și, dacă aveți norocul să locuiți într-o comunitate unde acestea
există deja, este important nu doar să le prețuiți, ci și să încercați să le
vizitați cât mai des.
Chiar și orașul în care trăiesc este unul în care magazinele independente
fac eforturi vizibile pentru ca membrii comunității să se simtă incluși și
conectați. Adam, care deține un cabinet oftalmologic, își decorează biroul
cu picturile lui Jen, o artistă locală. Librăria organizează adesea întâlniri cu
autorii, în parteneriat cu centrul cultural local. Studioul de yoga are mese
comune la care oamenii se pot așeza, inclusiv cei care nu participă la
cursuri, și oferte speciale pentru pensionari și șomeri. Phil, de la legume și
fructe, mă întâmpină cu un zâmbet chiar și atunci când intru în magazin fără
să am portofelul la mine și-l rog să-mi treacă merele pe caiet. Cafenelele
locale pun afară boluri cu apă pentru căței, încurajându-și astfel clienții să
vină cu animalele de companie, să bea o cafea și să se relaxeze. Iar așa
oameni complet străini ajung să se cunoască și să discute, de vreme ce
cățeii lor, după bunul obicei câinesc, nu se pot abține să nu se apropie de
alte patrupede din preajmă. Acest comportament nu este deloc întâmplător.
Studiile ne arată că oamenii sunt mai dispuși să înceapă o conversație cu un
necunoscut dacă acesta este însoțit de un câine.
 Vedem tot mai des cum micile magazine locale joacă un rol important în
întreținerea și stabilitatea comunităților în care se află. Iar în timpul
carantinei a fost emoționant să vedem cum atât de multe astfel de mici
afaceri și-au ajutat și mai mult comunitățile, în ciuda faptului că au fost
închise și chiar au trăit cu teama falimentului. În cartierul meu, Morfudd
Richards, proprietarul unui restaurant a oferit sute de prânzuri gratuite
căminelor de bătrâni locale, măcelăriile au devenit puncte de colectare a
donațiilor pentru familiile aflate în dificultate, în timp ce studioul de yoga
și-a mutat cursurile cu reducere pentru participanți în mediul on-line.
Tocmai de aceea este atât de important să nu lăsăm ca aceste mici afaceri
să fie zdrobite de creșterea continuă a comerțului on-line, fiind necesar ca
magazinele din centrele orașelor să fie puternic susținute atât de localnici,
cât și de guvern, astfel încât să poată supraviețui dublei amenințări a noii
ere digitale și a crizei economice postpandemice.
Dacă dorim să facem parte dintr-o comunitate, și nu să trăim doar în
bulele noastre izolate, trebuie să apreciem rolul jucat de antreprenorii locali
în regăsirea spiritului de apartenență.

COMUNITĂȚILE COMERCIALIZATE
Comunitatea oferită de sectorul comercial trebuie totuși să fie ceva mai
mult decât un simplu truc de marketing. Și, deși marile corporații încep să
recunoască valoarea comunității în campaniile lor de marketing,
autenticitatea ofertelor venite din partea lor este uneori foarte îndoielnică.
De exemplu, în 2017, Apple și-a redenumit magazinele „Town Square“33.
Da, sună bine în teorie, însă în practică nu înseamnă decât că raionul a
devenit „stradă“ și spațiile de prezentare au devenit „forumuri“: o „preluare
lexicală“ care nu doar că pune stăpânire pe spațiile civice fizice definite de
acele cuvinte, dar semnalează și o distanțare de adevărata utilitate publică a
acelor spații, după cum subliniază și Andrew Hill de la Financial Times.
„Simplul mod în care oamenii folosesc majoritatea produselor Apple – cu
capul plecat, cu căștile în urechi – este complet opus față de ethosul pieței
publice, unde oamenii își ridică privirea, se uită în jur și sunt atenți la
ceilalți.“
 În același an, criticii au sancționat imediat amestecul la fel de neinspirat
de activism și capitalism din celebra deja reclamă televizată în care Kendall
Jenner, îmbrăcată în blugi, înlătură tensiunea dintre polițiști și protestatari
cu o doză de Pepsi. „Of, ce bine-ar fi fost să fi știut și tata despre puterea
unei doze de Pepsi“, scrie sarcastic pe Twitter Bernice King, fiica liderului
mișcării pentru drepturi civile din Statele Unite, pastorul Martin Luther
King Jr. Inițial, Pepsi s-a apărat insistând că scopul reclamei a fost acela de
a aduce în prim-plan „oameni din diverse domenii, uniți prin același spirit
de armonie“, însă, prin însușirea acestui limbaj și chiar a esteticii
comunităților implicate în acel protest, cei de la Pepsi au demonstrat că, în
realitate, nu au nici cea mai vagă idee pentru ce anume luptau protestatarii,
și că nici nu-i interesa. Până la urmă nu voiau decât să vândă mai mult
Pepsi.
Acestea sunt doar două dintre numeroasele cazuri în care marile
corporații au adoptat limbajul comunității pentru a-și atinge propriile
interese. Dacă ele vor să contribuie cu adevărat la reunirea comunităților, va
fi necesar să renunțe la acest gen de trucuri comerciale.
Fascinant este faptul că în ultimii câțiva ani a apărut un nou model de
afacere care nu caută să susțină o comunitate existentă sau să construiască
una nouă aducând împreună oameni care împărtășesc aceeași pasiune.
Acest model emergent consideră comunitatea în sine drept o marfă, pe care
au de gând să o comercializeze, un produs pe care-l pot ambala și vinde.
Mă refer aici la proliferarea spațiilor de lucru comune, la companii
precum CommonGrounds, Work.Life, Convene, Second Home și, desigur,
WeWork, aceasta din urmă având, în perioada sa de glorie, mai mult de 280
de locații în optzeci și șase de orașe, și peste 4 milioane de metri pătrați de
spațiu comercial. Pe lângă locurile numai bune de postat pe Instagram,
mesele de tenis de masă, berea la halbă mereu disponibilă și gratuită și
cafeaua din boabe prăjite pe loc, aceste companii flutură pe la nas
promisiunea comunității ca pe o sabie. Deloc surprinzător, în manuscrisul
dezastruos al ofertei publice inițiale a companiei WeWork (un eșec nu din
cauza premisei de la care pleca, ci a dezvăluirilor legate de fonduri irosite
aiurea, de decizii iraționale și de acuzații de proastă administrare), cuvântul
„comunitate“ apărea de 150 de ori.
 Gândiți-vă de asemenea și la răspândirea rapidă în ultimii ani a spațiilor
comerciale de conlocuire. În Statele Unite, se estimează că numărul
acestora se va tripla în următorii câțiva ani. În Asia, unde doar 11% dintre
tinerii din generația Y au propria casă, investitorii au început să se
înghesuie, identificând imediat această oportunitate. Chiar și în primăvara
anului 2020, când apropierea fizică era descurajată, interesul investitorilor
în acest sector a rămas semnificativ. De exemplu, Starcity, companie care
deține asemenea spații de conlocuire, având douăsprezece locații în zona
orașelor San Francisco, Oakland și Los Angeles, și-a încheiat seria B de
investiții, de aproape 30 milioane de dolari, la sfârșitul lunii aprilie 2020.
Atractivitatea acestui tip de blocuri de locuințe, ce poartă nume care
trimit la ideea de unitate, precum „Common“, „Society“, „Collective“ și
„You+“, nu rezidă neapărat în spațiile private care se închiriază, dintre care
cel mai mic ajunge și la opt metri pătrați. Accentul este din nou pus pe
spiritul comunitar pe care companiile susțin că îl oferă. Sloganul celor de la
Collective este „Fiți mai mult împreună“. Common se laudă că este
„construit pentru comunitate“ și că este locul unde „sunteți mereu invitați“,
în timp ce „comunitatea“ se numără printre serviciile planului „all
inclusive“ oferit de operatorul Ollie.
În încercarea de a spori atractivitatea acestor locuințe, companiile se
laudă cu spațiile comune ale clădirilor – baruri, grădini pe acoperiș,
bucătării comune, săli de cinema –, precum și cu activitățile organizate,
precum yoga și cursuri de franceză. Norn, o companie care a plecat inițial
de la ideea unui club exclusivist în care clienții să fie instruiți în „arta
pierdută a conversației“, a lansat o ramură specializată în spații de
conlocuire în anul 2018, rezidenților acelor spații oferindu-li-se posibilitatea
grupurilor planificate de discuții sub denumirea de „întruniri revelatoare“.
Pe de o parte, conceptul chiar este interesant: companii ce oferă
comunitate pe scară largă. Dacă spațiile acestea de muncă și de locuire în
comun ar putea să îndeplinească promisiunea apartenenței și a colectivului,
atunci ar rezolva cel puțin o parte din criza actuală de singurătate – însă
doar după ce teama de a fi în jurul altor persoane se va fi disipat. Luați-l, de
exemplu, pe John, pe care munca de la distanță îl face să se simtă „al naibii
de singur“. Sau pe Giorgio, din Milano, căruia îi era atât de dor să
vorbească cu alți oameni, încât s-a hotărât să meargă tot mai des la mesele
și la întrunirile organizate de Ligă. Sau pe Frank, graficianul care, deși
locuia deja în bloc de câțiva ani, nu avea nici măcar un vecin pe care să-l
viziteze câteodată la o cafea. Într-adevăr, există cerere pe piață, mai ales pe
măsură ce tot mai mulți locuiesc singuri, lucrează tot mai des de la distanță
sau intră pe piața muncii temporare.

E LUCIUL COMUNITAR NOUL LUCIU VERDE?

Poate oare o comunitate fabricată să dea vreodată senzația de colectivitate
„adevărată“? Sau o fi acest Luciu Comunitar asemenea Luciului Verde34: iar
cuvântul „comunitate“ folosit ca strategie de marketing, la fel de înșelător
ca și cuvântul „ecologic“ de pe un bidon de pesticide?
Până acum, părerile sunt împărțite. Unii chiar se simt mai puțin singuri,
un dezvoltator web liber-profesionist mărturisindu-ne că: „WeWork și
spațiile comune de muncă mi-au salvat viața socială“. Atunci când lucra de
acasă, continuă acesta, avea o dispoziție mai proastă, se simțea mai obosit și
se îmbolnăvea mai des – exact cum ne-am aștepta, dată fiind legătura dintre
starea de sănătate și singurătate. Însă la WeWork, spune el, „dintr-o
persoană oarecum introvertită am devenit de-a dreptul extrovertit și am
evoluat emoțional“. Alții au trecut şi ei prin transformări similare. Daniel,
inginer software, care a lucrat în străinătate la sediul WeWork din Paris timp
de un an și jumătate, atribuie spațiului de muncă în comun prieteniile create
cu oameni din afara companiei. „Atunci când nu ai foarte multe cunoștințe
în oraș, e un mod foarte bun de a întâlni oameni noi, chiar dacă lucrăm în
domenii complet diferite“, ne spune acesta.
Jurnalista BBC Winnie Agbonlahor a locuit șase zile în două spații de
conlocuire din Londra, unde a dat peste destui oameni fericiți. Printre
aceștia, Lucilla, de 58 de ani, care i-a mărturisit că și-a făcut mai mulți
prieteni în cele trei luni petrecute în apartamentele celor de la The
Collective’s Royal Oak (celebri pentru spălătoria în stil disco și atelierele de
modelat penisuri de ceramică) decât își făcuse în trei ani locuind singură în
Paris. În cazul lui Matty, un specialist IT de 33 de ani, perioada în care a
locuit la The Collective i-a schimbat viața. De ani de zile suferea de o boală
rară de rinichi din cauza căreia a trebuit să facă o serie de transplanturi,
probleme care, spune acesta, l-au transformat într-un „cadavru ambulant“,
lipsit de energie, de mobilitate și de încredere în sine. „Într-un fel, viața de
aici m-a repus pe picioare“, îi mărturisește el jurnalistei BBC. „Cel mai
mult a contat prezența oamenilor din jur, care mă întrebau cum mă simt.“
Jeffrey, un alt rezident, i-a povestit lui Peter Timko, cercetător care
studiază compania The Collective, despre un prieten agent imobiliar care l-a
vizitat, fiind inițial sceptic în ceea ce privește fondurile cheltuite pe
asemenea spaţii comune. Urmărind însă pe hol micile interacțiuni dintre
locuitori, și-a schimbat părerea: „A înțeles de îndată“, își amintește Jeffrey.
„Pentru că în clădirile deținute de el nimeni nu se salută. Nici măcar nu-și
ridică privirea. Iar în acest loc oamenii sunt bucuroși să interacționeze și să-
și spună unii altora: «Hei, bună, ce faci? Cum îți merge? Te pot ajuta? Pot
să-ți țin ușa deschisă?»“
Și nu putem decât să dăm vina complet pe caracterul izolant al vieții de la
oraş, care a făcut ca ceva atât de simplu precum un vecin care să te
privească în ochi sau să-ți deschidă ușa să devină gesturi neprețuite. Dar,
după cum am văzut, asemenea interacţiuni – despre care știm că ne pot
ajuta să ne simțim cu mult mai puțin singuri – devin tot mai rare, din cauza
ritmului tot mai accelerat al vieții din orașe, din cauza programului nostru
tot mai aglomerat și a creșterii dependenței noastre de tehnologie. Iar dacă
aceste comunități comercializate ne pot garanta măcar aceste
microinteracțiuni, tot înseamnă ceva. Dar e oare de-ajuns?

EU, NU NOI
Unii dintre cei care au încercat deja acest tip nou de comunități
comercializate, fie ca spațiu de lucru, fie ca spațiu de conlocuire, se
îndoiesc. Ei sperau, poate, să aibă parte de ceva mai profund, ceva mai
demn de titulatura de „comunitate“.
Amber, angajată pe piața muncii temporare, care este atât asistent
personal virtual, cât şi manager de platforme sociale, își amintește cât de
singură se simțea într-o zi obișnuită la sediul WeWork din Barcelona: „Intru
în sediu și văd vreo șase oameni împrăștiaţi la birouri, situați cât mai
departe posibil unii de alții, cu căștile pe urechi – ca și mine, de altfel. Mă
așez pe o canapea confortabilă mai ferită, unde pot să lucrez în liniște și
pace, fără ca alții să se uite în laptopul meu. Singurul moment în care
schimb câteva cuvinte cu altcineva e când îi întâlnesc la filtrul de cafea și
încerc să-mi dau seama cum funcționează drăcia“.
Experiența lui Amber îmi amintește de vizita pe care am făcut-o la sediul
central al companiei WeWork din Tel Aviv, când am văzut oameni care
stăteau la coadă la malabi, un fel de budincă cu lapte și apă de trandafiri,
desert obișnuit în Orientul Mijlociu. Era unul dintre acele evenimente
„comunitare“, însă nimeni nu schimba o vorbă, toți stăteau cu ochii în
telefon și, după ce-și luau budinca, se îndreptau, unul câte unul, către biroul
lor. Personal, ethosul acesta mi s-a părut mai degrabă un fel de
„EuMuncesc“, în nici un caz „Noi“. Întorcându-ne la clădirea The
Collective din Londra, în ciuda feedbackului pozitiv dat de Matty, Lucilla și
Jeffrey, ceilalți colocatari și-au exprimat dubiile în discuția cu jurnalista
BBC. Unul dintre rezidenți i-a spus lui Winnie că acea „comunitate“
îndelung trâmbițată în broșurile companiei este pur și simplu publicitate
falsă: ea este nu doar exagerată, ci complet absentă. Iar mai mulți rezidenți
și-au exprimat dezamăgirea legată de lipsa de implicare a locatarilor, doar
un mic număr dintre aceștia părând să fie cu adevărat activi în comunitate.
Plângeri similare au fost exprimate și în interviurile luate de Timko
pentru studiul său, unul dintre rezidenți afirmând că implicarea comunitară
abia ajungea la 10%. După cum îi explică și Marge, o altă locatară a
complexului, „există destul de multe persoane care trăiesc cumva în umbră
și nu participă niciodată“. Și asta în contextul în care compania oferă mic
dejunuri cu somon și covrigi pentru a-i încuraja pe locatari să se adune
împreună: „Îi vezi cum vin, își umplu farfuriile cu somon și cu omletă și
urcă apoi fiecare în camera lui ca să mănânce, deși ideea e să participe, să
interacționeze și să comunice, nu să-și umple farfuria și apoi să se întoarcă
în camere ca să mănânce singuri“, îi mărturisește lui Timko un locatar
sceptic și nemulțumit.
Am văzut deja că nu putem sta împreună la masă dacă suntem abonați la
Deliveroo. Și nici dacă îți iei la pachet covrigul de la micul dejun colectiv.
NU PUTEM CUMPĂRA COMUNITATEA, DAR O PUTEM
PRACTICA
Într-adevăr, lipsa de implicare în comunitate este o problemă-cheie nu doar
pentru cei care lucrează sau locuiesc împreună în astfel de spații, ci și
pentru unele dintre companiile care le dețin. La o întrunire din Berlin a
operatorilor a patru dintre cele mai cunoscute companii de conlocuințe,
„lipsa implicării membrilor“ a fost identificată de grup ca fiind una dintre
cele mai importante probleme cu care se confruntă. Desigur, pentru a atinge
o implicare semnificativă, trebuie să existe și un număr suficient de membri
care vor să se implice. Dar în cazul multora dintre aceste comunități
comerciale acest aspect nu este în nici un caz garantat.
Dacă ne gândim la cei care se alătură acestor noi și strălucitoare
comunități comercializate, nu vom vedea neapărat oameni care au timp sau
un stil de viață ce le-ar permite implicarea într-o comunitate. Spre deosebire
de vechile spații comune de muncă şi de locuire – blocurile cu curte
comună din anii ’70 ale hipioților, sau kibbutzurile din Israel, locuri
populate de oameni pentru care solidaritatea, grija pentru ceilalți și
colectivul erau principiile de bază –, majoritatea spațiilor de acest fel de
astăzi sunt în special create pentru tinerii superindividualiști din generația
Y, dintre care mulți se întorc seara acasă complet sleiți de programul
prelungit, de naveta lungă și de birourile open space, fiind mult prea
epuizați ca să mai socializeze. Ei au crescut mai ales la oraș și sunt obișnuiți
cu bulele lor digitale şi cu ideea că interacțiunea cu ceilalți nu e ceva tipic
orăşenilor – oameni pentru care conceptul de comunitate este probabil mult
mai atrăgător decât comunitatea ca mod de viață.
Ne putem însă debarasa de obiceiul de a ne izola de ceilalți? Putem crea
noi obiceiuri colective? Cred că răspunsul pentru ambele întrebări este da,
însă doar cu efort susținut și multă voință.
Chiar și operatorii spaţiilor de conlocuire fac eforturi. La The Collective,
afişierul se îndoaie sub povara fluturașilor care anunță evenimente viitoare
– un atelier de făcut pandantive din cristal, o lectură despre importanța
sănătății emoţionale, una despre părul de pe corp. Chiar și în perioada
pandemiei, ofertele au continuat să curgă, deși au fost mutate în mediul
virtual. Printre cursurile de pe Zoom oferite într-o săptămână din mai 2020
se numărau „Fluxul vinyasa cu Eloise“ și „Să desenăm împreună“, în
timpul căruia un voluntar se oferă să fie model, în timp ce toți ceilalți
desenează.
La WeWork, un director executiv ne vorbește mândru despre atenția
acordată maximizării interacțiunii, scările și holurile fiind suficient de
înguste astfel încât două persoane să nu poată trece una pe lângă alta (nu
foarte inspirat pe timp de pandemie): „Trebuie să-ți ridici ochii din telefon
ca să te dai cumva la o parte și să-l lași pe celălalt să treacă. Și am făcut asta
intenționat. Ne-am proiectat scările și holurile astfel încât două persoane
chiar trebuie să se privească reciproc și să se salute, inclusiv atunci când se
duc să facă ceva neînsemnat, cum ar fi să-și ia niște apă“.
Problema însă – pe care aceste companii trebuie să o rezolve – este aceea
că o comunitate nu poate fi cumpărată și nici nu poate fi impusă de
conducere. Pentru ca ea să existe și să se dezvolte, oamenii trebuie să
investească timp și să participe activ. Astfel, oricât de multe evenimente ar
organiza un spațiu comun de muncă sau de locuire, oricâtă mâncare și
băutură ar oferi gratis, oricât de înguste ar fi holurile, o comunitate nu se va
forma decât dacă oamenii care muncesc și locuiesc în aceste spații vor
interacționa în mod voit unii cu alții. Comunitatea se definește prin oamenii
care fac lucruri împreună, nu doar există laolaltă sau se lovesc în trecere de
ceilalți. În esență, e diferența dintre „a fi împreună“ și a fi „singuri
împreună“, dintre o stare activă și una pasivă.
Stilul de „administrare“ a clădirii joacă un rol clar în definirea stării
predominante din aceste spații. Blocurile de locuințe cu o curte comună, în
care locatarii iau hotărâri, planifică ieșirile și evenimentele, conduc
ședințele, în timpul cărora administratorii îi ajută să-și pună în aplicare
ideile legate de noile activități în grup, par să o ducă cu mult mai bine din
punct de vedere comunitar decât cele în care comunitatea este impusă doar
de administrație. Chen Avni, charismaticul cofondator al Venn, operatorul
israelian cu spaţii de conlocuire în Berlin, Tel Aviv și Brooklyn, ai căror
rezidenți raportează un nivel de singurătate mai scăzut cu o treime după
șase luni de conviețuire, atribuie parțial acest succes recunoașterii
principiului de autodeterminare. „În timp ce alți operatori merg pe
principiul «Dacă le organizăm noi, sigur o să vină», încercând să-și atragă
rezidenții la serile în care se servesc vin și brânză sau la marțea cu tacos,
noi am învățat în timp că nu vor veni dacă le organizăm noi, ci doar dacă le
organizează ei“, îmi explică Avni.
Astfel, în loc să încerce ei să găsească următoarele activități comunitare
„care să le aline singurătatea“, Venn îi întreabă acum pe locatari la ce tip de
eveniment ar vrea să ia parte și le recomandă administratorilor mai degrabă
să faciliteze, și nu să inițieze, astfel de evenimente. Nu toți membrii trebuie
să aibă inițiative – știm cu toții din experiență că nu e bine să ai prea mulți
bucătari în jurul grătarului –, dar această cultură prin care li se dă locatarilor
șansa și puterea de a crea ceva împreună pare să schimbe atmosfera locului,
care se transformă dintr-un soi de hotel în ceva ce seamănă mai mult cu
acasă, cu o comunitate de care fiecăruia îi pasă, în loc de o marfă care poate
fi cumpărată și vândută.
Avni îmi mai spune și că unul dintre „principalii catalizatori“ în crearea
acestei comunități a fost evenimentul lunar „Cina îmbelșugată“, o masă cu
de toate, pentru că mâncarea este adusă de fiecare participant. (Venn oferă
băutura și deserturile.) Avni ne spune cum, în timp ce împart mâncarea pe
care au gătit-o, locatarii cu vechime îi întâmpină pe nou-veniți și își
împărtășesc împreună ultimele experiențe. În timp ce vorbesc despre
mâncărurile pe care au ales să le gătească, ei prezintă și orașul sau țara din
care provin, amintirile evocate de acel fel de mâncare deschizând astfel
calea către conversații mai intime despre trecutul lor, fiind astfel create
premisele dezvoltării unor legături de durată între locatari. „Cina
îmbelșugată“ este evenimentul operatorului Venn care se bucură de cel mai
mare succes.
Ce s-ar întâmpla dacă, în loc să primească gratuit un brunch cu somon și
covrigi, locatarii de la The Collective ar fi încurajați să gătească împreună –
li s-ar consolida oare simțul comunitar?
O parte a problemei o constituie și felul în care unele dintre aceste
companii definesc comunitatea. Luați, spre exemplu, NomadWorks,
concurentul la fel de „axat pe comunitate“ al celor de la WeWork, care
menționează foarte clar „evenimentele de networking“ printre facilitățile
atractive acordate membrilor. L-am întrebat pe directorul executiv de la
WeWork cum își dau seama dacă obiectivele comunitare sunt atinse, iar
„dovada“ sa de necontestat a fost numărul de „tranzacții“ de succes
efectuate între membri. Mai exact, îmi explică el, compania măsura câți
membri ai WeWork au cumpărat ceva de la un alt membru cel puțin o dată,
fiind considerat cel mai bun indiciu al trăiniciei comunității.
Cei care închiriază spațiu în aceste clădiri au observat contradicția
evidentă care stă la baza unui asemenea model neoliberal. James, care lucra
în clădirea Moorgate a companiei WeWork din Londra, unde pe pereții
toaletelor apar citate precum „Trage mai tare“, își descrie astfel experiența
trăită acolo: „Oamenii sunt superprietenoși, dar asta doar pentru că încearcă
cu toții să vândă ceva celorlalți. E uimitor cât de repede am devenit persona
non grata când le-am arătat foarte clar că nu mă interesa să cumpăr nimic.
Sau, ca să înțelegeți mai bine ce vreau să spun, nimeni nu m-a invitat
vreodată să jucăm tenis de masă“.
Aspectul acesta tranzacțional nu e neapărat ceva rău. Faptul că mai mult
de jumătate dintre cei care lucrează acolo au declarat într-un studiu din
2014 că și-au găsit clienți și colaboratori noi la locul de muncă ne arată că
există cel puțin un motiv profesional ca să devii membru al acelei
comunități. Mai mult, se pot forma prietenii în timpul acestor tranzacții sau
chiar la evenimentele de networking. Problema e că o comunitate nu se
definește prin numărul de cărți de vizită strânse, pentru că ea ajunge să nu
mai însemne nimic dacă o limităm la un grup de oameni care se văd unii pe
alții doar ca potențiali clienți. La baza unei comunități nu poate sta doar o
fugă continuă după bani, ci și grija și susținerea acordată celor din jur.
Caracterul facil al vieții trăite în aceste spații poate fi de asemenea un
motiv de neliniște, de vreme ce companiile respective promovează
comoditatea la fel de mult ca și comunitatea. În unele clădiri, absolut totul,
de la spălătorie și până la curățenia din bucătăria comună și golirea
pubelelor, se face de către administrație. Desigur, asta înseamnă că există
mai puține sarcini pe care trebuie să le îndeplinească locatarii, dar, în
același timp, și mai puțină responsabilitate pentru întreținerea spațiilor
comune, precum și mai puține lucruri pe care le-ar face locatarii vreodată
pentru altcineva decât pentru sine. Cercetările privind elementele ce duc la
consolidarea comunităților care împart un spațiu comun (spre deosebire de
spațiile de conlocuire, ele implică o cooperare pe termen lung, locatarii
fiind adesea nevoiți să dezvolte ei înșiși spațiul și să stabilească regulile
acestuia) ne arată cât de important este pentru întărirea relațiilor ca locatarii
să-și asume responsabilități legate de activitățile de grup și de îngrijirea
spațiului comun – prin rotație săptămânală, să se ocupe de pubele, de
spălătorie, de îngrijirea grădinii ori a copiilor altor familii.
Am ajuns astfel, se pare, la paradoxul central al celor mai multe spații
comune de muncă şi de locuire: ele vor să vă vândă beneficiile locuirii sau
muncii alături de alţii, însă fără implicațiile sociale și munca asiduă
presupuse de o comunitate. Ca și în cazul prieteniilor reale, consolidarea
unei comunități implică anumite neajunsuri.
Gândiți-vă, de exemplu, la comunitățile de care vă simțiți legați cu
adevărat. Și în acestea există situații în care trebuie să faceți anumite
eforturi, nu doar primiți, ci și dați ceva, în schimb. Dacă mă gândesc la
grupul meu săptămânal de improvizație, o comunitate de care mă simt
puternic legată, sarcinile și responsabilitățile sunt împărțite. Eu trebuie să
strâng contribuțiile și să achit chiria pentru holul bisericii în care ne
întâlnim, Roderick conduce întâlnirile, Kevin cântă la chitară, Ma’ee și
Amber ne învață exercițiile complicate de dicție, iar Lucy preia conducerea
întâlnirilor atunci când Roderick nu este disponibil. Iar fiecare dintre noi
face tot posibilul să participe săptămână de săptămână, chiar dacă nu are
chef câteodată. În schimb, atunci când comunitatea este artificial construită,
cu bere gratuită și budincă din belșug, iar participanții nu trebuie să
contribuie cu nimic, atunci obligația de a ne dedica acesteia va fi probabil
mult mai mică.
Cel mai important este să participăm. Subliniem astfel o altă problemă a
multora dintre aceste comunități comercializate – membrii lor sunt
temporari. De exemplu, rotația anuală a locatarilor de la The Collective este
de 50%. Și, în timp ce rotația membrilor spațiilor comune de muncă este
mult mai greu de calculat – calitatea de membru la WeWork îţi oferă acces
la toate birourile acestora din lume –, orice loc în care lucrează predominant
angajați temporari va fi inevitabil „un mediu caracterizat printr-o schimbare
permanentă“. Și, după cum am observat în cazul orașelor, problema acestor
comunități itinerante este că participarea membrilor va fi cu atât mai
scăzută cu cât aceștia sunt mai puțin ancorați în acel spațiu. Flexibilitatea și
fluiditatea oferite de WeWork și de alte asemenea spații scad probabilitatea
ca membrii și rezidenții să se simtă atașați de comunitate și să se implice
activ în dezvoltarea acesteia. Dacă ne gândim la comunități cu adevărat
consolidate, fie că vorbim de enoriași, de evreii ultraortodocşi sau de
membrii unui club de ciclism, unul dintre cele mai importante motive
pentru care membrii se simt puternic legați ține de interacțiunile repetate
între aceștia. Și, deși o parte a trăiniciei acestor comunități este pusă pe
seama pasiunii sau a valorilor împărtășite, este nevoie și de timp pentru ca
oamenii să se simtă cu adevărat legați unii de alții. În lipsa ocaziilor
repetate de manifestare a solidarității și a sprijinului reciproc, relațiile dintre
membrii unei comunități vor semăna mai degrabă cu o idilă de-o vară, și nu
cu o căsnicie, iar încrederea va fi greu de atins.
Astfel, nu e deloc surprinzător faptul că o altă problemă-cheie identificată
la întrunirea de la Berlin a companiilor care dețin spații de conlocuire a
reprezentat-o nivelul ridicat de neîncredere dintre locatari. The Collective a
încercat să o rezolve instalând camere video de supraveghere în întreg
complexul, precum și mesaje de tipul „Zâmbește, se filmează“ și „Dacă
găsim alimente din bucătăria comună în camera ta, ți le vom confisca“. Cu
siguranță, nu e plăcut ca un alt locatar să-ți fure uleiul de măsline, însă,
după cum am văzut în capitolele precedente, astfel de sisteme de securitate
nu sunt neapărat propice consolidării comunității.

COMUNITĂȚILE EXCLUSIVISTE
Pe măsură ce încercăm să găsim cele mai bune soluții pentru redresarea
lumii postpandemice și pentru a fi din nou mai uniţi, vor exista fără îndoială
lecții foarte utile pe care guvernele, autoritățile locale, arhitecții, urbaniștii
și oamenii de afaceri le vor putea învăța de la aceste companii din secolul
XXI care, cu bune, dar și cu rele, s-au axat pe ideea de comunitate în planul
lor de afaceri.
Dar, chiar și atunci când aceste comunități comercializate reușesc să
insufle sentimentul de apartenență, există adesea problema incluziunii
sociale. Colatecile din Coreea de Sud, cu biletele lor de intrare ieftine,
studioul de yoga cu reduceri pentru pensionari și șomeri, precum și clubul
de lectură subvenționat sunt mai degrabă excepția, nu regula. În majoritatea
cazurilor, atunci când vorbim de comunitățile comercializate, dacă nu
plătești destul, nu ești primit.
Luați drept exemplu micile studiouri de fitness. Trecând peste latura
aparentă de spiritualitate și de comunitate pe care o promovează, amintiți-
vă, vă rog, că ele nu sunt lăcaşuri de cult cu ușile mereu deschise. Aceste
studiouri sunt de regulă situate în cartiere înstărite şi oferă servicii de lux la
prețuri destul de piperate – unele ajung la 40 de dolari pentru o singură
ședință.
În mod similar, biletele la festivalurile de muzică s-au scumpit atât de
mult, încât o treime dintre tinerii generației Y care au participat la un astfel
de eveniment în 2018 spun că s-au împrumutat ca să-și poată permite
această experiență. Biletele pentru ediția din 2020 a festivalului de la
Glastonbury au costat 265 de lire, în timp ce accesul la Coachella costă de
regulă 429 de dolari, „plus diverse taxe“. Cât despre cartierul în care eu
însămi locuiesc, sunt conștientă că ne permitem un supermarket cu produse
de calitate doar pentru că locuitorii relativ înstăriți din această zonă sunt atât
capabili, cât și dispuși să plătească ceea ce am putea numi un „impozit
comunitar“, care permite magazinului să-și vândă majoritatea produselor la
prețuri mai mari decât lanțurile de supermarketuri, fără să se teamă de
faliment. Iar unde acest lucru nu a fost posibil, multe astfel de puncte-cheie
pentru viața comunității au trebuit să pună lacătul, după cum am văzut că s-
a întâmplat și cu Mission Pie.
Și, chiar dacă aceste spații comune de muncă contribuie la alinarea
singurătății celor care activează pe piaţa muncii temporare sau a celor care
lucrează de la distanță, prețurile practicate până acum de aceste companii au
fost accesibile doar angajaţilor cu venituri destul de mari. La începutul
anului 2020, de exemplu, cel mai ieftin birou temporar oferit de WeWork
costa între 200 și 600 de lire sterline pe lună în Londra și până la 600 de
dolari pe lună în San Francisco. Iar aceste prețuri sunt cu mult în afara
posibilităților financiare ale unui simplu utilizator al platformei TaskRabbit,
de exemplu.
Cât despre noțiunea de „totul sub același acoperiș“, atât de îndelung
promovată de mulţi operatori de spații de conlocuire, am putea spune că
magazinele lor alimentare, spălătoriile, sălile de fitness și barurile lor
încurajează uneori segregarea socială. De vreme ce locatarii își pot face
cumpărăturile și pot socializa la barurile din interiorul complexului, cel mai
adesea ei nu mai au nimic de-a face cu societatea din afara acelui perimetru.
Astfel, rezidenții riscă să se rupă de comunitatea învecinată, localnicii
devenind la rândul lor înstrăinați de membrii acestor spații. Pe termen lung,
o asemenea strategie se poate dovedi păguboasă atât pentru societate în
ansamblul ei, cât şi pentru operatorii spaţiilor de conlocuire. Pentru că, dacă
oamenii se simt cu adevărat legați de un loc, nu doar că vor manifesta un
simț comunitar mai dezvoltat, dar vor fi și mai dispuși să rămână în acel
cartier pentru mai mult timp.
Comunitățile private pot juca un rol important în alinarea crizei
singurătății din acest secol, cu condiția ca oferta propusă să fie autentică, iar
membrii acestora să fie cu adevărat implicați. Însă, într-o vreme în care
spațiile comunitare sunt desființate, locurile gratuite sau ieftine de întâlnire
sunt tot mai puține și multe dintre micile magazine sunt în pragul
falimentului, există pericolul cât se poate de real ca accesul la comunitate să
le fie tot mai mult permis doar celor privilegiați din punct de vedere
financiar. Ne vom „găsi sufletul“ doar dacă vom putea plăti taxa de intrare,
iar singurătatea va deveni o boală pe care doar cei înstăriți o vor putea
„vindeca“. Și, având în vedere că oamenii singuri sunt deja cu mult mai
dezavantajați pe plan financiar, acest scenariu este cu atât mai alarmant.
Dacă vrem cu adevărat ca aceste comunități private să nu se transforme
într-o altă formă de arhitectură ostilă – un mod de a-i exclude și de a-i ține
la distanță pe ceilalți – și să joace în schimb un rol activ în alinarea
singurătății individuale și în reconectarea societății în general, trebuie ca pe
viitor să ne asigurăm nu doar că ele își îndeplinesc promisiunile, ci și că un
număr mai mare de persoane au posibilitatea de a le accesa și de a se bucura
de beneficiile oferite de acestea.
Întrezărim însă și câteva semne bune la orizont. La sfârșitul lui 2019,
îndrăznețul program de locuințe pentru populație ShareNYC din New York
a oferit trei contracte valoroase pentru proiecte de „locuințe comune“ care
să cuprindă anumite caracteristici ale spaţiilor de conlocuire, precum
bucătării comune, săli de fitness comune și chirii mai flexibile, oferind în
același timp locuințe sociale pentru mai multe categorii socio-economice.
Se dorește ca locuințele să fie accesibile familiilor cu venituri diferite, de la
foarte scăzute la medii, iar doar o treime dintre locuințe vor fi oferite la
chirii stabilite de piața imobiliară. Deși este doar un început, inginerii
urbaniști și dezvoltatorii imobiliari par să lupte cu adevărat împotriva
mentalității segregaționiste pe care o întâlnim în spații precum Royal Wharf
și Baylis Old School, menționate într-un capitol anterior, intenția fiind
aceea ca membrii să se bucure de serviciile și dotările spațiilor în mod egal,
indiferent de chiria pe care o plătește fiecare. Astfel, sperăm ca toți copiii,
indiferent de categoria socio-economică din care fac parte, să se poată juca
împreună, iar spațiile comune și comunitatea însăși să fie primitoare și
accesibile tuturor.

32. High Intensity Interval Training – antrenament pe intervale de intensitate maximă (n. tr.).
33. Piață publică (n. tr.).
34. Luciul Verde – strategie de marketing prin care publicul este înșelat că produsele sau serviciile
oferite de companie sunt ecologice (n. tr.).
CAPITOLUL 11
Regăsindu-ne într-o lume
care se destramă

Singurătatea nu este doar o stare de spirit subiectivă. Ea este şi o stare

colectivă, care ne afectează enorm ca indivizi și ca societate, pentru că duce
la moartea a milioane de oameni anual, face ca economia globală să piardă
enorm și reprezintă o potențială amenințare împotriva democrației tolerante
și incluzive.
Chiar și înainte ca pandemia să ne dea viaţa peste cap, acesta era Secolul
singurătății. Virusul ne-a arătat însă și mai mult cât de neglijați și de
neajutorați se simt mulți dintre noi, și nu doar de prieteni sau de familie, ci
și de angajatori și de stat; cât de izolați se simt mulți dintre noi, nu doar de
cei de care suntem cel mai intim legați, ci și de vecini, de colegii de serviciu
și de aleșii noștri.
Dacă dorim să scăpăm de această singurătate nu doar la nivel individual,
ci și în mai largul context social, trebuie să aducem imediat în atenția celor
care ne conduc gravitatea problemei. Guvernele, mediul de afaceri și noi ca
indivizi, cu toții avem de jucat un rol semnificativ. Criza singurătății este
mult prea complicată și are prea multe aspecte ca să fie rezolvată de o
singură entitate.
Iar aici privesc lucrurile puţin diferit de alți gânditori politici și
economici care au scris despre singurătate. Ei nu doar că definesc
singurătatea într-un sens mai restrâns, dar tendința a fost adesea aceea de a
adopta o abordare mai puțin holistică și vizibil părtinitoare.
Conservatorii dau vina de cele mai multe ori pe destrămarea „familiei
tradiționale“, pe participarea tot mai scăzută la slujbele religioase și pe mult
prea puternicul stat al bunăstării, pe care îl demonizează, acuzându-l de
pierderea responsabilității personale și a celei față de ceilalți. Astfel, ei
susțin de obicei că soluțiile la criza singurătății se află doar în mâinile
noastre, plângându-se mereu că nu facem îndeajuns pentru noi și pentru cei
din jurul nostru.
Liberalii, în schimb, sunt întotdeauna tentați să considere că problema
rezidă în slaba, nu în prea multa, implicare a guvernului. Accentul este pus
mai ales asupra a ceea ce ar trebui să facă statul, cetățenii fiind priviți mai
degrabă ca victime ale circumstanţelor. Ei nu au nici o vină, cel puțin cu
privire la responsabilitatea de a vindeca societatea și de a remedia
problemele sociale.
În ambele situaţii, această perspectivă binară a cauzelor singurătății este
de fapt de prea puțin ajutor și dăunătoare sieși. Deși există elemente de
adevăr în ambele perspective cu mare încărcătură politică, nici una nu oferă
o imagine completă și nici o cale eficientă de a rezolva criza. După cum am
văzut, cauzele structurale ale singurătății își au originea în acțiunile
guvernelor și în cele ale indivizilor și corporațiilor, fără a uita, desigur, de
progresele tehnologice ale secolului XXI, fie că vorbim despre dependența
noastră de smartphone-uri, de supravegherea de la locul de muncă, de piaţa
muncii temporare sau de viața noastră tot mai lipsită de contact direct.
Mai mult, aceste cauze se află adesea în strânsă legătură. Dacă șeful nu-ți
dă timp liber ca să ai grijă de părinți atunci când aceștia au o urgență
medicală, oricât de mult ai vrea să le fii aproape, nu le vei putea oferi
compania și susținerea de care au nevoie. Dacă nu-ți cunoști vecinii din
cauză că ți se mărește chiria în mod constant și trebuie mereu să te muți, nu
sunt prea multe șanse să vrei să-i ajuți sau să contribui la comunitatea
locală. Dacă ești dependent de impulsurile de dopamină pe care ți le dă
Instagram, sau alegi să-ți verifici e-mailurile constant atunci când nu ești la
birou, în mod inevitabil vei ajunge să petreci tot mai puțin timp cu familia
sau prietenii – iar atunci când o faci, există o mai mare probabilitate să fii
distras de telefon. Dacă singura bancă pe care stai în cartier este una special
proiectată să fie incomodă, pentru a-i alunga pe cei „indezirabili“, nu te vei
așeza pe ea și nu vei schimba amabilități cu trecătorii. Dacă nu ești sigur
când anume vei lucra săptămâna asta, pentru că nu ai un program stabil, nu
vei putea promite niciodată că vei antrena echipa de fotbal în care joacă
copilul tău.
Singurătatea nu este o forță singulară, ci trăiește într-un ecosistem.
Astfel, dacă dorim să împiedicăm adâncirea crizei singurătății, vom avea
nevoie de schimbări sistemice care țin de economie, politică și societate,
fiind conştienţi în acelaşi timp că suntem şi noi responsabili.

RESTABILIREA LEGĂTURII CAPITALISMULUI

CU GRIJA ȘI COMPASIUNEA
Trebuie să acceptăm mai întâi că actuala criză a singurătății nu a apărut pur
și simplu de nicăieri, ci a fost considerabil adâncită de un anumit proiect
politic – capitalismul neoliberal. O formă narcisistă și egoistă de capitalism,
care a normalizat indiferența şi a făcut o virtute din interesul de sine, iar din
grijă și compasiune, trăsături mai puțin importante în societate. O formă de
capitalism de genul „Pune-te singur pe picioare“ și „Trage cât mai tare“,
care a negat rolul vital jucat atât de serviciile publice, cât și de comunitățile
locale în evoluția indivizilor, perpetuând în schimb ideea că doar noi
suntem responsabili de destinul nostru. Nu e ca și cum oamenii nu s-ar mai
fi simţit până acum singuri, dar, prin această redefinire a relațiilor ca
tranzacții, prin transformarea cetățenilor în simpli consumatori și prin
favorizarea unor și mai profunde diviziuni în ceea ce privește veniturile și
averea, cei patruzeci de ani de neoliberalism, în cel mai bun caz, n-au făcut
decât să reducă importanța unor valori precum solidaritatea, comunitatea,
apropierea și bunătatea. În cel mai rău caz, aceste valori au fost complet
ignorate. Trebuie să adoptăm o nouă formă de politică – una bazată în
primul rând pe grijă și compasiune.
O politică care urmărește în primul rând protecția cetățeanului nu este
neapărat ireconciliabilă cu valorile capitaliste. Există, într-adevăr, ideea
preconcepută că singura formă de capitalism este cea neoliberală de tipul
„care pe care“ și „fiecare pentru el“. Chiar și Adam Smith, părintele
capitalismului, deși cunoscut mai ales ca elocvent promotor al piețelor
libere și al libertății individuale, a scris pe larg în Teoria sentimentelor
morale (carte scrisă înainte de Avuția națiunilor) despre importanța
empatiei, a comunității și a pluralismului. El a înțeles că statul trebuie să
joace un rol foarte clar în asigurarea infrastructurii comunității – și, atunci
când se impune, piețele trebuie ținute în frâu pentru a proteja societatea.
Formele de capitalism din Asia, din Peninsula Scandinavă și chiar cele din
Europa, în mare parte din secolul XX, s-au depărtat de tradiția neoliberală,
statul având un rol mult mai important și accentul fiind pus pe valorile
comunitare. Capitalismul nu a fost niciodată singura ideologia posibilă.
Astfel, chiar dacă capitalismul neoliberal – care pune accentul doar pe
piețele libere și pe dereglementare, care acordă o importanță majoră
drepturilor asupra capitalului și se opune ajutorului social guvernamental,
chiar și atunci când acestea contravin coeziunii sociale și binelui tuturor – s-
a răspândit în multe colțuri ale lumii în ultimele patru decenii, trebuie să
înțelegem că el nu este singura noastră opțiune pentru viitor. Împreună,
trebuie să definim și să creăm o formă mult mai cooperantă de capitalism,
care să funcționeze nu doar din punct de vedere economic, ci și social.
Iar acum este momentul să acționăm. În urma Marii Crize Economice din
anii 1930, președintele Franklin D. Roosevelt a lansat „New Deal“,
programul masiv de cheltuieli guvernamentale și reglementări care trebuia
să asigure ajutor, mijloace de redresare și drepturi suplimentare celor care
au avut cel mai mult de suferit de pe urma dezastrului economic. În Marea
Britanie, Sistemul Național de Sănătate, care oferă servicii medicale pentru
întreaga populație, a fost înființat după cel de-al Doilea Război Mondial: un
puternic simbol al luptei pentru egalitate și compasiune. Acum a venit din
nou momentul unei schimbări majore și a unor măsuri radicale, momentul
în care să implementăm un capitalism mai atent la consecinţe și mai
binevoitor.
Guvernele ar trebui cel puțin să-și asigure cetățenii că disparitățile scoase
la iveală și exacerbate de pandemie se vor afla pe lista de priorități și, atunci
când condițiile vor deveni în mod inevitabil dificile, oamenii vor fi sprijiniți
de aleșii lor. În multe țări, asta se traduce prin alocarea mult mai multor
resurse pentru bugetul ajutoarelor de stat, ajutoarelor sociale, pentru
educație și sistemul de sănătate. De exemplu, chiar și înainte de pandemie,
SUA a trebuit să mărească cheltuielile cu serviciile sociale (adică
cheltuielile alocate locuințelor de stat, șomajului, programelor care asigură
crearea de noi locuri de muncă și pensiilor) cu 1,4% din PIB, doar pentru a
atinge media statelor membre OCDE. Iar politicienii își pot lua astfel de
angajamente știind că vor fi sprijiniți de populație. Într-un sondaj efectuat în
martie 2020, imediat după ce președintele Trump a semnat legea de
acordare a ajutoarelor financiare pentru cei afectați de pandemie, în valoare
de 2 trilioane de dolari, mai mult de trei sferturi dintre democrați și
republicani au fost de acord cu implementarea ei – chiar și după ce li s-a
atras atenția asupra costurilor colosale pe care le implică. Un alt sondaj
efectuat în același timp a arătat că un procent de 55% dintre persoanele cu
drept de vot din Statele Unite erau în favoarea planului de sănătate
„Medicare for All“, cu 8% mai mulți față de luna ianuarie a aceluiași an.
În Marea Britanie, procentul celor care sunt de acord cu creșterea
cheltuielilor sociale acordate oamenilor nevoiași, chiar dacă asta ar duce la
impozite mai ridicate, era în 2017 la cel mai ridicat nivel din ultimii
paisprezece ani. Iar în mai 2020, în plină pandemie, până și cele mai aprige
grupuri de experți care susțin libertatea piețelor solicitau guvernelor să nu
reducă impozitele și să evite măsurile de austeritate, dar să mărească în
schimb cheltuielile cu ajutoarele publice.
Necesitatea acestor măsuri îndrăznețe va fi şi mai mare în perioada
postpandemică, date fiind presiunea economică și constrângerile impuse
asupra resurselor publice ca urmare a acestei crize. Însă, pe măsură ce
depășim perioada critică, este esențial ca guvernele să înțeleagă cât de
important e să continue cu aceste măsuri de ajutorare, pentru că populația
lumii se află într-un proces accelerat de îmbătrânire (cel puțin în emisfera
nordică), pagubele economice provocate de pandemie sunt profunde și
concedierile (pe scară largă) prilejuite de automatizare vor continua în
următorii ani.
În cazul șomajului, sprijinul oferit de stat nu trebuie să se limiteze doar la
cel de natură financiară. Guvernele trebuie să ia măsuri pentru încetinirea
ratei de substituire a muncitorilor cu roboți, iar într-un capitol anterior am
sugerat o posibilă soluție – impozitul pe roboți. În plus, date fiind
problemele cu care se confruntă momentan sectorul privat, guvernele vor
trebui să joace temporar rolul de angajator de ultimă instanță și să creeze
locuri de muncă pe măsură, fie în mod direct, prin proiecte publice de mare
anvergură, fie indirect, prin intermediul politicilor fiscale. Munca – atâta
timp cât este respectabilă – ne va da sens și ne va ajuta să găsim
camaraderie, precum și spiritul comunitar în cea mai profundă formă a lui.
Programele de lucrări publice moderne nu ar trebui să se limiteze doar la
trimiterea oamenilor pe şantiere sau la cules de fructe. Implicarea efectivă
în proiectele de energie eoliană și solară poate genera un număr
considerabil de noi locuri de muncă, la fel și angajamentul autorităților
locale pentru plantarea mai multor copaci, pentru a eficientiza instalația
electrică a clădirilor municipale și pentru montarea unor stații de încărcare
pentru mașinile electrice. De asemenea, guvernele trebuie să creeze locuri
de muncă special concepute pentru refacerea structurii sociale a
comunității, fie prin construirea de biblioteci, de cluburi de tineret sau de
centre comunitare, fie prin achiziționarea operelor de artă create de cei care
hrănesc spiritual societatea – artiști, scriitori și muzicieni. Aceste lucruri
chiar s-au întâmplat prin programul New Deal din perioada care a urmat
Marii Crize Economice, când artiști din întreaga țară au fost angajați pentru
a realiza picturi murale și sculpturi, pentru a preda cursuri de artă și a pune
în scenă producții teatrale – cu intenția, exprimată de Roosevelt, de a le
arăta americanilor posibilitățile unei „vieți îmbelșugate“. Iar liderii politici
de azi ar trebui să aibă cel puțin aceleași ambiții.
Mai există o măsură pe care o pot lua guvernele: să transforme problema
șomajului în oportunitatea de a crea o nouă categorie de locuri de muncă,
acestea urmând a fi ocupate în special de oameni plătiți pentru a alina
singurătatea. În acest sens ne putem inspira din proiectul recent inițiat de
britanici, cunoscut ca „prescriere socială“, prin care „persoane de contact“
angajate de cabinetele medicale primare sunt trimise să-i ajute pe cei care se
confruntă cu probleme de sănătate emoţională, cu izolarea sau cu
singurătatea şi să identifice resurse locale care i-ar ajuta să-și
îmbunătățească starea, precum cursuri de artă, exerciții de fitness sau
grupuri cu interese comune. Însă asemenea inițiative au succes doar dacă
sunt însoțite de o finanțare adecvată din partea guvernului, pentru ca așa-
numiții „clienți“ să beneficieze de opțiuni reale și, totodată, pentru ca
aceștia să și le poată permite. Pe termen scurt sau mediu, la fel de utilă ar fi
și instruirea mai multor persoane care să aibă grijă de cei în vârstă sau de
copii, cu condiția ca guvernele să facă de așa natură încât salariile celor din
sectorul de asistenţă să crească.
Desigur, pentru a aplica toate aceste măsuri, guvernul va trebui să-și
mărească rezervele financiare. Dată fiind amploarea problemei, statul nu va
putea împrumuta sau tipări bani la nesfârșit fără a provoca pagube
economice pe termen lung, oricât ar fi de scăzute momentan ratele
dobânzilor. Prin urmare, oamenii mai înstăriţi vor trebui, în mod inevitabil,
să plătească impozite mai mari. Ceea ce ar fi corect. Însă nu doar bogații ar
trebui să suporte această povară financiară. Corporațiile multinaționale care
continuă să-și înregistreze profiturile în zone cu impozite scăzute sau fără
impozite ar trebui și ele să se supună unor legi mai dure, care să le forțeze
să-și plătească contribuțiile în țările în care își comercializează produsele.
Miliarde de lire din impozite care ar fi putut fi direcționate către proiectele
publice s-au pierdut deja ca urmare a acestor infame practici corporatiste.
Companiilor care au avut câștiguri importante în timpul pandemiei, precum
serviciile on-line de produse alimentare, li s-ar putea impune probabil un
impozit pe profit suplimentar. Din nou, și pentru așa ceva există un
precedent. În Statele Unite, impozitele pe „profituri excesive“ au fost
implementate în timpul celor două războaie mondiale, precum și în timpul
Războiului din Coreea.
Trebuie însă să mergem și mai departe. Pe măsură ce reconstruim lumea
postpandemică, guvernele vor avea rara ocazie să aplice măsuri inovatoare
și să-și revizuiască profund prioritățile. Iar aici ne putem inspira din
acțiunile prim-ministrului neozeelandez, Jacinda Ardern, care a anunțat în
mai 2019 că guvernul său nu va mai folosi indicatorii economici
tradiționali, precum creștere economică și productivitate, pentru a stabili
politicile și obiectivele bugetare ale țării. „Dând dovadă de bunăvoință și
compasiune“, guvernul condus de ea s-a angajat în schimb ca raportările să
cuprindă indicatori mai importanţi şi mai cuprinzători care ţin de
incluziunea socială. Printre aceşti indicatori se numără modul în care țara
gestionează problemele legate de protejarea mediului, de accesul la o
educație decentă, de creșterea speranței de viață, precum și – important
pentru subiectul nostru – indicatori care ţin de singurătate, încredere în
ceilalți, în guvern, dar și sentimentul general de apartenență. Scoția și
Irlanda iau în considerare abordări similare în proiectele lor bugetare.
În timp ce alte guverne din ultimii ani – mai ales cele din Marea Britanie
și Franța – au început să măsoare starea de bine a populației, bugetul alocat
de Noua Zeelandă în acest scop reprezintă cea mai îndrăzneață măsură luată
vreodată de o țară membră a OCDE, dată fiind legătura explicită dintre
indicatorii bunăstării și procesul decizional politic și bugetar. Inițiativele
francezilor și britanicilor nu au influențat în mod semnificativ politicile sau
deciziile bugetare ale guvernului. Merită să menționăm aici și eforturile
minusculei și îndepărtatei republici Bhutan, prima țară care a luat măsuri în
acest sens, pentru că de câteva decenii indicele de Fericire Națională Brută
este inclus în procesul decizional al guvernului.
Dacă ne dorim ca economia capitalistă să reintroducă grija față de
cetățeni printre priorități, atunci trebuie să refacem cât mai repede legătura
dintre economie și dreptate socială și să recunoaștem că modalitățile
anterioare de definire a succesului nu mai sunt suficiente.

SCHIMBAȚI FORMULA CAPITALISMULUI

Și nici asta nu ar fi de ajuns. Trebuie mers și mai departe dacă dorim să
scăpăm de acest sentiment de abandon pe care îl resimt atât de mulți, pentru
că nu e suficient să ne asigurăm că toți cetățenii au o plasă de siguranță
socială, că obiectivele bugetare ale guvernelor sunt mai bine corelate cu
bunăstarea generală a cetățenilor și că inegalitățile structurale sunt pe
ordinea de zi, inclusiv discriminarea rasială sau de gen. Trebuie să ne
asigurăm și că oamenii sunt tratați adecvat la locul de muncă, fiind protejaţi
în acelaşi timp împotriva oricăror posibile daune pe care le-ar putea genera
marile corporații în viitor. Capitalismul neoliberal, care pune accent mai
ales pe „un guvern cu puteri restrânse și piețe cât mai libere“, nu oferă
asigurări în nici una dintre situațiile de mai sus. Iar acesta nu este un proiect
de care să se ocupe doar guvernul – corporațiile și directorii executivi ai
acestora trebuie să se implice la rândul lor.
Asociația Business Roundtable, din care fac parte directorii executivi ai
celor mai mari corporații americane, precum Jeff Bezos de la Amazon, Tim
Cook de la Apple și Michael Corbat de la Citigroup, s-a reunit în august
2019 pentru a lua măsuri exact în acest sens, debarasându-se de vechiul
principiu al lui Milton Friedman, conform căruia singurul scop al
companiilor este să aducă bunăstare acționarilor, și angajându-se în schimb
să mulțumească toate părțile interesate – acționarii, desigur, dar și
furnizorii, comunitățile și angajații, cărora li s-a promis că „vor fi
despăgubiţi corect şi li se vor oferi beneficii importante“, companiile
garantând şi promovarea „diversității și incluziunii sociale, demnității și
respectului“.
Deși aceste idei sunt admirabile și sper ca ele să prindă contur, realitatea
este că, atâta timp cât va exista presiune asupra companiilor pentru a genera
câștiguri financiare pe termen scurt, iar bonusurile directorilor vor fi
condiționate de aceste cifre, atenția acordată noțiunii atât de slab definită
drept „câștiguri ale acționarilor“ va continua să predomine, mai ales în
cazul companiilor cotate la bursă. Astfel, dacă strategii precum
implementarea sistemelor de supraveghere digitală sau substituirea
angajaților permanenți cu muncitori temporari, mult mai ieftini, sau fără un
minimum de ore de muncă și cu drepturi limitate, se vor dovedi mult mai
eficiente, atunci chiar și celui mai revoluționar director executiv îi va fi greu
să nu le folosească, chiar dacă contravin complet intereselor angajaților și
bunăstării generale. Iar acest lucru este cu atât mai valabil acum, date fiind
starea mediului economic și accentul pus de companii pe reducerea
costurilor.
Unele dintre acțiunile semnatarilor noului acord Business Roundtable
riscă deja să ia complet în derâdere obiectivele stabilite. Amazon, de
exemplu. Pe măsură ce numărul cazurilor de COVID-19 era tot mai mare în
New York, Christian Smalls, angajat al unui depozit Amazon din Staten
Island, unde era „culegător“, se arăta tot mai îngrijorat de lipsa
echipamentului de protecție și de igiena precară. Văzând că administrația nu
îi ia în considerare temerile, a organizat o grevă, solicitând echipament de
protecție adecvat, concediu medical plătit și transparență în ceea ce privește
cazurile de coronavirus din rândul angajaților depozitului, care lucrează
foarte aproape unii de alții. „Oamenii s-au temut“, explică Smalls. „Ne-am
dus la biroul managerului general și i-am cerut să închidă clădirea pentru a
fi dezinfectată. Compania asta face trilioane de dolari, dar, cu toate astea,
solicitările noastre au fost complet ignorate. E incredibil. Nu le pasă dacă ne
îmbolnăvim. Au impresia că suntem perfect substituibili.“ Răspunsul celor
de la Amazon? Smalls a fost pus mai întâi într-o „carantină medicală“ foarte
suspectă (deși nimănui altcuiva nu i s-a cerut acest lucru). Apoi, după ce a
participat la grevă, a fost concediat. Letitia James, procurorul general al
New Yorkului, a spus despre concediere că este „o ruşine“ și a solicitat o
investigație din partea Comitetului Național pentru Relații de Muncă.
Desigur, nu vreau să spun că marile corporații nu sunt capabile de
compasiune și de grijă pentru angajați. În perioada de izolare, am fost
martorii unor acțiuni admirabile ale unora dintre marile corporații. De
exemplu, Microsoft a anunțat în martie 2020 că angajații temporari din
campusurile situate în nord-vestul Statelor Unite – inclusiv șoferii de
microbuze, angajații din cafenele și personalul de întreținere și curățenie –
vor fi plătiţi în continuare, chiar dacă, în contextul lucrului de acasă,
serviciile acestora nu mai erau necesare. Dar, atâta timp cât formula
capitalismului rămâne aceeași, asemenea fapte generoase, încărcate de spirit
comunitar, riscă să fie simple excepții, rod al minții unora dintre cei mai
luminați directori executivi și al acționarilor cei mai omenoși și mai atenți
la situația pe termen lung a companiei.
Astfel, prin prisma acestor lucruri, și după cum am tot menționat de-a
lungul acestei cărți, avem nevoie de un nou set de legi care să protejeze
drepturile muncitorilor și să fie adaptate la cerințele secolului XXI, mai ales
în cazul muncitorilor prost plătiți, al liber-profesioniștilor şi al celor care
activează pe piaţa muncii temporare. Mulți dintre aceștia s-au dovedit a fi
„personal esențial“, pe care ne-am bazat cu toții în perioada de izolare, însă,
chiar și așa, trebuie să facă față salariilor mici, beneficiilor limitate (sau
inexistente), contractelor prost făcute și, în unele cazuri, condițiilor nesigure
de la locul de muncă. Acestora trebuie cel puțin să le fie garantate un salariu
decent, concediu medical plătit și condiții adecvate de igienă și de siguranță
la locul de muncă.
Dacă vrem ca oamenii să se simtă apreciați, vom avea nevoie și de un
nou set de legi care să protejeze societatea de actele nesăbuite ale unei
anumite categorii de organizații: platformele sociale. Așa cum companiile –
în majoritatea statelor – nu au voie să polueze aerul și apa fără să suporte
consecințele, sau să le vândă copiilor tutun, impactul negativ al
platformelor sociale asupra comunității, coeziunii, incluziunii sociale și
bunăstării trebuie să fie și el luat în considerare, mai ales când vine vorba de
copii și adolescenți. În capitolele anterioare am propus o serie întreagă de
posibile instrumente legislative pe care le putem adopta pentru a realiza
acest obiectiv. Chiar și la nivel preventiv, guvernele nu-și pot permite să-și
exprime reticența față de asemenea măsuri.
Există o presiune tot mai mare pentru implementarea acestor măsuri, și
nu doar din partea publicului, ci și din partea politicienilor, indiferent de
orientarea lor, care recunosc acum că cetățenii nu se pot proteja singuri de
influența nefastă a marilor corporații, fiind necesar sprijinul venit din partea
statului. Fără o legislaţie strictă, companiile nu vor lua destule măsuri
pentru a ameliora efectele nocive ale produselor lor.

FACEȚI-I PE OAMENI SĂ SE SIMTĂ VĂZUȚI ȘI AUZIȚI

Dacă vrem ca oamenii să nu se mai simtă atât de izolați și de abandonați,
există și mai multe lucruri pe care le putem face. După cum am văzut,
singurătatea nu înseamnă doar lipsa atenției din partea celor din jur, fiind
adesea asociată și cu sentimentul că ești invizibil. Drept urmare, a-i face pe
oameni să se simtă văzuți și auziți trebuie să constituie o parte a soluției
pentru criza singurătății din acest secol.
Cu certitudine, sindicatele joacă un rol foarte important în acest sens,
pentru că ele fac auzită vocea angajaților, inclusiv a celor de pe piaţa muncii
temporare și a celor care lucrează de la distanță, categorii care riscă uneori
să fie aproape date uitării de angajatorii lor. E imperios necesar ca
muncitorii din toate domeniile să aibă libertatea de a se asocia și ca
sindicatele să le susțină cauza cu mai multă fermitate.
În esență, senzația că suntem invizibili, care caracterizează Secolul
singurătății, reiese din sentimentul pe care mulți îl au că decizii pe care în
mod normal nu le-ar tolera sunt luate în numele lor de către lideri politici
care sunt surzi la neajunsurile și la temerile pe care oamenii le exprimă.
Desigur, una dintre inevitabilele consecințe ale democrației
reprezentative este aceea că nu vor fi luate în considerare părerile tuturor.
Dar, cel puțin în parte, motivul pentru care legăturile dintre cetățeni și stat s-
au degradat atât de mult în ultimii ani ține de gradul de polarizare al
discuțiilor, de opacitatea procesului decizional și de injustețea rezultatelor
acestor interacțiuni. Sentimentul că suntem ignoraţi împreună cu
inegalitățile sociale și economice ne arată că acum, mai mult ca niciodată,
este esențial ca cei care au fost cel mai adesea marginalizați să aibă
prioritate în ceea ce privește alocarea resurselor, iar cei care beneficiază cel
mai adesea de reformele legislative și de generozitatea guvernului să nu fie
mereu doar cei cu portofelul cel mai gros, sau cu puterea de lobby cea mai
mare, sau cei dintr-o anumită categorie de rasă, gen sau pătură socială.
De asemenea, este important ca oamenii să-și poată face vocea auzită
mult mai des, nu doar o dată la câțiva ani, la secția de votare. Trebuie să
participăm mai mult și mai activ la procesul democratic, dacă dorim să ne
simțim mai conectați atât între noi, cetățenii, cât și cu politicienii aleși. Și
nu mă refer deloc aici la organizarea mai multor referendumuri, pentru că
ele sunt probabil cea mai grosolană formă de decizie a majorității și tind să
nu țină cont de complexitatea chestiunii și de necesitatea de a proteja
interesele minorităților, mai ales în această eră dominată de fake news. În
schimb, putem învăța multe dintr-o serie întreagă de inițiative democratice
deliberative care sunt luate în prezent.
Un exemplu bun ar putea fi consiliul cartierului Camden din Londra,
care, în vara lui 2019, a selectat cincizeci și șase de rezidenți – constructori
și studenți, antreprenori și funcționari publici, imigranți și pensionari –,
genul, etnia și poziția socio-economică fiind reprezentative pentru
comunitatea analizată prin recensământ, pentru a-i ajuta pe membrii
consiliului să identifice felul în care ar trebui să abordeze problema
schimbărilor climatice. Cum să-i încurajeze pe locuitori să mănânce la
restaurantele locale? Cum să facă produsele bio mai accesibile populației?
E necesară o lege care să oblige trecerea la emisii neutre de carbon?
Acestea au fost câteva dintre întrebările pe care grupul a fost rugat să le
discute.
Inițial, participanții au avut perspective diferite. Deși printre ei nu se afla
nici un critic convins al încălzirii globale, unii erau în mod clar mai sceptici
decât alții. Câţiva nu știau aproape nimic despre subiect. Însă, printr-un
proces deosebit de bine structurat, cu mediatori experimentați care
încurajau discuțiile, conștienți de necesitatea ca fiecare participant să-și facă
auzită opinia, și ajutându-i cu delicatețe și pe cei mai timizi să se exprime,
la sfârșitul celor două seri și o zi de întâlniri, grupul s-a decis asupra unui
număr de șaptesprezece măsuri ce puteau fi adoptate, de la cele mai
generale („zone și zile posibile în care mașinile să fie interzise“) până la
cele mai specifice („construirea mai multor piste de biciclete“). Și pe aceste
recomandări colective urma să se bazeze Planul de Acțiune Climatică al
consiliului pentru anul 2020.
În Taiwan întâlnim un caz similar, însă la o scară mult mai mare.
Începând cu anul 2015, 200.000 de cetățeni iau parte virtual la un proces
democratic deliberativ. Printre problemele dezbătute până acum se numără
reglementările privind utilizarea dronelor, intrarea companiei Uber pe piața
taiwaneză, vânzarea on-line a produselor alcoolice, posibila interdicție a
paielor de plastic și publicarea fără acord a fotografiilor intime, practică
cunoscută sub numele de revenge porn. În 80% din cazuri, guvernul a
acţionat în baza recomandărilor – fie votând legi, fie actualizând normele în
vigoare. Atunci când a ales să le ignore, reprezentanții statului au trebuit să
ofere explicații detaliate pentru care s-a luat acea decizie.
Inițiativele de acest gen ar putea juca un rol esențial în încercarea noastră
de a ne reconecta, bineînțeles, cu condiția ca recomandările să nu fie
ignorate imediat. Și asta nu doar pentru că le oferă ocazia mai multor
cetățeni să se exprime decât s-ar întâmpla de obicei, dar și pentru că, prin
stabilirea consensului ca obiectiv principal, procesul îi forțează pe
participanți să practice democrația, pentru că ei se implică activ şi ascultă
părerile celorlalți, învățând cum să gestioneze punctele de vedere diferite, și
nu să le ignore.
Într-adevăr, uitându-mă la înregistrările întâlnirilor consiliului din
Camden, am fost uimită să văd zâmbetele încurajatoare ale participanților
care se îndreptau către persoana care vorbea, contactul vizual dintre
oameni, felul în care se aplecau unul către celălalt pentru a se auzi mai bine,
chiar și atunci când nu erau de acord. De-a lungul acestei cărți, am subliniat
importanța exersării democrației dacă dorim o societate mai tolerantă și cu
o mai mare incluziune socială: ceea ce s-a întâmplat în Camden a fost
întocmai o formă instituționalizată și bine calibrată a acestei idei.

PRACTICAȚI DEMOCRAȚIA
După cum am văzut, practicarea democrației nu trebuie redusă neapărat la
aceste forme instituționalizate. Desigur, prin apartenența la asociațiile sau
grupurile locale putem uneori să exersăm cele mai importante aspecte ale
democrației – respect, bunăvoință și toleranță – în mod regulat, fie că
vorbim aici de grupul meu de improvizație din fiecare luni, de o asociație
de părinți și profesori sau de comitetul de organizare a sărbătorii anuale a
unei biserici.
De asemenea, locul de muncă ne poate oferi diverse oportunități în acest
sens: gândiți-vă, de exemplu, la compania de software americană Cisco,
care a instituționalizat obiceiul ca angajații să-și exprime recunoștința în
cadrul organizației. Chiar și la nivelul familiei, simpla distribuire a
sarcinilor într-o casă reprezintă o modalitate de a consolida un alt principiu
de bază al democrației incluzive – acela că uneori trebuie să facem
sacrificii, sau pur și simplu să fim altruiști, pentru binele tuturor.
Cel mai bun mediu însă în care ne putem exersa spiritul comunitar este în
propriile noastre cartiere. Nu vreau să spun că o comunitate e legată
inexorabil de un cadru restrâns. (Deși am criticat atât de mult platformele
sociale, recunosc totuși rolul important pe care îl au pentru unii, din acest
punct de vedere.) Însă, după cum am văzut deja, oamenilor le este mult mai
ușor să creeze legături atunci când interacțiunile dintre ei sunt față în față și
repetate, iar pentru mulți dintre noi asta înseamnă interacțiuni în imediata
apropiere.
Micile amabilități schimbate la băcănie cu vecinii, scurtele saluturi
îndreptate către barista la cafeneaua locală, căldura care ne învăluie atunci
când proprietarul curățătoriei ne salută spunându-ne pe nume, precum și
relațiile mai profunde pe care le legăm cu ceilalți de pe strada noastră, toate
astea ajută la ștergerea granițelor dintre noi și constituie felul în care
necunoscuții se transformă în vecini și în care se creează comunitățile. Și,
cu cât ne implicăm mai mult în comunitate, cu atât mai mult ne va păsa de
aceasta și cu atât mai autentică ni se va părea.
Tocmai de aceea e important ca, pentru a nu mai avea parte de
schimbarea permanentă a chiriașilor, să fie stabilizate chiriile și să fie
descurajată lipsa de interes a proprietarilor prin creșterea impozitelor pe
proprietate dacă spațiile sunt ocupate mai puțin de jumătate de an.
 Comunitățile sunt formate din nu doar din cărămizi, ci și din oameni.
Trebuie să existe oameni în aceste clădiri dacă vrem să ne simțim bine în
cartierul nostru; iar cafenelele și magazinele ar trebui să fie pline de clienți.
Drept urmare, măsurile prin care cartierele să fie mai vii şi mai pline de
viaţă sunt esențiale.
Există unele autorități locale care iau deja măsuri în acest sens. Amintiți-
vă de Roeselare, din Belgia, unde impozitul pe spațiul comercial nefolosit i-
a descurajat pe proprietarii care-și lăsau intenționat spațiile goale în
așteptarea unor clienți care să plătească chirii mai mari. Dată fiind tripla
amenințare cu care se confruntă acum magazinele fizice – din partea
companiilor de vânzări on-line, a angrosiștilor aflați în afara orașelor și a
actualei crize economice –, acestea vor trebui să beneficieze de sprijin
semnificativ atât din partea guvernului, cât și a autorităților locale.
Impozitele mai mici, precum și împrumuturile garantate de stat ar putea
constitui măsuri practice foarte eficiente, dacă sunt însoțite și de o corectă
reglementare a obligațiilor fiscale pentru companiile on-line. Din multe
puncte de vedere, magazinele locale din comunitățile noastre sunt un bun
public și ar trebui să fie tratate ca atare, mai ales acum, când existența
multora dintre acestea este amenințată.
E extrem de important să înţelegem că şi noi trebuie să acţionăm după
criza pandemică. Mulți dintre noi ne-am obișnuit să ne facem cumpărăturile
on-line în timpul carantinei. Dacă vrem să sprijinim magazinele fizice, este
esențial să renunțăm la comerţul on-line și să ne sprijinim antreprenorii care
ne deservesc comunitățile.
Iar companiilor care merg și mai departe și acordă o mare importanță
incluziunii sociale – fie că vorbim de o librărie locală, precum Kett’s și
clubul lor de lectură orășenesc, ori de o cafenea precum Mission Pie, cu
cercul lor de croșetat din fiecare miercuri, sau de colateca sud-coreeană, al
cărei bilet de intrare costă atât de puțin – ar trebui să li se acorde reduceri
suplimentare de impozite și alte forme de sprijin financiar. Aceste
stimulente sunt vitale atât pentru încurajarea unor asemenea inițiative, cât și
pentru a ne asigura că nu doar bogații vor beneficia de acest nou tip de
antreprenoriat care inspiră Economia singurătății.
În esență, guvernele trebuie să-și ia angajamentul să reconstruiască
spațiile fizice comune din cartiere, spații care au fost distruse treptat în
ultimii ani. O infrastructură comunitară funcțională, la care fiecare să poată
avea acces, indiferent de venit, etnie, vârstă, gen sau religie, este esențială
dacă vrem să rezolvăm această criză a singurătății și să interacționăm din
nou cu cei din jurul nostru. La nivel global, trebuie să se revoce cât se poate
de repede tăierile de fonduri din bugetele alocate spațiilor publice locale
care au fost făcute după 2008. În același timp, trebuie să se construiască
tipuri noi de spații publice, precum „superblocurile“ propuse de Consiliul
Municipal din Barcelona, cu parcurile, locurile de joacă și atmosfera lor de
mici comunități, sau cartierele de locuințe publice propuse de administrația
metropolei Chicago, construite în jurul bibliotecilor, unde oameni din
diverse categorii sociale sau de vârstă se pot întâlni și pot petrece timp
împreună. Nu putem găsi o soluție definitivă la dezbinarea societății
contemporane până când infrastructura comunității nu este implementată
adecvat și concepută inteligent. Și nu putem permite guvernelor să
folosească criza economică provocată de pandemie pentru a se sustrage
acestor măsuri.
Atunci când petrecem timp cu oameni diferiți de noi – din diverse
categorii socio-economice, de etnii sau cu preferințe politice diferite, ori
oameni care nu ne împărtășesc neapărat istoria, cultura sau opiniile – este
absolut esențial să renunţăm la prejudecăți și să găsim un limbaj comun. Și,
într-o anumită măsură, spațiile publice locale ne pot permite să
interacționăm cu oameni diferiți, la fel cum ne permite și apartenența la o
biserică, o moschee sau o sinagogă din zona în care locuim. Însă, dată fiind
omogenitatea din multe cartiere, chiar și în astfel de spații, interacțiunile
ajung de obicei să se producă între oameni care se aseamănă. Iar acest lucru
ne limitează șansele de a întâlni și de a interacționa autentic cu persoane
diferite de noi, precum și șansa de a exersa unele dintre cele mai importante
abilități ale democrației incluzive: reconcilierea în mod just a diferențelor
care ne separă și capacitatea de a recunoaște că şi „celălalt“ este ca noi.
Drept urmare, provocarea constă în a descoperi cum putem să aducem
împreună cât mai multe tipuri de oameni. Vestea bună este că găsim în lume
numeroase inițiative admirabile din care ne putem inspira. De exemplu, în
Germania, mai mult de 40.000 de oameni au luat parte la programul
„Germania vorbește“, lansat de ziarul german Die Zeit. Acesta a fost inițiat
în 2017, când, motivați de tot mai adânca polarizare politică a germanilor și
de tot mai evidenta intoleranţă manifestată în rândul populaţiei, un grup de
reporteri ai publicației au demarat un proiect ambițios prin care au încercat
să combine necunoscuți aflați la extremele opuse ale spectrului politic, care
se întâlneau astfel și discutau: un fel de „Tinder politic“, după cum îl
numeau în redacție.
Participanții au fost grupați pe baza unui algoritm special conceput
pentru a identifica oameni cu convingeri politice divergente și care locuiau
pe o rază de douăzeci de kilometri unul față de celălalt. Odată perechea
formată, responsabilitatea întâlnirii le revenea celor doi. Un sfert dintre
participanți chiar s-au întâlnit. În cafenele, biserici și berării din diverse
regiuni ale Germaniei, consultanți IT și-au dat întâlnire cu veterani din
armată, polițiști cu ingineri, funcţionari publici cu fizicieni, consilieri
neonatologi cu executori judecătoreşti. Inclusiv redactorul-șef al publicației
Die Zeit, Jochen Wegner, s-a întâlnit cu un mașinist dintr-o fabrică. Oameni
care se opuneau vehement imigranților s-au așezat să discute cu cei care
căutau azil; oponenți neclintiți ai energiei nucleare au ieșit la cafea cu
susținătorii înfocați ai acesteia; admiratori ai Uniunii Europene au stat la o
bere cu cei care militau pentru reintroducerea mărcii germane. Cu toții au
încercat însă să înțeleagă perspectiva celuilalt.
Rezultatele au fost relevante. Sondajele efectuate asupra participanților
înainte și după discuții au demonstrat că până și o conversație de două ore a
fost de ajuns pentru ca cei doi să-și înțeleagă reciproc punctul de vedere și
să renunțe la ideile preconcepute. După discuție, participanții i-au
considerat pe cei cu păreri divergente mai puțin răuvoitori, mai puțin
incompetenți și mai puțin dezinformați decât înainte de conversație. Mai
mult, respondenții au arătat o disponibilitate mai mare de a include astfel de
persoane în cercul lor social și o mai adâncă înțelegere față de ce aveau în
comun – de regulă importanța dată de ambii familiei. Fascinant este că
participanții au declarat că au o mai mare încredere în concetățeni în
general și au fost mai degrabă de acord cu afirmația că germanilor le pasă
de regulă de bunăstarea celorlalți, comparativ cu răspunsurile date la
aceleași întrebări înainte de experiment.
 Inițiative la fel de admirabile, create special pentru a aduce împreună
oameni din categorii diferite, se implementează și în alte ţări. În Bristol,
Marea Britanie, programul „91 de moduri de a construi un oraș global“
folosește puterea unificatoare a gastronomiei pentru a aduce împreună
oameni din categorii culturale și etnice diferite. În timp ce oamenii toacă
ceapa, pasează cartofii și frământă aluatul, barierele dispar, se creează
legături reale și se stabilește un limbaj comun. În New York, The Public
Theater mizează pe vechea tradiție unificatoare a spectacolelor de teatru
pentru a crea punți de legătură între oameni din diverse grupuri socio-
economice, care se adună să joace și să discute piesele puse în scenă. Fideli
promisiunii de a crea spectacole care „nu sunt doar pentru oameni, ci și cu
și despre oameni“, inițiativa „Public Works“ implică sute de locuitori ai
metropolei în aceste piese, facilitând de asemenea discuțiile în jurul poveștii
care va fi pusă în scenă, cum va fi spusă și cum se va onora cultura căreia îi
aparține.
Sportul joacă și el un rol în aceste inițiative. Fotbalul, cunoscut pentru
puterea sa de a aduce oamenii împreună, unește pe terenul de joc fostele
forțe armate cu victimele civile în Columbia, refugiați și localnici în Italia,
elevi israelieni și palestinieni în Orientul Mijlociu.
Oricât de fragmentate și de polarizate au devenit țările, orașele și
comunitățile, nu ne putem simți mai legați de ceilalți, nu putem avea
sentimentul unui viitor comun decât dacă alegem să petrecem timp cu
oameni care sunt diferiți de noi, exersându-ne astfel capacitatea de
cooperare, de compasiune și de grijă față de ceilalți.

CREAREA UNOR COMUNITĂȚI DIVERSE

În toate exemplele pe care le-am analizat până acum în această carte,
participarea a fost voluntară. Problema este însă cum i-am putea aduce
împreună și pe cei care aleg să nu o facă. Aici guvernul poate juca un rol
important. Și, din nou, există un precedent, de această dată în Rwanda.
Drumurile din Kigali, capitala țării, sunt de obicei extrem de animate.
Taxiurile de tip motocicletă fac slalom printre autoturisme rablagite din anii
’80 și mașinile de teren de import ale coloanelor guvernamentale. Jeepuri
pline de noroi și SUV-uri Land Cruiser se întâlnesc și ele în trafic, multe
dintre acestea întorcându-se de la Parcul Național al Vulcanilor, unde, după
o călătorie de șase ore, turiștii care au permis pot ajunge la câțiva metri de
rarele gorile de munte din Rwanda. Dar, în ultima sâmbătă a fiecărei luni,
drumurile acestea aglomerate sunt aproape pustii, cu excepția punctelor de
control de pe drumurile principale, unde polițiștii îi întreabă politicos pe
călători: „Ce treabă urgentă vă face să vă sustrageți de la îndatoririle
Umuganda astăzi?“
Umuganda înseamnă „a se strânge laolaltă pentru un ţel comun“ și poate
îmbrăca diferite forme: unele grupuri dedică trei ore de muncă în serviciul
comunității pentru a construi școli, de exemplu, iar mulțumită acestor
eforturi s-au construit mai mult de 3.000 de clase de când Umuganda a fost
oficial reinstaurată de către guvern în 1998, ca parte a procesului de
redresare care a urmat devastatorului genocid din 1994. Printre alte
activități Umuganda se numără grădinăritul, îngrijirea gardurilor vii și a
straturilor de flori de pe domeniul public, strângerea gunoaielor și asfaltarea
gropilor de pe drumuri. Și, cu siguranță, aceste trei ore de muncă voluntară
au un impact economic semnificativ, valoarea acesteia fiind estimată la 60
de milioane de dolari începând cu anul 2007. Aceste activități au însă și
rolul esențial de a aduce laolaltă comunitatea: „Cei mai mulți oameni sunt
încântați, pentru că este singura zi în care își pot vedea vecinii“, ne spune
Faustin Zihiga, care lucrează la o bancă în Kigali. În timpul unei astfel de
întâlniri, Faustin se ocupă de grădinărit alături de un alt grup de oameni din
zonă, discutând vesel cu aceștia. „Îi vezi pe oamenii aceia care vorbesc? Nu
s-au văzut toată săptămâna și acum s-au adunat împreună. Ajută mult,
pentru că atunci când îi cunoști mai bine pe ceilalți se consolidează relațiile
sociale“, îmi spune acesta.
La fel de importantă este și întâlnirea de o oră a comunității de după
aceste activităţi, cel puțin în zonele rurale, la care vecinii se întâlnesc pentru
a discuta diverse probleme importante. Spre deosebire de formele relativ
noi de dialog comunitar, precum consiliul cetățenilor din Camden, aceste
întâlniri Umuganda își au rădăcinile în sute de ani de ubudehe, adică muncă
și decizii comunitare, tradiție ce precedă cu mult ocupația colonială a
Rwandei de către forțele belgiene și cele germane, care a început în secolul
al XIX-lea. Și aceste întâlniri sunt cu atât mai importante în prezent, la doar
douăzeci și cinci de ani de la violențele care au destrămat țara și i-au
învrăjbit locuitorii.
Umuganda a jucat într-adevăr un rol crucial în refacerea încrederii în
comunitățile din Rwanda, pentru că scopul acestor activități depășește cu
mult simpla cosmetizare a drumurilor sau construirea de școli. „Dacă există
anumite probleme sau situații neplăcute în comunitate, de exemplu un vecin
care face prea mult zgomot, putem aduce la cunoștință situația, iar membrii
comunității îl vizitează și văd care e problema“, ne spune Zihiga. Sau:
„Dacă vedem că o persoană în vârstă are nevoie de ceva, poate de un
acoperiș nou la casă, atunci oamenii o vor ajuta, construindu-l împreună.“
Caracterul remarcabil al acestor activități reiese și din faptul că, în contextul
social al Rwandei, printre membrii comunității se regăsesc atât
supraviețuitori ai genocidului, cât și cei care se fac vinovați de acesta.
Desigur, programul de voluntariat obligatoriu are și oponenți, precum cei
care consideră Umuganda drept un alt instrument de control al guvernului –
ceea ce nu ne miră, dat fiind guvernul strict și cvasiautoritar al țării. Unii și-
au exprimat nemulțumirea că rwandezii bogați îşi permit să plătească pur și
simplu amenda pentru neparticipare, pe când alții se tem că felul în care li
se atribuie îndatoririle este influențat de prejudecăți legate de clasa socială,
statut și gen. Iar toate astea sunt motive de îngrijorare întemeiate. Însă
motivația de bază – aceea de a relua tradiția de muncă în folosul comunității
și de a folosi aceste activități față în față și unul lângă celălalt pentru a întări
legăturile dintre toți cetățenii țării – rămâne la fel de puternică și de
admirabilă. Adevărul este că, dacă lăsăm în seama indivizilor asemenea
inițiative, atunci vom avea probabil un grup relativ mic și selectiv care se va
implica cu adevărat. Trebuie să ne asigurăm că există interacțiuni regulate și
structurate între oameni din diverse categorii dacă dorim să atingem un
nivel mai ridicat de incluziune socială, de acceptare a diferențelor, un
sentiment mai pronunțat de apartenență și de implicare pentru un țel comun.
Iar guvernele pot juca un rol important în punerea în practică a acestor
obiective.
Iar asemenea proiecte sunt mai fezabile decât par la prima vedere. Există
țări, precum Elveția, Coreea de Sud și Israel, unde serviciul militar este
obligatoriu, astfel că n-ar fi o măsură chiar atât de exagerată dacă s-ar
implementa și obligativitatea serviciilor comunitare. Iar în alte părți ale
lumii se testează deja asemenea programe-pilot. În vara lui 2019,
președintele Franței, Emmanuel Macron, a testat introducerea serviciului
civil obligatoriu pentru adolescenți. În primă fază, 2.000 de tineri cu vârsta
între 15 și 16 ani au locuit o lună împreună într-un grup desemnat aleatoriu.
În primele două săptămâni, ei au ajuns să se cunoască mai bine printr-o
serie de activități, precum expediții de orientare și excursii în grup, ateliere
și acordarea măsurilor de prim ajutor. După cină, în fiecare seară, au făcut
schimb de idei și de opinii în mod organizat, dezbătând diverse aspecte
sociale, precum discriminarea și egalitatea de șanse, toate astea cu ajutorul
unui mediator. În cea de-a doua jumătate a programului, aceștia s-au
implicat în activități de voluntariat la fundații locale de caritate sau în
departamentele autorităților municipale. Tinerii nu au colaborat doar în
timpul acestor activități: în casele în care au fost cazați, ei au primit sarcina
de a decide singuri cum să-și împartă atribuțiile. E interesant de observat și
faptul că, în prima ediție a programului, telefoanele mobile au fost interzise,
cu excepția unei ore în fiecare seară, ceea ce a sporit șansele ca tinerii să
interacţioneze cu adevărat, fără a fi distrași de dispozitive electronice de
acest fel.
Desigur, există și alte programe, mai puțin solicitante, care ar putea fi
implementate de guverne sau de autoritățile locale. De exemplu, cursuri
obligatorii săptămânale de gătit, de teatru sau de sport la care ar trebui să
participe împreună copii care provin din școli cu profil socio-economic,
etnic sau religios diferit. Sau o excursie cu cortul anuală, finanțată de stat, la
care ar trebui să participe adolescenții de 16 ani din toate categoriile sociale.
Trebuie să recunoaștem că astfel de inițiative ar fi cu mult mai eficiente
dacă ar fi concepute în așa fel încât să le dea șansa participanților de a-și
contura singuri această experiență: cu cât ar contribui mai mult, cu atât mai
implicați vor fi. Dacă ne referim la lecțiile de gătit, elevii trebuie să decidă
ce mâncare vor găti în fiecare săptămână. Dacă vorbim de teatru, cum ar fi
să existe improvizații structurate, bazate pe propriile experiențe, pe care le
pot apoi diseca și discuta împreună?
Prin înlesnirea interacțiunilor regulate, astfel încât copii care provin din
categorii sociale diferite să participe împreună la diverse activităţi, vom
ajuta generațiile viitoare nu doar să învețe cum să-i asculte pe ceilalți, să
colaboreze și să-și tolereze diferențele, ci și cum să-și identifice interesele
comune și să se simtă astfel mult mai legați de cei din jur.

VIITORUL ESTE ÎN MÂINILE NOASTRE

Acest Secol al singurătății vine cu provocări noi – economice, politice,
sociale și tehnologice. E o perioadă în care milioane de oameni se simt
singuri, în ciuda faptului că niciodată nu le-a fost mai ușor să comunice; o
epocă în care ne identificăm tot mai mult în funcție de diferențe, cu toate că
suntem în același timp tot mai conștienți de cât de strâns suntem legați de
ceilalți din întreaga lume; o perioadă în care comunitățile noastre locale
trebuie neapărat să devină mai puternice, iar punțile care pot aduce
împreună diferitele comunități vor avea adesea nevoie de consolidare.
Ne aflăm într-o perioadă de mari dificultăți și contradicții, însă și una
plină de speranță, pentru că acum avem o șansă reală să ne strângem
laolaltă pentru a crea împreună un viitor complet diferit, unul în care vom
reface legăturile dintre capitalism și comunitate, în care vom fi mai atenți la
părerile oamenilor din diverse categorii sociale și îi vom lăsa să și le
exprime, un viitor în care vom practica colaborarea comunitară într-o formă
incluzivă și tolerantă. Nu trebuie să ne mai simțim atât de singuri și de
dezbinați.
Pentru a atinge aceste obiective, prioritățile legislative și financiare
trebuie să se schimbe radical, iar politicienii și oamenii de afaceri au datoria
să implementeze noi măsuri cu privire la dreptatea socială și rasială, precum
și la felul în care sunt protejate drepturile angajaților. Societatea nu se
bazează însă doar pe o inițiativă pornită de la vârf. Noi suntem cei care
creăm societatea. Astfel, dacă vrem să ne simțim mai puțin singuri și mai
apropiați de cei din jur, va fi la fel de important să ne asumăm această
responsabilitate zi de zi. Trebuie să ne implicăm activ în schimbarea stilului
nostru de viață și să înțelegem totodată că situația în care ne aflăm din punct
de vedere social și economic ne poate influența felul în care putem face
astfel de schimbări.
 Uneori este vorba de pași mici, care nu par cine știe ce la prima vedere,
însă pot avea un impact semnificativ în timp: putem să aducem biscuiți la
serviciu pentru toți colegii, ori să lăsăm telefonul la o parte și să fim mai
atenți la partener sau la membrii familiei. Putem invita un vecin la o cafea,
ori să ne facem mai des cumpărăturile la magazinul de la colţul străzii și să
mergem la evenimentele organizate de centrul comunitar din apropiere.
Putem să ne asumăm mai multe responsabilități în grupurile din care facem
deja parte, sau să încercăm să ne alăturăm altora, chiar și atunci când ni se
pare imposibil.
Alte măsuri ar necesita poate mai mult efort: putem să participăm la
campania unui candidat politic al cărui discurs vizează coeziunea, nu
diviziunea, sau să ne exprimăm solidaritatea cu un grup injust nedreptățit
sau discriminat, sau să boicotăm o companie atunci când aflăm de condițiile
de muncă inacceptabile, chiar dacă ne plac produsele acesteia.
În general, este nevoie de o schimbare de mentalitate. Trebuie să ne
transformăm din consumatori în cetățeni, din oameni care doar iau în
oameni care şi oferă, din observatori pasivi în participanți activi. Asta
înseamnă să devenim ascultători mai buni indiferent dacă vorbim de
serviciu, familie sau prieteni. Să acceptăm uneori faptul că ceea ce este spre
binele comunității nu este întotdeauna și în avantajul nostru personal
imediat. Să fim mai deciși atunci când putem aduce schimbări pozitive,
chiar dacă e destul de inconfortabil să ne punem pielea la bătaie. Trebuie să
fim mai empatici, pentru că putem uita asta cu ușurință în vâltoarea vieții de
zi cu zi.
Și, cu toate că unii vor critica elogiul valorilor mai „blânde“, trebuie
totuși să facem din bunăvoință și respectul față de alții un principiu
călăuzitor, să ne inspirăm din faptele altruiste pe care atâția oameni de
pretutindeni le-au făcut în perioadele cele mai dificile ale pandemiei, fie că
vorbim de voluntarul din apropierea orașului Birmingham care a căutat cu
disperare în perioada restricțiilor un magazin care vindea lapte în recipiente
de sticlă, pentru a-l ajuta pe un vecin orb să distingă diferitele lichide pe
care le ținea în frigider; de studenții universității din Italia care au lăsat un
anunț în scara unui bloc din sudul orașului Bari prin care se ofereau să-i
ajute pe cei vârstnici sau vulnerabili să-și facă cumpărăturile sau cu alte
nevoi; ori de adolescentul din Arkansas care le-a scris celor de la New York
Times că, deși n-a putut face prea multe lucruri pentru alții în perioada
restricțiilor, în afară de a da mesaje și a-i suna pe cunoscuți să le spună că se
gândește la ei, „am încercat totuși să vorbesc cu oameni cu care nu vorbesc
de obicei, să port cu ei o conversație amuzantă pentru a le distrage atenția
de la ce se întâmplă în realitate“.
De asemenea, trebuie să nu mai fim atât de grăbiți, să ne oprim și să
vorbim mai des cu cei apropiaţi, cu vecinul pe lângă care trecem fără să-l
băgăm în seamă, cu necunoscutul care s-a rătăcit sau cu cineva care suferă
vizibil de singurătate – chiar și atunci când suntem stresați și ocupați.
Trebuie să ieșim din bulele noastre digitale sufocante și să interacționăm cu
cei din jur, cu toate că suntem obișnuiți să ne punem căștile și să stăm pe
telefon. Trebuie să ne încurajăm copiii să vorbească cu colegul care stă
singur în pauză, iar noi trebuie să facem la fel cu colegul care mănâncă
întotdeauna singur în fața calculatorului, chiar și atunci când am vrea mai
degrabă să ne luăm prânzul singuri. Trebuie să le arătăm mai multă
recunoștință celor care îi îngrijesc pe alții și să spunem mai des
„Mulțumesc“ – partenerului de viață, colegilor de serviciu sau chiar noului
nostru asistent virtual, precum Alexa.
Nu vreau să subestimez dificultățile pe care toate aceste acțiuni le
presupun, și vor exista în mod inevitabil momente când nu le vom putea
pune în aplicare. Însă asemenea măsuri sunt esențiale. Cu cât avem mai
puțină grijă de ceilalți – fie prin a-i mângâia mâna părintelui în suferință, fie
printr-un telefon dat unui prieten care trece printr-o perioadă grea, fie pur și
simplu printr-un zâmbet îndreptat către un vecin –, cu atât mai nepricepuți
vom deveni în a face toate aceste lucruri. Și, cu cât vom fi mai nepricepuți,
cu atât mai lipsită de toleranță va deveni în mod inevitabil societatea în care
trăim.
În cele din urmă, antidotul pentru Secolul singurătății nu poate fi decât
atenția acordată celor din jur, indiferent de cine este celălalt. Dacă e să ne
regăsim într-o lume care se destramă, doar astfel vom reuși.
Mulțumiri

Se spune că e nevoie de un sat întreg ca să crești un copil, și așa s-a

întâmplat și în cazul acestei cărți.
Mulțumirile mele se îndreaptă către:
Editorii mei, Juliet Brooke de la Sceptre și Talia Krohn de la Crown,
pentru ideile lor mereu pătrunzătoare, dedicația și grija lor față de acest
proiect. Nu cred că aș fi putut să vă cer vreodată mai mult.
Jonny Geller, pentru că a crezut în mine și în această carte chiar de la
primele pagini și pentru îndrumarea înțeleaptă și atentă de-a lungul scrierii
acesteia; Kristine Dahl, pentru idei și susținere; și Dave Wirtschafter, pentru
promovarea mea și a proiectului.
Rebecca Folland, Melis Dagoglu și Grace McCrum, pentru eforturile
neobosite de promovare a Secolului singurătății în întreaga lume, Kate
Brunt și Kishan Rajani pentru coperta minunată, David Milner și Amanda
Waters pentru meticulozitatea lor, și Helen Flood, Maria Garbutt-Lucero și
Louise Court pentru promovarea cărții cu atâta pricepere și entuziasm.
Echipa extraordinară de la Crown, mai ales David Drake, Annsley Rosner,
Gillian Blake, Megan Perritt și Rachel Aldrich. De asemenea, Viola
Hayden, Ciara Finan și Tamara Kawar, pentru tot ajutorul.
Îmi exprim întreaga recunoștință pentru:
Profesorul Debora Spar, profesorul Nouriel Roubini, profesorul Ian
Goldin, profesorul Anton Emmanuel, profesorul Amit Sood, profesorul
Philippe Marliere, profesorul Gillian Peele, Jamie Bartlett, Jamie Susskind,
Ann De Sollar și Liran Morav, pentru comentariile atente făcute pe
marginea variantelor inițiale ale anumitor capitole.
Lucy Fleming, asistenta mea principală de cercetare, pentru inteligența
ascuțită, atenția la detalii și implicarea totală. Daniel Janes, Tatiana Pignon,
Jerry O’Shea, Shaun Matthews, Aisha Sobey, Cara Claassen, Raffaele
Buono, Xenobe Purvis și Karis Hustad, pentru contribuția însemnată a
cercetărilor lor. Și Adam Lorand, Romain Chenet, Molly Russell, Amy
O’Brien, Jonas Eberhardt, Tiffany Lam, Benjamin Brundu-Gonzalez,
Christopher Lambin, Emily Lombardo, Levi Hord, Rowan Hart, Sam Hall,
Pamela Combinido, Daniel Smith, Hannah Cocker, Theo Cosaert, Oliver
Purnell, Rhys Thomas, Ollie Collett, Allie Dichiara, Tim White, Debra
Winberg, Nicolò Pennucci și Kim Darrah, pentru ajutorul lor oferit la
diferite capitole. Apreciez efortul vostru deosebit.
Familia mea, mai ales sora mea, Arabel Hertz, și tatăl meu, Jonathan
Hertz, precum și pentru mătușa mea Shoshana Gelman. Și mama, Leah
Hertz, plecată între timp dintre noi, a cărei minte strălucită și compasiune
continuă să mă inspire în fiecare zi.
Prietenii mei, care nu doar că mi-au iertat dispariția în lumea scrisului
pentru perioade îndelungate de timp, dar și pentru că mi-au transmis adesea
că îmi sunt mereu aproape. Mai ales Tim Samuels, Adam Nagel, Abby
Turk, Estelle Rubio, James Fletcher, Caroline Daniel, Molly Nyman, Julia
Leal Hartog, Michelle Kohn, Ruth și David Joseph, Len Blavatnik, Rachel
Weisz, Joshua Ramo, Diane McGrath, Alex Cooke, Craig Cohon, Gina
Bellman, Mark și Diana, Yonit Levi și ShaoLan Hsueh; familia mea
Wasatch dincolo de Atlantic; și, mai ales, Roderick Miller, Thierry
Lapouge, Amber Zohra, Kevin Plummer, Mattie Garvin, Ellie Rudolph,
Tony Varnava, Sandra Virgo și Lucy Soutter, pentru că m-au făcut să simt
că sunt parte dintr-o comunitate și pentru doza săptămânală de distracție. Le
voi rămâne mereu recunoscătoare regretaților Philip Gould și David Held
pentru prietenie și îndrumare.
Adresez, de asemenea, mulțumiri către Simon Halfon, pentru
generozitatea și talentul lui; Gabrielle Rifkind, pentru înțelepciune;
Gennifer Morris, pentru că m-a ajutat să fiu organizată; Lisa Cawthorn, Jinji
Garland, Stephanie Nightingale și Gary Trainer, pentru că m-au ajutat să mă
refac după orele petrecute în fața calculatorului; Samara Fagoti Jalloul,
pentru neobosita atitudine pozitivă; Will Wentworth și Cindy Palmano, în
calitatea lor de vecini extrem de amabili; familia Cohen, pentru organizarea
celor mai călduroase întruniri; și profesorul Henrietta Moore și profesorul
David Price, pentru că m-au făcut să revin la mediul meu academic de bază
– University College London.
Aș vrea să-i mulțumesc îndeosebi lui Danny Cohen pentru generozitatea,
inteligența și dragostea lui. Această carte n-ar fi fost aceeași fără ideile sale,
iar eu cu siguranţă m-aş fi simţit mult prea singură fără el. Pe toate
fronturile, știu cât de norocoasă sunt.
Bibliografie

Alberti, Fay Bound, A Biography of Loneliness: The History of an Emotion,

Oxford University Press, Oxford, 2019.
Arendt, Hannah, The Origins of Totalitarianism, Harcourt, New York, 1951
(ed. rom.: Originile totalitarismului, traducere de Ion Dur şi Mircea
Ivănescu, Humanitas, Bucureşti, 2014).
Aristotel, Nicomachean Ethics, translated and edited by Roger Crisp,
Cambridge University Press, Cambridge, 2000 (ed. rom.: Etica
nicomahică, traducere, st. introd., comentarii şi index de Stella Petecel,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988).
Bartlett, Jamie, The People vs. Tech: How the Internet is Killing
Democracy, and How We Can Save It, Ebury Press, London, 2018.
Bloodworth, James, Hired: Six Months Undercover in Low-Wage Britain,
Atlantic Books, London, 2018.
Buller, E. Amy, Darkness Over Germany: A Warning from History,
Longmans, Green, & Co., London, 1943.
Cacioppo, J. și Patrick, William, Loneliness: Human Nature and the Need
for Social Connection, W.W. Norton & Co., New York, 2009 (ed. rom.:
Singurătate: Natura umană şi nevoia de conexiune socială, traducere de
Radu Sorop, Vellant, Bucureşti, 2018).
Carpenter, Julie, Culture and Human-Robot Interaction in Militarized
Spaces: A War Story, Ashgate, Farnham, 2016.
Deaton, Angus, și Case, Anne, Deaths of Despair and the Future of
Capitalism, Princeton University Press, Princeton, 2020.
De Tocqueville, Alexis, Democracy in America, translated by Henry Reeve,
edited by Isaac Kramnick, W.W. Norton & Co., New York, 2007 (ed.
rom.: Despre democraţie în America, traducere de Magdalena Boiangiu,
Beatrice Staicu şi Claudia Dumitriu, Humanitas, Bucureşti, 2017).
Dewey, John, Democracy and Education, Macmillan, New York, 1916 (ed.
rom.: Democraţie şi educaţie, traducere de Rodica Mosinschi, cu un
 studiu introductiv de Nicolae Sacalis şi Viorel Nicolescu, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972).
Durkheim, Émile, The Elementary Forms of the Religious Life, translation
by Carol Closman, edited by Mark Cladis, Oxford University Press,
Oxford, 2008 (ed. rom.: Formele elementare ale vieţii religioase,
traducere de Magda Jeanrenaud şi Silviu Lupescu, Polirom, Iaşi, 1995).
Field, Tiffany, Touch, second edition, MIT Press Cambridge, 2014.
Frey, Carl Benedikt, The Technology Trap, Princeton University Press,
Princeton, 2019.
Gray, Mary L., și Suri, Siddharth, Ghost Work: How to Stop Silicon Valley
from Building a New Global Underclass, Houghton Mifflin, New York,
2019.
Harcourt, Bernard E, Illusion of Order: The False Promise of Broken
Windows Policing, Harvard University Press, Cambridge, 2001.
Held, David, Models of Democracy, third edition, Polity Press, Cambridge,
2006.
Hortulanus, R., A. Machielse, și L. Meeuwesen, eds. Social Isolation in
Modern Society, Routledge, London, 2009.
Jacobs, Jane, The Death and Life of Great American Cities, Random House,
New York, 1961.
Jung, Carl, Memories, Dreams, Reflection, translated by Clara Winston and
Richard Winston, edited by Aniela Jaffe, New York Vintage, 1989 (ed.
rom.: Amintiri, vise, reflecţii, traducere de Daniela Ştefănescu,
Humanitas, Bucureşti, 2008).
Levy, David, Love and Sex With Robots, HarperCollins, New York, 2007.
Lynch, James, A Cry Unheard: New Insights into the Medical
Consequences of Loneliness, Baltimore Bancroft Press, 2000.
Marx, Karl, și Engels, Friedrich, Karl Marx, Friedrich Engels: Collected
Works. Vol. 3, Lawrence & Wishart, London, 1975.
Mudde, Cas, și Kaltwasser, Cristóbal Rovira, Populism: A Very Short
Introduction, Oxford University Press, Oxford, 2017.
Norris, Pippa, și Inglehart, Ronald, Cultural Backlash: Trump, Brexit, and
Authoritarian Populism, Cambridge University Press, Cambridge, 2019.
Nowak, Martin A., și Highfield, Roger, SuperCooperators: Beyond the
 Survival of the Fittest: Why Cooperation, Not Competition, is the Key of
Life, Edinburgh Canongate, 2012.
Oldenburg, Ray, The Great Good Place, Da Capo, Philadelphia, 1999.
Piketty, Thomas, Capital in the Twenty-First Century, translated by Arthur
Goldhammer, Harvard University Press, Cambridge, 2014 (ed. rom.:
Capitalul în secolul XXI, traducere de Irina Brateş şi Irina Popovici,
Litera, Bucureşti, 2015).
Putnam, Robert, Bowling Alone: The Collapse and Revival of American
Community, Simon & Schuster, New York, 2000.
Quart, Alissa, Squeezed: Why Our Families Can’t Afford America, Ecco,
New York, 2018.
Riess, Helen, și Neporent, Liz, The Empathy Effect, Colorado Sounds True,
Boulder, 2018.
Roberts, Sarah T., Behind the Screen: Content Moderation in the Shadows
of Social Media, Yale University Press, New Haven, London, 2019.
Rosenblum, Nancy, Good Neighbors: The Democracy of Everyday Life in
America, Princeton University Press, Cambridge, 2018.
Schawbel, Dan, Back to Human: How Great Leaders Create Connection in
the Age of Isolation, Da Capo, New York, 2018.
Smith, Adam, The Theory of Moral Sentiments, edited by Ryan Patrick
Hanley, Penguin Random House, New York, 2010 (ed. rom.: Teoria
sentimentelor morale, traducere de Dan Crăciun, Publica, Bucureşti,
2017).
Susskind, Daniel, A World Without Work: Technology, Automation and How
we Should Respond, Allen Lane, London, 2020.
Susskind, Jamie, Future Politics, Oxford University Press, Oxford, 2018.
Turkle, Sherry, Alone Together: Why We Expect More from Technology and
Less from Each Other, revised edition, Basic Books, New York, 2017.
Twenge, Jean M, iGen: Why Today’s Super-Connected Kids Are Growing
Up Less Rebellious, More Tolerant, Less Happy – and Completely
Unprepared for Adulthood – and What That Means for the Rest of Us,
Simon & Schuster, New York, 2017.
Yang, Keming, Loneliness: A Social Problem, New York Routledge,
London, 2019.
Zuboff, Shoshana, The Age of Surveillance Capitalism: The Fight for a
Human Future at the New Frontier of Power, Public Affairs, New York,
2019.
Note

1. Acesta este Secolul singurătății

1. „Covid-19: One Third of Humanity under Virus Lockdown“, The
Economic Times, 25 martie 2020,
https://economictimes.indiatimes.com/news/international/world-
news/covid-19-one-third-of-humanity-under-virus-
lockdown/articleshow/74807030.cms?from=mdr; Mia Jankowicz, „More
People Are Now in «Lockdown» Than Were Alive During World War
II“, ScienceAlert, 25 martie 2020, https://www.sciencealert.com/one-
third-of-the-world-s-population-are-now-restricted-in-where-they-can-go.
2. Ido Efrati, „Calls to Israel’s Mental Health Hotlines Spike during
Coronavirus Crisis“, Haaretz.com, 22 martie 2020,
https://www.haaretz.com/israel-news/.premium-calls-to-israel-s-mental-
healthhotlines-spike-during-coronavirus-crisis-1.8698209?
=&ts=_1585309786959.
3. „Coronavirus: «My Mum Won’t Hug Me» – Rise in Calls to Childline
about Pandemic“, Sky News, 27 martie 2020,
https://news.sky.com/story/coronavirus-my-mum-wont-hug-me-rise-in-
calls-to-childline-about-pandemic-11964290. Adâncirea sentimentului de
singurătate nu este observabilă doar în cazul copiilor. Cu puțin timp
înainte de intrarea în carantină în Marea Britanie, pe 23 martie 2020,
10% dintre adulți declaraseră că s-au simțit singuri în ultimele două
săptămâni. Pe 3 aprilie, acel procent (măsurat de aceiași organizatori ai
sondajului) trecuse de dublu, ajungând la 24%, cei cu vârsta între 18 și 24
de ani fiind de trei ori mai predispuși să se simtă singuri în timpul
izolării. Un sondaj efectuat în aprilie 2020 în Statele Unite a relevat
creșteri semnificative în gradul de singurătate în timpul izolării, mai ales
în rândul generației Y și a celor din generația K. Vezi, res­pectiv,
„Loneliness During Coronavirus“, Mental Health Foundation, 16 iunie
2020, https://www.mentalhealth.org.uk/coronavirus/coping-with-
 loneliness; „Report: Loneliness and Anxiety During Lockdown“,
SocialPro, aprilie 2020, https://socialpronow.com/loneliness-corona/.
4. Peter Hille, „Coronavirus: German Phone Helplines at «Upper Limits»“,
DW.com, 24 martie 2020, https://www.dw.com/en/coronavirus-german-
phone-helplines-at-upper-limits/a-52903216.
5. Cigna, „Loneliness and the Workplace: 2020 U.S. Report“, ianuarie
2020, https://www.multivu.com/players/English/8670451-cigna-2020-
lonelinessindex/docs/CignaReport_1579728920153-379831100.pdf.
6. Germans Think the Country Has a Major Loneliness Problem“, The
Local, Germania, 23 martie 2018,
https://www.thelocal.de/20180323/two-thirds-of-germans-think-the-
country-has-a-major-loneliness-problem.
7. Janene Pieters, „Over a Million Dutch Are Very Lonely“, NL Times, 21
septembrie 2017, https://nltimes.nl/2017/09/21/million-dutch-lonely.
8. Rick Noack, „Isolation is rising in Europe. Can loneliness ministers help
change that?“, Washington Post, 2 februarie 2018,
https://www.washingtonpost.com/news/worldviews/wp/2018/02/02/isolat
ion-is-rising-in-europe-can-loneliness-ministers-help-change-that/.
9. „Einsamkeitsgefühl“, Bundesamt für Statistik, 2017,
https://www.bfs.admin.ch/bfs/de/home/statistiken/bevoelkerung/migratio
n-integration/integrationindikatoren/indikatoren/einsamkeitsgefuehl.html.
10. Barbara Taylor, „Are We More Lonely than Our Ancestors?“, BBC
Radio 3: Free Thinking, 2019,
https://www.bbc.co.uk/programmes/articles/2hGYMPLFwx5lQyRPzhTH
R9f/are-we-more-lonely-than-our-ancestors. Conform unui raport
publicat în 2017 de Comisia Jo Cox pentru Singurătate, mai mult de 9
milioane de persoane din Marea Britanie se simt singure adesea sau
întotdeauna, iar 42% nu au nici un prieten la serviciu, conform unui
sondaj efectuat în 2014 de către fundația de caritate Relate. Vezi
„Combatting Loneliness One Conversation at a Time: A Call to Action“,
Jo Cox Commission on Loneliness, 15 decembrie 2017, p. 8,
https://www.ageuk.org.uk/globalassets/age-uk/documents/reports-and-
publications/reports-and-briefings/active-
communities/rb_dec17_jocox_commission_finalreport.pdf; „Friends“,
 Relate.org, 2014, https://www.relate.org.uk/policy-campaigns/our-
campaigns/way-we-are-now-2014/friends.
11. Connor Ibbetson, „A Quarter of Britons Don’t Have a Best Friend“,
YouGov, 25 septembrie 2019,
https://yougov.co.uk/topics/relationships/articles-
reports/2019/09/25/quarter-britons-dont-have-best-friend; Alexandra
Topping, „One in 10 Do Not Have a Close Friend and Even More Feel
Unloved, Survey Finds“, Guardian, 12 august 2014,
https://www.theguardian.com/lifeandstyle/2014/aug/12/one-in-ten-
people-have-no-close-friends-relate.
12. Emma Elsworthy, „More than Half of Britons Describe Their
Neighbours as «strangers»“, Independent, 29 mai 2018,
https://www.independent.co.uk/news/uk/home-news/britons-neighbours-
strangers-uk-community-a8373761.html; Emma Mamo, „How to Combat
the Rise of Work­place Lonelines“, Totaljobs, 30 iulie 2018,
https://www.totaljobs.com/insidejob/how-to-combat-the-rise-of-
workplace-loneliness/.
13. Pentru Coreea de Sud, vezi Ju-young Park, „Lonely in Korea? You’re
Not Alone“, Korea Herald, 3 aprilie 2019,
http://www.koreaherald.com/view.php?ud=20190403000445; „South
Korea: Likelihood of Feeling Lonely Often 2020“, Statista, accesat la 1
iunie 2020, https://www.statista.com/statistics/1042186/south-korea-
likelihood-loneliness/. Pentru China, vezi Ye Luo și Linda J. Waite,
„Loneliness and Mortality Among Older Adults in China“, The Journals
of Gerontology Series B, Psychological Sciences and Social Sciences 69,
nr. 4, iulie 2014, pp. 633–645, https://doi.org/10.1093/geronb/gbu007.
Pentru Japonia, vezi Michael Hoffman, „Japan Struggles to Keep
Loneliness at Arm’s Length“, Japan Times, 10 noiembrie 2018,
https://www.japantimes.co.jp/news/2018/11/10/national/media-
national/japan-struggles-keep-loneliness-arms-length/#.XtUW01NKhok.
În India, 50% dintre respondenți au declarat că vor petrece probabil mare
parte din anul 2020 singuri; vezi „India – Opinion on Likelihood of
Loneliness 2019 and 2020“, Statista, 28 ianuarie 2020,
https://www.statista.com/statistics/1041015/india-opinion-likelihood-of-
 loneliness/ . Unul din cinci australieni declară că „au cu cine vorbi rareori
sau niciodată“; vezi Melissa Davey, „Loneliness Study Finds One in Five
Australians Rarely or Never Have Someone to Talk To“, Guardian, 8
noiembrie 2018, https://www.theguardian.com/australia-
news/2018/nov/09/loneliness-study-finds-one-in-five-australians-rarely-
or-never-have-someone-to-talk-to. Statisticile despre singurătate în
America de Sud sau în Africa sunt mai rare, însă aceasta se datorează mai
degrabă unei lipse de studii în acest sens, și nu dovezilor contrarii. De
exemplu, în Africa de Sud, unul din zece adulți se confruntă deja cu o
singurătate acută; vezi Nancy Phaswana-Mafuya și Karl Peltzer,
„Prevalence of loneliness and associated factors among older adults in
South Africa“, 2017,
http://ulspace.ul.ac.za/bitstream/handle/10386/2783/phaswana-
mafuya_prevalence_2017.pdf. Unul din șase adolescenți din America
Latină și din Caraibe se simte singur; vezi S.R. Sauter, L.P. Kim și K.H.
Jacobsen, „Loneliness and friendlessness among adolescents in 25
countries in Latin America and the Caribbean“, Child and Adolescent
Mental Health 25, 2020, pp. 21–27, https://doi.org/10.1111/camh.12358.
Cercetările din țările în curs de dezvoltare din America Latină
semnalează sărăcia ca fiind puternic corelată cu izolarea socială și cu
singurătatea; vezi Rubén Kaztman, „Seduced and Abandoned: The Social
Isolation of the Urban Poor“, Cepal Review 75 (2001).
14. Jason Danely, „The Limits of Dwelling and Unwitnessed Death“,
Cultural Anthropology 34 nr. 2, 2019, https://doi.org/10.14506/ca34.2.03.
15. Observați că „Saito San“ este un personaj compozit. Detalii adaptate din
Shiho Fukada, „Japan’s Prisons Are a Haven for Elderly Women“,
Bloomberg, 16 martie 2018,
https://www.bloomberg.com/news/features/2018-03-16/japan-s-prisons-
are-a-haven-for-elderly-women.
16. „Jailed for Stealing Grapes: The Motives of Japan’s Elderly Inmates“,
BBC News, 18 februarie 2019, https://www.bbc.com/news/world-asia-
47197417.
17. Asakuma Mei, „Japan’s Jails a Sanctuary for Seniors“, NHK World, 25
decembrie 2019,
 https://www3.nhk.or.jp/nhkworld/en/news/backstories/761/.
18. Fukada, „Japan’s Prisons Are a Haven for Elderly Women“.
19. „Jailed for Stealing Grapes: The Motives of Japan’s Elderly Inmates“;
Hiroyuki Kuzuno, „Neoliberalism, Social Exclusion, and Criminal
Justice: A Case in Japan“, Hitosubashi Journal of Law and Politics, 40,
2012, pp.15–32.
20. Tom Underwood, „Forgotten Seniors Need Time, Care“, AJC Atlanta
News, 5 octombrie 2010, https://www.ajc.com/news/opinion/forgotten-
seniors-need-time-care/s6mdH3uUuYzZRcApmVYmvL/.
21. „Over a Million Older People in the UK Regularly Feel Lonely“, Age
UK, 3 mai 2014, https://www.ageuk.org.uk/latest-news/archive/over-1-
million-older-people-in-uk-feel-lonely/.
22. Emily Rauhala, „He Was One of Millions of Chinese Seniors Growing
Old Alone. So He Put Himself up for Adoption“, Washington Post, 2 mai
2018, https://www.washingtonpost.com/world/asia_pacific/he-was-one-
of-millions-of-chinese-seniors-growing-old-alone-so-he-put-himself-up-
for-adoption/2018/05/01/53749264-3d6a-11e8-912d-
16c9e9b37800_story.html.
23. Această experiență m-a motivat să încep cercetările asupra singurătății
în rândurile celor pe care eu îi numesc generația K („K“ după eroina lor,
Katniss Everdeen), vezi, de exemplu „Think Millennials Have It Tough?
For Generation K, Life Is Even Harsher“, Guardian, 19 martie 2016,
https://www.theguardian.com/world/2016/mar/19/think-millennials-have-
it-tough-for-generation-k-life-is-even-harsher.
24. Jamie Ballard, „Millennials Are the Loneliest Generation“, YouGov, 30
iulie 2019, https://today.yougov.com/topics/lifestyle/articles-
reports/2019/07/30/loneliness-friendship-new-friends-poll-survey.
25. Clare Murphy, „Young More Lonely than the Old“, BBC News, 25 mai
2010, http://news.bbc.co.uk/1/hi/health/8701763.stm; „Children’s and
Young People’s Experiences of Loneliness“, Office for National
Statistics, 2018,
https://www.ons.gov.uk/peoplepopulationandcommunity/wellbeing/articl
es/childrensandyoungpeoplesexperiencesofloneliness/2018#how-
common-is-loneliness-in-children-and-young-people.
26. „Daily Chart – Loneliness is pervasive and rising, particularly among
the young“, Economist, 31 august 2018,
https://www.economist.com/graphic-detail/2018/08/31/loneliness-is-
pervasive-and-rising-particularly-among-the-young.
27. Aceste cifre se referă la impactul singurătății asupra speranței de viață.
Vezi Julianne Holt-Lunstad, Timothy B. Smith și J. Bradley Layton,
„Social Relationships and Mortality Risk: A Meta-Analytic Review“,
PLOS Medicine, 2010, https://doi.org/10.1371/journal.pmed. Vezi mai
ales Fig. 6. În timp ce acest studiu vorbește despre relațiile sociale
insuficiente sau neadecvate, prin comparație cu cele adecvate, și ne arată
că cei cu relații sociale adecvate au cu 50% mai multe șanse de
supraviețuire, studiile incorporate în această analiză nu abordează toate
aceleași subiecte; unele analizează izolarea socială, altele singurătatea,
altele lipsa susținerii sociale. Într-un studiu ulterior din 2015, care a
inclus de două ori mai multe articole și de zece ori mai mulți participanți,
comparativ cu metaanaliza anterioară, încercând în același timp să separe
cercetările privind izolarea socială de cele legate de singurătate, autorii
au descoperit că izolarea socială și singurătatea au un impact negativ
asemănător asupra șanselor noastre de supraviețuire. Vezi Julianne Holt-
Lunstad et al., „Loneliness and Social Isolation as Risk Factors for
Mortality: A Meta-Analytic Review“, Perspectives on Psychological
Science, 10, nr. 2, 2015. Pentru mai multe detalii privind calcularea
consecințelor medicale ale singurătății și izolării sociale, vezi Capitolul 2.
28. Julianne Holt-Lunstad, „The Potential Public Health Relevance of
Social Isolation and Loneliness: Prevalence, Epidemiology, and Risk
Factors“, Public Policy & Aging Report 27, nr. 4, 2017, pp.127–30,
https://doi-org.lib­proxy.ucl.ac.uk/10.1093/ppar/prx030. Vezi Capitolul 2,
notele 7 și 8, pentru o discuție mai detaliată a felului în care singurătatea
este definită în diverse studii.
29. Holt-Lunstad et al., „Social Relationships and Mortality Risk“; vezi și
Holt-Lunstad et al., „Loneliness and Social Isolation as Risk Factors for
Mortality“.
30. Corinne Purtill, „Loneliness costs the US almost $7 billion extra each
year“, Quartz, 28 octombrie 2018, https://qz.com/1439200/loneliness-
 costs-the-us-almost-7-billion-extra-each-year/.
31. HM Treasury, „Policy paper: Spending Round 2019“, Gov.uk, 4
septembrie 2019, https://www.gov.uk/government/publications/spending-
round-2019-document/spending-round-2019.
32. Kate Ferguson, „Lonely Brits are costing the economy £1.8 billion a
year, report reveals“, The Sun, 20 martie 2019,
https://www.thesun.co.uk/news/8675568/lonely-brits-are-costing-the-
economy/.
33. Emma Mamo, „How to combat the rise of workplace loneliness“, Total
Jobs, https://www.totaljobs.com/insidejob/how-to-combat-the-rise-of-
workplace-loneliness/.
34. Tehnic vorbind, este Scara Singurătății Revizuită a Universității din
California; în 1980, unele denumiri au fost înlocuite cu altele mai
pozitive, pentru a preveni tendința participanților de a „dori“ un scor mai
ridicat. Vezi D. Russell, L.A. Peplau și C.E. Cutrona, „The Revised
UCLA Loneliness Scale: Concurrent and Discriminant Validity
Evidence“, Journal of Personality and Social Psychology 39, nr. 3, 1980,
pp. 472–80. Lucrarea inițială a fost citată de mai mult de 1.500 de ori.
35. Observați că unele dintre răspunsuri sunt marcate pe scară inversă. Într-
un context academic formal, participanții nu ar ști ce întrebări sunt
marcate pe scară inversă.
36. Rhitu Chatterjee, „Americans Are A Lonely Lot, And Young People
Bear The Heaviest Burden“, NPR, 1 mai 2018,
https://www.npr.org/sections/health-
shots/2018/05/01/606588504/americans-are-a-lonely-lot-and-young-
people-bear-the-heaviest-burden; „Loneliness and the Workplace: 2020
U.S. Report“, Cigna, ianuarie 2020, p.3,
https://www.multivu.com/players/English/8670451-cigna-2020-
loneliness-index/docs/CignaReport_1579728920153-379831100.pdf.
37. Vezi, de exemplu, E.G. West, „The Political Economy of Alienation:
Karl Marx and Adam Smith“, Oxford Economic Papers 21, nr. 2, martie
1969, pp. 1–23, https://www.jstor.org/stable/2662349?seq=1; Fay Bound
Alberti, „Stop medicalising loneliness – history reveals it’s society that
needs mending“, The Conversation, 19 noiembrie 2019,
 https://theconversation.com/stop-medicalising-loneliness-history-reveals-
its-society-that-needs-mending-127056; Bill Callanan, „Loneliness as a
Theme in the Life and Writings of C.G. Jung“, Irish Association of
Humanistic and Integrative Psychotherapy, Irish Association of
Humanistic and Integrative Psychotherapy 31, iarna 1997,
https://iahip.org/inside-out/issue-31-winter-1997/loneliness-as-a-theme-
in-the-life-and-writings-of-c-g-jung%E2%80%A8; Sean Redmond, „The
loneliness of science fiction“, Disruptr, 5 mai 2019,
https://disruptr.deakin.edu.au/society/the-loneliness-of-science-fiction/;
Aldous Huxley, The Doors of Perception (Chatto & Windus, 1954);
Black Mirror sezonul 4, episodul 4, „Hang the D.J.“; Marie Hendry,
Agency, Loneliness and the Female Protagonist in the Victorian Novel,
Cambridge Scholars Publishing, 2019. Pentru mai multe despre
conexiunile făcute de Arendt între singurătate și regimul totalitar, vezi
Capitolul 3.
38. „Majority Worldwide Say Their Society Is Broken – an Increasing
Feeling among Britons“, Ipsos MORI, 12 septembrie 2019,
https://www.ipsos.com/ipsos-mori/en-uk/global-study-nativist-populist-
broken-society-britain.
39. „State of the Global Workplace“, Gallup, 2017, ne arată cât de rău stăm.
Datele provin din 155 de țări și sunt disponibile la
https://www.gallup.com/workplace/238079/state-global-workplace-
2017.aspx.
40. „GSS Data Explorer: Can People Be Trusted“, NORC la Universitatea
din Chicago, https://gssdataexplorer.norc.org/variables/441/vshow.
41. „Pope Francis’ morning Mass broadcast live every day“, Vatican News,
8 martie 2020, https://www.vaticannews.va/en/pope/news/2020-03/pope-
francis-daily-mass-casa-santa-marta-coronavirus.html; Shirley Ju, „How
DJ D-Nice’s Club Quarantine Became an Isolation Sensation“, Variety,
28 martie 2020, https://variety.com/2020/music/news/dj-d-nice-club-
quarantine-rihanna-michelle-obama-interview-1203541666/. Discursul
anti-China a crescut cu 900%, în timp ce instigarea la ură on-line a
crescut cu 70% în rândul copiilor și adolescenților între decembrie 2019
și martie 2020. Vezi „Rising Levels of Hate Speech & Online Toxicity
 During This Time of Crisis,“ Light, 2020,
https://l1ght.com/Toxicity_during_coronavirus_Report-L1ght.pdf; vezi și
Elise Thomas, „As the Coronavirus Spreads, Conspiracy Theories Are
Going Viral Too“, Foreign Policy, 14 aprilie 2020,
https://foreignpolicy.com/2020/04/14/as-the-coronavirus-spreads-
conspiracy-theories-are-going-viral-too/; Queenie Wong, „Coronavirus
sparks a different kind of problem for social networks“, CNet, 25 martie
2020, https://www.cnet.com/news/on-twitter-facebook-and-tiktok-
racism-breaks-out-amid-coronavirus-pandemic/?ftag=CAD-03-10aaj8j.
42. Pentru legătura dintre rasă și singurătate, vezi, de exemplu, British Red
Cross, „Barriers to Belonging: An exploration of loneliness among
people from Black, Asia and Minority Ethnic Backgrounds“, British Red
Cross, 2019, p.12, raportul original poate fi descărcat la
https://www.redcross.org.uk/about-us/what-we-do/we-speak-up-for-
change/barriers-to-belonging#Key%20findings; „Loneliness and the
Workplace: 2020 U.S. Report“, Cigna, 2020,
https://www.cigna.com/static/www-cigna-com/docs/about-
us/newsroom/studies-and-reports/combatting-loneliness/cigna-2020-
loneliness-report.pdf . Observați și că în cazul copiilor de până la 8 ani
experiențele de discriminare rasială semnalează sentimentele de
singurătate și de depresie nouă luni mai târziu. Vezi See N. Priest et al.,
„Effects over time of self-reported direct and vicarious racial
discrimination on depressive symptoms and loneliness among Australian
school students“, BMC Psychiatry 17, nr. 50, 2017,
https://doi.org/10.1186/.s12888-017-1216-3. Pentru mai multe de­spre
comportamentul sexist și singurătate, vezi Y. Joel Wong et al., „Meta-
Analyses of the Relationship Between Conformity to Masculine Norms
and Mental Health-Related Outcomes“, Journal of Counseling
Psychology 64, nr. 1, 2017, pp. 80–93,
http://dx.doi.org/10.1037/cou0000176 ; Mark Rubin et al., „A
confirmatory study of the relations between workplace sexism, sense of
belonging, mental health, and job satisfaction among women in male-
dominated industries“, Journal of Applied Social Psychology 49, nr. 5,
2019, pp. 267–282, https://doi.org/10.1111/jasp.12577.
43. Vezi, de exemplu, despre participarea tot mai scăzută la serviciile
religioase: Lydia Saad, „Catholics’ Church Attendance Resumes
Downward Slide“, Gallup News, 9 aprilie 2018,
https://news.gallup.com/poll/232226/church-attendance-among-
catholics-resumes-downward-slide.aspx; „In U.S., Decline of Christianity
Continues at Rapid Pace“, Pew Research Center, 17 octombrie 2019,
https://www.pewforum.org/2019/10/17/in-u-s-decline-of-christianity-
continues-at-rapid-pace/; The Church of England Research and Statistics,
„Statistics for Mission 2018“, Research and Statistics 2019,
https://www.churchofengland.org/sites/default/files/2019-
10/2018StatisticsForMission.pdf; pentru alte țări europene, vezi Philip S.
Brenner, „Cross-National Trends in Religious Service Attendance“,
Public Opinion Quarterly 80, nr. 2, mai 2016, pp. 563–83,
https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC4888582/; Harry
Freedman, „Are American synagogues on the road to renewal – or
perdition?“, Jewish Chronicle, 21 decembrie 2018,
https://www.thejc.com/judaism/features/are-american-synagogues-on-
the-road-to-renewal-or-perdition-1.474204. Observați totuși că
participarea la serviciile religioase și devotamentul rămân accentuate în
rândul populațiilor musulmane din Africa subsahariană, Orientul
Mijlociu și Asia de Sud, precum și în populațiile creștine din Africa
subsahariană și din America Latină. „How religious commitment varies
by country among people of all ages“, Pew Research Center, 13 iunie
2018, https://www.pewforum.org/2018/06/13/how-religious-
commitment-varies-by-country-among-people-of-all-ages/. Pentru
participarea scăzută în organizațiile de părinți și profesori, sindicate,
precum și pentru numărul tot mai scăzut de prietenii apropiate, vezi, de
exemplu, Segann Martie, „Students, parents pay the price for PTA
membership declines“, Shreveport Times, 6 mai 2016,
https://eu.shreveporttimes.com/story/news/education/2016/05/06/students
-and-their-parents-pay-price-pta-membership-declines/83970428/;
Brittany Murray, Thurston Domina, Linda Renzulli și Rebecca Boylan,
„Civil Society Goes to School: Parent-Teacher Associations and the
Equality of Educational Opportunity“, RSF 5, nr. 3, martie 2019, pp. 41–
 63, https://doi.org/10.7758/RSF.2019.5.3.0; Camilla Turner, „Working
mothers now too busy to join parent teacher associations, leading
headmistress says“, Telegraph, 18 noiembrie 2019,
https://www.telegraph.co.uk/news/2019/11/18/working-mothers-now-
busy-join-parent-teacher-associations-leading/; Niall McCarthy, „The
State of Global Trade Union Membership I.E., [Infographic]“, Forbes, 6
mai 2019, https://www.forbes.com/sites/niallmccarthy/2019/05/06/the-
state-of-global-trade-union-membership-infographic/#3584b31c2b6e;
Miller McPherson, Lynn Smith-Lovin, și Matthew E. Brashears, „Social
Isolation in America: Changes in Core Discussion Networks over Two
Decades“, American Sociological Review 71, nr. 3, iunie 2006, pp. 353–
375, https://doi.org/10.1177/000312240607100301.
44. Pentru o analiză mai detaliată a numărului tot mai mic de contacte
fizice, vezi Tiffany Field, Touch, ediția a 2-a, MIT Press, 2014. Pentru
Statele Unite: Jean M. Twenge, Ryne A. Sherman, Brooke E. Wells,
„Declines in Sexual Frequency among American Adults, 1989–2014“,
Archives of Sexual Behavior 46, 2017, pp. 2389–401,
https://doi.org/10.1007/s10508-017-0953-1; vezi și Kate Julian, „Why
Are Young People Having So Little Sex?“ The Atlantic, decembrie 2018,
https://www.theatlantic.com/magazine/archive/2018/12/the-sex-
recession/573949/; pentru Marea Britanie: „British people « having less
sex » than previously“ BBC, 8 martie 2019,
https://www.bbc.co.uk/news/health-48184848; pentru date globale (mai
ales Australia, Finlanda, Japonia): „Are we really in the middle of a
global sex recession?“, Guardian, 14 noiembrie 2018,
https://www.theguardian.com/lifeandstyle/shortcuts/2018/nov/14/are-we-
really-in-the-middle-of-a-global-sex-recession.
45. Alison Flood, „Britain has closed almost 800 libraries since 2010,
figures show“, Guardian, 5 decembrie 2019,
https://www.theguardian.com/books/2019/dec/06/britain-has-closed-
almost-800-libraries-since-2010-figures-show; „Table 1: IMLS
Appropriations History, 2008–2015 (Budget Authority in 000s)“,
Institute of Museum and Library Services, 2015,
https://www.imls.gov/assets/1/News/FY14_Budget_Table.pdf; Peggy
 McGlone, „For third year in a row, Trump’s budget plan eliminates arts,
public TV and library funding“, Washington Post, 18 martie 2019,
https://www.washingtonpost.com/lifestyle/style/for-third-year-in-a-row-
trumps-budget-plan-eliminates-arts-public-tv-and-library-
funding/2019/03/18/e946db9a-49a2-11e9-9663-
00ac73f49662_story.html.
46. Jonathan D. Ostry, Prakash Loungani și Davide Furceri, „Neoliberalism:
Oversold?“ IMF, iunie 2016,
https://www.imf.org/external/pubs/ft/fandd/2016/06/pdf/ostry.pdf.
47. Lawrence Mishel și Julia Wolfe, „CEO compensation has grown 940%
since 1978“, Economic Policy Institute, 14 august 2019,
https://www.epi.org/publication/ceo-compensation-2018/.
48. Richard Partington, „Inequality: is it rising, and can we reverse it?“,
Guardian, 9 septembrie 2019,
https://www.theguardian.com/news/2019/sep/09/inequality-is-it-rising-
and-can-we-reverse-it. Datele originale din IFS Deaton Review. Vezi și
analiza Congresului Sindicatelor făcută asupra Sondajului Averii și
Capitalului realizat de Biroul Național de Statistică (ultimele date
măsurate în perioada aprilie 2016 și martie 2018) discutate de Nikki
Pound, „Record wealth inequality shows why our economy is rigged
against working people“, Trade Unions Congress, 6 decembrie 2019,
https://www.tuc.org.uk/blogs/record-wealth-inequality-shows-why-our-
economy-rigged-against-working-people.
49. Sărăcia este un factor de risc atât pentru izolarea socială, cât și pentru
singurătate. Vezi Jan Eckhard, „Does Poverty Increase the Risk of Social
Isolation? Insights Based on Panel Data from Germany“, The Sociology
Quarterly 59, nr. 2, mai 2018, pp. 338–59,
https://doi.org/10.1080/00380253.2018.1436943; „How do you identify
or recognise the most lonely?“, Campaign to End Loneliness, 2020,
https://www.campaigntoendloneliness.org/frequently-asked-
questions/identify-most-isolated/; Emily Cuddy și Richard V. Reeves,
„Poverty, isolation, and opportunity“, The Brookings Institution, 31
martie 2015, https://www.brookings.edu/blog/social-mobility-
memos/2015/03/31/poverty-isolation-and-opportunity/; Miriam J.
 Stewart et al., „Poverty, Sense of Belonging and Experiences of Social
Isolation“, Journal of Poverty 13, nr. 2, mai 2009, pp. 173–195,
https://www.researchgate.net/publication/240235963_Poverty_Sense_of_
Belonging_and_Experiences_of_Social_Isolation.
50. „2020 Edelman Trust Barometer“, Edelman Holdings, 19 ianuarie 2020,
https://www.edelman.com/trustbarometer.
51. „Margaret Thatcher Interview for Sunday Times“, Margaret Thatcher
Foundation, 1 mai 1981,
https://www.margaretthatcher.org/document/104475.
52. Vezi, de exemplu, Martin A. Nowak și Roger Highfield,
SuperCooperators: Beyond the Survival of the Fittest: Why Cooperation,
Not Competition, is the Key of Life, Canongate, 2012.
53. Jean M. Twenge, W. Keith Campbell, și Brittany Gentile, „Increases in
individualistic words and phrases in American books, 1960-2008“, PloS
One 7, nr. 7, 2012, https://doi.org/10.1371/journal.pone.0040181.
54. John Tierney, „A Generation’s Vanity, Heard Through Lyrics“, The New
York Times, 25 aprilie 2011,
https://www.nytimes.com/2011/04/26/science/26tier.html.
55. Xi Zou și Huajian Cai, „Charting China’s Rising Individualism in
Names, Songs, and Attitudes“, Harvard Business Review, 11 martie
2016, https://hbr.org/2016/03/charting-chinas-rising-individualism-in-
names-songs-and-attitudes.

2. Singurătatea ucide
1. Vezi, de exemplu, Louise C. Hawkley și John P. Capitanio, „Perceived
social isolation, evolutionary fitness and health outcomes: a lifespan
approach“, Philosophical Transactions of the Royal Society, mai 2015:
https://doi.org/10.1098/rstb.2014.0114.
2. Despre singurătate și inflamația cronică, vezi K. Smith, S. Stewart, N.
Riddell și C. Victor, „Investigating the Relationship Between Loneliness
and Social Isolation With Inflammation: A Systematic Review“,
Innovation in Aging 2, nr. 2, noiembrie 2018, pp. 839–840,
https://doi.org/10.1093/geroni/igy023.3129; Lisa M. Jaremka et al.,
„Loneliness promotes inflammation during acute stress“, Psychological
 Science 24, nr. 7, iulie 2013, pp. 1089–97,
https://doi.org/10.1177/0956797612464059. Despre singurătate și reacția
sistemului imunitar, vezi Angus Chen, „Loneliness May Warp Our
Genes, And Our Immune Systems“, NPR, 29 noiembrie 2015,
https://www.npr.org/sections/health-
shots/2015/11/29/457255876/loneliness-may-warp-our-genes-and-our-
immune-systems.
3. Vezi N. Grant, M. Hamer și A. Steptoe, „Social Isolation and Stress-
related Cardiovascular, Lipid, and Cortisol Responses“, Annals of
Behavioral Medicine 37, 2009, pp. 29–37,
https://doi.org/10.1007/s12160-009-9081-z. Andrew Steptoe et al.,
„Loneliness and neuroendocrine, cardiovascular, and inflammatory stress
responses in middle-aged men and women“, Psychoneuroendocrinology
29, nr. 5, 2004, pp. 593–611,
https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/15041083; L.D. Doane și E.K.
Adam, „Loneliness and cortisol: Momentary, day-to-day, and trait
associations“, Psychoneuroendocrinology 35, 2010, pp. 430–441,
https://doi.org/10.1016/j.psyneuen.2009.08.005.
4. L.C. Hawkley, R.A. Thisted, C.M. Masi și J.T. Cacioppo, „Loneliness
predicts increased blood pressure: 5-year cross-lagged analyses in
middle-aged and older adults“, Psychology and Aging 25, nr. 1, martie
2010, pp. 132–141, https://doi.org/10.1037/a0017805; Kerry J. Ressler,
„Amygdala activity, fear, and anxiety: modulation by stress“, Biological
Psychiatry 67, nr. 12, iunie 2010, pp. 1117–19,
https://doi.org/10.1016/j.biopsych.2010.04.027.
5. Steven W. Cole, John P. Capitanio, Katie Chun, Jesusa M.G. Arevalo,
Jeffrey Ma și John T. Cacioppo, „Myeloid differentiation architecture of
leukocyte transcriptome dynamics in perceived social isolation“,
Proceedings of the National Academy of Sciences 112, nr. 49, decembrie
2015, pp. 15142–47,
https://www.pnas.org/content/pnas/early/2015/11/18/1514249112.full.pdf
; pentru o lectură accesibilă publicului larg, vezi „Loneliness triggers
cellular changes that can cause illness, study shows“, Universitatea din
Chicago Chicago, 23 noiembrie 2015,
 https://www.sciencedaily.com/releases/2015/11/151123201925.htm.
6. „Stress Weakens the Immune System“, American Psychological
Association, 23 februarie 2006,
https://www.apa.org/research/action/immune.
7. Aceasta este dintr-o metaanaliză care a luat în considerare douăzeci și trei
de studii diferite; „Măsurile legate de relațiile sociale îndeplinesc
criteriile de incluziune pentru singurătate dacă se conformează definiției
acesteia ca fiind un sentiment subiectiv negativ asociat cu precepția cuiva
conform căreia relațiile cu ceilalți sunt deficiente.“ Pentru că acesta este
un metastudiu, există multe alte definiții diferite ale singurătății, folosite
în substudii, unele dintre acestea fiind cronice. N.K.. Valtorta et al.,
„Loneliness and social isolation as risk factors for coronary heart disease
and stroke: systematic review and meta-analysis of longitudinal
observational studies“, BMJ Journals: Heart 102, nr. 13, 2016, pp. 1009–
16, http://dx.doi.org/10.1136/heartjnl-2015-308790; J.H. Tjalling et al.,
„Feelings of loneliness, but not social isolation, predict dementia onset:
results from the Amsterdam Study of the Elderly (AMSTEL)“, Journal of
Neurology Neurosurgery and Psychiatry, 2012, doi: 10.1136/jnnp-2012-
302755.
8. J. Holt-Lunstad et al., „Loneliness and social isolation as risk factors for
mortality: a meta-analytic review“. Aceasta este o altă metaanaliză, astfel
că singurătatea este definită în diferite feluri. O astfel de analiză poate lua
în considerare date și rezultate din sute de studii posibile despre un
subiect identic sau asemănător, căutând tipare și trăgând concluzii foarte
generale – un mod extrem de util de a combina date despre mii de unități
de observare. Însă, în rezumarea cercetărilor privind singurătatea, aceste
date pot fi oarecum problematice, pentru că fiecare dintre „studiile sursă“
se poate să fi avut o definiție oarecum diferită a singurătății, sau să fi
măsurat singurătatea de-a lungul unei anumite perioade de timp. Prin
urmare, în acest caz, nu putem lega în mod categoric aceste probleme de
sănătate de singurătatea cronică sau situațională, pentru că unele dintre
studiile din aceste metaanalize s-au concentrat fie asupra uneia, fie asupra
celeilalte, fie nu au specificat. (În fond, până și Scara Singurătății
realizată de Universitatea din California raportează doar nivelul de
 singurătate din exact acel moment).
9. În termeni generali, vezi S. Shiovitz-Ezra și L. Ayalon, „Situational
versus chronic loneliness as risk factors for all-cause mortality“,
International Psychogeriatrics 22, nr. 3, 2010, pp. 455–462,
doi:10.1017/S1041610209991426; pentru studii efectuate în închisori,
asupra persoanelor închise în celule individuale timp de cel puțin
cincisprezece zile, vezi B.A. Williams et al., „The Cardiovascular Health
Burdens of Solitary Confinement“, Journal of General Internal Medicine
34, 2019, pp. 1977–80, https://doi.org/10.1007/s11606-019-05103-6.
Vezi și Adam Gabbatt, „Social recession: how isolation can affect
physical and mental health“, Guardian, 18 martie 2020,
https://www.theguardian.com/world/2020/mar/18/coronavirus-isolation-
social-recession-physical-mental-health; Gabriel Banschick, „How to
Manage the Psychological Effects of Quarantine“, Psychology Today, 20
martie 2020, https://www.psychologytoday.com/us/blog/the-intelligent-
divorce/202003/how-manage-the-psychological-effects-quarantine; și, de
asemenea, cercetări privind diferitele efecte ale carantinei în timpul
epidemiei de SARS în Toronto din 2002–2004, în care s-au chestionat
129 de persoane carantinate la scurt timp după încheierea perioadei de
izolare. Stresul posttraumatic a fost identificat la 28,9% dintre persoane,
iar depresia la 31,9%; vezi L. Hawryluck et al., „SARS control and
psychological effects of quarantine, Toronto, Canada“, Emerging
Infectious Diseases 10, nr. 7, 2004, pp. 1206–12,
https://doi.org/10.3201/eid1102.040760.
10. James Lynch, A Cry Unheard: New Insights into the Medical
Consequences of Loneliness, Bancroft Press, 2000, p.91.
11. S. Shiovitz-Ezra și L. Ayalon, „Situational versus Chronic Loneliness as
Risk Factors for All-Cause Mortality“, International Psychogeriatrics 22,
nr. 3, 2010, pp. 455–462.
12. See Nora Rubel, Doubting the Devout: The Ultra-Orthodox in the
Jewish-American Imagination, Columbia University Press, 2009.
13. Avi Weiss, „A Picture of the Nation“, Taub Center, 14, 2018,
http://taubcenter.org.il/wp-content/files_mf/pon201895.pdf; Tzvi Lev,
„Education rising, poverty dropping among haredim“, Israel National
 News, 31 decembrie 2017,
http://www.israelnationalnews.com/News/News.aspx/240041.
14. Sursa acestei cifre „de șapte ori“ este din anii 2011–12; vezi, de
exemplu, Shmuly Yanklowitz, „An Obesity Problem in the Orthodox
Community?“, 25 aprilie 2012, https://jewishweek.timesofisrael.com/an-
obesity-problem-in-the-orthodox-community/; Ari Galahar, „Haredi
sector suffers from obesity“, Ynet News, 1 septembrie 2011,
https://www.ynetnews.com/articles/0,7340,L-4116222,00.html.
15. Nitsa Kasir și Dmitri Romanov, „Quality of Life Among Israel’s
Population Groups: Comparative Study“, The Haredi Institute for Public
Affairs, mai 2018, p.51.
16. Melrav Arlosoroff, „Israel’s Economic Future is Wasting Away in
Israel’s Yeshivas“, Haaretz, 13 noiembrie 2018,
https://www.haaretz.com/israel-news/business/.premium-israel-s-
economic-future-is-wasting-away-in-israel-s-yeshivas-1.6652106;
„Israeli women do it by the numbers“, Jewish Chronicle, 7 aprilie 2014,
https://www.thejc.com/israeli-women-do-it-by-the-numbers-1.53785.
17. Tali Heruti-Sover, „Ultra-Orthodox Women Work Less, Earn Less – and
Not by Choice, Study Shows“, Haaretz, 30 aprilie 2019,
https://www.haaretz.com/israel-news/.premium-ultra-orthodox-women-
work-less-earn-less-and-not-by-choice-study-shows-1.7183349; Sagi
Agmon, „Report: Haredi employment is down; Haredi poverty is up“,
Hiddush News, 21 decembrie 2018, http://hiddush.org/article-23296-0-
Report_Haredi_employment_is_down;_Haredi_poverty_is_up.aspx.
18. Dan Zaken, „Haredim aren’t as poor as you think“, Globes, 17
decembrie 2018, https://en.globes.co.il/en/article-haredim-arent-as-poor-
as-you-think-1001265187.
19. „Live Long and Prosper: Health in the Haredi Community“, Taub
Center for Social Policy Studies in Israel, 31 mai 2016,
http://taubcenter.org.il/does-money-make-you-live-longer-health-in-the-
haredi-community/.
20. Cercetătorii preocupați de sănătatea membrilor comunității de evrei
ultraortodocși observă, într-adevăr, că starea de sănătate declarată poate fi
îndoielnică, de vreme ce există o anumită reticență în a-și „spăla rufele în
 public“, recunoscând în fața cercetătorilor seculari că nu se simt neapărat
foarte bine. Însă datele privind speranța de viață par să susțină adevărul
celor spuse de ei. Trebuie să subliniem, de asemenea, și că, deși
comunitatea evreilor ultraortodocși a avut mai multe cazuri de
coronavirus în 2020 decât populația generală a Israelului, în mod
paradoxal, pentru că pun foarte mult accentul pe comunitate, concluzia
generală este totuși valabilă: speranța de viață a acestora este peste
medie. De asemenea, comunitatea are de regulă un efect benefic asupra
speranței de viață. Vezi ibid.; și pentru date privind epidemia de Covid-
19, Nathan Jeffay, „Two Ultra-Orthodox Bastions Account for 37% of
Israel’s Virus Deaths“, The Times of Israel, 10 mai 2020,
https://www.timesofisrael.com/two-ultra-orthodox-bastions-account-for-
37-of-israels-virus-deaths/.
21. Dov Chernichovsky și Chen Sharony, „The Relationship Between
Social Capital and Health in the Haredi Sector“, Taub Center for Social
Policy Studies in Israel, decembrie 2015, p. 3, http://taubcenter.org.il/wp-
content/files_mf/therelationshipbetweensocialcapitalandhealthintheharedi
sectorenglish.pdf.
22. Vezi ibid., Figura 1.
23. Vezi, de exemplu, „Measuring and Assessing Well-being in Israel“,
OCDE, 31 ianuarie 2016, Figura 3, https://www.oecd.org/sdd/measuring-
and-assessing-well-being-in-Israel.pdf.
24. David G. Myers, „Religious Engagement and Well-Being“, în The
Oxford Handbook of Happiness, ed. Ilona Boniwell, Susan A. David și
Amanda Conley Ayers (Oxford University Press, 2013); Bruce Headey,
Gerhard Hoehne și Gert G. Wagner, „Does Religion Make You Healthier
and Longer Lived? Evidence for Germany“, Social Indicators Research
119, nr. 3, 2014, pp. 1335–61, https://doi.org/10.1007/s11205-013-0546-
x; Daniel E. Hall, „Religious Attendance: More Cost-Effective Than
Lipitor?“, Journal of the American Board of Family Medicine 19, nr. 2,
2006, https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/16513898/.
25. Robert A. Hummer et al., „Religious Involvement and U.S. Adult
Mortality“, Demography 36, nr. 2 (1999), pp. 273–285,
https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/10332617/; vezi și Tyler J.
 VanderWeele, „Religious Communities and Human Flourishing“,
Current Directions in Psychological Science 26, nr. 5, 2017, pp. 476–
481, https://doi.org/10.1177/0963721417721526.
26. Nitsa Kasir și Dmitri Romanov, „Quality of Life Among Israel’s
Population Groups: Comparative Study“, The Haredi Institute for Public
Affairs, mai 2018, p. 51.
27. Rabbi Dow Marmur, „Ultra-Orthodox Jews Are Poorer, But Live
Longer. How Come? Canadian Jewish News 1 martie 2017,
https://www.cjnews.com/perspectives/opinions/ultra-orthodox-jews-
poorer-live-longer-how-come.
28. Rock Positano, „The Mystery of the Rosetan People“, Huffington Post,
28 martie 2008, https://www.huffpost.com/entry/the-mystery-of-the-
roseta_b_73260.
29. B. Egolf et al., „The Roseto effect: a 50-year comparison of mortality
rates“, American Journal of Public Health 82, nr. 8, august 1992, pp.
1089–92, https://doi.org/10.2105/ajph.82.8.1089.
30. Ibid.; vezi și John G. Bruhn, Billy U. Philips și Stewart Wolf, „Social
re­adjustment and illness patterns: Comparisons between first, second and
third generation Italian-Americans living in the same community“,
Journal of Psychosomatic Research 16, nr. 6, octombrie 1972, pp. 387–
394, https://doi.org/10.1016/0022-3999(72)90063-3: „Prima generație a
raportat mai multe schimbări în viața de familie, cea de-a doua generație
a raportat mai multe schimbări în viața personală, iar cea de-a treia
generație a raportat mai multe schimbări în ceea ce privește serviciul și
chestiunile financiare“.
31. Nicole Spector, „«Blue Zones»: 6 secrets to borrow from people who
live the longest“, NBC News, 20 octombrie 2018,
https://www.nbcnews.com/better/health/blue-zones-6-secrets-borrow-
people-who-live-longest-ncna921776.
32. Ibid.
33. Vezi, de exemplu, Joan B. Silk, „Evolutionary Perspectives on the Links
Between Close Social Bonds, Health, and Fitness“, în Sociality,
Hierarchy, Health: Comparative Biodemography, National Academies
Press, 2014, p. 6; Zack Johnson, „The Brain On Social Bonds: Clues
 From Evolutionary Relatives“, Society for Personality and Social
Psychology, 29 iunie 2015, http://www.spsp.org/news-center/blog/brain-
social-bonds; Mary E. Clark, „Meaningful Social Bonding as a Universal
Human Need“, în Conflict: Human Needs Theory, editată de John
Burton, Palgrave Macmillan, 1990, pp. 34–59.
34. Monte Burke, „Loneliness Can Kill You“, Forbes, 6 august 2009,
https://www.forbes.com/forbes/2009/0824/opinions-neuroscience-
loneliness-ideas-opinions.html#75ec4deb7f85.
35. „The Consultation Letters of Dr William Cullen (1710–1790) at the
Royal College of Physicians of Edinburgh“, The Cullen Project,
http://www.cullenproject.ac.uk/docs/4509/. Rețeta lui Cullen este și mai
interesantă atunci când ne gândim că în secolul următor „tratamentul“
pentru „slăbiciunile psihice“ ale femeilor era adesea opusul: odihnă la
pat, izolare și evitarea oricărei activități sociale, inclusiv cititul. Astfel de
tratamente au devenit celebre odată cu nuvela The Yellow Wallpaper, de
Charlotte Perkins Gilman, în care protagonista, închisă într-o cameră din
cauza unei afecțiuni nenumite similare, începe încet-încet să aibă
halucinații.
36. Vezi și „The Harvard Study of Adult Development“, Adult
Development Study, 2015, https://www.adultdevelopmentstudy.org. Se
monitorizează acum a doua generație!
37. Liz Mineo, „Good Genes Are Nice, but Joy Is Better“, Harvard Gazette,
11 aprilie 2017, https://news.harvard.edu/gazette/story/2017/04/over-
nearly-80-years-harvard-study-has-been-showing-how-to-live-a-healthy-
and-happy-life/.
38. Inflamația este o modalitate bună de a face față infecțiilor bacteriene și
leziunilor acute, probleme pe care le avem de regulă când suntem singuri,
nu ca în cazul unui virus transmis de alte persoane din jur – astfel că, într-
un fel, intensificarea inflamației când suntem izolați este normală. Vezi
Angus Chen, „Loneliness May Warp Our Genes, And Our Immune
Systems“, NPR, 29 noiembrie 2015, https://www.npr.org/sections/health-
shots/2015/11/29/457255876/loneliness-may-warp-our-genes-and-our-
immune-systems.
39. Elitsa Dermendzhiyska, „Can Loneliness Kill You?“, Medium, 7
 noiembrie 2018, https://medium.com/s/story/can-loneliness-kill-you-
6ea3cab4eab0.
40. Philip Hunter, „The inflammation theory of disease“, EMBO Reports
13, nr. 11, noiembrie 2012, pp. 968–970,
https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3492709. Impactul
inflamației „explică foarte clar de ce oamenii singuri au un risc mai
crescut de cancer, boli neurodegenerative, precum și infecții virale“,
spune Steve Cole, profesor la Universitatea din California, specializat în
medicină și psihiatrie; Angus Chen, „Loneliness May Warp Our Genes,
And Our Immune Systems“, NPR, 29 noiembrie 2015,
https://www.npr.org/sections/health-
shots/2015/11/29/457255876/loneliness-may-warp-our-genes-and-our-
immune-systems.
41. Bert N. Uchino et al., „Social Support and Immunity“, în The Oxford
Handbook of Psychoneuroimmunology, ed. Suzanne Segerstrom, Oxford
University Press, 2012,
https://www.oxfordhandbooks.com/view/10.1093/oxfordhb/9780195394
399.001.0001/oxfordhb-9780195394399-e-12. Rinovirusurile (răcelile
obișnuite), virusul HIV și anumite virusuri care provoacă cancer sunt mai
active în pacienții izolați social.
42. I.S. Cohen, „Psychosomatic death: Voodoo death in modern
perspective“, Integrative Psychiatry, 16, 1985, pp. 46–51,
https://psycnet.apa.org/record/1985-25266-001.
43. J.K. Kiecolt-Glaser et al., „Psychosocial Modifiers of
Immunocompetence in Medical Students“, Psychosomatic Medicine 46,
nr. 1, 1984: pp. 7–14, https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/6701256/; idem,
„Urinary cortisol levels, cellular immunocompetency and loneliness in
psychiatric inpatients“, Psychosomatic Medicine, 46, 1984, pp. 15–23.
44. N. Grant et al., „Social isolation and stress-related cardiovascular, lipid,
and cortisol responses“, Annals of Behavioral Medicine 37, nr. 1,
februarie 2009, pp. 29–37,
https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/19194770; Y.C. Yang et al.,
„Social isolation and adult mortality: the role of chronic inflammation
and sex differences“, Journal of Health and Social Behavior 54, 2013,
 pp. 183–203, https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3998519/.
45. „Loneliness can be as bad for health as a chronic long-term condition,
says G.P. leader“, Royal College of General Practitioners, 12 octombrie
2017, https://www.rcgp.org.uk/about-us/news/2017/october/loneliness-
can-be-as-bad-for-health-as-a-chronic-long-term-condition-says-gp-
leader.aspx.
46. Vezi Rachel P. Maines, The Technology of Orgasm: „Hysteria“, the
Vibrator, and Women’s Sexual Satisfaction, Johns Hopkins University
Press, 1999.
47. H. Meltzer et al., „Feelings of Loneliness among Adults with Mental
Disorder“, Social Psychiatry and Psychiatric Epidemiology 48, nr. 1,
2013, pp. 5–13, doi:10.1007/s00127-012-0515-8. Observați că studiul se
bazează pe o analiză a unor informații din 2007.
48. Vezi John D. Cacioppo, Louise C. Hawkley și Ronald A. Thisted,
„Perceived Social Isolation Makes Me Sad: Five Year Cross-Lagged
Analyses of Loneliness and Depressive Symptomatology in the Chicago
Health, Aging and Social Relations Study“, Psychology and Aging 25, nr.
2, iunie 2010: pp. 453–463, https://doi.org/10.1037/a0017216. Într-un
studiu asupra olandezilor în vârstă care suferă de depresie, 83% au
raportat că se simt singuri, comparativ cu doar 32% dintre cei care nu
sufereau de depresie. B. Hovast et al., „Loneliness Is Associated with
Poor Prognosis in Late-Life Depression: Longitudinal Analysis of the
Netherlands Study of Depression in Older Persons“, Journal of Affective
Disorders 185, 2015, pp. 1–7, doi:10.1016/j.jad.2015.06.036. Cercetările
recente asupra adolescenților ne arată că, cu cât o persoană tânără este
mai singură, cu atât este mai predispusă la depresie, precum și faptul că,
cu cât sunt mai deprimați, cu atât mai probabil este să sufere de
singurătate. Vezi See R. Rich et al., „Causes of depression in college
students: A cross-lagged panel correlational analysis“, Psychological
Reports 60, 1987, pp. 27–30, https://doi.org/10.2466/pro.1987.60.1.27;
Marina Lalayants și Jonathan D. Price, „Loneliness and depression or
depression related factors among child welfare-involved adolescent
females“, Child and Adolescent Social Work Journal 324, aprilie, 2015,
pp.167–76, https://doi-org.gate3.library.lse.ac.uk/10.1007/s10560-014-
 0344-6.
49. Louise Boyle, „When everyday environments become anxious spaces“,
Wellcome Collection, 14 noiembrie 2018,
https://wellcomecollection.org/articles/W-BEUREAAASpazif.
50. Dhruv Khullar, doctor și cercetător la Weill Cornell Medicine din New
York, de exemplu, afirmă că perioadele scurte de izolare pot adânci
anxietatea și depresia „în câteva zile“. Adam Gabbatt, „«Social
recession»: how isolation can affect physical and mental health“,
Guardian, 18 martie 2020,
https://www.theguardian.com/world/2020/mar/18/coronavirus-isolation-
social-recession-physical-mental-health. Studiile asupra mamiferelor
arată că o perioadă de izolare socială de doar două săptămâni poate
provoca schimbări fiziologice semnificative în creier, amplificând
agresivitatea și anxietatea în comportamentul acestora; California
Institute of Technology, „How social isolation transforms the brain: A
particular neural chemical is overproduced during long-term social
isolation, causing increased aggression and fear“, ScienceDaily, 17 mai
2018,
https://www.sciencedaily.com/releases/2018/05/180517113856.htm.
51. X. Liu et al., „Depression after exposure to stressful events: lessons
learned from the severe acute respiratory syndrome epidemic“,
Comprehensive Psychiatry 53, 2012, pp. 15–23. Lungimea medie a
carantinei a fost de paisprezece zile.
52. P. Wu et al., „Alcohol abuse/dependence symptoms among hospital
employees exposed to a SARS outbreak“, Alcohol and Alcoholism 43,
2008, pp. 706–712, https://doi.org/10.1093/alcalc/agn073; idem., „The
psychological impact of the SARS epidemic on hospital employees in
China: exposure, risk perception, and altruistic acceptance of risk“,
Canadian Journal of Psychiatry 54, 2009, pp. 302–311,
https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/19497162/.
53. J.K. Hirsch et al., „Social problem solving and suicidal behavior: ethnic
differences in the moderating effects of loneliness and life stress“,
Archives of Suicide Research, 16, nr. 4, 2012, pp. 303–315,
https://doi.org/10.1080/13811118.2013.722054.
54. Francie Hart Broghammer, „Death by Loneliness“, Real Clear Policy, 6
mai 2019,
https://www.realclearpolicy.com/articles/2019/05/06/death_by_loneliness
_111185.html.
55. Rebecca Nowland, „The Role of Loneliness in Suicidal Behaviour“
(APPG Meeting on Suicide and Self-Harm Prevention, 30 aprilie 2019);
S. Wiktorsson et al., „Attempted suicide in the elderly: characteristics of
suicide attempters 70 years and older and a general population
comparison group“, American Journal of Geriatric Psychiatry 18, no. 1,
2010, pp. 57–67, https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/20094019/; Henry
O’Connell et al., „Recent developments, Suicide in older people“, BMJ
329, octombrie 2004, pp. 895–899,
https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC523116.
56. R.E. Roberts et al., „Suicidal thinking among adolescents with a history
of attempted suicide“, Journal of the American Academy of Child and
Adolescent Psychiatry 37, nr. 12, decembrie 1998, pp. 1294–300,
https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/9847502.
57. M.L. Goodman et al., „Relative social standing and suicide ideation
among Kenyan males: the interpersonal theory of suicide in context“,
Social Psychiatry and Psychiatric Epidemiology 52, nr. 10, octombrie
2017: pp. 1307-1316, https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/28821916;
Bimala Sharma et al., „Loneliness, Insomnia and Suicidal Behavior
among School-Going Adolescents in Western Pacific Island Countries:
Role of Violence and Injury“, International Journal of Environmental
Research and Public Health 14, no. 7, iulie 2017: pp. 791,
https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC5551229/.
58. Katherine C. Schinka et al., „Psychosocial Predictors and Outcomes of
Loneliness Trajectories from Childhood to Early Adolescence“, Journal
of Adolescence 36, nr. 6, decembrie 2013, pp. 1251–60,
https://doi.org/10.1016/j.adolescence.2013.08.002.
59. Pentru analiza completă asupra morților din disperare (droguri, alcool și
sinucideri) din Statele Unite în raport cu toți acești factori, vezi Angus
Dea­ton și Anne Case, Deaths of Despair and the Future of Capitalism,
Princeton University Press, 2020. Despre divorț: Anne Case, „Morbidity
 and Mortality in the 21st Century“, Brookings Papers on Economic
Activity, primăvara 2017, p. 431, https://www.brookings.edu/wp-
content/uploads/2017/08/casetextsp17bpea.pdf; Charles Fain Lehman,
„The Role of Marriage in the Suicide Crisis“, Institute for Family
Studies, 1 iunie 2020, https://ifstudies.org/blog/the-role-of-marriage-in-
the-suicide-crisis. Despre participarea scăzută la serviciile religioase: W.
Bradford Wilcox et al., „No Money, No Honey, No Church: The
Deinstitutionalisation of Religious Life Among the White Working
Class“, Research on Social Work Practice 23, 2012: pp. 227–250,
https://doi.org/ 10.1108/S0277-2833(2012)0000023013. Despre
consecințele politice și legislația muncii: Shannon M. Monnat, „Deaths
of Despair and Support for Trump in the 2016 Presidential Election“, The
Pennsylvania State University Department of Agricultural Economics,
Sociology, and Education, 4 decembrie 2016,
https://aese.psu.edu/directory/smm67/Election16.pdf ; vezi și Robert
Defina et al., „De-unionization and Drug Death Rates“, Social Currents
6, nr. 1, February 2019, pp. 4–13,
https://doi.org/10.1177/2329496518804555; Jerzy Eisenberg–Guyot et
al., „Solidarity and disparity: Declining labor union density and changing
racial and educational mortality inequities in the United States“,
American Journal of Industrial Medicine 63, nr. 3, martie 2020, pp. 218–
231, https://doi.org/10.1002/ajim.23081; Steven H. Woolf and Heidi
Schoomaker, „Life Expectancy and Mortality Rates in the United States,
1959-2017“, JAMA 322, no. 20, noiembrie 2019, 1996–2016,
doi:10.1001/jama.2019.16932. Observați și că, deși „morțile din
disperare“ sunt adesea raportate la bărbați albi americani, non-hispanici
(inclusiv în cea mai mare parte din cercetările lui Case și Deaton), există
destule dovezi că tiparele menționate aici nu se referă ne­apărat la o
anumită rasă. Vezi, de exemplu, Peter A. Muennig et al., „America’s
Declining Well-Being, Health, and Life Expectancy: Not Just a White
Problem“, American Journal of Public Health 108, nr. 12, 2018, pp.
1626–31, https://doi.org/10.2105/AJPH.2018.304585.
60. Laura Entis, „Scientists are working on a pill for loneliness“, Guardian,
26 ianuarie 2019, https://www.theguardian.com/us-
 news/2019/jan/26/pill-for-loneliness-psychology-science-medicine.
61. M.P. Roy, A. Steptoe și C. Kirschbaum, „Life events and social support
as moderators of individual differences in cardiovascular and cortisol
reactivity“, Journal of Personality and Social Psychology 75, nr. 5,
noiembrie 1998, pp. 1273–81,
https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/9866187/.
62. Robin Wright, „How Loneliness from Coronavirus Isolation Takes Its
Own Toll“, New Yorker, 23 martie 2020,
https://www.newyorker.com/news/our-columnists/how-loneliness-from-
coronavirus-isolation-takes-its-own-toll/amp; J.A. Coan, H.S. Schaefer și
R.J. Davidson, „Lending a hand: social regulation of the neural response
to threat“, Psychological Sciences 17, nr. 12, decembrie 2006, pp. 1032–
1039, doi:10.1111/j.1467-9280.2006.01832.x.
63. X. Pan și K.H. Chee, „The power of weak ties in preserving cognitive
function: a longitudinal study of older Chinese adults“, Aging and Mental
Health, aprilie 2019, pp. 1–8, doi:10.1080/13607863.2019.1597015.
64. „Tinerii cu vârsta între 18–24 de ani (77%) și 25–34 de ani (76%) sunt
grupurile care recunosc cel mai adesea că voluntariatul i-a ajutat să se
simtă mai puțin singuri… Mai mult de trei sferturi dintre voluntari (77%)
au declarat că voluntariatul le-a îmbunătățit sănătatea emoţională și starea
de bine generală. Acest beneficiu a fost înregistrat mai des decât
beneficiile fizice (53%)“. Amy McGarvey et al., „Time Well Spent: A
National Survey on the Volunteer Experience“, National Council for
Voluntary Organisations, ianuarie 2019,
https://www.ncvo.org.uk/images/documents/policy_and_research/volunte
ering/Volunteer-experience_Full-Report.pdf. Vezi și D.C. Carr et al.,
„Does Becoming A Volunteer Attenuate Loneliness Among Recently
Widowed Older Adults?“, Journal of Gerontology B 73, nr. 3, 2018, pp.
501–10. doi:10.1093/geronb/gbx092.
65. Alexander L. Brown, Jonathan Meer și J. Forrest Williams, „Why Do
People Volunteer? An Experimental Analysis of Preferences for Time
Donations“, The National Bureau of Economic Research, mai 2013,
https://www.nber.org/papers/w19066.
66. C. Schwartz et al., „Altruistic Social Interest Behaviors Are Associated
 With Better Mental Health“, Psychosomatic Medicine 65, nr. 5,
septembrie 2003, pp. 778–785, doi:
10.1097/01.PSY.0000079378.39062.D4.
67. R.W. Hierholzer, „Improvements in PSTD patients who care for their
grandchildren“, American Journal of Psychiatry 161, 2004, p.176,
https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/14702274/.
68. M.F. Field et al., „Elder retired volunteers benefit from giving message
therapy to infants“, Journal of Applied Gerontology 17, 1998, pp. 229–
239, https://doi.org/10.1177/073346489801700210.
69. Commission on Children at Risk, Hardwired to Connect: The New
Scientific Case for Authoritative Communities, Institute for American
Values, 2003.
70. S.L. Brown et al., „Providing Social Support May Be More Beneficial
than Receiving It: Results from a Prospective Study of Mortality“,
Psychological Sciences 14, nr. 4, 2003, pp. 320–327,
https://doi.org/10.1111/1467-9280.14461.
71. Kelli Harding, The Rabbit Effect: Live Longer, Happier, and Healthier
with the Groundbreaking Science of Kindness, Atria Books, 2019.
72. De exemplu, Comisia Națională a Relațiilor de Muncă a fost înființată
în Statele Unite în 1953 și, până în ziua de astăzi, „lucrează pentru a
asigura drepturile angajaților de a negocia colectiv“. „Our History“,
National Labor Relations Board, 2020, https://www.nlrb.gov/about-
nlrb/who-we-are/our-history; vezi și Christopher Conte și Albert R. Karr,
Outline of the U.S. Economy, U.S. Dept. of State, Office of International
Information Programs, 2001. În Marea Britanie, Serviciul Național de
Sănătate a fost fondat în 1948. Vezi Peter Greengross, Ken Grant și
Elizabeth Collini, „The History and Development ofThe UK National
Health Service 1948–1999“, DFID Health Systems Resource Centre,
iulie 2009,
https://assets.publishing.service.gov.uk/media/57a08d91e5274a31e00019
2c/The-history-and-development-of-the-UK-NHS.pdf.
73. Căutare pe site-ul britanic www.jobsite.co.uk. Salariile publicate au fost
comparate cu salariile medii din Marea Britanie.
74. William Booth, Karla Adam și Pamela Rolfe, „In fight against
 coronavirus, the world gives medical heroes standing ovation“,
Washington Post, 26 martie 2020,
https://www.washingtonpost.com/world/europe/clap-for-
carers/2020/03/26/3d05eb9c-6f66-11ea-a156-0048b62cdb51_story.html.

3. Șoarecele singuratic
1. William Booth, Karla Adam și Pamela Rolfe, „In fight against
coronavirus, the world gives medical heroes standing ovation“,
Washington Post, 26 martie 2020,
https://www.washingtonpost.com/world/europe/clap-for-
carers/2020/03/26/3d05eb9c-6f66-11ea-a156-0048b62cdb51_story.html.
2. Acest lucru a fost afirmat pentru prima dată de psihologul Gregory
Zilboorg în 1938 și a fost confirmat de studii ulterioare. James V.P.
Check, Daniel Perlman, Neil M. Malamuth, „Loneliness and Aggressive
Behaviour“, Journal of Social and Personal Relationships 2, nr. 3, 1985,
pp. 243–252,
https://www.sscnet.ucla.edu/comm/malamuth/pdf/85jspr2.pdf; D. Segel-
Karpas și L. Ayalon, „Loneliness and hostility in older adults: A cross-
lagged model“, Psychology and Aging 35, nr.2, 2020, pp. 169–176,
https://doi.org/10.1037/pag0000417; Ben Mijuskovic, „Loneliness and
Hostility“, Psychology: A Quarterly Journal of Human Behavior 20, nr.
3–4, 1983, pp. 9–19, https://eric.ed.gov/?id=EJ297686. S-a demonstrat de
asemenea că singurătatea amplifică sentimentele de furie și atenuează
abilitățile sociale (vezi John T. Cacioppo et al., „Loneliness within a
Nomological Net: An Evolutionary Perspective“, Journal of Research in
Personality 40, nr. 6, 2006, pp. 1054–85,
https://doi.org/10.1016/j.jrp.2005.11.007). De asemenea, se pare că
perioadele de izolare din timpul celor de carantină duc la singurătate.
Samantha K. Brooks et al., „The psychological impact of quarantine and
how to reduce it: rapid review of the evidence“, Lancet 395, nr. 10227,
martie 2020, pp. 919–920, https://doi.org/10.1016/S0140-
6736(20)30460-8.
3. Mark Brown, „In a lonely place“, One in Four Magazine, 2010,
http://www.oneinfourmag.org/index.php/in-a-lonely-place/.
4. Gillian A. Matthews et al., „Dorsal Raphe Dopamine Neurons Represent
the Experience of Social Isolation“, Cell 164, nr. 11, 2016, pp. 617–631,
doi 10.1016/j.cell.2015.12.040; Janelle N. Beadle et al., „Trait Empathy
as a Predictor of Individual Differences in Perceived Loneliness“,
Psychological Reports 110, nr. 1, 2012, pp. 3–15,
https://doi.org/10.2466/07.09.20.PR0.110.1.3-15; Ryota Kanai et al.,
„Brain Structure Links Loneliness to Social Perception“, Current Biology
22, nr. 20, 2012, pp. 1975–9, https://doi.org/10.1016/j.cub.2012.08.045.
5. John T. Cacioppo et al., „In the Eye of the Beholder: Individual
Differences in Perceived Social Isolation Predict Regional Brain
Activation to Social Stimuli“, Journal of Cognitive Neuroscience 21, nr.
1, ianuarie 2009, pp. 83–92, https://doi.org/10.1162/jocn.2009.21007;
Stephanie Cacioppo et al., „Loneliness and Implicit Attention to Social
Threat: A High-Performance Electrical Neuroimaging Study“, Cognitive
Neuroscience 7, nr. 1–4, 2015,
https://www.tandfonline.com/doi/abs/10.1080/17588928.2015.1070136.
6. John T. Cacioppo, Hsi Yuan Chen and Stephanie Cacioppo, „Reciprocal
Influences Between Loneliness and Self-Centeredness: A Cross-Lagged
Panel Analysis in a Population-Based Sample of African American,
Hispanic, and Caucasian Adults“, Personality and Social Psychology
Bulletin 43, nr. 8, 13 iunie 2017, 1125–35,
https://doi.org/10.1177/0146167217705120.
7. Randy Rieland, „Can a Pill Fight Loneliness?“, Smithsonian Magazine, 8
februarie 2019, https://www.smithsonianmag.com/innovation/can-pill-
fight-loneliness-180971435/.
8. Ei cred, de exemplu, că vecinii ar fi mai reticenți să se reunească pentru a
rezolva o problemă în cartier, precum tulburarea liniștii publice; „No
Such Thing as Friendly Neighbourhoods for Lonely Young People“,
Kings College London News, 8 aprilie 2019; studiu original al Timothy
Matthews et al., „Loneliness and Neighborhood Characteristics: A Multi-
Informant, Nationally Representative Study of Young Adults“,
Psychological Science 30, nr. 5, aprilie 2019, 765–775,
https://doi.org/10.1177/0956797619836102.
9. Pentru o introducere mai detaliată în tema populismului și definiția sa
 dinamică, vezi Cas Mudde și Cristóbal Rovira Kaltwasser, Populism,
Oxford University Press, 2017. Paul Taggart, Margaret Canovan, Jan-
Werner Mueller, Michael Kazin, John Judis și Catherine Fieschi au studii
excelente despre acest subiect.
10. Elisabeth Young-Bruehl, Hannah Arendt: For the Love of the World,
Yale University Press, 2004, p. 4.
11. Ibid., pp. 105–107; Patrick Hayden, Hannah Arendt: Key Concepts,
Routledge, 2014, p. 4.
12. Young-Bruehl, Hannah Arendt: For the Love of the World, p. 159.
13. David S. Wyman, Paper Walls: America and the Refugee Crisis, 1938–
1941, University of Massachusetts Press, 1968, p.28.
14. Unii cercetători cred acum că 30-40% din populația Germaniei știa;
vezi, de exemplu, Peter Longerich, Davon haben wir nichts gewusst! Die
Deutschen und die Judenverfolgung 1933–1945, Siedler Verlag, 2006;
vezi și Robert Gellately, Backing Hitler. Consent and Coercion in Nazi
Germany, Oxford University Press, 2001.
15. Young-Bruehl, Hannah Arendt: For the Love of the World, p. 28.
16. Hannah Arendt, The Origins of Totalitarianism: Part Three, Harcourt,
Brace & World, 1968, p. 128.
17. Ibid., p. 15.
18. Ibid., p. 475.
19. Elisabeth Zerofsky, „How Viktor Orbán Used the Coronavirus to Seize
More Power“, New Yorker, 9 aprilie 2020,
https://www.newyorker.com/news/letter-from-europe/how-viktor-orban-
used-the-coronavirus-to-seize-more-power; Amy Goodman și Natashya
Gutierrez, „As Virus Spreads in Philippines, So Does Authoritarianism:
Duterte Threatens Violence Amid Lockdown“, Democracy Now, 3 aprilie
2020,
https://www.democracynow.org/2020/4/3/coronavirus_asia_philippines_r
odrigo_duterte; Maya Wang, „China: Fighting COVID-19 With
Automated Tyranny“, Human Rights Watch, 1 aprilie 2020,
https://www.hrw.org/news/2020/04/01/china-fighting-covid-19-
automated-tyranny; Isaac Chotiner, „The Coronavirus Meets
Authoritarianism in Turkey“, New Yorker, 3 aprilie 2020,
 https://www.newyorker.com/news/q-and-a/the-coronavirus-meets-
authoritarianism-in-turkey; Kenneth Roth, „How Authoritarians Are
Exploiting the COVID-19 Crisis to Grab Power“, Human Rights Watch,
3 aprilie 2020, https://www.hrw.org/news/2020/04/03/how-
authoritarians-are-exploiting-covid-19-crisis-grab-power.
20. R. Hortulanus, A. Machielse și L. Meeuwesen, eds., Social Isolation in
Modern Society, Routledge, 2009; Jan Eckhard, „Does Poverty Increase
the Risk of Social Isolation? Insights Based on Panel Data from
Germany“, The Sociology Quarterly 59, nr. 2, mai 2018, pp. 338–359,
https://doi.org/10.1080/00380253.2018.1436943; Béatrice d’Hombres et
al., „Loneliness – an unequally shared burden in Europe“, European
Commission: Science for Policy Briefs, 2018,
https://ec.europa.eu/jrc/sites/jrcsh/files/fairness_pb2018_loneliness_jrc_i
1.pdf.
21. Arendt, The Origins of Totalitarianism: Part Three, p. 176.
22. Vezi, de exemplu, Pippa Norris și Ronald Inglehart, Cultural Backlash:
Trump, Brexit, and Authoritarian Populism, Cambridge University Press,
2019; John Springford și Simon Tilford, „Populism – Culture Or
Economics?“, Centre for European Reform, 30 octombrie 2017,
https://www.cer.eu/insights/populism-%E2%80%93-culture-or-
economics.
23. Nonna Mayer și Pascal Perrineau, „Why Do They Vote for Le Pen?“,
European Journal of Political Research, 1992,
https://doi.org/10.1111/j.1475-6765.1992.tb00308.x.
24. C. Berning și C. Ziller, „Social trust and radical right-wing populist
party preferences“, Acta Politica 52, 2017, pp. 198–217,
https://doi.org/10.1057/ap.2015.28.
25. Timothy P. Carney, „How the Collapse of Communities Gave Us
Trump“, Washington Examiner, 15 februarie 2019,
https://www.washingtonexaminer.com/opinion/how-the-collapse-of-
communities-gave-us-trump; vezi datele originale în „American Family
Survey Summary Report“, 2016, http://csed.byu.edu/wp-
content/uploads/2016/10/AFS2016Report.pdf.
26. Daniel Cox și Robert P. Jones, „Two-Thirds of Trump Supporters Say
 Nation Needs a Leader Willing to Break the Rules“, PRRI, 7 aprilie
2016, https://www.prri.org/research/prri-atlantic-poll-republican-
democratic-primary-trump-supporters/; Yoni Appelbaum, „Americans
Aren“t Practicing Democracy Anymore“, The Atlantic, octombrie 2018,
https://www.theatlantic.com/magazine/archive/2018/10/losing-the-
democratic-habit.
27. Tito Boeri et al., „Populism and Civil Society“, IMF Working Papers
18, nr. 245, 2018, p. 5, https://doi.org/10.5089/9781484382356.001.
28. Acest tip de democrație pe care trebuie să o practicăm în mod activ
apare în lucrări ale unor cercetători precum John Dewey, Alexis de
Tocqueville Vezi, de exemplu, Alexis de Tocqueville, Democracy in
America, Part I, orig. Saunders și Otley, 1835; John Dewey, Democracy
and Education, Macmillan, 1916; Nancy Rosenblum, Good Neighbors:
The Democracy of Everyday Life in America, Princeton University Press,
2018. Vezi și eseul foarte interesant al lui Yoni Appelbaum „Americans
Aren’t Practicing Democracy Anymore“, The Atlantic, octombrie 2018,
https://www.theatlantic.com/magazine/archive/2018/10/losing-the-
democratic-habit.
29. Carl Jung, Memories, Dreams, Reflections, editat de Aniela Jaffe, tradus
de Clara Winston și Richard Winston, Vintage, 1989, p. 356.
30. Tim Samuels, interviuri nepublicate cu muncitorii de la căile ferate,
2016.
31. Vezi, de exemplu, Timothy P. Carney, Alienated America: Why Some
Places Thrive While Others Collapse, HarperCollins, 2019. Vezi și
Thomas Ferguson et al., „The Economic and Social Roots of Populist
Rebellion: Support for Donald Trump in 2016“, Working Paper Nr. 83,
Institute for New Economic Thinking, octombrie 2018,
https://www.ineteconomics.org/uploads/papers/WP_83-Ferguson-et-
al.pdf; Lee Fang, „Donald Trump Exploited Long-Term Economic
Distress to Fuel His Election Victory, Study Finds“, Intercept, 31
octombrie 2018, https://theintercept.com/2018/10/31/donald-trump-2016-
election-economic-distress/.
32. Declan Walsh, „Alienated and Angry, Coal Miners See Donald Trump
as Their Only Choice“, New York Times, 19 august 2016,
 https://www.nytimes.com/2016/08/20/world/americas/alienated-and-
angry-coal-miners-see-donald-trump-as-their-only-choice.html; Sarah
Sanders și Christina Mullins, „2016 West Virginia Overdose Fatality
Analysis“, West Virginia Bureau for Public Health, 20 decembrie 2017,
https://dhhr.wv.gov/bph/Documents/ODCP%20Reports%202017/2016%
20West%20Virginia%20Overdose%20Fatality%20Analysis_004302018.
pdf; Ed Pilkington, „What happened when Walmart left“, Guardian, 9
iulie 2017, https://www.theguardian.com/us-news/2017/jul/09/what-
happened-when-walmart-left; Calvin A. Kent, „Crisis in West Virginia’s
Coal Counties“, National Association of Counties, 17 octombrie 2016,
https://www.naco.org/articles/crisis-west-virginia’s-coal-counties.
33. Dartunorro Clark, „Pelosi says no Covid-19 relief before election day,
blames White House for failing «miserably»“, NBCNews, 27 octombrie
2020.
34. Angelique Chrisafis, „Jean-Marie Le Pen fined again for dismissing
Holocaust as «detail»“, Guardian, 6 aprilie 2016,
https://www.theguardian.com/world/2016/apr/06/jean-marie-le-pen-
fined-again-dismissing-holocaust-detail.
35. Lara Marlowe, „Marine Le Pen: «The EU is dead. Long live Europe»“,
Irish Times, 23 februarie 2019,
https://www.irishtimes.com/news/world/europe/marine-le-pen-the-eu-is-
dead-long-live-europe-1.3801809.
36. Angelique Chrisafis, „Marine Le Pen not guilty of inciting religious
hatred“, Guardian, 15 decembrie 2015,
https://www.theguardian.com/world/2015/dec/15/marine-le-pen-not-
guilty-inciting-religious-hatred-lyon-french-front-national.
37. Peter H. Koepf, „The AfD’s populist rhetoric attracts those who are
traumatized by the past and scared of the future“, German Times,
octombrie 2019, http://www.german-times.com/the-afds-populist-
rhetoric-attracts-those-who-are-traumatized-by-the-past-and-scared-of-
the-future/; Johannes Hillje, „Return to the Politically Abandoned:
Conversations in Right-Wing Populist Strongholds in Germany and
France“, Das Progressive Zentrum, 2018, https://www.progressives-
zentrum.org/wp-content/uploads/2018/10/Return-to-the-politically-
 abandoned-Conversations-in-right-wing-populist-strongholds-in-
Germany-and-FranceDas-Progressive-ZentrumJohannes-Hillje.pdf. Seán
Clarke, „German elections 2017: full results“, Guardian, 25 septembrie
2017, https://www.theguardian.com/world/ng-
interactive/2017/sep/24/german-elections-2017-latest-results-live-
merkel-bundestag-afd.
38. Claude Brodesser-Akner, „I Went to a Trump Rally Last Night and
Mingled with the Crowd. Here“s What Happened“, New Jersey Advance
Media, august 2018,
https://www.nj.com/politics/2018/08/i_put_on_my_best_camouflage_sho
rts_and_went_to_a_t.html; Kim Willsher, „Rural France pledges to vote
for Le Pen as next president“, Guardian, 4 septembrie2016,
https://www.theguardian.com/world/2016/sep/03/rural-france-pledges-to-
vote-for-le-pen-president.
39. OECD, „All in it together? The experience of different labour market
groups following the crisis“, OECD Employment Outlook, 2013,
http://dx.doi.org/10.1787/empl_outlook-2013-5-en; Jason Furman, „The
American Working Man Still Isn“t Working“, Foreign Affairs, 19
septembrie 2019, https://www.foreignaffairs.com/articles/united-
states/2019-09-19/american-working-man-still-isnt-working. Observați
că bărbații au fost mai puternic afectați psihic în această perioadă: A.
Bacigalupe, S. Esnaola, și U. Martín, „The impact of the Great Recession
on mental health and its inequalities: the case of a Southern European
region, 1997-2013“, International Journal for Equity in Health 15, 2016,
https://doi.org/10.1186/s12939-015-0283-7. Observați, de asemenea, că
bărbații și-au recuperat slujbele mult mai repede decât femeile: Dominic
Rushe, „Women Hit Hardest in US Economic Recovery as Jobs Growth
Slows“, Guardian, 6 aprilie 2012,
https://www.theguardian.com/business/2012/apr/06/women-hit-hard-us-
economic-recession; Brian Groom, „Low-skilled workers hit hardest by
recession“, Financial Times, 20 iulie 2011,
https://www.ft.com/content/9e874afa-b2b4-11e0-bc28-00144feabdc0.
40. Într-adevăr, atunci când Noam Gidron, de la Universtatea Princeton, și
Peter Hall, de la Universitatea Harvard, au analizat tiparele de votare în
 20 de țări cu venituri ridicate, între 1987 și 2014 (inclusiv în Marea
Britanie, Statele Unite și Franța), aceștia au descoperit că, cu cât oamenii
simțeau că statutul social al celor „din aceeași clasă“ scăzuse în ultimii
25 de ani, cu atât erau mai înclinați să voteze cu populiștii de aripă
dreapta. Grupul pentru care statutul social perceput se deteriorase cel mai
mult a fost cel al bărbaților albi fără studii superioare din clasa
muncitoare. Noam Gidron și Peter A. Hall, „The politics of social status:
economic and cultural roots of the populist right“, The British Journal of
Sociology, 2017,
https://scholar.harvard.edu/files/hall/files/gidronhallbjs2017.pdf.
Regretatul economist Alan Krueger a descoperit că munca definea
identitatea muncitorilor bărbați mai mult decât pe cea a femeilor, după
cum se putea observa din starea emoțională foarte afectată a bărbaților,
spre deosebire de cea a femeilor, atunci când nu mai erau activi pe piața
muncii. Vezi Alan B. Krueger, „Where Have All the Workers Gone? An
Inquiry into the Decline of the U.S. Labor Force Participation Rate“,
Brookings Papers on Economic Activity 2, 2017, pp. 1–87,
https://doi.org/10.1353/eca.2017.0012.
41. „Trump: We’re putting our great coal miners back to work“, Fox
Business, 21 august 2018, https://www.youtube.com/watch?
v=XnSlzBcLLGs.
42. Noam Gidron și Peter A. Hall, „The politics of social status: economic
and cultural roots of the populist right“, The British Journal of Sociology
68, nr. 1, noiembrie 2017, S57–S84, https://doi.org/10.1111/1468-
4446.12319; idem., „Understanding the political impact of white
working-class men who feel society no longer values them“, The London
School of Economics, 28 decembrie 2017,
https://blogs.lse.ac.uk/politicsandpolicy/understanding-the-political-
impact-of-white-working-class-men/. În același timp, schimbările
intervenite în percepțiile culturale, precum și accentul pus pe egalitatea
rasială și de gen în discursul mediatic, se poate să fi amenințat statutul
social perceput al tuturor celor care se bazau probabil pe faptul că sunt
albi sau bărbați, pentru a-și întări percepția propriului statut social. Vezi
și Noam Gidron și Peter A. Hall, „Populism as a Problem of Social
 Integration“, The Hebrew University Department of Political Science,
decembrie 2018,
https://scholar.harvard.edu/files/hall/files/gidronhalldec2018.pdf.
43. Citat în Noam Gidron și Peter A. Hall, „The politics of social status:
economic and cultural roots of the populist right“.
44. Donald Trump. Postare pe Twitter. 28 octombrie 2020, 5:05 pm.
45. Referința la comunitate este deosebit de puternică; vezi Seymour Martin
Lipset, „Democracy and Working-Class Authoritarianism“, American
Sociological Review 24, nr. 4, 1959, 4, pp.82–501,
https://doi.org/10.2307/2089536.
46. „List of post-election Donald Trump rallies“, Wikipedia, 2016,
https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_post-
election_Donald_Trump_rallies.
47. Comparativ cu mitingurile lui Obama din mijlocul mandatului, care au
fost (se spune) mai puțin coordonate vestimentar, mult mai mulți oameni
fiind îmbrăcați în haine obișnuite decât în haine în culorile Partidului
Democrat. Vezi Katy Tur, „Why Barack Obama“s Rallies Feel so
Different from Donald Trump’s“, NBC News, 5 noiembrie 2018,
https://www.nbcnews.com/politics/donald-trump/what-i-learned-last-
week­end-s-rallies-donald-trump-barack-n931576.
48. Claude Brodesser-Akner, „I Went to a Trump Rally Last Night and
Mingled with the Crowd. Here“s What Happened“, New Jersey Advance
Media, august 2018,
https://www.nj.com/politics/2018/08/i_put_on_my_best_camouflage_sho
rts_and_went_to_a_t.html.
49. Lauren Katz, „Trump rallies aren’t a sideshow – they’re his entire
campaign“, Vox, 6 noiembrie 2019, https://www.vox.com/policy-and-
politics/2019/11/6/20950388/donald-trump-rally-2020-presidential-
election-today-explained.
50. „Inside a Trump rally“, Vox: Today, Explained,
https://podcasts.apple.com/gb/podcast/inside-a-trump-
rally/id1346207297?i=1000456034947.
51. Alexandra Homolar și Ronny Scholz „The power of Trump-speak:
populist crisis narratives and ontological security“, Cambridge Review of
 International Affairs 32, nr. 3, martie 2019, pp. 344–364,
https://doi.org/10.1080/09557571.209.1575796.
52. Johnny Dwyer, „Trump’s Big Tent Revival“, Topic Magazine, aprilie
2019, https://www.topic.com/trump-s-big-tent-revival.
53.Cel mai frecvent cuvânt de conținut (adică fără să luăm în considerare
cuvinte funcționale, precum „și“ sau „dar“ etc.). Vezi Tabelul 1 din
Alexandra Homolar și Ronny Scholz, „The power of Trump-speak:
populist crisis narratives and ontological security“, Cambridge Review of
International Affairs 32, nr. 3, 2019, pp. 344–364,
https://doi.org/10.1080/09557571.2019.1575796.
54. Johnny Dwyer, „Trump’s Big Tent Revival“.
55. Ibid.
56. Vezi, de exemplu, John Hendrickson, „Donald Down the Shore“, The
Atlantic, 29 ianuarie 2020,
https://www.theatlantic.com/politics/archive/2020/01/trumps-wildwood-
new-jersey-rally-showed-2020-plan/605704/; Josie Albertson-Grove,
„Trump rally draws thousands, many less involved in politics“, Union
Leader Corp, 10 februarie 2020,
https://www.unionleader.com/news/politics/voters/trump-rally-draws-
thousands-many-less-involved-in-politics/article_e7ece61ba391-5c44-
91f2-7cebff6fd514.html; Roy F. Baumeister și Mark R. Leary, „The need
to belong: Desire for interpersonal attachments as a fundamental human
motivation“, Psychological Bulletin 117, nr. 3, 1995, pp. 497–529,
https://doi.org/10.1037/0033-2909.117.3.497.
57. Laurens Cerulus, „Inside the far right“s Flemish victory,“ Politico, 27
mai 2019, https://www.politico.eu/article/inside-the-far-rights-flemish-
victory/.
58. Lori Hinnant, „Europe’s far-right parties hunt down the youth vote“, AP
News, 16 mai 2019,
https://apnews.com/7f177b0cf15b4e87a53fe4382d6884ca.
59. Judith Mischke, „Meet the AfD Youth“, Politico, 31 august 2019,
https://www.politico.eu/article/meet-the-afd-youth-germany-regional-
election-far-right/.
60. Hinnant, „Europe’s far right parties“; Cerulus, „Inside the far right’s
 Flemish victory“.
61. Vezi, de exemplu, Giovanna Greco, „European elections 2019,
interview Massimo Casanova – Lega Foggia, Lesina and the South give
Europe to the Bolognese Casanova: Salvini’s «fraternal friend» is the
most voted league player“, Foggia Today, 27 mai 2019,
https://www.foggiatoday.it/politica/massimo-casanova-elezioni-europee-
sud-intervista.html.
62. Daniele Albertazzi, Arianna Giovannini și Antonella Seddone, „«No
Regionalism Please, We Are Leghisti!» The Transformation of the Italian
Lega Nord under the Leadership of Matteo Salvini“, Regional & Federal
Studies 28, nr. 5, 20 octombrie 2018, pp. 645–671,
https://doi.org/10.1080/13597566.2018.1512977.
63. „EU election results: Italy’s League wins more than a third of vote“,
The Local Italy, 27 mai 2019, https://www.thelocal.it/20190527/italy-
european-election-resullts.
64. Alexander Stille, „How Matteo Salvini pulled Italy to the far right“,
Guardian, 9 august 2018,
https://www.theguardian.com/news/2018/aug/09/how-matteo-salvini-
pulled-italy-to-the-far-right.
65. Dorința de apartenență la comunitate a motivat și protestele Vestelor
Galbene din Franța. Mișcarea a început în zonele suburbane, unde
oamenii trăiesc vieți izolate și deconectate, departe de dinamismul social
și cultural al marilor orașe și de viața centrată pe comunitate din sate și
din orașele mai mici, obținând susținere în intersecții, unde oamenii s-au
adunat și au creat spații fizice de apartenență.
66. Enrique Hernández și Hanspeter Kriesi, „The electoral consequences of
the financial and economic crisis in Europe“, European University
Institute, 2016, https://core.ac.uk/download/pdf/131933452.pdf;
Hanspeter Kriesi, „The Political Consequences of the Financial and
Economic Crisis in Europe: Electoral Punishment and Popular Protest“,
Swiss Political Science Review 18, nr. 4, 2012, pp. 518–22,
doi:10.1111/spsr.12006.
67. David Smith și Emily Holden, „In shadow of pandemic, Trump seizes
opportunity to push through his agenda“, Guardian, 9 aprilie 2020,
 https://www.theguardian.com/us-news/2020/apr/09/in-shadow-of-
pandemic-trump-seizes-opportunity-to-push-through-his-agenda; Will
Steakin, „Inside Trump“s reelection effort amid the pandemic: Digital
canvassing, virtual trainings and marathon press briefings“, ABC News,
30 martie 2020, https://abcnews.go.com/Politics/inside-trumps-
pandemic-reelection-effort-digital-canvassing-virtual/story?
id=69800843.
68. Guy Hedgecoe, „Spanish elections: How the far-right Vox party found
its footing“, BBC News, 11 noiembrie 2019,
https://www.bbc.co.uk/news/world-europe-46422036; „Vlaams Belang
breaks half a million likes on Facebook“, Brussels Times, 18 februarie
2020, https://www.brusselstimes.com/belgium/95666/vlaams-belang-
breaks-past-half-a-million-likes-as-it-splurges-big-on-facebook/. De
exemplu, Vox, partidul spaniol populist de dreapta, a generat cele mai
multe interacțiuni pe platformele sociale în aprilie 2020, mai mult decât
toate celelalte partide importante („Spain’s far right, the clear leaders in
social media“, France 24, 27 aprilie 2019,
https://www.france24.com/en/20190427-spains-far-right-clear-leader-
social-media), în timp ce unele din recent formatele partide extremiste de
dreapta s-au folosit de pandemie pentru a răspândi știri false pe
platformele sociale. „Extremist groups are using coronavirus to push fake
news on social media, report warns“, Brussels Times, 8 mai 2020,
https://www.brusselstimes.com/belgium/110431/extremist-groups-are-
using-coronavirus-to-pump-fake-news-on-social-media-report-warns/.
69. M. Salmela și C. von Scheve, „Emotional Dynamics of Right- and Left-
wing Political Populism“, Humanity & Society 42, nr. 4, septembrie
2018, pp. 434–454, https://doi.org/10.1177/0160597618802521.
70. Jia Lynn Yang, „When Asian-Americans Have to Prove We Belong“,
New York Times, 10 august 2020, https://www.nytimes.
71. Marc Champion, „A Virus to Kill Populism, Or Make It Stronger“,
Bloomberg, 27 martie 2020,
https://www.bloomberg.com/news/articles/2020-03-27/will-coronavirus-
kill-populism-or-strengthen-leaders-like-trump; „Hungary’s Orban
blames foreigners, migration for coronavirus spread“, France 24, 13
 martie 2020, https://www.france24.com/en/20200313-hungary-s-pm-
orban-blames-foreign-students-migration-for-coronavirus-spread.
72. Jeremy Cliffe, „How populist leaders exploit pandemics“, New
Statesman, 18 martie 2020,
https://www.newstatesman.com/world/2020/03/how-populist-leaders-
exploit-pandemics.
73. În Evul Mediu, despre evrei, de exemplu, se spunea că sunt purtători ai
ciumei și erau acuzați de „otrăvirea cu bună știință a fântânilor“ în timpul
pandemiei care a devastat Europa în secolul al XIV-lea. Donald G.
McNeil, Jr., „Finding a Scapegoat When Epidemics Strike“, New York
Times, 31 august 2009,
https://www.nytimes.com/2009/09/01/health/01plague.html; vezi și
Simon Schama, „Plague time: Simon Schama on what history tells us“,
Financial Times, 10 aprilie 2020, https://www.ft.com/content/279dee4a-
740b-11ea-95fe-fcd274e920ca.
74. Laura Gohr, „Angry Germans Explain Their Country’s Surging Right-
Wing Movement“, Vice, 27 septembrie 2017,
https://www.vice.com/en_uk/article/xwgg9w/wir-haben-afd-wahler-
unmittelbar-nach-ihrer-stimmabgabe-gefragt-warum; Jefferson Chase,
„Germany’s populist AfD party seeks to reboot migrant fears“, DW, 21
august 2017, https://www.dw.com/en/germanys-populist-afd-party-seeks-
to-reboot-migrant-fears/a-40176414.
75. Aamna Mohdin, „How Germany took in one million refugees but
dodged a populist uprising“, Quartz, 22 septembrie 2017,
https://qz.com/1076820/german-election-how-angela-merkel-took-in-
one-million-refugees-and-avoided-a-populist-upset/.
76. Gohr, „Angry Germans Explain“.
77. Mara Bierbach, „How much money do refugees in Germany get?“,
Infomigrants, 12 septembrie 2017,
https://www.infomigrants.net/en/post/5049/how-much-money-do-
refugees-in-germany-get; Nihad El-Kayed și Ulrike Hamann, „Refugees’
Access to Housing and Residency in German Cities: Internal Border
Regimes and Their Local Variations“, Social Inclusion 6, nr. 1, 2018,
p.135, https://doi.org/10.17645/si.v6i1.1334. Iar populiștii de aripă
 dreapta care caută să-i acuze mereu pe imigranți că abuzează de
bunătatea germanilor sunt ajutați de faptul că cei care se simt excluși
social sau ostracizați sunt mult mai predispuși decât alții la teorii ale
conspirației și mult mai înclinați să tragă concluzii greșite; vezi Matthew
Hutson, „Conspiracy Theorists May Really Just Be Lonely“, Scientific
American, 1 mai 2017,
https://www.scientificamerican.com/article/conspiracy-theorists-may-
really-just-be-lonely/; studiu original: Damaris Graeupner și Alin Coman,
„The dark side of meaning-making: How social exclusion leads to
superstitious thinking“, Journal of Experimental Social Psychology 69,
octombrie 2016, https://doi.org/10.1016/j.jesp.2016.10.003. Vezi și
„Chaos at the gates of Paris: Inside the sprawling migrant camps nobody
talks about“, The Local, France), 29 martie 2019,
https://www.thelocal.fr/20190329/out-of-sight-but-still-there-the-scandal-
of-squalid-paris-migrant-camps; Louis Jacobson și Miriam Valverde,
„Donald Trump’s False claim veterans treated worse than illegal
immigrants“, Politifact, 9 septembrie 2016,
https://www.politifact.com/truth-o-meter/statements/2016/sep/09/donald-
trump/trump-says-veterans-treated-worse-illegal-immigrants/.
78. Vera Messing și Bence Ságvári, „What drives anti-migrant attitudes?“,
Social Europe, 28 mai 2019, https://www.socialeurope.eu/what-drives-
anti-migrant-attitudes.
79. Ibid., pentru SUA vezi și Sean McElwee, „Anti-Immigrant Sentiment Is
Most Extreme in States Without Immigrants“, Data for Progress, 5 aprilie
2018, https://www.dataforprogress.org/blog/2018/4/5/anti-immigrant-
sentiment-is-most-extreme-in-states-without-immigrants.
80. Senay Boztas, „Dutch prime minister warns migrants to «be normal or
be gone», as he fends off populist Geert Wilders in bitter election fight“,
Telegraph, 23 ianuarie 2017,
https://www.telegraph.co.uk/news/2017/01/23/dutch-prime-minister-
warns-migrants-normal-gone-fends-populist/.
81. Jon Henley, „Centre-left Social Democrats victorious in Denmark
elections“, Guardian, 5 iunie 2019,
https://www.theguardian.com/world/2019/jun/05/centre-left-social-
 democrats-set-to-win-in-denmark-elections; idem., „Denmark’s centre-
left set to win election with anti-immigration shift“, 4 iunie 2019,
Guardian, https://www.theguardian.com/world/2019/jun/04/denmark-
centre-left-predicted-win-election-social-democrats-anti-immigration-
policies.
82. Hannah Arendt, The Origins of Totalitarianism, Harcourt, 1951, p. 356.
83. E. Amy Buller, Darkness Over Germany: A Warning from History,
Longmans, Green, & Co., 1943.

4. Orașul solitar
1. Judith Flanders, The Victorian City: Everyday Life in Dickens’ London
Atlantic Books, 2012, p. 438.
2. Nick Tarver, „Loneliness Affects «Half of Adults»“, BBC News, 18
octombrie 2013, https://www.bbc.com/news/uk-england-24522691.
3. City Index Survey a strâns răspunsurile a 20.000 de cititori din 18 orașe,
de pe patru continente, în septembrie 2016. Guy Parsons, „London Is
among the Loneliest Cities in the World“, Time Out, 16 februarie 2017,
https://www.timeout.com/london/blog/london-is-among-the-loneliest-
cities-in-the-world-021617.
4. „Rural Loneliness Is Making People Die Earlier. Here Are Four Ways to
Tackle It“, Apolitical, 26 noiembrie 2018,
https://apolitical.co/en/solution_article/rural-loneliness-making-people-
die-earlier-four-ways-to-tackle-it; Margaret Bolton, „Loneliness: The
State We’re In“, Age UK Oxfordshire, 2012,
https://www.campaigntoendloneliness.org/wp-
content/uploads/Loneliness-The-State-Were-In.pdf; Jane Hart, „Older
People in Rural Areas: Vulnerability Due to Loneliness and Isolation“
Rural England, aprilie 2016, https://ruralengland.org/wp-
content/uploads/2016/04/Final-report-Loneliness-and-Isolation.pdf.
5. Mai mult, datele Eurostat ne arată că locuitorii din orașele europene sunt
mai singuri decât cei din zonele rurale; vezi „Do Europeans Feel
Lonely?“, Comisia Europeană: Eurostat, 28 iunie 2017,
https://ec.europa.eu/eurostat/web/products-eurostat-news/-/DDN-
20170628-1; „Children’s and Young People’s Experiences of Loneliness:
 2018“, Office for National Statistics, 2018,
https://www.ons.gov.uk/peoplepopulationandcommunity/wellbeing/articl
es/childrensandyoungpeoplesexperiencesofloneliness/2018#how-
common-is-loneliness-in-children-and-young-people. În Statele Unite, s-
a dovedit că locuitorii din zonele rurale au mai multe relații sociale și se
simt mai puțin singuri; vezi Carrie Henning-Smith, Ira Moscovice și Katy
Kozhimannil, „Differences in Social Isolation and Its Relationship to
Health by Rurality“, The Journal of Rural Health 35, nr. 4, 2019,
https://doi.org/10.1111/jrh.12344. Vezi și Keming Yang, Loneliness: A
Social Problem Routledge, 2019. Nu uitați însă că vasta majoritate a
cercetărilor despre singurătate sunt efectuate în orașe, astfel încât avem
prea puține date empirice despre singurătatea rurală.
6. Migrația tinerilor în căutare de oportunități economice și academice, care
lasă în urmă populații tot mai în vârstă, se observă în întreaga lume.
Rămâne de văzut dacă valul se va inversa după pandemia de Covid-19.
Vezi, de exemplu: Hu Xiaochu, „China’s Young Rural-to-Urban
Migrants: In Search of Fortune, Happiness, and Independence“,
Migration Policy.org, 4 ianuarie 2012,
https://www.migrationpolicy.org/article/chinas-young-rural-urban-
migrants-search-fortune-happiness-and-independence; „Rural America Is
Losing Young People – Consequences and Solutions“, Wharton Public
Policy Initative, 23 martie 2018,
https://publicpolicy.wharton.upenn.edu/live/news/2393-rural-america-is-
losing-young-people-; „Britain «Growing Apart» as Young People Leave
Rural Areas“, Rural Services Network, 28 octombrie 2019,
http://www.rsnonline.org.uk/britain-growing-apart-as-young-people-
leave-rural-areas.
7. Acest lucru este valabil de exemplu în Marea Britanie. Vezi Paul
Swinney, „Is It Fair That Cities Get More Money than Rural Areas?“,
Centre for Cities, 26 februarie 2019,
https://www.centreforcities.org/blog/is-it-fair-that-cities-get-more-
money-than-rural-areas/.
8. Stanley Milgram, „The Experience of Living in Cities“, Science 167, nr.
3924, 13 martie 1970, pp. 1461–1468,
 https://doi.org/10.1126/science.167.3924.1461; Jamil Zaki, „The
Technology of Kindness“, Scientific American, 6 august 2019,
https://www.scientificamerican.com/article/the-technology-of-kindness/.
9. Denis Corroyer și Gabriel Moser, „Politeness in the Urban Environment:
Is City Life Still Synonymous With Civility?“, Environment and
Behavior 33, nr. 5, septembrie 2003, pp. 611–625,
https://doi.org/10.1177/00139160121973151.
10. 30% dintre oameni au adus gem atunci când nu au existat decât șase
opțiuni, comparativ cu 3% atunci când au existat douăzeci și patru de
opțiuni. Sheena S. Iyengar și Mark R. Lepper, „When Choice Is
Demotivating: Can One Desire Too Much of a Good Thing?“, Journal of
Personality and Social Psychology 79, nr. 6, 2000, pp. 995–1006.
11. Deși această „teorie a orașelor supraaglomerate“, propusă pentru prima
oară în 1970 de către controversatul psiholog social Stanley Milgram, a
fost criticată de-a lungul anilor, ea este în continuare luată în calcul în
analiza singurătății, care este o stare internă, comparativ cu alte acțiuni,
de genul intervenției trecătorilor, care necesită acțiuni externe. Pentru un
rezumat pe înțelesul tuturor, vezi Madhavi Prashant Patil, „Overload and
the City“, Urban Design Mental Health, 6 martie 2016,
https://www.urbandesignmentalhealth.com/blog/overload-and-the-city;
pentru lucrarea originală a lui Milgram, vezi Milgram, „The Experience
of Living in Cities,“ Science 167, nr. 3924, 1970, pp. 1461–8,
https://doi.org/10.1126/science.167.3924.1461.
12. Shannon Deep, „«Hello» Isn’t Always «Hello» in NYC“, Huffington
Post, 6 ianuarie 2015:
https://www.huffpost.com/entry/new_3_b_6103200.
13. În Shanghai, Hong Kong, Istanbul și Barcelona, nivelul decibelilor este
atât de ridicat, încât un locuitor obișnuit ar putea suferi o deteriorare
semnificativă a auzului. Un studiu din 2017, efectuat de aplicația auditivă
Mimi, a descoperit că un locuitor obișnuit al unui oraș din topul World
Hearing Index suferă de o deteriorare a auzului echivalentă cu a unei
persoane cu 10-20 de ani mai în vârstă. Vezi „Worldwide Hearing Index
2017“, Mimi, 8 martie 2017,
https://www.mimi.io/en/blog/2017/3/8/world­wide-hearing-index-2017;
 Alex Gray, „These are the cities with the worst noise pollution“, World
Economic Forum, 27 martie 2017,
https://www.weforum.org/agenda/2017/03/these-are-the-cities-with-the-
worst-noise-pollution/.
14. Vezi, de exemplu, Veronica-Diana Armașu, „Modern Approaches to
Politeness Theory: A Cultural Context“, Lingua: Language and Culture
11, nr. 1, 2012; vezi și James Cooray Smith, „The Tube Chat badges
show that London isn’t rude: it has a negative politeness culture“, City
Metric, 30 septembrie 2016, https://www.citymetric.com/horizons/tube-
chat-badges-show-london-isnt-rude-it-has-negative-politeness-culture-
2481.
15. „What Walking Speeds Say About Us“, BBC News, 2 mai 2007,
http://news.bbc.co.uk/1/hi/magazine/6614637.stm.
16. „Welcome to the Pace of Life Project“, Pace of Life,
http://www.richardwiseman.com/quirkology/pace_home.htm.
17. Robert V. Levine și Ara Norenzayan, „The Pace of Life in 31
Countries“, Journal of Cross-Cultural Psychology 30, nr. 2, martie 1999,
pp. 178–205, https://doi.org/10.1177/0022022199030002003.
18. Eric Jaffe, „Why People in Cities Walk Fast“, CityLab, 21 martie 2012,
https://www.citylab.com/life/2012/03/why-people-cities-walk-fast/1550/.
19. John M. Darley și C. Daniel Batson, „«From Jerusalem to Jericho»: A
study of Situational and Dispositional Variables in Helping Behavior“,
Journal of Personality and Social Psychology 27, nr. 1, 1973, pp. 100–
108, https://doi.org/10.1037/h0034449.
20. Oamenii raportează o atitudine mai pozitivă după interacțiunile cu
parteneri cunoscuți (J.R. Vittengl și Craig S. Holt, „Positive and negative
affect in social interactions as a function of partner familiarity, quality of
communication, and social anxiety“, Journal of Social and Clinical
Psychology 17, nr. 2, 1998b, pp.196–208,
https://doi.org/10.1521/jscp.1998.17.2.196). Atunci când oamenii au
conversații mai intime și mai profunde, aceștia raportează mai puține
sentimente de singurătate, sunt mai fericiți și manifestă un sentiment mai
pronunțat de apropiere față de celălalt. Vezi L. Wheeler, H. Reis, și J.
Nezlek, „Loneliness, social interaction, and sex roles“, Journal of
 Personality and Social Psychology 45, nr. 4, 1983, pp. 943–953,
https://doi.org/10.1037/0022-3514.45.4.943; Matthias R. Mehl et al.,
„Eavesdropping on happiness: Well-being is related to having less small
talk and more substantive conversations, Psychological Science 21, nr. 4,
2010, pp. 539–541, https://doi.org/10.1177/0956797610362675; H. Reis
et al., „Daily Well-Being: The Role of Autonomy, Competence, and
Relatedness“, Personality and Social Psychology Bulletin 26, nr. 4,
aprilie 2000, 419–435, https://doi.org/10.1177/0146167200266002.
21. Gillian M. Sandstrom și Elizabeth W. Dunn, „Is Efficiency Overrated?:
Minimal Social Interactions Lead to Belonging and Positive Affect“,
Social, Psychological and Personality Science 5, nr. 4, mai 2014, pp.
437–442, https://doi.org/10.1177/1948550613502990.
22. De asemenea, în mod inevitabil, vor exista diferențe culturale în ceea ce
privește cinismul pe care-l simțiți la vederea acestor exemple.
23. Manuel G. Calvo, Hipólito Marrero și David Beltrán, „When does the
brain distinguish between genuine and ambiguous smiles? An ERP
study“, Brain and Cognition 81, nr. 2, 2013, pp. 237–246,
https://doi.org/10.1016/j.bandc.2012.10.009; Manuel G. Calvo, Aida
Gutiérrez-García, Pedro Avero și Daniel Lundqvist, „Attentional
mechanisms in judging genuine and fake smiles: Eye-movement
patterns“, Emotion 13, nr. 4, 2013, pp. 792–802,
https://doi.org/10.1037/a0032317; Manuel G. Calvo, Andrés Fernández-
Martín și Lauri Nummenmaa, „Perceptual, categorical, and affective
processing of ambiguous smiling facial expressions“, Cognition 125, nr.
3, 2012, pp. 373–393, https://doi.org/10.1016/j.cognition.2012.07.021.
24. Gillian M. Sandstrom, „Social Interactions and Well-being: the
Surprising Power of Weak Ties“, The University of British Columbia,
2013: 86,
https://pdfs.semanticscholar.org/822e/cdd2e3e02a3e56b507fb93262bab5
8089d44.pdf.
25. Vezi, de exemplu, Wendell Cox, „Length of Residential Tenure:
Metropolitan Areas, Urban Cores, Suburbs and Exurbs“, New
Geography, 17 octombrie 2018,
https://www.newgeography.com/content/006115-residential-tenure.
26. „In London, Renters Now Outnumber Homeowners“, CityLab, 25
februarie 2016, https://www.citylab.com/equity/2016/02/londons-renters-
now-outnumber-homeowners/470946/; „Good News For Landlords –
Average UK Tenancy Lengths Increase“, Letslivehere, 2018,
https://www.letslivehere.co.uk/average-uk-tenancy-lengths-increase/.
27. „Series IB: All Occupied Housing Units by Tenure“, United States
Census Bureau, 2014, https://www.census.gov/data/tables/time-
series/demo/nychvs/series-1b.html, vezi datele pe „Year Householder
Moved Into Unit“ și „Reason Householder Moved from Previous
Residence“; „New York City Housing and Vacancy Survey (NYCHVS)“,
United States Census Bureau, https://www.census.gov/programs-
surveys/nychvs/data/tables.html. Observați că în Statele Unite, chiar și pe
măsură ce un cumul de factori economici și demografici i-au făcut pe
mulți să petreacă mai mult timp în medie într-un singur loc, numeroase
orașe au un număr mai ridicat de chiriași față de proprietari, cei care
închiriază având o mobilitate semnificativ mai ridicată decât cei care
dețin proprietățile. Vezi, de exemplu, Sabrina Tavernise, „Frozen In
Place: Americans Are Moving at the Lowest Rate on Record“, New York
Times, 20 noiembrie 2019,
https://www.nytimes.com/2019/11/20/us/american-workers-moving-
states-.html. În noiembrie 2019, Biroul American de Recensământ a
anunțat că ritmul cu care se mută americanii se afla la cel mai scăzut
nivel din ultimele decenii; Balazs Szekely, „Renters Became the Majority
Population in 22 Big US Cities“, Rent Café Blog, 25 ianuarie 2018,
https://www.rentcafe.com/blog/rental-market/market-snapshots/change-
renter-vs-owner-population-2006-2016; Wendell Cox, „Length of
Residential Tenure: Metropolitan Areas, Urban Cores, Suburbs and
Exurbs“, New Geography, 17 octombrie 2018,
https://www.newgeography.com/content/006115-residential-tenure.
28. Kim Parker, Juliana Menasce Horowitz, Anna Brown, Richard Fry,
D’Vera Cohn și Ruth Igielnik, „What Unites and Divides Urban,
Suburban and Rural Communities“, Pew Research Center, 22 mai 2018,
https://www.pewsocialtrends.org/2018/05/22/what-unites-and-divides-
urban-suburban-and-rural-communities/.
29. Peter Stubley, „Berlin to freeze rents and give tenants rights to sue
landlords after rising costs force residents out to suburbs“, Independent,
23 octombrie 2019,
https://www.independent.co.uk/news/world/europe/berlin-rent-freeze-
tenants-sue-landlords-housing-crisis-germany-a9167611.html.
30. Ben Knight, „Berlin’s new rent freeze: How it compares globally“,
Deutsche Welle, 23 octombrie 2019, https://www.dw.com/en/berlins-new-
rent-freeze-how-it-compares-globally/a-50937652.
31. Prasanna Rajasekaran, Mark Treskon, Solomon Greene, „Rent Control:
What Does the Research Tell Us about the Effectiveness of Local
Action?“, Urban Institute, ianuarie 2019,
https://www.urban.org/sites/default/files/publication/99646/rent_control.
_what_does_the_research_tell_us_about_the_effectiveness_of_local_acti
on_1.pdf. Vezi, de exemplu, Noah Smith, „Yup, Rent Control Does More
Harm Than Good“, Bloomberg Opinion, 18 ianuarie 2018,
https://www.bloomberg.com/opinion/articles/2018-01-18/yup-rent-
control-does-more-harm-than-good; acestea includ Amsterdam, care în
2019 a instituit o lege conform căreia o casă întreagă poate fi închiriată
doar treizeci de nopți pe an. Limite similare sunt impuse și în Reykjavík,
Hamburg și Toronto, precum și peste tot în Danemarca, Grecia și Italia.
În Londra, limita impusă era de nouăzeci de zile în 2017, deși mulți
proprietari recunosc că fentează sistemul publicându-și disponibilitatea
pe platforme diferite pentru a nu fi descoperiți. În Singapore, unde este
ilegal să închiriezi o casă pentru mai puțin de trei luni, agenții de pază au
refuzat să-i primească pe turiștii care au făcut rezervări ilegale. Alte state,
inclusiv Noua Zeelandă, își revizuiesc momentan legislația fiscală pentru
a descuraja închirierile pe termen scurt. Vezi Mallory Lochlear,
„Amsterdam will limit Airbnb rentals to thirty days a year“, Engadget, 10
ianuarie 2018, https://www.engadget.com/2018-01-10-amsterdam-
airbnb-rental-30-day-limit.html; „How London hosts can manage around
Airbnb“s 90-day limit“, Happyguest, 2 iunie 2018,
http://www.happyguest.co.uk/blog/how-london-hosts-can-manage-
around-airbnbs-90-day-limit; Ian Lloyd Neubauer, „Countries that are
cracking down on Airbnb“, New Daily, 30 august 2019,
 https://thenewdaily.com.au/life/travel/2019/08/30/countries-crack-down-
airbnb/.
32. Joseph Stromberg, „Eric Klinenberg on Going Solo“, Smithsonian
Magazine, februarie 2012, p.4,
https://www.smithsonianmag.com/science-nature/eric-klinenberg-on-
going-solo-19299815/.
33. „All by myself“, NYU Furman Center, 16 septembrie 2015,
https://furmancenter.org/thestoop/entry/all-by-myself; „Cities with the
largest percentage of single-person households in the United States in
2018“, Statista, septembrie 2019,
https://www.statista.com/statistics/242304/top-10-us-cities-by-
percentage-of-one-person-households/.
34. Datele Recensământului din SUA, 2010, disponibile la
https://census.gov; vezi și Chuck Bennett, „Poll: Half of Manhattan
Residents live alone“, New York Post, 30 octombrie 2009,
https://nypost.com/2009/10/30/poll-half-of-manhattan-residents-live-
alone/. În 2015, garsonierele și apartamentele cu două camere constituiau
54,4% din noile locuințe construite în New York, vezi Jay Denton,
„Millennials Drive One-Bedroom Apartment Trend, But That Might
Change“, Forbes, 11 noiembrie 2015,
https://www.forbes.com/sites/axiometrics/2015/11/11/millennials-drive-
one-bedroom-apartment-trend-but-that-might-change/#7d0a58f439a9.
35. „People in the EU: Statistics on Households and Family Structures“,
Eurostat, 26 mai 2020, p. 8, https://ec.europa.eu/eurostat/statistics-
explained/pdfscache/41897.pdf; pentru informații despre viața de unul
singur în marile orașe japoneze, inclusiv Tokyo, vezi Richard Ronald,
Oana Druta și Maren Godzik, „Japan’s urban singles: negotiating
alternatives to family households and standard housing pathways“,
Urban Geography 39, nr. 7, 2018, pp. 1018–40,
https://doi.org/10.1080/02723638.2018.1433924.
36. Ibid.
37. A.K.L. Cheung și W.J.J. Yeung, „Temporal-spatial patterns of one-
person households in China, 1982–2005“, Demographic Research 32, nr.
44, 2015, 1209–38, https://doi.org/10.4054/DemRes.2015.32.44; Bianji
 Wu Cheng­liang, „«Empty-nest» youth reaches 58 million in China“,
People’s Daily Online, 13 februarie 2018,
http://en.people.cn/n3/2018/0213/c90000-9427297.html; „Loneliness in
the city“, CBRE, https://www.cbre.co.uk/research-and-reports/our-
cities/loneliness-in-the-city.
38. Un studiu din 2013 asupra datelor Biroului de Recensământ din Statele
Unite ne arată că numărul celor care locuiesc singuri a crescut cel mai
rapid în perioadele de prosperitate economică, oamenii alegând adesea
să-și „cumpere“ luxul intimității. Vezi Rose M. Kreider și Jonathan
Vespa, „The Changing Face of Living Alone, 1880–2010“,
https://paa2014.princeton.edu/papers/140867.
39. Stromberg, „Eric Klinenberg on Going Solo“.
40. Ibid.; Klinenberg, Going Solo, Penguin Random House, 2013.
41. Danielle Braff, „Until Honeymoon We Do Part“, New York Times,
martie 13, 2019,
https://www.nytimes.com/2019/03/13/fashion/weddings/until-
honeymoon-we-do-part.html.
42. Béatrice d’Hombres, Sylke Schnepf, Matina Barjakovà și Francisco
Teixeira Mendonça, „Loneliness – an unequally shared burden in
Europe“, Comisia Europeană, 2018,
https://ec.europa.eu/jrc/sites/jrcsh/files/fairness_pb2018_loneliness_jrc_i
1.pdf.
43. Kimberley J. Smith și Christina Victor, „Typologies of loneliness, living
alone and social isolation, and their associations with physical and mental
health“, Ageing Society 39, nr. 8, august 2019, pp. 1709–30,
https://doi.org/10.1017/s0144686x18000132; A. Zebhauser et al., „How
much does it hurt to be lonely? Mental and physical differences between
older men and women in the KORA-Age Study“, International Journal
of Geriatric Psychiatry 29, nr. 3, martie 2014, pp. 245–252; Gerdt
Sundström et al., „Loneliness among older Europeans“, European
Journal of Ageing 6, nr. 4, 2009, pp. 267–275,
https://doi.org/10.1007/s10433-009-0134-8; „Loneliness – What
characteristics and circumstances are associated with feeling lonely?
Analysis of characteristics and circumstances associated with loneliness
 in England using the Community Life Survey, 2016 to 2017“, Office for
National Statistics, 10, 2018,
https://www.ons.gov.uk/peoplepopulationandcommunity/wellbeing/articl
es/lonelinesswhatcharacteristicsandcircumstancesareassociatedwithfeelin
glonely/2018-04-10; Alana Schetzer, „Solo households on the rise, and
so is feeling lonely and less healthy“, The Age, 14 decembrie 2015,
https://www.theage.com.au/national/victoria/solo-households-on-the-rise-
and-so-is-feeling-lonely-and-less-healthy-20151214-gln18b.html.
44. Zoe Wood, „Tesco targets growing number of Britons who eat or live
alone“, Guardian, 6 iulie 2018,
https://www.theguardian.com/business/2018/jul/06/tesco-targets-
growing-number-of-britons-who-eat-or-live-alone.
45. Cuvântul mukbang este o combinație între cuvintele coreene pentru „a
mânca“ și „a transmite“.
46. Anjali Venugopalan, „Feast & stream: Meet India“s biggest
mukbangers“, Economic Times, 7 septembrie 2019,
https://economictimes.indiatimes.com/magazines/panache/feast-stream-
meet-indias-biggest-mukbangers/articleshow/71027715.cms; vezi și
Jasmin Barmore, „Bethany Gaskin is the Queen of Eating Shellfish
Online“, New York Times, 11 iunie 2019,
https://www.nytimes.com/2019/06/11/style/youtube-mukbang-bloveslife-
bethany-gaskin.html; „The Pleasure and Sorrow of the „Mukbang“ Super
Eaters of Youtube“, News Lens, 25 iunie 2019,
https://international.thenewslens.com/article/118747.
47. Tan Jee Yee, „Google: The Future Consumer of APAC Will Do More
than just Consume“, Digital News Asia, 20 martie 2020,
https://www.digitalnewsasia.com/digital-economy/google-future-
consumer-apac-will-do-more-just-consume.
48. Vezi, de exemplu, Hillary Hoffower, „A 25-year-old YouTuber quit her
job and now makes 6 figures recording herself eating, and it’s a trend
more and more influencers are cashing in on“, Business Insider, 10
aprilie 2019, https://www.businessinsider.com/mukbang-influencers-
youtube-money-six-figures-2019-4.
49. Andrea Stanley, „Inside the Saucy, Slurpy, Actually Sorta Sexy World
 of Seafood Mukbang Influencers“, Cosmopolitan, 9 aprilie 2019,
https://www.cosmopolitan.com/lifestyle/a27022451/mukbang-asmr-
seafood-videos-youtube-money/.
50. „The Pleasure and Sorrow of the „Mukbang“ Super Eaters of Youtube“,
News Lens, 25 iunie 2019,
https://international.thenewslens.com/article/118747.
51. Kagan Kircaburun, Andrew Harris, Filipa Calado și Mark D. Griffiths,
„The Psychology of Mukbang Watching: A Scoping Review of the
Academic and Non-academic Literature“, International Journal of
Mental Health and Addiction, 2020, https://doi.org/10.1007/s11469-019-
00211-0.
52. Hanwool Choe, „Eating together multimodally: Collaborative eating in
mukbang, a Korean livestream of eating“, Language in Society, 2019, pp.
1–38, https://doi.org/10.1017/s0047404518001355
53. Andrea Stanley, „Inside the Saucy, Slurpy, Actually Sorta Sexy World
of Seafood Mukbang Influencers“.
54. „This Rookie Korean Broadcast Jockey Earned $100,000 Through One
Live Broadcast“, Kpoptify, 30 iulie 2019,
https://www.thekpoptify.co/blogs/news/this-rookie-korean-broadcast-
jockey-earned-100-000-through-one-live-broadcast.
55. Victoria Young, „Strategic UX: The Art of Reducing Friction“,
Telepathy, https://www.dtelepathy.com/blog/business/strategic-ux-the-
art-of-reducing-friction; Yasmin Tayag, „Neuroscientists just gave lazy
humans a free pass“, Inverse, 21 februarie 2017,
https://www.inverse.com/article/28139-laziness-neuroscience-path-of-
least-resistance-effort; vezi și Nobuhiro Hagura, Patrick Haggard și Jörn
Diedrichsen, „Perceptual decisions are biased by the cost to act“, eLife,
21 februarie 2017, https://doi.org/10.7554/eLife.18422.
56. Melissa Matthews, „These Viral «Mukbang» Stars Get Paid to Gorge on
Food – at the Expense of Their Bodies“, Men’s Health, 18 ianuarie 2019,
https://www.menshealth.com/health/a25892411/youtube-mukbang-stars-
binge-eat/.
57. Despre importanța acestui lucru, vezi, de exemplu, studiul esențial al lui
Seymour Martin Lipset din 1959, „Some Social Requisites of
 Democracy“, The American Political Science Review 53, nr. 1, 1959, pp.
69–105.
58. Bineînțeles, printre acești „cetățeni“ nu se numărau femei și bărbați sub
20 de ani, precum și oricine a fost înrobit sau născut în afara statului
atenian.

5. Epoca fără contact

1. Andrea Cheng, „Amazon Go Looks to Expand As Checkout-Free
Shopping Starts to Catch On Across the Retail Landscape“, Forbes, 21
noiembrie 2019,
https://www.forbes.com/sites/andriacheng/2019/11/21/thanks-to-amazon-
go-checkout-free-shopping-may-become-a-real-trend/#753d0285792b.
Alte mari companii care încep să urmeze acest exemplu sunt Walmart din
Statele Unite, Alibaba în China și Tesco în Marea Britanie. Toate au
testat variante automatizate pentru a rivaliza cu cele create de gigantul lui
Jeff Bezos; Nick Wingfield, Paul Mozur și Michael Corkery, „Retailers
Race Against Amazon to Automate Stores“, New York Times, 1 aprilie
2018, https://www.nytimes.com/2018/04/01/technology/retailer-stores-
automation-amazon.html.
2. Melissa Gonzalez, M.J. Munsell și Justin Hill, „The New Norm:
Rewriting the Future of Purchasing Behaviour“, Advertising Week 360,
https://www.advertisingweek360.com/the-new-norm-rewriting-the-
future-of-purchasing-behavior/.
3. Ulrike Malmendier și Stefan Nagel, „Depression Babies: Do
Macroeconomic Experiences Affect Risk Taking?“, The Quarterly
Journal of Economics 126, nr. 1, februarie 2011; pp. 373–416,
https://eml.berkeley.edu/~ulrike/Papers/DepressionBabies_59.pdf.
4. Comparați, de exemplu, datele privind magazinele cu reduceri din 2009
(Stephanie Rosenbloom, „Don’t Ask, You Can Afford It“, New York
Times, 1 mai 2009,
https://www.nytimes.com/2009/05/02/business/02dollar.html), 2012
(Nin-Hai Tseng, „Why dollar stores are thriving, even post-recession“,
Fortune, 2 aprilie 2012, https://fortune.com/2012/04/02/why-dollar-
stores-are-thriving-even-post-recession/) și aprilie 2020 (Pearl Wang, „2
 Discount Retailers That Will Thrive in a Recession“, Motley Fool, 22
aprilie 2020, https://www.fool.com/investing/2020/04/22/two-discount-
retailers-that-will-thrive-in-a-reces.aspx).
5. Frank Swain, „Designing the Perfect Anti-Object“, Medium, 5 decembrie
2013, https://medium.com/futures-exchange/designing-the-perfect-anti-
object-49a184a6667a; „Unpleasant Design & Hostile Urban
Architecture“, 99% Invisible, 7 mai 2016,
https://99percentinvisible.org/episode/unpleasant-design-hostile-urban-
architecture/.
6. Vezi mesajul original pe
https://twitter.com/rebel_machine/status/940199856425046017?lang=en;
Josh Cohen, „New Anti-Homeless Architecture: Seattle Uses Bike Racks
to Block Rough Sleepers“, Guardian, 24 ianuarie 2018,
https://www.theguardian.com/cities/2018/jan/24/anti-homeless-
architecture-seattle-bike-racks-block-rough-sleepers.
7. Jasmine Lee, „The Unpleasant Truth of Hong Kong’s Anti-Homeless
Urban Design“, Harbour Times, 15 mai 2017,
https://harbourtimes.com/2017/05/15/the-unpleasant-truth-of-hong-
kongs-anti-homeless-urban-design/.
8. Aceștia au susținut că a fost fără intenție. „Saint Mary’s Cathedral
Drenches Homeless With Water“, CBS SF Bay Area, 18 mai 2015,
https://sanfrancisco.cbslocal.com/2015/03/18/homeless-saint-marys-
cathedral-archdiocese-san-francisco-intentionally-drenched-water-
sleeping/.
9. „What is the Mosquito“, Moving Sound Technologies,
https://www.movingsoundtech.com; „Sonic Science: The High–
Frequency Hearing Test“, Scientific American, 23 mai 2013,
https://www.scientificamerican.com/article/bring-science-home-high-
frequency-hearing/.
10. Michaela Winberg, „Can You Hear It? Sonic Devices Play High Pitched
Noises to Repel Teens“, NPR, 10 iulie 2019,
https://www.npr.org/2019/07/10/739908153/can-you-hear-it-sonic-
devices-play-high-pitched-noises-to-repel-teens?t=1570361354751.
11. John Metcalfe, „Pink Lights, Talking Cameras, and High–Pitched
 Squeals: The World’s Weirdest Anti-Loitering Technologies“, City Lab,
20 martie 2012, https://www.citylab.com/life/2012/03/pink-lights-
talking-cameras-and-high-pitched-squeals-worlds-weirdest-anti-loitering-
technologies/1533/.
12. „Pink lights put off spotty teens“, BBC News, 25 martie 2009,
http://news.bbc.co.uk/1/hi/england/nottinghamshire/7963347.stm; vezi și
John Metcalfe, „Pink Lights, Talking Cameras, and High-Pitched
Squeals: The World’s Weirdest Anti-Loitering Technologies“.
13. „Broken Windows Policing“, Center for Evidence-Based Crime Policy,
https://cebcp.org/evidence-based-policing/what-works-in-
policing/research-evidence-review/broken-windows-policing/.
14. Shankar Vedantum, Chris Benderev, Tara Boyle, Renee Klahr, Maggie
Penman și Jennifer Schmidt, „How A Theory of Crime And Policing Was
Born, And Went Terribly Wrong“, WBUR, 1 noiembrie 2016,
https://www.wbur.org/npr/500104506/broken-windows-policing-and-the-
origins-of-stop-and-frisk-and-how-it-went-wrong.
15. Ted Anderson, „What happened to SF’s controversial «sit-lie»
ordinance?“, SF Gate, 18 octombrie 2018,
https://www.sfgate.com/bayarea/article/What-happened-to-SF-s-
controversial-sit-lie-13303216.php.
16. Conform profesorului de drept Bernard Harcourt de la Universitatea
Columbia, care a efectuat două studii importante despre impactul
„ferestrelor sparte“ din New York și din alte orașe. Vezi Sarah Childress,
„The Problem With „Broken Windows“ Policing“, PBS Frontline, 28
iunie 2016, https://www.pbs.org/wgbh/frontline/article/the-problem-with-
broken-windows-policing/.
17. Pentru mai multe detalii și o perspectivă legală, vezi Bernard E.
Harcourt, Illusion of Order: The False Promise of Broken Windows
Policing, Harvard University Press, 2001.
18. Mary H. Osgood, „Rural and urban attitudes toward welfare“, Social
Work 22, nr. 1, ianuarie 1977, pp. 41–7,
https://www.jstor.org/stable/23711620?seq=1.
19. John Elledge, „Are cities more liberal? Of course: all your liberal mates
moved to one“, New Statesman, 9 ianuarie 2017,
 https://www.newstatesman.com/politics/2017/01/are-cities-more-liberal-
course-all-your-liberal-mates-moved-one; David A. Graham, „Red State,
Blue City“, The Atlantic, martie 2017,
https://www.theatlantic.com/magazine/archive/2017/03/red-state-blue-
city/513857/.
20. Farhad Manjoo, „America’s Cities Are Unlivable. Blame Wealthy
Liberals“, New York Times, 22 mai 2019,
https://www.nytimes.com/2019/05/22/opinion/california-housing-
nimby.html.
21. Vezi, de exemplu, Richard T. LeGates și Frederic Stout, eds., The City
Rea­der, ediția a 7-a, Routledge, 2020.
22. Meri T. Long, „Who has more compassion, Republicans or
Democrats?“, Chicago Tribune, 11 ianuarie 2019,
https://www.chicagotribune.com/opinion/commentary/ct-perspec-
compassion-democrats-republicans-who-has-more-0113-story.html.
23. Într-un exemplu șocant de o astfel de contradicție, locuitorii din
cartierul Mission Dolores au plătit din buzunarele lor pentru bolovanii
uriași de pe trotuare care împiedică persoanele fără adăpost să doarmă în
aceste spații („Boulders placed on San Francisco sidewalk to keep
homeless residents away“, KTVU FOX 2, 30 septembrie 2019,
https://www.ktvu.com/news/boulders-placed-on-san-francisco-sidewalk-
to-keep-homeless-residents-away). Alții au protestat vehement împotriva
construirii de adăposturi pentru cei fără locuințe, declanșând astfel o
dispută legală care a durat mai mult de optsprezece luni (Trisha Thadani,
„SF residents vow to keep fighting Navigation Center as supes weigh its
fate“, San Francisco Chronicle, 24 iunie 2019,
https://www.sfchronicle.com/politics/article/Fate-of-controversial-
Navigation-Center-now-in-14037517.php). Autoritățile locale sunt și ele
responsabile pentru alte cazuri de arhitectură ostilă, de la „ghilotinele
inverse“ de la intrările în stațiile de metrou (Lina Blanco, „BART’s Fare
Evasion Crackdown Exposes the «Deadly Elegance» of Hostile Design“,
KQED, 23 iulie 2019, https://www.kqed.org/arts/13861966/barts-fare-
evasion-crackdown-exposes-the-deadly-elegance-of-hostile-design) la
stâncile ascuțite din fața bibliotecilor publice și la vopseaua cu care sunt
 zugrăviți pereții în spațiile publice, concepută pentru ca persoanele fără
adăpost, care nu au întotdeauna acces la o toaletă adecvată, să se
stropească cu urină (Kaitlin Jock, „You are not welcome here: Anti-
homeless architecture crops up nationwide“, Street Roots News, 7 iunie
2019, https://news.streetroots.org/2019/06/07/you-are-not-welcome-here-
anti-homeless-architecture-crops-nationwide). Deși nu are cel mai mare
număr de persoane fără adăpost, San Francisco are una din cele mai
rapide rate de creștere în acest sens din Statele Unite, rata crescând cu un
șocant 30% doar între 2017 și 2018 (Jill Cowan, „San Francisco’s
Homeless Population Is Much Bigger Than Thought, City Data
Suggests“, New York Times, 19 noiembrie 2019,
https://www.nytimes.com/2019/11/19/us/san-francisco-homeless-
count.html).
24. James Walker, „Invisible in plain sight: fighting loneliness in the
homeless community“, Open Democracy, 31 iulie 2019,
https://www.opendemocracy.net/en/opendemocracyuk/invisible-plain-
sight-fighting-loneliness-homeless-community/.
25. Vezi Jane Jacobs, The Death and Life of Great American Cities,
Random House, 1961.
26. „Welcome to the neighbourhood“, Royal Wharf,
https://www.royalwharf.com/neighbourhood/.
27. Robert Booth, „Subsidised tenants are excluded from pool and gym in
London block“, Guardian, 1 noiembrie 2018,
https://www.theguardian.com/society/2018/nov/01/subsidised-tenants-
are-excluded-from-pool-and-gym-in-london-tower.
28. Harriet Grant, „Too poor to play: children in social housing blocked
from communal playground“, Guardian, 25 martie 2019,
https://www.theguardian.com/cities/2019/mar/25/too-poor-to-play-
children-in-social-housing-blocked-from-communal-playground.
29. Din punctul lor de vedere, compania susține că o astfel de excludere nu
a fost niciodată parte din planul lor.
30. Harriet Grant, „Disabled children among social tenants blocked from
communal gardens“, Guardian, 27 septembrie 2019,
https://www.theguardian.com/cities/2019/sep/27/disabled-children-
 among-social-tenants-blocked-from-communal-gardens.
31. „New UWS development could have separate entrance for poorer
people“, West Side Rag, 12 august 2013,
https://www.westsiderag.com/2013/08/12/new-uws-development-could-
have-separate-entrance-for-poorer-people; Adam Withnall „«Poor door»
controversy extends to Washington DC as affordable housing «wing»
given entrance on different street – next to the loading bay“, Independent,
4 august 2014,
https://www.independent.co.uk/news/world/americas/poor-door-
controversy-extends-to-washington-dc-as-affordable-housing-wing-
given-entrance-on-9646069.html; Hilary Osborne, „Poor doors: the
segregation of London’s inner–city flat dwellers“, Guardian, 25 iulie
2014, https://www.theguardian.com/society/2014/jul/25/poor-doors-
segregation-london-flats.
32. Adam Withnall, „«Poor door» controversy extends to Washington, D.C.
as affordable housing «wing» given entrance on different street – next to
the loading bay“; New York a eliminat clauza conform căreia clădirile cu
intrări separate se calificau pentru reducerea de impozit, sub aparența
„locuințelor incluzive“. Vezi Jana Kasperkevic, „New York bans «poor
doors» in win for low income tenants“, Guardian, 29 iunie 2015,
https://www.theguardian.com/us-news/2015/jun/29/new-york-poor-door-
low-income-tenants-rent.
33. Carlito Pablo, „Poor door at proposed Vancouver West End condo tower
raises issue of stigma“, Georgia Straight, 12 iulie 2018,
https://www.straight.com/news/1102166/poor-door-proposed-vancouver-
west-end-condo-tower-raises-issue-stigma; „Vancouver ranked North
America’s 2nd least affordable city for housing“, Daily Hive, 28 martie
2019, https://dailyhive.com/vancouver/vancouver-most-expensive-
housing-market-canada-2019; Aric Jenkins, „The Least Affordable City
in North America Is Not in the U.S.“, Money, 10 noiembrie 2017,
http://money.com/money/5017121/least-affordable-expensive-cities-
north-america/.
34. Carlito Pablo, „Poor door at proposed Vancouver West End condo tower
raises issue of stigma“.
35. „Seesaws let kids on each side of US–Mexico border play together“,
Yahoo! News, 30 iulie 2019, https://news.yahoo.com/seesaws-let-kids-
side-us-mexico-border-play-181653457.html.
36. Patrick Sturgis, Ian Brunton–Smith, Jouni Kuha și Jonathan Jackson,
„Ethnic diversity, segregation and the social cohesion of neighbourhoods
in London“, Ethnic and Racial Studies 37, nr. 8, 2014, pp. 1286–1309,
https://doi.org/10.1080/01419870.2013.831932.
37. Nikolay Mintchev și Henrietta L Moore, „Super-diversity and the
prosperous society“, European Journal of Social Theory 21, nr. 1, 2018,
pp. 117–134, https://doi.org/10.1177/1368431016678629.
38. Dietlind Stolle, Stuart N. Soroka și Richard Johnston, „When Does
Diversity Erode Trust? Neighborhood Diversity, Interpersonal Trust and
the Mediating Effect of Social Interactions“, Political Studies 56, nr. 1,
2008, pp. 57–75, https://doi.org/10.1111/j.1467-9248.2007.00717.x;
Patrick Sturgis, Ian Brunton-Smith, Sanna Read și Nick Allum, „Does
Ethnic Diversity Erode Trust? Putnam’s «Hunkering-Down» Thesis
Reconsidered“, British Journal of Political Science 41, nr. 1, 2011, pp.
57–82, https://doi.org/10.1017/S0007123410000281.
39. Alison Flood, „Britain has closed almost 800 libraries since 2010,
figures show“, Guardian, 6 decembrie 2019,
https://www.theguardian.com/books/2019/dec/06/britain-has-closed-
almost-800-libraries-since-2010-figures-show; vezi și „Decade of
austerity sees 30% drop in library spending“, Chartered Institute of
Public Finance and Accountancy, 12 iunie 2019,
https://www.cipfa.org/about-cipfa/press-office/latest-press-
releases/decade-of-austerity-sees-30-drop-in-library-spending.
40. May Bulman, „Youth services «decimated by 69 percent» in less than a
decade amid surge in knife crime, figures show“, Independent, 24
septembrie 2019, https://www.independent.co.uk/news/uk/home-
news/knife-crime-youth-services-cuts-councils-austerity-ymca-
a9118671.html.
41. Jamie Roberton, „Government accused of fuelling loneliness crisis as
day centres disappear“, ITV News, 25 septembrie 2018,
https://www.itv.com/news/2018-09-25/government-accused-of-fuelling-
 loneliness-crisis-as-day-centres-disappear/.
42. William Eichler, „Councils slash £15 million from parks budgets“,
Local Gov, 21 iunie 2018, https://www.localgov.co.uk/Councils-slash-
15m-from-parks-budgets/45519.
43. De exemplu, în timp ce Europa și Statele Unite au adoptat măsuri
diferite pentru a ieși din criză, infrastructura socială rămâne în continuare
foarte slab finanțată la nivel mondial. Vezi Georg Inderst, „Social
Infrastructure Finance and Institutional Investors: A Global Perspective“,
SSRN, 2020, https://doi.org/10.2139/ssrn.3556473.
44. În marea Britanie, de exemplu, locuitorii din orașe au suportat tăieri
bugetare de aproape două ori mai mult pe cap de locuitor decât cei din
zonele suburbane și cele rurale. Vezi See „Austerity hit cities twice as
hard as the rest of Britain“, Centre for Cities, 28 ianuarie 2019,
https://www.centreforcities.org/press/austerity-hit-cities-twice-as-hard-
as-the-rest-of-britain/.
45. Sara Freund, „Looking at John Ronan’s colorful library and housing
project in Irving Park“, Curbed Chicago, 17 octombrie 2019,
https://chicago.curbed.com/2019/10/17/20919476/john-ronan-irving-
park-affordable-housing-library-project.
46. Jared Brey, „Chicago Opens Up New Libraries and Affordable Housing
Projects After Design Competition“, Next City, 28 mai 2019,
https://nextcity.org/daily/entry/chicago-opens-new-libraries-and-
affordable-housing-projects-after-design-co.
47. Eva Fedderly, „Community building: Chicago experiment links libraries
and apartments“, Christian Science Monitor, 24 octombrie 2018,
https://www.csmonitor.com/The-Culture/2018/1024/Community-
building-Chicago-experiment-links-libraries-and-apartments.
48. Oliver Wainwright, „Smart lifts, lonely workers, no towers or tourists:
architecture after coronavirus“, Guardian, 13 aprilie 2020,
https://www.theguardian.com/artanddesign/2020/apr/13/smart-lifts-
lonely-workers-no-towers-architecture-after-covid-19-coronavirus.
49. Winnie Hu, „What New York Can Learn From Barcelona“s
„Superblocks“ „, New York Times, 16 septembrie 2016,
https://www.nytimes.com/2016/10/02/nyregion/what-new-york-can-
 learn-from-barcelonas-superblocks.html.
50. Feargus O’Sullivan, „Barcelona’s Car-Taming „Superblocks“ Meet
Resistance“, CityLab, 20 ianuarie 2017,
https://www.citylab.com/transportation/2017/01/barcelonas-car-taming-
superblocks-meet-resistance/513911/.
51. Ibid.
52. „Barcelona’s Superblocks: Change the Grid, Change your
Neighborhood“, Streetfilms, 2018, https://vimeo.com/282972390.
53. Bineînțeles, acest lucru se bazează și pe faptul că legăturile sociale din
țările dezvoltate tind să fie corelate cu averea. Studiul original, efectuat în
1969, a fost replicat patruzeci de ani mai târziu, cu rezultate similare.
Vezi Joshua Hart și Graham Parkhurst, „Driven to excess: Impacts of
motor vehicles on the quality of life of residents of three streets in Bristol
UK“, World Transport Policy & Practice 17, nr. 2, ianuarie 2011, pp. 12–
30, https://uwe-repository.worktribe.com/output/968892; studiu original:
Donald Appleyard, „The Environmental Quality of City Streets: The
Residents’ Viewpoint“, Journal of the American Planning Association
35, 1969, pp. 84–101.
54. Natalie Colarossi, „18 times people around the world spread love and
kindness to lift spirits during the coronavirus pandemic“, Insider, 26
martie 2020, https://www.insider.com/times-people-spread-kindness-
during-coronavirus-pandemic-2020-3.
55. „Taxi driver applauded by medics after taking patients to hospital for
free – video“, Guardian, 20 aprilie 2020,
https://www.theguardian.com/world/video/2020/apr/20/taxi-driver-
applauded-by-doctors-after-giving-patients-free-journeys-to-hospital-
video.
56. Matt Lloyd, „«Happy to chat» benches: The woman getting strangers to
talk“, BBC News, 19 octombrie 2019, https://www.bbc.co.uk/news/uk-
wales-50000204.

6. Ecranul nostru, sinele nostru

1. A.D. Morrison-Low, „Sir David Brewster (1781–1868)“, Oxford
Dictionary of National Biography, 9 ianuarie 2014,
 https://www.oxforddnb.com/view/10.1093/ref:odnb/9780198614128.001.
0001/odnb-9780198614128-e-3371.
2. The Literary Panorama and National Register, vol. 8, Simpkin și
Marshall, 1819, p.504.
3. Scrisoare datată 23 mai 1818, citată de Nicole Garrod Bush,
„Kaleidoscopism: The Circulation of a Mid-Century Metaphor and
Motif“, Journal of Victorian Culture 20, nr. 4, 1 decembrie 2015,
https://academic.oup.com/jvc/article/20/4/509/4095158.
4. Megan Richardson și Julian Thomas, Fashioning Intellectual Property:
Exhibition, Advertising and the Press, 1789–1918, Cambridge University
Press, 2012, p. 57.
5. Bush, „Kaleidoscopism“.
6. Margaret Gordon, The Home Life of Sir David Brewster, Cambridge
University Press, 2010 [1869], p.95.
7. The Literary Panorama and National Register, 504.
8. Jason Farman, „The Myth of the Disconnected Life“, The Atlantic, 7
februarie 2012,
https://www.theatlantic.com/technology/archive/2012/02/the-myth-of-
the-disconnected-life/252672/.
9. The Letters of Percy Bysshe Shelley, vol. 2, ed. Frederick L. Jones,
Clarendon Press, 1964, p.69.
10. Alexander Rucki, „Average smartphone user checks device 221 times a
day, according to research“, Evening Standard, 7 octombrie 2014,
https://www.standard.co.uk/news/techandgadgets/average-smartphone-
user-checks-device-221-times-a-day-according-to-research-
9780810.html.
11. Rani Molla, „Tech companies tried to help us spend less time on our
phones. It didn’t work“, Vox, 6 ianuarie 2020,
https://www.vox.com/recode/2020/1/6/21048116/tech-companies-time-
well-spent-mobile-phone-usage-data.
12. Aproximativ 95% dintre adolescenții americani au avut (sau avut acces
la) un smartphone în 2018, în creștere de la 73% în 2014–2015, conform
Centrului de Cercetare Pew. Drept urmare, adolescenții folosesc
Internetul mult mai mult. În timp ce 24% dintre adolescenți declară în
 sondajul din 2014–2015 că sunt on-line „aproape constant“, acel procent
a ajuns la 45% în 2018. În plus, 44% dintre adolescenții chestionați anul
acesta afirmă că intră on-line de câteva ori pe zi. Vezi Monica Anderson
și Jingjing Jiang, „Teens, Social Media & Technology 2018“, Pew
Research Center, 31 mai 2018,
https://www.pewresearch.org/internet/2018/05/31/teens-social-media-
technology-2018/.
13. „Global Mobile Consumer Trends, 2nd Edition“, Deloitte, 2017, 8,
https://www2.deloitte.com/global/en/pages/technology-media-and-
telecommunications/articles/gx-global-mobile-consumer-
trends.html#country.
14. În 2018, Australia avea un procent de 90% al utilizatorilor de smart-­
phone, în timp ce în Israel se înregistrează numărul cel mai mare de
utilizatori ai platformelor sociale din lume, la numărul de smartphone-uri
fiind pe locul doi în lume, după Coreea de Sud, conform Centrului de
Cercetare Pew. „Smartphones are common in Europe and North America,
while sub-Saharan Africa and India lag in ownership“, Pew Research
Center, 14 iunie 2018,
https://www.pewresearch.org/global/2018/06/19/social-media-use-
continues-to-rise-in-developing-countries-but-plateaus-across-developed-
ones/pg_2018-06-19_global-tech_0-03/.
15. Adam Carey, „Mobile fiends now need not look up as Melbourne tests
street-level traffic lights,“ The Age, 27 martie 2017,
https://www.theage.com.au/national/victoria/mobile-fiends-now-need-
not-look-up-as-melbourne-tests-streetlevel-traffic-lights-20170327-
gv73bd.html.
16. Există un paradox aici: acest „Socrate“ este de fapt creat de Platon, iar
cuvintele acestuia au ajuns până la noi doar pentru că au fost scrise. Vezi
Platon, Phaedrus, traducere de Harold N. Fowler, Harvard University
Press, 1925.
17. Johannes Trithemius, In Praise of Scribes (De Laude Scriptorum),
traducere de Roland Behrendt, ed. Klaus Arnold, Coronado Press, 1974.
18. Adrienne LaFrance, „How Telephone Etiquette Has Changed“, The
Atlantic, 2 septembrie 2015,
 https://www.theatlantic.com/technology/archive/2015/09/how-telephone-
etiquette-has-changed/403564/.
19. Robert Rosenberger, „An experiential account of phantom vibration
syndrome“, Computers in Human Behavior 52, 2015, pp. 124–131,
https://doi.org/10.1016/j.chb.2015.04.065.
20. K. Kushlev et al., „Smartphones reduce smiles between strangers“,
Computers in Human Behavior 91, februarie 2019, 12–16.
21. Aceste incidente au avut loc în întreaga lume, inclusiv în Statele Unite,
Malta, Marea Britanie, Singapore și China. „6 year old drowns while dad
busy on phone“, YoungParents.com, 18 septembrie 2016,
https://www.youngparents.com.sg/family/6-year-old-drowns-while-dad-
busy-phone/; Matthew Xuereb, „Mum whose baby drowned in bath
given suspended sentence“, Times of Malta, 12 iunie 2015,
https://www.timesofmalta.com/articles/view/20150612/local/mum-
whose-baby-drowned-in-bath-given-suspended-sentence.572189; Lucy
Clarke-Billings, „Mother chatted on Facebook while toddler drowned in
the garden“, Telegraph, 10 octombrie 2015,
https://www.telegraph.co.uk/news/uknews/crime/11923930/Mother-
chatted-on-Facebook-while-toddler-son-drowned-in-the-garden.html;
Martine Berg Olsen, „Baby drowned in bath while mum «spent 50
minutes on phone to girlfriend»“, Metro, 6 martie 2019,
https://metro.co.uk/2019/03/06/baby-drowned-bath-mum-spent-50-
minutes-phone-girlfriend-8828813/; „Toddler drowns while mum texts
on mobile just yards away“, Express, 5 ianuarie 2016,
https://www.express.co.uk/news/world/750540/drowning-toddler-mobile-
phone-china-ocean-spring-resort-mum-texting; Zach Dennis, „Police: 3
children drowned while a Texas mom was on cell phone“, AJC, 14 iulie
2015, https://www.ajc.com/news/national/police-children-drowned-
while-texas-mom-was-cell-phone/R5cDdBhwac5bjGFTxeM4sM/.
22. Will Axford, „Police: Texas mom was on Facebook when her baby
drowned in the bathtub“, Houston Chronicle, 23 iunie 2017,
https://www.chron.com/news/houston-texas/texas/article/Texas-mom-
Facebook-baby-drowned-11239659.php.
23. Jemima Kiss, „«I was on Instagram. The baby fell down the stairs»: is
 your phone use harming your child?“, Guardian, 7 decembrie 2018,
https://www.theguardian.com/lifeandstyle/2018/dec/07/mother-on-
instagram-baby-fell-down-stairs-parental-phone-use-children.
24. Brandon T. McDaniel, „Parent distraction with phones, reasons for use,
and impacts on parenting and child outcomes: A review of the emerging
research“, Human Behavior and Emergent Technology, 2019, pp. 72–80,
https://doi.org/10.1002/hbe2.139; J. Radesky et al., „Maternal mobile
device use during a structured parent–child interaction task“, Academic
Pediatrics 15, nr. 2, 2015, pp. 238–244; R.P. Golen și A.K. Ventura,
„What are mothers doing while bottle-feeding their infants? Exploring
the prevalence of maternal distraction during bottle-feeding interactions“,
Early Human Development 91, nr. 12, 2015, pp. 787–791.
25. Ibid.; vezi și B.T. McDaniel și J. Radesky, „Technoference: Parent
technology use, stress, and child behavior problems over time“, Pediatric
Research 84, 2018, pp. 210–218; Tanja Poulain et al., „Media Use of
Mothers, Media Use of Children, and Parent–Child Interaction Are
Related to Behavioral Difficulties and Strengths of Children“.
International Journal of Environmental Research and Public Health 16,
nr. 23, 2019, p. 4651, https://doi.org/10.3390/ijerph16234651.
26. L.A. Stockdale et al., „Parent and child technoference and
socioemotional behavioral outcomes: A nationally representative sample
of 10- to 20-year-old adolescents“, Computers in Human Behavior 88,
2018, pp. 219–226.
27. Pentru mai multe despre conceptul de a fi „singuri împreună“, vezi
Sherry Turkle, Alone Together: Why We Expect More from Technology
and Less from Each Other, ediția revizuită, Basic Books, 2017.
28. „The iPhone Effect: when mobile devices intrude on our face-to-face
encounters“, The British Psychological Society Research Digest, 4
august 2014, http://bps-research-digest.blogspot.com/2014/08/the-
iphone-effect-when-mobile-devices.html; vezi și S. Misra et al., „The
iPhone Effect: The Quality of In-Person Social Interactions in the
Presence of Mobile Devices Environment and Behavior“, Environment
and Behavior 48, nr. 2, 2014, pp. 275–298,
https://doi.org./10.1177/0013916514539755.
29. Subscala Unicității Umane include „6 caracteristici legate în general de
capacitatea cognitivă de ordin superior și competența intelectuală:
evaluatorii notează măsura în care vorbitorul este «rafinat și cult»;
«rațional și logic»; îi lipsește «autocontrolul» (scor invers); este «simplu»
(scor invers); este «ca un adult, nu copilăros»; și pare «subuman, ca un
animal» (scor invers)“. Juliana Schroeder, Michael Kardas și Nicholas
Epley, „The Humanizing Voice: Speech Reveals, and Text Conceals, a
More Thoughtful Mind in the Midst of Disagreement“, Psychological
Science 28, nr. 12, pp. 1745–62,
https://doi.org/10.1177/0956797617713798.
30. Jamil Zaki, „The Technology of Kindness“, Scientific American, 6
august 2019, https://www.scientificamerican.com/article/the-technology-
of-kindness/.
31. Rurik Bradbury, „The digital lives of Millennials and Gen Z“,
Liveperson Report, 2018, https://liveperson.docsend.com/view/tm8j45m.
32. Belle Beth Cooper, „7 Powerful Facebook Statistics You Should Know
for a More Engaging Facebook Page“, Buffer.com,
https://buffer.com/resources/7-facebook-stats-you-should-know-for-a-
more-engaging-page.
33. Aceste date sunt de la Verizon, însă sunt valabile și pentru utilizatorii
altor platforme de telefonie mobilă; O2 raportează că traficul înregistrat
de utilizatorii britanici a suferit scurte întreruperi ca urmare a cererii în
creștere pentru Wi-Fi și apeluri vocale. Vezi Cecilia Kang, „The Humble
Phone Call Has Made a Comeback“, New York Times, 9 aprilie 2020,
https://www.nytimes.com/2020/04/09/technology/phone-calls-voice-
virus.html; Emma Brazell, „UK mobile networks go down as people
work from home due to coronavirus“, Metro, 17 martie 2020,
https://metro.co.uk/2020/03/17/uk-mobile-networks-o2-ee-vodafone-3-
go-people-work-home-12410145/.
34. Kang, „The Humble Phone Call Has Made a Comeback“.
35. „The Phone Call Strikes Back“, O2 News, 23 aprilie 2020,
https://news.o2.co.uk/press-release/the-phone-call-strikes-back/.
36. Dată fiind importanța acestora pentru interacțiunea umană, este de
înțeles (și chiar scuzabil) că oamenii care nu pot recunoaște fețe – oameni
 precum Oliver Sacks, care suferă de o boală numită prosopagnosia – sunt
adesea considerați ciudați, retrași și chiar autiști. Vezi Oliver Sacks,
„Face-Blind“, New Yorker, 30 august 2010,
https://www.newyorker.com/magazine/2010/08/30/face-blind.
37. Jing Jiang et al., „Neural Synchronization During Face-to-Face
Communication“, Journal of Neuroscience 32, nr. 45, noiembrie 2012,
pp. 16.064–9, https://doi.org/10.1523/JNEUROSCI.2926-12.2012.
38. Emily Green, „How technology is harming our ability to feel empathy“,
Street Roots, 15 februarie 2019,
https://news.streetroots.org/2019/02/15/how-technology-harming-our-
ability-feel-empathy; vezi și Helen Riess și Liz Neporent, The Empathy
Effect, Sounds True Publishing, 2018.
39. F. Grondin, A.M. Lomanowska și P.L. Jackson, „Empathy in Computer-
Mediated Interactions: A Conceptual Framework for Research and
Clinical Practice“, Clinical Psychology: Science and Practice e12298,
https://doi.org/10.1111/cpsp.12298.
40. Kate Murphy, „Why Zoom is Terrible“, New York Times, 29 aprilie
2020, https://www.nytimes.com/2020/04/29/sunday-review/zoom-video-
conference.html.
41. Hannah Miller et al., „«Blissfully happy» or «ready to fight»: Varying
interpretations of emoji“, Grouplens Research, Universitatea din
Minnesota, 2016, https://www-
users.cs.umn.edu/~bhecht/publications/ICWSM2016_emoji.pdf.
42. M.A. Riordan și L.A. Trichtinger, „Overconfidence at the Keyboard:
Confidence and accuracy in interpreting affect in e-mail exchanges“,
Human Communication Research, 2016,
https://doi.org/10.1111/hcre.12093.
43. Heather Cicchese, „College class tries to revive the lost art of dating“,
Boston Globe, 16 mai 2014,
https://www.bostonglobe.com/lifestyle/2014/05/16/boston-college-
professor-assigns-students-
dates/jHXENWsdmp7cFlRPPwf0UJ/story.html.
44. Proiectul original poate fi văzut on-line, la
https://www.bc.edu/content/dam/files/schools/lsoe/pdf/DatingAssignmen
 t.pdf.
45. Heather Cicchese, „College class tries to revive the lost art of dating“.
46. Site-ul original: https://www.wikihow.com/Ask-Someone-Out.
47. Angie S. Page et al., „Children’s Screen Viewing is Related to
Psychological Difficulties Irrespective of Physical Activity“, Pediatrics
126, nr. 5, 2010, pp. e1011–17.
48. Katie Bindley, „When Children Text All Day, What Happens to Their
Social Skills?“, Huffington Post, 9 decembrie 2011,
https://www.huffpost.com/entry/children-texting-technology-social-
skills_n_1137570.
49. „Children, Teens, and Entertainment Media: The View from the
Classroom“, Common Sense Media, 2012, p. 19,
https://www.commonsensemedia.org/research/children-teens-and-
entertainment-media-the-view-from-the-classroom.
50. V. Carson et al., „Physical activity and sedentary behavior across three
time-points and associations with social skills in early childhood“, BMC
Public Health 19, nr. 27, 2019, https://doi.org/10.1186/s12889-018-6381-
x.
51. Vera Skalická et al., „Screen time and the development of emotion
understanding from age 4 to age 8: A community study“, British Journal
of Developmental Psychology 37, nr. 3, 2019, pp. 427–443,
https://doi.org/10.1111/bjdp.12283.
52. Vezi, de exemplu, Douglas B. Downey and Benjamin G. Gibbs, „Kids
These Days: Are Face-to-Face Social Skills among American Children
Declining?“, American Journal of Sociology 125, nr. 4, ianuarie 2020,
pp. 1030–83, https://doi.org/10.1086/707985.
53. Yalda T. Uhls et al., „Five Days at Outdoor Education Camp without
Screens Improves Preteen Skills with Nonverbal Emotion Cues“,
Computers in Human Behavior 39, 2014, pp. 387–92,
https://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S0747563214003227.
54. Belinda Luscombe, „Why Access to Screens Is Lowering Kids“ Social
Skills“, Time, 21 august 2014, https://time.com/3153910/why-access-to-
screens-is-lowering-kids-social-skills/.
55. De exemplu, în Statele Unite, 53% dintre copiii de 11 ani au un smart-­
 phone; Anya Kamenetz, „It’s a Smartphone Life: More Than Half of U.S.
Children Now Have One“, NPR Education, 31 octombrie 2019,
https://www.npr.org/2019/10/31/774838891/its-a-smartphone-life-more-
than-half-of-u-s-children-now-have-one; Zoe Kleinman, „Half of UK 10-
year-olds own a smartphone“, BBC News, 4 februarie 2020,
https://www.bbc.co.uk/news/technology-51358192.
56. „Most children own mobile phone by age of seven, study finds“,
Guardian, 30 ianuarie 2020,
https://www.theguardian.com/society/2020/jan/30/most-children-own-
mobile-phone-by-age-of-seven-study-finds.
57. Nick Bilton, „Steve Jobs Was a Low-Tech Parent“, New York Times, 10
septembrie 2014, https://www.nytimes.com/2014/09/11/fashion/steve-
jobs-apple-was-a-low-tech-parent.html; Chris Weller, „Bill Gates and
Steve Jobs Raised Their Kids Tech-Free and It Should Have Been a Red
Flag“, Independent, 24 octombrie 2017,
https://www.independent.co.uk/life-style/gadgets-and-tech/bill-gates-and-
steve-jobs-raised-their-kids-techfree-and-it-shouldve-been-a-red-flag-
a8017136.html.
58. Matt Richtel, „A Silicon Valley School That Doesn“t Compute“, New
York Times, 22 octombrie 2011,
https://www.nytimes.com/2011/10/23/technology/at-waldorf-school-in-
silicon-valley-technology-can-wait.html.
59. Nellie Bowles, „Silicon Valley Nannies Are Phone Police for Kids“,
New York Times, 26 octombrie 2018,
https://www.nytimes.com/2018/10/26/style/silicon-valley-nannies.html.
60. Nellie Bowles, „The Digital Gap Between Rich and Poor Kids Is Not
What We Expected“, New York Times, 26 octombrie 2018,
https://www.nytimes.com/2018/10/26/style/digital-divide-screens-
schools.html.
61. Acest lucru se întâmplă în cazul celor care au dispozitive electronice.
Rani Molla, „Poor kids spend nearly 2 hours more on screens each day
than rich kids“, Vox, 29 octombrie 2019,
https://www.vox.com/recode/2019/10/29/20937870/kids-screentime-rich-
poor-common-sense-media; datele originale din „The Common Sense
 Census: Media Use by Tweens and Teens, 2019“, Common Sense Media,
2019, https://www.commonsensemedia.org/research/the-common-sense-
census-media-use-by-tweens-and-teens-2019.
62. Conversație personală, octombrie 2019.
63. Ben Hoyle, „Jittery American pupils can hold on to their phones“, The
Times, 22 ianuarie 2020, https://www.thetimes.co.uk/article/jittery-
american-pupils-can-hold-on-to-their-phones-z0zxr972c.
64. Acronimul se bazează pe cuvintele din întrebări. 1. Have you ever felt
you needed to Cut down on your drinking? (Ai simțit vreodată că trebuie
să reduci băutura?) 2. Do people who criticise your drinking Annoy you?
(Te enervează oamenii care te critică pentru că bei prea mult?) 3. Have
you ever felt Guilty about your drinking? (Te-ai simțit vreodată vinovat
că bei?) 4. Do you need a drink first thing in the morning? (Ai nevoie de
băutură când te trezești dimineața?)
65. Vezi, de exemplu, Jamie Bartlett, The People vs. Tech: How the Internet
is Killing Democracy (and How We Can Save It), Ebury Press, 2018;
Sherry Turkle, Alone Together: Why We Expect More from Technology
and Less from Each Other, Revised Edition, Basic Books, 2017. Pentru
mai multe despre design experimental, vezi Joseph Dickerson, „Walt
Disney: The World’s First UX Designer“, UX Magazine, 9 septembrie
2013, http://uxmag.com/articles/walt-disney-the-worlds-first-ux-designer.
66. Lo Min Ming, „UI, UX: Who Does What? A Designer“s guide to the
Tech Industry“, Fast Company, 7 iulie 2014,
https://www.fastcompany.com/3032719/ui-ux-who-does-what-a-
designers-guide-to-the-tech-industry; Stefan Stieger and David Lewetz,
„A Week Without Using Social Media: Results from an Ecological
Momentary Intervention Study Using Smartphones“, Cypberpsychology,
Behavior, and Social Networking 21, nr. 10, 2018,
https://www.liebertpub.com/doi/abs/10.1089/cyber.2018.0070.
67. Olivia Solon, „Ex-Facebook president Sean Parker: site made to exploit
human «vulnerability»“, Guardian, 9 noiembrie 2017,
https://www.theguardian.com/technology/2017/nov/09/facebook-sean-
parker-vulnerability-brain-psychology.
68. Jean M. Twenge, Brian H. Spitzberg și W. Keith Campbell, „Less In-
 Person Social Interaction with Peers among US Adolescents in the 21st
Century and Links to Loneliness“, Journal of Social and Personal
Relationships 36, nr. 6, 19 martie 2019, pp. 1892–913,
https://doi.org/10.1177/0265407519836170.
69. Brian A. Primack et al., „Social Media Use and Perceived Social
Isolation Among Young Adults in the US“, American Journal of
Preventive Medicine 53, Nr. 1, 1 iulie 2017, pp. 1–8,
https://doi.org/10.1016/j.amepre.2017.01.010.
70. Twenge et al., „Less In-Person Social Interaction with Peers“.
71. Ibid.; vezi și datele originale la
https://www.pewresearch.org/internet/2018/05/31/teens-social-media-
technology-2018/. În afară de Twenge, care consideră în iGen, Simon &
Schuster, 2017, că utilizarea smartphone-urilor de către adolescenți
reprezintă una dintre cauzele principale ale crizei sănătății emoţionale,
alți critici vehemenți ai utilizării acestor telefoane de către adolescenți
sunt și Jonathan Haidt și Greg Lukianoff, coautori ai The Coddling of the
American Mind, Penguin, 2018.
72. Hunt Allcott et al., „The Welfare Effects of Social Media“, 2019, 6,
https://web.stanford.edu/~gentzkow/research/facebook.pdf.
73. Melissa G Hunt et al., „No More FOMO: Limiting Social Media
Decreases Loneliness and Depression“, Journal of Social and Clinical
Psychology 37, nr. 10, 8 noiembrie 2018, pp. 751–768,
https://doi.org/10.1521/jscp.2018.37.10.751.
74. Hunt Allcott et al., „The Welfare Effects of Social Media“, 23.
75. Kyt Dotson, „YouTube sensation and entrepreneur Markee Dragon
swatted on first day of YouTube Gaming“, Silicon Angle, 28 august
2015, https://siliconangle.com/2015/08/28/youtube-sensation-and-
entrepreneur-markee-dragon-swatted-on-first-day-of-youtube-gaming/;
vezi și Jason Fagone, „The Serial Swatter“, New York Times, 24
noiembrie 2015, https://www.nytimes.com/2015/11/29/magazine/the-
serial-swatter.html.
76. Matthew Williams, „The connection between online hate speech and
real-world hate crime“, OUP Blog, 12 octombrie 2019,
https://blog.oup.com/2019/10/connection-between-online-hate-speech-
 real-world-hate-crime/. Vezi și Williams, The Science of Hate, Faber &
Faber, 2021.
77. „The Rise of Antisemitism on Social Media: Summary of 2016“, The
World Jewish Congress, 2016, p. 184,
http://www.crif.org/sites/default/fichiers/images/documents/antisemitismr
eport.pdf.
78. J.J. Van Bavel et al., „Emotion shapes the diffusion of moralized
content in social networks“, PNAS 114, nr. 28, July 2017, pp. 7313–7318.
Vezi și informații suplimentare la
https://www.pnas.org/content/pnas/suppl/2017/06/20/1618923114.DCSu
pplemental/pnas.1618923114.sapp.pdf, pp. 17–18.
79. Zeynep Tufekci, „It’s the (Democracy-Poisoning) Golden Age of Free
Speech“, Wired, 16 ianuarie 2018, https://www.wired.com/story/free-
speech-issue-tech-turmoil-new-censorship/.
80. Richard Seymour, „How addictive social media fuels online abuse“,
Financial Times, 4 noiembrie 2019,
https://www.ft.com/content/abc86766-fa37-11e9-a354-36acbbb0d9b6.
81. Mesajul original de pe Twitter, precum și mesajul de avertisment, pot fi
văzute, la momentul scrierii acestor rânduri, la
https://twitter.com/realDonaldTrump/status/1266231100780744704.
82. Tony Romm și Allyson Chiu, „Twitter flags Trump, White House for
«glorifying violence» after tweeting Minneapolis looting will lead to
«shooting»“, Washington Post, 30 mai 2020,
https://www.washingtonpost.com/nation/2020/05/29/trump-minneapolis-
twitter-protest/; Kate Conger, „Twitter had been drawing a line for
months when Trump crossed it“, New York Times, 30 mai 2020,
https://www.nytimes.com/2020/05/30/technology/twitter-trump-
dorsey.html; Pentru contextul istoric, vezi Barbara Sprunt, „The History
Behind «When the Looting Starts, the Shooting Starts»“, NPR Politics,
29 mai 2020, https://www.npr.org/2020/05/29/864818368/the-history-
behind-when-the-looting-starts-the-shooting-starts.
83. Mike Isaac și Cecilia Kang, „While Twitter confronts Trump,
Zuckerberg keeps Facebook out of it“, New York Times, 29 mai 2020,
https://www.nytimes.com/2020/05/29/technology/twitter-facebook-
 zuckerberg-trump.html.
84. Derrick A. Paulo și Ellen Lokajaya, „3 in 4 youngsters say they have
been bullied online“, CNA Insider, 1 martie 2018,
https://www.channelnewsasia.com/news/cnainsider/3-in-4-teens-
singapore-cyberbullying-bullied-online-survey-10001480.
85. Christo Petrov, „Cyberbullying Statistics 2020“, Tech Jury, 2 iunie
2020, https://techjury.net/stats-
about/cyberbullying/#Cyberbullying_around_the_world.
86. „The Annual Bullying Survey 2017“, Ditch the Label, 2017, p. 28,
https://www.ditchthelabel.org/wp-content/uploads/2017/07/The-Annual-
Bullying-Survey-2017-2.pdf.
87. Simon Murphy, „Girl killed herself after intense social media activity,
inquest finds“, Guardian, 17 aprilie 2019,
https://www.theguardian.com/uk-news/2019/apr/17/girl-killed-herself-
social-media-inquest-jessica-scatterson.
88. Clyde Haberman, „What the Kitty Genovese Killing Can Teach Today’s
Digital Bystanders“, New York Times, 4 iunie 2017,
https://www.nytimes.com/2017/06/04/us/retro-report-bystander-
effect.html; Carrie Rent­schler, „Online abuse: we need Good Samaritans
on the web“, Guardian, 19 aprilie 2016,
https://www.theguardian.com/commentisfree/2016/apr/19/online-abuse-
bystanders-violence-web.
89. Gordon Harold și Daniel Aquah, „What works to enhance interparental
relationships and improve outcomes for children?“, Early Intervention
Foundation, 2016, https://www.eif.org.uk/report/what-works-to-enhance-
interparental-relationships-and-improve-outcomes-for-children/.
90. Vedem acest lucru foarte clar în rândul celor care exercită această
profesie. Există acum mai mult de 100.000 de persoane angajate (deseori
prin intermediari, și nu direct de către platformele sociale) ca „moderatori
de conținut“, a căror sarcină este aceea de a analiza dacă o anumită
postare este îndeajuns de crudă, rasistă, obscenă sau jignitoare pentru a fi
ștearsă. Moderatorii manifestă deseori simptome de stres posttraumatic
după luni de zile de citit astfel de postări abuzive, fără a beneficia de
vreun sprijin substanțial din partea angajatorului. O fostă angajată a
 platformei MySpace a refuzat să strângă mâna cuiva timp de trei ani după
ce își dăduse demisia. După ce jurnalista Casey Newton a prezentat în
The Verge condițiile de muncă oribile de la o companie de moderare de
conținut angajată de Facebook, compania a anunțat că va înceta
colaborarea cu gigantul media. Vezi Newton, „The Trauma Floor: The
secret lives of Facebook moderators in America“, The Verge, 25 februarie
2019, https://www.theverge.com/2019/2/25/18229714/cognizant-
facebook-content-moderator-interviews-trauma-working-conditions-
arizona; „Facebook firm Cognizant quits“, BBC News, 31 octombrie
2019, https://www.bbc.co.uk/news/technology-50247540; Isaac Chotiner,
„The Underworld of Online Content“, New Yorker, 5 iulie 2019,
https://www.newyorker.com/news/q-and-a/the-underworld-of-online-
content-moderation; Sarah T. Roberts, Behind the Screen: Content
Moderation in the Shadows of Social Media, Yale University Press, 2019.
91. Sebastian Deri, Shai Davidai și Thomas Gilovich, „Home alone: why
people believe others’ social lives are richer than their own“, Journal of
Personality and Social Psychology 113, nr. 6, decembrie 2017, pp. 858–
877.
92. „Childline: More children seeking help for loneliness“, BBC News, 3
iulie 2018, https://www.bbc.co.uk/news/uk-44692344.
93. J. Clement, „U.S. group chat frequency 2017, by age group“, Statista, 5
noiembrie 2018, https://www.statista.com/statistics/800650/group-chat-
functions-age-use-text-online-messaging-apps/.
94. Shoshana Zuboff, The Age of Surveillance Capitalism, Public Affairs,
2019; vezi și John Harris, „Death of the private self: how fifteen years of
Facebook changed the human condition“, Guardian, 31 ianuarie 2019,
https://www.theguardian.com/technology/2019/jan/31/how-facebook-
robbed-us-of-our-sense-of-self.
95. Josh Constine, „Now Facebook says it may remove Like counts“,
TechCrunch.com, 2 septembrie 2019.
https://techcrunch.com/2019/09/02/facebook-hidden-likes/; Greg
Kumparak, „Instagram will now hide likes in 6 more countries“,
TechCrunch.com, 17 iulie 2019,
https://techcrunch.com/2019/07/17/instagram-will-now-hide-likes-in-6-
 more-countries/.
96. Amy Chozick, „This Is the Guy Who“s Taking Away the Likes“, New
York Times, 17 ianuarie 2020,
https://www.nytimes.com/2020/01/17/business/instagram-likes.html.
97. „Over Three Quarters of Brits Say Their Social Media Page is a Lie“,
Custard Media, 6 aprilie2016, https://www.custard.co.uk/over-three-
quarters-of-brits-say-their-social-media-page-is-a-lie/.
98. Sirin Kale, „Logged off: meet the teens who refuse to use social media“,
Guardian, 29 august 2018,
https://www.theguardian.com/society/2018/aug/29/teens-desert-social-
media.
99. Harris, „Death of the private self“.
100. Rebecca Jennings, „Facetune and the internet’s endless pursuit of
physical perfection“, Vox, 25 iulie 2019, https://www.vox.com/the-
highlight/2019/7/16/20689832/instagram-photo-editing-app-facetune.
101. Chris Velazco, „Apple highlights some of the best (and most popular)
apps of 2019“, Engadget, 3 decembrie 2019,
https://www.engadget.com/2019/12/03/apple-best-apps-of-2019-iphone-
ipad-mac/.
102. Elle Hunt, „Faking it: how selfie dysmorphia is driving people to seek
surgery“, Guardian, 23 ianuarie 2019,
https://www.theguardian.com/lifeandstyle/2019/jan/23/faking-it-how-
selfie-dysmorphia-is-driving-people-to-seek-surgery.
103. Jessica Baron, „Does Editing Your Selfies Make You More Likely to
Want Plastic Surgery?“, Forbes, 27 iunie 2019,
https://www.forbes.com/sites/jessicabaron/2019/06/27/plastic-surgeons-
ask-if-selfie-editing-is-related-to-a-desire-for-plastic-
surgery/#87499d11e021; vezi și Susruthi Rajanala, Mayra B.C.
Maymone și Neelam A. Vashi, „Selfies–Living In the Era of Filtered
Photographs“, JAMA Facial Plastic Surgery 20, nr. 6, noiembrie 2018,
pp. 443–444.
104. Cass Sunstein, „Nudging Smokers“, New England Journal of Medicine
372, nr. 22, mai 2015, pp. 2150–51,
https://doi.org/10.1056/NEJMe1503200.
105. Michael Zelenko, „The High Hopes of the Low-Tech Phone“, The
Verge, 4 septembrie 2019,
https://www.theverge.com/2019/9/4/20847717/light-phone-2-minimalist-
features-design-keyboard-crowdfunding.
106. Vezi Jonathan Haidt și Nick Allen, „Scrutinizing the effects of digital
technology on mental health“, Nature, News and Views Forum, 10
februarie 2020, https://www.nature.com/articles/d41586-020-00296-x?
sf229908667=1.
107. „Children Unprepared for Social Media «Cliff Edge» as They Start
Secondary School, Children’s Commissioner for England Warns in New
Report“, Children’s Commissioner of England, 4 ianuarie 2018,
https://www.childrenscommissioner.gov.uk/2018/01/04/children-
unprepared-for-social-media-cliff-edge-as-they-start-secondary-school-
childrens-commissioner-for-england-warns-in-new-report/; pentru
raportul complet, vezi „Life in «Likes»: Children’s Commissioner Report
into Social Media Use among 8–12 Year Olds“, Children’s
Commissioner of England, 2018.
108. Deși aceasta este o limită de vârstă mai scăzută decât cea impusă în
majoritatea țărilor în ceea ce privește vânzarea de țigări, dat fiind faptul
că tot mai mulți tineri intră în câmpul muncii, precum și măsura în care
interacțiunile informale de la locul de muncă se produc pe astfel de
forumuri, ar fi destul de exagerat să li se interzică accesul adolescenților
mai mari.
109. Pentru contextul istoric detaliat, vezi „How has the seatbelt law
evolved since 1968?“, Road Safety GB, 9 aprilie 2018,
https://roadsafetygb.org.uk/news/how-has-the-seatbelt-law-evolved-
since-1968/; vezi legislația originală la
http://www.legislation.gov.uk/uksi/1989/1219/made.
110. Fumatul în mașină în prezența unui minor este interzis în Marea
Britanie din 2015, Departamentul Britanic de Sănătate și Asistență
Socială, „Smoking in Vehicles“, 17 iulie 2015,
https://www.gov.uk/government/news/smoking-in-vehicles); în Statele
Unite există numeroase state și districte care au propriile reglementări,
California devenind cunoscută pentru interzicerea acestui comportament
 în 2007
(http://leginfo.legislature.ca.gov/faces/codes_displaySection.xhtml?
lawCode=HSC&sectionNum=118948).
111. Vezi Jacob Shamsian, „Facebook’s head of policy says it would allow
«denying the Holocaust» in the weeks before banning high-profile anti-
Semitic conspiracy theorists“, Business Insider, 3 mai 2019,
https://www.insider.com/facebook-allows-holocaust-denial-anti-semitic-
ban-2019-5.
112. „Social media global revenue 2013–2019“, Statista, 14 iulie 2016,
https://www.statista.com/statistics/562397/worldwide-revenue-from-
social-media/. Observați că datele pentru 2016–2019 sunt mai degrabă
previziuni decât raporturi.
113. Jamil Zaki, „The Technology of Kindness“.
114. Mark Zuckerberg, „The Internet needs new rules. Let’s start in these
four areas“, Washington Post, 30 martie 2019,
https://www.washingtonpost.com/opinions/mark-zuckerberg-the-internet-
needs-new-rules-lets-start-in-these-four-areas/2019/03/29/9e6f0504-
521a-11e9-a3f7-78b7525a8d5f_story.html.
115. „Australian government pushes through expansive new legislation
targeting abhorrent violent material online“, Ashurst Media Update, 10
aprilie 2019, https://www.ashurst.com/en/news-and-insights/legal-
updates/media-update-new-legislation-targeting-abhorrent-violent-
material-online/.
116. Însă formularea vagă ar putea îmblânzi legislația. Există deja dezbateri
privind definirea unor termeni-cheie precum „extrem de violent“ și
„prompt“, existând riscul ca aceasta să devină o lege destul de
controversată; vezi și ibid.
117. Jamil Zaki, „The Technology of Kindness“.
118. Jonathan Rauch, „Twitter Needs a Pause Button“, The Atlantic, august
2019, https://www.theatlantic.com/magazine/archive/2019/08/twitter-
pause-button/592762/.
119. „Age Appropriate Design: A Code of Practice for Online Services.
Full Version to be Laid in Parliament“, Information Commissioner’s
Office, 22 ianuarie 2020, 68, https://ico.org.uk/media/for-
 organisations/guide-to-data-protection/key-data-protection-themes/age-
appropriate-design-a-code-of-practice-for-online-services-0-0.pdf.
120. „Online Harms White Paper“, UK Department for Digital, Culture,
Media & Sport and the UK Home Office, revizuită la 12 februarie 2020,
https://www.gov.uk/government/consultations/online-harms-white-
paper/online-harms-white-paper.
121. „Impact of social media and screen-use on young people’s health“, HC
822, House of Commons, 2019,
https://publications.parliament.uk/pa/cm201719/cmselect/cmsctech/822/8
22.pdf.
122. Allan M. Brandt, „Inventing Conflicts of Interest: A History of
Tobacco Industry Tactics“, American Journal of Public Health 102, nr. 1,
ianuarie 2012, pp. 63–71, https://doi.org/10.2105/AJPH.2011.300292.
123. Alex Hern, „Third of advertisers may boycott Facebook in hate speech
revolt“, Guardian, 30 iunie 2020,
https://www.theguardian.com/technology/2020/jun/30/third-of-
advertisers-may-boycott-facebook-in-hate-speech-revolt.
124. „More Companies Join Facebook Ad Boycott Bandwagon“, New York
Times, 29 iunie 2020,
https://www.nytimes.com/reuters/2020/06/29/business/29reuters-
facebook-ads-boycott-factbox.html; vezi și Stop Hate for Profit,
https://stophateforprofit.org.

7. Singuri la birou
1. Dan Schawbel, Back to Human: How Great Leaders Create Connection
in the Age of Isolation, Da Capo, 2018, Introducere. Observați că, în timp
ce Schawbel nu declară explicit că la sondajul său nu au participat decât
lucrători din birouri, în carte este destul de clar că cercetarea sa s-a
concentrat mai ales asupra acestora. Vezi și David Vallance, „The
workplace is a lonely place, but it doesn’t have to be“, Dropbox, 15 iulie
2019, https://blog.dropbox.com/topics/work-culture/tips-for-fixing-
workplace-loneliness.
2. Emma Mamo, „How to combat the rise of workplace loneliness“,
TotalJobs, 30 iulie 2018, https://www.totaljobs.com/insidejob/how-to-
 combat-the-rise-of-workplace-loneliness/; Jo Carnegie, „The rising
epidemic of workplace loneliness and why we have no office friends“,
Telegraph, 18 iunie 2018, https://www.telegraph.co.uk/education-and-
careers/0/rising-epidemic-workplace-loneliness-have-no-office-friends/;
în 2014, 42% dintre britanici declarau că nu au nici un prieten la birou.
3. „Most white-collar workers in China anxious and lonely: survey“, China
Daily, 23 mai 2018,
https://www.chinadaily.com.cn/a/201805/23/WS5b04ca17a3103f6866eea
0e9.html.
4. „Research on friends at work“, Olivet Nazarene University,
https://online.olivet.edu/news/research-friends-work; „Loneliness and the
Workplace“, Cigna, ianuarie 2020, https://www.cigna.com/static/www-
cigna-com/docs/about-us/newsroom/studies-and-reports/combatting-
loneliness/cigna-2020-loneliness-report.pdf, p. 7.
5. „Loneliness during coronavirus“, Mental Health Foundation, 3 iunie
2020, https://www.mentalhealth.org.uk/coronavirus/coping-with-
loneliness.
6. „State of the Global Workplace“, Gallup, https://www.gallup.com/work-­
place/238079/state-global-workplace-2017.aspx.
7. Jane Ammeson, „Storytelling with Studs Terkel“, Chicago Life, 28 mai
2007,
http://chicagolife.net/content/interview/Storytelling_with_Studs_Terkel;
„Teenage Telephone Operator Reveals Loneliness In Terkel’s
«Working»“, NPR, 27 septembrie 2016,
https://www.npr.org/templates/transcript/transcript.php?
storyId=495671371.
8. Dan Schawbel, Back to Human, Da Capo, 2018; vezi și Kerry Hannon,
„People with pals at work more satisfied, productive“, USA Today, 13
august 2013,
http://usatoday30.usatoday.com/money/books/reviews/2006-08-13-vital-
friends_x.htm.
9. Dan Schawbel, „How technology created a lonely workplace“,
MarketWatch, 2 decembrie 2018,
https://www.marketwatch.com/story/how-technology-created-a-lonely-
 workplace-2018-11-13; „40% of Australians feel lonely at work“, a
future that works, 8 iulie 2019,
http://www.afuturethatworks.org.au/media-stories/2019/7/8/40-of-
australians-feel-lonely-at-work; Hakan Ozcelik și Sigal G. Barsade, „No
Employee an Island: Workplace Loneliness and Job Performance“,
Academy of Management Journal 61, nr. 6, 11 decembrie 2018: 2343,
https://doi.org/10.5465/amj.2015.1066.
10. „Loneliness on the Job: Why No Employee Is an Island“,
Knowledge@Wharton, 9 martie 2018,
https://knowledge.wharton.upenn.edu/article/no-employee-is-an-island/.
11. Sondaj asupra 1.624 de angajați cu normă întreagă, cf. Shawn Achor,
Gabriella Rosen Kellerman, Andre Reece și Alexi Robichaux,
„America’s Loneliest Workers, According to Research“, Harvard
Business Review, 19 martie 2018, https://hbr.org/2018/03/americas-
loneliest-workers-according-to-research; „Loneliness Causing UK
Workers to Quit Their Jobs“, TotalJobs, 26 iulie 2018,
http://press.totaljobs.com/release/loneliness-causing-uk-workers-to-quit-
their-jobs/.
12. „Global Study Finds That Dependency on Technology Makes Workers
Feel Isolated, Disengaged and Less Committed to Their Organizations“,
The Work Connectivity Study, 13 noiembrie 2018, arhivat 1 iunie 2020,
https://workplacetrends.com/the-work-connectivity-study/.
13. S.Y. Park et al., „Coronavirus Disease Outbreak in Call Center, South
Korea“, Emerging Infectious Diseases 26, nr. 8, 2020,
https://doi.org/10.3201/eid2608.201274; vezi și Sean Fleming, „COVID–
19: How an office outbreak in South Korea shows that protecting
workers is vital for relaxing lockdown“, World Economic Forum, 4 mai
2020, https://www.weforum.org/agenda/2020/05/protecting-office-
workers-vital-for-relaxing-lockdown-south-korea/.
14. „The State of the Open Office Research Study“, Stegmeier Consulting
Group, https://cdn.worktechacademy.com/uploads/2018/01/Open-Office-
Research-Study-Stegmeier-Consulting-Group.pdf; Jeremy Bates, Mike
Barnes și Steven Lang, „What Workers Want: Europe 2019“, Savills
PLC, 17 iunie 2019,
 https://www.savills.co.uk/research_articles/229130/283562-0/what-
workers-want-europe-2019; Brian Borzykowski, „Why open offices are
bad for us“, BBC, 11 ianuarie 2017,
https://www.bbc.com/worklife/article/20170105-open-offices-are-
damaging-our-memories.
15. Ethan S. Bernstein și Stephen Turban, „The impact of the «open» work-­
space on human collaboration“, Philosophical Transactions of the Royal
Society B 1753, nr. 373, iulie 2018, https://doi.org/10.1098/rstb.2017.023.
16. John Medina și Ryan Mullenix, „How Neuroscience Is Optimising the
Office“, Wall Street Journal, 1 mai 2018,
https://www.wsj.com/articles/how-neuroscience-is-optimizing-the-office-
1525185527; vezi și Barbara Palmer, „Sound Barriers: Keeping Focus in
a Noisy Open Office, PCMA, 1 decembrie 2019,
https://www.pcma.org/open-office-spaces-distractions-noise/.
17. „Too Much Noise“, Steelcase,
https://www.steelcase.com/research/articles/topics/open-plan-
workplace/much-noise/.
18. Zaria Gorvett, „Why office noise bothers some people more than
others“, BBC, 18 noiembrie 2019,
https://www.bbc.com/worklife/article/20191115-office-noise-acceptable-
levels-personality-type.
19. Jeremy Luscombe, „When All’s Not Quiet On the Office Front,
Everyone Suffers“, TLNT, 4 mai 2016, https://www.tlnt.com/when-alls-
not-quiet-on-the-office-front-everyone-suffers/.
20. Vinesh Oommen, Mike Knowles și Isabella Zhao, „Should Health
Service Managers Embrace Open-Plan Work Environments? A Review“,
AsiaPacific Journal of Health Management 3, nr. 2, 2008, pp. 37–43.
21. Therese Sprinkle, Suzanne S. Masterson, Shalini Khazanchi și Nathan
Tong, „A spacial model of work relationships: The relationship-building
and relationship-straining effects of workspace design“, The Academy of
Management Review 43, nr. 4, iunie 2018,
https://doi.org/10.5465/amr.2016.0240.
22. „Divisive practice of hot desking heightens employee stress“,
Consultancy.uk, 7 mai 2019,
 https://www.consultancy.uk/news/21194/divisive-practice-of-hot-
desking-heightens-employee-stress.
23. Conversație personală; Carla este un pseudonim, pentru a-i proteja
identitatea.
24. Sarah Holder, „Can «Pods» Bring Quiet to the Noisy Open Office?“,
CityLab, 2 iulie 2019, https://www.citylab.com/design/2019/07/open-
plan-offices-architecture-acoustics-privacy-pods/586963/; Josh Constine,
„To fight the scourge of open offices, ROOM sells rooms“, TechCrunch,
15 august 2018, https://techcrunch.com/2018/08/15/room-phone-booths/?
guccounter=1&guce_referrer_us=aHR0cHM6Ly93d3cuZ29vZ2xlLmNv
bS8&guce_referrer_cs=p6XDk_kXhi4qkZLStN5AfA.
25. Cubicall, https://www.cubicallbooth.com/.
26. Chip Cutter, „One Architects Radical Vision to Replace the Open
Office“, Wall Street Journal, 9 ianuarie 2020,
https://www.wsj.com/articles/one-architects-radical-vision-to-replace-
the-open-office-11578578407?
emailToken=3d0330849f5ede15b0c7196985e56f38CBKL.
27. „Why offices are becoming more «open»“, InterviewQ’s,
https://www.interviewqs.com/blog/closed_open_office.
28. La orice moment, 40% dintre angajații unei companii nu se află la
biroul desemnat al fiecăruia. Jeff Pochepan, „Here’s What Happens
When You Take Away Dedicated Desks for Employees“, Inc., 10 mai
2018, https://www.inc.com/jeff-pochepan/heres-what-happens-when-
you-take-away-dedicated-desks-for-employees.html; Niall Patrick Walsh,
„Is Coronavirus the Beginning of the End of Offices?“, Arch Daily, 11
martie 2020, https://www.archdaily.com/935197/is-coronavirus-the-
beginning-of-the-end-of-offices.
29. Dan Schawbel, „How technology created a lonely workplace“,
MarketWatch, 2 decembrie 2018,
https://www.marketwatch.com/story/how-technology-created-a-lonely-
workplace-2018-11-13; din date la care mi s-a dat acces în urma unui
audit al e-mailurilor unei mari companii media.
30. Ibid.
31. Lori Francis, Camilla M. Holmvall, și Laura E. O’Brien, „The influence
 of workload and civility of treatment on the perpetration of email
incivility“, Computers in Human Behavior 46, 2015, pp. 191–201,
https://doi.org/10.1016/j.chb.2014.12.044.
32. Vezi Gina Luk, „Global Mobile Workforce Forecast Update 2017–
2023“, Strategy Analytics, 18 mai 2018,
https://www.strategyanalytics.com/access-services/enterprise/mobile-
workforce/market-data/report-detail/global-mobile-workforce-forecast-
update-2017-2023. Observați că aceste previziuni au fost făcute înainte
de pandemie, timp în care munca de la distanță a constituit norma pentru
majoritatea lucrătorilor din birouri. Este posibil ca munca de la distanță
să fie o tendință care se va accelera.
33. Erica Dhawan și Tomas Chamorro-Premuzic, „How to Collaborate
Effectively If Your Team Is Remote“, Harvard Business Review, 27
February 2018, https://hbr.org/2018/02/how-to-collaborate-effectively-if-
your-team-is-remote.
34. Bryan Robinson, „What Studies Reveal About Social Distancing And
Remote Working During Coronavirus“, Forbes, 4 aprilie 2020,
https://www.forbes.com/sites/bryanrobinson/2020/04/04/what-7-studies-
show-about-social-distancing-and-remote-working-during-covid-19/.
35. Hailley Griffis, „State of Remote Work 2018 Report: What It“s Like to
be a Remote Worker In 2018“, Buffer, 27 februarie 2018,
https://open.buffer.com/state-remote-work-2018/.
36. Vezi mesajul original de pe Twitter la
https://twitter.com/hacks4pancakes/status/1106743840751476736?s=20.
37. Ryan Hoover, „The Problems in Remote Working“, LinkedIn, 19 martie
2019, https://www.linkedin.com/pulse/problems-remote-working-ryan-
hoover/?trackingId=KaDtuFRVTiy7DDxgnaFy5Q%3D%3D.
38. Vezi mesajele originale de pe Twitter la
https://twitter.com/hacks4pancakes/status/1106743840751476736?s=20;
https://twitter.com/SethSandler/status/1106721799306244096?s=20.
39. Vezi mesajul original de pe Twitter la
https://twitter.com/john_osborn/status/1106570727103348738?s=20.
40. Vezi mesajul original de pe Twitter la
https://twitter.com/ericnakagawa/status/1106567592225890305?s=20.
41. Vezi mesajul original de pe Twitter la
https://twitter.com/ahmed_sulajman/status/1106561023652302848?s=20;
printre altele se numără „Finding intentional work communities. Missing
the passive conversations with teammates“ @DavidSpinks; „Lack of
social dynamism. I get stir crazy and stuck in my head if I don’t/can’t
talk to other people“ @jkwade; „Not talking to other human beings“
@belsito; „resolving issues is easier when ur with colleagues, than
online“ @GabbarSanghi; „My biggest frustration is there’s no one to
high-five you when you accomplish something big“ @MadalynSklar;
„Missing out office social interactions… that’s where magic happens in
relationships!“ @EraldoCavalli; Ryan Hoover, „The Problems in Remote
Working“, LinkedIn, 19 martie 2019,
https://www.linkedin.com/pulse/problems-remote-working-ryan-hoover/?
trackingId=KaDtuFRVTiy7DDxgnaFy5Q%3D%3D.
42. Jenni Russell, „Office life is more precious than we admit“, The Times,
6 mai 2020, https://www.thetimes.co.uk/article/office-life-is-more-
precious-than-we-admit-q3twmh8tv.
43. Nicholas Bloom, James Liang, John Roberts și Zhichun Jenny Ying,
„Does Working From Home Work? Evidence from a Chinese
Experiment“, The Quarterly Journal of Economics 130, nr. 1, noiembrie
2014, 165–218, https://doi.org/10.1093/qje/qju032.
44. Isabella Steger, „A Japanese aquarium under lockdown wants people to
video call its lonely eels“, Quartz, 30 aprilie 2020,
https://qz.com/1848528/japan-aquarium-asks-people-to-video-call-eels-
under-lockdown/.
45. Kevin Roose, „Sorry, But Working From Home is Overrated“, New York
Times, 10 martie 2020,
https://www.nytimes.com/2020/03/10/technology/working-from-
home.html.
46. Ibid.
47. În diverse orașe, precum Birmingham, Brasilia, Toronto, Istanbul,
Bogotá, Rio de Janeiro și Los Angeles, naveta zilnică medie este de peste
o oră și jumătate, adesea din cauză că prețul unei locuințe în centrul
orașului a devenit pur și simplu de nesuportat, chiar și pentru angajați din
 clasa socială de mijloc. Julia Watts, „The Best and Worst Cities for
Commuting“, Expert Market, https://www.expertmarket.co.uk/vehicle-
tracking/best-and-worst-cities-for-commuting. Vezi datele originale la
https://images.expertmarket.co.uk/wp-
content/uploads/sites/default/files/FOCUSUK/Commuter%20Carnage/Th
e%20Best%20and%20Worst%20Cities%20for%20Commuting%20-
%20Expert%20Market.pdf?_ga=2.6892788.710211532.1591291518-
1056841509.1591291518.
48. Alison Lynch, „Table for one: Nearly half of all meals in the UK are
eaten alone“, Metro, 13 aprilie 2016,
https://metro.co.uk/2016/04/13/table-for-one-nearly-half-of-all-meals-in-
the-uk-are-eaten-alone-5813871/.
49. Malia Wollan, „Failure to Lunch“, New York Times, 25 februarie 2016,
https://www.nytimes.com/2016/02/28/magazine/failure-to-lunch.html;
Olivera Perkins, „Eating lunch alone, often working at your desk: the
disappearing lunch break (photos)“, Cleveland.com, 14 septembrie 2015,
https://www.cleveland.com/business/2015/09/eating_lunch_alone_often_
worki.html.
50. Robert Williams, Kana Inagaki, Jude Webber și John Aglionby, „A
global anatomy of health and the workday lunch“, Financial Times, 14
septembrie 2016, https://www.ft.com/content/a1b8d81a-48f5-11e6-8d68-
72e9211e86ab.
51. Stan Herman, „In-work dining at Silicon Valley companies like Google
and Facebook causes spike in divorce rate“, Salon, 24 iunie 2018,
https://www.salon.com/2018/06/24/in-work-dining-in-silicon-valley-
companies-like-google-and-facebook-cause-spike-in-divorce-there/;
Lenore Bartko, „Festive Feasts Around the World“, InterNations.org,
https://www.internations.org/magazine/plan-prepare-feast-and-enjoy-tips-
for-celebrating-national-holidays-abroad-17475/festive-feasts-around-
the-world-2.
52. Vezi, de exemplu, discuția în Anthony Charuvastra și Marylene Cloitre,
„Social Bonds and Post-Traumatic Stress Disorder“, Annual Review of
Psychology 59, 2008, pp. 301–328.
53. Numele orașului nu a fost dezvăluit în studiul inițial, pentru a proteja
 identitatea pompierilor. Kevin M. Kniffin, Brian Wansink, Carol M.
Devine și Jeffery Sobal, „Eating Together at the Firehouse: How
Workplace Commensality Relates to the Performance of Firefighters“,
Human Performance 28, nr. 4, 2015, pp. 281–306,
https://doi.org/10.1080/08959285.2015.1021049.
54. Susan Kelley, „Groups that eat together perform better together“,
Cornell Chronicle, 19 noiembrie 2015,
https://news.cornell.edu/stories/2015/11/groups-eat-together-perform-
better-together; vezi și Kniffin et al., „Eating Together at the Firehouse“;
„Team-Building in the Cafeteria“, Harvard Business Review, decembrie
2015, https://hbr.org/2015/12/team-building-in-the-cafeteria.
55. Kelley, „Groups that eat together perform better together“. „Team-
Building in the Cafeteria“.
56. Trevor Felch, „Lunch at Google HQ is as Insanely Awesome as You
Thought“, Serious Eats, 8 ianuarie 2014,
https://www.seriouseats.com/2014/01/lunch-at-google-insanely-
awesome-as-you-thought.html; Katie Canales, „Cayenne pepper ginger
shots, homemade lemon tarts, and Michelin-starred chefs – here’s what
employees at Silicon Valley’s biggest tech companies are offered for
free“, Business Insider, 31 iulie 2018,
https://www.businessinsider.com/free-food-silicon-valley-tech-
employees-apple-google-facebook-2018-7?r=US&IR=T#apple-
employees-dont-get-free-food-but-they-do-get-subsidized-cafes-2.
57. „Team-Building in the Cafeteria“.
58. Alex Pentland, „The New Science of Building Great Teams“, Harvard
Business Review, aprilie 2012, https://hbr.org/2012/04/the-new-science-
of-building-great-teams; Ron Miller, „New Firm Combines Wearables
And Data To Improve Decision Making“, TechCrunch, 24 februarie
2015, https://techcrunch.com/2015/02/24/new-firm-combines-wearables-
and-data-to-improve-decision-making/.
59. Jen Hubley Luckwaldt, „For the Love of the Job: Does Society Pay
Teachers What They Are Worth?“, PayScale,
https://www.payscale.com/data-packages/most-and-least-meaningful-
jobs/teacher-pay-versus-job-meaning; „Nurses are undervalued because
 most of them are women, a new study shows“, Oxford Brookes
University, 29 ianuarie 2020, https://www.brookes.ac.uk/about-
brookes/news/nurses-are-undervalued-because-most-of-them-are-
women-a-new-study-finds/; raport original: „Gender and Nursing as a
Profession“, Royal College of Nursing and Oxford Brookes University,
ianuarie 2020; Jack Fischl, „Almost 82 Per cent Of Social Workers Are
Female, and This is Hurting Men“, Mic, 25 martie 2013,
https://www.mic.com/articles/30974/almost-82-percent-of-social-
workers-are-female-and-this-is-hurting-men; analiza fișei postului pe
totaljobs.com.
60. Sarah Todd, „Can nice women get ahead at work?“, Quartz,
https://qz.com/work/1708242/why-being-nice-is-a-bad-word-at-work/.
61. Sarah Todd, „Finally, a performance review designed to weed out
«brilliant jerks»“, Quartz, 22 iulie 2019,
https://qz.com/work/1671163/atlassians-new-performance-review-
categories-weed-out-brilliant-jerks/.
62. Sarah Todd, „Can nice women get ahead at work?“.
63. Joan C. Williams și Marina Multhaup, „For Women and Minorities to
Get Ahead, Managers Must Assign Work Fairly“, Harvard Business
Review, 5 martie 2018, https://hbr.org/2018/03/for-women-and-
minorities-to-get-ahead-managers-must-assign-work-fairly.
64. Patrick Moorhead, „Why No One Should Be Surprised Cisco Named
«World’s Best Workplace» for 2019“, Forbes, 1 noiembrie 2019,
https://www.forbes.com/sites/moorinsights/2019/11/01/why-no-one-
should-be-surprised-cisco-named-worlds-best-workplace-for-
2019/#5d7032443886.
65. Paul Verhaghe, „Neoliberalism has brought out the worst in us“, The
Guardian, 29 septembrie 2014,
https://www.theguardian.com/commentisfree/2014/sep/29/neoliberalism-
economic-system-ethics-personality-psychopathicsthic.
66. Între 1950 și 2012, de exemplu, orele anuale muncite de fiecare angajat
au scăzut cu aproape 40% în Olanda și Germania. În Statele Unite, cifra
este cu aproape 10% mai scăzută. Matthew Yglesias, „Jeb Bush and
longer working hours: gaffesplainer 2016“, Vox, 9 iulie 2015,
 https://www.vox.com/2015/7/9/8920297/jeb-bush-work-longer; Derek
Thompson, „Workism Is Making Americans Miserable“, The Atlantic, 24
februarie 2019,
https://www.theatlantic.com/ideas/archive/2019/02/religion-workism-
making-americans-miserable/583441/.
67. Anna S. Burger, „Extreme working hours in Western Europe and North
America: A new aspect of polarization“, LSE „Europe in Question“
Discussion Paper Series, mai 2015,
http://www.lse.ac.uk/europeanInstitute/LEQS%20Discussion%20Paper%
20Series/LEQSPaper92.pdf. Acest studiu a analizat doar persoanele cu
studii superioare. Putem astfel presupune că angajații din birouri ar fi un
subset al acestei categorii și că vor urma aceeași tendință; Heather
Boushey și Bridget Ansel, „Overworked America“, Washington Center
for Equitable Growth, 16 mai 2016, https://equitablegrowth.org/research-
paper/overworked-america/. Știm, de asemenea, că între 1985 și 2010
orele libere săptămânale ale bărbaților cu studii superioare au scăzut cu
2,5 ore, mai mult decât în oricare altă categorie demografică; Derek
Thompson, „Are We Truly Overworked? An Investigation – in 6 Charts“,
The Atlantic, iunie 2013,
https://www.theatlantic.com/magazine/archive/2013/06/are-we-truly-
overworked/309321/.
68. Steven Clarke și George Bangham, „Counting the hours“, Resolution
Foundation, ianuarie 2018,
https://www.resolutionfoundation.org/app/uploads/2018/01/Counting-
the-hours.pdf.
69. Justin McCurry, „Japanese woman «dies from overwork» after logging
159 hours of overtime in a month“, Guardian, 5 octombrie 2017,
https://www.theguardian.com/world/2017/oct/05/japanese-woman-dies-
overwork-159-hours-overtime.
70. Rita Liao, „China’s Startup Ecosystem is hitting back at demanding
working hours“, TechCrunch, 13 aprilie 2019,
https://techcrunch.com/2019/04/12/china-996/.
71. În Statele Unite Costurile sunt cu 30% mai mari în prezent decât erau
acum douăzeci de ani. Larry Getlen, „America’s middle class is slowly
 being «wiped out»“, MarketWatch, 23 iulie 2018,
https://www.marketwatch.com/story/americas-middle-class-is-slowly-
being-wiped-out-2018-07-23. Vezi și Alissa Quart, Squeezed: Why Our
Families Can“t Afford America, Ecco, 2018; la fel stau lucrurile și în
Marea Britanie, unde numărul de familii cu venituri medii a scăzut cu
27% între 1980 și 2010; între timp, clasa de mijloc s-a micșorat în două
treimi dintre țările Uniunii Europene, în urma crizei financiare din 2008.
Vezi Daniel Boffey, „How 30 years of a polarised economy have
squeezed out of the middle class“, Guardian, 7 martie 2015,
https://www.theguardian.com/society/2015/mar/07/vanishing-middle-
class-london-economy-divide-rich-poor-england; Liz Alderman,
„Europe’s Middle Class Is Shrinking. Spain Bears Much of the Pain“,
New York Times, 14 februarie 2019,
https://www.nytimes.com/2019/02/14/business/spain-europe-middle-
class.html.
72. Jennifer Szalai, „Going for Broke, the Middle Class Goes Broke“, New
York Times, 27 iunie 2018,
https://www.nytimes.com/2018/06/27/books/review-squeezed-alissa-
quart.html.
73. Sarah Graham, „Meet The Young Nurses Who Need A Side Hustle Just
To Pay Their Bills“, Grazia, 12 iulie 2017,
https://graziadaily.co.uk/life/real-life/meet-young-nurses-need-side-
hustle-just-pay-bills/.
74. „Nursing Shortage: 52% of US Nurses Say It’s Gotten Worse“, Staffing
Industry Analysts, 12 noiembrie 2019,
https://www2.staffingindustry.com/site/Editorial/Daily-News/Nursing-
shortage-52-of-US-nurses-say-it-s-gotten-worse-51871; atât în Statele
Unite, cât și în Marea Britanie, cercetătorii pot să pice și ei în aceeași
capcană. În Marea Britanie: conversațiile cu colegii. În Statele Unite,
vezi, de exemplu, Seth Freed Wessler, „Your College Professor Could Be
On Public Assistance“, NBC News, 6 aprilie 2015,
https://www.nbcnews.com/feature/in-plain-sight/poverty-u-many-
adjunct-professors-food-stamps-n336596; Matt Saccaro, „Professors on
food stamps: The shocking true story of academia in 2014“, Salon, 21
 septembrie 2014,
https://www.salon.com/test/2014/09/21/professors_on_food_stamps_the_
shocking_true_story_of_academia_in_2014/.
75. Katherine Schaeffer, „About one-in-six U.S. teachers work second jobs
– and not just in the summer“, Pew Research Center, 1 iulie 2019,
https://www.pewresearch.org/fact-tank/2019/07/01/about-one-in-six-u-s-
teachers-work-second-jobs-and-not-just-in-the-summer/; Michael
Addonizio, „Are America’s teachers really underpaid?“, The
Conversation, 11 aprilie 2019, https://theconversation.com/are-americas-
teachers-really-underpaid-114397.
76. Szalai, „Going for Broke, the Middle Class Goes Broke“.
77. Sylvia Ann Hewlett și Carolyn Buck Luce, „Extreme Jobs: The
Dangerous Allure of the 70-Hour Workweek“, Harvard Business Review,
decembrie 2006, https://hbr.org/2006/12/extreme-jobs-the-dangerous-
allure-of-the-70-hour-workweek.
78. „New statistics reveal effect of modern day lifestyles on family life“,
British Heart Foundation, 12 mai 2017, https://www.bhf.org.uk/what-we-
do/news-from-the-bhf/news-archive/2017/may/new-statistics-reveal-
effect-of-modern-day-lifestyles-on-family-life.
79. Emma Seppälä și Marissa King, „Burnout at Work Isn’t Just About
Exhaustion. It’s Also About Loneliness“, Harvard Business Review, 29
iunie 2017, https://hbr.org/2017/06/burnout-at-work-isnt-just-about-
exhaustion-its-also-about-loneliness.
80. Christina Zdanowicz, „Denver is so expensive that teachers have to get
creative to make ends meet“, CNN, 11 februarie 2019,
https://edition.cnn.com/2019/02/10/us/denver-teacher-strike-multiple-
jobs/index.html.
81. Zoe Schiffer, „Emotional Baggage“, The Verge, 5 decembrie 2019,
https://www.theverge.com/2019/12/5/20995453/away-luggage-ceo-steph-
korey-toxic-work-environment-travel-inclusion.
82. Rise and Grind (Currency, 2018) este titlul unei cărți scrise de
Daymond John, celebru pentru emisiunea Shark Tank și fondator al
FUBU, precum și titlul unei recente reclame pentru compania Nike:
https://www.youtube.com/watch?v=KQSiiEPKgUk.
83. „The Relationship Between Hours Worked and Productivity“, Crunch
Mode: Programming to the Extreme,
https://cs.stanford.edu/people/eroberts/cs201/projects/crunchmode/econ-
hours-productivity.html; Sarah Green Carmichael, „The Research Is
Clear: Long Hours Backfire for People and for Companies“, Harvard
Business Review, 19 august 2015, https://hbr.org/2015/08/the-research-is-
clear-long-hours-backfire-for-people-and-for-companies.
84. „Volkswagen turns off Blackberry email after work hours“, BBC News,
8 martie 2012, https://www.bbc.co.uk/news/technology-16314901.
85. „Should holiday email be deleted?“, BBC News, 14 august 2014,
https://www.bbc.co.uk/news/magazine-28786117.
86. De amintit că fac parte din consiliul de administrație al Warner Music
Group.
87. „French workers get «right to disconnect» from emails out of hours“,
BBC News, 31 decembrie 2016, https://www.bbc.co.uk/news/world-
europe-38479439.
88. Daniel Ornstein și Jordan B. Glassberg, „More Countries Consider
Implementing a «Right to Disconnect»“, The National Law Review, 29
ianuarie 2019, https://www.natlawreview.com/article/more-countries-
consider-implementing-right-to-disconnect.
89. Raquel Flórez, „The future of work – New rights for new times“,
Freshfields, 5 decembrie 2018,
https://digital.freshfields.com/post/102f6up/the-future-of-work-new-
rights-for-new-times; Ornstein and Glassberg, „More Countries Consider
Implementing a «Right to Disconnect».
90. „Banning out-of-hours email «could harm employee wellbeing»“, BBC
News, 18 octombrie 2019, https://www.bbc.co.uk/news/technology-
50073107.
91. Evgeny Morozov, „So you want to switch off digitally? I’m afraid that
will cost you…“, Guardian, 19 februarie 2017,
https://www.theguardian.com/commentisfree/2017/feb/19/right-to-
disconnect-digital-gig-economy-evgeny-morozov.
92. Peter Fleming, „Do you work more than 39 hours per week? Your job
could be killing you“, Guardian, 15 ianuarie 2018,
 https://www.theguardian.com/lifeandstyle/2018/jan/15/is-28-hours-ideal-
working-week-for-healthy-life .
93. „Two in five low-paid mums and dads penalised by bad bosses, TUC
study reveals“, Trades Union Congress, 1 septembrie 2017,
https://www.tuc.org.uk/news/two-five-low-paid-mums-and-dads-
penalised-bad-bosses-tuc-study-reveals-0. Pandemia de Covid-19
semnalează riscuri viitoare, Congresul Sindicatelor solicitând ajutorul
guvernului pentru a-i proteja pe părinții care muncesc, astfel încât să nu
fie forțați să aleagă între o slujbă prost plătită și a-și proteja familia, date
fiind efectele devastatoare ale acestei crize asupra sectorului de îngrijire a
copiilor. „Forced out: The cost of getting childcare wrong“, Trades Union
Congress, 4 iunie 2020, https://www.tuc.org.uk/research-
analysis/reports/forced-out-cost-getting-childcare-wrong.
94. Brian Wheeler, „Why Americans don’t take sick days“, BBC News, 14
septembrie 2014, https://www.bbc.co.uk/news/world-us-canada-
37353742.
95. Harriet Meyer, „Part-time workers «trapped» in jobs with no chance of
promotion“, Guardian, 8 iulie 2013,
https://www.theguardian.com/money/2013/jul/08/part-time-workers-
trapped-jobs; Richard Partington, „Mothers working part-time hit hard by
gender pay gap, study shows“, Guardian, 5 februarie 2018,
https://www.theguardian.com/society/2018/feb/05/mothers-working-part-
time-hit-hard-by-gender-pay-gap-study-shows; Paul Johnson, „We must
not ignore plight of low-paid men as once we ignored that of working
women“, Institute for Fiscal Studies, 12 noiembrie 2018,
https://www.ifs.org.uk/publications/13706.
96. Vezi, de exemplu, Ariane Hegewisch și Valerie Lacarte, „Gender
Inequality, Work Hours, and the Future of Work“, Institute for Women’s
Policy Research, 14 noiembrie 2019,
https://iwpr.org/publications/gender-inequality-work-hours-future-of-
work/.
97. Dominic Walsh, „Centrica staff get extra paid leave to care for sick
relatives“, The Times, 7 mai 2019,
https://www.thetimes.co.uk/article/centrica-staff-get-extra-paid-leave-to-
 care-for-sick-relatives-6397f7vs8.
98. Joe Wiggins, „9 Companies That Offer Corporate Volunteering Days“,
Glassdoor, 6 mai 2019, https://www.glassdoor.co.uk/blog/time-off-
volunteer/.
99. Kari Paul, „Microsoft Japan tested a four-day work week and
productivity jumped by 40%“, Guardian, 4 noiembrie 2019,
https://www.theguardian.com/technology/2019/nov/04/microsoft-japan-
four-day-work-week-productivity.

8. Biciul digital
1. Robert Booth, „Unilever saves on recruiters by using AI to assess job
interviews“, Guardian, 25 octombrie 2019,
https://www.theguardian.com/technology/2019/oct/25/unilever-saves-on-
recruiters-by-using-ai-to-assess-job-interviews; The Harvey Nash HR
Survey 2019, https://www.harveynash.com/hrsurvey/full-
report/charts/#summary.
2. „HireVue surpasses ten million video interviews completed worldwide“,
HireVue, 21 mai 2019, https://www.hirevue.com/press-release/hirevue-
surpasses-ten-million-video-interviews-completed-worldwide.
3. „EPIC Files Complaint with FTC about Employment Screening Firm
HireVue“, Electronic Privacy Information Center, 6 noiembrie 2019,
https://epic.org/2019/11/epic-files-complaint-with-ftc.html; vezi
plângerea completă la
https://epic.org/privacy/ftc/hirevue/EPIC_FTC_HireVue_Complaint.pdf.
4. Loren Larsen, „HireVue Assessments and Preventing Algorithmic Bias“,
HireVue, 22 iunie 2018, https://www.hirevue.com/blog/hirevue-
assessments-and-preventing-algorithmic-bias; cf. Emma Leech, „The
perils of AI recruitment“, New Statesman, 14 august 2019,
https://tech.newstatesman.com/emerging-technologies/ai-recruitment-
algorithms-bias; Julius Schulte, „AI-assisted recruitment is biased.
Here“s how to make it more fair“, World Economic Forum, 9 mai 2019,
https://www.weforum.org/agenda/2019/05/ai-assisted-recruitment-is-
biased-heres-how-to-beat-it/.
5. Drew Harwell, „A face-scanning algorithm increasingly decides whether
 you deserve the job“, Washington Post, 6 noiembrie 2019,
https://www.washingtonpost.com/technology/2019/10/22/ai-hiring-face-
scanning-algorithm-increasingly-decides-whether-you-deserve-job/.
6. Reuters, „Amazon ditched AI recruiting tool that favoured men for
technical jobs“, Guardian, 11 octombrie 2018,
https://www.theguardian.com/technology/2018/oct/10/amazon-hiring-ai-
gender-bias-recruiting-engine.
7. Kuba Krys et al., „Be Careful Where You Smile: Culture Shapes
Judgments of Intelligence and Honesty of Smiling Individuals“, Journal
of Nonverbal Behavior 40, 2016, pp. 101–116,
https://doi.org/10.1007/s10919-015-0226-4. Aceste presupuneri,
reflectate în proverbe și în stereotipuri, sunt acum susținute de datele
cantitative colectate din 44 de țări.
8. Conform teoriei generale, în țările cu mai multă diversitate – i.e. populate
de un număr mare de imigranți care nu împărtășesc întotdeauna aceeași
limbă sau norme culturale –, zâmbetele sunt mai des întâlnite și
funcționează ca monedă socială; vezi Khazan, „Why Americans smile so
much“, The Atlantic, 3 mai 2017,
https://www.theatlantic.com/science/archive/2017/05/why-americans-
smile-so-much/524967/.
9. Analiștii speculează că închiderea magazinelor din Germania ale lanțului
comercial a fost legată de incapacitatea acestuia de a se adapta la
așteptările culturale diferite; Mark Landler și Michael Barbaro, „Wal-
Mart Finds That Its Formula Doesn’t Fit Every Culture“, New York
Times, 2 august 2006,
https://www.nytimes.com/2006/08/02/business/worldbusiness/02walmart
.html; vezi și Khazan, „Why Americans smile so much“.
10. Indicat indirect în acest paragraf de pe site-ul companiei, sub categoria
„Întrebări frecvente din partea candidaților“: „Slujbele în care se
interacționează direct cu clientul, precum cea de funcționară la ghișeul
unei bănci, necesită într-adevăr o anumită doză de amabilitate și atenție
acordată altora. O slujbă mai tehnică nu ar necesita aceeași măsură de
interacțiune socială, astfel încât indicatori precum zâmbetul sau contactul
vizual prelungit nu vor fi probabil folosiți în modelele de evaluare pentru
 acea slujbă.“; HireVue, https://www.hirevue.com/candidates/faq.
11. Stéphanie Thomson, „Here’s why you didn’t get that job: your name“,
World Economic Forum, 23 mai 2017,
https://www.weforum.org/agenda/2017/05/job-applications-resume-cv-
name-discrimination/.
12. Dave Gershgorn, „AI is now so complex its creators can’t trust why it
makes decisions“, Quartz, 7 decembrie 2017, https://qz.com/1146753/ai-
is-now-so-complex-its-creators-cant-trust-why-it-makes-decisions/.
13. Jordi Canals și Franz Heukamp, The Future of Management in an AI
World: Redesigning Purpose and Strategy in the Fourth Industrial
Revolution, Springer Nature, 2019, p.108.
14. Observați că, în afară de interviul video, a trebuit să și „joc“ câteva
„jocuri“ psihometrice. Nu mi s-a dezvăluit măsura în care acestea au
contat în evaluare.
15. Terena Bell, „This bot judges how much you smile during your job
interview“, Fast Company, 15 ianuarie 2019,
https://www.fastcompany.com/90284772/this-bot-judges-how-much-you-
smile-during-your-job-interview.
16. „Jane“ este un personaj compozit.
17. Cogito Corporation, https://www.cogitocorp.com.
18. „Jack“ este și el un personaj compozit.
19. Ron Miller, „New Firm Combines Wearables And Data To Improve
Decision Making“, TechCrunch, 24 februarie 2015,
https://techcrunch.com/2015/02/24/new-firm-combines-wearables-and-
data-to-improve-decision-making/.
20. Jessica Bruder, „These Workers Have a New Demand: Stop Watching
Us“, The Nation, 27 mai 2015,
https://www.thenation.com/article/archive/these-workers-have-new-
demand-stop-watching-us/.
21. Ceylan Yeginsu, „If Workers Slack Off, the Wristband Will Know. (And
Amazon Has a Patent for It.)“, New York Times, 1 februarie 2018,
https://www.nytimes.com/2018/02/01/technology/amazon-wristband-
tracking-privacy.html.
22. James Bloodworth, Hired: Six Months Undercover in Low-Wage
 Britain, Atlantic Books, 2018.
23. Luke Tredinnick și Claire Laybats, „Workplace surveillance“, Business
Information Review 36, nr. 2, 2019, pp. 50–52,
https://doi.org/10.1177/0266382119853890.
24. Ivan Manokha, „New Means of Workplace Surveillance: From the Gaze
of the Supervisor to the Digitalization of Employees“, Monthly Review, 1
februarie 2019, https://monthlyreview.org/2019/02/01/new-means-of-
workplace-surveillance/.
25. Zuboff, The Age of Surveillance Capitalism.
26. Olivia Solon, „Big Brother isn’t just watching: workplace surveillance
can track your every move“, Guardian, 6 noiembrie 2017,
https://www.theguardian.com/world/2017/nov/06/workplace-
surveillance-big-brother-technology.
27. Ibid.
28. Trebuie făcută observația că în „vânzări“ includ și testările. De
exemplu, Hubstaff, un furnizor de astfel de servicii, a raportat că numărul
de companii care îi încearcă produsele de cronometrare a angajaților s-a
triplat, pe măsură ce tot mai mulți angajatori le-au cerut angajaților să
lucreze de acasă. Alte companii au spus că interesul pentru produsele lor
este de șase ori mai mare. Jessica Golden și Eric Chemi, „Worker
monitoring tools see surging growth as companies adjust to stay-at-home
orders“, CNBC, 13 mai 2020,
https://www.cnbc.com/2020/05/13/employee-monitoring-tools-see-
uptick-as-more-people-work-from-home.html.
29. Aplicația a fost mai întâi opțională și apoi eliminată în urma grevei
profesorilor. Jess Bidgood, „«I Live Paycheck to Paycheck»: A West
Virginia Teacher Explains Why She’s on Strike“, New York Times, 1
martie 2018, https://www.nytimes.com/2018/03/01/us/west-virginia-
teachers-strike.html?.
30. Bruder, „These Workers Have a New Demand: Stop Watching Us“.
31. Padraig Belton, „How does it feel to be watched at work all the time?“,
BBC News, 12 aprilie 2019, https://www.bbc.com/news/business-
47879798.
32. Ibid.
33. Ellen Ruppel Shell, „The Employer-Surveillance State“, The Atlantic,
15 octombrie 2018,
https://www.theatlantic.com/business/archive/2018/10/employee-
surveillance/568159/.
34. Antti Oulasvirta et al., „Long-term effects of ubiquitous surveillance in
the home“, Proceedings of the 2012 ACM Conference on Ubiquitous
Computing, 2012, https://doi.org/10.1145/2370216.2370224.
35. Shell, „The Employer-Surveillance State“.
36. Deși există legături evidente între centrele de muncă forțată și locul de
muncă de astăzi, am ales să mă concentrez pe „locul de muncă“ din
mediul capitalist postindustrializat. Însă, după cum mulți cercetători au
demonstrat, sclavia, fie ea în lumea antică sau pe plantațiile din Statele
Unite, furnizează multe alte exemple de supraveghere ca instrument de
control social, de dezumanizare și de alienare. Pentru mai multe detalii
despre supravegherea rasială, vezi, de exemplu, Simone Browne, Dark
Matters: On the Surveillance of Blackness, Duke University Press, 2015.
37. „Pinkerton National Detective Agency“, Encyclopaedia Britannica, 25
septembrie 2017, https://www.britannica.com/topic/Pinkerton-National-
Detective-Agency.
38. Ifeoma Ajunwa, Kate Crawford și Jason Schultz, „Limitless Worker
Surveillance“, California Law Review 105, nr. 3, 2017, pp. 735–736.
39. Julie A. Flanagan, „Restricting electronic monitoring in the private
workplace“, Duke Law Journal 43, 1993, p. 1256,
https://scholarship.law.duke.edu/cgi/viewcontent.cgi?
article=3255&context=dlj.
40. Chiar și în anii ’80, cercetătorii trăseseră semnale de alarmă. Vezi, de
exemplu, Shoshana Zuboff, In the Age of the Smart Machine: The Future
of Work and Power, Basic Books, 1988; Barbara Garson, The Electronic
Sweatshop: How Computers Are Turning the Office of the Future into the
Factory of the Past, Simon & Schuster, 1988; Michael Wallace, „Brave
New Workplace: Technology and Work in the New Economy“, Work and
Occupations 16, nr. 4, 1989, pp. 363–392.
41. Ivan Manokha, „New Means of Workplace Surveillance: From the Gaze
of the Supervisor to the Digitalization of Employees“, Monthly Review, 1
 februarie 2019, https://monthlyreview.org/2019/02/01/new-means-of-
workplace-surveillance/.
42. În 1985, 30% dintre muncitorii din spațiul OCDE erau organizați în
sindicate. În 2019, acest număr scăzuse până la 16%; Niall McCarthy,
„The State Of Global Trade Union Membership“, Statista, 7 mai 2019,
https://www.statista.com/chart/9919/the-state-of-the-unions/.
43. Apartenența la sindicate s-a înjumătățit din 1980 aproape în întreaga
lume; Niall McCarthy, „The State of Global Trade Union Membership“,
Forbes, 6 mai 2019,
https://www.forbes.com/sites/niallmccarthy/2019/05/06/the-state-of-
global-trade-union-membership-infographic/; ONS, „Trade Union
Membership Statistics 2018“, Department for Business, Energy and
Industrial Strategy,
https://assets.publishing.service.gov.uk/government/uploads/system/uplo
ads/attachment_data/file/805268/trade-union-membership-2018-
statistical-bulletin.pdf.
44. Richard Feloni, „Employees at the world’s largest hedge fund use iPads
to rate each other’s performance in real-time – see how it works“,
Business Insider, 6 septembrie 2017,
https://www.businessinsider.com/bridgewater-ray-dalio-radical-
transparency-app-dots-2017-9?IR=T.
45. https://www.glassdoor.com/Reviews/Employee-Review-Bridgewater-
Associates-RVW28623146.htm.
46. https://www.glassdoor.com/Reviews/Employee-Review-Bridgewater-
Associates-RVW25872721.htm.
47. https://www.glassdoor.com/Reviews/Employee-Review-Bridgewater-
Associates-RVW25450329.htm; Allana Akhtar, „What it’s like to work at
the most successful hedge fund in the world, where 30% of new
employees don’t make it and those who do are considered «intellectual
Navy SEALs»“, Business Insider, 16 aprilie 2019,
https://www.businessinsider.com/what-its-like-to-work-at-ray-dalio-
bridgewater-associates-2019-4.
48. Ibid.
49. Amir Anwar, „How Marx predicted the worst effects of the gig
 economy more than 150 years ago“, New Statesman, 8 august 2018,
https://tech.newstatesman.com/guest-opinion/karl-marx-gig-economy.
50. Richard Partington, „Gig economy in Britain doubles, accounting for
4.7 million workers“, Guardian, 28 iunie 2019,
https://www.theguardian.com/business/2019/jun/28/gig-economy-in-
britain-doubles-accounting-for-47-million-workers; Siddharth Suri și
Mary L. Gray, „Spike in online gig work: flash in the pan or future of
employment?“, Ghost Work, noiembrie 2016,
https://ghostwork.info/2016/11/spike-in-online-gig-work-flash-in-the-
pan-or-future-of-employment/.
51. Thor Berger, Chinchih Chen, și Carl Frey, „Drivers of disruption?
Estimating the Uber effect“, European Economic Review 110, 2018, pp.
197–210, https://doi.org/10.1016/j.euroecorev.2018.05.006.
52. Profesorul Stephen Zoepf de la MIT a stârnit mare vâlvă în martie 2018,
când a publicat datele unui studiu conform căruia șoferii Uber câștigau în
medie 3,37 dolari pe oră, afirmație respinsă apoi de economistul-șef al
companiei, care a pus la îndoială metodologia lui Zoepf. Însă, după ce
acesta din urmă a recunoscut validitatea criticii aduse și și-a recalculat
rezultatele, a ajuns la o cifră de 8,55 dolari – nici aceasta prea strălucită.
Vezi Lawrence Mishel, „Uber and the labor market“, Economic Policy
Institute, 15 mai 2018, https://www.epi.org/publication/uber-and-the-
labor-market-uber-drivers-compensation-wages-and-the-scale-of-uber-
and-the-gig-economy/.
53. Și asta pe lângă miile de muncitori ale căror slujbe normale depind
acum foarte mult de evaluările clienților; când vi s-a cerut ultima dată să
completați un chestionar la sfârșitul unei convorbiri telefonice cu un
reprezentant al serviciului cu clienții? Serviciul lor s-ar putea să depindă
de asta. Rob Brogle, „How to Avoid the Evils Within Customer
Satisfaction Surveys“, ISIXIGMA.com,
https://www.isixsigma.com/methodology/voc-customer-focus/how-to-
avoid-the-evils-within-customer-satisfac­tion-surveys/. Vezi mai ales
comentariile utilizatorilor și experiențele personale povestite.
54. Will Knight, „Is the Gig Economy Rigged?“, MIT Technology Review,
17 noiembrie 2016, https://www.technologyreview.com/s/602832/is-the-
 gig-economy-rigged/; Aniko Hannak et al., „Bias in online freelance
marketplaces: Evidence from Taskrabbit and Fiverr“, Proceedings of the
2017 ACM Conference on Computer Supported Cooperative Work and
Social Computing, 2017, p. 13,
http://claudiawagner.info/publications/cscw_bias_olm.pdf.
55. Vezi, de exemplu, Lev Muchnik, Sinan Aral și Sean J. Taylor, „Social
Influence Bias: A Randomized Experiment“, Science 341, nr. 6146, 9
august 2013, pp. 647–651; pentru mai multe detalii, vezi Daniel
Kahneman, Thinking, Fast and Slow, Penguin, 2011.
56. Platformele insistă că ratingul este singura cale de a semnala cât de
demni de încredere sunt „cei însărcinați“, sau „cei care plimbă“, sau „cei
care șofează“ (niciodată „cei contractați“). Bineînțeles că aceasta nu este
singura cale. Înainte de apariția pieței muncii temporare, au existat
mecanisme informale și formale, precum recomandări ale clienților sau
ale angajatorului. Transferarea acestor recomandări în sarcina clienților ar
putea fi totuși singura cale de a semnala cât de cinstiți sunt un număr mai
mare de angajați în masă, dacă platforma on-line nu este dispusă să-și
asume răspunderea pentru onestitatea sau pentru standardele oamenilor
cu care lucrează.
57. Aaron Smith, „Gig Work, Online Selling and Home Sharing“, Pew
Research Center, 17 noiembrie 2016,
https://www.pewresearch.org/internet/2016/11/17/gig-work-online-
selling-and-home-sharing/.
58. Acestea au fost complet ascunse în spatele raportărilor pozitive despre
piața muncii din numeroase țări spre sfârșitul lui 2010. Vezi, de exemplu,
Lawrence Mishel și Julia Wolfe, „CEO compensation has grown 940%
since 1978“, Economic Policy Institute, 14 august 2019,
https://www.epi.org/publication/ceo-compensation-2018/; Richard
Partington, „Four million British workers live in poverty, charity says“,
Guardian, 4 decembrie 2018,
https://www.theguardian.com/business/2018/dec/04/four-million-british-
workers-live-in-poverty-charity-says; Anjum Klair, „Zero-hours contracts
are still rife – it’s time to give all workers the rights they deserve“, Trades
Union Congress, 19 februarie 2019, https://www.tuc.org.uk/blogs/zero-
 hours-contracts-are-still-rife-its-time-give-all-workers-rights-they-
deserve; Nassim Khadem, „Australia has a high rate of casual work and
many jobs face automation threats: OECD“, ABC News, 25 aprilie 2019,
https://www.abc.net.au/news/2019-04-25/australia-sees-increase-in-
casual-workers-ai-job-threats/11043772; Melisa R. Serrano, ed., Between
Flexibility and Security: The Rise of Non-Standard Employment in
Selected ASEAN Countries, ASETUC, 2014, https://library.fes.de/pdf-
files/bueros/singapur/10792.pdf; Simon Roughneen, „Nearly one billion
Asians in vulnerable jobs, says ILO“, Nikkei Asian Review, 23 ianuarie
2018, https://asia.nikkei.com/Economy/Nearly-one-billion-Asians-in-
vulnerable-jobs-says-ILO; Bas ter Weel, „The Rise of Temporary Work
in Europe“, De Economist 166, 2018, pp. 397–401,
https://doi.org/10.1007/s10645-018-9329-8; Yuki Noguchi, „Freelanced:
The Rise Of The Contract Workforce“, NPR, 22 ianuarie 2018,
https://www.npr.org/2018/01/22/578825135/rise-of-the-contract-workers-
work-is-different-now?t=1576074901406; Jack Kelly, „The Frightening
Rise in Low-Quality, Low-Paying Jobs: Is This Really a Strong Job
Market?“, Forbes, 25 noiembrie 2019,
https://www.forbes.com/sites/jackkelly/2019/11/25/the-frightening-rise-
in-low-quality-low-paying-jobs-is-this-really-a-strong-job-market/; vezi
și Martha Ross și Nicole Bateman, „Meet the low-wage workforce“,
Brookings, 7 noiembrie 2019, https://www.brookings.edu/research/meet-
the-low-wage-workforce/; Hanna Brooks Olsen, „Here’s how the stress
of the gig economy can affect your mental health“, Healthline, 3 iunie
2020, https://www.healthline.com/health/mental-health/gig-economy#6;
Edison Research, „Gig Economy“, Marketplace–Edison Research Poll,
decembrie 2018, http://www.edisonresearch.com/wp-
content/uploads/2019/01/Gig-Economy-2018-Marketplace-Edison-
Research-Poll-FINAL.pdf.
59. Vezi Karl Marx, „Economic and Philosophical Manuscripts of 1844“, în
Karl Marx, Friedrich Engels: Collected Works, vol. 3, Londra: Lawrence
& Wishart, 1975, pp. 229–347.
60. În urma crizei financiare din 2008, multe companii și-au concediat
angajații cu normă întreagă, înlocuindu-i cu personal contractual și
 studenți în practică neplătiți, pentru care termenii de angajare erau mult
mai nesiguri și care aveau parte de mult mai puține beneficii sau chiar
deloc. Vezi See Katherine S. Newman, „The Great Recession and the
Pressure on Workplace Rights“, Chicago-Kent Law Review 88, nr. 2,
aprilie 2013,
https://scholarship.kentlaw.iit.edu/cklawreview/vol88/iss2/13.
61. Vezi Michael Kearns și Aaron Roth, The Ethical Algorithm, Oxford
University Press, 2019.
62. Joseph J. Lazzarotti și Maya Atrakchi, „Illinois Leads the Way on AI
Regulation in the Workplace“, SHRM, 6 noiembrie 2019,
https://www.shrm.org/resourcesandtools/legal-and-compliance/state-and-
local-updates/pages/illinois-leads-the-way-on-ai-regulation-in-the-
workplace.aspx; Gerard Stegmaier, Stephanie Wilson, Alexis Cocco și
Jim Barbuto, „New Illinois employment law signals increased state focus
on artificial intelligence in 2020“, Technology Law Dispatch, 21 ianuarie
2020, https://www.technologylawdispatch.com/2020/01/privacy-data-
protection/new-illinois-employment-law-signals-increased-state-focus-
on-artificial-intelligence-in-2020/.
63. Acest lucru se întâmplă mai ales în Europa, unde Regulamentul General
privind Protecția Datelor, care a intrat în vigoare în mai 2018, prevede
anumite măsuri pentru a rectifica acest dezechilibru.
64. Radio-Frequency Identification, sau RFID, este tehnologia prezentă în
aproape toate cardurile pe care le folosim zi de zi, de la cardul de debit și
de credit până la cartela de metrou.
65. Maggie Astor, „Microchip Implants for Employees? One Company
Says Yes“, New York Times, 25 iulie 2017,
https://www.nytimes.com/2017/07/25/technology/microchips-wisconsin-
company-employees.html. John Moritz, „Rules on worker microchipping
pass Arkansas House“, Arkansas Democrat Gazette, 25 ianuarie 2019,
https://www.arkansasonline.com/news/2019/jan/25/rules-on-worker-
microchipping-passes-ho/. California, Dakota de Nord și Wisconsin –
statul de origine al companiei Three Square Market – au deja legi
similare împotriva microcipării forțate, deși acestea nu sunt aplicabile
doar la locul de muncă; în Florida s-a propus deja o interdicție, însă nu a
 fost aprobată. Vezi Mary Colleen Charlotte Fowler, „Chipping Away
Employee Privacy: Legal Implications of RFID Microchip Implants for
Employees“, National Law Review, 10 octombrie 2019,
https://www.natlawreview.com/article/chipping-away-employee-privacy-
legal-implications-rfid-microchip-implants-employees.
66. Joshua Z. Wasbin, „Examining the Legality of Employee Microchipping
Under the Lens of the Transhumanistic Proactionary Principle“, Washing-­
ton University Jurisprudence Review 11, nr. 2, 2019, p. 401,
https://openscholarship.wustl.edu/law_jurisprudence/vol11/iss2/10.
67. Parlamentul European, „Gig economy: EU law to improve workers’
rights (infographic)“, 9 aprilie 2019,
https://www.europarl.europa.eu/news/en/headlines/society/20190404STO
35070/gig-economy-eu-law-to-improve-workers-rights-infographic; Kate
Conger șiNoam Scheiber, „California Bill Makes App-Based Companies
Treat Workers as Employees“, New York Times, 11 septembrie 2019,
https://www.nytimes.com/2019/09/11/technology/california-gig-
economy-bill.html. Pe lângă aceasta, în noiembrie 2019, statul New
Jersey a impus companiei Uber impozite retroactive de 649 de milioane
de dolari pentru că aparent și-a clasificat greșit șoferii drept personal
contractat, și nu angajați. Matthew Haag și Patrick McGeehan, „Uber
Fined $649 Million for Saying Drivers Aren“t Employees“, New York
Times, 14 noiembrie 2019,
https://www.nytimes.com/2019/11/14/nyregion/uber-new-jersey-
drivers.html.
68. Statul California, „Assembly Bill nr. 5“, publicat pe 19 septembrie
2019, https://leginfo.legislature.ca.gov/faces/billTextClient.xhtml?
bill_id=201920200AB5; „ABC is not as easy as 1-2-3 – Which
independent contractor classification test applies to whom after AB5?“,
Porter Simon, 19 decembrie 2019, https://www.portersimon.com/abc-is-
not-as-easy-as-1-2-3-which-independent-contractor-classification-test-
applies-to-whom-after-ab5/.
69. Kate Conger, „California Sues Uber and Lyft, Claiming Workers Are
Misclassified“, New York Times, 5 mai 2020,
https://www.nytimes.com/2020/05/05/technology/california-uber-lyft-
 lawsuit.html.
70. „3F reaches groundbreaking collective agreement with platform
company Hilfr“, Uni Global Union, 18 septembrie 2018,
https://www.uniglobalunion.org/news/3f-reaches-groundbreaking-
collective-agreement-platform-company-hilfr.
71. GMB Union, „Hermes and GMB in groundbreaking gig economy deal“,
4 februarie 2019, https://www.gmb.org.uk/news/hermes-gmb-
groundbreaking-gig-economy-deal; vezi și Robert Wright, „Hermes
couriers awarded union recognition in gig economy first“, Financial
Times, 4 februarie 2019, https://www.ft.com/content/255950d2-264d-
11e9-b329-c7e6ceb5ffdf.
72. Liz Alderman, „Amazon Loses Appeal of French Order to Stop Selling
Nonessential Items“, New York Times, 24 aprilie 2020,
https://www.nytimes.com/2020/04/24/business/amazon-france-unions-
coronavirus.html.
73. Chiar și atunci, trusele au întârziat săptămâni întregi, procesul de
comandare a acestora s-a împotmolit în hățișurile birocratice, iar numărul
truselor de igienizare a fost limitat. Arielle Pardes, „Instacart Workers
Are Still Waiting for Those Safety Supplies“, Wired, 18 aprilie 2020,
https://www.wired.com/story/instacart-delivery-workers-still-waiting-
safety-kits/.
74. Mark Muro, Robert Maxim, și Jacob Whiton, „Automation and
Artificial Intelligence: How machines are affecting people and places“,
Brookings, 24 ianuarie 2019,
https://www.brookings.edu/research/automation-and-artificial-
intelligence-how-machines-affect-people-and-places/; vezi și Tom
Simonite, „Robots Will Take Jobs From Men, the Young, and
Minorities“, Wired, 24 ianuarie 2019,
https://www.wired.com/story/robots-will-take-jobs-from-men-young-
minorities/.
75. Cate Cadell, „At Alibaba’s futuristic hotel, robots deliver towels and
mix cocktails“, Reuters, 22 ianuarie 2019,
https://www.reuters.com/article/us-alibaba-hotels-robots/at-alibabas-
futuristic-hotel-robots-deliver-towels-and-mix-cocktails-
 idUSKCN1PG21W.
76. Cifra exactă este 47%. Carl Benedikt Frey și Michael A. Osborne, „The
Future of Employment: How Susceptible are Jobs to Computerisation?“,
Technological Forecasting and Social Change 114, 2017, pp. 254–280,
https://www.oxfordmartin.ox.ac.uk/downloads/academic/The_Future_of_
Employment.pdf.
77. Carl Benedikt Frey, „Covid-19 will only increase automation anxiety“,
Financial Times, 21 aprilie 2020, https://www.ft.com/content/817228a2-
82e1-11ea-b6e9-a94cffd1d9bf.
78. PA Media, „Bosses speed up automation as virus keeps workers home“,
Guardian, 30 martie 2020,
https://www.theguardian.com/world/2020/mar/30/bosses-speed-up-
automation-as-virus-keeps-workers-home; Peter Bluestone, Emmanuel
Chike și Sally Wallace, „The Future of Industry and Employment:
COVID-19 Effects Exacerbate the March of Artificial Intelligence“, The
Center for State and Local Finance, 28 aprilie 2020,
https://cslf.gsu.edu/download/covid-19-ai/?
wpdmdl=6496041&refresh=5ea830afd2a471588080815.
79. Andrew G. Haldane, „Ideas and Institutions – A Growth Story“, Bank
of England, 23 mai 2018, p. 13,
https://www.bankofengland.co.uk/-/media/boe/files/speech/2018/ideas-
and-institutions-a-growth-story-speech-by-andy-haldane; vezi și Tabelul
1.
80. Daron Acemoglu și Pascual Restrepo, „Robots and Jobs: Evidence from
US Labor Markets“, Journal of Political Economy 128, nr. 6, iunie 2020,
pp. 2188–2244,
https://www.journals.uchicago.edu/doi/abs/10.1086/705716. Observați că
în „zonele de navetă în care s-au inserat roboți în forța de muncă, fiecare
robot înlocuiește în jur de 6,6 locuri de muncă pe plan local, după cum
rezultă din sudiile cercetătorilor. Un avantaj mai puțin evident însă este
că prezența roboților în producție este benefică pentru cei care muncesc
în alte domenii și în alte zone ale țării – scăzând costul bunurilor, printre
altele. Aceste avantaje economice naționale sunt motivul pentru care
cercetătorii au calculat că un robot înlocuiește 3,3 locuri de muncă în
 general, la nivel național“. Peter Dizikes, „How many jobs do robots
really replace?“, MIT News, 4 May 2020, http://news.mit.edu/2020/how-
many-jobs-robots-replace-0504.
81. După cum a afirmat economistul Henry Siu în 2015, „Computerul
personal exista în anii ’80, însă nu s-au observat schimbări în locurile de
muncă din birouri sau de secretariat până în anii ’90, când, deodată, în
timpul ultimei recesiuni, efectele au fost uriașe. Astfel, astăzi avem case
self-checkout și promisiunea mașinilor fără șofer, drone și roboței care
lucrează în depozite. Știm bine că aceste sarcini pot fi foarte bine
îndeplinite de roboți în loc de oameni. Însă s-ar putea să nu vedem
efectele până la următoarea recesiune, sau la recesiunea de după“. Derek
Thomp­son, „When Will Robots Take All the Jobs?“, The Atlantic, 31
octombrie 2016,
https://www.theatlantic.com/business/archive/2016/10/the-robot-
paradox/505973/. Instinctele lui Siu sunt sprijinite și de cercetările care
ne arată că abilitățile cerute în ofertele de muncă publicate s-au
amplificat după criza financiară din 2008: Brad Hershbein și Lisa B.
Kahn, „Do Recessions Accelerate Routine-Biased Technological
Change? Evidence from Vacancy Postings“, Biroul Național de Cercetări
Economice, octombrie 2016 (revizuit în septembrie 2017),
https://www.nber.org/papers/w22762.
82. Yuan Yang și Xinning Lu, „China’s AI push raises fears over
widespread job cuts“, Financial Times, 30 august 2018,
https://www.ft.com/content/1e2db400-ac2d-11e8-94bd-cba20d67390c.
83. June Javelosa și Kristin Houser, „This company replaced 90% of its
workforce with machines. Here’s what happened“, World Economic
Forum, 16 februarie 2017,
https://www.weforum.org/agenda/2017/02/after-replacing-90-of-
employees-with-robots-this-companys-productivity-soared.
84. Brennan Hoban, „Robots aren’t taking the jobs, just the paychecks –
and other new findings in economics“, Brookings, 8 martie 2018,
https://www.brookings.edu/blog/brookings-now/2018/03/08/robots-arent-
taking-the-jobs-just-the-paychecks-and-other-new-findings-in-
economics/; David Autor și Anna Salomons, „Is automation labor-
 displacing? Productivity growth, employment, and the labor share“,
Brookings, 8 martie 2018, https://www.brookings.edu/bpea-articles/is-
automation-labor-displacing-productivity-growth-employment-and-the-
labor-share/.
85. Carl Benedikt Frey, „The robot revolution is here. Prepare for workers
to revolt“, University of Oxford, 1 august 2019,
https://www.oxfordmartin.ox.ac.uk/blog/the-robot-revolution-is-here-
prepare-for-workers-to-revolt/.
86. Jenny Chan, „Robots, not humans: Official policy in China“, New
Internationalist, 1 noiembrie 2017,
https://newint.org/features/2017/11/01/industrial-robots-china.
87. Carl Benedikt Frey, Thor Berger și Chinchih Chen, „Political
Machinery: Automation Anxiety and the 2016 U.S. Presidential
Election“, University of Oxford, 23 iulie 2017,
https://www.oxfordmartin.ox.ac.uk/downloads/academic/Political%20Ma
chinery-
Automation%20Anxiety%20and%20the%202016%20U_S_%20Presiden
tial%20Election_230712.pdf.
88. Massimo Anelli, Italo Colantone și Piero Stanig, „We Were the Robots:
Automation and Voting Behavior in Western Europe“, IZA Institute of
Labor Economics, iulie 2019, 24, http://ftp.iza.org/dp12485.pdf.
89. „The Mini Bakery“, Wilkinson Baking Company,
https://www.wilkinsonbaking.com/the-mini-bakery.
90. Mark Muro, Robert Maxim și Jacob Whiton, „The robots are ready as
the COVID-19 recession spreads“, Brookings, 24 martie 2020,
https://www.brookings.edu/blog/the-avenue/2020/03/24/the-robots-are-
ready-as-the-covid-19-recession-spreads/?preview_id=791044.
91. Consiliul de Consultanți Economici din administrația Obama a estimat
în 2016 că 83% dintre angajații cu slujbe plătite cu mai puțin de 20 de
dolari pe oră riscau să fie înlocuiți, în timp ce procentul pentru angajații
cu slujbe plătite cu mai mult de 40 de dolari pe oră era de doar 4%. Jason
Furman, „How to Protect Workers from Job-Stealing Robots“, The
Atlantic, 21 septembrie 2016,
https://www.theatlantic.com/business/archive/2016/09/jason-furman-
 ai/499682/.
92. Jaclyn Peiser, „The Rise of the Robot Reporter“, New York Times, 5
februarie 2019,
https://www.nytimes.com/2019/02/05/business/media/artificial-
intelligence-journalism-robots.html.
93. Christ Baraniuk, „China’s Xinhua agency unveils AI news presenter“,
BBC News, 8 noiembrie 2018, https://www.bbc.com/news/technology-
46136504.
94. Isabella Steger, „Chinese state media’s latest innovation is an AI female
news anchor“, Quartz, 20 februarie 2019, https://qz.com/1554471/chinas-
xinhua-launches-worlds-first-ai-female-news-anchor/.
95. Michelle Cheng, „JPMorgan Chase has an AI copywriter that writes
better ads than humans can“, Quartz, 7 august 2019,
https://qz.com/work/1682579/jpmorgan-chase-chooses-ai-copywriter-
persado-to-write-ads/.
96. James Gallagher, „Artificial intelligence diagnoses lung cancer“, BBC
News, 20 mai 2019, https://www.bbc.com/news/health-48334649; Sara
Reardon, „Rise of Robot Radiologists“, Nature, 19 decembrie 2019,
https://www.nature.com/articles/d41586-019-03847-z; D. Douglas Miller
și Eric W. Brown, „Artificial Intelligence in Medical Practice: The
Question to the Answer?“, American Journal of Medicine 131, nr. 2,
2018, pp. 129–133, https://doi.org/10.1016/j.amjmed.2017.10.035.
97. „The Rise of the Robo-advisor: How Fintech Is Disrupting Retirement“,
Knowledge@Wharton, 14 iunie 2018,
https://knowledge.wharton.upenn.edu/article/rise-robo-advisor-fintech-
disrupting-retirement/; Charlie Wood, „Robot analysts are better than
humans at picking stocks, a new study found“, Business Insider, 11
februarie 2020, https://www.businessinsider.com/robot-analysts-better-
than-humans-at-picking-good-investments-study-2020-2?r=US&IR=T.
98. „Robotic reverend blesses worshippers in eight languages“, BBC News,
30 mai 2017, https://www.bbc.com/news/av/world-europe-
40101661/robotic-reverend-blesses-worshippers-in-eight-languages.
99. Acest gând este inspirat de o conversație cu Gabrielle Rifkind, de la
Oxford Research Group.
100. Daiga Kameräde et al., „A shorter working week for everyone: How
much paid work is needed for mental health and well-being?“, Social
Science & Medicine 241, noiembrie 2019, 112353,
https://doi.org/10.1016/j.socscimed.2019.06.006; „One day of
employment a week is all we need for mental health benefits“, University
of Cambridge, 18 iunie 2019,
https://www.sciencedaily.com/releases/2019/06/190618192030.htm.
101. Kevin J. Delaney, „The robot that takes your job should pay taxes, says
Bill Gates“, Quartz, 17 februarie 2017, https://qz.com/911968/bill-gates-
the-robot-that-takes-your-job-should-pay-taxes/.
102. David Rotman, „Should we tax robots? A debate“, MIT Technology
Review, 12 iunie 2019,
https://www.technologyreview.com/2019/06/12/134982/should-we-tax-
robots-a-debate/.
103. House of Commons, Business – Energy and Industrial Strategy
Committee, „Oral evidence: Automation and the future of work, HC
1093“, 15 mai 2019,
https://publications.parliament.uk/pa/cm201719/cmselect/cmbeis/1093/1
093.pdf; House of Commons – Business, Energy and Industrial Strategy
Committee, „Automation and the future of work – Twenty-Third Report
of Session 2017-19“, 9 septembrie 2019,
http://data.parliament.uk/writtenevidence/committeeevidence.svc/evidenc
edocument/business-energy-and-industrial-strategy-
committee/automation-and-the-future-of-work/oral/102291.html Q303.
104. Eduardo Porter, „Don’t Fight the Robots. Tax Them.“, New York
Times, 23 februarie 2019, https://www.nytimes.com/2019/02/23/sunday-
review/tax-artificial-intelligence.html; „Robot density rises globally“,
International Federation of Robotics, 7 februarie 2018, https://ifr.org/ifr-
press-releases/news/robot-density-rises-globally.

9. Dragoste, sex și roboți

1. „Gentle touch soothes the pain of social rejection“, UCL News, 18
octombrie 2017, https://www.ucl.ac.uk/news/2017/oct/gentle-touch-
soothes-pain-social-rejection.
2. Allison Marsh, „Elektro the Moto-Man Had the Biggest Brain at the
1939 World“s Fair“, IEEE Spectrum, 28 septembrie 2018,
https://spectrum.ieee.org/tech-history/dawn-of-electronics/elektro-the-
motoman-had-the-biggest-brain-at-the-1939-worlds-fair.
3. Time, 24 aprilie 1939, 61,
http://content.time.com/time/magazine/0,9263,7601390424,00.html.
4. H.R. Everett, Unmanned Systems of Worlds War I and II, MIT Press,
2015, p. 451; Justin Martin, „Elektro?“, Discover Magazine, 6 ianuarie
2009, http://discovermagazine.com/2009/jan/06-whatever-happened-to-
elektro; Despina Kakoudaki, Anatomy of a Robot: Literature, Cinema
and the Cultural Work of Artificial People, Rutgers University Press,
2014, p. 9.
5. Library of Congress, „The Middleton Family at the New York World“s
Fair“, https://www.youtube.com/watch?v=Q6TQEoDS-fQ.
6. Noel Sharkey, „Elektro’s return“, New Scientist, 20 decembrie 2008;
Marsh „Elektro the Moto-Man Had the Biggest Brain at the 1939 World’s
Fair“.
7. Library of Congress, „The Middleton Family at the New York World’s
Fair“.
8. Marsh, „Electro the Moto-Man Had the Biggest Brain at the 1939
World’s Fair“.
9. Ibid.
10. H.R. Everett, Unmanned Systems of Worlds War I and II, p. 458.
11. Ibid.
12. J. Gilbert Baird, scrisoare către revista LIFE Magazine, 22 septembrie
1952.
13. Louise Moon, „Chinese man buried in his car as dying wish is granted“,
South China Morning Post, 31 mai 2018,
https://www.scmp.com/news/china/society/article/2148677/chinese-man-
buried-his-car-dying-wish-granted.
14. JaYoung Soung, Rebecca E. Grinter și Henrik I. Christensen, „Domestic
Robot Ecology: An Initial Framework to Unpack Long-Term Acceptance
of Robots at Home“, International Journal of Social Robotics 2, iulie
2010, p. 425, https://doi.org/10.1007/s12369-010-0065-8.
15. Conversație personală, decembrie 2018.
16. Neil Steinberg, „Why some robots are created cute“, Mosaic Science, 13
iulie 2016, https://mosaicscience.com/story/why-some-robots-are-
created-cute/.
17. Julie Carpenter, Culture and Human-Robot Interaction in Militarized
Spaces: A War Story, Ashgate, 2016.
18. Ibid.
19. „MARCbot“, Exponent,
https://www.exponent.com/experience/marcbot.
20. Paul J. Springer, Outsourcing War to Machines: The Military Robotics
Revolution, Praeger Security International, 2018, p. 93.
21. „Soldiers are developing relationships with their battlefield robots,
naming them, assigning genders, and even holding funerals when they
are destroyed“, Reddit, 2014,
https://www.reddit.com/r/Military/comments/1mn6y1/soldiers_are_devel
oping_relationships_with_their/ccat8a7/.
22. Christian J.A.M. Willemse și Jan B.F. van Erp, „Social Touch in
Human-Robot Interaction: Robot Initiated Touches Can Induce Positive
Responses Without Extensive Prior Bonding“, International Journal of
Social Robotics 11, aprilie 2019, pp. 285–304,
https://doi.org/10.1007/s12369-018-0500-9.
23. Observați că reacția a fost una pur fiziologică.
24. „Value of social and entertainment robot market worldwide from 2015
to 2025 (in billion U.S. dollars)“, Statista, mai 2019,
https://www.statista.com/statistics/755684/social-and-entertainment-
robot-market-value-worldwide/; Biroul de Relații Publice: Guvernul
Japoniei, https://www.gov-online.go.jp/cam/s5/eng/; Abishur Prakash,
„China Robot Market Likely to Continue Rising, Despite Trade
Disputes“, Robotics Business Review, iulie 2018,
https://www.roboticsbusinessreview.com/regional/china-robot-market-
still-rising/; Kim Sang-mo, „Policy Directions for S. Korea“s Robot
Industry“, Business Korea, august 2018,
http://www.businesskorea.co.kr/news/articleView.html?idxno=24394;
Tony Diver, „Robot «carers» to be funded by government scheme“,
 Telegraph, 26 octombrie 2016,
https://www.telegraph.co.uk/politics/2019/10/26/robot-carers-funded-
government-scheme/; „Europe develops range of next-generation robots
for the elderly“, Apolitical, 30 ianuarie 2017,
https://apolitical.co/en/solution_article/using-robots-ease-pain-old-age. În
timpul pandemiei de Covid-19, roboții au fost rapid mobilizați pentru a
livra alimente și pentru a igieniza suprafețele din spitalele din China și
apoi din India. „Robots help combat COVID-19 in world, and maybe
soon in India too“, Economic Times, 30 martie 2020,
https://economictimes.indiatimes.com/news/science/robots-help-combat-
covid-19-in-world-and-maybe-soon-in-india-too/.
25. „Sony’s beloved robotic dog is back with a new bag of tricks“, ABC
News, 1 octombrie 2018, https://www.nbcnews.com/mach/video/sony-s-
beloved-robotic-dog-is-back-with-a-new-bag-of-tricks-1333791811671;
Kate Baggaley, „New companion robots can’t do much but make us love
them“, NBC News, 23 iunie 2019,
https://www.nbcnews.com/mach/science/new-companion-robots-can-t-
do-much-make-us-love-ncna1015986.
26. A.J. Dellinger, „Furhat Robots gives AI a face with its new social
robot“, Engadget, 11 noiembrie 2018,
https://www.engadget.com/2018/11/06/furhat-robotics-furhat-social-
robot/.
27. Jamie Carter, „Amazon could be set to redefine personal robots in 2019,
as rumours fly at CES“, South China Morning Post, 12 ianuarie 2019,
https://www.scmp.com/lifestyle/gadgets/article/2181642/amazon-could-
be-set-redefine-personal-robots-2019-rumours-fly-ces; Chris DeGraw,
„The robot invasion arrived at CES 2019 – and it was cuter than we
expected“, Digital Trends, 11 ianuarie 2019,
https://www.digitaltrends.com/home/cutest-companion-robots-ces-2019/;
„Top Tech Themes from the Consumer Electronics Show: 2020“,
Acceleration Through Innovation, 3 februarie 2020,
https://aticornwallinnovation.co.uk/knowledge-base/top-tech-themes-
from-the-consumer-electronics-show-2020/.
28. Ibid.; Nick Summers, „Groove X’s Lovot is a fuzzy and utterly adorable
 robot“, Engadget, 7 ianuarie 2019;
https://www.engadget.com/2019/01/07/lovot-groove-x-robot-adorable.
29. Baggaley, „New companion robots can’t do much but make us love
them“.
30. „Kiki: A Robot Pet That Grows With You“, Zoetic AI,
https://www.kiki.ai.
31. „Hi, I’m ElliQ“, ElliQ, https://elliq.com.
32. În 2019, 28% din populația Japoniei avea peste 65 de ani. Banca
Mondială, „Population ages 65 and above“, The World Bank, 2019,
https://data.worldbank.org/indicator/SP.POP.65UP.TO.ZS.
33. „19 prefectures to see 20% population drops by «35», Japan Times, 30
mai 2007, https://www.japantimes.co.jp/news/2007/05/30/national/19-
prefectures-to-see-20-population-drops-by-35/; „Statistical Handbook of
Japan“, Statistics Bureau, Ministry of Internal Affairs and
Communications: Statistics Japan, 2018,
https://www.stat.go.jp/english/data/handbook/pdf/2018all.pdf.
34. „Japan is fighting back against loneliness among the elderly“,
Apolitical, 18 martie 2019, https://apolitical.co/solution_article/japan-is-
fighting-back-against-loneliness-among-the-elderly/; date statistice
originale, din Nobuyuki Izumida, „Japan’s Changing Societal Structure
and Support by Families and Communities, Japanese National Institute of
Population and Social Security Research, 2017. https://fpcj.jp/wp/wp-
content/uploads/2018/09/a1b488733565199b8c9c8f9ac437b042.pdf.
35. Emiko Takagi, Merril Silverstein și Eileen Crimmins, „Intergenerational
Coresidence of Older Adults in Japan: Conditions for Cultural
Plasticity“, The Journals of Gerontology 62, nr. 5, septembrie 2007, pp.
330–339, https://doi.org/10.1093/geronb/62.5.S330; Mayumi Hayashi,
„The care of older people in Japan: myths and realities of family «care»“,
History and Policy, 3 iunie 2011, http://www.historyandpolicy.org/policy-
papers/papers/the-care-of-older-people-in-japan-myths-and-realities-of-
family-care. Până în 2040, Institutul Național de Cercetare a Populației și
Asigurărilor Sociale din Japonia estimează că numărul persoanelor care
locuiesc singure va crește cu 43% față de cifrele deja ridicate din 2015;
„Rising numbers of elderly people are living alone“, Japan Times, 3 mai
 2019, https://www.japantimes.co.jp/opinion/2019/05/03/editorials/rising-
numbers-elderly-people-living-alone/.
36. Vârsta și anii sunt toate dintr-un articol publicat în vara lui 2019,
raportându-se astfel la acea perioadă.
37. „Robots perking up the lives of the lonely elderly across Japan“, Straits
Times, 19 august 2019, https://www.straitstimes.com/asia/east-
asia/robots-perking-up-lives-of-the-lonely-elderly-across-japan; Ikuko
Mitsuda, „Lonely? There’s a bot for that“, Oregonian, 18 august 2018,
https://www.oregonlive.com/business/2019/08/lonely-theres-a-bot-for-
that.html; Martin Coulter, „Will virtual reality and AI help us to find love
or make us lonelier“, Financial Times, 12 septembrie 2019,
https://www.ft.com/content/4fab7952-b796-11e9-8a88-aa6628ac896c.
38. „Robots perking up the lives of the lonely elderly across Japan“; Ikuko
Mitsuda, „Lonely? There’s a bot for that“.
39. Anne Tergesen și Miho Inada, „It’s Not A Stuffed Animal, It’s a $6,000
Medical Device“, Wall Street Journal, 21 iunie 2010,
https://www.wsj.com/articles/.SB10001424052748704463504575301051
844937276.
40. Malcolm Foster, „Ageing Japan: Robots’ role in future of elder care“,
Reuters, 28 martie 2018, https://widerimage.reuters.com/story/ageing-
japan-robots-role-in-future-of-elder-care.
41. Conversație personală, iunie 2019; vezi și Shizuko Tanigaki, Kensaku
Kishida și Akihito Fujita, „A preliminary study of the effects of a smile-
supplement robot on behavioral and psychological symptoms of elderly
people with mild impairment“, Journal of Humanities and Social
Sciences 45, 2018, https://core.ac.uk/reader/154410008.
42. Malcolm Foster, „Ageing Japan: Robots’ role in future of elder care“.
43. Observați că, începând cu 2011, programele de închiriere pentru ghizi
roboți în spitale au fost întrerupte, ca urmare a cererii destul de scăzute în
Japonia – astfel încât a existat și o schimbare rapidă în percepția
oamenilor; „Over 80% of Japanese Would Welcome Robot Caregivers“,
Nippon.com, 4 decembrie 2018,
https://www.nippon.com/en/features/h00342/over-80-of-japanese-would-
welcome-robot-caregivers.html.
44. „Robot density rises globally“, International Federation of Robotics, 7
februarie 2018, https://ifr.org/ifr-press-releases/news/robot-density-rises-
globally.
45. Terry, „Destroy All Monsters! Tokusatsu in America“, Comic Art
Community, 8 martie 2013,
http://comicartcommunity.com/comicart_news/destroy-all-monsters-
tokusatsu-in-america/.
46. Pentru mai multe informații despre „tehnoanimismul“ din Japonia, vezi
Casper Bruun Jensen și Anders Blok, „Techno-animism in Japan: Shinto
Cosmograms, Actor-network Theory, and the Enabling Powers of Non-
human Agencies“, Theory, Culture and Society 30, nr. 2, 2013, pp. 84–
115, https://doi.org/10.1177/0263276412456564.
47. John Thornhill, „Asia has learnt to love robots – the West should, too“,
Financial Times, 31 mai 2018, https://www.ft.com/content/6e408f42-
4145-11e8-803a-295c97e6fd0b.
48. Aaron Smith și Monica Anderson, „4. Americans’ attitudes toward
robot caregivers“, Pew Research Center, 4 octombrie 2017,
https://www.pewinternet.org/2017/10/04/americans-attitudes-toward-
robot-caregivers/.
49. Ibid.
50. „ElliQ beta users’ testimonials“, Intuition Robotics, Youtube, 6 ianuarie
2019, https://www.youtube.com/watch?
v=emrqHpC8Bs8&feature=youtu.be.
51. Acestea conform spuselor producătorului. Maggie Jackson, „Would You
Let a Robot Take Care of Your Mother?“, New York Times, 13 decembrie
2019, https://www.nytimes.com/2019/12/13/opinion/robot-caregiver-
aging.html.
52. „Amazon Alexa «Sharing is caring» by Joint“, Campaign US, 29 mai
2019, https://www.campaignlive.com/article/amazon-alexa-sharing-
caring-joint/1585979.
53. Alireza Taheri, Ali Meghdari, Minoo Alemi și Hamidreza Pouretema,
„Human-Robot Interaction in Autism Treatment: A Case Study on Three
Autistic Children as Twins, Siblings and Classmates“, International
Journal of Social Robotics 10, 2018, pp. 93–113,
 https://doi.org/10.1007/s12369-017-0433-8; Hideki Kozima, Cocoro
Nakagawa și Yuiko Yasuda, „Children-robot interaction: a pilot study in
autism therapy“, Progress in Brain Research 164, 2007, pp. 385–400,
https://doi.org/10.1016/S0079-6123(07)64021-7; H. Kumuzaki et al.,
„The impact of robotic intervention on joint attention in children with
autism spectrum disorders“, Molecular Autism 9, nr. 46, 2018,
https://doi.org/10.1186/s13229-018-0230-8.
54. Alyssa M. Alcorn, Eloise Ainger et al., „Educators’ Views on Using
Humanoid Robots With Autistic Learners in Special Education Settings
in England“, Frontiers in Robotics and AI 6, nr. 107, noiembrie 2019,
https://doi.org/10.3389/frobt.2019.00107.
55. Victoria Waldersee, „One in five young Brits can imagine being friends
with a robot“, YouGov, 1 noiembrie 2018,
https://yougov.co.uk/topics/technology/articles-reports/2018/11/01/one-
five-young-brits-can-imagine-being-friends-rob; date originale pe
„Internal Robots and You“, YouGov, 2018,
https://d25d2506sfb94s.cloudfront.net/cumulus_uploads/document/0pta4
dnee1/YG-Archive-RobotsAndYouInternal-220818.pdf.
56. Elizabeth Foster, „Young kids use smart speakers daily“, Kidscreen, 28
martie 2019, https://kidscreen.com/2019/03/28/young-kids-use-smart-
speakers-daily-survey/.
57. Jacqueline M. Kory-Westlund, „Kids’ relationships and learning with
social robots“, MIT Media Lab, 21 februarie 2019,
https://www.media.mit.edu/posts/kids-relationships-and-learning-with-
social-robots/; Jacqueline Kory-Westlund, Hae Won Park, Randi
Williams și Cynthia Breazeal, „Measuring young children“s long-term
relationships with social robots“, Proceedings of the 17th ACM
Conference on Interaction Design and Children, iunie 2018, pp. 207–
218, https://doi.org/10.1145/3202185.3202732.
58. Jacqueline M. Kory-Westlund, „Measuring kids’ relationships with
robots“, MIT Media Lab, https://www.media.mit.edu/posts/measuring-
kids-relationships-with-robots.
59. Ibid.
60. Natt Garun, „One Year Later, Restaurants are Still Confused by Google
 Duplex“, The Verge, 9 mai 2019,
https://www.theverge.com/2019/5/9/18538194/google-duplex-ai-
restaurants-experiences-review-robocalls.
61. Ibid.
62. Hassan Ugail și Ahmad Al-dahoud, „A genuine smile is indeed in the
eyes – The computer aided non-invasive analysis of the exact weight
distribution of human smiles across the face“, Advanced Engineering
Informatics 42, octombrie 2019,
https://doi.org/10.1016/j.aei.2019.100967.
63. Erico Guizzo, „How Aldebaran Robotics Built its Friendly Humanoid
Robot, Pepper“, Spectrum, 26 decembrie 2014,
https://spectrum.ieee.org/robotics/home-robots/how-aldebaran-robotics-
built-its-friendly-humanoid-robot-pepper; Alderaban/SoftBank, „Pepper
Press Kit“,
https://cdn.shopify.com/s/files/1/0059/3932/files/SoftBank_Pepper_Robo
t_Overview_Robot_Center.pdf.
64. Ibid.
65. Yoko Wakatsuki și Emiko Jozuka, „Robots to cheer coronavirus patients
are also helping hotel staff to keep a safe distance“, CNN, 1 mai 2020,
https://edition.cnn.com/world/live-news/coronavirus-pandemic-05-01-
20-intl/h_6df7c15d1192ae720a504dc90ead353c; „«I’m cheering for
you»: Robot welcome at Tokyo quarantine“, Barrons, 1 mai 2020,
https://www.barrons.com/news/i-m-cheering-for-you-robot-welcome-at-
tokyo-quarantine-01588319705.
66. „Pepper Press Kit“.
67. Sharon Gaudin, „Personal robot that shows emotions sells out in 1
minute“, Computer World, 22 iunie 2015,
https://www.computerworld.com/article/2938897/personal-robot-that-
shows-emotions-sells-out-in-1-minute.html.
68. Simon Chandler, „Tech’s dangerous race to control our emotions“,
Daily Dot, 7 iunie 2019, https://www.dailydot.com/debug/emotional-
manipulation-ai-technology/.
69. Conversație pe e-mail cu profesorul Adrian Cheok, i-University, Tokyo.
70. Hayley Tsukayama, „When your kid tries to say «Alexa» before
 «Mama»“, Washington Post, 21 noiembrie 2017,
https://www.washingtonpost.com/news/the-switch/wp/2017/11/21/when-
your-kid-tries-to-say-alexa-before-mama/.
71. „How does sex feel with a RealDoll?“, RealDoll,
https://www.realdoll.com/knowledgebase/how-does-sex-feel-with-a-
realdoll; „How strong are the doll’s joints?“, RealDoll,
https://www.realdoll.com/knowledgebase/how-strong-are-the-dolls-
joints/.
72. „Michelle 4.0“, RealDoll, https://www.realdoll.com/product/michelle-4-
0/.
73. Allison P. Davis, „Are We Ready for Robot Sex?“, The Cut,
https://www.thecut.com/2018/05/sex-robots-realbotix.html.
74. „Sex Robot Doll with Artificial Intelligence: Introducing Emma…“,
Smart Doll World, https://www.smartdollworld.com/ai-sex-robot-doll-
emma; Emily Gaudette, „There’s a Heated Debate Over the Best Sex
Doll Skin Material“, Inverse, 9 august 2017,
https://www.inverse.com/article/36055-best-sex-doll-robot-tpe-silicone.
75. „Sex Robot Doll with Artificial Intelligence: Introducing Emma . . .“.
76. Vezi, de exemplu, David G. Cowan, Eric J. Vanman și Mark Nielsen,
„Motivated empathy: The mechanics of the empathetic gaze“, Cognition
and Emotion 28, nr. 8, 2014, pp. 1522–30,
https://doi.org/10.1080/02699931.2014.890563.
77. Jenna Owsianik, „RealDoll Releasing Intimate AI App That Will Pair
with Love Dolls“, Future of Sex, https://futureofsex.net/robots/realdoll-
releasing-intimate-ai-app-will-pair-love-dolls/.
78. Jenny Kleeman, „The race to build the world“s first sex robot“,
Guardian, 27 aprilie 2017,
https://www.theguardian.com/technology/2017/apr/27/race-to-build-
world-first-sex-robot.
79. Andrea Morris, „Meet The Man Who Test Drives Sex Robots“, Forbes,
27 septembrie 2018,
https://www.forbes.com/sites/andreamorris/2018/09/27/meet-the-man-
who-test-drives-sex-robots/#419c304c452d.
80. Katherine E. Powers et al., „Social Connection Modulates Perceptions
 of Animacy“, Psychological Science 25, nr. 10, octombrie 2014, pp.
1943–8, https://doi.org/10.1177%2F0956797614547706.
81. Filozoful John Danaher subliniază că „Nu avem cum să intrăm în
mintea prietenilor noștri ca să le vedem adevăratele pasiuni și valori“ – și
totuși îi considerăm prieteni. Deci de ce n-ar putea roboții să ne fie
prieteni? Mai multe în John Danaher, „The Philosophical Case for Robot
Friend­ship“, Journal of Post Human Studies 3, nr. 1, 2019, pp. 5–24,
https://doi.org/10.5325/jpoststud.3.1.0005.
82. Aristotel, Nicomachean Ethics, Cartea 8,Cambridge University Press,
2000.
83. „Drunken Kanagawa man arrested after kicking SoftBank robot“, Japan
Times, 7 septembrie 2015,
https://www.japantimes.co.jp/news/2015/09/07/national/crime-
legal/drunken-kanagawa-man-60-arrested-after-kicking-softbank-robot-
in-fit-of-rage/#.XeLHii2cZeM.
84. Tomasz Frymorgen, „Sex robot sent for repairs after being molested at
tech fair“, BBC, 29 septembrie 2017,
https://www.bbc.co.uk/bbcthree/article/610ec648-b348-423a-bd3c-
04dc701b2985.
85. Hunter Walk, „Amazon Echo Is Magical. It’s Also Turning My Kid Into
an Asshole“, HunterWalk.com, 6 aprilie 2016,
https://hunterwalk.com/2016/04/06/amazon-echo-is-magical-its-also-
turning-my-kid-into-an-asshole/.
86. Mark West, Rebecca Kraut și Han Ei Chew, „The Rise of Gendered AI
and Its Troubling Repercussions“, în I’d Blush If I Could: Closing
Gender Divides in Digital Skills Through Education, UNESCO /
EQUALS Skills Coalition, 2019, 113, pp. 104, 107.
87. Ibid. Observați că răspunsul lui Siri s-a schimbat în urma reclamațiilor
din partea publicului.
88. O temă principală a acestor discuții a fost și proliferarea păpușilor
sexuale care arată ca niște copii și care au fost interzise în nenumărate
țări din întreaga lume, mai ales în Australia, pentru că reprezintă un risc
pentru copii. Vezi Rick Brown și Jane Shelling, „Exploring the
implications of child sex dolls“, Trends and Issues in Criminal Justice,
 Australian Institute of Criminology, martie 2019. Vezi și Caitlin Roper,
„«Better a robot than a real child»: The spurious logic used to justify
child sex dolls“, ABC Religion and Ethics, 9 ianuarie 2020,
https://www.abc.net.au/religion/spurious-logic-used-to-justify-child-sex-
dolls/11856284.
89. Xanthe Mallett, „No evidence that sexbots reduce harms to women and
children“, The Conversation, 5 iunie 2018,
https://theconversation.com/no-evidence-that-sexbots-reduce-harms-to-
women-and-children-97694. Kathleen Richardson, profesor la
DeMontfort University și inițiatoare a Campaniei împotriva roboților
sexuali, este de acord, subliniind că păpușile sexuale și roboții sexuali
sunt complet diferiți de jucăriile sexuale precum vibratoarele. După cum
afirmă aceasta, „Pentru cineva care le cumpără și le folosește, acești
roboți chiar sunt femei și fete reale. Păpușile sunt create special să
semene cu femeile reale pentru că producătorii vor ca bărbații care le
cumpără și le folosesc să creadă că au de-a face cu o femeie sau o fată
reală. Iar acestea sunt lucruri complet diferite. Păpușile sexuale și cele
mecanice în forma femeilor și a fetelor sugerează ideea că femeile sunt
simple orificii care trebuie penetrate“. Terri Murray, „Interview with
Kathleen Richardson on Sex Robots“, Conatus News, 25 octombrie 2017,
https://conatusnews.com/kathleen-richardson-sex-robots/.
90. Jessica Miley, „Sex Robot Samantha Gets an Update to Say «No» if She
Feels Disrespected or Bored“, Interesting Engineering, 28 iunie 2018,
https://interestingengineering.com/sex-robot-samantha-gets-an-update-to-
say-no-if-she-feels-disrespected-or-bored.
91. „Amazon Alexa to reward kids who say: «Please»“, BBC News, 25
aprilie 2018, https://www.bbc.com/news/technology-43897516.
92. „Studying Computers To Learn About Ourselves“, NPR, 3 septembrie
2010, https://www.npr.org/templates/story/story.php?storyId=129629756.
93. Bineînțeles, consider că decizia cu privire la categoria obiectului
mecanic care trebuie protejat nu este o sarcină ușoară.
94. G.W.F. Hegel, Phenomenology of Spirit, traducere de A.V. Miller, cu o
analiză a textului și o prefață de J.N. Findlay, Clarendon Press, 1977;
vezi, de exemplu, 111, paragraful 179.
95. Jacqueline M. Kory-Westlund, „Robots, Gender, and the Design of
Relational Technology“, MIT Media Lab, 12 august 2019,
https://www.media.mit.edu/posts/robots-gender-and-the-design-of-
relational-technology/.
96. Nicholas A. Christakis, „How AI Will Rewire Us“, The Atlantic, aprilie
2019, https://www.theatlantic.com/magazine/archive/2019/04/robots-
human-relationships/583204/.
97. David Levy, Love and Sex With Robots, HarperCollins, 2007, p. 132;
Laurence Goasduff, „Emotion AI Will Personalize Interactions“, Smarter
With Gartner, 22 ianuarie 2018,
https://www.gartner.com/smarterwithgartner/emotion-ai-will-personalize-
interactions/.
98. Anco Peeters și Pim Haselager, „Designing Virtuous Sex Robots“,
International Journal of Social Robotics, 2019,
https://doi.org/10.1007/s12369-019-00592-1.
99. Brian Borzykowski, „Truth be told, we’re more honest with robots“,
BBC, 19 aprilie 2016, https://www.bbc.com/worklife/article/20160412-
truth-be-told-were-more-honest-with-robots.
100. Judith Shulevitz, „Alexa, Should We Trust You?“, The Atlantic,
noiembrie 2018,
https://www.theatlantic.com/magazine/archive/2018/11/alexa-how-will-
you-change-us/570844/.
101. Adam Satariano, Elian Peltier și Dmitry Kostyukov, „Meet Zora, the
Robot Caregiver“, New York Times, 23 noiembrie 2018,
https://www.nytimes.com/interactive/2018/11/23/technology/robot-nurse-
zora.html.
102. Kate Julian, „Why Are Young People Having So Little Sex?“, The
Atlantic, decembrie 2018,
https://www.theatlantic.com/magazine/archive/2018/12/the-sex-
recession/573949/.
103. Jean M. Twenge, „Have Smartphones Destroyed a Generation?“, The
Atlantic, septembrie 2017,
https://www.theatlantic.com/magazine/archive/2017/09/has-the-
smartphone-destroyed-a-generation/534198/.
104. „British people «having less sex» than previously“, BBC News, 8 mai
2019, https://www.bbc.co.uk/news/health-48184848.
105. Klinenberg, Going Solo, p. 15.
106. Chen Mengwei, „Survey: Young, alone, no house and not much sex“,
China Daily, 5 mai 2017, http://africa.chinadaily.com.cn/china/2017-
05/05/content_29210757.htm.
107. „Meet Henry, The World’s First Generation Of Male Sex Robots“,
Fight The New Drug, 27 septembrie 2019,
https://fightthenewdrug.org/meet-henry-the-worlds-first-generation-of-
male-sex-robots/.
108. Gabby Jeffries, „Transgender sex robots are a thing now and
apparently they’re very popular“, Pink News, 9 aprilie 2018,
https://www.pinknews.co.uk/2018/04/09/transgender-sex-robots-are-a-
thing-now-and-apparently-theyre-very-popular/.
109. „Meet Henry, The World’s First Generation Of Male Sex Robots“.
110. Realbotix, https://realbotix.com.
111. Eve Herold, „Meet Your Child’s New Nanny: A Robot“, Leaps
Magazine, 31 decembrie 2018, https://leapsmag.com/meet-your-
childrens-new-nanny-a-robot/.

10. Economia singurătății

1. Lanre Bakare, „Glastonbury tickets sell out in 34 minutes“, Guardian, 6
octombrie 2019,
https://www.theguardian.com/music/2019/oct/06/glastonbury-tickets-
sell-out-in-34-minutes; în jur de 2 milioane de oameni s-au înregistrat ca
să cumpere bilete.
2. David Doyle, „12 things I learned as a Glastonbury virgin“, 4 News, 23
iunie 2015, https://www.channel4.com/news/glastonbury-2015-festival-
lessons-12-things-know-virgin.
3. Robyn Taylor-Stavely, „Glastonbury Festival, the weird and the
wonderful“, The Fair, 23 iulie 2019,
https://wearethefair.com/2019/07/23/glastonbury-festival-review/;
Crispin Aubrey și John Shearlaw, Glastonbury: An Oral History of the
Music, Mud and Magic, Ebury Press, 2005, p. 220.
4. Jenny Stevens, „Glastonbury’s Healing Fields: festivalgoer wellbeing is
not just for hippies“, Guardian, 27 iunie 2015,
https://www.theguardian.com/music/2015/jun/27/glastonbury-healing-
green-fields-hippies-wellbeing.
5. Vezi mesajele originale pe Twitter la
https://twitter.com/CNDTradeUnions/status/482469314831085568;
https://twitter.com/WI_Glasto_Cakes/status/600374352475992064.
6. Lisa O’Carroll și Hannah Ellis-Petersen, „Michael Eavis laments
muddiest ever Glastonbury festival“, Guardian, 26 iunie 2016,
https://www.theguardian.com/music/2016/jun/26/michael-eavis-laments-
muddiest-ever-glastonbury-festival; Neil McCormick, „A wonderful wet
weekend“, Telegraph, 27 iunie 2016.
7. „Working at the Festival“, Glastonbury Festival,
https://www.glastonburyfestivals.co.uk/information/jobs/.
8. Stevie Martin, „Shit-Covered Tents And Used Tampons: What It’s Really
Like To Clean Up After Glastonbury“, Grazia, 4 august 2018,
https://graziadaily.co.uk/life/opinion/shit-covered-tents-used-tampons-s-
really-like-clean-glastonbury/.
9. Hannah Ellis-Petersen, „15,000 at Glastonbury set for record human
peace sign“, Guardian, 23 iunie 2017,
https://www.theguardian.com/music/2017/jun/22/glastonbury-weather-to-
cool-after-heat-left-dozens-needing-a-medic.
10. Akanksha Singh, „Biggest Music Festivals on the Planet“, Far & Wide,
10 iunie 2019, https://www.farandwide.com/s/biggest-music-festivals-
ca71f3346443426e.
11. Joey Gibbons, „Why I Loved Coachella“, Gibbons Whistler, 6 iunie
2016, https://gibbonswhistler.com/why-i-loved-coachella/.
12. „The Largest Music Festivals in the World“, Statista, 18 aprilie 2019,
https://www.statista.com/chart/17757/total-attendance-of-music-
festivals/; pentru participarea din 2019 la Donauinselfest, Rock in Rio și
Kostrzyn nad Odra, vezi, respectiv, „2,7 Millionen Besucher beim
Donauinselfest“, Die Presse, 24 iunie 2019,
https://www.diepresse.com/5648670/27-millionen-besucher-beim-
donauinselfest; Mark Beaumont, „Rock in Rio: Brazil’s Totemic Event
 That Brings the Entire Country Together“, Independent, 17 octombrie
2019, https://www.independent.co.uk/arts-
entertainment/music/features/rock-in-rio-festival-brazil-lineup-roberto-
medina-2020-a9160101.html; „Record attendance and a global reach for
the 18th edition of Mawazine“, Mawazine Rabat, 30 iunie 2019,
http://www.mawazine.ma/en/mawazine-2019-reussite-totale-et-
historique-2/.
13. Simon Usborne, „Get me out of here! Why escape rooms have become
a global craze“, Guardian, 1 aprilie 2019,
https://www.theguardian.com/games/2019/apr/01/get-out-how-escape-
rooms-became-a-global-craze; Will Coldwell, „Escape games: why the
latest city-break craze is being locked in a room“, Guardian, 3 aprilie
2015, https://www.theguardian.com/travel/2015/apr/03/room-escape-
games-city-breaks-gaming.
14. Simon Usborne, „Get me out of here! Why escape rooms have become
a global craze“.
15. Malu Rocha, „The rising appeal of board game cafés“, Nouse, 21
ianuarie 2020, https://nouse.co.uk/2020/01/21/the-rising-appeal-of-board-
game-cafs-.
16. Tom Walker, „«Huge growth» in number of people doing group
exercise“, Health Club Management, 14 mai 2018,
https://www.healthclubmanagement.co.uk/health-club-management-
news/Huge-growth-in-number-of-people-doing-group-exercise-/337501.
17. Vanessa Grigoriadis, „Riding High“, Vanity Fair, 15 august 2012,
https://www.vanityfair.com/hollywood/2012/09/soul-cycle-celebrity-cult-
following.
18. Tara Isabella Burton, „«CrossFit is my church»“, Vox, 10 septembrie
2018, https://www.vox.com/the-goods/2018/9/10/17801164/crossfit-
soulcycle-religion-church-millennials-casper-ter-kuile.
19. Tom Layman, „CrossFit as Church? Examining How We Gather“,
Harvard Divinity School, 4 noiembrie 2015,
https://hds.harvard.edu/news/2015/11/04/crossfit-church-examining-how-
we-gather#; Tara Isabella Burton, „«CrossFit is my church»“.
20. Potrivit unui studiu, cei care fac exerciții pe o bicicletă de fitness, timp
 de 30 de minute, împreună cu un partener devin mai calmi și mai pozitivi
decât cei care fac mișcare singuri. Thomas Plante, Laura Coscarelli și
Marie Ford, „Does Exercising with Another Enhance the Stress-
Reducing Benefits of Exercise?“, International Journal of Stress
Management 8, nr. 3, iulie 2001, pp. 201–213,
https://www.psychologytoday.com/files/attachments/34033/exercise-
another.pdf.
21. Cynthia Kim, „In daytime discos, South Korea’s elderly find escape
from anxiety“, Reuters, 16 aprilie 2018,
https://af.reuters.com/article/worldNews/idAFKBN1HN01F.
22. Émile Durkheim, The Elementary Forms of the Religious Life, traducere
de Carol Closman, ed. Mark Cladis, Oxford University Press, 2008. În
timp ce comunitățile on-line pot oferi un anumit grad de efervescență
colectivă, aceasta se manifestă într-o formă mult mai atenuată. Vezi, de
exemplu, Randall Collins, „Interaction Rituals and the New Electronic
Media“, The Sociological Eye, 25 ianuarie 2015, https://sociological-
eye.blogspot.com/2011/01/interaction-rituals-and-new-electronic.html.
23. Charles Walter Masters, The Respectability of Late Victorian Workers: A
Case Study of York, 1867–1914, Cambridge Scholars Publishing, 2010.
24. Muzeul Național de Istorie și Cultură Americană, „The Community
Roles of the Barber Shop and Beauty Salon“, 2019,
https://nmaahc.si.edu/blog/community-roles-barber-shop-and-beauty-
salon.
25. Ray Oldenburg, The Great Good Place, Da Capo Press, 1999, p. 22.
Observați că accesibilitatea „universală“ a acestor locuri este în sine o
presupunere idealistă, care nu ia în considerare barierele care au fost între
timp evidențiate, precum rasismul, care a făcut aceste locuri considerate
„a treia casă“ inconfortabile și/sau inaccesibile persoanelor de culoare.
Pentru o critică a lui Oldenburg pe această temă, vezi F. Yuen și A.J.
Johnson, „Leisure spaces, community, and third places“, Leisure Sciences
39, nr. 2, 2017, pp. 295–303.
26. „ANNOUNCING Mission Pie’s 12th Annual PIE CONTEST“, Mission
Pie, 2018, https://missionpie.com/posts/12th-annual-community-pie-
baking-contest-september-9-2018/; „Join us on National Typewriter Day
 for typewriter art, poetry, stories, and letter writing – and of course,
delicious pie!“, Mission Pie, https://missionpie.com/posts/3rd-annual-
type-in/.
27. „PAN in conversation with Karen Heisler“, Pesticide Action Network,
http://www.panna.org/PAN-conversation-Karen-Heisler.
28. Joe Eskenazi, „Last meal: Mission Pie will soon close its doors“,
Mission Local, 17 iunie 2019, https://missionlocal.org/2019/06/last-meal-
mission-pie-will-soon-close-its-doors/.
29. J.D. Esajian, „Rent Report: Highest Rent In US 2020“, Fortune
Builders, https://www.fortunebuilders.com/top-10-u-s-cities-with-the-
highest-rents/.
30. Nuala Sawyer Bishari, „Can the Mission Save Itself from Commercial
Gentrification?“, SF Weekly, 13 februarie 2029,
http://www.sfweekly.com/topstories/can-the-mission-save-itself-from-
commercial-gentrification/; Kimberly Truong, „Historically Latino
district in San Francisco on track to lose half its Latino population“,
Mashable UK, 30 octombrie 2015, https://mashable.com/2015/10/30/san-
francisco-mission-latino-population/; Chris Colin, „36 Hours in San
Francisco“, New York Times, 11 septembrie 2008,
https://www.nytimes.com/2008/09/14/travel/14hours.html; Joyce E.
Cutler, „«Twitter» Tax Break in San Francisco Ends Amid Push For New
Funds“, Bloomberg Tax, 15 mai 2019,
https://news.bloombergtax.com/daily-tax-report-state/twitter-tax-break-
in-san-francisco-ends-amid-push-for-new-taxes.
31. Carolyn Alburger, „As Twitter Tax Break Nears Its End, Mid-Market
Restaurants Feel Glimmer of Hope“, Eater San Francisco, 19 septembrie
2018, https://sf.eater.com/2018/9/19/17862118/central-market-tax-
exclusion-restaurants-post-mortem-future.
32. James Vincent, „DoorDash promises to change controversial tipping
policy after public outcry“, The Verge, 24 iulie 2019,
https://www.theverge.com/2019/7/24/20708212/doordash-delivery-tip-
theft-policy-change-tony-xu-tweets; Jaya Saxena, „Delivery Apps Aren“t
Getting Any Better“, Eater, 29 mai 2019,
https://www.eater.com/2019/5/29/18636255/delivery-apps-hurting-
 restaurants-grubhub-seamless-ubereats.
33. Joe Eskenazi, „Last meal: Mission Pie will soon close its doors“.
34. Din păcate, această postare de pe Facebook nu mai este disponibilă,
după închiderea cafenelei Mission Pie.
35. Vezi postarea originală de pe Facebook la:
https://www.facebook.com/131553526891752/photos/a.21372168200826
9/2380204862026596/?type=3&theater.
36. Melissa Harrison, „We Must Be Brave by Francis Liardet review – a
child in wartime“, Guardian, 13 februarie 2019,
https://www.theguardian.com/books/2019/feb/13/we-must-be-brave-
frances-liardet-review.
37. „One Community One Book“, Kett“s Books,
https://www.kettsbooks.co.uk/onecommunity/.
38. „Clarkes Bookshop Cape Town“, Getaway.co.za,
http://www.clarkesbooks.co.za/assets/docs/GW1214p69%202%20(3).pdf
.
39. June McNicholas și Glyn M. Collis, „Dogs as catalysts for social
interactions: Robustness of the Effect“, British Journal of Psychology 91,
nr. 1, februarie 2000, pp. 61–70,
https://doi.org/10.1348/000712600161673.
40. Abha Bhattarai, „Apple wants its stores to become «town squares.» But
skeptics are calling it a «branding fantasy»“, Washington Post, 13
septembrie 2017,
https://www.washingtonpost.com/news/business/wp/2017/09/13/apple-
wants-its-stores-to-become-town-squares-but-skeptics-call-it-a-branding-
fantasy/.
41. Andrew Hill, „Apple stores are not «town squares» and never should
be“, Financial Times, 17 septembrie 2017,
https://www.ft.com/content/8c5d4aec-988f-11e7-a652-cde3f882dd7b.
42. Julia Carrie Wong, „Pepsi pulls Kendall Jenner ad ridiculed for co-
opting protest movements“, Guardian, 6 aprilie 2017,
https://www.theguardian.com/media/2017/apr/05/pepsi-kendall-jenner-
pepsi-apology-ad-protest.
43. Vezi mesajul original de pe Twitter la
 https://twitter.com/BerniceKing/status/849656699464056832?s=20pepsi-
kendall-jenner-pepsi-apology-ad-protest.
44. Wong, „Pepsi pulls Kendall Jenner ad ridiculed for co-opting protest
movements“; după cum au subliniat mulți critici, felul în care sunt
înfățișați Jenner și polițistul pare să amintească de imaginea lui Ieshia
Evans, o femeie de culoare fotografiată stând pe loc, într-o rochie lungă
și cu mâinile întinse pentru a fi arestată, la un protest împotriva
brutalității polițiștilor în Louisiana. Vezi fotografia făcută de Jonathan
Bachman, Reuters, la
https://www.nytimes.com/slideshow/2017/02/13/blogs/the-worlds-best-
photo/s/13-lens-WPress-slide-JSQ0.html.
45. Keiko Morris și Elliot Brown, „WeWork Surpasses JPMorgan as
Biggest Occupier of Manhattan Office Space“, Wall Street Journal, 18
septembrie, 2018, https://www.wsj.com/articles/wework-surpasses-
jpmorgan-as-biggest-occupier-of-manhattan-office-space-1537268401;
„WeWork Locations“, arhivat în noiembrie 2017,
https://www.wework.com/locations.
46. „The We Company“, United States Securities and Exchange
Commission, 14 august 2019,
https://www.sec.gov/Archives/edgar/data/1533523/000119312519220499
/d781982ds1.htm.
47. Rani Molla, „«Co-living» is the new «having roommates» – with an
app“, Vox, 29 mai 2019,
https://www.vox.com/recode/2019/5/29/18637898/coliving-shared-
housing-welive-roommates-common-quarters.
48. Henny Sender, „Investors embrace millennial co-living in Asia’s
megacities“, Financial Times, 28 ianuarie 2020,
https://www.ft.com/content/c57129f8-40d9-11ea-a047-eae9bd51ceba.
49. „Coliving is city living made better“, Common,
https://www.common.com; Society, http://oursociety.com; „Join the
global living movement“, The Collective, https://thecollective.com;
Winnie Agbonlahor, „Co-living in London: Friendship, fines and
frustration,“ BBC, aprilie 24, 2018, https://www.bbc.com/news/uk-
england-london-43090849.
50. Common, https://www.common.com/why-common/; „The 4 Co’s of
Coliving“, Ollie, https://www.ollie.co/coliving.
51. Jessica Burdon, „Norn: the offline social network reviving the art of
conversation“, The Week, 30 aprilie 2018,
https://www.theweek.co.uk/93266/norn-the-offline-social-network-
reviving-the-art-of-conversation; Annabel Herrick, „Norn rethinks co-
living for a new generation of nomads“, The Spaces,
https://thespaces.com/introducing-norn-the-startup-taking-co-living-to-
new-heights/.
52. Vezi comentariul la: https://news.ycombinator.com/threads?id=rcconf.
53. Vezi comentariul la: https://news.ycombinator.com/item?id=19783245.
54. Conversație cu Daniel.
55. Agbonlahor, „Co-living in London: Friendship, fines and frustration“.
56. Will Coldwell, „«Co-living»: the end of urban loneliness – or cynical
corporate dormitories?“, Guardian, 3 septembrie 2019,
https://www.theguardian.com/cities/2019/sep/03/co-living-the-end-of-ur-­
ban-loneliness-or-cynical-corporate-dormitories.
57. Peter Timko, „Co-Living With Lefebvre: The Production of Space at
The Collective Old Oak“, Radboud University, 2018, p. 49,
https://theses.ubn.ru.nl/bitstream/handle/123456789/7424/Timko%2C_Pe
ter_1.pdf?sequence=1.
58. Agbonlahor, „Co-living in London: Friendship, fines and frustration“.
59. Timko, „Co-Living With Lefebvre“.
60. Ibid.
61. Coldwell, „«Co-living»: the end of urban loneliness“.
62. „Berlin Coliving Meetup: How Can Coliving Foster Thriving
Communities?“, Conscious Coliving, 30 iulie 2019,
https://www.consciouscoliving.com/2019/07/30/berlin-co-living-meet-
up-how-can-coliving-foster-thriving-communities/.
63. Coldwell, „«Co-living»: the end of urban loneliness“.
64. Venn, „2019 Semi Annual Impact Report“, Venn, 2019,
https://39q77k1dd7472q159r3hoq5p-wpengine.netdna-ssl.com/wp-
content/uploads/2019/10/impactreport2019.pdf.
65. „Your Amenities“, Nomadworks, https://nomadworks.com/amenities/.
66. Alessandro Gandini, „The rise of coworking spaces: A literature
review“, Ephemera 15, nr. 1, februarie 2015, pp. 193–205,
http://www.ephemerajournal.org/contribution/rise-coworking-spaces-
literature-review.
67. „Doing things together“, Happy City,
https://thehappycity.com/resources/happy-homes/doing-things-together-
principle/.
68. Oliver Smith, „Exclusive: Britain’s Co-living King Has Raised $400m
To Take On WeWork In America“, Forbes, 27 martie 2018,
https://www.forbes.com/sites/oliversmith/2018/03/27/exclusive-britains-
co-living-king-has-raised-400m-to-take-on-wework-in-america/.
69. Brad Eisenberg, „Why is WeWork so popular?“, Medium, 15 iulie 2017,
https://medium.com/@eisen.brad/why-is-wework-so-popular-
934b07736cae.
70. Hannah Foulds, „Co-Living Spaces: Modern Utopia Or Over-Organised
Hell?“, The Londonist, 12 aprilie 2017,
https://londonist.com/london/housing/co-living-spaces-modern-utopia-or-
over-organised-hell.
71. Marisa Meltzer, „Why Fitness Classes Are Making You Go Broke“,
Racked, 10 iunie 2015,
https://www.racked.com/2015/6/10/8748149/fitness-class-costs.
72. Hillary Hoffower, „Nearly one-third of millennials who went to a music
festival in the past year say they took on debt to afford it, survey finds“,
Business Insider, 1 august 2019,
https://www.businessinsider.com/millennials-going-into-debt-music-
festivals-coachella-lollapalooza-bonnaroo-2019.
73. „City Reveals Selected Shared Housing Development Proposals“, NYC
Housing Preservation and Development,
https://www1.nyc.gov/site/hpd/news/092-19/city-reveals-selected-
shared-housing-development-proposals#/0.
74. Jane Margolies, „Co-Living Grows Up“, New York Times, 14 ianuarie
2020, https://www.nytimes.com/2020/01/14/realestate/co-living-grows-
up.html; „City Reveals Selected Shared Housing Development
Proposals“.
75. The Common Team, „Common and L+M Development Partners Win
ShareNYC“, Common, 8 octombrie 2019,
https://www.common.com/blog/2019/10/common-announced-as-winner-
of-sharenyc-hpd/.

11. Regăsindu-ne într-o lume care se destramă

1. Chiar și la nivel individual, singurătatea poate lua diferite forme, după
cum am văzut deja. Vezi și Fay Bound Alberti, care spune despre
singurătate că este o „acumulare emoțională“ îngrijorătoare pe plan
istoric. Fay Bound Alberti, „This «Modern Epidemic»: Loneliness as an
Emotion Cluster and a Neglected Subject in the History of Emotions“,
Emotion Review 10, nr. 3, iulie 2018, pp. 242–254,
https://doi.org/10.1177/1754073918768876; și, pentru mai multe detalii,
Fay Bound Alberti, A Biography of Loneliness: The History of an
Emotion, Oxford University Press, 2019.
2. Vezi, de exemplu, Corinne Purtill, „Loneliness costs the US almost $7
billion extra each year“, Quartz, 28 octombrie 2018,
https://qz.com/1439200/loneliness-costs-the-us-almost-7-billion-extra-
each-year/; „The cost of loneliness to employers“, Campaign to End
Loneliness, https://www.campaigntoendloneliness.org/wp-
content/uploads/cost-of-loneliness-2017.pdf.
3. Îi include aici și pe cei care au scris despre colapsul comunității. Printre
conservatorii care se situează pe această linie se numără Roger Scruton și
Mary Eberstadt; vezi, de exemplu, respectiv, Roger Scruton, „Identity,
family, marriage: our core conservative values have been betrayed“,
Guardian, 11 mai 2013,
https://www.theguardian.com/commentisfree/2013/may/11/identity-
family-marriage-conservative-values-betrayed; Mary Eberstadt, Primal
Screams: How the Sexual Revolution Created Identity Politics,
Templeton Press, 2019. Jeremy Corbyn ar fi un exemplu de liberal care
adoptă punctul de vedere conform căruia întreaga-responsabilitate-o-are-
statul. Precum și alți teoreticieni politici, precum Neil Vallelly. Observați
și că există gânditori de „stânga“, precum Alasdair MacIntyre (After
Virtue: A Study in Moral Theory, University of Notre Dame Press, 1981)
 sau Christopher Lasch (The True and Only Heaven: Progress and Its
Critics, W.W. Norton, 1991), care au scris, de asemenea, despre rolul
fundamental jucat de destrămarea familiei în colapsul comunității. Astfel,
deși dezbaterea poate fi caracterizată în termeni politici, există și excepții
evidente.
4. Pentru perspectiva de încredere asupra inegalității în epoca modernă și
relația cu capitalismul neoliberal, vezi Thomas Piketty, Capital in the
Twenty-First Century, traducere de Arthur Goldhammer, Cambridge,
Harvard University Press, 2014. Despre rasă și neoliberalism, vezi
Darrick Hamilton și Kyle Strickland, „The Racism of Neoliberalism“,
Evonomics, 22 februarie 2020, https://evonomics.com/racism-
neoliberalism-darrick-hamilton/; sau, pentru mai multe detalii, vezi
David Theo Goldberg, The Threat of Race: Reflections on Racial
Neoliberalism, Wiley-Blackwell, 2008. Despre gen și neoliberalism, vezi,
de exemplu, Andrea Cornwall, Jasmine Gideon și Kalpana Wilson,
„Reclaiming Feminism: Gender and Neoliberalism“, Institute of
Development Studies Bulletin 39, nr. 6, decembrie 2008,
https://doi.org/10.1111/j.1759-5436.2008.tb00505.x; sau, mai în detaliu,
Nancy Fraser, Fortunes of Feminism: From State-Managed Capitalism to
Neoliberal Crisis, Verso, 2013.
5. Adam Smith, The Theory of Moral Sentiments, ed. Ryan Patrick Hanley,
Penguin Random House, 2010.
6. David J. Davis, „Adam Smith, Communitarian“, The American
Conservative, 19 decembrie 2013,
https://www.theamericanconservative.com/articles/adam-smith-
communitarian/; Jack Russell Weinstein, Adam Smith’s Pluralism, Yale
University Press, 2013; Jesse Norman, „How Adam Smith Would Fix
Capitalism“, Financial Times, 21 iunie 2018,
https://www.ft.com/content/6795a1a0-7476-11e8-b6ad-3823e4384287.
7. Aceasta ar ajunge la aproape 287 de milioane de dolari, dată fiind
mărimea economiei americane. OCDE, „Social Expenditure: Aggregated
data“, OECD Social and Welfare Statistics (baza de date),
https://doi.org/10.1787/data-00166-en (accesată pe 30 iunie 2020).
socialexp/social-spending.htm.
8. „Fauci, Governors Get Highest Marks For Response To Coronavirus,
Quinnipiac University National Poll Finds; Majority Say Trump’s
Response Not Aggressive Enough“, Quinnipiac University, 8
aprilie2020, https://poll.qu.edu/national/release-detail?ReleaseID=3658.
9. Luke Savage, „The Coronavirus Has Created Record Support for
Medicare For All“, Jacobin, 2 aprilie 2020,
https://www.jacobinmag.com/2020/04/coronavirus-pandemic-medicare-
for-all-support; sondaj original la Yusra Murad, „As Coronavirus Surges,
«Medicare For All» Support Hits 9-Month High“, Morning Consult, 1
aprilie 2020, https://morningconsult.com/2020/04/01/medicare-for-all-
coronavirus-pandemic/.
10. Laura Gardiner, „The shifting shape of social security: Charting the
changing size and shape of the British welfare system“, Resolution
Foundation, noiembrie 2019,
https://www.resolutionfoundation.org/app/uploads/2019/11/The-shifting-
shape-of-social-security.pdf.
11. Phillip Inman, „Rightwing thinktanks call time on age of
austerity“,Guardian, 16 mai 2020,
https://www.theguardian.com/politics/2020/may/16/thatcherite-
thinktanks-back-increase-public-spending-in-lock­down.
12. „A New Deal For The Arts“, Arhivele Naționale,
https://www.archives.gov/exhibits/new_deal_for_the_arts/index.html#.
13. Deși unele țări au mai multă libertate de acțiune decât altele în această
privință.
14. Jonathan Nicholson, „Tax «excess» profits of big money-making
companies to fix coronavirus economy, scholar urges“, MarketWatch, 30
aprilie 2020, https://www.marketwatch.com/story/tax-excess-profits-of-
big-money-making-companies-to-fix-coronavirus-economy-scholar-
urges-2020-04-30.
15. Tommy Wilson, „Budget wish list – look after those who look after
others“, New Zealand Herald, 31 mai 2019,
https://www.nzherald.co.nz/premium/news/article.cfm?
c_id=1504669&objectid=12235697.
16. „The Wellbeing Budget“, Buget 2019 Noua Zeelandă, 30 mai 2019, mai
 ales pp. 10, 18; https://treasury.govt.nz/sites/default/files/2019-05/b19-
wellbeing-budget.pdf.
17. „Build Back Better“, Wellbeing Economy Alliance,
https://wellbeingeconomy.org.
18. Richard A. Easterlin, „Well-Being, Front and Center: A Note on the
Sarkozy Report“, Population and Development Review 36, nr. 1, martie
2010, pp. 119–124, https://www.jstor.org/stable/25699039?
seq=1#metadata_info_tab_contents; „PM Speech on Wellbeing“, Gov.uk,
25 noiembrie 2010, https://www.gov.uk/government/speeches/pm-
speech-on-wellbeing; Emma Bryce, „The flawed era of GDP is finally
coming to an end“, Wired, 3 august 2019,
https://www.wired.co.uk/article/countries-gdp-gross-national-happiness.
19. Dan Button, „The UK should stop obsessing over GDP. Wellbeing is
more telling“, Guardian, 10 iunie 2019,
https://www.theguardian.com/commentisfree/2019/jun/10/uk-obsessing-
gdp-wellbeing-new-zealand; pentru mai multe despre moștenirea
Comisiei Sarkozy, vezi Paul Allin și David J. Hand, The Wellbeing of
Nations: Meaning, Motive, and Measurement, Wiley, New York, 2014.
20. Noreena Hertz, The Silent Takeover, Random House, 2002, pp. 17–20.
21. Vezi aici și cercetările lui Diane Coyle în acest domeniu, e.g., GDP: A
Brief But Affectionate History, Princeton University Press, 2014.
22. „Business Roundtable Members“, Business Roundtable,
https://www.businessroundtable.org/about-us/members.
23. Milton Friedman, „The Social Responsibility of Business is to Increase
Its Profits,“ New York Times, 13 septembrie 1970.
24. „Business Roundtable Redefines the Purpose of a Corporation to
Promote «An Economy That Serves All Americans»“, Business
Roundtable, 19 august 2019,
https://www.businessroundtable.org/business-roundtable-redefines-the-
purpose-of-a-corporation-to-promote-an-econo­my-that-serves-all-
americans.
25. Julia Carrie Wong, „Amazon execs labeled fired worker «not smart or
articulate» in leaked PR notes“, Guardian, 3 aprilie 2020,
https://www.theguardian.com/technology/2020/apr/02/amazon-chris-
 smalls-smart-articulate-leaked-memo.
26. Chris Smalls, „Dear Jeff Bezos, instead of firing me, protect your
workers from coronavirus“, Guardian, 2 aprilie 2020,
https://www.theguardian.com/commentisfree/2020/apr/02/dear-jeff-
bezos-amazon-instead-of-firing-me-protect-your-workers-from-
coronavirus.
27. Julia Carrie Wong, „Amazon execs labeled fired worker «not smart or
articulate» in leaked PR notes“.
28. „AG James’ Statement on Firing of Amazon Worker Who Organized
Walkout“, Office of the New York State Attorney General,
https://ag.ny.gov/press-release/2020/ag-james-statement-firing-amazon-
worker-who-organized-walkout.
29. Brad Smith, „As we work to protect public health, we also need to
protect the income of hourly workers who support our campus“,
Microsoft, 5 martie 2020, https://blogs.microsoft.com/on-the-
issues/2020/03/05/covid-19-microsoft-hourly-workers/.
30. Vezi, de exemplu, propunerea legislativă a senatorului republican Josh
Hawley din iulie 2019, care vrea să oprească dependența de smartphone-
uri prin interzicerea „derulării la nesfârşit“ a postărilor de pe platformele
sociale și prin limitarea utilizării acestora la treizeci de minute pe zi pe
toate dispozitivele, Emily Stewart, „Josh Hawley’s bill to limit your
Twitter time to 30 minutes a day, explained“, Vox, 31 iulie 2019,
https://www.vox.com/recode/2019/7/31/20748732/josh-hawley-smart-
act-social-media-addiction); sau avertismentele lui Thierry Breton,
comisar european, în februarie 2020, care declara că, dacă marile
platforme sociale nu vor lua măsuri adecvate pentru a opri incitarea la ură
și dezinformarea, li se vor aplica reguli și pedepse și mai dure („EU
threatens tougher hate-speech rules after Facebook meeting“, DW, 17
februarie 2020, https://www.dw.com/en/eu-threatens-tougher-hate-
speech-rules-after-facebook-meeting/a-52410851).
31. „Camden Council tackles the climate crisis“, vezi video la:
https://youtube/JzzWc5wMQ6s. Bineînțeles, există limitări în ceea ce
privește participarea; participanții au primit un voucher de 150 de lire
sterline pentru timpul petrecut în discuții, însă știu că aceasta nu este o
 opțiune viabilă pentru persoanele care nu au un serviciu garantat sau care
nu-și pot lua timp liber. Însă, dacă se asigură îngrijirea copiilor și
traducători pentru cei care nu se simt foarte siguri pe engleza lor,
consiliul a început procesul de deschidere a acestei implicări comunitare
pentru toți cei interesați.
32. Acestea urmează să fie aprobate în vara lui 2020. „Camden Climate
Action Plan“, Camden Council,
https://consultations.wearecamden.org/supporting-communities/camden-
climate-action-plan/.
33. Carl Miller, „Taiwan is making democracy work again. It’s time we paid
attention“, Wired, 26 noiembrie 2019,
https://www.wired.co.uk/article/taiwan-democracy-social-media.
34. „VTaiwan: Using digital technology to write digital laws“, The Gov
Lab, https://congress.crowd.law/case-vtaiwan.html.
35. Liz Barry, „VTaiwan: Public Participation Methods on the Cyberpunk
Frontier of Democracy“, Civic Hall, 11 august 2016,
https://civichall.org/civicist/vtaiwan-democracy-frontier/.
36. Foarte important, deși oricine poate posta un comentariu individual,
procesul este conceput astfel încât replicile directe să nu fie permise, ceea
ce înseamnă că instigatorii nu-și pot pune în practică planurile
distructive.
37. „Camden Council tackles the climate crisis“, vezi video la:
https://youtu.be/JzzWc5wMQ6s.
38. Vezi studiile lui Hélène Landemore asupra gândirii democratice, de
exemplu Democratic Reason: Politics, Collective Intelligence, and the
Rule of the Many, Princeton University Press, 2012.
39. După cum am văzut, mai ales în zonele noastre geografice imediate,
incluziunea socială și diversitatea pot să lipsească. De asemenea, și faptul
că anumite comunități se autodefinesc în mod expres în funcție de ce
categorie socială aleg să excludă.
40. Thomas F. Pettigrew și Linda R. Tropp, „A Meta-Analytic Test of
Intergroup Contact Theory“, Journal of Personality and Social
Psychology 90, nr. 5, 2006, pp. 751–783; Bhikhu Parekh et al., „The
Commission on the Future of Multi-Ethnic Britain“, The Runnymede
 Trust, 2000; Alejandro Portes și Julia Sensenbrenner, „Embeddedness
and Immigration: Notes on the Social Determinants of Economic
Action“, American Journal of Sociology 98, nr. 6, May 1993, pp. 1320–
50.
41. Acesta este totalul înregistrărilor în 2017, 2018 și 2019, raportate direct
de Die Zeit. Christian Bangel et al., „Start debating!“, Zeit Online, 9
martie 2018, https://www.zeit.de/gesellschaft/2018-03/germany-talks-
match-debate-politics-english.
42. Shan Wang, „In Germany, a news site is pairing up liberals and
conservatives and actually getting them to (gasp) have a civil
conversation“, Nieman Lab, 8 august 2018,
https://www.niemanlab.org/2018/08/in-germany-a-news-site-is-pairing-
up-liberals-and-conservatives-and-actually-getting-them-to-gasp-have-a-
civil-conversation/.
43. Bangel et al., „Start debating!“.
44. „«You Are Rejecting an Entire Religion»“, Zeit Online, mai 2018,
https://www.zeit.de/gesellschaft/2018-04/germany-talks-experience-
report-meeting/seite-2.
45. Jochen Wegner, „There Is No Mirko Here“, Zeit Online, 22 iunie 2017,
https://www.zeit.de/gesellschaft/2017-06/germany-talks-dispute-
political-contention-english.
46. Bangel et al., „Start debating!“, 2.
47. „Improving Social Cohesion, One Discussion at a Time“, Zeit Online,
august 2019, https://www.zeit.de/wissen/2019-08/armin-falk-germany-
talks-behaviour-research-english/seite-2.
48. Ibid.
49. Elena Erdmann et al., „The Issues Dividing Germany“, Zeit Online, 18
noiembrie 2019, https://www.zeit.de/gesellschaft/2019-11/germany-talks-
discussion-issues-democracy-english; Armin Falk, Lasse Stötzer și Sven
Walter, „Evaluation Deutschland Spricht“, https://news.briq-
institute.org/wp-
content/uploads/2019/08/Technical_Report_Deutschland_Spricht.pdf. Nu
ar trebui să subestimăm efectul civilizator al unei mulțimi de oameni
diferiți care se reunesc – într-adevăr, există un număr semnificativ de
 studii care vin în sprijinul acestei stări. Vezi, de exemplu, Thomas F.
Pettigrew și Linda R. Tropp, „A Meta-Analytic Test of Intergroup
Contact Theory“, Journal of Personality and Social Psychology 90, nr. 5,
iunie 2006, pp. 751–783.
50. 91 Ways, http://91ways.org/.
51. „Public Works“, The Public Theater,
https://publictheater.org/programs/publicworks/; Richard Halpern,
„Theater and Democratic Thought: Arendt to Rancière“, Critical Inquiry
37, nr. 3, primăvara 2011, pp. 545–572, https://doi.org/10.1086/659358.
În Atena antică, înlocuirea spectacolelor fragmentate specifice fiecărui
trib cu un festival de teatru public unificat a ajutat la reunirea tuturor
triburilor și la împărtășirea unei experiențe comune.
52. „Public Works’ As You Like It“, The Public Theater,
https://publictheater.org/productions/season/1920/sitp/as-you-like-it/.
53. Carl Worswick, „Colombia’s Farc guerillas turn to football as route
back into society“, Guardian, 11 octombrie 2017,
https://www.theguardian.com/football/2017/oct/11/colombia-football-
farc-la-paz-fc.
54. „Who’s Doing What in Italy“, Refugees and Football,
https://refugeesandfootball.org/whos-doing-what/in/italy.
55. Eytan Halon, „Playing on the same team for a peaceful future“,
Jerusalem Post, 14 mai 2019, https://www.jpost.com/israel-
news/playing-on-the-same-team-for-a-peaceful-future-589575.
56. „Umuganda“, Rwanda Governance Board,
http://www.rgb.rw/index.php?id=37; Amy Yee, „How Rwanda Tidied Up
Its Streets (And The Rest Of The Country, Too)“, NPR, 18 iulie 2018,
https://www.npr.org/sections/goatsandsoda/2018/07/18/628364015/how-
rwanda-tidied-up-its-streets-and-the-rest-of-the-country-too. Observați că
Umuganda are și o latură întunecată; cuvântul Umuganda a fost pe
nedrept însușit de guvernul extremist Hutu în timpul genocidului din
1994, atunci când, scrie istoricul Penine Uwimbabazi, Umuganda „nu
implica plantarea de copaci, ci «curățarea buruienilor» – o expresie
folosită de mercenari, care însemna uciderea etnicilor Tutsi“ și a etnicilor
moderați Hutu. Pentru o analiză și o sinteză a acestei perioade, vezi
 Penine Uwimbabazi, „An Analysis of Umuganda: The Policy and
Practice of Community Work in Rwanda“, University of KwaZulu-Natal,
2012, pp. 47–49. Pentru istoria Umuganda în timpul perioadei
postgenocid din Rwanda, vezi, de exemplu, Timothy Longman, Memory
and Justice in Post-Genocide Rwanda, Cambridge University Press,
2017.
57. „Umuganda“, Rwanda Governance Board,
http://www.rgb.rw/fileadmin/Key_documents/HGS/UMUGANDA_2017.
pdf.
58. UNESCO, Mapping Research and Innovation in the Republic of
Rwanda, ed. G.A. Lemarchand și A. Tash; GOSPIN Country Profiles in
Science, Technology and Innovation Policy 4, UNESCO, 2015, p. 31.
59. Melanie Lidman, „In once-torn Rwanda, fear of a fine molds a nation of
do-gooders“, Times of Israel, 27 martie 2017,
https://www.timesofisrael.com/in-rwanda-where-good-deeds-are-law/.
60. Ibid.
61. Întâlnirile comunității se petrec mai puțin în capitala Kigali și în orașele
mai mari.
62. Lidman, „In once-torn Rwanda, fear of a fine molds a nation of do-
gooders“.
63. Marie Anne Dushimimana și Joost Bastmeijer, „Rwanda, part 4: The
«reconciliation villages» where genocide survivor and perpetrator live
side by side“, New Humanitarian, 20 mai 2019,
https://www.thenewhumanitarian.org/special-report/2019/05/20/rwanda-
reconciliation-villages-genocide-survivor-perpetrator.
64. Laura Eramian, „Ethnic Boundaries in Contemporary Rwanda: Fixity,
Flexibility and Their Limits“, Anthropologica 57, nr. 1, 2015, pp. 93–
104.
65. În acest caz pilot, au fost voluntari, însă intenția este ca planul să fie
obligatoriu.
66. Angelique Chrisafis, „Macron’s national service sparks criticism from
French left“, Guardian, 19 iunie 2019,
https://www.theguardian.com/world/2019/jun/19/rollout-of-compulsory-
civic-service-for-young-people-in-france-sparks-criticisms.
67. Ibid.; „France begins trial of compulsory civic service for teens“, France
24, 16 iunie 2019, https://www.france24.com/en/20190616-france-trial-
macron-new-compulsory-national-service-teen-military.
68. George Makin, „Small acts of kindness helping lives in lockdown“,
Express and Star, 30 aprilie 2020,
https://www.expressandstar.com/news/health/coronavirus-
covid19/2020/04/30/small-acts-of-kindness-helping-lives-in-lockdown/.
69. Andy Devane, „Acts of kindness: Italy helps the most fragile during
crisis“, Wanted In Milan, 14 martie 2020,
https://www.wantedinmilan.com/news/acts-of-kindness-italy-helps-the-
most-fragile-during-crisis.html.
70. The Learning Network, „What Students Are Saying About Random
Acts of Kindness, Internet Habits and Where They’d Like To Be
Stranded“, New York Times, 16 aprilie 2020,
https://www.nytimes.com/2020/04/16/learning/what-students-are-saying-
about-acts-of-kindness-internet-habits-and-where-theyd-like-to-be-
stranded.html.