Stendhal

0
Stendhal

STENDHAL

Roşu şi Negru
*
9

Traducere din limba franceză GELLU NAUM

EDITURA EMINESCU
1970

1
 Roşu şi Negru

Cuprins

Capitolul I Un orăşel.....................................................................5
Capitolul II Un primar..................................................................10
Capitolul III Bunul săracilor.........................................................14
Capitolul IV Un tată şi un fiu.......................................................21
Capitolul V O tocmeală...............................................................26
Capitolul VI Plictiseala.................................................................35
Capitolul VII Potriviri sufleteşti.....................................................44
Capitolul VIII Mici întâmplări.........................................................57
Capitolul IX O seară la ţară.........................................................67
Capitolul X O inimă mare şi o avere mică...............................76
Capitolul XI O seară.....................................................................80
Capitolul XII O călătorie................................................................86
Capitolul XIII Ciorapii ajuraţi..........................................................94
Capitolul XIV Foarfecele englezesc...........................................100
Capitolul XV Cântecul cocoşului...............................................104
Capitolul XVI A doua zi.................................................................109
Capitolul XVII Primul adjunct al primarului.................................115
Capitolul XVIII Un rege la Verrières.............................................121
Capitolul XIX A gândi înseamnă a suferi...................................136
Capitolul XX Scrisorile anonime................................................146
Capitolul XXI Dialog cu un stăpân.............................................151
Capitolul XXII Fel de a se purta în 1830....................................166
Capitolul XXIII Necazurile unui slujbaş........................................181
Capitolul XXIV O capitală..............................................................197
Capitolul XXV Seminarul..............................................................205
Capitolul XXVI Lumea sau ceea ce îl lipseşte bogatului..........214
Capitolul XXVII Prima experienţă a vieţii......................................226
Capitolul XXVIII O procesiune.........................................................231

2
Stendhal
Capitolul XXIX Prima avansare....................................................239
Capitolul XXX Un ambiţios...........................................................257

3
 Roşu şi Negru

I
Cronica anului 1830

Adevărul, asprul adevăr.

DANTON

4
Stendhal

Capitolul I
Un orăşel

Put thousands together

Less bad. But the cage less gay.1
HOBBES

VERRIÈRES POATE FI SOCOTIT DREPT

unul dintre cele mai frumoase orăşele din Franche-Comté.
Casele lui albe cu acoperişurile ţuguiate, din olane roşii,
se întind pe povârnişul unei coline căreia pilcurile de
castani viguroşi îl scot la iveală cele mai mici ridicături.
Râul Doubs curge la câteva sute de paşi mai jos de
fortificaţiile înălţate odinioară de spanioli, şi acum ruinate.
Spre nord, Verrières e adăpostit de o creastă înaltă, una
din ramurile munţilor Jura. Culmile retezate ale piscului
Verra se acoperă de zăpadă din primele zile reci ale lui
octombrie. Un torent care se prăvăleşte din munte
străbate orăşelul înainte de a se arunca în Doubs şi pune
în mişcare numeroase joagăre; îndeletnicirea aceasta
foarte simplă aduce o oarecare viaţă tihnită majorităţii
localnicilor, care sunt mai mult ţărani decât orăşeni. Şi,
totuşi, nu joagărele îmbogăţesc orăşelul. Fabricii de
stămburi colorate, zise de Mulhouse, i se datorează
bunăstarea generală care, de la căderea lui Napoleon, a

1
Închide la un loc o mie dintre cei mai puţin ticăloşi şi puşcăria va fi mai puţin
veselă (engl.).
5
 Roşu şi Negru
făcut să fie reclădite faţadele mai tuturor caselor din
Verrières.
De cum intri în oraş, te asurzeşte larma unei maşini
zgomotoase şi îngrozitoare în aparenţă. Zeci de ciocane
grele, căzând cu un vuiet care face să tremure pavajul,
sunt ridicate de-o roată pusă în mişcare de puhoiul
torentului. Fiecare dintre ciocanele acestea fabrică, zilnic,
nu ştiu câte mii de cuie. Nişte fete vioaie şi drăguţe întind
în faţa ciocanelor uriaşe bucăţi de fier care sunt
preschimbate, cât ai clipi, în cuie. Munca aceasta, atât de
grea în aparenţă, îl uimeşte îndeosebi pe călătorul care
pătrunde pentru prima oară în munţii de la graniţa dintre
Franţa şi Elveţia. Dacă, intrând în Verrières, călătorul
întreabă cine e proprietarul frumoasei fabrici de cuie care-
i asurzeşte pe cei ce trec pe strada mare, i se răspunde
cu o voce tărăgănată „De! E a domnului primar”.
Oricât de puţin ar zăbovi călătorul pe strada asta mare
din Verrières, care urcă de la Doubs până către vârful
colinei, pun rămăşag o sută contra unu că va vedea
ivindu-se un bărbat înalt, cu o înfăţişare de om ocupat şi
plin de sine.
Când se iveşte el, toate pălăriile se ridică cu grabă.
Primarul are părul sur şi poartă haine cenuşii. E cavaler al
mai multor ordine, are o frunte înaltă, un nas ca un cioc
de vultur şi, luată în întregul ei, faţa nu-i e lipsită de o
oarecare regularitate; ba chiar, la prima vedere, găseşti
că ea adaugă, la demnitatea de primar, aspectul acela
plăcut care se mai poate întâlni la patruzeci şi opt,
cincizeci de ani. Dar, deîndală, călătorul parizian e izbit
de-un oarecare aer de mulţumire de sine şi de înfumurare
amestecată cu un nu ştiu ce mărginit şi nu prea isteţ. Şi
atunci înţelege că priceperea omului acestuia se
mărgineşte la a face să i se plătească fără pic de zăbavă
ceea ce i se cuvine şi să plătească el însuşi, cât mai târziu
cu putinţă, ceea ce datorează.
Aşa-i primarul din Verrières, domnul de Rénal. După ce

6
Stendhal
a străbătut strada cu un aer grav, intră la primărie şi
dispare din ochii călătorului. Dar după o sulă de paşi,
dacă acesta îşi continuă plimbarea, dă cu ochii de-o casă
destul de arătoasă şi, prin grilajul de fier care o
împrejmuieşte, zăreşte grădini minunate. Mai sus, linia
zării, alcătuită din colinele Burgundiei, e făcută parcă să
desfete ochii. Priveliştea asta îl îndeamnă pe călător să
uite atmosfera îmbâcsită de interesele băneşti care
începuse să-l înăbuşe.
Şi află că proprietarul casei e tot domnul de Rénal.
Locuinţa asta frumoasă, clădită din piatră şi aproape gata
acum, şi-a făcut-o din câştigul realizat de pe urma marii
fabrici de cuie. Familia lui, se spune, e de viţă spaniolă
străveche, şi, după câte vorbeşte lumea, s-a statornicit în
partea locului cu mult înainte de cucerirea lui Ludovic al
XIV-lea2.
De la 18153, domnului de Rénal îi e ruşine că e
industriaş: 1815 l-a făcut primar în Verrières. Zidurile în
terasă, susţinând diversele părţi ale grădinii acesteia
măreţe care, din treaptă în treaptă, coboară până la
Doubs, sunt şi ele răsplata priceperii domnului de Rénal în
negoţul cu fier.
Să nu vă aşteptaţi să găsiţi în Franţa grădinile pitoreşti
care împrejmuiesc oraşele manufacturiere ale Germaniei:
Leipzig, Frankfurt, Nürnberg etc. În Franche-Comté, cu cât
ridici mai multe ziduri, cu cât îţi ticseşti proprietatea cu
pietre rânduite unele peste altele, cu atât dobândeşti
dreptul la stima vecinilor. Grădinile domnului de Rénal,
împănate de ziduri, mai sunt admirate şi pentru că el a
cumpărat, cu bani grei, anumite parcele din terenul pe
care se întind acum. De pildă, joagărul acela a cărui
ciudată aşezare pe malul râului Doubs v-a izbit când aţi
intrat în Verrières şi unde aţi observat numele SOREL,

2
Provincia Franche-Comté a fost alipită Franţei în vremea lui Ludovic al XlV-
lea, în 1678.
3
Adică după restauraţia Bourbonilor.
7
 Roşu şi Negru
scris cu litere uriaşe pe tăblia care domină acoperişul,
ocupa, acum zece ani, locul unde se ridică în momentul
de faţă zidul celei de-a patra terase a grădinii domnului
de Rénal.
Cu toată mândria lui, domnul primar a fost nevoit să
stăruie multă vreme pe lângă bătrânul Sorel, un ţăran
aspru şi încăpăţânat, a trebuit să-i numere mult aur ca să-
l hotărască să-şi mute maşina în altă parte. Cât priveşte
râuleţul public care punea joagărul în mişcare, domnul de
Rénal, datorită trecerii de care se bucură la Paris, a primit
încuviinţarea să-i schimbe albia. Favoarea asta i s-a făcut
după alegerile din 182…
Lui Sorel i-a dat patru pogoane pentru unu, la cinci sute
de metri mai încolo, pe malurile râului Doubs. Şi, cu toate
că poziţia asta era mult mai prielnică pentru negoţul lui
cu cherestea de brad, moş Sorel, cum i se spune de când
s-a îmbogăţit, s-a priceput să stoarcă din nerăbdarea şi
din mania de-a fi proprietar, care îl rodea pe vecinul său,
o sumă de sase mii de franci.
Nici vorbă că oamenii cu scaun la cap de prin partea
locului au criticat învoiala asta. Odată, într-o zi de
duminică, cu vreo patru ani în urmă, pe când se întorcea
de la biserică îmbrăcat în hainele lui de primar, domnul
de Rénal îl văzu de departe pe bătrânul Sorel, înconjurat
de cei trei fii ai lui, privindu-l şi zâmbind. Zâmbetul acela
a înfipt un cui în inima domnului primar; de-atunci îl bate
gândul că ar fi putut să facă învoiala cu mai puţine
parale.
Ca să te bucuri de stima tuturor la Verrières, principalul
e ca, oricâte ziduri ai ridica, nu cumva să adopţi vreunul
din planurile aduse din Italia de zidarii care, primăvara,
străbat trecătorile munţilor Jura ca să ajungă la Paris. O
astfel de idee năstruşnică i-ar aduce neprevăzătorului
constructor veşnica faimă de cap sucit şi l-ar pierde
pentru totdeauna în ochii oamenilor înţelepţi şi cumpătaţi
care împart dreptul la stimă în Franche-Comté.

8
Stendhal
De fapt, oamenii cu cap din partea locului exercită cel
mai plicticos despotism; din pricina cuvântului acestuia
urât, şederea în orăşel este greu de îndurat pentru cineva
care a trăit în marea republică numită Paris. Tirania
opiniei, şi încă ce opinie! e la fel de neghioabă în
orăşelele Franţei ca şi în Statele Unite ale Americii.

9
 Roşu şi Negru

Capitolul II
Un primar

Vaza! Nu e ea nimic, domnule?

Respectul neghiobilor, uluirea
copiilor, invidia bogaţilor, dispreţul
Înţelepţilor.
BARNAVE4

DIN FERICIRE PENTRU REPUTAŢIA de

cârmuitor a domnului de Rénal, un imens zid de susţinere
era necesar promenadei publice care se întinde de-a
lungul colinei, la vreo sută de metri deasupra cursului
râului Doubs. Promenada îşi datorează poziţiei acesteia
admirabile una dintre cele mai pitoreşti privelişti din
Franţa. În fiecare primăvară, însă, apele ploilor o brăzdau,
umplând-o de hârtoape şi făcând-o de nefolosit.
Neajunsul acesta, resimţit de toţi, îi dădu domnului de
Rénal fericitul prilej de a-şi imortaliza ocârmuirea printr-un
zid înalt de douăzeci de paşi şi lung de vreo treizeci sau
patruzeci de stânjeni.
Parapetul zidului, pentru care domnul de Rénal fusese
nevoit să bată de trei ori drumul până la Paris — căci
penultimul ministru de interne se declarase duşman de

4
Joseph Barnave (1761-1793), orator în Adunarea Constituanta în timpul
revoluţiei de la 1789.
10
Stendhal
moarte al promenadei din Verrières — parapetul zidului se
înalţă acum la patru picioare deasupra solului. Şi, ca
pentru a-i înfrunta pe toţi miniştrii prezenţi şi viitori, în
momentul de faţă e împodobit cu lespezi de piatră
cioplită.
De câte ori, cu gândul la balurile de la Paris, abia
părăsite, şi cu pieptul rezemat de lespezile acelea mari,
croite dintr-o preafrumoasă piatră cenuşie bătând în
albastru, nu mi-am adâncit privirile în valea râului Doubs!
Dincolo, pe malul stâng, şerpuiesc vreo cinci sau şase
vâlcele, în fundul cărora ochiul zăreşte limpede nişte
pâraie. După ce au săltat din cascadă în cascadă, le vezi
căzând în Doubs. În munţii aceştia, soarele e foarte cald,
iar când dogoreşte, la nămiezi, visarea călătorului e
adumbrită, de-a lungul teraselor, de măreţii castani.
Creşterea lor rapidă şi frumosul frunziş verde cu sclipiri
albastre, castanii le datorează pământului cărat şi pus din
porunca domnului primar dinapoia uriaşului său zid de
susţinere, căci, cu toată împotrivirea consiliului municipal,
el a lărgit promenada cu mai mult de şase paşi (pentru
asta, deşi el e ultra5, iar eu sunt liberal, îl laud) şi iată de
ce, după părerea lui şi a domnului Valenod, fericitul
director al Aşezământului pentru săraci 6din Varrieres,
terasa poate suferi o comparaţie cu aceea din Saint-
Germain-en-Laye.
Cât despre mine, unul, eu nu-i găsesc decât un singur
cusur DRUMULUI CREDINŢEI (numele acesta oficial poate
fi citit în vreo cincisprezece sau douăzeci de locuri, pe
plăci de marmură, care i-au adus o decoraţie în plus
domnului de Rénal); cusurul Drumului credinţei, după a
mea părere, e felul barbar în care ocârmuirea pune să fie
tăiaţi şi tunşi, până în ţesuturile vii, puternicii castani. În
loc să se asemene, prin frunzişurile lor scunde, rotunde şi

5
Adică ultraregalist.
6
Aşezămtnt public unde erau adăposliţi oamenii fără mijloace de trai, cu
obligaţia de a presta muncă în schimbul locuinţei şi al hranei primite.
11
 Roşu şi Negru
turtite, cu cele mai vulgare zarzavaturi, castanii n-ar dori
decât să aibă formele acelea măreţe pe care le au în
Anglia. Dar voinţa domnului primar e despotică, şi, de
două ori pe an, toţi arborii aparţinând comunei sunt
ciuntiţi fără milă. Liberalii din partea locului pretind, dar ei
exagerează, că mâna grădinarului oficial a devenit şi mai
necruţătoare de când părintele Maslon a deprins obiceiul
să la el crengile tăiate.
Preotul acesta tânăr a fost trimis din Besançon, acum
vreo câţiva ani, ca să-l supravegheze pe abatele Chélan şi
pe încă vreo câteva feţe bisericeşti de prin împrejurimi.
Un bătrân chirurg-major din armata Italiei7, retras la
Verrières, şi care cât trăise fusese, după spusele domnului
primar, şi iacobin, şi bonapartist, a îndrăznit într-o bună zi
să i se plângă de ciuntirea periodică a frumoşilor copaci.
— Îmi place umbra, i-a răspuns domnul de Rénal,
ridicându-şi glasul atât cât se cuvine atunci când îi
vorbeşti unui chirurg, membru al Legiunii de Onoare; îmi
place umbra şi pun să fie tăiaţi copacii mei ca să facă
umbră. Căci nu înţeleg ca un copac să aibă altă menire,
mai ales atunci când nu aduce venit, ca folositorul nuc.
Iată cuvântul-cheie care hotărăşte totul în Verrières: să
aducă venit. El singur reprezintă modul obişnuit de a
gândi a peste trei sferturi dintre localnici.
Să aducă venit e ideea care hotărăşte totul în orăşelul
acesta care vi se va părea atât de drăguţ. Străinul nou
sosit, încântat de farmecul răcoroaselor şi adâncilor
vâlcele care îl împrejmuiesc, îşi închipuie mai întâi că
localnicii sunt sensibili la frumos şi chiar că vorbesc cam
prea des despre frumuseţea ţinutului lor; nu poţi tăgădui
că nu fac mare caz de ea, dar asta fiindcă frumuseţea
locului atrage câţiva străini, ai căror bani îi îmbogăţesc pe
hangii, ceea ce, prin mijlocirea accizului, aduce venit
oraşului.
Într-o încântătoare dimineaţă de toamnă, domnul de
7
Armatele franceze care, sub comanda lui Napoleon, au luptat în 1796 în Italia.
12
Stendhal
Rénal se plimba pe Drumul credinţei, la braţ cu soţia lui.
Pe când îşi asculta soţul care vorbea cu un aer grav, ochii
doamnei de Rénal urmăreau cu nelinişte mişcările a trei
băieţaşi. Cel mai mare dintre ei, care să tot fi avut
unsprezece ani, se apropia mereu de parapet, ca şi cum
ar fi vrut să se caţere deasupra. Un glas blând îi rostea
atunci numele: Adolphe, şi copilul renunţa la planurile lui
ambiţioase. Doamna de Rénal părea o femeie de treizeci
de ani, încă destul de frumoasă.
— S-ar putea să se căiască frumosul domn de la Paris,
spunea domnul de Rénal cu un aer ofensat şi cu obrazul
mai palid decât de obicei. Mai am şi eu câţiva prieteni la
castel…8
Dar, deşi vreau să vă vorbesc despre provincia asta pe
două sute de pagini, n-aş avea cruzimea să vă fac să
înduraţi lungimea şi întorsăturile savante ale unui dialog
de provincie.
Frumosul domn de la Paris, atât de odios primarului din
Verrières, era chiar domnul Appert, care, cu două zile mai
înainte, găsise mijlocul să pătrundă nu numai în puşcăria
şi-n Aşezământul pentru săraci din Verrières, dar şi în
spitalul administrat gratuit de primarul şi de proprietarii
mai de seamă din partea locului.
— Dar ce necazuri poate să-ţi facă domnul acela din
Paris, de vreme ce administrezi bunurile săracilor cu cea
mai desăvârşită cinste? întrebă sfioasă doamna de Rénal.
— El n-a venit aici decât ca să reverse defăimarea, şi
apoi o să publice articole în ziarele liberalismului.
— Dumneata nu le citeşti niciodată, dragul meu.
— Dar ni se vorbeşte despre articolele astea iacobine;
asemenea lucruri ne distrag şi ne împiedică să facem
binele. Eu, unul, n-am să i-o iert niciodată preotului.

8
E vorba de castelul de la Neuilly sau de la Saint-Cloud, cu alte cuvinte curtea
regală.
13
 Roşu şi Negru

Capitolul III
Bunul săracilor

Un preot virtuos şi neintrigant e

o binefacere cerească pentru un sat.
FLEURY9

TREBUIE ŞTIUT CĂ PREOTUL DIN

Verrières, bătrân de optzeci de ani, dar care datora
aerului tare al munţilor o sănătate şi un caracter de
nezdruncinat, avea dreptul să viziteze oricând
închisoarea, spitalul şi chiar Aşezământul pentru săraci.
Iar domnul Appert, care de la Paris îi fusese recomandat
preotului, avusese înţelepciunea să sosească într-un
orăşel curios exact la ora sase dimineaţa. Şi deîndată se
dusese la parohie.
Citind scrisoarea pe care i-o trimitea domnul marchiz
de la Mole, pair al Franţei şi cel mai bogat proprietar din
ţinut, părintele Chélan căzu pe gânduri.
„Sunt bătrân şi iubit aici, îşi spuse el, în sfârşit, cu
jumătate de glas. N-au să îndrăznească!”
Şi se întoarse îndată spre domnul venit de la Paris cu o
privire în care, în ciuda vârstei înaintate, lucea focul acela
sacru care vădeşte plăcerea de-a face o faptă bună şi
cam periculoasă.
— Veniţi cu mine, domnule. V-aş ruga însă ca, în faţa
temnicerului, şi mai cu seamă a supraveghetorilor de la
9
Claude Fleury (1640-1723), prelat francez, autor al unei Istorii ecleziastice.
14
Stendhal
Aşezământul pentru săraci, să nu vă arătaţi părerea
despre cele ce vom vedea acolo.
Domnul Appert înţelese că avea de-a face cu un om
de inimă. Îl urmă pe venerabilul preot, vizită închisoarea,
spitalul, Aşezământul pentru săraci, puse o sumedenie de
întrebări şi, în ciuda răspunsurilor neobişnuite, nu-şi
îngădui nici cel mai mic semn de dezaprobare.
Vizita dură mai multe ore. Preotul îl pofti apoi la masă
pe domnul Appert, care pretinse că are de terminat nişte
scrisori; de fapt, nu voia să-l compromită şi mai mult pe
generosul său însoţitor. Pe la orele trei, se duseră să
sfârşească inspectarea Aşezământului pentru săraci şi se
întoarseră, după aceea, la închisoare. Acolo îl găsiră în
pragul uşii pe temnicer, un soi de zdrahon de vreo doi
metri înălţime şi cu picioarele crăcănate; faţa lui
dezgustătoare devenise hidoasă de teamă.
— Ah, părinte, îi spuse el preotului de cum îl zări,
domnul ăsta, pe care îl văd cu dumneavoastră, nu e
cumva domnul Appert?
— Ce-are a face? îi răspunse preotul.
— Păi am primit de ieri ordinul cel mai straşnic;
domnul prefect mi l-a trimis printr-un jandarm, care a
trebuit să vină în galop toată noaptea, ca să nu-i îngădui
nici în ruptul capului domnului Appert să pătrundă în
închisoare.
— Îţi fac cunoscut, domnule Noiroud, spuse preotul, că
domnul care mă însoţeşte se numeşte Appert. Recunoşti
că am dreptul să intru în închisoare la orice oră din zi şi
din noapte şi în tovărăşia cui vreau?
— Da, părinte, spuse temnicerul cu glas încet şi
plecându-şi capul ca un buldog care se supune cu părere
de rău de teama ciomagului. Numai că, părinte, am
nevastă şi copii, iar dacă mă pârăşte careva, îmi pierd
postul; numai cu leafa îmi ţin zilele…
— Şi eu aş fi la fel de mâhnit dacă mi l-aş pierde pe-al
meu, vorbi preotul cu o voce din ce în ce mai mişcată.

15
 Roşu şi Negru
— Păi nu-i totuna! făcu temnicerul cu însufleţire;
despre dumneata, părinte, ştie toată lumea că ai opt sute
de livre venit, din averile pe care le ai…
Acestea sunt faptele care, comentate, exagerate în
zeci de feluri diferite, frământă de două zile toate patimile
duşmănoase ale orăşelului Verrières. În clipa de faţă ele
fac obiectul măruntei discuţii dintre domnul de Rénal şi
soţia lui. De dimineaţă, urmat de domnul Valenod,
directorul Aşezământului pentru săraci, primarul se
dusese la preot ca să-i mărturisească marea lui
nemulţumire. Pe părintele Chélan nu-l ocrotea nimeni, şi
el simţi toată greutatea cuvintelor lor.
— Bine, domnilor! Voi fi al treilea preot, în vârstă de
optzeci de ani, destituit din parohie în ţinutul nostru. Sunt
cincizeci şi şase de ani de când mă aflu aici; am botezat
aproape toată lumea din oraş, care nu era decât un
târguşor la venirea mea. Îi cunun zi de zi pe tinerii cărora,
odinioară, tot eu le-am cununat bunicii. Verrières e familia
mea; văzându-l însă pe străin, mi-am zis „Omul ăsta,
venit de la Paris, s-ar putea să fie liberal, că doar sâni
destui; dar ce rău le poate face ei săracilor şi deţinuţilor
noştri?”
Cum reproşurile domnului de Rénal şi mai cu seamă
ale domnului Valenod, directorul Aşezământului pentru
săraci, se făceau din ce în ce mai amare, preotul strigase
cu glas tremurător:
— Bine, domnilor! Daţi-mă afară din slujbă. Dar eu tot
în oraşul nostru am să locuiesc. Se ştie că, acum
patruzeci şi opt de ani, am moştenit o moşioară care-mi
aduce opt sute de livre. Am să trăiesc din venitul ăsta. Nu
strâng bani' din slujba mea, domnilor, şi poate că de asta
nu prea mă sperii când e vorba s-o pierd.
Domnul de Rénal se înţelegea foarte bine cu soţia lui;
dar, neştiind ce să-i răspundă la ideea pe care ea o repeta
întruna, sfioasă: „Ce rău poate să le facă deţinuţilor
domnul acela de la Paris?”, era cât pe ce să se supere de-

16
Stendhal
a binelea, când ea dădu un ţipăt. Al doilea dintre băieţi se
urcase pe parapetul zidului terasei şi alerga, deşi zidul se
înălţa cu vreo şase metri deasupra viei aflate de cealaltă
parte. De teamă să nu-şi sperie copilul şi să-l facă să
cadă, doamna de Rénal se stăpânea să-i spună vreo
vorbă. În sfârşit, copilul, care făcea haz de isprava lui,
uitându-se la maică-sa, o văzu cât e de palidă şi, sărind
pe promenadă, dădu fuga la ea. Fireşte că fu aspru
dojenit.
Această mică întâmplare schimbă firul conversaţiei.
— Vreau neapărat să-l iau în casă la mine pe Sorel, fiul
cherestegiului, spuse domnul de Rénal; o să
supravegheze copiii, care încep să devină prea
zburdalnici pentru noi. E un tânăr teolog, sau aşa ceva,
bun latinist, şi copiii au să facă progrese cu el; are o fire
energică, aşa spune preotul. O să-i dau trei sute de franci
şi mâncare. Aveam unele îndoieli în privinţa moralităţii lui,
căci era favoritul chirurgului ăluia bătrân, membru al
Legiunii de Onoare, care, pe motiv că le e rudă, locuia şi
mânca la familia Sorel. În fond, omul ăsta s-ar putea prea
bine să nu fi fost decât un agent secret de-al liberalilor;
zicea că suferă de astmă şi că aerul munţilor noştri îi e
prielnic, dar dovada nu există. A făcut toate campaniile cu
Buonaparte în Italia şi chiar, după cât se spune, ar fi votat
pe vremuri împotriva Imperiului. Liberalul ăsta l-a învăţat
latineşte pe Sorel-fiul şi i-a lăsat toată grămada de cărţi
adusă cu el. Aşa că nici nu mi-ar fi trecut prin gând să-l
iau pe fiul cherestegiului pe lângă copiii noştri; dar
preotul, chiar în ajunul întâmplării care ne-a învrăjbit
pentru totdeauna, mi-a spus că Sorel studiază teologia de
trei ani, cu gând să intre la seminar; deci nu e liberal, şi e
latinist.
Treaba asta îmi convine din mai multe motive,
continuă domnul de Rénal, privindu-şi soţia cu un aer
diplomatic. Valenod se mândreşte grozav cu cei doi
frumoşi cai normanzi pe care şi i-a cumpărat pentru

17
 Roşu şi Negru
trăsură. Dar preceptor la copii n-are.
— Ar putea prea bine să ni-l la pe acesta.
— Aşadar îmi aprobi planul? spuse domnul de Rénal,
mulţumindu-i soţiei printr-un zâmbet pentru minunata ei
idee. Atunci rămâne hotărât.
— Ah, Doamne! Ce repede iei o hotărâre, dragul meu.
— Fiindcă sunt om dintr-o bucată, şi preotul a putut
să-şi dea seama de asta. Să nu ne înşelăm: trăim aici
înconjuraţi de liberali. Toţi negustorii ăştia de stambă mă
invidiază, sunt sigur; doi sau trei dintre ei se înavuţesc. Ei
bine, mi-ar face plăcere să-i vadă pe copiii domnului de
Rénal ducându-se la plimbare sub supravegherea
preceptorului lor! Asta le va impune. Bunicul ne povestea
adesea că, în tinereţea lui, avusese preceptor. S-ar putea
să mă coste o sută de ludovici, dar cheltuiala trebuie
socotită necesară pentru a ne ţine rangul.
Hotărârea, luată pe neaşteptate, o puse pe doamna
de Rénal pe gânduri. Era o femeie înaltă şi bine făcută;
fusese una din frumuseţile ţinutului, cum se spune în
munţii aceştia. Avea un oarecare aer de simplitate şi
tinereţe în mişcări; graţia ei naivă, plină de nevinovăţie şi
de vioiciune, i-ar fi fost de ajuns unui parizian ca să-i
trezească anumite idei de dulce voluptate. Dacă ar fi aflat
despre soiul acesta de succes, doamna de Rénal s-ar fi
simţit foarte ruşinată. Nici cochetăria şi nici dragostea nu-
i atinseseră, niciodată, inima. Se vorbea că domnul
Valenod, bogatul director al Aşezământului pentru săraci,
i-ar fi făcut curie, dar fără niciun rezultat, ceea ce-i punea
virtutea într-o lumină deosebită; căci domnul Valenod, un
tânăr voinic, bine clădii, cu obrajii rumeni şi cu favoriţi
mari, negri, era una dintre fiinţele acelea grosolane,
neruşinate şi gălăgioase care, în provincie se numesc
„bărbaţi bine”.
Pe doamna de Rénal, fiinţă foarte sfioasă şi cu o fire în
aparenţă foarte capricioasă, o supărau îndeosebi veşnicul
neastâmpăr şi izbucnirile zgomotoase ale domnului

18
Stendhal
Valenod. Pentru că se ţinea departe de tot ce la Verrières
însemna distracţie, îi ieşise vorba că ar fi foarte mândră
de obârşia ei. Ei nu-i trecuseră niciodată asemenea lucruri
prin gând, dar se simţise foarte mulţumită văzând că
localnicii îşi răresc vizitele. N-o să ascundem faptul că
trecea drept proastă în ochii soţiilor acestora, pentru că,
fără pic de şiretenie faţă de soţul ei, pierdea cele mai
bune prilejuri ca să-şi cumpere pălării frumoase de la
Paris sau de la Besançon. Dacă era lăsată să rătăcească
singură prin minunata ei grădină, ea nu se plângea
niciodată.
Era o fire naivă, care nu ajunsese nici măcar până
acolo încât să-şi judece soţul şi să-şi mărturisească faptul
că o plictisea. Îşi închipuia, fără să şi-o spună, că între soţ
şi soţie nici nu pot exista legături mai duioase. Domnului
de Rénal îl plăcea mai ales atunci când vorbea despre
planurile lui în legătură cu copiii, dintre care pe unul voia
să-l facă ofiţer, pe-al doilea magistrat, şi pe-al treilea
preot. În general, ea socotea că domnul de Rénal e cu
mult mai puţin plicticos decât ceilalţi bărbaţi pe care îi
cunoştea.
Era o părere conjugală cuminte. Primarul din Verrières
îşi datora faima de om spiritual şi mai cu seamă de om cu
purtări alese câtorva glume moştenite de la un unchi.
Bătrânul căpitan de Rénal servise, înaintea revoluţiei, în
regimentul de infanterie al domnului duce de Orléans şi,
când venea la Paris, era primit în saloanele prinţului.
Acolo cunoscuse pe doamna de Montesson, pe vestita
doamnă de Genlis şi pe domnul de Ducrest 10, omul
noutăţilor la Palais-Royal.11 Personajele acestea erau
deseori pomenite în anecdotele domnului de Rénal. Dar,
încetul cu încetul, amintirea unor lucruri atât de greu de
10
Doamna de Montesson, soţia secretă a lui Philippe-Egalité, tatăl lui Louis-
Philippe, rege al Franţei între 1830-1848, doamna de Genlis, ruda doamnei de
Montesson, s-a ocupat de educaţia ducelui de Orléans, viitorul rege, marchizul
Ducrest, nepotul acesteia.
11
Reşedinţa din Paris a familiei de Orléans.
19
 Roşu şi Negru
povestit devenise o povară pentru el şi, de câtăva vreme,
nu-şi mai repeta decât în cine ştie ce ocazii deosebite
anecdotele în legătură cu casa de Orléans. Altminteri,
cum era foarte politicos, în afară de clipele când vorbea
despre bani, trecea, şi nu fără temei, drept cel mai
aristocratic personaj din Verrières.

20
Stendhal

Capitolul IV
Un tată şi un fiu

E sara mia colpa

Se cosi è?12
MACHIAVELLI

„NEVASTA MEA E ÎNTR-ADEVĂR

deşteaptă! îşi zicea, a doua zi, la şase dimineaţa, primarul
din Verrières, pe când cobora către joagărul lui moş Sorel.
Deşi eu i-am vorbit mai întâi, ca să-mi păstrez
superioritatea cuvenită, nu mi-ar fi trecut prin cap că,
dacă nu-l iau pe preoţelul ăsta de Sorel, care, după câte
se spune, ştie perfect latineşte, directorul Aşezământului
pentru săraci, fără astâmpăr cum e, ar putea să aibă
aceeaşi idee ca şi mine şi să mi-l ia. Şi ce s-ar mai
îngâmfa când mi-ar vorbi despre preceptorul copiilor lui!
… Dar, după ce-l voi angaja, o să mai poarte preceptorul
sutană?”
Domnul de Rénal era preocupat de întrebarea aceasta
când zări de departe un ţăran, înalt de aproape doi metri,
care, de cu zori, părea foarte grijuliu să măsoare buştenii
aşezaţi de-a lungul râului Doubs, pe drumul de edec.
Ţăranul nu prea păru încântat văzând că se apropie
domnul primar, căci lemnele lui împiedicau trecerea şi
erau puse acolo împotriva dispoziţiilor legale.
Moş Sorel, căci el era, se miră peste măsură şi mai cu
12
Şi dacă e aşa, să fie vina mea? (it).
21
 Roşu şi Negru
seamă se simţi foarte mulţumit auzind neobişnuita
propunere a domnului de Rénal în legătură cu fiul său,
Julien. Îl ascultă, totuşi, cu aerul acela de tristă
nemulţumire şi de nepăsare în care ştie să se învăluie
atât de bine isteţimea oamenilor din partea locului. Robi
în vremurile stăpânirii spaniole, ei mai păstrează încă, în
înfăţişarea lor, trăsătura aceasta de felah egipţian.
Răspunsul lui Sorel nu fu, la început, decât o lungă
înşiruire a tuturor formulelor de respect ştiute pe de rost.
În timp ce rostea cuvintele acestea deşarte cu un zâmbet
stìngaci care-i sporea expresia de prefăcătorie şi
şmecherie firească înfăţişării lui, mintea vioaie a
bătrânului ţăran căuta să descopere ce motiv putea să-l
îndemne pe un om atât de respectabil să la în casă pe
haimanaua de fiu-său. Era foarte nemulţumit de Julien, şi
iată că, tocmai pentru el, domnul de Rénal îi oferea suma
nevisată de trei sute de franci pe an, başca hrana şi
îmbrăcămintea. Pretenţia aceasta din urmă, pe care moş
Sorel avusese iscusinţa să i-o pună în faţă pe
neaşteptate, fusese şi ea primită de domnul de Rénal.
Cererea lui îi dădu de gândit primarului. „Dacă Sorel
nu e încântat şi măgulit de propunerea mea, cum ar
trebui să fie în mod firesc, e limpede — îşi spuse elcă i s-
au mai făcut propuneri şi din altă parte; şi de unde ar
putea veni ele, dacă nu de la Valenod?.” Degeaba îl zori
domnul de Rénal pe Sorel să cadă imediat la învoială:
viclenia bătrânului ţăran se împotrivea cu îndărătnicie.
„Voia — spunea el — să se sfătuiască mai întâi cu fiu-
său”, ca şi cum, în provincie, un tată înstărit s-ar sfătui
altfel decât de ochii lumii cu un fiu care n-are un ban.
Un joagăr acţionat de apă e alcătuit dintr-un şopron
ridicat pe marginea unei gârle. Acoperişul şopronului e
sprijinit de câteva grinzi aşezate pe patru bulumaci groşi.
La vreo opt sau zece picioare înălţime, în mijlocul
şopronului, se vede un fierăstrău care urcă şi coboară, în
timp ce un mecanism foarte simplu împinge înaintea lui

22
Stendhal
un buştean. O roată, pusă în mişcare de râu, acţionează
acest dublu mecanism, cel al fierăstrăului care urcă şi
coboară şi cel care împinge binişor buşteanul spre
fierăstrău, ca să-l prefacă în scânduri.
Apropiindu-se de şopron, moş Sorel, cu glasul lui
puternic, îi strigă pe Julien; dar nu răspunse nimeni.
Bătrânul nu-i zări decât pe fiii lui mai mari, nişte găligani
care, înarmaţi cu securi grele, descojeau trunchiurile de
brad ca să le ducă înapoi la joagăr. Urmărind cu mare
grijă să nu se abată de la dunga neagră însemnată pe
lemn, făceau să se desprindă, cu fiecare lovitură de
secure, aşchii enorme. Nu auziră glasul tatălui lor.
Bătrânul se îndreptă spre şopron; intrând înăuntru, îl
căută degeaba pe Julien la locul unde ar fi trebuit să fie,
lângă fierăstrău. Îl zări la vreo cinci sau şase paşi mai sus,
călare pe una din grinzile acoperişului. În loc să
supravegheze cu grijă mersul întregului mecanism, Julien
citea. Nimic nu-i putea fi mai nesuferit bătrânului Sorel; i-
ar fi iertat poate lui Julien statura firavă, nepotrivită
pentru munci grele, şi atât de osebită de-a fraţilor săi mai
mari; dar de mania asta a cititului îi era scârbă, el însuşi
neştiind să citească.
Degeaba îi strigă de vreo două sau trei ori pe Julien.
Atenţia cu care tânărul urmărea cele scrise în carte îl
împiedica mai mult decât zgomotul joagărului să audă
vocea răsunătoare a tatălui său. Până la urmă, cu toată
vârsta lui înaintată, acesta sări sprinten peste buşteanul
pus la tăiat şi, de-acolo, pe grinda piezişă care sprijinea
acoperişul. O lovitură puternică făcu să zboare în apă
cartea lui Julien; o a doua lovitură, la fel de puternică,
dată în cap, cu palma, îl făcu să-şi piardă echilibrul. Julien
era cât pe ce să cadă, de la aproape patru metri, printre
măruntaiele maşinii în plin mers, care l-ar fi făcut bucăţi,
dar taică-său îl înşfacă cu mâna stìnga pe când cădea.
— Păi bine, trântorule, o să-ţi citeşti întruna
blestematele tale de cărţi când irebuie să stai de pază la

23
 Roşu şi Negru
joagăr? N-ai decât să ţi le buchiseşti seara, când te duci
să-ţi prăpădeşti vremea la popă.
Julien, deşi buimăcit de puterea loviturii şi plin de
sânge, se apropie de postul sortit lui, lângă fierăstrău.
Avea lacrimi în ochi, nu atât din pricina durerii fizice, cât
pentru pierderea cărţii atât de dragi.
— Fă-te-ncoa, vită, să stăm de vorbă!
Zgomotul joagărului îl împiedică şi de data asta pe
Julien să audă porunca. Taică-său, care coborâse, nevrând
să-şi dea osteneala să se caţăre iar pe maşină, căută o
prăjină de scuturat nucile şi-l pocni cu ea peste umăr.
Abia se dădu jos Julien, că bătrânul Sorel şi începu să-l
gonească fără pic de milă înaintea lui, mânându-l spre
casă. „Dumnezeu ştie ce-o să mai păţesc!” îşi spunea
tânărul. În treacăt, privi cu tristeţe râul, unde îi căzuse
tocmai cartea la care ţinea cel mai mult: Memorialul de la
Sfânta Elena13.
Avea obrajii împurpuraţi şi ochii plecaţi. Era un tinerel
de vreo optsprezece-nouăsprezece ani, firav în aparenţă,
cu trăsături neregulate, dar fine şi cu nas acvilin. Ochii
mari, negri, care în clipele de linişte arătau chibzuinţă şi
înflăcărare, erau însufleţiţi acum de ura cea mai feroce.
Părul castaniu-închis crescut foarte jos îi făcea fruntea
mică şi, în clipele de mânie, îi dădea un aer răutăcios.
Printre nenumăratele varietăţi de chipuri omeneşti, poate
că nu exista vreunul care să ţi se întipărească mai bine în
minte decât cel al lui Julien. Statura lui mlădioasă si bine
croită arăta mai mult sprinteneală decât vigoare. Încă din
fragedă copilărie, aerul lui nespus de gânditor şi paloarea
lui neobişnuită îl făcuseră pe taică-său să creadă că nu va
trăi deloc, sau că va trăi ca să fie o povară pentru familie.
Mereu dispreţuit de-ai casei, îşi ura fraţii şi tatăl; de la
jocurile de duminică, din piaţă, ieşea totdeauna bătut.
Cam de vreun an încoace, frumuseţea feţei lui

13
Memorialul de la Sfinta Elena, lucrare de Emmanuel de Las Cases (1766-
1842), în care acesta a notat convorbirile avute cu Napoleon.
24
Stendhal
începuse să-i atragă simpatii printre fete. Dispreţuit de
toţi ca o fiinţă slabă, Julien îl adorase pe bătrânul chirurg-
major care, într-o bună zi, îndrăznise să-i vorbească
primarului despre ciuntirea castanilor.
Chirurgul îi plătea uneori lui moş Sorel ziua de lucru a
fiului său şi-l învăţa pe acesta latina şi istoria, adică ce
ştia el din istorie: campania din 1796 în Italia. Murind, el îi
lăsase moştenire crucea Legiunii de Onoare, drepturile lui
la pensie neîncasate şi vreo treizeci sau patruzeci de
volume, dintre care cel mai preţios făcuse mai adineauri
saltul în gârla publică, abătută din matca ei prin influenţa
domnului primar.
De cum intră în casă, Julien îşi simţi umărul ţintuit de
mâna puternică a tatălui său; tremurând, aşteptă
loviturile.
— Răspunde-mi fără să minţi! îi strigă în urechi vocea
aspră a bătrânului ţăran, pe când mâna lui îl răsucea aşa
cum mâna unui copil răsuceşte un soldat de plumb. Ochii
mari, negri şi înlăcrimaţi ai lui Julien se pomeniră fată.în
fată cu ochii mici, cenuşii si răutăcioşi ai bătrânului
cherestegiu, care părea că vrea să-i citească până în
fundul sufletului.

25
 Roşu şi Negru

Capitolul V
O tocmeală

Cunctando restituit rem.14

ENNIUS15

— RĂSPUNDE-MI FĂRĂ SĂ MINŢI,

dacă poţi, câine buchisitor, de unde-o cunoşti pe doamna
de Rénal şi când ai vorbit cu ea?
— N-am vorbit niciodată cu ea, răspunse Julien. N-am
văzut-o decât la biserică.
— Te-i fi zgâit la ea, lepădătură neruşinată!
— Niciodată! Ştii doar că la biserică nu-l văd decât pe
Dumnezeu, adăugă Julien cu o uşoară făţărnicie, numai
bună după părerea lui să înlăture palmele date în cap.
— Totuşi, aici se ascunde ceva, urmă ţăranul şiret, şi
tăcu o clipă; dar de la tine n-o să aflu nimic, făţarnic
blestemat! La urma urmei, o să scap de tine şi joagărul o
să meargă mai bine. Te-ai vârât pe sub pielea părintelui
Chélan, sau a cine ştie cui, care ţi-a făcut rost de-o slujbă
bună. Hai de-ţi strânge catrafusele, ca să te duc la
domnul de Rénal, unde ai să fii dascăl la copii.
— Ce-o să mi se dea pentru asta?
— Mâncare, îmbrăcăminte şi trei sute de franci leafă.

14
Tărăgănînd. situaţia poate fi salvată (lat.). Cuvinte atribuite comandantului
roman Fabius Cunciator (secolul al III-lea î.H.). cunoscut prin încetineala lui în
operaţiile militare.
15
Quintus Ennius (240-169 î.H.), unul dintre cei mai vechi poeţi latini.
26
Stendhal
— Nu vreau să fiu slugă.
— Vită, cine-ţi spune să fii slugă? Crezi că eu aş primi
ca fiu-meu să fie slugă?
— Si cu cine o să mănânc la masă?
Întrebarea asta îl încurcă pe bătrânul Sorel, care simţi
că, dacă ar mai fi scos o vorbă, ar fi putut să spună ceva
nelalocul lui; de aceea se mânie iar pe Julien, îl ocărî în fel
şi chip, îl învinovăţi de lăcomie la mâncare, apoi îl lăsă şi
se duse să se sfătuiască cu ceilalţi fii ai lui.
Curând Julien îl văzu, sprijinit fiecare în câte o secure,
ţinând sfat. După ce-i privi îndelung, dându-şi seama că
nu poate să ghicească nimic, se duse de se aşeză în
cealaltă parte a şopronului, ca să nu-l dibuie ceilalţi. Voia
să cugete la vestea neaşteptată care îi schimba soarta,
dar simţea că-i e cu neputinţă să se stăpânească: îşi
închipuia, cu toată puterea imaginaţiei, ce-avea să vadă
în frumoasa locuinţă a domnului de Rénal.
„Mai bine renunţ la toate, îşi spunea el, decât să mă
las pus la masă cu slugile. Tata o să mă silească, dar mai
bine mor. Am cincisprezece franci şi patruzeci de bani
puşi deoparte. Am să fug la noapte în două zile, pe
drumuri lăturalnice, unde nu mi-e teamă de jandarmi,
ajung la Besançon; acolo, mă înrolez în armată, şi, la
nevoie, trec în Elveţia. Atunci, însă, adio avansări, adio
speranţe pentru mine, adio preoţia care duce la toate!”
Groaza aceasta de-a mânca laolaltă cu slugile nu-i era
firească lui Julien; ca să se îmbogăţească, ar fi făcut şi
alte lucruri, mult mai neplăcute. Sila de slugi i-o
insuflaseră Confesiunile lui Rousseau, singura carte cu
ajutorul căreia imaginaţia lui îşi închipuia lumea. Colecţia
buletinelor Marii Armate şi Memorialul de la Sfânta Elena
îi completau coranul. Pentru aceste trei cărţi s-ar fi lăsat
ucis. În alta decât în ele n-a crezut niciodată. Luându-se
după o vorbă de-a bătrânului chirurg-major, toate
celelalte cărţi câte erau pe lume le socotea mincinoase şi
scrise de nişte ticăloşi dornici să ajungă.

27
 Roşu şi Negru
Julien avea o inimă înflăcărată şi una din memoriile
acelea uimitoare care deseori fac casă bună cu prostia.
Ca să-l câştige pe bătrânul preot Chélan, de care îşi
dădea prea bine seama că depinde soarta lui viitoare,
învăţase pe dinafară tot Noul Testament în latineşte; ştia,
de asemenea, cartea Despre papă de domnul de Maistre 16
şi credea la fel de puţin în amândouă.
Ca şi cum ar fi fost înţeleşi, Sorel şi fiii lui se feriră să-
şi vorbească în ziua aceea. Către seară, Julien, ducându-
se la paroh să-şi la lecţia de teologie, nu socoti nimerit să-
i pomenească despre ciudata propunere făcută tatălui
său. „Poate că e o cursă, îşi spunea el, şi trebuie să mă
prefac că am uitat-o.”
A doua zi, de cu zori, domnul de Rénal trimise după
bătrânul Sorel, care, după ce se lăsă aşteptat un ceas sau
două, sosi, în sfârşit, cerându-şi de la uşă o mie de
iertăciuni, amestecate cu tot atâtea temeneli. Născocind
fel de fel de chiţibuşuri, Sorel înţelese că fiu-său va lua
masa cu stăpânul şi cu stăpâna casei, iar în zilele când
vor avea musafiri, într-o odaie separată, cu copiii. Pus pe
nazuri, pe măsură ce-şi dădea seama cât e de grăbit
domnul primar, şi altminteri plin de neîncredere şi de
mirare, Sorel ceru să vadă odaia unde va dormi fiu-său.
Era o încăpere mare, foarte bine mobilată, dar în care se
şi începuse căratul paturilor celor trei copii.
Faptul acesta lumină mintea bătrânului ţăran; ceru de-
îndată, cu îndrăzneală, să vadă veşmintele hărăzite fiului
său. Domnul de Rénal îşi deschise biroul si scoase o sută
de franci.
— Cu banii ăştia, fiul dumitale se va duce la domnul
Durând, postăvarul, şi-şi va lua un costum negru,
complet.
— Dar dacă s-o întâmpla să-l iau acasă, întrebă
ţăranul, care uitase deodată ploconelile, hainele negre au

16
Joseph Marie dc Maistre (1753-1821), filozof şi scriitor francez, ideolog al
catolicismului.
28
Stendhal
să-i rămână lui?
— Fireşte.
— Bine, făcu Sorel cu o voce tărăgănată; atunci nu
mai rămâne să ne învoim decât asupra unui singur lucru:
banii pe care o să-i daţi.
— Cum! strigă domnul de Rénal indignat, dar ne-am
învoit încă de ieri: dau trei sute de franci. Cred că e mult,
dacă nu chiar prea mult.
— Atât aţi oferit dumneavoastră, nu zic ba, răspunse
bătrinul Sorel, vorbind şi mai tărăgănat încă; apoi, printr-o
sclipire a minţii care nu-i va mira deloc pe cei ce-i cunosc
pe ţăranii din Franche-Comte, adăugă, uitându-se ţintă la
domnul de Rénal: Alţii ar da mai mult.
La auzul cuvintelor acestora, primarul făcu feţe-feţe.
Dar îşi veni, totuşi, în fire, şi, după o discuţie savantă de
două ceasuri încheiate, isteţimea ţăranului întrecu
isteţimea bogătaşului, care nu mai are nevoie de ea ca să
trăiască. Şi căzură la învoială asupra tuturor
numeroaselor puncte legate de rânduirea noii vieţi a lui
Julien; iar leafa nu numai că fu ridicată la patru sute de
franci pe an, dar urma să fie şi plătită dinainte, la
începutul fiecărei luni.
— Atunci o să-i dau treizeci şi cinci de franci, spuse
domnul de Rénal.
— Un om bogat şi cu inima largă ca domnul primar al
nostru ar putea merge până la treizeci şi sase de franci,
ca să rotunjim suma, zise ţăranul cu o voce mieroasă.
— Fie, spuse domnul de Rénal, dar să isprăvim odaia.
De data asta, mânia îl făcea să pară hotărât. Ţăranul
îşi dădu seama că nu trebuia să meargă mai departe. Şi
atunci domnul de Rénal, la rândul lui, i-o luă înainte. Nu
voi nici în ruptul capului să-i plătească bătrânului Sorel,
foarte zorit să primească bani pentru fiu-său, cei treizeci
şi şase de franci cuveniţi pentru prima lună. Domnul de
Rénal se gândea că va trebui să-i povestească neveste-sii
rolul pe care îl jucase în toată această tocmeală.

29
 Roşu şi Negru
— Dă-mi înapoi suta de franci, spuse el posomorit.
Durand îmi datorează nişte bani. O să mă duc cu fiul
dumitale să comand stofa neagră.
După atacul acesta energic, Sorel reveni, prevăzător,
la ploconelile lui, care ţinură un sfert de ceas. Până la
urmă, văzând că, hotărât lucru, nu mai poate fi vorba de
nimic în plus, plecă. Ultima lui plecăciune sfârşi cu aceste
cuvinte:
— Mă duc să vă trimit băiatul la castel.
Aşa numeau localnicii locuinţa domnului primar atunci
când voiau să-i facă plăcere stăpânului ei.
Când ajunse la joagăr, Sorel îl căută zadarnic pe fiu-
său. Temându-se de ce-ar putea să i se întâmple, Julien
pornise de la miezul nopţii. Voia să-şi pună la loc sigur
cărţile şi crucea Legiunii de Onoare. Şi le dusese pe toate
la un tânăr negustor de lemne, prietenul lui, numit
Fouqué, care locuia în munţi, deasupra orăşelului
Verrières.
Când se ivi iar, taică-său îi spuse:
— Dumnezeu ştie, trântor blestemat, dacă ai să te
învredniceşti vreodată să-mi plăteşti preţul hranei pe care
ţi-o dau de atâta amar de ani! Ia-ţi boarfele şi cară-te la
domnul primar!
Julien, mirat că nu-l bate, se grăbi să plece. Dar, de
cum dispăru din ochii cumplitului său tată, îşi încetini
pasul. Socotise că, pentru făţărnicia lui, ar fi folositor să
facă un popas la biserica.
Vorba asta vă miră? înainte de-a ajunge la ea, sufletul
tânărului ţăran avusese de bătut cale lungă.
Din cea mai fragedă copilărie, de când văzuse nişte
dragoni din Regimentul 617, înveşmântaţi în mantale
lungi, albe, cu capetele acoperite de coifuri împodobite cu
fire lungi şi negre din coadă de cal, dragoni întorşi din
Italia şi care îşi legau caii la fereastra zăbrelită a casei

17
În Regimentul 6 de dragoni, Stendhal a fost sublocotenent, între anii 1800-
1802.
30
Stendhal
părinteşti a lui Julien, băiatul înnebunise după viaţa de
ostaş. Mai apoi, ascultase cu nespusă plăcere povestirile
despre bătăliile de la podul Lodi, de la Arcole şi de la
Rivoli18, istorisite de bătrânul chirurg-major. Şi observase
privirile înflăcărate pe care moşneagul le arunca spre
decoraţia lui.
Dar pe când Julien împlinea paisprezece ani, începuse
să se clădească în Verrières o biserică, pe drept cuvânt
măreaţă pentru un oraş atât de mic. Mai cu seamă cele
patru coloane de marmură îl uluiră pe Julien; i se dusese
faima în tot ţinutul, din pricina duşmăniei de moarte pe
care o iscaseră între judecătorul de pace şi tânărul paroh
trimis din Besançon şi socotit drept spionul congregaţiei 19.
Judecătorul de pace fusese cât pe ce să-şi piardă slujba,
cel puţin aşa credea lumea. Nu cutezase el oare să se la
Ia harţă cu un preot care, aproape la fiecare două
săptămâni, se ducea la Besançon, unde, după cât se
spunea, avea întrevederi cu preasfinţitul episcop?
În aceste condiţii, judecătorul de pace, tatăl unei
familii numeroase, dădu mai multe sentinţe care părură
nedrepte; ele fură îndreptate, mai toate, împotriva celor
ce citeau ziarul Le Constitutionnel20. Catolicii triumfară. E
drept, amenzile abia dacă se ridicau la trei sau cinci
franci; dar una dintre ele trebuia să fie plătită de-un
negustor de cuie, rudă cu Julien. În mânia lui, omul
strigase: „Ce schimbare! Şi când te gândeşti că de peste
douăzeci de ani judecătorul de pace trecea drept un om
atât de cinstit!” Chirurgul-major, prietenul lui Julien,
murise.
Dintr-o dată, Julien încetase să mai vorbească despre
Napoleon; spunea că are de gând să se facă preot şi fu

18
Localităţi din Italia unde Napoleon a cîştigat victorii răsunătoare în campania
din 1796.
19
Pe vremea restauraţiei (1815-1830), congregaţia (asociaţie religioasa
ultrareacţionară), condusă de iezuiţi, avea un important rol politic.
20
Organ de presă al opoziţiei liberale.
31
 Roşu şi Negru
văzut mereu, la joagărul tatălui său, învăţând pe de rost o
Biblie latinească pe care i-o împrumutase parohul.
Bătrânul acesta cumsecade, încântat de progresele
băiatului, pierdea seri întregi ca să-l înveţe teologia. Faţă
de dânsul, Julien nu arăta decât simţăminte pioase. Cine
ar fi putut bănui că obrazul acesta de fecioară, atât de
palid şi blând, ascundea hotărârea nestrămutată de a
înfrunta mai degrabă de o mie de ori moartea decât să nu
izbutească în viată?
Pentru Julien, a izbuti în viaţă însemna, înainte de
orice, a pleca din Verrières; îşi ura din toată inima locul
natal. Tot ce vedea acolo îi îngheţa imaginaţia.
De mic copil avusese clipe de exaltare. Pe atunci
gândea, cu nespusă plăcere, că într-o bună zi avea să fie
prezentat femeilor frumoase din Paris şi că va şti să le
atragă atenţia prin cine ştie ce faptă neobişnuită. De ce
nu l-ar fi iubit vreuna dintre ele, aşa cum pe Bonaparte,
sărac încă, îl iubise strălucitoarea doamnă de
Beauharnais? De ani de zile, Julien nu-şi petrecea aproape
niciun ceas din viaţă fără să-şi spună că Bonaparte,
locotenentul necunoscut şi fără avere, se făcuse stăpânul
lumii prin spadă. Ideea aceasta îi alina propriile lui
nenorociri, pe care le credea mari, şi-i sporea bucuria,
atunci când o avea.
Clădirea bisericii şi sentinţele judecătorului de pace îl
luminară deodată; o idee care-i trecu prin minte îl
înnebuni timp de câteva săptămâni şi, în sfârşit, puse
stăpânire deplină pe el, cu atotputernicia primei idei pe
care un suflet înflăcărai crede că a născocit-o.
„Când Bonaparte a făcut să se vorbească despre el,
Franţa se lemea să nu fie cotropită; deci, meritele militare
erau pe alunei necesare şi la modă. Astăzi poţi vedea
preoţi în vârstă de patruzeci de ani având lefuri de o sulă
de mii de franci, adică de trei ori mai mari decât faimoşii
generali de divizie ai lui Napoleon. Ei au nevoie de
oameni care să le fie de ajutor. Iată, judecătorul ăsta de

32
Stendhal
pace, atât de chibzuit, atât de cinstit până acum şi atât
de bătrân, s-a înjosit de teamă să nu-l supere pe un tânăr
vicar de treizeci de ani. Trebuie să mă fac preot.”
Odată, cam pe la mijlocul proaspetei sale evlavii —
trecuseră doi ani de când Julien studia teologia — îl trăda
o izbucnire neaşteptată a focului ce-i mistuia inima,
întâmplarea avusese loc la părintele Chélan, pe când lua
masa cu mai mulţi preoţi, cărora bunul paroh îl
prezentase drept o minune la învăţătură. Julien se
pomenise atunci Iăudându-l cu furie pe Napoleon. După
aceea îşi legase braţul drept la piept şi, pretinzând că şi l-
a scrântit pe când mişca din loc în loc un trunchi de brad,
îl purtă timp de două luni în poziţia aceasta chinuitoare.
Apoi, socotind că şi-a pedepsit îndeajuns trupul, se iertă.
Iată-l aşadar pe tânărul de nouăsprezece ani, dar firav la
înfăţişare, şi căruia nu i-ai fi dat mai mult de
şaptesprezece, intrând, cu o legăturică sub braţ, în
măreaţa biserică din Verrières.
O găsi întunecată şi pustie. Cu prilejul unei sărbători,
toate ferestrele fuseseră acoperite cu draperii de culoare
cărămizie. Din pricina asta, când băteau razele soarelui,
lăcaşul era învăluit într-o lumină strălucitoare, cât se
poate de impunătoare şi de cucernică. Julien se înfiora.
Singur în biserică, se aşeză în strana cea mai arătoasă.
Era cea cu armoariile domnului de Rénal.
Pe pupitrul ei Julien zări o bucăţică de hârtie tipărită
care fusese desfăcută pentru a fi citită. Îşi îndreptă
privirile spre ea şi citi:
„Amănunte asupra execuţiei şi a ultimelor clipe ale lui
Louis Jenrel, executat la Besançon în ziua de…”
Hârtia era ruptă. Pe dosul ei se puteau citi primele
cuvinte ale unui rând: „Primul pas”.
„Cine o fi pus hârtia aici? se întrebă Julien. Sărmanul
nefericit — adăugă el — numele lui are aceeaşi terminaţie
ca al meu…”
Şi mototoli hârtia.

33
 Roşu şi Negru
Când ieşi, lui Julien i se năzări că vede sânge lângă
agheasmatar. Era agheasmă risipită pe jos: licăririle
draperiilor cărămizii, care acopereau ferestrele, o făceau
să pară sânge.
În cele din urmă, Julien se ruşina de spaima lui tainică.
„Nu cumva sunt laş? se întrebă el. La arme!”
Cuvintele acestea, atât de des repetate în povestirile
războinice ale bătrânului chirurg, lui Julien i se păreau
eroice. Ridicându-se, porni grăbit spre locuinţa domnului
de Rénal.
În ciuda lăudabilelor hotărâri luate, de cum zări casa,
la douăzeci de paşi în faţa lui, se simţi cuprins de-o sfială
de neînfrânt. Poarta de fier era deschisă. I se păru
măreaţă. Aici trebuia să intre.
Nu numai pe Julien îl tulbura sosirea lui în casa
aceasta. Datorită sfiiciunii ei nemărginite, şi doamna de
Rénal se simţea descumpănită gândindu-se la străinul
care, prin slujba lui, avea să se afle neîncetat între ea şi
copii. Era obişnuită să-şi culce copiii în odaia ei.
Dimineaţa plânsese cu lacrimi amare văzând cum sunt
cărate pătuţurile în încăperea destinată preceptorului. Şi
zadarnic îi ceruse domnului de Rénal ca patul lui
Stanislas-Xavier, cel mai mic dintre copil, să fie readus în
camera ei.
Delicateţea feminină era exagerată la doamna de
Rénal, în mintea căreia se înfiripase cea mai nesuferită
imagine a unei fiinţe grosolane şi neţesălate, adusă
anume ca să-i certe odraslele, numai fiindcă ştia latina, o
limbă barbară, din pricina căreia aveau să-i fie biciuiţi
copiii.

34
Stendhal

Capitolul VI
Plictiseala

Non so piu cosa son,

Cosa facio.21
MOZART (Figaro)

CU VIOICIUNEA SA FIREASCĂ în
clipele când se afla departe de privirile oamenilor,
doamna de Rénal tocmai ieşea prin uşa-fereastră a
salonului dinspre grădină, când zări lângă poartă chipul
unui ţărănuş, aproape copil încă, grozav de palid şi cu
ochii plânşi. Tânărul, care purta o cămaşă nespus de albă,
ţinea sub braţ o haină violetă şi foarte curată, din lână
creaţă.
Obrajii ţărănuşului erau atât de albi, ochii atât de
blânzi, încât în mintea cam romanţioasă a doamnei de
Rénal se născu mai întâi ideea că ar putea să fie o fetiţă
deghizată în băiat şi venită să-i ceară cine ştie ce favoare
domnului primar. I se făcu milă de sărmana fiinţă oprită în
pragul porţii, şi care, vădit, nu cuteza să-şi ridice mâna
spre clopoţel. Uitându-şi pentru o clipă mâhnirea amară
pricinuită de sosirea preceptorului, doamna de Rénal se
apropie. Julien, cu faţa la poartă, n-o văzu venind. De
aceea tresări când o voce blândă rosti lângă urechea lui:
— Ce cauţi, copilul meu?
21
Nu mai ştiu nici ce sunt, nici ce fac (it.).
35
 Roşu şi Negru
Julien se întoarse brusc şi, uimit de privirea
fermecătoare a doamnei de Rénal, îşi pierdu o parte din
sfială. Îndată, minunat de frumuseţea ei, uită totul, chiar
şi ce căuta acolo. Doamna de Rénal îşi repetase
întrebarea.
— Am venit ca să fiu preceptor, doamnă, spuse el în
sfârşit, ruşinându-se de lacrimile pe care şi le ştergea de
zor.
Doamna de Rénal rămase ca împietrită. Erau foarte
aproape unul de altul şi se priveau. Julien nu mai văzuse
niciodată o fiinţă atât de frumos îmbrăcată şi, mai ales, o
femeie cu tenul atât de strălucitor, vorbindu-i atât de
blând. Doamna de Rénal privea lacrimile mari prelinse pe
obrajii ţărănuşului, atât de palizi mai adineauri, şi atât de
îmbujoraţi acum. Şi începu să râdă, deodată, cu veselia
nebună a unei fetişcane; râdea de ea însăşi, nevenindu-i
să creadă în fericirea ei. Cum, acesta este preceptorul pe
care şi-l închipuise ca pe un popă murdar şi prost
îmbrăcat, venit să-i dojenească şi să-i bată copiii?!
— Cum, domnule, spuse ea în sfârşit, ştii latineşte?
Cuvântul „domnule” îl miră atât de mult pe Julien, încât îl
făcu să cadă pe gânduri o clipă.
— Da, doamnă, răspunse el sfios.
Doamna de Rénal era atât de fericită, încât îndrăzni
să-i spună lui Julien:
— N-o să-mi cerţi prea mult bieţii copilaşi, nu-i aşa?
— Eu, să-i cert? întrebă Julien mirat. De ce?
— Nu-i aşa, domnule, adăugă ea după o scurtă tăcere
şi cu o voce căreia fiecare clipă îi sporea tulburarea, nu-i
aşa că ai să fii bun cu ei? îmi făgăduieşti?
Să audă din nou spunându-i-se „domnule” cu toată
seriozitatea, şi asta s-o facă o doamnă atât de bine
îmbrăcată, întrecea tot ce-şi putuse închipui Julien: în
toate visurile de mărire ale copilăriei lui îşi zisese că nicio
adevărată doamnă nu va binevoi să-i vorbească dedt
atunci când va purta o uniformă strălucitoare. La rândul

36
Stendhal
ei, doamna de Rénal era înşelată de frumuseţea tenului,
de ochii mari, negri ai lui Julien şi de părul lui minunat,
care se încârlionţase mai mult ca de obicei, fiindcă, voind
să se răcorească, tânărul îşi vârâse capul în bazinul unei
fântâni publice. Spre marea ei bucurie, găsea o sfiiciune
de fetiţă la preceptorul acesta funest, de a cărui asprime
şi înfăţişare respingătoare se temuse atâta pentru copiii
ei. Contrastul dintre temerile avute şi ceea ce vedea cu
ochii era ceva cu totul neobişnuit pentru sufletul atât de
liniştit al doamnei de Rénal. În sfârsit, îşi veni în fire. Si se
miră că stă aşa, la poartă, cu tânărul acesta fără haină şi
aşa de aproape de el.
— Să intrăm, domnule, spuse ea stânjenită. Niciodată
un simţământ atât de plăcut nu tulburase mai profund
sufletul doamnei de Rénal, niciodată o apariţie atât de
fermecătoare nu se ivise după temeri mai neliniştitoare.
Aşadar, drăguţii ei de copii, pe care îi îngrijea ca pe ochii
din cap, n-aveau să cadă pe mâinile unui popă murdar şi
cicălitor. De cum intră în vestibul, se întoarse spre Julien,
care o urma sfios. Mirarea lui la vederea unei locuinţe atât
de frumoase era un farmec în plus pentru doamna de
Rénal. Ea nu putea să-şi creadă ochilor, i se părea, mai
ales, că preceptorul trebuie neapărat să poarte veşminte
negre.
— E adevărat, domnule, îl întrebă ea oprindu-se din
nou şi temându-se cumplit să nu se înşele, într-atât de
fericită o făcea credinţa, e adevărat că ştii latineşte?
Cuvintele acestea răscoliră orgoliul lui Julien şi risipiră
vraja care-l cuprinsese de-un sfert de oră încoace.
— Da, doamnă, îi răspunse el încercând să pară
nepăsător; ştiu latineşte la fel de bine ca şi părintele, şi
chiar, uneori, sfinţia-sa a avut bunătatea să-mi spună că
ştiu mai bine decât el.
Doamna de Rénal găsi că Julien, care se oprise la doi
paşi mai încolo, avea un aer foarte răutăcios. Ea se
apropie şi-i spuse cu glas scăzut:

37
 Roşu şi Negru
— Nu-i aşa că în primele zile n-o să-mi baţi copilaşii,
chiar dacă n-au să-şi ştie lecţiile?
Glasul atât de blând şi aproape rugător al unei
doamne atât de frumoase îl făcu dintr-o dată pe Julien să
uite ce datora faimei lui de latinist. Obrazul doamnei de
Rénal se afla lângă al lui; simţi parfumul veşmintelor de
vară ale unei femei, lucru atât de uimitor pentru un biet
ţăran. Se roşi foc şi spuse cu un oftat şi cu un glas sfârşit:
— Nu vă temeţi, doamnă, am să vă ascult întru totul.
Abia în clipa aceea, când îngrijorarea pentru copii i se
risipi cu desăvârşire, doamna de Rénal fu izbită de
neobişnuita frumuseţe a lui Julien. Linia aproape feminină
a trăsăturilor şi aerul lui stânjenit nu i se părură deloc
ridicole unei femei care era ea însăşi sfioasă. Înfăţişarea
virilă, de obicei considerată necesară pentru frumuseţea
unui bărbat, ar fi speriat-o.
— Câţi ani ai, domnule? îl întrebă ea pe Julien.
— Împlinesc curând nouăsprezece.
— Băiatul meu mai mare are unsprezece ani, urmă
doamna de Rénal pe deplin liniştită. Îţi va fi aproape un
camarad, şi-ai să-i poţi vorbi în aşa fel, încât să vă
înţelegeţi. Odată, taică-său a vrut să-l bată, şi copilul a
zăcut o săptămână întreagă, deşi de-abia îl atinsese.
„Câtă deosebire! gândi Julien. Pe mine chiar ieri m-a
bătut tata. Ce fericiţi sunt oamenii bogaţi!”
Doamna de Rénal începuse să urmărească cele mai
mici schimbări petrecute în sufletul preceptorului; îi lua
tristeţea drept timiditate şi voi să-l îmbărbăteze.
— Cum te cheamă, domnule? îl întrebă cu un accent şi
o graţie cărora Julien le simţi tot farmecul, fără să-şi dea
seama.
— Mă numesc Julien Sorel, doamnă. Şi tremur intrând
pentru prima oară în viaţa mea într-o casă străină; am
nevoie de ocrotirea dumneavoastră, am nevoie să-mi
iertaţi o mie de lucruri în primele zile. N-am fost niciodată
la liceu; eram prea sărac. N-am vorbit niciodată cu alţi

38
Stendhal
oameni, în afară de ruda mea, chirurgul-major, membru
al Legiunii de Onoare, şi de părintele Chélan. El vă poate
da referinţe bune despre mine. Fraţii mei m-au bătut
totdeauna, să nu-i credeţi dacă au să mă vorbească de
rău cumva. Iertaţi-mi greşelile, doamnă; n-o să le fac
niciodată cu intenţii rele.
În timpul acestui lung discurs Julien se liniştea treptat
şi o cerceta pe doamna de Rénal. Atât de mare este
efectul graţiei desăvârşite, atunci când e firească unei
femei şi mai ales când fiinţa pe care o împodobeşte nu se
gândeşte cu dinadinsul să fie graţioasă, încât Julien, care
se pricepea destul de bine la frumuseţea femeiască, ar fi
putut jura în clipa aceea că doamna de Rénal n-avea mai
mult de douăzeci de ani. Şi i se năzări pe neaşteptate
ideea îndrăzneaţă să-i sărute mâna. Dar, curând i se făcu
teamă de ideea lui. Peste o clipă, însă, îşi spuse: „Ar fi o
laşitate din partea mea să nu săvârşesc o faptă care ar
putea să-mi fie de folos şi să nu micşorez dispreţul pe
care probabil că doamna acesta îl are pentru un biet
muncitor, abia scăpat de la joagăr” Poate că lui Julien îi
dădură curaj şi cuvintele „băiat drăguţ” repetate de vreo
şase săptămâni încoace, în fiecare duminică, de câteva
fete. În răstimpul frământării acesteia sufleteşti, doamna
de Rénal îl sfătui în două-trei vorbe cum să-i ia pe copii.
Constrângerea pe care Julien şi-o impunea îl făcu din nou
să pălească. Stingherit, spuse:
— N-am să vă bat copiii niciodată, doamnă. V-o jur în
faţa lui Dumnezeu.
Şi, rostind cuvintele acestea, îndrăzni să-i ia mâna şi
s-o ducă la buze. Ea se miră de gestul lui şi gândi că s-ar
cuveni să se supere. Vremea fiind foarte călduroasă,
doamna de Rénal avea braţul gol sub şal, iar mişcarea lui
Julien, pentru a-i duce mâna la buze, i-l dezgoli în
întregime. După câteva clipe ea se mustră singură; i se
păruse că nu se indignase destul de repede.
Domnul de Rénal, care auzise glasuri, ieşi din

39
 Roşu şi Negru
cabinetul lui. Cu acelaşi aer măreţ şi patern pe care îl lua
la primărie când oficia o căsătorie, îi spuse lui Julien:
— Trebuie neapărat să-ţi vorbesc înainte de-a da ochii
cu copiii.
Apoi îl pofti pe Julien într-o încăpere şi o reţinu şi pe
soţia sa, care voia să-i lase singuri. După ce uşa fu
închisă, domnul de Rénal se aşeză, grav.
— Părintele mi-a spus că eşti un băiat cumsecade.
Aici, toată lumea îţi va da cinstirea cuvenită, iar eu, dacă
voi fi mulţumit, te voi ajuta până la urmă să-ţi faci o
situaţie. Vreau ca de-acum înainte să nu-ţi mai vezi nici
rudele, nici prietenii. Purtările lor nu pot folosi copiilor
mei. Iată treizeci şi şase de franci pentru prima lună; dar
îţi cer cuvântul că nu-i vei da niciun ban din suma asta
tatălui dumitale.
Domnul de Rénal îi purta pică bătrânului fiindcă fusese
mai şiret decât el.
— Acum, domnule, căci la porunca mea toată lumea
din casă îţi va spune domnule, şi vei simţi ce înseamnă să
intri în casa unor oameni aleşi, acum, domnule, socot că
n-ar fi nimerit ca fiii mei să te vadă în haină. Slugile l-au
văzut? o întrebă domnul de Rénal pe soţia sa.
— Nu, dragul meu, îi răspunse ea pierdută în gânduri.
— Cu atât mai bine. Îmbracă asta, îi spuse domnul de
Rénal tânărului mirat, dându-i o redingotă de-a lui. Şi-
acum, haide la domnul Durand, postăvarul.
Peste un ceas şi ceva, când domnul de Rénal se
întoarse cu noul preceptor îmbrăcat în negru din cap
până-n picioare, îşi găsi soţia şezând în acelaşi loc. Ea se
simţi liniştită de prezenţa lui Julien şi, privindu-l, uită să-i
mai fíe frică de el. Julien nu se mai gândea deloc la ea; în
ciuda neîncrederii în soartă şi în oameni, sufletul lui, în
clipa aceea, era ca al unui copil; i se părea că trăise ani
întregi din clipa când, cu trei ore mai înainte, tremurase în
biserică. Văzu însă înfăţişarea rece a doamnei de Rénal şi
pricepu că era mânioasă fiindcă îndrăznise să-i sărute

40
Stendhal
mâna. Dar simţământul de orgoliu pe care i-l dădea
atingerea veşmintelor, atât de diferite de cele purtate
până atunci, îl scotea din minţi şi dorea atât de mult să-şi
ascundă bucuria, încât toate mişcările lui aveau ceva
brusc şi nebunesc în ele. Doamna de Rénal îl privea
mirată.
— Trebuie să fii serios, domnule, dacă vrei să fii
respectat de copiii şi de slugile mele, îi spuse domnul de
Rénal.
— Domnule, îi răspunse Julien, mă stinghereşte
îmbrăcămintea asta nouă. Sunt un biet ţăran şi n-am
purtat niciodată decât haină. Dacă îmi daţi voie, m-aş
duce să mă încui în odaia mea.
— Cum ţi se pare noua noastră achiziţie? îşi întrebă
domnul de Rénal soţia.
Dintr-o pornire aproape instinctivă, şi de care cu
siguranţă că nu-şi dădu seama, doamna de Rénal îi
ascunse soţului ei adevărul.
— Nu sunt la fel de încântată pe cât eşti dumneata de
ţărănuşul ăsta. Te porţi cu el în aşa fel, încât o să devină
un obraznic pe care, în mai puţin de-o lună, vei fi nevoit
să-l dai afară.
— Ei, şi dacă-l dăm afară, mă va costa cel mult o sută
de franci, iar orăşelul Verrières se va obişnui să vadă un
preceptor la copiii domnului de Rénal. Nu mi-aş fi atins
scopul dacă l-aş fi lăsat pe Julien în boarfele lui de
lucrător. Dacă l-aş da afară, i-aş opri, bineînţeles,
costumul negru pe care i l-am comandat la postăvar. Şi
nu i-ar rămâne decât hainele de gata, găsite la croitor, cu
care l-am îmbrăcat.
Ora petrecută de Julien în odaia lui i se păru doamnei
de Rénal o clipă. Copiii, cărora le fusese anunţată sosirea
noului preceptor, o omorau cu întrebările. În sfârşit, Julien
se ivi. Era alt om. Ar fi greşit dacă s-ar spune că părea
grav: era gravitatea în carne şi oase. Fu prezentat copiilor
şi le vorbi cu un aer care-l miră până şi pe domnul de

41
 Roşu şi Negru
Rénal.
— Mă aflu aici, domnilor, le spuse el sfârşindu-şi
cuvântarea, ca să vă învăţ limba latină. Stiti ce înseamnă
să spui pe dinafară o lecţie. Iată sfânta Biblie, urmă el,
arătându-le un volum in-32, legat în piele neagră. Aici e
partea care cuprinde povestirea vieţii domnului nostru
Iisus Cristos, partea numită Noul Testament. Am să vă
pun deseori să spuneţi lecţiile pe de rost. Acum, însă,
puneţi-mi mie întrebări.
Adolphe, cel mai mare dintre copii, luase cartea.
— Deschide-o la întâmplare, urmă Julien, şi citeşte-mi
primul cuvânt dintr-un alineat. Voi spune pe de rost cartea
sfântă, legea purtării noastre, a tuturora, până când mă
veţi opri.
Adolphe deschise cartea, citi un cuvânt, şi Julien spuse
pe de rost întreaga pagină, cu aceeaşi uşurinţă cu care ar
fi vorbit franţuzeşte. Domnul de Rénal îşi privea
triumfător soţia. Copiii, văzând uimirea părinţilor,
deschiseseră ochii mari. Un servitor veni în uşa salonului.
Julien continuă să vorbească latineşte. Servitorul rămase
mai întâi nemişcat, apoi dispăru. Curând, se iviră la uşă
camerista doamnei şi bucătăreasa; Adolphe deschisese
cartea în opt locuri diferite şi Julien recitase mereu, cu
aceeaşi uşurinţă.
— Ah, doamne! ce preot tânăr şi drăguţ, spuse cu glas
tare bucătăreasa, o fată de treabă şi evlavioasă.
Amorul propriu al domnului de Rénal fusese însă
zgândărit; departe de-a se gândi să-l examineze pe
preceptor, el se căznea să-şi amintească vreun citat
latinesc. În sfârşit, izbuti să spună un vers din Horaţiu.
Julien nu ştia o boabă latineşte, în afară de Biblie. Şi
răspunse, încruntându-şi sprâncenele:
— Sfânta menire căreia mi-am închinat viata nu mi-a
îngăduit să citesc un poet atât de lumesc.
Domnul de Rénal cită o sumedenie de pretinse versuri
din Horaţiu. El le explică copiilor cine a fost Horaţiu, dar

42
Stendhal
copiii, muţi de admiraţie, nu-i ascultau deloc spusele. Ei îl
priveau pe Julien. Servitorii se aflau tot la uşă. Julien
socoti că ar fi nimerit să-şi prelungească examenul.
— Trebuie ca şi domnul Stanislas-Xavier să-mi arate
un pasaj din cartea sfântă, îi spuse el celui mai mic dintre
copii.
Micul Stanislas, grozav de mândru, citi cu chiu cu vai
primul cuvânt dintr-un alineat, iar Julien spuse pe dinafară
întreaga pagină. Şi, ca triumful domnului de Rénal să fie
desăvârşit, pe când Julien recita, intrară în salon domnul
Valenod, stăpânul celor mai frumoşi cai normanzi, şi
domnul Charcot de Maugiron, subprefectul judeţului.
Scena aceasta îl făcu pe Julien să câştige titlul de domn;
nici măcar servitorii nu cutezară să i-l refuze.
Seara, întregul Verrières năvăli la domnul de Rénal ca
să vadă minunea. Julien le răspundea tuturor cu un aer
posomorât, care îi ţinea la distanţă. Faima lui se răspândi
atât de repede în oraş, încât, peste câteva zile, domnul
de Rénal, temându-se să nu-i fie răpit, îi propuse să
semneze un angajament pe doi ani.
— Nu, domnule, răspunse Julien rece. Dacă veţi dori
să mă concediaţi, am să fiu silit să plec. Un angajament
care mă leagă numai pe mine, fără să vă oblige cu nimic
pe dumneavoastră, nu e drept şi îl refuz.
Julien ştiu să se poarte în aşa fel, încât, în mai puţin
de-o lună de la sosirea lui în casă, până şi domnul de
Rénal îl respecta. Fiindcă preotul era certat cu domnii de
Rénal şi Valenod, nimeni nu putu să trădeze vechea
pasiune a lui Julien pentru Napoleon, despre care el nu
pomenea decât cu groază.

43
 Roşu şi Negru

Capitolul VII
Potriviri sufleteşti

Ei nu se pricep să atingă
inimile decât jignindu-le.
UN MODERN

COPIII ÎL ADORAU. EL NU-I IUBEA

deloc. Gândurile îi erau în altă parte. Orice ar fi făcut
ţâncii ăştia nu-l scoteau din răbdări niciodată. Rece,
drept, nepăsător şi totuşi iubit, fiindcă sosirea lui
alungase oarecum plictiseala din casă, Julien fu un bun
preceptor. În ceea ce îl privea, nu simţea decât ură şi
scârbă pentru înalta societate în care era îngăduit, de
fapt, la coada mesei, ceea ce explica poate ura şi scârba.
La câteva prânzuri de gală abia îşi putu stăpâni ura faţă
de tot ce-l înconjura. Într-o zi de Sfântul Ludovic, mai ales,
pe când domnul Valenod dădea tonul conversaţiei în
salonul domnului de Rénal, Julien fu cât pe ce să se
trădeze şi fugi în grădină, pretextând că vrea să vadă
copiii. „Câte laude i se mai aduc cinstei! gândi el. Ai zice
că ea e singura virtute. Şi totuşi, câtă stimă, ce josnic
respect pentru un om care fără îndoială că şi-a dublat şi
şi-a întreit averea de când administrează bunurile
săracilor! Aş pune rămăşag că scoate câştiguri până şi din
fondurile hărăzite copiilor găsiţi, ale acestor sărmani a
căror nenorocire e şi mai sfântă decât a altora! Ah!
Monştrii! Monştrii! Şi eu, de asemenea, sunt un copil

44
Stendhal
găsit, urât de tată, de fraţii mei, de toată familia.”
Cu câteva zile înainte de Sfântul Ludovic, Julien,
plimbându-se singur prin dumbrava numită Belvedere,
aflată deasupra Drumului Credinţei, şi spunându-şi
rugăciunile zilnice, încercase zadarnic să-şi ocolească
fraţii, pe care-i văzuse venind de departe, pe-o potecă
singuratică. Văzând veşmintele negre, înfăţişarea nespus
de curată a fratelui lor şi dispreţul lui sincer pentru ei,
invidia muncitorilor acestora grosolani fusese aţâţată în
asemenea măsură, încât îl bătuseră până îl lăsaseră
leşinat şi plin de sânge. Doamna de Rénal, care se plimba
cu domnul Valenod şi cu subprefectul, ajunse din
întâmplare în dumbravă; când îl văzu, pe Julien întins la
pământ, îl crezu mort şi se sperie atât de tare, încât îl
făcu gelos pe domnul Valenod.
Domnul Valenod se alarmase însă prea devreme.
Julien, ce-i drept, găsea că doamna de Rénal e foarte
frumoasă, dar o ura tocmai din pricina frumuseţii ei,
prima stavilă care fusese cât pe ce să-i oprească în loc
calea norocului. Şi îi vorbea cât mai rar cu putinţă, ca s-o
facă să uite avântul care, în prima zi, îl îmboldise să-i
sărute mâna.
Élisa, camerista doamnei de Rénal, se îndrăgosti
curând de tânărul preceptor şi îi vorbea deseori stăpânei
despre el. Din pricină că domnişoara Élisa îl iubea, Julien
se alesese cu ura unuia dintre valeţi. Într-o bună zi îl auzi
spunându-i Élisei:
— De când a intrat în casă preceptorul ăsta jegos, nu
mai vrei să stai de vorbă cu mine.
Julien nu merita o asemenea ocară; dar instinctul lui
de băiat frumos îl făcu să-şi îngrijească şi mai mult
înfăţişarea. Ura domnului Valenod spori şi ea. Spunea pe
faţă că atâta cochetărie nu i se potrivea deloc unui tânăr
preot. Căci veşmântul pe care îl purta Julien aducea a
sutană.
Doamna de Rénal observă că Julien îi vorbea mai des

45
 Roşu şi Negru
decât de obicei domnişoarei Élisa şi află că discuţiile
acestea erau pricinuite de starea mai mult decât
sărăcăcioasă a rufelor tânărului. Avea atât de puţine rufe
de schimb, încât deseori era nevoit să le dea la spălat în
afară şi, pentru aceste mici treburi, Élisa îi era folositoare.
Nespusa lui sărăcie, pe care n-o bănuise, mişcă inima
doamnei de Rénal; simţi dorinţa să-i facă daruri, dar nu
îndrăzni, împotrivirea aceasta lăuntrică fu primul
simţământ penibil pe care i-l pricinui Julien. Până atunci,
cuvântul Julien fusese pentru ea asemănător cu un
sentiment de bucurie curată şi pe de-a-ntregul
intelectuală. Frământată de gândul sărăciei lui Julien,
doamna de Rénal îi spuse soţului ei să-i dăruiască nişte
rufe.
— Cât te înşeli! îi răspunse el. Cum! să-i facem daruri
unui om de care suntem cu desăvârşire mulţumiţi şi care
ne slujeşte foarte bine? Doar dacă s-ar lăsa pe tânjală ar
fí nevoie să-i stimulăm zelul…
Doamna de Rénal se simţi umilită de felul acesta de-a
privi lucrurile, de care nu-şi dăduse seama până la sosirea
lui Julien. Şi de câte ori vedea curăţenia desăvârşită a
ţinutei, de altfel foarte simplă, a tânărului preceptor, îşi
spunea: „Bietul băiat, cum s-o fi descurcând?”
Încetul cu încetul, în loc să fie necăjită, i se făcu milă
că lui Julien îi lipseau atâtea.
Doamna de Rénal era una dintre provincialele acelea
pe care, în primele două săptămâni după ce le-ai
cunoscut, le poţi crede cu mare uşurinţă nişte prostuţe. N-
avea deloc experienţa vieţii şi nu era preocupată să
vorbească, înzestrată cu o fire gingaşă şi dispreţuitoare,
instinctul fericirii, firesc tuturor fiinţelor, o făcea să nu dea
mai niciodată atenţie faptelor oamenilor grosolani în
mijlocul cărora o aruncase soarta. Dacă ar fi primit măcar
un dram de cultură, naturaleţea şi vioiciunea gândirii i-ar
fi ieşit la iveală. Dar, în calitatea ei de moştenitoare,
fusese crescută la preacuvioasele călugăriţe de la Sacré-

46
Stendhal
Coeur22, însufleţite de-o ură pătimaşă împotriva
francezilor duşmani ai iezuitismului23.
Doamna de Rénal avusese destul bun-simţ să uite
curând, ca pe ceva absurd, tot ce învăţase la mănăstire;
dar, cum nu pusese nimic în loc, ajunsese să nu mai ştie
nimic. Linguşirile care i se adresaseră de timpuriu, în
calitatea ei de moştenitoare a unei mari averi şi o
înclinare statornică spre evlavia pătimaşă îi făuriseră un
fel de a trăi cu totul lăuntric. Sub aparenţa unei
desăvârşite îngăduinţe şi a unei depline renunţări de a-şi
exercita voinţa, pe care soţii din Verrières o dădeau drept
pildă soţiilor lor şi care constituia mândria domnului de
Rénal, purtarea ei obişnuită era, de fapt, rezultatul celei
mai trufaşe firi. Cutare principesă, dată drept pildă de
îngâmfare, lua cu mult mai mult în seamă faptele nobililor
de la curtea ei decât lua în seamă femeia aceasta, atât de
blânda şi de modestă în aparenţă, cuvintele şi faptele
soţului ei. Până la sosirea lui Julien nu o interesaseră cu
adevărat decât copiii. Bolile lor uşoare, necazurile,
bucuriile lor mărunte absorbeau întreaga sensibilitate a
fiinţei acesteia care, în toată viaţa ei, nu-l adorase decât
pe Dumnezeu, când fusese la călugăriţele din Besançon.
Fără să binevoiască a se destăinui cuiva, dacă vreunul
din băieţi avea o simplă febră, ea suferea de parcă i-ar fi
murit copilul. În primii ani ai căsniciei, un hohot de râs, o
mişcare din umeri însoţită de vreo maximă trivială îi
întâmpinase întotdeauna destăinuirile unor asemenea
necazuri, atunci când nevoia de-a le împărtăşi cuiva o
împinsese spre soţul ei. Asemenea glume, mai ales când
era vorba de bolile copiilor, străpungeau inima doamnei
de Rénal. Iată ce găsise în locul linguşirilor stăruitoare şi
mieroase din mănăstirea iezuită în care îşi petrecuse
22
Călugăriţele şi adoratoarele laice ale acestui ordin religios erau sub
directa influenţă a iezuiţilor.
23
Iezuiţi, membri ai unui ordin militant de călugări catolici, întemeiat
în anul 1534 de către Ignaţiu de Loyola pentru a lupta împotriva
Reformei.
47
 Roşu şi Negru
tinereţea. Educaţia i-o făcuse durerea. Prea mândră ca să-
şi împărtăşească aceste mâhniri chiar şi prietenei sale,
doamna Derville, îşi închipuia că toţi bărbaţii sunt ca soţul
ei, ca domnul Valenod şi ca subprefectul Charcot de
Maugiron. Grosolănia şi nesimţirea brutală faţă de tot ce
nu aducea bani, ranguri sau decoraţii, ura oarbă
împotriva oricărui fel de judecată care îl contraria i se
păreau la fel de fireşti pentru bărbaţi ca şi faptul că
purtau cizme şi pălării de pâslă.
După ani îndelungaţi, doamna de Rénal nu se putuse
încă obişnui cu oamenii aceştia ai banului, în mijlocul
cărora era nevoită să trăiască.
Iată cheia succesului dobândit de un tărănuş ca Julien.
Doamna de Rénal găsi plăceri tainice şi strălucitoare de
farmecul noutăţii în simpatia pentru fiinţa aceasta nobilă
şi mândră. Îi iertă curând stângăcia fără margini care-i
sporea farmecul şi asprimea purtărilor, pe care izbuti să i
le îndrepte. Şi găsi că merita osteneala să-l asculţi, chiar
dacă ar fi vorbit despre lucrurile cele mai obişnuite, chiar
dacă ar fi vorbit despre un biet câine strivit, pe când
străbătea strada, de căruţa vreunui ţăran ce trecuse în
goană. Priveliştea unei asemenea întâmplări dureroase îi
prilejuia domnului de Rénal un râs grosolan, în timp ce ea
vedea cum frumoasele sprâncene negre şi bine arcuite
ale lui Julien se încruntă. Mărinimia, nobleţea sufletească,
omenia i se părură încetul cu încetul că nu există decât la
preotul acesta tânăr. Şi simţi pentru el toată simpatia şi
chiar admiraţia pe care asemenea virtuţi le zămislesc în
sufletele alese.
La Paris, situaţia lui Julien faţă de doamna de Rénal ar
fi fost repede simplificată; dar, la Paris, dragostea se
naşte din romane. Tânărul preceptor şi sfioasa lui stăpână
şi-ar fi găsit în trei sau patru romane, ba chiar şi în cuple-
lele de pe scena teatrului Gymnase24, limpezirea situaţiei

24
Teatru parizian, inaugurat tn anul 1820, al cănii repertoriu era
îndeosebi alcătuit din comedii uşoare şi vodeviluri.
48
Stendhal
lor. Romanele le-ar fi arătat ce rol să joace, le-ar fi arătat
ce model să imite, iar vanitatea l-ar fi împins pe Julien,
mai devreme sau mai târziu, să urmeze modelul; deşi fără
nicio plăcere şi poate chiar cu dezgust.
Într-un orăşel din Aveyron sau din Pirinei, datorită
climatului fierbinte, cel mai mic prilej ar fi devenit
hotărâtor. Dar sub cerurile noastre mai posace, un tânăr
sărac, şi care nu-i ambiţios decât pentru că delicateţea
inimii îl împinge către unele din plăcerile aduse de bani,
vede zilnic o femeie de treizeci de ani, cinstită cu
adevărat, ocupându-se numai de copiii ei şi neluând
niciodată ca pildă de purtare ce-i scris în romane. Totul
merge încet, totul se face cu picătura în orăşelele de
provincie, unde există mai multă naturaleţe.
Adesea, gândindu-se la sărăcia tânărului preceptor,
doamna de Rénal se înduioşa până la lacrimi. Julien o
surprinse, într-o bună zi, plângând de-a binelea.
— Vai, doamnă, vi s-a întâmplat vreo nenorocire?
— Nu, dragul meu, îi răspunse ea. Cheamă copiii şi hai
să ne plimbăm.
Îl luă de braţ şi se sprijini într-un fel care lui Julien i se
păru ciudat. Era pentru prima oară când îi spunea „dragul
meu”.
Spre sfârşitul plimbării, Julien băgă de seamă că
doamna de Rénal se roşea mereu. Încetinise pasul.
— Ţi s-o fi povestit, poate, că sunt unica moştenitoare
a unei mătuşi foarte bogate, care locuieşte la Besançon,
spuse ea fără să-l privească. Mătuşa mea mă copleşeşte
cu daruri… Copiii mei fac progrese… atât de uimitoare…
încât aş vrea să te rog să primeşti un mic dar, ca semn al
recunoştinţei mele. E vorba doar de câţiva ludovici, ca să-
ţi faci rufărie. Dar… adăugă ea roşindu-se toată, şi nu mai
scoase o vorbă…
— Ce, doamnă? întrebă Julien.
— Ar fi inutil să-i pomeneşti soţului meu despre asta,
urmă ea, plecând capul.

49
 Roşu şi Negru
— Sunt un om de rând, doamnă, dar nu sunt josnic,
spuse Julien şi se opri cu ochii scăpărând de mânie şi
îndreptându-şi spinarea. La asta nu v-aţi gândit îndeajuns.
Aş fi mai josnic decât o slugă dacă m-aş apuca să-i
ascund domnului de Rénal orice în legătură cu banii mei.
Doamna de Rénal înmărmurise.
— Domnul primar, continuă Julien, mi-a dat de cinci ori
câte treizeci şi şase de franci de când locuiesc în casa
domniei-sale. Sunt gata să-i arăt carnetul meu de
cheltuieli domnului de Rénal sau oricui, chiar domnului
Valenod, care mă urăşte.
După izbucnirea aceasta, doamna de Rénal rămăsese
palidă şi tremurândă, iar plimbarea se sfârşi fără ca
niciunul, nici celălalt să mai poată găsi vreun alt subiect
de vorbă. S-o iubească pe doamna de Rénal deveni un
lucru din ce în ce mai cu neputinţă pentru inima
orgolioasă a lui Julien; cât despre ea, îl respecta, îl
admira: fusese certată. Sub cuvânt că repară înjosirea pe
care i-o pricinuise fără voie, doamna de Rénal îşi îngădui
să-i arate grija cea mai duioasă. Noutatea purtării
acesteia fu, timp de o săptămână, un prilej de fericire
pentru ea. Ca urmare, mânia lui Julien se mai potoli; era
însă departe de a vedea în toate astea vreun semn de
simpatie.
„Iată cum sunt oamenii bogaţi, îşi spunea el. Te
umilesc şi apoi cred că pot să îndrepte totul prin câteva
maimuţăreli!”
Inima doamnei de Rénal era prea plină şi prea
nevinovată pentru ca, în ciuda hotărârii luate, să nu-i
povestească soţului ei propunerea făcută lui Julien şi felul
în care fusese respinsă.
— Cum, rosti domnul de Rénal foarte supărat, ai putut
tolera un refuz din partea unui servitor?
Şi pentru că doamna de Rénal protesta împotriva
acestui cuvânt:
— Vorbesc, doamnă, ca răposatul principe de Condé

50
Stendhal
când i-a prezentat noii sale soţii pe şambelani: Toţi
oamenii ăştia, a spus el, sunt servitorii noştri. Ţi-am citit
pasajul acesta din Memoriile lui Besenval25, neapărat
trebuitor pentru păstrarea rangului. Orice om care, nefiind
gentilom, trăieşte în casa ta şi primeşte o leafă îţi este
slugă. Mă duc să-i spun câteva cuvinte acestui domn
Julien şi să-i dau o sută de franci.
— Ah! dragul meu, spuse doamna de Rénal
tremurând, măcar n-o face de faţă cu slugile!
— Da, s-ar putea ca ele să fie geloase, şi pe bună
dreptate, aprobă soţul depărtându-se şi gândindu-se la
mărimea sumei.
Doamna de Rénal se prăbuşi pe un scaun, aproape
leşinată de durere. „O să-l umilească pe Julien, din vina
mea!” I se făcu silă de soţul ei şi-şi ascunse fata în palme.
Îşi făgădui să nu-i mai destăinuiască niciodată nimic.
Când dădu ochii cu Julien tremura toată, inima i se
făcuse atât de mică, încât nu izbuti să rostească măcar
un cuvinţel. În zăpăceala ei, îi luă mâinile şi i le strânse.
— Dragul meu, întrebă ea în sfârşit, eşti mulţumit de
soţul meu?
— Cum să nu fiu? îi răspunse Julien cu un zâmbet
amar. Mi-a dăruit o sută de franci.
Doamna de Rénal îl privi nesigură.
— Dă-mi braţul, spuse ea în cele din urmă cu un
accent de dârzenie, pe care Julien nu i-l cunoscuse până
atunci.
Cuteză să meargă până la librarul din Verrières, cu
toată îngrozitoarea faimă de liberalism a acestuia. Acolo
alese, de zece ludovici, cărţi pentru copiii ei. Dar cărţile
alese erau cele pe care ştia că le doreşte Julien. Şi ceru ca
acolo, în dugheana librarului, fiecare dintre copii să-şi
scrie numele pe cărţile primite. În timp ce doamna de
Rénal se simţea fericită de felul cum îndrăznise să-şi

25
Baronul de Besenval (1722-1791) ofiţer elveţian în serviciul Franţei,
autor al unor Memorii foarte gustate de Stendhal.
51
 Roşu şi Negru
îndrepte greşeala faţă de Julien, acesta era uimit de
mulţimea cărţilor văzute la librar. Nu avusese niciodată
curajul să pună piciorul într-un loc atât de lumesc; îi bătea
inima. Departe de a-şi da osteneala să bănuie ce anume
frământa sufletul doamnei de Rénal, se adâncise în
gânduri asupra posibilităţilor pe care le-ar avea un tânăr
student în teologie să-şi procure câteva din cărţile acelea.
În sfârşit, chibzui că s-ar putea, cu oarecare dibăcie, să-l
convingă pe domnul de Rénal despre necesitatea de-a da
ca subiecte de teme pentru fiii lui, istoria gentilomilor
celebri născuţi în provincie. După o lună de osteneli,
Julien văzu înfăptuindu-i-se ideea, şi asta în asemenea
măsură, încât, peste câtăva vreme îndrăzni, vorbindu-i
domnului de Rénal, să-i propună un lucru cu mult mai
neplăcut nobilului primar: era vorba să contribuie la
îmbogăţirea unui liberal, luând un abonament la librar.
Domnul de Rénal recunoştea că ar fi bine să i se dea fiului
său mai mare ideea de visu26 în legătură cu mai multe
lucrări despre care auzea pomenindu-se în discuţii, însă
atunci când va ajunge la Şcoala militară. Julien vedea că
domnul primar se încăpăţâna să nu meargă mai departe.
Bănuia un motiv ascuns, dar nu putea ghici care anume.
— Mă gândeam, domnule, îi spuse el într-o zi, că ar fi
o mare necuviinţă ca numele unui nobil adevărat, al unui
Rénal, de pildă, să apară în registrele murdare ale
librarului.
Fruntea domnului de Rénal se însenină.
— De asemenea, ar fi o notă destul de rea pentru un
biet student în teologie dacă s-ar descoperi într-o bună zi
că numele lui a figurat în registrul unui librar care
împrumută cărţi, continuă Julien pe un ton şi mai umil.
Liberalii m-ar putea acuza că am cerut cărţile cele mai
nelegiuite; cine ştie dacă n-ar merge până acolo încât să
înşire în urma numelui meu titlurile cărţilor celor mai
păcătoase.
26
Verificată cu ochii lui (lat.).
52
Stendhal
Dar preceptorul se depărta de ceea ce urmărea.
Vedea aşternându-se iar pe chipul primarului o expresie
de stinghereală şi de supărare. Julien tăcu.
„L-am prins”, îşi spuse el.
Peste câteva zile, cel mai mare dintre copii îl întrebă,
în faţa domnului de Rénal, despre o carte anunţată în La
Quotidienne27.
— Ca să nu prilejuim nicio urmă de triumf iacobinilor şi
ca să mi se dea, totuşi, putinţa de a-i răspunde domnului
Adolphe, spuse tânărul preceptor, am putea face un
abonament la librar pe numele celui mai neînsemnat
dintre servitorii dumneavoastră.
— Iată o idee care nu-i rea deloc, aprobă domnul de
Rénal cât se poate de vesel.
— Totuşi, urmă Julien cu aerul acela grav şi nefericit
care li se potriveşte atât de bine unora când văd că sunt
pe cale să dobândească anumite lucruri multă vreme
râvnite, ar trebui specificat că servitorul nu are dreptul să
ia niciun roman. O dată intrate în casă, cărţile acestea
primejdioase ar putea strica minţile fetelor care o slujesc
pe doamna, şi chiar a servitorului însuşi.
— Nu uita că mai sunt şi pamfletele politice, adăugă
domnul de Rénal cu un aer de superioritate, voind să-şi
ascundă admiraţia pentru savanta cale de mijloc
născocită de preceptorul copiilor săi.
Viaţa lui Julien era alcătuită, aşadar,dintr-o serie de
mici tocmeli, iar reuşita lor îl absorbea cu mult mai mult
decât văditul sentiment de simpatie pe care n-ar fi depins
decât de el ca să-l citească în inima doamnei de Rénal.
Şi în casa primarului din Verrières îşi păstrase poziţia
morală a întregii lui vieţi de până atunci. Acolo, ca şi la
joagărul tatălui său, îi dispreţuia profund pe cei alături de
care trăia, şi era urât de ei. Zilnic, din povestirile
subprefectului, ale domnului Valenod sau ale altor

27
Ziar monarhist fondat în 1792, organul oficial al aristocraţiei şi al
clerului.
53
 Roşu şi Negru
prieteni de-ai casei, în legătură cu lucrurile petrecute sub
ochii lor, vedea cât de puţin seamănă realitatea cu
părerile acestora. Dacă o faptă oarecare i se părea
minunată, tocmai ea era defăimată de cei din preajma lui.
Şi îşi spunea întruna, în gând: „Ce monştri, sau ce proşti!”
Nostim era faptul că, de cele mai multe ori, cu toată
mândria lui, nu înţelegea o boabă din câte se discutau.
De când se ştia pe lume, nu vorbise cinstit decât cu
bătrânul chirurg-major. În afara câtorva lucruri privitoare
la campaniile lui Bonaparte în Italia sau la chirurgie,
habar n-avea de nimic. Curajul lui tineresc îl îndemna să
asculte cu plăcere povestiri amănunţite despre operaţiile
cele mai dureroase. Şi îşi spunea „Eu nici n-aş fi clipit”
Prima dată când doamna de Rénal încercă să discute
cu el alte lucruri decât despre educaţia copiilor, Julien se
porni să-i vorbească despre operaţiile chirurgicale. Ea păli
şi-l rugă să înceteze.
Despre altceva Julien nu ştia nimic. Astfel, trăind
alături de doamna de Rénal, tăcerea cea mai ciudată se
statornicea între ei de cum rămâneau singuri. În salon,
oricât de umilă i-ar fi fost ţinuta, ea îi găsea o mare
superioritate intelectuală faţă de toţi cei ce veneau în
casă. Dacă rămâneau însă o clipă singuri, îl simţea
stingherit. Şi era neliniştită din pricina aceasta, căci
instinctul de femeie îi spunea că stinghereala lui n-avea
nimic drăgăstos.
După nu ştiu ce idee luată din vreo povestire despre
înalta societate, aşa cum o văzuse bătrânul chirurg-major,
de îndată ce se aşternea tăcerea în vreun loc unde se afla
si o femeie, Julien se simţea umilit, ca şi cum totul s-ar fi
petrecut din vina lui. Iar simţământul acesta îi era de-o
sută de ori mai greu de îndurat atunci când se afla între
patru ochi cu cineva. Imaginaţia, plină de noţiunile cele
mai exagerate, cele mai ridicol înflăcărate despre ceea ce
trebuie să spună un bărbat atunci când se află singur cu o
femeie, nu-i dăruia, în tulburarea ei, decât idei cu

54
Stendhal
neputinţă de admis. Sufletul îi plutea în nori şi totuşi nu
putea să se smulgă din tăcerea cea mai umilitoare. Astfel,
în timpul lungilor plimbări cu doamna de Rénal şi cu
copiii, asprimea înfăţişării lui era sporită de chinurile cele
mai cumplite. Julien se dispreţuia profund. Dacă, din
nenorocire, încerca să deschidă gura, ajungea să spună
lucrurile cele mai ridicole. Şi, ca o culme a nenorocirii, îşi
vedea şi-şi exagera absurditatea; dar ceea ce nu vedea
era expresia ochilor lui atât de frumoşi şi arătând un
suflet atât de înflăcărat, încât, aşa cum li se întâmplă
actorilor de mare talent, ei dădeau uneori un tâlc plin de
farmec unor lucruri care nu-l aveau. Doamna de Rénal
observă că, atunci când rămânea singur cu ea, Julien nu
izbutea să spună nimic ca lumea decât dacă vreo
întâmplare neprevăzută îl distra şi-l făcea să nu se mai
gândească la rostirea frazelor alese. Cum prietenii casei
nu prea o răsfăţau cu idei noi şi strălucitoare, sclipirile
minţii lui Julien îi făceau nespusă plăcere.
De la căderea lui Napoleon, orice urmă de curtenie
este alungată cu asprime din moravurile provinciale.
Oamenii se tem să nu fie destituiţi. Lichelele caută un
sprijin în congregaţie iar ipocrizia a progresat grozav,
până şi în păturile liberale. Plictiseala sporeşte enorm.
Alte plăceri decât cititul şi agricultura nu mai există.
Doamna de Rénal, moştenitoare bogată a unei mătuşi
habotnice, măritată la şaisprezece ani cu un nobil de viţă,
nu văzuse şi nu simţise în viaţa ei nimic care să semene
cât de cât cu dragostea. Despre dragoste nu-i vorbise
nimeni în afară de duhovnicul ei, preacumsecadele
părinte Chélan, în legătură cu insistenţele domnului
Valenod, şi i-o zugrăvise în culori atât de dezgustătoare,
încât nu şi-o putea înfăţişa altfel decât ca pe desfrânarea
cea mai josnică. Dragostea aflată din puţinele romane pe
care întâmplarea i le pusese sub ochi, o socotea cu totul
excepţională şi chiar cu totul în afara naturii. Datorită
ignoranţei acesteia, doamna de Rénal, pe deplin fericită şi

55
 Roşu şi Negru
cu gândul numai la Julien, era departe de a-şi face cea
mai mică mustrare.

56
Stendhal

Capitolul VIII
Mici întâmplări

Then there were sighs, the deeper for,

suppression,
And stolen glances, sweeter for the theft,
And buming blushes, though for no transgression.

DON JUAN, c. 1. st. 7428

BLÂNDEŢEA ÎNGEREASCĂ PE
care doamna de Rénal o datora firii ei şi stării de fericire
actuală era tulburată într-o oarecare măsură când se
gândea la Élisa, camerista ei. Fata căpătase o moştenire
şi se spovedise părintelui Chélan, mărturisindu-i gândul
de-a se mărita cu Julien. Preotul se bucură din toată inima
de norocul prietenului său, dar mare îi fu mirarea când
Julien îi răspunse, cu o hotărâre de neclintit, că oferta
domnişoarei Élisa nu-i putea conveni.
— Ia seama, fiul meu, la ce se petrece în inima ta, îi
spuse preotul încruntând sprâncenele; eu te felicit pentru
sfânta chemare pe care o simţi, dacă numai din pricina ei
dispreţuieşti o avere mai mult decât îndestulătoare. S-au
împlinit cincizeci şi şase de ani de când păstoresc în

28
A fost apoi oftatul, ascuns, deci mai amar.
Au fost priviri furişe, mai dulci, fiind furate.
Obrajii, fără vină, arzând parcă de jar.
Stanţe din poemul Don Juan de Byron (n.t.).
57
 Roşu şi Negru
Verrières. Şi totuşi, după cât se pare, voi fi dat afară din
slujbă. Asta mă mâhneşte, deşi am un venit de opt sute
de livre. Şi îţi spun asemenea lucruri, ca să nu-ţi faci iluzii
despre starea de preot. Dacă te gândeşti să te dai bine pe
lângă cei mari, pieirea veşnică te aşteaptă fără greş. Ai
putea să faci avere, dar va trebui să-i vatămi pe cei
sărmani şi nefericiţi, să-l linguşeşti pe subprefect, pe
primar, pe omul cu vază şi să-i slujeşti patimile. Purtarea
asta, care în lume se cheamă a şti să trăieşti, poate,
pentru un mirean, să nu însemne numaidecât pierderea
mântuirii sufleteşti, dar preoţii n-au încotro: ei trebuie să
strângă avuţie sau în lumea asta, sau în lumea cealaltă,
cale de mijloc nu există. Du-te, dragul meu, chibzuieşte
bine şi întoarce-te peste trei zile să-mi dai un răspuns
hotărât. Desluşesc cu mâhnire în străfundul firii tale o
tainică înflăcărare care nu-mi vesteşte cumpătarea şi
renunţarea desăvârşită la bunurile pământeşti,
trebuincioase unui preot. Mintea ta ageră mă face să
nădăjduiesc în bine: dar îngăduie-mi să-ţi spun, adăugă
bunul preot cu ochii în lacrimi, dacă ai fi preot, aş tremura
pentru mântuirea ta.
Julien se ruşina de emoţia care îl cuprinsese; pentru
prima dată în viaţă vedea că e iubit; plânse cu o duioşie
fără seamăn şi se duse să-şi ascundă lacrimile în pădurea
cea mare de deasupra orăşelului.
„De ce mă aflu în starea asta? se întrebă el în sfârşit.
Simt că aş putea să-mi dau de-o sută de ori viaţa pentru
bunul părinte Chélan, şi totuşi, ei mi-a dovedit mai
adineauri că nu sunt decât un neghiob. Pe el, mai ales,
trebuie să-l înşel, şi tocmai el m-a dibuit. Înflăcărarea
tainică despre care îmi vorbeşte e dorinţa mea de-a
ajunge. El mă crede nevrednic pentru preoţie, şi asta
tocmai când îmi închipuiam că jertfirea unui venit de
cincizeci de ludovici o să-i facă cea mai înaltă părere
despre cucernicia şi chemarea mea.
În viitor, urmă Julien, n-o să mă bizui decât pe acele

58
Stendhal
trăsături ale caracterului meu pe care le-am pus la
încercare. Cine ar fi crezut că o să-mi placă să lăcrimez!
Că-l voi iubi pe cel ce îmi va dovedi că nu sunt decât un
prost!”
Trei zile mai târziu Julien găsise motivul pe care ar fi
trebuit să-l folosească din prima zi; motivul acesta era o
calomnie, dar ce-are a face? Îi mărturisi preotului, cu
multă şovăială în glas, că, din pricini pe care nu le putea
spune, ca să nu dăuneze altcuiva, respinsese de la
început căsătoria plănuită. Aşa, fireşte, nu dădea vina pe
purtarea Élisei. Părintele Chélan găsi în gesturile lui o
înflăcărare prea lumească, întru totul deosebită de aceea
care ar fi trebuit să-l însufleţească pe un tânăr preot.
— Dragul meu, îi spuse el, mai degrabă fă-te un
gospodar de treabă, cinstit de oameni şi cu ştiinţă de
carte, decât un preot fără chemare.
La aceste noi dojeni Julien răspunse cu multă iscusinţă
în ce priveşte potriveala vorbelor: găsi cuvintele pe care
le-ar fi rostit un tânăr seminarist plin de râvnă; dar tonul
cu care le rostea şi focul rău ascuns care îi licărea în
priviri îl neliniştiră pe părintele Chélan.
Totuşi nu trebuie să-i prevedem un viitor prea negru
lui Julien; el născocea corect cuvintele unei făţărnicii
viclene şi prudente. Şi asta nu e rău pentru vârsta lui. Cât
despre ton şi gesturi, să nu uităm că trăise printre ţărani;
până atunci nu avusese încă prilejul să vadă marile
modele. Mai apoi, de cum i-a fost dat să se apropie de
dumnealor, şi gesturile, şi cuvintele i-au devenii
admirabile.
Doamna de Rénal se miră că averea de curând
dobândită n-o făcea mai fericită pe camerista ci o vedea
ducându-se mereu la preot şi întorcându-se cu ochii
plânşi; până la urmă, Élisa îi vorbi despre măritişul ei.
Doamna de Rénal se crezu bolnavă; un soi de friguri o
împiedicau să-şi găsească somnul; nu mai trăia decât
atunci când îi avea sub ochi pe cameristă sau pe Julien.

59
 Roşu şi Negru
Nu-şi putea lua gândul de la ei şi de la fericirea pe care o
vor găsi în căsnicie. Sărăcia căsuţei, unde venitul de
cincizeci de ludovici avea să-i silească să-şi ducă traiul, o
vedea zugrăvită în culori încântătoare. Julien s-ar fi putut
prea bine să ajungă avocat în Bray, la subprefectură,
două leghe mai departe de Verrières, şi atunci ar putea
să-l mai vadă din când în când.
Crezu cu toată sinceritatea că are să-şi piardă minţile;
i-o spuse chiar soţului ei şi, în cele din urmă, căzu la pat.
Seara, pe când camerista o servea, băgă de seamă că
fata plângea. În clipa aceea, o ura din tot sufletul şi
tocmai o repezise. Dar îi ceru iertare. Lacrimile Élisei
curseră şi mai îmbelşugate; fata spuse că, dacă stăpâna i-
ar îngădui, i-ar povesti toată nenorocirea ei.
— Vorbeşte, îi răspunse doamna de Rénal.
— Ei bine, doamnă, el nu mă vrea. Pesemne că
răuvoitorii i-au spus cine ştie ce despre mine şi îi crede.
— Cine nu te vrea? întrebă doamna de Rénal abia
respirând.
— Cine altul, doamnă, dacă nu domnul Julien?
răspunse camerista suspinând. Părintele n-a putut să-i
biruie împotrivirea; căci părintele găseşte că nu trebuie să
respingi o fată cinstită doar fiindcă a fost cameristă. La
urma urmei, tatăl domnului Julien nu-i altceva decât un
cherestegiu; şi, chiar el… cum îşi câştiga pâinea înainte
de-a intra la dumneavoastră?
Doamna de Rénal n-o mai asculta. Preamulta fericire
aproape că îi răpise minţile. Ceru să-i repete de mai multe
ori că Julien refuzase de-a binelea şi că refuzul lui nu
îngăduia să revină la o hotărâre mai înţeleaptă.
— Vreau să fac eu o ultimă încercare, îi spuse ea
cameristei, îi voi vorbi domnului Julien.
A doua zi, după-prânz, doamna de Rénal îşi dărui
desfătătoarea voluptate de a pleda cauza rivalei sale şi
de a vedea mâna şi averea Élisei refuzate întruna, timp
de o oră întreagă.

60
Stendhal
Încetul cu încetul, Julien lăsă deoparte cuvintele
măsurate şi răspunse până la urmă cu mai multă judecată
mustrărilor cuminţi ale doamnei de Rénal. Ea nu se putea
împotrivi valului de fericire care îi năpădise sufletul după
atâtea zile de deznădejde. Şi i se făcu rău. Când fu dusă
şi aşezată în camera ei, ceru să rămână singură. Era
profund uimită.
„Nu cumva sunt îndrăgostită de Julien?” se întrebă ea
în sfârşit.
Descoperirea aceasta, care în orice altă clipă i-ar fi
adus remuşcări şi zbucium adânc, nu i se păru decât un
spectacol neobişnuit, dar aproape indiferent. În inima ei,
istovită de câte îndurase, nu-şi mai găsea loc
sensibilitatea necesară pasiunii.
Doamna de Rénal încercă să lucreze, dar căzu într-un
somn adânc: când se trezi, nu se sperie pe cât ar fi
trebuit. Era prea fericită ca să mai poată lua ceva în nume
de rău. Naivă şi nevinovată, provinciala aceasta
cumsecade nu-şi chinuise niciodată inima încercând să-i
smulgă puţină simţire fată de vreo nouă nuanţă de
sentiment sau de ne-norocire. Absorbită cu totul, până la
venirea lui Julien, de roboteala nesfârşită care, departe de
Paris, este o lege pentru orice bună mamă de familie,
doamna de Rénal se gândea la pasiuni aşa cum ne
gândim noi la loterie: înşelătorie sigură şi fericire căutată
de cei fără minte.
Clopotul vesti ora cinci. Doamna de Rénal se roşi toată
când auzi glasul lui Julien care-i aducea pe copii. Mai
îndemânatică de când iubea, ca să poată explica de ce
roşise, se plânse că o doare îngrozitor capul.
— Uite, aşa sunt toate femeile, îi răspunse domnul de
Rénal râzând în hohote. Todeauna e câte ceva de dres la
maşinile astea.
Deşi obişnuită cu asemene glume, ionul lui o jigni pe
doamna de Rénal. Ca să uiie, îl privi pe Julien. Şi, dacă ar
fi fost cel mai urâi om din lume, în clipa aceea mi i-ar fi

61
 Roşu şi Negru
plăcut.
Imitator grijuliu al obiceiurilor aristocraţilor, domnul de
Rénal se mută, o dată cu venirea primelor zile frumoase
ale primăverii, la Vergy, satul devenit celebru prin
aventura tragică a Gabriellei29. La câteva sute de paşi
depărtare de ruinele atât de pitoreşti ale străvechii
biserici gotice, domnul de Rénal avea un vechi castel cu
patru turnuri şi o grădină întocmită după
modelul.œteltelajinile-ries, cu numeroase tufe de merişor
si cu alei de castani tunşi de două ori pe an. O livadă
vecină, plantată cu meri, era locul de plimbare. La capătul
livezii se aflau vreo opt sau zece nuci măreţi; frunzişurile
lor uriaşe se ridicau la peste douăzeci de metri înălţime.
— Fiecare din blestemaţii ăştia de nuci, spunea
domnul de Rénal de câte ori soţia lui îl admira, mă costă
recolta de pe o jumătate de pogon. Grâul nu poate creşte
la umbra lor.
Priveliştea de la ţară i se păru cu totul nouă doamnei
de Rénal. Admiraţia ei nu mai cunoştea margini.
Simţământul care o însufleţea îi trezea iscusinţă şi
hotărâre. Chiar a doua zi după sosirea la Vergy, domnul
de Rénal fiind plecat la oraş pentru treburile primăriei,
doamna de Rénal tocmi nişte lucrători pe cheltuiala ei.
Julien îi dăduse ideea să croiască o mică alee aşternută cu
nisip, care ar fi străbătut livada, ar fi trecut pe sub nucii
uriaşi şi le-ar fi îngăduit copiilor să se plimbe dimineaţa,
fără ca roua să le ude pantofii. Ideea aceasta fu dusă la
îndeplinire în mai puţin de douăzeci şi patru de ore după
ce fusese concepută. Doamna de Rénal petrecu o zi
veselă împreună cu Julien, dându-le îndrumări lucrătorilor.
Când primarul din Verrières se întoarse de la oraş,
mare îi fu mirarea găsind aleea gata croită. Dar şi pe
doamna de Rénal o miră sosirea lui: uitase că există. Timp
de două luni el vorbi supărat despre îndrăzneala de-a

29
Eroina legendei medievale Castelana din Vergy şi a operei Gabriella
di Vergy, de Carafa, jucată în Italia prin 1816.
62
Stendhal
face, fără să fie întrebat, o reparaţie atât de importantă,
dar doamna de Rénal o plătise din banii ei şi asta îl mai
consola puţin.
Ea îşi petrecea zilele alergând cu copiii prin livadă şi
prinzând fluturi. Îşi făcuseră nişte glugi mari, din voal
subţire, şi prindeau cu ele bietele lepidoptere. Numele
acesta barbar doamna de Rénal îl învăţase de la Julien.
Căci ea poruncise să fie adusă de la Besançon frumoasa
lucrare a domnului Godard30, şi Julien îi povestea
obiceiurile ciudate ale bietelor gângănii.
Le înţepau fără milă, prinzându-le cu ace într-o ramă
de carton făcută tot de Julien.
Doamna de Rénal şi Julien aveau, în sfârşit, despre ce
să vorbească şi el scăpă de îngrozitorul chin pe care i-l
pricinuiau clipele de tăcere.
Îşi vorbeau întruna şi cu nemărginit interes, deşi nu-şi
spuneau decât lucruri cât se poate de nevinovate. Viaţa
aceasta activă, plină şi veselă le plăcea tuturor, în afară
de domnişoara Élisa, care avea de lucru până peste cap.
„Niciodată, chiar în timpul carnavalului, când erau
baluri la Verrières, spunea ea, doamna nu se îngrijea atât
de toaletele ei; acum schimbă rochiile de două sau de trei
ori pe zi.”
Cum n-avem de gând să măgulim pe nimeni, n-o să
negăm că doamna de Rénal, care avea o piele superbă,
îşi potrivea rochiile aşa fel încât să-i lase braţele şi sânii
cât mai dezgoliţi. Era foarte bine făcută şi felul acesta de-
a se îmbrăca o prindea de minune.
— Niciodată n-aţi fost atât de tânără, doamnă, îi
spuneau prietenii din Verrières, veniţi să la masa la Vergy.
(Aşa vorbesc cei de prin partea locului.)
Un lucru ciudat, căruia nu i-am dai prea multă crezare,
e faptul că doamna de Rénal se gătea atâta fără intenţie
precisă. Îi făcea plăcere să se gătească şi, fără să se

30
Jean-Baptiste Godard (1775-1823), naturalist francey, autor a
numeroase lucrări despre fluturi.
63
 Roşu şi Negru
gândească la altceva, tot timpul pe care nu-l petrecea la
vânătoarea de fluturi cu copiii şi cu Julien lucra la croitul
rochiilor, împreună cu Élisa. Singurul ei drum la Verrières
a fost pricinuit de dorinţa de a-şi cumpăra rochii noi de
vară, primite atunci din Mulhouse.
Şi aduse la Vergy o tânără doamnă, rudă de-a ei. De
când se măritase, doamna de Rénal se împrietenise
încetul cu încetul cu doamna Derville, care, pe vremuri, îi
fusese colegă la Sacré-Coeur.
Doamna Derville făcea mult haz de ceea ce ea numea
ideile nebuneşti ale verişoarei sale.
— Dacă aş fi singură, nici nu mi-ar trăsni prin minte
asemenea lucruri, spunea ea.
De ideile acestea neaşteptate, care la Paris ar fi fost
numite „porniri capricioase”, doamna de Rénal se ruşina
ca de nişte prostii atunci când era cu soţul ei. Dar
prezenţa doamnei Derville îi dădea curaj. Ea îi destăinuia
mai întâi, cu voce sfioasă, gândurile; când cele două
prietene rămâneau multă vreme singure, gândurile
doamnei de Rénal se însufleţeau; o dimineaţă lungă şi
singuratică trecea atunci ca o clipă, lăsându-le nespus de
vesele. De data aceasta, însă, cumpătata doamnă
Derville îşi găsi verişoara mai puţin veselă, dar mult mai
fericită.
Cât despre Julien, de când se afla la ţară se comporta
ca un adevărat copil, la fel de bucuros să alerge după
fluturi ca şi elevii lui. După atâta constrângere şi
diplomaţie iscusită, singur, departe de privirile oamenilor,
nefiindu-i deloc teamă, din instinct, de doamna de Rénal,
se lăsa în voia plăcerii de a trăi, atât de puternică la
vârsta lui şi în mijlocul celor mai frumoşi munţi din lume.
Chiar de la sosirea doamnei Derville, lui Julien i se
păru că îi e prietenă şi se grăbi să-i arate priveliştea din
capătul aleii celei noi, de sub nucii uriaşi, privelişte, de
fapt, deopotrivă de frumoasă, dacă nu întrecându-le chiar
pe cele cu care Elveţia sau lacurile Italiei pot desfăta

64
Stendhal
ochiul. Dacă urci povârnişul care începe la câţiva paşi de-
acolo, ajungi îndată la nişte prăpăstii adânci, mărginite cu
păduri de stejar, ce se întind până aproape de râu. Pe
crestele stâncilor acestora abrupte, Julien, fericit, liber şi
chiar ceva mai mult, rege al casei, îşi conducea cele două
prietene şi se bucura de admiraţia lor pentru priveliştile
neasemuit de frumoase.
— Pentru mine e ca şi cum aş asculta muzica lui
Mozart, spunea doamna Derville.
Invidia fraţilor săi, prezenţa de tiran ursuz a tatălui
său întunecaseră în ochii lui Julien frumuseţea priveliştilor
din preajma orăşelului Verrières. La Vergy nu mai găsea
nici urmă din amintirile acelea amare; pentru prima dată
în viată nu mai vedea niciun duşman. Când domnul de
Rénal pleca la oraş, ceea ce se întâmpla adesea, el
îndrăznea să citească; şi curând, noaptea, în loc să
citească, având şi grija să-şi dosească lampa în fundul
unei vaze de flori răsturnate, putu să-şi vadă de somn;
ziua, în răgazul dintre lecţiile copiilor, venea pe stâncile
acestea cu cartea care era singura lege a purtării lui şi
singurul obiect care-i făcea plăcere. În ea găsea totodată
şi fericire şi extaz, şi mângâiere în clipele de deznădejde.
Unele lucruri pe care Napoleon le-a spus cu privire la
femei, mai multe discuţii despre meritele romanelor la
modă sub domnia lui îi dădură atunci, pentru prima oară
în viaţă, câteva idei pe care orice alt tânăr de vârsta lui
le-ar fi avut de multă vreme.
Veniră căldurile cele mari ale verii. Ai casei îşi făcură
obiceiul să-şi petreacă serile sub un tei uriaş, la câţiva
paşi de castel. Întunericul era adânc. Într-o seară, Julien
vorbea cu înflăcărare, bucurându-se din toată inima că se
pricepea să vorbească frumos şi că îl ascultau nişte femei
tinere; şi, tot gesticulând, atinse mâna doamnei de Rénal,
sprijinită pe spătarul unuia dintre scaunele de lemn vopsit
care se pun prin grădini.
Mâna aceasta se retrase numaidecât dar Julien gândi

65
 Roşu şi Negru
că ar fi de datoria lui să facă aşa fel, încât mâna ei să nu
se mai retragă atunci când o atingea. Ideea datoriei de
îndeplinit şi gândul ridicolului sau mai degrabă al
sentimentului de inferioritate căruia se expunea în caz de
nereuşită îi alungă din inimă, cât ai clipi, toată plăcerea.

66
Stendhal

Capitolul IX
O seară la ţară

Didona domnului Guérin31,

încântătoare schiţă!
STROMBECK32

A DOUA ZI CÂND O REVĂZU PE

doamna de Rénal, privirile îi erau ciudate; se uita la ea ca
la un duşman cu care trebuia să se războiască. Privirile
acestea, atât de diferite de cele din ajun, o zăpăciră pe
doamna de Rénal: fusese bună cu Julien şi el părea
supărat. Dar nu-şi putea dezlipi ochii de-ai lui.
Prezenţa doamnei Derville îi îngăduia lui Julien să
vorbească mâi puţin şi să se ocupe mai mult de ceea ce
îşi pusese în gând. Şi toată ziua nu făcea altceva decât să
citească din cartea inspirată care îi oţelea inima.
Scurtă cât putu mai mult lecţiile copiilor, apoi, când
prezenţa doamnei de Rénal îl făcu din nou să se
gândească numai la glorie, hotărî că trebuie neapărat să-i
îngăduie în seara aceea ca mâna ei să rămână în mâna
lui.
Amurgul şi apropierea clipei hotărâtoare făcură să
bată inima lui Julien într-un mod neobişnuit. Se însera. Şi
Julien observă, cu o bucurie care îi luă parcă o piatră
uriaşă de pe piept, că noaptea va fi întunecoasă. Cerul,

31
Pierre-Narcisse Guérin (1774-1833), pictor francez.
32
Baronul de Strombeck, prieten al lui Stendhal şi autor al unor
amintiri în care vorbeşte despre acesta.
67
 Roşu şi Negru
acoperit de nori groşi, purtaţi de-un vânt fierbinte, părea
că vesteşte apropierea unei furtuni. Cele două prietene se
plimbară până târziu. Toate mişcările lor din seara aceea i
se păreau ciudate lui Julien. Ele se bucurau de vremea
zbuciumată care, pentru unele suflete gingaşe, pare că
măreşte plăcerea de a iubi.
Se aşezară, în sfârşit; doamna de Rénal luă loc lângă
Julien, iar doamna Derville lângă prietena ei. Preocupat
numai de ceea ce avea de gând să încerce, Julien nu
izbuti să scoată o vorbă. Discuţia lâncezea.
„Oare am să fiu tot aşa de speriat şi de nefericit la
primul duel pe care îl voi avea?” se întreba Julien, căci
avea prea multă neîncredere în el şi în alţii ca să nu-şi
dea seama de starea lui sufletească.
În neliniştea lui ucigătoare, ar fi preferat orice altă
primejdie. De câte ori n-a dorit ca nu ştiu ce treburi
neaşteptate s-o silească pe doamna de Rénal să intre în
casă, să plece din grădină! Constrângerea la care Julien
se supunea singur era prea mare ca să nu-i gâtuie glasul;
curând, vocea doamnei de Rénal deveni şi ea
tremurătoare, dar Julien nu băgă de seamă. Era prea
cumplită lupta pe care datoria o dădea împotriva
timidităţii, pentru ca el să mai fie în stare să observe ceva
în afara lui. Orologiul castelului bătu cele trei sferturi
după ora nouă, fără ca el să fi cutezat ceva. Julien, scos
din fire de propria lui laşitate, îşi spuse: „Când va bate ora
zece, sau voi face lucrul pe care toată ziua mi l-am
făgăduit să-l fac astă-seară, sau mă urc în odaia mea şi-
mi zbor creierii”.
După o ultimă clipă de aşteptare şi de zbucium, în
timpul căreia Julien îşi pierduse minţile din pricina emoţiei
covârşitoare, orologiul, aflat deasupra lui, vesti orele
zece. Fiecare bătaie a orologiului fatal îi răsuna în piept şi
o simţea ca pe o zvâcnire.
În sfârşit, pe când ultima bătaie mai răsuna încă,
întinse mâna şi o prinse pe a doamnei de Rénal, care şi-o

68
Stendhal
retrase deîndată. Julien, fără să-şi dea prea bine seama ce
face, o prinse din nou. Deşi era el însuşi emoţionat,
răceala de gheaţă a mâinii pe care o ţinea îl izbi; o
strânse, ca într-un spasm; simţi cum doamna de Rénal
făcea o ultimă încercare ca să se smulgă, dar, până la
urmă, mâna ei rămase într-a lui.
Sufletul îi fu năpădit de fericire, nu pentru că o iubea
pe doamna de Rénal, ci fiindcă scăpase de un chin
îngrozitor. Pentru ca nu cumva doamna Derville să
observe, se crezu obligat să vorbească; glasul i se auzi
atunci puternic şi răsunător. Glasul doamnei de Rénal,
dimpotrivă, trăda atâta emoţie, încât prietena ei o crezu
bolnavă şi-i propuse să meargă în casă. Julien simţi
primejdia: „Dacă doamna de Rénal intră în salon, am să
cad iar în starea îngrozitoare care m-a chinuit toată ziua.
I-am ţinut prea puţin mâna ca să pot socoti că am
dobândit ceva.”
În clipa când doamna Derville îşi reînnoi propunerea
de a intra în salon, Julien strânse cu putere mâna lăsată în
voia lui.
Doamna de Rénal, care tocmai se ridica, se aşază iar,
spunând cu o voce abia auzită:
— Într-adevăr, sunt puţin bolnavă, dar aerul curat îmi
face bine.
Cuvintele ei pecetluiră fericirea lui Julien, fericire
nemărginită în clipa aceea; şi vorbi, uită să se prefacă,
păru fermecător celor două prietene, care îl ascultau. Şi
totuşi, mai exista încă puţină lipsă de curaj în elocinţa
aceasta, pe care o dovedea pe neaşteptate. Julien se
temea grozav ca nu cumva doamna Derville, obosită de
vântul care se stârnise înaintea furtunii, să vrea să se
întoarcă singură în salon. Atunci, ar fi rămas singur cu
doamna de Rénal. Avusese, aproape din întâmplare,
îndrăzneala aceea oarbă care te împinge la fapte; dar
simţea că ar fi peste puterile lui să-i spună cea mai
neînsemnată vorbă doamnei de Rénal. Oricât de blânde

69
 Roşu şi Negru
ar fi fost dojenile ei, avea să fie învins, iar ceea ce
dobândise avea să fie nimicit.
Din fericire pentru el, în seara aceea cuvintele lui
mişcătoare şi pline de emfază plăcură doamnei Derville,
care de foarte multe ori îl găsea stângaci ca un copil şi
destul de plicticos. Cât despre doamna de Rénal, cu mâna
în mâna lui Julien, ea nu se mai gândea la nimic; trăia, şi
atât. Orele petrecute sub teiul cel mare, despre care
legendele din partea locului spun că a fost sădit de Carol
Temerarul, erau pentru ea pline de fericire. Asculta
fermecată suspinele vântului din frunzişul des al teiului şi
ropotul rarelor picături care începuseră să cadă pe
frunzele cele mai joase. Julien nu băgă de seamă un lucru
care l-ar fi liniştit pe deplin: doamna de Rénal, silită la un
moment dat să-şi la mâna dintr-a lui, când se ridicase de
pe scaun ca să-şi ajute verişoara să îndrepte o vază de
flori răsturnată de vânt la picioarele lor, de îndată ce se
aşeză la loc îi dădu mâna aproape fără nicio greutate, ca
şi cum ar fi existat o înţelegere între ei doi.
Miezul nopţii bătuse de mult; trebuiau, în sfârşit, să
plece din grădină: se despărţiră. Doamna de Rénal, furată
de fericirea de-a iubi, era atât de neştiutoare, încât nu-şi
făcu aproape nicio mustrare. Fericirea îi răpi somnul. Pe
Julien, istovit de luptele pe care întreaga zi timiditatea şi
orgoliul le dăduseră în inima lui, îl năpădi în schimb un
somn ca de plumb.
A doua zi, se trezi la cinci; şi, lucru care ar fi durut-o
cumplit pe doamna de Rénal dacă ar fi ştiut, abia se gândi
la ea în treacăt. Îşi făcuse datoria, ba chiar o datorie
eroică. Cu inima plină de simţământul acesta, se încuie în
odaie şi începu, cu o plăcere proaspătă, să citească
isprăvile eroului preferat.
Când sună clopotul pentru masă, Julien uitase, citind
buletinele Marii Armate, tot ce dobândise în ajun.
Coborând în salon, se gândi într-o doară: „Trebuie să-i
spun femeii acesteia că o iubesc”.

70
Stendhal
În locul privirilor pline de voluptate pe care se aştepta
să le întâlnească, dădu peste chipul sever al domnului de
Rénal, care, sosit de două ore din Verrières, nu-şi
ascundea nemulţumirea că Julien petrecuse o dimineaţă
întreagă fără să se ocupe de copii. Nimic nu putea fi mai
dezgustător decât omul acesta plin de sine, îmbufnat şi
convins că are dreptul să-şi arate supărarea.
Fiecare cuvânt acru al soţului ei îi străpungea inima
doamnei de Rénal. Cât despre Julien, el era atât de
adâncit în extaz, atât de preocupat încă de marile fapte
care, timp de ore întregi, i se perindaseră pe dinaintea
ochilor, încât, la început, abia dacă putu să-şi concentreze
atenţia şi să asculte cuvintele aspre pe care i le spunea
domnul de Rénal. În cele din urmă, îi răspunse destul de
repezit:
— Am fost bolnav.
Tonul acestor vorbe ar fi scos din sărite un om cu mult
mai puţin supărăcios decât primarul din Verrières. Se
gândi o clipă să-i răspundă lui Julien dându-l afară
imediat. Şi nu se stăpâni decât datorită devizei pe care şi-
o făurise singur: în privinţa afacerilor să nu te grăbeşti
niciodată.
„Tinerelul ăsta neghiob, îşi spuse el îndată, şi-a făcut
un fel de faimă în casa mea. Te pomeneşti că îl ia Valenod
la el ori, şi mai şi, te pomeneşti că se însoară cu Élisa. În
amândouă cazurile, ar putea să-si râdă de mine în sinea
lui.”
Cu toată cuminţenia vădită a unor asemenea gânduri,
domnul de Rénal nu întârzie să izbucnească într-un potop
de cuvinte grosolane, care, încetul cu încetul, îl înfuriară
pe Julien. Doamna de Rénal abia îşi stăpânea lacrimile. De
îndată ce sfârşiră prâhzul, ea îi ceru lui Julien să-i dea
braţul pentru plimbare şi se sprijini prietenoasă de el. La
tot ce-i spunea doamna de Rénal, Julien nu putea decât
să răspundă cu jumătate glas:
— Aşa sunt oamenii bogaţi!

71
 Roşu şi Negru
Domnul de Rénal mergea alături de ei. Apropierea lui îi
întărită mânia lui Julien. Când observă că doamna de
Rénal se rezema prea cu dinadinsul de braţul lui, gestul ei
îl scârbi şi, împingând-o furios, îşi desfăcu braţul din
strânsoare.
Din fericire, domnul de Rénal nu văzu această nouă
obrăznicie, care nu-i scăpă doamnei Derville; prietena ei
avea lacrimi în ochi. În clipa aceea, domnul de Rénal
începu să gonească cu pietre o ţărăncuţă care străbătea
un colţ al livezii, trecând printr-o potecă oprită străinilor.
— Domnule Julien, te rog, stăpâneşte-te; gândeşte-te
că fiecare dintre noi avem clipe de mânie, şopti repede
doamna Derville.
Julien o privi nepăsător, cu nişte ochi în care se
zugrăvea cel mai suveran dispreţ.
Căutătura aceasta o miră pe doamna Derville, şi poate
că ar fi mirat-o şi mai mult dacă ar fi bănuit ce exprimă
într-adevăr; ea desluşi un fel de vagă nădejde într-o
răzbunare din cele mai crunte. Fără îndoială că asemenea
clipe de umilire l-au zămislit pe Robespierre.
— Julien al dumitale e foarte violent, mă sperie, îi şopti
ea doamnei de Rénal.
— Are dreptate să fie mânios, îi răspunse aceasta.
După progresele uimitoare pe care copiii le-au făcut
datorită lui, ce însemnătate are că îşi petrece o dimineaţă
fără să le vorbească? Trebuie să recunoşti că bărbaţii sunt
prea aspri.
Pentru prima oară în viaţă, doamna de Rénal simţea
un fel de dorinţă de răzbunare împotriva soţului ei. Ura
nemărginită pe care Julien o nutrea faţă de cei bogaţi era
cât pe ce să izbucnească. Noroc însă că domnul de Rénal
îşi chemă grădinarul şi rămase împreună cu el să pună
crengi spinoase şi să închidă astfel poteca oprită ce
străbătea livada. Julien nu răspunse deloc la toate
atenţiile care i se arătară în timpul plimbării. Abia se
depărtase domnul de Rénal, când amândouă prietenele,

72
Stendhal
pretinzând că sunt ostenite, îi ceruseră fiecare câte un
braţ.
Între cele două femei, cărora tulburarea adâncă şi
sfiiciunea le îmbujoraseră obrajii, paloarea mândră,
privirea întunecată şi hotărâtă a lui Julien contrastau
ciudat. El le dispreţuia pe amândouă, şi toate
sentimentele lor duioase.
„Ah! îşi spunea el, dacă aş avea măcar un venit de
cinci sute de franci ca să-mi pot termina studiile! Cum le-
aş mai trimite la plimbare!”
Stăpânit de gândurile acestea necruţătoare, puţinul pe
care binevoia să-l înţeleagă din cuvintele îndatoritoare ale
celor două prietene îi displăcea şi i se părea fără sens,
prostesc, uşuratic, într-un cuvânt, femeiesc.
Vorbind doar ca să vorbească şi căutând să întreţină o
conversaţie cât de cât însufleţită, doamna de Rénal spuse
într-o doară că soţul ei se întorsese din Verrières ca să se
tocmească pentru nişte pănuşi de porumb cu unul dintre
fermierii lui. (Prin partea locului saltelele sunt umplute cu
pănuşi de porumb.)
— Acum n-o să mai vină după noi, adăugă doamna de
Rénal. A rămas să se ocupe de împrospătarea saltelelor
din casă, împreună cu valetul lui şi cu grădinarul. Azi-
dimineaţă a umplut saltelele din toate paturile de la
primul cat si acum a trecut la al doilea.
Julien păli; se uită cu o privire ciudată la doamna de
Rénal şi căută să rămână singur cu ea, grăbind pasul.
Doamna Derville îl lăsă să se depărteze.
— Salvaţi-mi viaţa, îi spuse Julien. Numai
dumneavoastră puteţi s-o faceţi. Ştiţi că valetul mă urăşte
de moarte. Trebuie să vă mărturisesc, doamnă, că am un
portret; l-am ascuns în salteaua de la patul meu.
La aceste cuvinte, doamna de Rénal păli şi ea.
— Numai dumneavoastră, doamnă, puteţi intra acum
în odaia mea; căutaţi, fără să se bage de seamă, în colţul
saltelei cel mai apropiat de fereastră şi veţi găsi acolo o

73
 Roşu şi Negru
cutiuţă de carton negru, lustruit.
— Şi înăuntru e un portret, făcu doamna de Rénal abia
putând să se mai ţină pe picioare.
Julien îi observă deznădejdea şi profită îndată de ea.
— Mai am să vă rog ceva, doamnă: să nu priviţi
portretul acela. E taina mea…
— E o taină, repetă doamna de Rénal cu glas stins.
Dar deşi fusese crescută printre oameni mândri de
averea lor şi simţitori numai la bani, iubirea sădise
mărinimie în inima ei. Rănită până în adâncul sufletului,
doamna de Rénal îi ceru lui Julien, cu aerul celui mai firesc
devotament, lămuririle necesare ca să ducă la bun sfârşit
ceea ce avea de făcut.
— Aşadar, îşi spuse ea depărtându-se, o cutiuţă
rotundă de carton negru, lustruit.
— Da, doamnă, răspunse Julien cu asprimea pe care
primejdia o dă bărbaţilor.
Ea se urcă la catul al doilea al castelului, palidă, ca şi
cum s-ar fi dus la moarte. Şi ca o culme a nenorocirii,
simţi că-i vine rău, dar nevoia de a-i fi de folos lui Julien îi
dădu puteri.
„Trebuie să pun mâna pe cutiuţa aceasta”, îşi spuse
grăbind pasul.
Îşi auzi soţul vorbind cu valetul chiar în odaia lui Julien.
Din fericire, însă, ei trecură în camera copiilor. Ea ridică
salteaua şi îşi înfundă mâna cu atâta putere, încât îşi
zdreli degetele. Dar deşi era foarte sensibilă la micile
dureri de acest fel, acum nu-şi dădu seama de nimic, căci
aproape în acelaşi timp simţi netezimea cutiuţei de
carton. O luă şi dispăru.
Abia scăpată însă de teama de-a nu fi surprinsă de
soţul ei, chinul pricinuit de cutiuţa neagră fu cât pe ce s-o
doboare.
„Julien e, aşadar, îndrăgostit, şi eu am în mână
portretul femeii pe care o iubeşte.”
Stând pe-un scaun în anticamera apartamentului,

74
Stendhal
doamna de Rénal se lăsă pradă tuturor chinurilor geloziei.
Nemărginita ei naivitate îl folosi şi acum. Uimirea îi domoli
durerea. Julien se ivi, luă cutiuţa fără să-i mulţumească,
fără să spună o vorbă şi dădu fuga în odaia lui, unde
aprinse focul şi o arse cât ai clipi. Era încă palid, pierdut,
exagerând primejdia prin care trecuse.
„Portretul lui Napoleon ascuns la un tânăr care face
paradă de-atâta ură împotriva uzurpatorului! îşi spunea el
clătinând din cap. Portretul lui Napoleon, găsit de domnul
de Rénal, care-i atât de pornit împotriva împăratului şi
atât de furios acum! Iar ca o culme a imprudenţei, pe
cartonul alb de pe spatele portretului se află câteva
rânduri scrise de mâna mea şi neputând lăsa urmă de
îndoială asupra admiraţiei mele nemărginite! Şi fiecare
din dovezile acestea de dragoste înflăcărată e datată!
Ultima am scris-o abia alaltăieri. Toată reputaţia de care
mă bucur s-ar fi dus pe copcă, într-o clipă! îşi spunea
Julien privind cum arde cutiuţa; şi reputaţia e singura mea
avere; nu trăiesc decât prin ea… şi cum trăiesc,
Dumnezeule, Doamne!”
Peste un ceas, oboseala şi mila faţă de sine însuşi îi
umplură inima de duioşie. De aceea, întâlnind-o pe
doamna de Rénal, Julien îi luă mâna şi i-o sărută cu mai
multă sinceritate decât oricând. Ea roşi, fericită, dar
aproape în aceeaşi clipă îl respinse mâniată din pricina
geloziei. Mândria lui Julien, rănită abia cu câteva ceasuri
mai înainte, îl prosti în clipa aceea. Nevăzând în doamna
de Rénal decât o femeie bogată, îi lăsă dispreţuitor mâna
şi plecă. În grădină, mai apoi, pe când se plimba gânditor,
un zâmbet amar i se ivi pe buze.
„Mă plimb aici, liniştit, ca un om care n-are de dat
socoteală nimănui pentru timpul lui! Nu văd de copii! Mă
expun cuvintelor umilitoare ale domnului de Rénal, şi el ar
avea dreptate să mi le spună.”
Dădu fuga în odaia copiilor.
Alintările celui mai mic, care-l iubea mult, îi potoliră

75
 Roşu şi Negru
oarecum suferinţa care-l mistuia.
„El nu mă dispreţuieşte încă”, gândi Julien. Dar se
mustră curând că-şi potolise mâhnirea, de parcă ar fi dat
iar dovadă de slăbiciune. „Copiii ăştia mă alintă cum şi-ar
alinta căţeluşul de vânătoare care le-a fost cumpărat
ieri.”

76
Stendhal

Capitolul X
O inimă mare şi o avere mică

But passion most dissembles, yet betrays,

Even by its darkness; as the blackest sky
Foretells the heaviest tempest.33
DON JUAN, c.1. st. 73

DUPĂ CE STRĂBĂTU TOATE

camerele castelului, pe rând, domnul de Rénal se întoarse
în odaia copiilor, împreună cu servitorii care aduceau
pănuşile de porumb pentru saltele. Intrarea lui
neaşteptată fu pentru Julien asemeni picăturii de apă care
face să se reverse paharul.
Mai palid şi mai întunecat decât de obicei, Julien se
repezi înaintea lui. Domnul de Rénal se opri şi-şi privi
servitorii.
— Domnule, îi spuse Julien, credeţi că cu un alt
preceptor copiii dumneavoastră ar fi făcut aceleaşi
progrese pe care le-au făcut cu mine? Dacă nu, continuă
Julien fără să-i lase domnului de Rénal timp să deschidă
gura, cum de îndrăzniţi să mă mustraţi că nu mă ocup
îndeajuns de ei?
Domnul de Rénal, abia venindu-şi în fire din teama
care îl cuprinsese, îşi spuse că ţărănuşul ăsta vorbea cu
un ton atât de neobişnuit pentru că, pesemne, îi făcuse

33
Se ascunde patima, şi totuşi se trădează
Prin însăşi taina ei, aşa cum negrul cer
Furtună grea vesteşte (engl.) (n.t.)
77
 Roşu şi Negru
altcineva o propunere mai avantajoasă şi vrea să-l
părăsească. Julien, cu cât vorbea mai mult, cu atât era
mai furios.
— Pot să trăiesc şi fără dumneavoastră, domnule,
adăugă el.
— Zău, îmi pare foarte rău că te văd atât de nervos, îi
răspunse domnul de Rénal bâlbâindu-se puţin.
Servitorii se aflau la câţiva paşi de ei, ocupaţi cu
aşezatul paturilor.
— Nu de asta am nevoie, domnule, urmă Julien scos
din fire. Gândiţi-vă la ticăloşia cuvintelor pe care mi le-aţi
spus, şi încă în faţa unor femei!
Domnul de Rénal înţelegea prea bine ce-i cerea Julien,
şi o luptă cumplită îi sfişia sufletul. Iar Julien, înnebunit
de-a binelea de mânie, se nimeri să-i strige:
— Ştiu unde să mă duc, domnule, când voi părăsi casa
dumneavoastră.
La auzul acestor cuvinte, domnul de Rénal îl şi văzu pe
Julien instalat la domnul Valenod.
— Bine, spuse el în sfârşit, oftând de parcă ar fi
chemat chirurgul să-i facă cea mai dureroasă operaţie,
primesc cererea dumitale. Începând de poimâine, zi întâi
a lunii, îţi voi plăti cincizeci de franci pe lună.
Lui Julien îi veni să râdă şi rămase uimit, toată mânia i
se topise.
„Nu-l dispreţuiam îndeajuns pe animalul ăsta, îşi
spuse el. Pesemne că numai aşa se pricepe să ceară
scuze un suflet atât de josnic.”
Copiii, care ascultaseră cu gura căscată întreaga
scenă, dădură fuga în grădină să-i spună mamei că
domnul Julien era tare mâniat, dar că avea să aibă
cincizeci de franci pe lună.
Julien îi urmă din obişnuinţă, fără să-i arunce măcar o
privire domnului de Rénal, pe care îl lăsă foarte iritat.
„Domnul Valenod mă costă, va să zică, o sută şaizeci
şi opt de franci, îşi zicea primarul. Trebuie neapărat să-i

78
Stendhal
spun vreo câteva vorbe răspicate despre felul cum se
îngrijeşte de hrana copiilor găsiţi.”
Peste o clipă, Julien se afla din nou faţă în faţă cu
domnul de Rénal:
— Vreau să mă spovedesc părintelui Chélan; am
onoarea să vă anunţ că voi lipsi câteva ore.
— Vai, dragă Julien! făcu domnul de Rénal râzând cât
se poate de fals. Poţi lipsi toată ziua dacă vrei, ba chiar şi
mâine, scumpul meu. la calul grădinarului până la
Verrières.
„Acum se duce să-i dea răspuns lui Valenod, gândi
domnul de Rénal. Nu mi-a făgăduit nimic, dar trebuie să
las să i se mai răcorească minţile tinerelului ăstuia.”
Julien o şterse numaidecât şi urcă spre codrii prin care
se poate merge de la Vergy la Verrières. Nu se grăbea să
ajungă la părintele Chélan. Departe de a-şi dori să se
supună la o nouă scenă de ipocrizie, avea nevoie să vadă
limpede în inima lui şi să dea ascultare unor sumedenii de
simţăminte care îl frământau.
„Am câştigat o bătălie, îşi spuse el de îndată ce se
văzu în pădure, departe de privirile oamenilor. Aşadar, am
câştigat o bătălie!”
Cuvintele acestea făceau ca întreaga lui situaţie să-i
apară în cele mai frumoase culori şi-i mai liniştiră puţin
frământarea.
„Iată-mă cu o leafă de cincizeci de franci pe lună. Tare
trebuie să se fi temut domnul de Rénal! Dar de ce?”
Tot gândindu-se de ce s-o fi temut omul acela fericit şi
puternic, împotriva căruia cu un ceas mai înainte
spumega de mânie, Julien se pomeni până la urmă cu
sufletul înseninat. Şi, timp de câteva clipe, se simţi
aproape mişcat de încântătoarea frumuseţe a codrului
prin mijlocul căruia trecea. Bucăţi uriaşe de stâncă se
prăvăliseră odinioară în pădure dinspre munte. Fagii înalţi
se înălţau aproape la fel de sus ca şi stâncile a căror
umbră dădea o răcoare plăcută, la câţiva paşi de locurile

79
 Roşu şi Negru
unde dogoarea soarelui n-ar fi îngăduit să poposeşti.
Julien se odihnea o clipă la umbra stâncilor uriaşe,
apoi pornea din nou la drum, pe coastă. Curând, printr-o
potecă îngustă pe care o foloseau numai cei ce-şi mânau
caprele la păscut, se pomeni stând în picioare pe-o stâncă
imensă, cu totul despărţit de restul oamenilor. Poziţia
aceasta fizică îl făcu să zâmbească: ea îi dădea putinţa să
întrezărească poziţia morală pe care ardea de dorinţă s-o
cucerească. Aerul curat al acestor munţi înalţi îl însenină,
ba chiar îl înveseli sufletul. În ochii lui primarul din
Verrières rămăsese tot reprezentantul tuturor bogătaşilor
şi tuturor neobrăzaţilor din lume; dar Julien simţea că ura
care îl însufleţise, în ciuda violentei manifestărilor, n-avea
nimic personal în ea. Dacă n-ar mai fi dat cu ochii de
domnul de Rénal, într-o săptămână ar fi uitat şi de el, şi
de castel, şi de câini, şi de copii, şi de toată familia lui.
„L-am silit, nu ştiu prin ce mijloace, să facă cea mai
mare jertfă. Peste cincizeci de ludovici pe an! Iar cu o
clipă mai înainte abia scăpasem din cea mai groaznică
primejdie. Iată două victorii într-o singură zi; a doua e fără
merit; ar trebui să-i ghicesc pricina. Dar să lăsăm
cercetările anevoioase pe mâine.”
Stând în picioare pe stâncă uriaşă, Julien privea cerul
învăpăiat de-un soare de august. La poalele stâncii, prin
iarbă, cântau greierii; când tăceau, o linişte adâncă se
lăsa în preajmă. În faţa lui, priveliştea se desfăşura
limpede, până departe. Iar deasupra zărea, din când în
când, câte un uliu avântându-se dinspre stânci şi
descriindu-şi în tăcere rotirile imense. Privirea lui Julien
urmărea fără voie pasărea de pradă. Mişcările ei liniştite
şi puternice îl uimeau; şi-ar fi dorit forţa şi izolarea
aceasta.
Era destinul lui Napoleon. Al lui va fi oare la fel într-o
bună zi?

80
Stendhal

Capitolul XI
O seară

Yet Julia's very coldness still was kind,

And tremulously gentle her small hand
Withdrew itself from his, but left behind,
A little pressure, thrilling and so bland
And slight, so very slight that to the mind,
Twos but a doubt34
DON JUAN, c.1. St. 71

DAR TREBUI, TOTUŞI SĂ SE

arate şi la Verrières. Când ieşi de la parohie, o întâmplare
fericită i-l scoase în calea lui Julien pe domnul de Valenod,
căruia se grăbi să-i povestească despre mărirea lefii.
Întors la Vergy, nu ieşi în grădină decât atunci când se
înnopta de-a binelea. Inima îi era istovită din pricina
numeroaselor emoţii puternice care îl frământaseră în
timpul zilei.
„Ce-am să le spun?” se întreba el neliniştit, gândindu-
se la cele două doamne. Şi nu-şi dădea seama că sufletul
i se afla exact la nivelul măruntelor împrejurări care, de

34
Dar Julia, chiar în răceala ei
Păstra un freamăt binevoitor
Şi mâna-i mică, şovăind uşor
Când se retrase din a lui, cuminte
Lăsă parcă amprenta unui dor
O apăsare dulce, de fior
Atât de gingaşă, încât în minte
Rămaseră doar îndoieli (engl.) (n.t.).
81
 Roşu şi Negru
obicei, stârnesc tot interesul femeilor. De multe ori Julien i
se părea de neînţeles doamnei Derville şi chiar prietenei
ei, iar el, la rândul lui, nu pricepea decât pe jumătate ce
spuneau ele. Iată urmarea forţei şi, dacă îmi e îngăduit să
vorbesc astfel, a măreţiei avântate a patimii ce-i
zbuciuma sufletul de tânăr ambiţios. Pentru fiinţa aceasta
ciudată nu exista zi fără furtună.
Intrând în grădină în seara aceea, Julien era dispus să
se ocupe de gândurile frumoaselor verişoare. Ele îl
aşteptau cu nerăbdare. Julien se aşeză la locul obişnuit,
lângă doamna de Rénal. Curând se făcu întuneric beznă.
Julien se gândi să prindă mânuţa albă pe care o vedea de
multă vreme lângă mâna lui, rezemată de spătarul unui
scaun. Doamna de Rénal şovăi puţin, apoi îşi retrase
mâna într-un fel care vădea supărare. Julien era gata să
se dea bătut şi continua voios conversaţia, când îl auzi
apropiindu-se pe domnul de Rénal.
Lui Julien îl mai răsunau încă în urechi cuvintele
grosolane rostite dimineaţă.
„N-aş putea să-mi bat joc de domnul ăsta copleşit de
toate fericirile pe care ţi le dă averea, luându-i soţia de
mână chiar de faţă cu el? se întrebă Julien. Da, am să i-o
fac, eu, cel pe care l-a dispreţuit atâta.”
Din clipa aceea, liniştea, atât de puţin potrivită firii lui
Julien, se spulberă; dori din toată inima ca doamna de
Rénal să-şi lase mâna într-a lui, şi nu se mai putu gândi la
altceva.
Domnul de Rénal vorbea mânios despre politică; doi
sau trei industriaşi din Verrières se îmbogăţeau, hotărât
lucru, mai mult decât el şi voiau să i se împotrivească în
alegeri. Doamna Derville îl asculta. Julien, enervat de
vorbăria primarului, îşi apropie scaunul de al doamnei de
Rénal. Întunericul îl ascundea toate mişcările, aşa că
îndrăzni să-şi pună mâna lângă frumosul braţ pe care
rochia îl lăsa gol. Tulburat, nemaiştiind ce face, îşi apropie
faţa de braţul acela frumos şi îndrăzni să-şi lipească

82
Stendhal
buzele de el.
Doamna de Rénal se înfiora. Soţul ei se afla la câţiva
paşi; se grăbi să-i dea mâna lui Julien, împingându-l
totodată ceva mai departe. Cum domnul de Rénal îşi
continua ocările împotriva oamenilor de nimic şi a
iacobinilor care se îmbogăţesc, Julien se aplecă peste
mâna lăsată în voia lui şi o acoperi cu sărutări pătimaşe,
sau cel puţin socotite astfel de către doamna de Rénal. Şi
totuşi, chiar în ziua aceea nefericită, biata femeie avusese
dovada că bărbatul pe care îl adora fără să şi-o
mărturisească iubea pe altcineva! Tot timpul cât lipsise
Julien, ea se aflase în prada unei deznădejdi fără margini,
care îl dăduse de gândit.
„Iubesc, oare? se întreba ea. Să fiu oare îndrăgostită?
Eu, femeie măritată, să fiu îndrăgostită! Dar pentru soţul
meu n-am simţit niciodată nebunia asta întunecată care
mă face să nu-mi pot dezlipi gândul de la Julien. De fapt,
el nu-i decât un copil, plin de respect pentru mine.
Rătăcirea îmi va fi trecătoare. Ce-i pasă soţului meu de
simţămintele pe care le-aş putea nutri faţă de tânărul
acesta? Pe domnul de Rénal l-ar plictisi discuţiile mele cu
Julien despre tot felul de lucruri de-ale închipuirii. El nu se
gândeşte decât la afaceri. Şi nu-i fur nimic, ca să-i dărui
lui Julien.”
Nici urmă de făţărnicie nu pătase curăţenia sufletului
ei naiv, rătăcit de o patimă nemaiîncercată încă până
atunci. Se înşela, şi totuşi, fără să-şi dea seama, un fior
de virtute o înfricoşa. Acesta îi era zbuciumul când Julien
se ivi în grădină. Îi auzi glasul şi, aproape în aceeaşi clipă,
îl văzu aşezându-se lângă ea. Iar inima îi fu răpită de
încântătoarea fericire care, de două săptămâni, mai mult
o uimea decât o ispitea. Totul i se părea nou şi
neaşteptat. Şi, cu toate acestea, după câteva clipe se
întrebase: „E de-ajuns, aşadar, să-l am pe Julien lângă
mine ca să-i iert toate păcatele?” Şi se înfricoşase. Atunci
îşi retrăsese mâna de lângă a lui.

83
 Roşu şi Negru
Sărutările pătimaşe, aşa cum nu mai simţise
niciodată, o făcură să uite deodată că el poate iubea o
altă femeie. Curând, Julien nu i se mai păru vinovat.
Faptul că străpungătoarea durere iscată de bănuială
încetase, cât şi prezenţa unei fericiri pe care nici măcar n-
o visase vreodată, îl dăruiră extazul iubirii şi o veselie
nebună. Seara aceea a fost încântătoare pentru toată
lumea, în afară de primarul din Verrières, care nu-şi putea
uita industriaşii îmbogăţiţi. Julien nu se mai gândea la
întunecata lui ambiţie şi nici la planurile atât de greu de
îndeplinit. Pentru prima dată în viaţă era stăpânit de
puterea frumuseţii. Pierdut într-o visare nedesluşită şi
blândă, atât de străină firii lui, strângând încetişor mâna
care îi plăcea pentru că i se părea de o frumuseţe
desăvârşită, asculta ca în vis freamătul frunzelor de tei
foşnind la adierea nopţii şi hămăitul depărtat al dinilor de
la moara de pe Doubs.
Dar emoţia aceasta era o plăcere, şi nu o pasiune. De
cum intră în odaia lui, Julien nu-şi mai dorea decât o
singură fericire: aceea de a-şi lua cartea favorită. Când ai
douăzeci de ani, gândul la lume şi la impresia pe care
trebuie să o faci asupra ei e mai important decât orice.
Cu toate astea, lăsă cartea curând. Tot chibzuind
asupra victoriilor lui Napoleon, observase ceva nou în
propria lui victorie. „Da, am câştigat o bătălie, îşi spuse
el, dar trebuie s-o folosesc, trebuie să-i strivesc trufia
gentilomului ăstuia orgolios, atâta timp cât bate în
retragere. Aşa ar fi făcut şi Napoleon. Trebuie să-i cer un
concediu de trei zile ca să mă duc să-l văd pe prietenul
meu Fouqué. Dacă nu mi-l dă, îl sperii iar cu plecarea, dar
n-o să se împotrivească.”
Doamna de Rénal nu putu închide ochii toată noaptea.
I se păru că până atunci nu trăise. Nu putea înceta să se
gândească la fericirea de a-l simţi pe Julien acoperindu-i
mâna cu sărutări înflăcărate.
Deodată îi veni în minte groaznicul cuvânt: adulter.

84
Stendhal
Toate câte le poate aduce desfrânarea cea mai josnică
pentru a murdări ideea despre dragostea simţurilor i se
îngrămădiră în suflet. Gândurile acestea voiau să-i
terfelească icoana gingaşă şi divină pe care şi-o făurea
despre Julien şi despre fericirea de a-l iubi. Viitorul i se
înfăţişă în culori înfricoşătoare. Se vedea vrednică de
dispreţ.
Fu o clipă groaznică. Sufletul i se rătăci în ţinuturi
necunoscute. In ajun, gustase o fericire nemaiîntâlnită. Şi
acum se pomeni dintr-o dată prăbuşită într-o deznădejde
cumplită. Fiindcă nu mai cunoscuse asemenea chinuri, ele
îi tulburară mintea. Şi o clipă îi trecu prin minte să-I
mărturisească soţului că-i e teamă să nu se fi îndrăgostit
cumva de Julien. Aşa, ar fi vorbit despre el. Din fericire, îşi
aminti o povaţă dată de mătuşa ei în ajunul cununiei. Era
vorba despre primejdia destăinuirilor făcute unui soţ care,
la urma urmei, e un stăpân. În durerea ei, doamna de
Rénal îşi frângea mâinile.
Se lăsă târâtă la voia întâmplării de imagini
contradictorii si dureroase. Când se temea că nu-i iubită,
când o tortură ideea înfiorătoare a păcatului, ca şi cum a
doua zi avea să fie legată la stâlpul infamiei, în piaţa
publică din Verrières, cu o tăbliţă explicând lumii adulterul
săvârşit.
Doamna de Rénal n-avea deloc experienţa vieţii; chiar
fiind cu desăvârşire trează şi cu mintea limpede, şi tot n-
ar fi văzut nicio deosebire între a fi vinovată în faţa lui
Dumnezeu şi a fi copleşită în public de semnele cele mai
zgomotoase ale oprobriului tuturor.
Când groaznica idee a adulterului şi toată mârşăvia pe
care, în mintea ei, păcatul acesta îl aducea după sine îl
lăsau o clipă de răgaz, şi când visa la plăcerea de a trăi
alături de Julien tot atât de nevinovat ca şi până atunci,
se pomenea sfâşiată de gândul chinuitor că Julien iubeşte
o altă femeie. Îi vedea încă paloarea de atunci, când se
temuse să nu-i piardă portretul sau să n-o compromită

85
 Roşu şi Negru
lăsându-l să fie văzut. Pentru prima oară zărise spaima pe
chipul lui atât de liniştit şi de nobil. Niciodată nu se
arătase atât de mişcat pentru ea sau pentru copiii ei. Şi
durerea aceasta sporită atinse cea mai mare intensitate
din câte poate să îndure sufletul omenesc. Fără să-şi dea
seama, doamna de Rénal ţipă atât de tare, încât îşi trezi
camerista. Pe neaşteptate, văzu lângă pat licărirea unei
lumini şi o recunoscu pe Élisa.
— Pe tine te iubeşte? îi strigă ea, înnebunită.
Camerista, mirată de groaznica tulburare în care îşi găsise
stăpâna, nu dădu, din fericire, nicio atenţie ciudatelor ei
cuvinte. Doamna de Rénal simţi că făcuse o imprudenţă.
— Am febră, îi spuse ea, şi cred că delirez puţin.
Rămâi lângă mine.
Nevoia de-a se stăpâni o trezi de-a binelea. Şi găsi
atunci că e mai puţin nefericită decât credea; judecata
cumpătată îşi reluă locul pe care i-l răpise starea de
somnolenţă. Ca să scape de privirea fixă a cameristei, îl
porunci să-i citească ziarul şi, în şuşotitul monoton al vocii
Élisei, care-i citea un lung articol din La Quotidienne,
doamna de Rénal luă hotărârea virtuoasă de-a se purta
faţă de Julien cu o răceală desăvârşită atunci când îl va
revedea.

86
Stendhal

Capitolul XII
O călătorie

La Paris se găsesc oameni eleganţi;

în provincie s-ar putea să fie
oameni de caracter.
SIEYES35

A DOUA ZI, LA CINCI DIMINEAŢA,

înainte de a da ochii cu doamna de Rénal, Julien obţinu de
la soţul ei un concediu de trei zile. Şi, gândindu-se la
mâna ei atât de frumoasă, Julien simţi, împotriva tuturor
aşteptărilor, nevoia s-o revadă. Ieşi în grădină, dar
doamna de Rénal se lăsă multă vreme aşteptată. Dacă
Julien ar fi iubit-o însă, ar fi zărit-o stând cu fruntea
rezemată de geam, după jaluzelele închise doar pe
jumătate de la catul întâi. Îl privea. Până la urmă, în ciuda
hotărârii luate, doamna de Rénal se decise să coboare în
grădină. Obrajii, de obicei palizi, i se îmbujoraseră în
culorile cele mai vii. Femeia aceasta, atât de naivă, se
vedea cât de colo că e tulburată; un simţământ de jenă şi
chiar de mânie îi întuneca seninătatea adâncă şi, mai
presus decât toate interesele vulgare ale vieţii,
seninătatea care dădea atâta farmec înfăţişării ei
îngereşti.
Julien se apropie cu grabă; îl admira braţele atât de
frumoase, ivite pe sub şalul zvârlit peste umeri.

35
Abatele de Sitves (1748-1826), s-a situat de partea revoluţiei
franceze de la 1789, a avut un rol de seamă în timpul directoratului şi
a contribuit la lovitura lui Napoleon din 18 Brumar.
87
 Roşu şi Negru
Prospeţimea aerului dimineţii părea că sporeşte şi mai
mult strălucirea obrajilor ei, pe care zbuciumul din timpul
nopţii îl făcuse şi mai sensibili la toate impresiile.
Frumuseţea aceasta modestă, mişcătoare şi totuşi
purtând pecetea unor gânduri cu greu de găsit la oamenii
de rând, părea că-i descoperă lui Julien însuşiri ale
sufletului necunoscute lui până atunci. Pierdut în
admirarea farmecelor care îi mângâiau privirile
nesăţioase, Julien nu se mai preocupa deloc de primirea
prietenoasă la care se aştepta. De aceea îl miră cu atât
mai mult răceala ca de gheaţă pe care ea căuta să i-o
arate; îndărătul răcelii acesteia, crezu chiar că
întrezăreşte intenţia de a-l pune la locul lui.
Zâmbetul de plăcere îi pieri de pe buze; Julien îşi
aminti ce rang are în societate şi mai ales în ochii unei
moştenitoare nobile şi bogate. Cât ai clipi, pe faţă nu i se
mai citea decât trufia şi mânia împotriva lui însuşi. Nu mai
putea de ciudă că-şi întârziase plecarea cu mai mult de o
oră, ca să aibă parte de o primire atât de umilitoare.
„Numai un dobitoc se poate mânia pe alţii, îşi spuse
el: o piatră cade pentru că e grea. Oare o să mă port
mereu ca un copil? Când am să deprind bunul obicei de a
nu le dărui din sufletul meu oamenilor ăstora decât exact
pentru cât mă plătesc? Dacă vreau să mă bucur şi de
respectul lor şi de al meu, trebuie să le arăt că numai
sărăcia mea are legături cu bogăţia lor, dar că inima mea
îmi e la o mie de leghe depărtare de neobrăzarea lor şi
stă într-o sferă prea înaltă ca s-o poată atinge măruntele
lor hatâruri sau semne de dispreţ.”
În timp ce simţămintele acestea năpădeau sufletul
tânărului preceptor, chipul lui viu căpătă expresia trufiei
în suferinţă şi a ferocităţii. Doamna de Rénal îşi pierdu
cumpătul. Răceala virtuoasă cu care voise să-l întâmpine
făcu loc bunăvoinţei, unei bunăvoinţe însufleţite de
uimirea nemăsurată faţă de neaşteptata schimbare
petrecută sub ochii ei. Cuvintele fără rost pe care oamenii

88
Stendhal
şi le spun dimineaţa, despre sănătate, despre vreme, le
pieriră de pe buze la amândoi odată. Julien, căruia niciun
fel de pasiune nu-i tulbura mintea, găsi repede un prilej
să-i arate doamnei de Rénal cât de puţin se credea în
relaţii de prietenie cu ea. Nu-i pomeni o vorbă despre
scurta lui călătorie, o salută şi plecă.
Pe când se uita la el cum se depărtează, înmărmurită
de trufia întunecată pe care o citise în privirea lui atât de
plină de atenţie în ajun, fiul ei mai mare, care venea
alergând din fundul grădinii, îi spuse îmbrăţişând-o:
— Avem vacanţă. Domnul Julien pleacă într-o
călătorie.
La auzul acestor cuvinte, doamna de Rénal simţi cum
o străbate un fior ca de moarte; era nefericită din pricina
virtuţii ei şi mai nefericită încă din pricina slăbiciunii.
Ştirea aflată îl absorbi toate gândurile şi i le mână
departe de cuminţile hotărâri luate în noaptea cumplită
pe care o petrecuse. Acum nu mai era vorba să-i reziste
iubitului acestuia atât de drag, ci să-l piardă pentru
totdeauna.
La prânz, fu nevoită să stea la masă împreună cu
ceilalţi. Şi, ca o culme a nenorocirii, domnul de Rénal şi
doamna Derville nu vorbiră decât despre plecarea lui
Julien. Primarul din Verrières observase ceva neobişnuit în
tonul cu care îl ceruse concediu.
— Fără îndoială că ţărănuşului nostru i-a mai făcut
cineva propuneri de angajare. Dar acest cineva, fie el
chiar domnul Valenod, o să se simtă cam descurajat de
cei şase sute de franci cu care va trebui să-şi ridice
cheltuiala anuală. Ieri, La Verrières, i-o fi cerut un răgaz
de trei zile să se mai gândească; şi azi-dimineaţă, ca să
nu fie silit să-mi dea un răspuns, domnişorul pleacă în
munţi. Să fii la cheremul unui ticălos de lucrător care se
obrăzniceşte, iată unde am ajuns!
„Din moment ce soţul meu, căruia nici prin gând nu-i
trece cât de adânc l-a jignit pe Julien, crede că el ne va

89
 Roşu şi Negru
părăsi, ce trebuie să cred eu atunci? gândi doamna de
Rénal. Ah, totul s-a sfârşit!”
Ca măcar să poată plânge în voie şi să nu fie nevoită
să răspundă întrebărilor doamnei Derville, spuse că are o
durere de cap îngrozitoare şi se culcă.
— Aşa sunt femeile, repetă domnul de Rénal;
totdeauna e câte ceva care nu merge la maşinăriile astea
complicate. Şi plecă, încercând să pară glumeţ.
Pe când doamna de Rénal se zbuciuma, pradă celor
mai cumplite chinuri ale patimii pe care i-o hărăzise
soarta, Julien îşi vedea voios de drum, străbătând
frumoasele privelişti ale munţilor. Trebuia să taie marele
masiv de la nord de Vergy. Poteca pe care mergea, urcând
încetul cu încetul printre codrii de fagi, şerpuieşte la
nesfârşit pe povârnişul muntelui înalt care desenează la
miazănoapte valea râului Doubs. Curând, privirile
călătorului, trecând peste crestele mai joase ce
mărginesc râul Doubs spre sud, ajunseră până-n câmpiile
roditoare din Burgundia şi Beaujolais: Şi, oricât de
nesimţitor i-ar fi fost sufletul la asemenea frumuseţi,
tânărul nostru ambiţios nu se putea împiedica să se
oprească locului din când în când, ca să admire o
privelişte atât de vastă şi atât de impunătoare.
În sfârşit, atinse creasta muntelui celui mare pe lângă
care trebuia să treacă pentru a ajunge, pe calea aceasta
piezişă, în vâlceaua singuratică unde locuia Fouqué,
tânărul negustor de lemne, prietenul lui. Julien n-avea zor
să dea ochi nici cu el şi nici cu vreo altă făptură
omenească. Ascuns ca o pasăre de pradă în mijlocul
stâncilor golaşe de pe creasta muntelui, putea să
zărească din depărtare orice om care s-ar fi apropiat de
el. Pe povârnişul aproape abrupt al unei stânci, văzu o
mică grotă. Pornind din nou la drum, ajunse curând la ea.
„Aici, îşi spuse el cu ochii strălucind de bucurie, oamenii
n-ar putea să-mi facă niciun rău.” Îi dădu prin minte să-şi
satisfacă plăcerea de a-şi însemna gândurile, plăcere atât

90
Stendhal
de primejdioasă pentru el în oricare alt loc. Un bolovan
pătrat îl servi drept masă. Pana îl zbura pe hârtie nu mai
vedea nimic în preajmă. În sfârşit, observă că soarele
apune îndărătul munţilor îndepărtaţi din Beaujolais.
„De ce nu mi-aş petrece noaptea aici? se întrebă el.
Am pâine şi sunt liber!” Sunetul acestui măreţ cuvânt îl
înflăcăra inima. Făţărnicia îl împiedica să fíe liber până şi
la Fouqué. Cu capul sprijinit în palme, Julien rămase în
grota aceea, mai mulţumit decât fusese toată viaţa,
frământat de visuri si de fericirea libertăţii lui. Pe
negândite, văzu stingându-se, una după alta, toate razele
amurgului. În mijlocul beznei fără de sfirşit, sufletul i se
pierdu în contemplarea a ceea ce îşi închipuia că va
întâlni, într-o bună zi, la Paris. Vedea în primul rând o
femeie, cu mult mai frumoasă şi cu o minte neasemuit
mai aleasă decât toate pe care le putuse întâlni în
provincie. O iubea cu patimă şi era iubit. Şi dacă se
despărţea de ea pentru câteva clipe, o făcea doar pentru
a se acoperi de glorie şi a-i merita şi mai mult iubirea.
Chiar presupunând că ar avea imaginaţia lui Julien,
oricare tânăr crescut în mijlocul tristelor adevăruri ale
societăţii pariziene ar fi fost trezit, la acest episod al
romanului său, de fiorul rece al ironiei; isprăvile mari ar fi
pierit o dată cu speranţa de a se înfăptui, ca să facă loc
zicalei atât de cunoscute: „Dacă îţi laşi singură iubita, eşti
în primejdie, vai! să fii înşelat de două-trei ori pe zi”.
Julien însă, ca orice ţăran tânăr, nu vedea între el şi
faptele cele mai eroice decât lipsa prilejului de a le
înfăptui.
Dar o beznă adâncă luase locul luminii de peste zi şi
mai avea de mers două leghe până la cătunul unde locuia
Fouqué. Înainte de a părăsi grota, Julien aprinse focul şi
arse cu grijă tot ce scrisese.
Prietenul lui se miră grozav când îl auzi bătându-i la
poartă, la ora unu noaptea. Nu se culcase încă: îşi făcea
socotelile. Era un tânăr înalt, nu prea frumos, cu trăsături

91
 Roşu şi Negru
mari şi aspre, cu un nas cât toate zilele şi cu multă
bunătate sufletească ascunsă sub înfăţişarea aceasta
neplăcută.
— Te-ai certat cumva cu domnul de Rénal de-mi pici
aşa, pe nepusă masă?
Julien îl povesti, dar cum se cuvenea, întâmplările din
ajun.
— Rămâi la mine, îi spuse Fouqué. Văd că-i cunoşti pe
domnul de Rénal, pe domnul Valenod, pe subprefectul
Maugiron, pe părintele Chélan şi că ai înţeles cât se poate
de bine firea oamenilor ăstora. Eşti în stare să iei parte la
licitaţii. Ştii mai multă aritmetică decât mine şi o să-mi ţii
socotelile. Câştig bine cu negoţul meu, dar neputinţa de a
duce singur toate în spate şi teama de a nu da peste un
pungaş dacă mi-aş lua un tovarăş mă împiedică
necontenit să închei afaceri minunate. Nu-i nicio lună de
când l-am făcut să câştige şase mii de franci pe Michaud
de Saint-Amand, pe care nu-l mai văzusem de vreo şase
ani şi pe care l-am întâlnit, din întâmplare, la o vânzare, în
Pontarlier. De ce n-ai fi câştigat tu ăşti şase mii de franci,
sau măcar trei mii? Căci dacă în ziua aceea te-aş fi avut
cu mine, aş fi participat la licitaţia pentru tăierea acelui
parchet de pădure şi toată lumea mi l-ar fi lăsat îndată.
Fă-te tovarăş cu mine.
Propunerea aceasta îl supără pe Julien, căci nu se
potrivea cu nebunia lui. În timpul cinei pe care cei doi
prieteni şi-o pregătiseră ei înşişi, ca eroii lui Homer,
pentru că Fouqué trăia singur, negustorul îl arătă lui Julien
socotelile lui şi-i dovedi cât de bănos era negoţul cu
lemne. Fouqué avea cele mai bune păreri despre
înţelepciunea şi caracterul lui Julien.
Când Julien rămase, în sfârşit, singur în odăiţa clădită
din bârne de brad, îşi spuse: „E drept că aş putea să
câştig aici vreo câteva mii de franci şi apoi să îmbrăţişez
mai uşor meseria de ostaş sau pe aceea de preot, după
moda care va domni atunci în Franţa. Bănişorii agonisiţi ar

92
Stendhal
înlătura toate piedicile mărunte. Trăind singuratic în
munţii aceştia, mi-aş mai risipi un pic groaznica
nepricepere în privinţa atâtor lucruri care-i preocupă pe
toţi aceşti oameni de salon. Dar Fouqué nu vrea să se
însoare şi-mi repetă întruna că singurătatea îl face
nefericit. E vădit că, dacă doreşte să-şi la pe cineva fără
niciun capital, o face numai de dragul de a avea un
tovarăş care să nu-l părăsească niciodată.”
„Cum, să-mi înşel prietenul?” se indignă Julien. El,
pentru care făţărnicia şi lipsa oricărui sentiment de
simpatie omenească erau singurele mijloace de a se
descurca în viaţă, nu putu de data aceasta să îndure
ideea de a fi cât de cât lipsit de delicateţe faţă de un om
care îl iubea.
Dar, deodată, Julien se simţi fericit: găsise un motiv de
refuz. „Cum! Dar aş pierde ca un laş şapte sau opt ani. Aş
fi om abia la douăzeci şi opt de ani, vârstă la care
Bonaparte săvârşise cele mai glorioase fapte! După ce voi
fi câştigat, neştiut de nimeni, ceva bani, alergând pe la
vânzările astea de lemne şi câştigând stima câtorva
pungaşi mărunţi, cine îmi garantează că voi mai avea
focul sacru fără de care hu poţi să-ţi faci un nume?”
A doua zi dimineaţă, Julien îi răspunse cu mult sânge
rece bunului Fouqué, care socotea tovărăşia ca şi făcută,
că sfânta chemare pe care o simte pentru a sluji altarul
nu-i îngăduia să primească. Fouqué nu se putea dumiri.
— Dar nu te gândeşti, îl repetă el, că te fac asociatul
meu, sau, dacă-ţi place mai mult, că-ţi dau patru mii de
franci pe an? Şi vrei să te întorci la domnul de Rénal, care
te dispreţuieşte cum îşi dispreţuieşte noroiul de pe cizme!
Când o să ai în pungă două sute de taleri, cine te va
împiedica să intri la seminar? Ba, mai mult încă, mă leg
să-ţi fac rost de cea mai bună parohie din ţinut. Căci,
adăugă Fouqué coborând glasul, eu le duc lemne de foc şi
domnului… şi domnului… Le dau esenţă de stejar,
calitatea întâi, pe care ei mi-o plătesc la preţul lemnelor

93
 Roşu şi Negru
obişnuite, dar socot că nu există bani mai bine plasaţi.
Nimic nu putu învinge sfânta chemare a lui Julien.
Fouqué îl socoti până la urmă puţin nebun. A treia zi, de
cu zori, Julien îşi părăsi prietenul ca să-şi petreacă ziua în
mijlocul stâncilor de pe muntele cel mare. Îşi regăsi grota,
dar îşi pierduse liniştea sufletească i-o răpise oferta
prietenului său. Asemeni lui Hercule, se afla la răspântia
nu dintre păcat şi virtute, ci dintre mediocritatea dăruită
de o bunăstare asigurată şi toate visele eroice ale
tinereţii. „Aşadar, n-am o tărie sufletească de neclintit”,
îşi spunea el. Şi îndoiala asta îl durea cel mai mult. „Nu
sunt făcut din acelaşi aluat cu oamenii mari, de vreme ce
mi-e teamă că opt ani irosiţi ca să-mi câştig pâinea ar
putea să-mi răpească forţa aceea sublimă care duce la
săvârşirea faptelor măreţe.”

94
Stendhal

Capitolul XIII
Ciorapii ajuraţi

Un roman: o oglindă pe care-o

plimbi de-a lungul unui drum.
SAINT-RÉAL36

CÂND JULIEN ZĂRI PITOREŞTILE

ruine ale străvechii biserici din Vergy, îşi dădu seama că
de două zile nu se mai gândise, nici măcar în treacăt, la
doamna de Rénal. „În ziua când am plecat, femeia
aceasta mi-a reamintit distanţa nemărginită care ne
desparte şi m-a tratat ca pe un fiu de lucrător. Fără
îndoială, a vrut să-mi arate cât de rău îl pare că mi-a lăsat
mâna ei, în ajun… Şi totuşi, ce mână frumoasă are! Cât
farmec! Câtă nobleţe în privirile acestei femei!”
Posibilitatea de a se îmbogăţi pe lângă Fouqué făcea
ca gândurile lui Julien să fie întrucâtva mai puţin
apăsătoare; simţământul viu al sărăciei şi al stării lui
înjositoare în ochii lumii nu-l mai necăjea atât de des. Ca
şi cum s-ar fi aflat undeva, pe o înălţime, putea acum să
judece şi să domine, ca să zic aşa, sărăcia cruntă şi
îndestularea căreia el îi spunea tot bogăţie. Departe de a-
şi privi ca un filosof situaţia, Julien avea totuşi destulă
luciditate ca să se simtă schimbat după călătoria aceasta
în munţi.
Şi îl miră adânca tulburare cu care doamna de Rénal
36
Saint-Réal (1639-1692), istoric şi literat francez.
95
 Roşu şi Negru
ascultă scurta povestire despre călătoria sa, povestire
cerută de ea.
Fouqué avusese planuri de însurătoare, iubiri
nefericite; destăinuirile îndelungi în legătură cu ele
răpiseră mult timp din convorbirile celor doi prieteni.
După ce întâlnise prea devreme fericirea, Fouqué
observase că nu era el singurul iubit. Toate povestirile
acestea îl miraseră pe Julien şi aflase din ele o sumedenie
de lucruri noi. Până atunci, viaţa lui singuratică, trăită
numai în închipuire şi-n neîncredere, îl depărtase de tot
ce l-ar fi putut lumina.
Cât lipsise Julien, pentru doamna de Rénal viaţa nu
fusese decât un lung şir de chinuri felurite, dar toate de
neîndurat; se simţise cu adevărat bolnavă.
— Mai ales, îi spuse doamna Derville când îl văzu
sosind pe Julien, bolnavă cum eşti, diseară nu cumva să
ieşi în grădină. Umezeala aerului te-ar putea îmbolnăvi şi
mai rău.
Doamna Derville vedea cu mirare că prietena ei, pe
care domnul de Rénal o dojenea mereu că se îmbracă
prea simplu, îşi pusese nişte ciorapi ajuraţi şi nişte pantofi
de toată frumuseţea, abia aduşi de la Paris. De trei zile
încoace, singura distracţie a doamnei de Rénal fusese să
croiască şi s-o zorească pe Élisa să-i coasă o rochie de
vară dintr-o ţesătură foarte la modă. Abia putuseră
termina rochia, câteva clipe înainte de sosirea lui Julien;
doamna de Rénal o îmbrăcă imediat. Prietena ei nu mai
avu nicio îndoială. „Iubeşte, nefericita!” îşi spuse doamna
Derville. Şi-i înţelese toate simptomele ciudate ale bolii.
Apoi o văzu vorbindu-i lui Julien. Obrajii i se făceau
când albi ca varul, când roşii ca focul. În ochii ei, aţintiţi în
ochii tânărului preceptor, se oglindea o adâncă nelinişte.
Doamna de Rénal se aştepta dintr-o clipă în alta ca el să
se explice şi să-i anunţe că-i va părăsi sau că va rămâne.
Julien nici nu pomenea măcar despre asemenea lucruri, la
care nu se gândea. După un zbucium îngrozitor, doamna

96
Stendhal
de Rénal îndrăzni, în sfârşit, să-l întrebe, cu o voce
tremurătoare, în care i se oglindea întreaga patimă
— Ai să-ţi părăseşti elevii ca să intri în altă parte?
Julien fu izbit de vocea nesigură şi de privirea doamnei
de Rénal. „Femeia asta mă iubeşte, îşi spuse el; dar după
ce-o să-i treacă slăbiciunea de care, în trufia ei, se
căieşte, şi după ce n-o să-i mai fie teamă că plec, o s-o
cuprindă iar mândria.” Felul acesta de a privi situaţia
străbătu ca un fulger prin mintea lui Julien. Răspunse
şovăielnic:
— Mi-ar veni tare greu să părăsesc nişte copii atât de
drăguţi şi de viţă atât de aleasă, dar poate voi fi nevoit s-
o fac. Omul are îndatoriri şi faţă de sine însuşi.
Rostind cuvintele de viţă atât de aleasă (cuvinte
aristocratice pe care Julien le învăţase de curând), în el se
iscă un simţământ adânc, potrivnic simpatiei. „În ochii
femeii acesteia, gândea Julien, eu nu sunt de viţă aleasă.”
Ascultându-l, doamna de Rénal îl admira inteligenţa şi
frumuseţea, dar îşi simţea inima zdrobită la gândul
plecării pe care el o lăsa să se întrevadă. Toţi cunoscuţii
din Verrières, veniţi s-o viziteze cât lipsise Julien, se
întrecuseră în complimente pentru omul minunat pe care
soţul ei avusese norocul să-l descopere te miri unde. Şi
asta nu fiindcă oamenii aceştia ar fi priceput mare lucru
din progresele făcute de copii. Faptul că el ştia Biblia pe
de rost, şi încă în latineşte, îl umpluse pe localnicii din
Verrières de o admiraţie în stare să dureze, poate, un
veac.
Cum nu vorbea cu nimeni, Julien habar n-avea de
toate acestea. Dacă doamna de Rénal s-ar fi putut stăpâni
cât de cât, l-ar fi lăudat pentru faima dobândită şi,
potolindu-i astfel orgoliul, ar fi avut în faţă un Julien blând
şi drăguţ, cu atât mai mult cu cât el găsea că rochia ei
cea nouă e încântătoare. Doamna de Rénal, mulţumită si
de frumuseţea rochiei şi mai ales de ceea ce îi spusese
Julien în această privinţă, dori să facă o plimbare în

97
 Roşu şi Negru
grădină; curând, însă, mărturisi că nu e în stare să umble.
Şi se sprijini de braţul călătorului, dar, în loc să-i
sporească puterile, atingerea braţului acestuia i le răpi cu
totul.
Se întunecase; de îndată ce se aşezară unul lângă
altul, Julien, folosindu-şi vechiul privilegiu, îndrăzni să-şi
apropie buzele de braţul frumoasei lui vecine şi să-i la
mâna. Nu se gândea la doamna de Rénal, ci la
îndrăzneala dovedită de Fouqué faţă de amantele lui;
cuvintele de viţă aleasă îl mai apăsau încă inima. Doamna
de Rénal îl strânse mâna, dar asta nu-i făcu niciun fel de
plăcere.
Departe de a se mândri sau măcar de a fi
recunoscător pentru sentimentele pe care, în seara
aceea, doamna de Rénal le trăda prin semne prea vădite,
frumuseţea, eleganţa, prospeţimea îl lăsară aproape
nepăsător. Curăţia sufletească, lipsa oricărui simţământ
de ură prelungesc, fără doar şi poate, durata tinereţii.
Faţa îmbătrâneşte înainte de toate la cele mai multe
dintre femeile frumoase.
Julien fu posac toată seara; până atunci nu se mâniase
decât împotriva soartei şi a societăţii; dar, de când
Fouqué îi oferise un mijloc josnic de a se îmbogăţi, era
tare mânios pe el însuşi. Adâncit în gândurile lui, deşi din
când în când le mai spunea câte o vorbă celor două
prietene, până la urmă, fără să-şi dea seama, lăsă mâna
doamnei de Rénal. Gestul acesta o tulbură adânc pe biata
femeie: văzu în el un semn al ursitei.
Dacă ar fi fost sigură de dragostea lui Julien, poate că
virtutea ar fi găsit putere să i se împotrivească. Dar,
tremurând de teamă că-l va pierde pentru totdeauna,
patima o rătăci într-atâta, încât apucă ea mâna lui Julien
care, în visarea lui, şi-o ţinea sprijinită de spătarul
scaunului. Asta îl trezi pe tânărul ambiţios: ar fi vrut să-i
aibă martori în clipa aceea pe toţi nobilii trufaşi care,
când el stătea la coada mesei, alături de copii, îl priveau

98
Stendhal
cu un zâmbet atât de ocrotitor. „Femeia asta nu mă mai
dispreţuieşte, îşi spuse el, deci, am datoria faţă de mine
însumi să-i fiu amant.” O asemenea idee nu i-ar fi venit în
minte înainte de mărturisirile naive ale lui Fouqué.
Hotărârea luată pe neaşteptate fu un prilej plăcut de
a-şi petrece timpul. Julien îşi spunea: „Una dintre aceste
două femei trebuie să fie a mea”. Observă că l-ar fi atras
mai mult să-i facă curte doamnei Derville; nu fiindcă ar fi
fost mai frumoasă, ci pentru că îl cunoscuse ca preceptor,
stimat pentru ştiinţa lui, şi nu ca biet cherestegiu, purtând
la subsuoară o haină de lână creaţă, aşa cum apăruse
pentru prima oară în faţa doamnei de Rénal.
Şi tocmai sub înfăţişarea tânărului lucrător, roşind
până-n albul ochilor, încremenit în faţa porţii şi
neîndrăznind să sune, şi-l închipuia doamna de Rénal cu
cel mai mare drag.
Chibzuind mai departe asupra situaţiei sale, Julien
văzu că nici prin minte nu trebuia să-i treacă s-o
cucerească pe doamna Derville, care observase pesemne
că doamna de Rénal îl place. Silit să se întoarcă la
aceasta din urmă, Julien se întrebă: „Ce ştiu eu despre
firea ei? Doar atât: înainte de a pleca în călătorie, îl luam
mâna şi ea şi-o retrăgea; astăzi, eu îmi retrag mâna, iar
ea o prinde şi o strânge într-a ei. Ar fi un prilej cum nu se
poate mai nimerit să-i plătesc pentru tot dispreţul pe care
mi l-a arătat. Dumnezeu ştie câţi amanţi o fi avut! Poate
că acum mă alege pe mine numai fiindcă întâlnirile ne
sunt mai lesnicioase”.
Aceasta e, vai! nenorocirea unei civilizaţii excesive! La
douăzeci de ani, sufletul unui tânăr, dacă are cât de cât
educaţie, se află la mii de leghe depărtare de
spontaneitatea fără de care dragostea este, adeseori, cea
mai plicticoasă dintre obligaţii.
„Sunt dator faţă de mine s-o cuceresc, continuă
mărunta vanitate a lui Julien, cu atât mai mult cu cât,
dacă nu voi fi niciodată bogat şi dacă cineva se va gândi

99
 Roşu şi Negru
să-mi reproşeze josnica slujbă de preceptor, îl voi putea
face să înţeleagă că dragostea m-a aruncat aici.”
Julien îşi trase din nou mâna dintr-a doamnei de Rénal,
apoi i-o prinse strâns. Pe la miezul nopţii, când reintrau în
salon, doamna de Rénal îl întrebă cu jumătate glas:
— Ai să ne părăseşti? Pleci? Julien îi răspunse oftând:
— Sunt nevoit să plec, căci vă iubesc cu patimă… E un
păcat… Şi încă ce păcat pentru un tânăr cu gândul la
preoţie!
Doamna de Rénal se rezemă de braţul lui, atât de
aproape, încât obrajii ei simţiră căldura obrajilor lui Julien.
Fiecare din ei îşi petrecu noaptea într-un chip
deosebit. Doamna de Rénal se pierdu în extazul celei mai
înalte voluptăţi morale. O fetiţă cochetă, care iubeşte de
la o vârstă fragedă, se deprinde cu frământările
dragostei; iar când ajunge la vârsta adevăratei pasiuni,
farmecul noutăţii dispare. Dar doamna de Rénal nu citise
niciodată romane şi toate nuanţele fericirii erau noi
pentru ea. Niciun adevăr trist nu-i îngheţa inima, nici
chiar spectrul viitorului. Se vedea la fel de fericită peste
zece ani, pe cât era în clipa aceea. Până şi ideea virtuţii şi
a credinţei jurată domnului de Rénal, idee care o
tulburase cu câteva zile mai înainte, se ivi zadarnic şi fu
alungată ca un oaspete nedorit. „Niciodată nu-i voi
îngădui nimic lui Julien, îşi spuse doamna de Rénal. Vom
trăi şi de acum înainte aşa cum trăim de o lună. Îmi va fi
prieten.”

100
Stendhal

Capitolul XIV
Foarfecele englezesc

O fată de şaisprezece ani avea

un ten ca o petală de roză şi îşi
dădea cu fard.
POLIDORI37

LUI JULIEN, OFERTA FĂCUTĂ de

Fouqué îl răpise liniştea şi bucuria; acum nu mai ştia ce
hotărâre să ia.
„Vai! poate că-mi lipseşte voinţa şi n-aş fi fost un bun
ostaş al lui Napoleon. Cel puţin, adăugă el, micul meu joc
cu stăpâna casei o să mă distreze un timp.”
Din fericire pentru el, chiar în împrejurarea aceasta
măruntă, semeţia unor asemenea cuvinte nu se potrivea
deloc cu ceea ce simţea înăuntrul lui. Îi era teamă de
doamna de Rénal, din pricina rochiei ei atât de frumoase.
Rochia asta era, în ochii lui, avangarda Parisului. Mânat de
orgoliu, Julien nu voia să lase nimic la voia întâmplării şi a
inspiraţiei momentului. Din mărturisirile lui Fouqué şi
după puţinul pe care îl citise în Biblie despre dragoste, îşi
întocmi un plan de bătălie foarte amănunţit. Şi fiindcă era
nespus de tulburat, deşi nu-şi mărturisea asta, îşi aşternu
planul pe hârtie.
A doua zi dimineaţă, în salon, doamna de Rénal
rămase o clipă singură cu el.

37
Polidori. medicul lordului Byron. pe care Slendhal l-a cunoscut la
Milano, în octombrie 1816.
101
 Roşu şi Negru
— Nu mai ai alt nume în afară de Julien? îl întrebă ea.
La întrebarea aceasta atât de măgulitoare, eroul
nostru nu ştiu ce să răspundă. Se afla în faţa unei
împrejurări neprevăzute în plan. Dacă n-ar fi făcut prostia
de a-şi alcătui un plan, mintea lui ageră l-ar fi scos uşor
din impas; faptul că fusese luat pe neaşteptate n-ar fi
făcut decât să-i sporească vioiciunea ideilor.
Aşa, însă, fu stângaci şi-şi exagera stângăcia. Dar
doamna de Rénal i-o iertă repede. Ea nu văzu în purtarea
lui decât urmarea unei încântătoare nevinovăţii. Şi ceea
ce îl lipsea bărbatului acestuia, căruia toată lumea îl
recunoştea marea inteligenţă, era tocmai aerul
nevinovăţiei.
— Micul tău preceptor îmi inspiră multă neîncredere, îi
spunea doamna Derville. Am impresia că se gândeşte
întruna şi că tot ce face e calculat. E un prefăcut.
Julien rămase profund umilit de nefericita încurcătură
stârnită de întrebarea doamnei de Rénal, căreia nu se
pricepuse să-i răspundă.
„Un bărbat ca mine e dator să nu rabde o asemenea
înfrângere!” Şi, folosind clipa când treceau dintr-o
încăpere în alta, se crezu obligat să-i dea o sărutare
doamnei de Rénal.
Dar gestul lui fu cât se poate de nepotrivit, cât se
poate de neplăcut şi pentru unul şi pentru altul, cât se
poate de neprevăzător. Cât pe ce să fie văzuţi! Doamna
de Rénal îl crezu nebun. Se sperie şi, mai ales, se simţi
jignită. Prostia asta îl amintea de domnul Valenod.
„Ce mi s-ar fi întâmplat dacă aş fi fost singură cu el?”
îşi spunea ea. Şi, fiindcă iubirea îi era întunecată, i se trezi
virtutea.
Din clipa aceea făcu aşa fel, încât să aibă totdeauna
vreunul din copii pe lângă ea.
Ziua aceea fu plictisitoare pentru Julien; şi-o petrecu
de la un capăt la altul încercând să-şi îndeplinească,
stângaci, planul de cucerire. Nu se uită măcar o dată la

102
Stendhal
doamna de Rénal fără ca privirea lui să nu ascundă un
înţeles tainic; totuşi, nu era atât de prost încât să nu-şi
dea seama că nu reuşeşte să-i fie plăcut şi, cu atât mai
mult, s-o cucerească.
Doamna de Rénal nu-şi mai revenea din uimire
văzându-l atât de stângaci şi, totodată, atât de îndrăzneţ.
„E sfiiciunea dragostei la un om inteligent! gândi ea, în
cele din urmă, cu o bucurie de nespus. E cu putinţă oare
ca rivala mea să nu-l fi iubit niciodată?”
După-masă, doamna de Rénal trecu în salon ca să
primească vizita domnului Charcot de Maugiron,
subprefectul din Bray. Şi începu să lucreze ceva la un
gherghef foarte înalt. Lângă ea se aşeză doamna Derville.
Într-o asemenea situaţie şi ziua în amiaza mare, eroul
nostru găsi cu cale să-şi întindă piciorul şi să atingă
frumosul picior al doamnei de Rénal, care, din pricina
ciorapului ajurat şi a minunatului pantofior din Paris,
atrăgea în mod vădit privirile galantului subprefect.
Doamna de Rénal se îngrozi; lăsă să-i cadă foarfecele,
ghemul de lână, acele, astfel că gestul lui Julien putu să
treacă drept o încercare stângace de-a opri căderea
foarfecelor pe care le văzuse alunecând. Din fericire,
forfecuţa făcută din oţel englezesc se sparse şi doamna
de Rénal nu mai conteni cu regretele că Julien nu se
aflase ceva mai aproape de ea.
— I-ai observat căderea şi ai fi putut-o opri, dar din
râvna dumitale nu m-am ales decât cu o lovitură de
picior.
Spusele ei îl înşelară pe subprefect, dar nu şi pe
doamna Derville. „Urâte obiceiuri mai are băiatul ăsta
drăguţ!” gândi ea. Buna-cuviinţă a unei capitale de judeţ
nu iartă deloc asemenea greşeli. Doamna de Rénal găsi
momentul să-i şoptească lui Julien:
— Îţi poruncesc să fi prudent.
Julien îşi dădea seama că fusese stângaci şi era
ţâfnos. Chibzui multă vreme în sinea lui ca să afle dacă

103
 Roşu şi Negru
trebuia să se supere pentru cuvintele: îţi poruncesc. Şi
avu naivitatea să gândească: „Ea ar fi putut să spună
poruncesc dacă ar fi fost vorba de ceva în legătură cu
educaţia copiilor, dar, împărtăşindu-mi dragostea, trebuie
să presupună că suntem egali. Fără egalitate nu se poate
iubi…”; şi mintea i se rătăci în banalităţi despre dragoste.
Îşi repeta cu mânie versul lui Corneille, învăţat de la
doamna Derville, cu câteva zile mai înainte:
……………………………Iubirea
Creează egalităţi şi nu le caută.

Încăpăţânându-se să joace rolul unui donjuan, Julien,

care în viaţa lui nu avusese o amantă, se purtă toată ziua
ca un neghiob fără seamăn. Şi n-avu decât o idee
sănătoasă; plictisit de el însuşi şi de doamna de Rénal,
vedea cu groază cum se apropie seara, când avea să stea
în grădină, lângă ea, pe întuneric. Îi spuse domnului de
Rénal că se duce la Verrières să vorbească cu preotul; şi
nu se înapoie decât noaptea târziu.
La Verrières, Julien îl găsi pe părintele Chélan în
dârdora mutatului; fusese, în sfârşit, dat afară din slujbă
şi vicarul Maslon îi lua locul. Îi ajută bunului preot şi-i veni
ideea să-i scrie lui Fouqué că sfânta şi irezistibila chemare
pe care o simţea pentru slujirea altarului îl împiedicase
mai întâi să-i primească îndatoritoarele propuneri, dar că
văzuse o asemenea pildă de nedreptate încât poate că ar
fi mai de folos pentru el dacă n-ar intra în tagma
preasfântă.
Julien se felicită pentru iscusinţa cu care ştia să tragă
folos de pe urma destituirii preotului din Verrières,
lăsându-şi o portiţă deschisă spre revenirea la negoţ,
dacă în sufletul lui trista prudenţă ar învinge cumva
eroismul.

104
Stendhal

Capitolul XV
Cântecul cocoşului

Pe grai latin, iubirea e amor,

Obârşie a morţii şi izvor,
Din prima clipă, al mâhnirilor;
Amarul bocet după cei ce mor,
Nelegiuiri şi lacrime de dor,
Obida grea a remuşcărilor…
PAJERA AMORULUI

DACĂ JULIEN AR FI AVUT CÂT de

puţin din iscusinţa pe care, fără niciun temei, credea că o
are, ar fi putut să se felicite a doua zi de urmările
călătoriei la Verrières. Lipsa lui făcuse să i se uite toate
stângăciile. Dar şi în ziua aceea el fu destul de posac;
către seară însă, îl veni în minte o idee năstruşnică şi o
împărtăşi pe dată doamnei de Rénal, cu o rară
îndrăzneală.
Abia se aşezaseră în grădină, când, fără să mai
aştepte întunecimea deplină, Julien îşi apropie gura de
urechea doamnei de Rénal şi, cu riscul de-a o compromite
groaznic, îi spuse:
— Doamnă, în noaptea asta, la ora două, am să vin în
odaia dumneavoastră; trebuie să vă spun ceva.
Julien tremura de grijă să nu-i fie respinsă propunerea;
rolul de seducător îl apăsa atât de greu, încât, dacă şi-ar
fi ascultat îndemnul inimii, s-ar fi încuiat în odaia lui
pentru mai multe zile şi s-ar fi ferit să le vadă pe cele
două doamne. Îşi dădea seama că prin purtarea lui

105
 Roşu şi Negru
calculată din ajun, stricase tot ce păruse frumos în ziua
precedentă şi nu mai ştia, într-adevăr, pe ce cale să
apuce.
Doamna de Rénal răspunse cu o indignare sinceră şi
deloc exagerată la propunerea neobrăzată pe care Julien
cuteza să i-o facă. Lui i se păru că întrezăreşte dispreţul în
scurtul ei răspuns. Sigur e că răspunsul acesta, rostit în
şoapte, cuprinsese şi un ei, aş! Pretextând că are să le
spună ceva copiilor, Julien se duse în camera lor şi, când
se întoarse, se aşeză lângă doamna Derville, cât mai
departe de doamna de Rénal. Astfel, îndepărtă orice
posibilitate de a-i lua mâna. Conversaţia fu serioasă, iar
Julien se descurcă foarte bine, în afara câtorva clipe de
tăcere, în timpul cărora îşi frământa creierul. „De ce nu
pot să născocesc vreo manevră iscusită, îşi spunea el, ca
s-o silesc pe doamna de Rénal să-mi arate semnele de
dragoste făţişă care, acum trei zile, mă făceau să cred că
e a mea!?”
Se simţea descumpănit de starea aproape
deznădăjduită în care împinsese lucrurile. Şi totuşi, nimic
nu l-ar fi încurcat mai mult decât reuşita!
Când se despărţiră, la miezul nopţii, pesimismul îl făcu
să creadă că-şi câştigase dispreţul doamnei Derville şi că,
pesemne, nici cu doamna de Rénal nu stătea mai bine.
Amărât şi umilit, Julien nu izbuti să doarmă. Gândul de
a renunţa la orice vicleşug, la orice plan şi de-a lăsa la
voia întâmplării legătura cu doamna de Rénal, mulţumin-
du-se ca un copil cu bucuriile aduse de fiecare zi, nici nu-i
trecea prin minte măcar.
Îşi istovi creierul născocind manevre savante, pe care,
după o clipă, le găsea absurde. Într-un cuvânt, când
orologiul castelului bătu ora două din noapte, Julien era
cât se poate de nefericit.
Sunetul îl trezi, aşa cum cântecul cocoşului l-a trezit
pe sfântul Petru. Se pomeni în pragul celei mai grele
încercări. De când făcuse propunerea neobrăzată, nu se

106
Stendhal
mai gândise la ea. Doar fusese atât de rău primită!
„I-am spus că voi veni la ea, la ora două, îşi spuse
Julien, ridicându-se din pat. Poate că sunt neîndemânatic
şi necioplit ca orice băiat de ţăran. Doamna Derville m-a
făcut de multe ori să înţeleg asta. Dar cel puţin n-am să
fiu un om slab.”
Julien era, pe bună dreptate, mândru de curajul lui;
niciodată nu-şi impusese o îndatorire mai anevoie de
îndeplinit. Când deschise uşa tremura în aşa hal încât
abia se mai putea ţine pe picioare şi fu nevoit să se
rezeme de perete.
Era desculţ. Se duse să asculte la uşa domnului de
Rénal, unde putu să audă sforăitul stăpânului casei.
Atunci îl apucă deznădejdea. Aşadar, nu mai exista niciun
motiv care să-l împiedice de a se duce la ea. Dar,
Doamne! ce-o să facă acolo! N-avea niciun plan şi, chiar
dacă ar fi avut vreunul, se simţea atât de tulburat, încât i-
ar fi fost cu neputinţă să-l pună în aplicare.
În sfârşit, suferind de-o mie de ori mai mult decât
dacă s-ar fi dus în întâmpinarea morţii, Julien se strecură
în coridorul cel mic, care ducea la odaia doamnei de
Rénal. Apoi deschise uşa cu o mână tremurătoare şi
făcând un zgomot îngrozitor.
Înăuntru era lumină; pe cămin ardea o candelă. La
nenorocirea asta Julien nu se aşteptase. Când îl văzu
intrând, doamna de Rénal sări repede din pat.
— Nenorocitule! strigă ea.
Se iscă oarecare dezordine. Julien îşi uită planurile
trufaşe şi reveni la rolul lui firesc: să nu-i placi unei femei
atât de încântătoare i se păru cea mai cruntă nenorocire.
Nu răspunse la dojenile ei decât aruncându-i-se la
picioare, îmbrăţişându-i genunchii. Şi, pentru că ea îl
vorbea cu multă asprime, el izbucni în lacrimi.
Peste câteva ore, când Julien ieşi din odaia doamnei
de Rénal, s-ar fi putut spune, în stil de roman, că nu mai
avea ce să-şi dorească. Într-adevăr, datorită dragostei pe

107
 Roşu şi Negru
care o inspirase şi impresiei neaşteptate pe care o
făcuseră asupra lui nişte farmece seducătoare, câştigase
o victorie cu neputinţă de atins prin toată iscusinţa lui
atât de stângace.
Dar, pradă unui ciudat orgoliu, ţinu morţiş, în clipele
cele mai dulci, să joace încă rolul unui bărbat obişnuit să
subjuge femeile; şi făcu eforturi de necrezut ca să strice
ce-avea mai fermecător în el. În loc să se gândească la
extazul pe care îl stârnise şi la remuşcările care vădeau
cât de adânc era acest extaz, ideea datoriei nu-l părăsi
nicio clipă. Se temea că-l va cuprinde o remuşcare
groaznică şi că va fi ridicol în vecii vecilor dacă se va
depărta de modelul pe care îşi propusese să-l urmeze.
Într-un cuvânt, tocmai ce făcea din Julien o fiinţă
superioară îl împiedica să guste fericirea aşternută la
picioarele lui. Era asemeni acelei fete de şaisprezece ani,
cu bujori minunaţi în obraji, şi care, ca să meargă la bal,
săvârşeşte neghiobia de a-şi da cu suliman.
Îngrozită de apariţia lui Julien, doamna de Rénal fu
cuprinsă în curând de cea mai cumplită spaimă. Plânsul şi
deznădejdea lui o mişcară adânc.
Şi, chiar când nu mai avu ce să-i refuze, îl împingea
departe de ea, cu sinceră indignare, şi apoi i se arunca în
braţe. Toată purtarea aceasta părea lipsită de orice
noimă. Doamna de Rénal se credea osândită, fără putinţă
de iertare şi căuta să-şi ascundă priveliştea iadului, co-
pleşindu-l pe Julien cu cele mai calde mângâieri. Într-un
cuvânt, nu i-ar fi lipsit nimic eroului nostru, nici chiar
simţirea arzătoare a femeii pe care.o cucerise, dacă ar fi
ştiut să se bucure de ea. Plecarea lui Julien nu făcu să-i
înceteze extazul care o cuprindea fără voia ei şi nici lupta
cu remuşcările care o sfâşiau.
„Doamne! doar atâta înseamnă să fii fericit, să fii
iubit?” Acesta fu primul gând al lui Julien când se întoarse
la el în odaie. Tânărul se afla în starea aceea de uimire şi
de tulburare, plină de nelinişte, care te cuprinde după ce

108
Stendhal
ai obţinut un lucru multă vreme râvnit. Inima, obişnuită să
dorească, nu mai are ce dori şi, totuşi, nici amintiri n-are
încă: Asemeni unui soldat întors de la paradă, Julien
cântări în minte, cu deosebită atenţie, toate amănuntele
purtării sale: „Nu am uitat nimic din ce eram dator faţă de
mine însumi? Mi-am jucat bine rolul?”
Si ce rol? Al unui bărbat obişnuit să fie strălucitor cu
femeile.

109
 Roşu şi Negru

Capitolul XVI
A doua zi

He turn'd his lip to hers, and with his hand

Call'd back the tangles of her wandering hair38
DON JUAN, c.1. st. 170

DIN FERICIRE PENTRU GLORIA lui

Julien, doamna de Rénal fusese prea agitată, prea uimită
ca să observe prostia bărbatului care în clipa aceea
devenise pentru ea totul pe lume.
Pe când îl îndemna să plece, văzând că se ivesc zorile,
spunea:
— Vai, Doamne! dacă soţul meu a auzit cumva vreun
zgomot, sunt pierdută.
Julien, care avea timp să-şi aleagă cuvintele, îşi aminti
de acestea:
— Ai regreta viaţa?
— Nespus de mult în clipa asta. Dar n-aş regreta că te-
am cunoscut.
Julien socoti că ar fi nimerit, pentru demnitatea lui, să
plece când s-o lumina de-a binelea şi fără să se ferească.
Atenţia continuă cu care îşi studia cele mai mici
gesturi, în nebuneasca idee de-a părea bărbat cu
experienţă, nu avu decât o urmare fericită când o revăzu
pe doamna de Rénal la masa de prânz, purtarea lui fu o
capodoperă de prudenţă.

38
Întoarse buzele spre ale ei, şi mâna
Îi prinse lungile-i şuviţe, care fluturau (engl.) (n.t.).
110
Stendhal
Cât despre ea, nu-l putea privi fără să roşească până-
n albul ochilor şi nu putea trăi o clipă fără să-l privească.
Îşi dădea seama cât e de tulburată, iar strădaniile de-a se
stăpâni nu făceau decât s-o tulbure şi mai mult. Julien îşi
ridică ochii doar o singură dată asupra ei. La început,
doamna de Rénal îl admiră prudenţa. Curând însă, văzând
că privirea lui nu se mai îndreaptă spre ea, se nelinişti:
„Oare nu mă mai iubeşte? se întrebă ea. Vai! sunt prea
bătrână pentru el; sunt cu zece ani mai mare.”
Pe când treceau din sufragerie în grădină, ea îl strânse
mâna. Julien, mirat de semnul acesta de dragoste atât de
neobişnuit, o privi cu patimă, căci i se păruse nespus de
frumoasă în timpul mesei şi, cu toate că-şi ţinuse toată
vremea ochii plecaţi, el nu făcuse altceva decât să-i
cerceteze cu de-amănuntul farmecele. Privirea aceasta o
alină pe doamna de Rénal; drept e că nu-i îndepărtă toată
neliniştea, dar neliniştea îl înăbuşea aproape toate
remuşcările faţă de soţul ei.
În timpul prânzului, soţul nu observase nimic. Nu
acelaşi lucru se întâmplase însă cu doamna Derville; ea
crezu că doamna de Rénal e gata să-şi dea sufletul. Şi,
cât fu ziua de lungă, prietena îndrăzneaţă şi necruţătoare
n-o scuti de şoaptele menite să-i zugrăvească, în culori
negre, primejdia care o pândea.
Doamna de Rénal ardea de nerăbdare să rămână
singură cu Julien; voia să-l întrebe dacă o mai iubeşte. Şi,
cu toată blândeţea ei statornică, de câteva ori abia se
stăpâni să nu-i spună prietenei sale s-o lase în pace.
Seara, în grădină, doamna Derville potrivi atât de bine
lucrurile, încât se aşeză între doamna de Rénal şi Julien.
Doamna de Rénal, care aşteptase cu nesaţ clipa când va
avea plăcerea să-i strângă mâna lui Julien şi s-o ducă la
buze, nu mai fu în stare să-i spună un cuvânt măcar.
Întâmplarea aceasta supărătoare o făcu să se
frământe şi mai mult. Un singur gând o rodea îl dojenise
atâta pe Julien pentru imprudenţa de a fi venit la ea

111
 Roşu şi Negru
noaptea trecută, încât tremura toată că de astă dată n-o
să mai vină. Şi, părăsind devreme grădina, se retrase în
camera ei. Dar, nemaiputându-şi stăpâni nerăbdarea, se
duse să-şi lipească urechea de uşa odăii lui Julien. În
ciuda neliniştii şi a patimii care o ardea, nu îndrăzni,
totuşi, să intre. Fapta aceasta i se părea de-o josnicie fără
seamăn, căci e pomenită şi într-un proverb de prin partea
locului.
Nu toti servitorii se culcaseră încă. Prudenta o sili,
până la urmă, să se întoarcă în camera ei. Două ore de
aşteptare i se părură două veacuri de chin.
Dar Julien era prea credincios faţă de ceea ce socotea
a fi datoria lui, ca să nu-şi ducă la îndeplinire, punct cu
punct, planul hotărât.
Când bătu ora unu, ieşi binişor din odaie, se încredinţa
că stăpânul casei dormea adânc şi intră la doamna de
Rénal. În noaptea aceea se simţi mult mai fericit lângă
iubita lui, căci se gândi mai puţin la rolul pe care ţinea să-
l joace. Avu ochi să vadă şi urechi să audă. Iar ceea ce îi
spuse doamna de Rénal cu privire la vârstă, îl dădu mai
multă încredere în sine.
— Vai, sunt cu zece ani mai mare decât tine! Cum poţi
să mă iubeşti?! îi repeta ea în neştire, fiindcă gândul
acesta îl apăsa inima.
Julien nu-i înţelegea durerea, dar văzu că e adevărată
şi-şi uită aproape toată teama de-a fi ridicol.
Ideea nesăbuită că ar fi privit ca un amant de
poruncă, din pricina obârşiei lui de rând, îl dispăru şi ea.
Pe măsură ce elanurile de îndrăgostit ale lui Julien o
linişteau pe sfioasa lui amantă, aceasta redobândea o
fărâmă de fericire, dar şi putinţa de a-şi judeca iubitul.
Spre norocul lui, în noaptea aceea Julien renunţă aproape
cu totul la aerul de împrumut care făcuse din noaptea
trecută o izbândă, şi nu o plăcere. Dacă doamna de Rénal
şi-ar fi dat seama de grija cu care el îşi juca rolul,
descoperirea aceasta tristă i-ar fi răpit pentru totdeauna

112
Stendhal
orice urmă de fericire. Dar ea nu putu să vadă altceva în
purtarea lui decât o tristă urmare a nepotrivirii de vârstă.
Cu toate că doamna de Rénal nu se gândise niciodată
la teoriile despre dragoste, deosebirea de vârstă este,
după aceea de avere, unul din locurile comune cele mai
des pomenite în glumele provinciale ori de câte ori e
vorba de iubire.
În câteva zile, Julien, cuprins de întreaga ardoare a
vârstei, se îndrăgosti nebuneşte.
„Trebuie să recunosc, îşi spunea el, că are un suflet de
înger şi că nu există femeie mai frumoasă.”
Uitase aproape cu totul rolul pe care-l avea de jucat.
Ba chiar, într-un moment de rătăcire, îl mărturisi toate
neliniştile sale. Iar spovedania aceasta împinse la culme
patima pe care o inspira. „Aşadar, n-am avut nicio rivală
fericită!” chibzuia doamna de Rénal, ameţită de plăcere.
Şi îndrăzni să-l întrebe despre portretul la care ţinea atât;
iar Julien îl jură că era portretul unui bărbat.
Când doamnei de Rénal îi rămânea destulă stăpânire
de sine ca să mai fíe în stare să gândească, nu-şi mai
venea în fire de mirare că poate exista atâta fericire şi nu
pricepea cum de n-o bănuise niciodată.
„Ah! îşi spunea ea, dacă l-aş fi cunoscut pe Julien
acum zece ani, când mai puteam încă să par drăguţă!”
Julien nici nu se gândea la asemenea lucruri.
Dragostea lui însemna încă ambiţie: era bucuria de a
poseda, el, biata fiinţă nefericită şi atât de dispreţuită, o
femeie atât de nobilă si de frumoasă. Gesturile lui de
adoraţie, elanul lui în faţa farmecelor amantei sfârşiră
prin a o linişti întrucârva în privinţa diferenţei de vârstă.
Dacă ar fi avut cât de cât experienţa vieţii, pe care orice
femeie la treizeci de ani o are în ţările mai civilizate,
doamna de Rénal s-ar fi cutremurat gândindu-se la durata
unei iubiri care părea că trăieşte numai din surpriză şi din
beţia amorului propriu.
În clipele când îşi uita ambiţia, Julien se pierdea de

113
 Roşu şi Negru
admiraţie până şi în faţa pălăriilor şi a rochiilor doamnei
de Rénal. Nu se mai sătura de plăcerea de a le simţi
parfumul. Deschidea dulapul iubitei şi rămânea ore
întregi, mut de admiraţie, în faţa lucrurilor superbe aflate
acolo şi a felului cum erau rânduite. Iubita, rezemată de
el, îl privea; el privea giuvaerele şi toate nimicurile care,
în preajma nunţii, alcătuiesc zestrea unei mirese.
„M-aş fi putut mărita cu un asemenea om! se gândea
uneori doamna de Rénal. Ce inimă înflăcărată! Ce viaţă
încântătoare alături de el!…”
Iar Julien în viaţa lui nu se aflase atât de aproape de
cumplitele unelte ale artileriei feminine. „E cu neputinţă
să existe ceva mai frumos la Paris”, îşi zicea el. Şi-atunci
nu mai găsea nimic de cârtit împotriva fericirii. Deseori,
admiraţia sinceră şi elanurile iubirii sale îl făceau să uite
deşartă teorie din pricina căreia fusese atât de măsurat şi
de ridicol la începutul legăturii cu doamna de Rénal. Avu
momente când, în ciuda obişnuitei lui făţărnicii, găsea că
e nespus de plăcut să-i mărturisească acestei femei de
neam mare, care îl admira, nepriceperea lui faţă de o
mulţime de lucruri neînsemnate. Rangul iubitei sale i se
părea că-l înalţă deasupra propriei lui fiinţe. La rândul ei,
doamna de Rénal găsea cea mai plăcută voluptate morală
în a-l instrui astfel, într-o mulţime de lucruri mărunte, pe
tânărul acesta deosebit de inteligent şi despre care toată
lumea spunea că, într-o bună zi, va ajunge departe. Chiar
subprefectul şi domnul Valenod nu se puteau împiedica
să-l admire, şi doamnei de Rénal i se părură mai puţin
neghiobi… Cât despre doamna Derville, departe de ea
asemenea sentimente! Mâhnită peste măsură de ceea ce
credea că ghiceşte, şi văzând că înţeleptele ei sfaturi îl
deveneau nesuferite unei femei care literalmente îşi
pierduse capul, plecă de la Vergy fără să dea vreo
explicaţie şi, de altminteri, ceilalţi se feriră să i-o ceară.
La plecarea ei doamna de Rénal vărsă câteva lacrimi, dar
curând i se păru că fericirea i-a sporit şi mai mult. Prin

114
Stendhal
plecarea doamnei Derville, ea se afla aproape toată ziua
între patru ochi cu iubitul ei.
Lui Julien îi era cu atât mai dragă tovărăşia amantei
sale cu cât, de fiecare dată când rămânea prea îndelung
singur, fatala propunere a lui Fouqué venea să-i tulbure
mintea, în primele zile ale vieţii acesteia noi avu
momente când lui, care nu iubise niciodată şi nu fusese
niciodată iubit de nimeni, îl plăcu atât de mult să fie
sincer, încât era cât pe ce să-i mărturisească doamnei de
Rénal ambiţia care-i fusese până atunci raţiunea însăşi a
existenţei. Ar fi dorit să-i audă sfatul în privinţa ciudatei
ispite stârnite de propunerea lui Fouqué, dar o mică
întâmplare puse capăt oricărei sincerităţi.

115
 Roşu şi Negru

Capitolul XVII
Primul adjunct al primarului

O, how this spring of Iove resembleth

The uncertain glory of an April day;
Which now shows all the beauty ofthe sun,
And by and by a cloud takes all away!39
TWO GENTLEMEN OF VERONA

ÎNTR-O SEARĂ, PE CÂND APUNEA

soarele, Julien, stând lângă iubita lui, în fundul livezii,
departe de privirile supărătoare ale oamenilor, era pierdut
în vise. „Vor dura oare mereu clipele acestea atât de
plăcute?” Sufletul îi era apăsat de greutatea alegerii unui
drum în viaţă şi deplângea marea şi nefericita criză care
încheie copilăria şi strică primii ani ai unei tinereţi sărace.
— Ah! spunea el, pentru tineretul francez Napoleon a
fost cu adevărat trimisul lui Dumnezeu pe pământ! Cine o
să-l înlocuiască? Ce vor face fără el sărmanii, chiar cei
mai avuţi decât mine, care au tocmai câţi bani le trebuie
ca să capete o educaţie bună, dar n-au destui ca, la
douăzeci de ani, să cumpere un om şi să-şi deschidă
drumul spre o carieră! Orice-am face, adăugă el oftând
amar, gândul acesta fatal nu ne va îngădui niciodată să
fim fericiţi!
Şi o văzu deodată pe doamna de Rénal încruntându-se
39
O, primăvara dragostei cum seamănă
Cu nimbul lui april, cel schimbător;
Abia vezi soarele în strălucire
Şi-ndată totul e învăluit de nor! (engl.)
DOI DOMNI DIN VERONA de Shakespeare (n.i.).
116
Stendhal
şi luând o înfăţişare dispreţuitoare şi rece: ei, felul acesta
de gândire i se părea potrivit pentru o slugă. Crescută în
ideea că e foarte bogată, i se părea de la sine înţeles că
Julien e la fel ca ea. Îi era de o mie de ori mai scump
decât viaţa, şi puţin îl păsa de bani.
Julien era departe de a ghici ce-i trece prin minte,
încruntarea ei îl readuse pe pământ. Avu destulă prezenţă
de spirit ca să-şi potrivească în aşa fel fraza, încât s-o
facă să înţeleagă pe nobila doamnă, aşezată atât de
aproape de el, în iarbă, că repetase nişte cuvinte auzite în
timpul călătoriei, la un prieten al lui, negustor de lemne.
Aşa gândeau cei lipsiţi de credinţă.
— Tu, dragul meu, să nu te amesteci cu astfel de
oameni, îi spuse doamna de Rénal, păstrând încă puţin
din răceala care, pe neaşteptate, luase locul celei mai
calde duioşii.
Încruntarea ei, sau mai degrabă remuşcarea pentru
imprudenţa săvârşită, fu prima înfrângere a iluziilor care îl
stăpâneau pe Julien. Care se gândi: „E bună şi blândă, şi
mă iubeşte mult, dar a fost născută în tabăra duşmană. Ei
se tem, pesemne, mai cu seamă de soiul acesta de tineri
inimoşi, care, după ce au primit o educaţie îngrijită, n-au
destui bani ca să-şi facă o carieră. Ce s-ar fi ales din
nobili, dacă ni s-ar fi îngăduit să-i combatem cu arme de
acelaşi fel?! Eu, de pildă, să fiu primar la Verrières, bine
intenţionat şi cinstit, cum e în fond şi domnul de Rénal, ce
i-aş mai desfinţa pe vicar şi pe domnul Valenod, cu toate
pungăşiile pe care le fac! Cum ar mai triumfa dreptatea la
Verrières! Şi nu talentele lor mi-ar pune piedici, căci ei
bâjbâie întruna.”
În ziua aceea, fericirea lui Julien fu cât pe ce să se
statornicească. Dar eroului nostru îi lipsea îndrăzneala de
a fi sincer. I-ar fi trebuit curajul de a da imediat bătălia;
doamna de Rénal se mirase de spusele lui Julien, căci
oamenii din lumea ei repetau adesea că întoarcerea lui
Robespierre ar fi fost îndeosebi cu putinţă datorită

117
 Roşu şi Negru
tinerilor de neam prost, care învaţă prea multe. Doamna
de Rénal îşi păstră multă vreme înfăţişarea aceea rece, şi
Julien crezu că o face dinadins. De fapt, ea se purta aşa
pentru că, după sila pentru cuvintele urâte, urmase
teama de a nu-i fi spus, fără să vrea, vreun lucru
neplăcut. Mâhnirea asta i se oglindi puternic în trăsăturile
atât de curate şi atât de naive când era fericită şi departe
de cei ce o plictiseau…
Julien nu mai cuteză să se lase în voia visărilor. Mai
calm, dar şi mai puţin îndrăgostit, socoti că n-ar fi prudent
să se mai ducă în odaie la doamna de Rénal. Mai bine să
vină ea la el; dacă o zărea vreun servitor umblând prin
casă, zeci de motive felurite puteau s-o justifice.
Dar şi socoteala aceasta îşi avea neajunsurile ei. Julien
primise de la Fouqué nişte cărţi pe care el, ca unul ce
studia teologia, n-ar fi putut niciodată să i le ceară unui
librar. Iar cărţile primite nu îndrăznea să le deschidă decât
noaptea. Şi de multe ori i-ar fi fost mai plăcut să nu-l
întrerupă din citit o vizită în aşteptarea căreia, până în
ajunul întâmplării din livadă, nu şi-ar fi putut îngădui să
citească în linişte.
Doamnei de Rénal îi datora înţelegerea cărţilor într-un
fel cu totul nou. Îndrăznise s-o întrebe despre o mulţime
de nimicuri, a căror necunoaştere opreşte în loc
inteligenţa unui tânăr născut în afara lumii bune, oricâtă
deşteptăciune firească s-ar presupune că are.
Educaţia aceasta a dragostei, făcută de o femeie cu
totul neştiutoare, fu o adevărată fericire. Julien izbuti să
vadă fătis societatea, asa cum este ea astăzi. Şi nimeni
nu-i întunecă mintea povestindu-i cum a fost ea
odinioară, cu două mii de ani în urmă, sau măcar acum
şaizeci de ani, pe vremea lui Voltaire şi a lui Ludovic al
XV-lea. Spre nespusa lui bucurie, i se luă un văl de pe ochi
şi înţelese, în sfârşit, ceea ce se petrecea la Verrières.
În primul plan pricepu că sunt nişte intrigi foarte
complicate, urzite, de vreo doi ani încoace, pe lângă

118
Stendhal
prefectul din Besançon. Ele erau sprijinite de unele
scrisori sosite din Paris şi datorate unor oameni foarte
sus-puşi. Totul ca să-l facă pe domnul de Moirod, omul cel
mai habotnic din tot ţinutul, primul şi nu al doilea adjunct
al primarului din Verrières.
Concurentul acestuia era un fabricant foarte bogat
care trebuia neapărat împins pe locul de al doilea adjunct.
Julien înţelese, în sfârşit, frânturile de cuvinte
surprinse când protipendada de prin partea locului venea
să la masa la domnul de Rénal. Lumea aceasta
privilegiată era adânc preocupată de alegerea primului
adjunct, pe care restul localnicilor, şi mai ales liberalii, nici
n-o bănuiau măcar. Alegerea era importantă prin faptul,
cunoscut de toată lumea, că partea de răsărit a străzii
principale din Verrières urma să fie împinsă înapoi cu mai
mulţi metri, deoarece strada devenise drum regal.
Or, dacă domnul de Moirod, proprietar a trei case pe
partea care urma sa fie împinsă înapoi, ajungea prim-
adjunct al primarului şi mai apoi primar, în cazul când
domnul de Rénal avea să fie numit deputat, el putea să
închidă ochii şi să facă mici reparaţii caselor dinspre
stradă, reparaţii datorită cărora casele lui mai puteau să
dureze un veac. Cu toată adânca cucernicie şi cinstea
recunoscută a domnului de Moirod, toţi erau siguri căva fi
un om de înţeles, căci avea o droaie de copii. Printre
casele care urmau să fie împinse înapoi, nouă aparţineau
celor mai de seamă famţlii din Verrières.
Lui Julien, intriga aceasta i se părea cu mult mai
importantă decât istoria bătăliei de la Fontenoy 40, căreia îi
vedea numele pentru prima oară într-una din cărţile
trimise de către Fouqué. Existau multe lucruri care îi
dăduseră de gândit, încă de acum cinci ani, de când
începuse să se ducă seara la preot. Dar discreţia şi
umilinţa minţii fiind primele însuşiri ale unui teolog, nu

40
Localitate în Belgia, unde s-a dat, în anul 1745, o bătălie între
armatele franceze şi cele austro-engleze.
119
 Roşu şi Negru
îndrăznise niciodată să pună întrebări.
Într-o zi, doamna de Rénal îl dăduse o poruncă
valetului soţului ei, care îl duşmănea pe Julien.
— Păi, doamnă, azi e ultima vineri a lunii, îi răspunse
omul, cu un aer ciudat.
— Du-te, îi spuse doamna de Rénal.
— Zău aşa! făcu Julien, o să se ducă în magazia aceea
de fân, fostă biserică pe vremuri şi acum redată din nou
cultului; dar pentru ce? Iată una din tainele pe care n-am
izbutit niciodată să le pătrund.
— E o instituţie foarte folositoare, deşi destul de
ciudată, îi răspunse doamna de Rénal. Femeile nu sunt
primite. Singurul lucru care se ştie e că toată lumea se
tutuieşte. De pildă, servitorul nostru o să-l întâlnească
acolo pe domnul Valenod, şi omul acesta, atât de
înfumurat şi de prost, n-o să se supere când se va auzi
strigat pe nume de către Saint-Jean şi o să-i răspundă la
fel. Dacă ţii să afli ce se petrece acolo, am să le cer
amănunte domnilor de Maugiron şi Valenod. Noi plătim
douăzeci de franci pentru fiecare servitor, ca să nu ne
strângă de gât într-o bună zi.
Timpul părea că zboară. Gândul la farmecele iubitei
sale îl făcea pe Julien să-şi uite neagra ambiţie. Nevoit să
nu-i vorbească despre lucruri triste şi serioase, dat fiind
că făceau parte din tabere potrivnice, el sporea, fără să
bănuiască, fericirea pe care i-o datora şi puterea pe care
ea o dobândise asupra lui.
În clipele când prezenţa copiilor, prea inteligenţi, îl
silea să nu folosească decât limbajul rece al raţiunii,
Julien, privind-o cu ochi scăpărători de dragoste, îl asculta
cu o supunere desăvârşită explicaţiile asupra mersului
lumii. Deseori, pe când povestea despre cine ştie ce
ticăloşie iscusită săvârşită cu prilejul construirii vreunui
drum sau cu al aprovizionării, mintea doamnei de Rénal
pierdea şirul pe neaşteptate şi începea să delireze parcă,
iar Julien era nevoit s-o dojenească fiindcă îşi îngăduia şi

120
Stendhal
faţă de el aceleaşi gesturi mângâietoare ca şi faţă de
copii. Şi asta din pricină că, în unele zile, ea avea iluzia
că-l iubeşte ca pe copiii ei. Nu trebuia oare să-i răspundă
necontenit la întrebările naive despre o mie de lucruri
simple, cunoscute de orice odraslă de familie bună, încă
de la vârsta de cincisprezece ani? Peste o clipă, însă, îi
admira ca pe un stăpân. Inteligenţa lui aproape o
înspăimânta; i se părea că întrezăreşte tot mai limpede, zi
de zi, în teologul acesta tinerel, pe marele om al viitorului,
îl vedea papă, îl vedea prim-ministru, ca pe Richelieu.
— Am să trăiesc oare destul ca să te văd în plină
glorie? îi spunea ea lui Julien. Pentru un om de seamă
locul există, gata pregătit; monarhia şi biserica au nevoie
de el.

121
 Roşu şi Negru

Capitolul XVIII
Un rege la Verrières

Nu mai eşti oare vrednic decât

să fii zvârlit ca stârvul unui om de
rând, fără suflet, şi în venele căruia
nu mai curge sânge?
DISC. EPISCOPULUI
la Capela Saint-Clément

ÎN ZIUA DE 3 SEPTEMBRIE, LA
orele zece seara, un jandarm trezi întregul Verrières,
străbătând la galop strada mare; el aducea vestea că
maiestatea-sa regele *** va sosi duminica următoare, şi
în ziua aceea era marţi. Prefectul autoriză, sau mai bine
zis ceru formarea unei gărzi de onoare; primirea trebuia
făcută cu toată pompa cuvenită. O ştafetă fu trimisă la
Vergy. Domnul de Rénal veni noaptea şi găsi tot oraşul în
fierbere. Fiecare îşi avea pretenţiile lui; cei mai puţin
prinşi în pregătirile de primire închiriau balcoane ca să
vadă intrarea regelui.
Cine va comanda garda de onoare? Domnul de Rénal
îşi dădu imediat seama câtă importanţă avea, în legătură
cu casele care trebuiau trase înapoi, să i se încredinţeze
comanda domnului de Moirod. Asta putea să însemne un
pas înainte spre locul de prim-adjunct. În ceea ce priveşte
cucernicia domnului de Moirod, nimic de zis; ea fusese
totdeauna mai presus de orice comparaţie, dar domnia-sa
nu se urcase niciodată pe cal. Domnul de Moirod era un

122
Stendhal
bărbat de vreo treizeci şi şase de ani, grozav de sfios şi
care se temea la fel de mult să nu cadă de pe cal şi să nu
se facă de râs.
Primarul trimise după el, la orele cinci dimineaţa.
— Vedeţi, domnule, vă cer părerea ca şi cum aţi ocupa
de pe acum postul pe care toţi oamenii cinstiţi vi-l doresc,
în oraşul acesta nefericit, manufacturile prosperă, partidul
liberal devine milionar, aspiră la putere şi va şti să facă
din orice o armă împotriva noastră. Să ne gândim deci la
interesul regelui, al monarhiei şi, mai presus de toate, la
interesul sfintei noastre biserici. Cui socotiţi, domnule, că
i-am putea încredinţa comanda gărzii de onoare?
Cu toată groaza pricinuită de cai, domnul de Moirod
primi până la urmă cinstea aceasta, ca un martir. „Voi şti
să mă port cum se cuvine”, îi spuse el primarului. Abia
mai rămânea timp pentru a fi puse la punct uniformele
care, acum şapte ani, fuseseră folosite cu prilejul trecerii
unui prinţ de sânge.
Pe la orele şapte, doamna de Rénal sosi de la Vergy cu
Julien şi cu copiii. Îşi găsi salonul înţesat de doamne
liberale care propovăduiau unirea partidelor şi veniseră s-
o roage să-şi înduplece soţul ca să le dea locuri în garda
de onoare şi la ai lor. Una dintre ele susţinea că, dacă
soţul ei nu va fi ales, mâhnirea îl va împinge la faliment.
Doamna de Rénal scăpă repede de toată mulţimea asta.
Părea foarte ocupată.
Julien se miră şi mai ales se supără că-i ascundea
frământările ei. „Ştiam eu că, în faţa fericirii de a primi în
casă un rege, o să-i slăbească dragostea, îşi spuse. Toată
zarva asta o zăpăceşte. Dar mă va iubi din nou când
ideile castei din care face parte n-au să-i mai tulbure
mintea.”
Dar, lucru de mirare, simţi că o iubeşte şi mai mult.
Cum tapiţerii începuseră să năpădească odăile, Julien
pândi multă vreme şi în zadar prilejul să-i spună o vorbă,
în sfârşit, o găsi pe când ieşea de la el din odaie, ducând

123
 Roşu şi Negru
în braţe unul din costumele lui. Erau singuri. Vru să-i
vorbească. Ea fugi, refuzând să-l asculte. „Mare prost mai
sunt că o iubesc pe femeia asta! O înnebuneşte ambiţia la
fel ca şi pe bărbatul ei.”
Ea era însă şi mai înnebunită decât domnul de Rénal:
una dintre marile ei dorinţe, pe care nu i-o mărturisise
niciodată lui Julien, de teamă să nu-l jignească, era să-l
vadă lepădându-şi, măcar pentru o zi, tristul veşmânt
negru. Cu o iscusinţă într-adevăr uimitoare pentru o
femeie atât de neprefăcută, căpătase mai întâi de la
domnul de Mairod şi apoi de la subprefectul de Maugiron,
făgăduiala că Julien va fi numit în garda de onoare şi
preferat înaintea a cinci sau sase tineri, fii de fabricanţi
foarte înstăriţi, dintre care cel puţin doi puteau fi daţi ca
pildă de cucernicie. Domnul Valenod, care avea de gând
să-şi împrumute caleaşca celor mai frumoase doamne din
oraş, astfel ca minunaţii lui cai normanzi să poată fi
admiraţi, consimţi să-i dea unul lui Julien, deşi îi ura din
tot sufletul. Dar fiecare dintre cei aleşi în garda de onoare
aveau ei înşişi, sau luaseră cu împrumut, câte unul dintre
frumoasele costume de culoarea cerului, cu epoleţi de
colonel, argintii, care mai străluciseră cu şapte ani în
urmă. Doamna de Rénal dorea însă un costum nou şi nu-i
mai rămăseseră decât patru zile ca să trimită la Besançon
şi să i se aducă uniforma, armele, chipiul etc., adică tot
ce-i trebuie cuiva care face parte din garda de onoare.
Nostim e că doamna de Rénal socotea imprudent să-i
lucreze hainele lui Julien la Verrières. Ţinea să-i facă o
surpriză şi lui, şi oraşului.
Când sfârşi cu alcătuirea gărzii de onoare şi cu
pregătirea spiritului public, primarul trebui să pregătească
o mare ceremonie religioasă: regele *** nu voia să treacă
prin Verrières fără să viziteze frumoasele moaşte ale
sfântului Clément, păstrate la Bray-le-Haut, în apropiere
de oraş. Se cereau deci multe feţe bisericeşti, şi asta era
lucrul cel mai greu; părintele Maslon, noul paroh, se

124
Stendhal
împotrivea cu dârzenie să fie chemat părintele Chélan.
Degeaba îl arăta domnul de Rénal că face o greşeală
domnul marchiz de La Mole, ai cărui strămoşi fuseseră
vreme îndelungată guvernatorii ţinutului, fusese
desemnat să-l însoţească pe regele *** şi îl cunoştea de
treizeci de ani pe părintele Chélan. Fără îndoială că va
întreba de el îndată ce va sosi la Verrières şi, dacă îl va
găsi în dizgraţie, e în stare să-l caute cu un alai cât mai
numeros în căsuţa unde s-a retras. Ce palmă ar însemna
asta!
— Dacă apare printre preoţii mei, îmi pierd cinstea şi
aici şi la Besançon, răspunse preotul Maslon. Un
jansenist41. Doamne, Dumnezeule!
— Orice ai spune, părinte dragă, îl întoarse vorba
domnul de Rénal, n-o să pun în primejdie administraţia
din Verrières să primească o palmă în faţa domnului de La
Mole. Nu-l cunoşti: la curte e un om de treabă; dar aici, în
provincie, e un soi de glumeţ răutăcios, batjocoritor, şi nu
caută decât să pricinuiască încurcături oamenilor. Numai
ca să se distreze, ar fi în stare să ne facă de râs în fata
liberalilor.
Abia în noaptea de sâmbătă spre duminică, după trei
zile de discuţii nesfârşite, trufia părintelui Maslon se plecă
în faţa spaimei primarului, care se preschimbă în curaj.
Trebuiră să-i trimită o scrisoare mieroasă părintelui
Chélan, să-l roage să la parte la slujba de la moaştele din
Bray-le-Haut, dacă nu cumva îl vor împiedica vârsta şi
beteşugurile ei. Părintele Chélan ceru şi obţinu o invitaţie
şi pentru Julien, care trebuia să-l însoţească în calitate de
ipodiacon.
Duminică de dimineaţă, mii de ţărani veniţi de prin
munţii învecinaţi năpădiră străzile orăşelului Verrières.
41
Janseniştii erau adepţii mişcării apărute în Franţa în sec. al XVII-lea,
bazate pe învăţătura profesorului olandez Comelius Jansai (1585-
1638). Expresie a nemulţumirii faţă de regimul absolutist şi faţă de
dominaţia iezuiţilor în biserica romano-catolică, jansenismul
propovăduia rigorismul moral.
125
 Roşu şi Negru
Era o vreme nemaipomenit de frumoasă. În sfârşit, pe la
ceasurile trei, toată mulţimea aceasta începu să se
frământe; pe o stâncă, la două leghe de Verrières, se
zărea un foc mare. Era semnalul că regele intrase pe
teritoriul judeţului. Şi, deîndată, sunetul tuturor clopotelor
şi bubuitul unui vechi tun spaniol aparţinând oraşului
arătară bucuria localnicilor pentru acest eveniment de
seamă.
Jumătate din populaţie se urcă pe acoperişuri. Toate
femeile se aflau în balcoane. Garda de onoare porni.
Lumea admira uniformele strălucitoare, fiecare îşi
recunoştea o rudă, un prieten. Unii făceau haz de domnul
de Moirod, care, fricos, întindea o mână prudentă, gata în
fiecare clipă să apuce oblâncul şeii. Dar un lucru făcu să
fie uitate toate celelalte: primul călăreţ din al nouălea
rând era un tânăr frumos, foarte zvelt şi pe care, la
început, nu-l recunoscu nimeni. Curând, însă, strigătul de
indignare al unora, tăcerea şi mirarea altora exprimară
uimirea generală. Oamenii recunoşteau în tinerelul ăsta,
călărind unul din bidiviii domnului Valenod, pe micul
Sorel, fiul cherestegiului. Din toate piepturile se înălţă un
protest împotriva primarului, mai ales printre liberali.
Cum, pentru că lucrătorul ăsta mărunt, deghizat în popă,
era preceptorul ţâncilor lui, primarul avea îndrăzneala să-l
numească în garda de onoare, spre paguba domnilor
cutare şi cutare, fabricanţi cu dare de mână!?
— Dumnealor, spunea soţia unui bancher, s-ar cuveni
să-l facă de ruşine în public pe puştiul ăsta neobrăzat,
născut în noroi.
— E viclean şi poartă sabie, îi răspunse un vecin; o să
aibă destulă ticăloşie ca să le cresteze mutrele.
Părerile celor din familiile nobile erau şi mai
primejdioase. Doamnele se întrebau dacă numai primarul
era vinovat de necuviinţa aceasta. În general, lui i se
recunoaşte dispreţul pentru obârşia de rând.
În timp ce prilejuia atâtea clevetiri, Julien se simţea cel

126
Stendhal
mai fericit dintre muritori. Îndrăzneţ de felul lui, se ţinea
pe cal mai bine decât majoritatea tinerilor din oraşul
acesta de munte. Şi vedea în ochii femeilor că se
vorbeşte despre el.
Epoleţii lui străluceau mai tare fiindcă erau noi. Calul
se ridica mereu în două picioare. Julien era în culmea
bucuriei.
Fericirea lui întrecu orice margini când, trecând pe
lângă vechiul meterez, bubuitul tunuleţului făcu să-i sară
calul afară din rând. Şi pentru că, prin cine ştie ce
întâmplare, se nimeri să nu cadă din şa, Julien se crezu
erou. I se părea că e un ofiţer de ordonanţă al lui
Napoleon si că are comanda unei baterii de artilerie.
Mai exista însă o fiinţă si mai fericită decât el. Mai
întâi, îl văzu trecând de la una din ferestrele primăriei.
Urcându-se apoi în caleaşca şi făcând repede un mare
ocol, ajunse tocmai la timp ca să se înfioare în clipa când
calul îl scoase afară din rând. În sfârşit, purtată la galop în
caleaşca, ieşind printr-o altă poartă a oraşului, izbuti să
sosească la drumul pe unde avea să treacă regele şi putu
să urmărească, de la câţiva paşi, garda de onoare în
mijlocul nobilului praf stârnit de copitele cailor. Zece mii
de ţărani strigară „Trăiască regele!” în clipa când primarul
avu cinstea să-i ureze bun venit maiestătii-sale. Peste un
ceas, când, după ce ascultase toate discursurile, regele
intra în oraş, tunuleţul începu să tragă grăbit. Dar tocmai
atunci se întâmplă un accident, nu tunarilor, care mai
primiseră botezul focului la Lipsea şi Montmirail 42, ci
viitorului prim-adjunct, domnul de Moirod. Calul său îl
trânti uşurel în singura băltoacă aflată pe şosea, ceea ce
stârni mare tărăboi, căci trebuiră să-l scoată de acolo ca
să poată trece caleaşca regelui.
Maiestatea-sa coborî la frumoasa biserică nouă, care
în ziua aceea fusese împodobită cu toate draperiile ei
cărămizii. Regele trebuia să la masa şi, îndată după
42
Localităţi vestite pentru luptele date de Napoleon în 1813 şi 1814.
127
 Roşu şi Negru
aceea, să se urce iar în caleaşca, pentru a se duce să se
închine la vestitele moaşte ale sfântului Clément. Când
regele ajunse la biserică, Julien porni în galop spre casa
domnului de Rénal. Acolo îşi lepădă oftând frumoasa
uniformă albastră, sabia, epoleţii, ca să îmbrace ponositul
veşmânt negru. Încalecă din nou şi, în câteva clipe,
ajunse la Bray-le-Haut, care se afla în vârful unei coline
îneântătoare. „Entuziasmul parcă sporeşte numărul
ţăranilor, gândi Julien. La Verrières n-ai loc să te mişti de
ei, şi iată că alţii, peste zece mii, s-au adunat aici, în jurul
străvechii mănăstiri.” Pe jumătate ruinată în timpul
revoluţiei, mănăstirea fusese refăcută cu multă măreţie
de când cu restauraţia; oamenii începuseră chiar să
vorbească despre unele miracole săvârşite acolo. Julien se
întâlni cu părintele Chélan, care îl dojeni aspru şi îl dădu
un anteriu şi-un stihar. El se îmbrăcă repede şi îl urmă pe
preotul pornit să-l caute pe tânărul episcop de Agde.
Episcopul acesta, de curând numit si care avea
îndatorirea să-i înfăţişeze regelui moaştele, era un nepot
de-al domnului de La Mole. Dar îl căutară zadarnic:
episcopul parcă intrase în pământ.
Clerul devenise nerăbdător. Îşi aştepta căpetenia în
întunecata galerie gotică a străvechii mănăstiri. Fuseseră
adunaţi douăzeci şi patru de preoţi ca să închipuie vechiul
sobor din Bray-le-Haut, alcătuit, înainte de 1789, din
douăzeci şi patru de călugări. După ce deplânseră vreme
de trei sferturi de ceas tinereţea episcopului, preoţii
socotiră că se cuvenea ca cel mai vârstnic dintre ei să se
ducă la preasfântul spre ai vesti apropiata sosire a regelui
şi a-i spune că ar fi vremea să coboare în altar.
Bătrâneţea părintelui Chélan făcu să fie el ales. Cu toată
supărarea pe care i-o arăta lui Julien, preotul îl făcu semn
să-l urmeze. Lui Julien stiharul îl venea de minune. Cu
ajutorul nu ştiu căror mijloace de toaletă ecleziastică, el
îşi netezi frumosul păr buclat; dar, printr-o scăpare, din
pricina căreia părintele Chélan se mânie şi mai mult, pe

128
Stendhal
sub lungile poale ale anteriului se puteau zări pintenii
gărzii de onoare.
Când ajunseră în încăperile episcopului, nişte lachei
impunători şi împopoţonaţi abia găsiră cu cale să-i
răspundă bătrânului preot că sfinţia-sa nu poate fi văzut.
Şi râseră de el când le spuse că, fiind cel mai vârstnic din
alesul sobor de la Bray-le-Haut, are dreptul să fie primit
oricând la episcopul oficiant.
Pe trufaşul Julien îl scoase din sărite neobrăzarea
lacheilor. Şi începu să străbată încăperile vechii mănăstiri,
zgâlţâind toate uşile pe care le întâlnea în cale. Una
dintre ele, mai mică decât toate celelalte, se deschise, şi
tânărul nimeri printre valeţii personali ai sfinţiei-sale,
gătiţi în veşminte negre şi cu lanţ la gât. Când îl văzură
atât de grăbit, domnii aceia îl crezură trimis de episcop şi-
l lăsară să treacă. El făcu câţiva paşi şi se pomeni într-o
imensă încăpere gotică, grozav de întunecoasă şi
căptuşită de la un capăt la altul cu stejar negru. Toate
ferestrele în formă de ogivă, afară de una singură, erau
astupate cu cărămizi. Grosolănia cărămizilor nu era
ascunsă de nimic, fiind într-un contrast dureros cu
străvechea măreţie a zidurilor îmbrăcate în stejar. Cele
două laturi mari ale încăperii acesteia, vestită printre
vechile ctitorii burgunde şi pe care ducele Carol Temerarul
o clădise pe la anul 1470 ca să-şi ispăşească cine ştie ce
păcat, erau împodobite cu strane de lemn, bogat
sculptate. Puteau fi văzute acolo, închipuite în lemn de
diferite culori, toate tainele Apocalipsului
Măreţia aceasta tristă, înjosită de priveliştea
cărămizilor goale şi a molozului încă alb îl mişcă pe Julien.
Se opri, tăcut. La celălalt capăt al încăperii, lângă singura
fereastră prin care se strecura lumina zilei, văzu un soi de
oglindă înrămată în lemn de mahon. Un tânăr,
înveşmântat în sutană violetă şi cu stihar de dantele, dar
cu capul descoperit, stătea la vreo trei paşi de oglindă.
Mobila aceasta părea ciudată într-un asemenea loc şi,

129
 Roşu şi Negru
fără doar şi poate, fusese adusă din oraş. Julien găsi că
tânărul părea mânios; cu mâna dreaptă el dădea
binecuvântări, grav, în faţa oglinzii.
„Ce-o fi asta? gândi Julien. Oare tânărul preot
săvârşea vreo slujbă pregătitoare? Te pomeneşti că e
secretarul episcopului… Şi-o să fie la fel de obraznic ca şi
lacheii… Dar ce-mi pasă? Am să încerc.”
Înaintând, străbătu destul de încet încăperea de-a
lungul ei, cu ochii aţintiţi întruna spre singura fereastră
nezidită, uitându-se la tânărul care continua să dea la
bine-cuvântări, făcute încetişor, dar fără întrerupere, fără
o clipă de răgaz.
Cu cât se apropia mai mult, cu atât îl citea mai bine
supărarea de pe chip. Bogăţia stiharului împodobit cu
dantele îl opri pe Julien locului, fără voie, la câţiva paşi de
minunata oglindă.
„E datoria mea să-i vorbesc”, îşi spuse el în cele din
urmă, dar frumuseţea încăperii îl tulburase şi se simţea
de pe acum jignit de cuvintele aspre ce îl puteau fi
adresate.
Tânărul îl zări prin oglindă, se întoarse şi, lepădându-şi
pe neaşteptate înfăţişarea supărată, îi spuse cum nu se
poate mai blând:
— Ei, în sfârşit, aţi reparat-o, domnule?
Julien rămase încremenit. Cum tânărul se întoarse cu
faţa, văzu crucea episcopală pe pieptul lui: era episcopul
de Agde. „Ce tânăr e! gândi Julien. Să tot aibă şase sau
opt ani mai mult decât mine!…”
Şi se ruşina de pintenii pe care îl purta.
— Sfinţia-voastră, răspunse el sfios, sunt trimis de
părintele Chélan, cel mai vârstnic din soborul preoţesc.
— Ah! Mi s-a vorbit foarte bine despre el, spuse
episcopul cu o voce îndatoritoare ce spori încântarea lui
Julien. Dar îţi cer iertare, domnule; te luasem drept
persoana care trebuie să-mi repare tiara. Au împachetat-o
prost la Paris; pânza de argint s-a stricat rău de tot către

130
Stendhal
vârf. O să arate cât se poate de urât, adăugă mâhnit
tânărul episcop. Şi acum mă mai fac să şi aştept!
— Sfinţia-vostră, dacă îmi îngăduiţi, mă duc să vă caut
tiara.
Frumoşii ochi a lui Julien îşi atinseră ţinta.
— Du-te, domnule, îi răspunse episcopul cu o politeţe
fermecătoare. Am nevoie de ea, chiar acum. Îmi pare
nespus de rău că sunt silit să-i fac pe preoţii din sobor să
mă aştepte.
Când Julien ajunse în mijlocul încăperii, se mai
întoarse o dată spre episcop şi văzu că începuse iar să
dea binecuvântări. „Ce-o mai fi şi asta? se întrebă Julien.
Fără îndoială că e o pregătire pentru slujba care va avea
loc.”
Ajuns în chilia unde se aflau valeţii, văzu tiara în
mâinile lor. Ei, supunându-se fără voie privirii
poruncitoare a lui Julien, îl dădură tiara preasfinţiei-sale.
Julien se simţea mândru că o duce; străbătând
încăperea cea mare, călca cu pas rar şi ţinea tiara cu mult
respect. Pe episcop îl găsi tot în fata oglinzii, unde, cu
toate că mâna dreaptă îi ostenise, dădea mereu
binecuvântări. Julien îl ajută să-şi pună tiara. Episcopul
clătină din cap.
— O să şadă, îi spuse el mulţumit. Vrei să te duci puţin
mai încolo?
Apoi episcopul porni grăbit spre mijlocul încăperii,
după care, apropiindu-se de oglindă cu paşi rari, îşi reluă
înfăţişarea de om supărat şi dădu, grav, binecuvântări.
Julien încremenise de uimire. Se simţea ispitit să
înţeleagă, dar nu îndrăznea. Episcopul se opri şi-l întrebă
cu o înfăţişare de pe care pierise orice urmă de gravitate:
— Ce părere ai de tiara mea, domnule? îmi şade bine?
— Foarte bine, sfinţia-voastră.
— Nu cumva am pus-o prea pe ceafă? Asta m-ar face
să par cam nerod. Dar nu trebuie pusă nici prea pe frunte,
ca un chipiu ofiţeresc.

131
 Roşu şi Negru
— Cred că e foarte bine aşezată.
— Regele *** e obişnuit cu feţe bisericeşti bătrâne şi,
nici vorbă, foarte serioase. N-aş vrea deloc, din pricina
vârstei mai ales, să par prea uşuratic.
Episcopul începu din nou să umble şi să dea
binecuvântări.
„E limpede, îşi spuse Julien, îndrăznind în sfârşit să
înţeleagă. Face exerciţii de binecuvântat.” Dar după
câteva clipe, episcopul spuse:
— Acum sunt gata. Du-te, domnule, şi-i dă de veste
celui ce te-a trimis şi părinţilor din sobor.
Peste puţină vreme, părintele Chélan, urmat de doi
preoţi cei mai în vârstă, intră printr-o uşă cât toate zilele,
sculptată nespus de frumos, pe care Julien n-o văzuse. De
data asta însă rămase acolo unde îi era locul, în urma
tuturor, şi nu putu să-l zărească pe episcop decât pe
deasupra umerilor preoţilor care se îngrămădeau la uşă.
Episcopul străbătu încet încăperea; când ajunse în
prag, preoţii se aşezară în rând. După o clipă de
neorânduială alaiul porni îngânând un psalm. Episcopul
mergea la urmă, între părintele Chélan şi un alt preot
foarte bătrân. Julien se strecură chiar lângă sfinţia-sa, ca
însoţitor al părintelui Chélan. Alaiul trecu prin lungile
coridoare ale mănăstirii din Bray-le-Haut. Deşi afară
strălucea soarele, coridoarele acestea erau întunecoase şi
umede. Ajunseră, în sfârşit, la porticul mănăstirii. Lui
Julien, frumuseţea ceremoniei îi luase graiul. Sufletul îi
era stăpânit de ambiţia pe care i-o trezise vârsta tânără,
sensibilitatea şi politeţea aleasă a episcopului. Politeţea
aceasta era cu totul altceva decât politeţea domnului de
Rénal, chiar în zilele lui bune. „Cu cât te înalţi mai mult
spre primele ranguri ale societăţii, îşi spunea Julien, cu
atât mai mult găseşti purtări de acestea încântătoare.”
Tocmai pătrundeau în biserică, printr-o uşă laterală,
când, deodată, un vuiet înspăimântător făcu să răsune
bolţile străvechi. Julien crezu că au să se prăbuşească.

132
Stendhal
Era tot tunuleţul: sosise, adus de opt cai, la galop. Abia
sosit şi pus în poziţie de tragere de către tunarii de la
Lipsea, trase cinci lovituri pe minut, de parcă ar fi avut
prusacii în faţă.
Dar bubuitul lui minunat nu-l tulbură deloc pe Julien,
care nu se mai gândea nici la Napoleon, şi nici la gloria
militară. „Să fii atât de tânăr, îşi spunea el, şi să ajungi
episcop de Agde! Dar unde-o fi Agde? Şi cât venit aduce?
Poate că vreo două sau trei sute de mii de franci.”
Valeţii înaltpreasfinţitului se iviră cu un baldachin
măreţ, părintele Chélan prinse unul din capetele prăjinilor
pe care se înălţa baldachinul, dar Julien fu acela care îl
purta de fapt. Episcopul se aşeză sub baldachin. Izbutise,
într-adevăr, să pară bătrânicios; admiraţia lui Julien nu
mai cunoscu margini. „Ce nu poţi face când eşti
îndemânatic”, se gândi el.
Regele intră. Julien avu fericirea să-l vadă cât se poate
de aproape. Episcopul cuvântă cu glas mieros şi fără să
uite o mică nuanţă de tulburare, foarte politicoasă pentru
maiestatea-sa.
N-o să repetăm descrierea slujbei solemne de la Bray-
le-Haut; timp de două săptămâni a umplut coloanele
tuturor ziarelor locale. Din cuvântarea episcopului, Julien
află că regele e un urmaş al lui Carol Temerarul.
Mai târziu, Julien avu prilejul să verifice socotelile
banilor cheltuiţi pentru ceremonie. Domnul de La Mole,
care-i făcuse rost de-o episcopie nepotului său, ţinuse să-l
şi cinstească, plătind el toate cheltuielile.
Numai ceremonia de la Bray-le-Haut costase trei mii
opt sute de franci.
După cuvântarea episcopului şi răspunsul regelui,
maiestatea-sa luă loc sub baldachin, apoi îngenunche cu
multă evlavie pe-o perniţă, lângă altar. De jur împrejurul
altarului se aflau înşiruite stranele, cu două trepte mai
sus decât podeaua. Pe ultima din treptele acestea se
aşezase Julien, la picioarele părintelui Chélan, de parcă ar

133
 Roşu şi Negru
fi purtat trena vreunui cardinal în Capela Sixtină, la Roma.
Urmă un Te Deum, valuri de tămâie, nesfârşite bubuituri
de flinte şi de tun. Ţăranii erau ameţiţi de evlavie.
Julien se afla la şase paşi de regele care se ruga, într-
adevăr, din toată inima. Observă, pentru prima oară, un
omuleţ cu privirea inteligentă şi care purta un veşmânt
aproape fără nicio podoabă. Dar, pe deasupra veşmântu-
lui acestuia foarte simplu, era întinsă o eşarfă de culoarea
cerului. Omuleţul stătea mai aproape de rege decât mulţi
alţi seniori ale căror veşminte erau atât de împodobite cu
aur, încât, după spusele lui Julien, nici nu se mai vedea
stofa. Peste câteva clipe află că omuleţul era domnul de
La Mole si găsi că are un aer trufaş, ba chiar obraznic.
„Marchizul ăsta n-ar putea să fie politicos ca drăguţul
de episcop, gândi el. Ah! preoţia te face blând şi înţelept.
Dar regele a venit să se închine la moaşte şi moaştele nu
le văd. Unde-o fi sfântul Clement?”
Un preot mărunt, vecin cu el, âi spuse că moaştele se
aflau în partea de sus a clădirii, în capela arzătoare.
„Ce-o mai fi şi capela arzătoare?” se întrebă Julien.
Dar nu voi să ceară lămuriri. Era din ce în ce mai
atent.
Cu prilejul vizitei unui suveran, eticheta cere ca
episcopul să meargă neînsoţit. Dar, pornind spre locul
unde se afla capela arzătoare, înaltpreasfinţia-sa îl chemă
pe părintele Chélan, iar Julien cuteză să-l urmeze.
După ce urcară o scară lungă, dădură de-o uşă
neobişnuit de mică, al cărei pervaz gotic era poleit din
belşug cu aur. Poleirea fusese făcută în ajun.
În faţa uşii, stăteau îngenuncheate douăzeci şi patru
de fete din cele mai alese familii ale orăşelului Verrières,
înainte de-a deschide uşa, episcopul îngenunche în
mijlocul fetelor acestora, una mai frumoasă decât alta. Şi,
pe când preasfinţia-sa se ruga cu glas tare, ele păreau că
nu se mai satură admirându-i minunatele dantele, graţia
şi chipul tânăr şi atât de plăcut. Priveliştea asta îl făcu pe

134
Stendhal
Julien să-şi piardă şi ultima rămăşiţă de judecată. În clipa
aceea ar fi fost în stare să se bată pentru inchiziţie, şi încă
din toată inima. Uşa se deschise deodată. Capela cea
mică se ivi, încinsă de lumini. Pe altar se zăreau peste o
mie de luminări împărţite în opt rânduri, despărţite între
ele prin mănunchiuri de flori. Mireasma suavă a tămâiei
celei mai pure ieşea în valuri prin uşa sanctuarului.
Capela, proaspăt aurită, era foarte mică, dar şi foarte
înaltă. Julien observă că pe altar se aflau lumânări de
aproape cinci metri înălţime. Fetele nu-şi putură stăpâni
un ţipăt de admiraţie. În mica firidă dinaintea capelei nu li
se îngăduise să intre decât celor douăzeci şi patru de
fete, episcopului, părintelui Chélan şi lui Julien.
Curând sosi regele, însoţit numai de domnul de La
Mole şi de marele şambelan al palatului. Până şi garda
rămăsese afară, în genunchi, prezentând armele.
Maiestatea-sa mai curând se năpusti decât se aruncă
pe pupitrul de rugăciune. Şi abia atunci Julien, lipit de uşa
aurită, zări, pe deasupra braţelor goale ale unei fete,
minunata statuie a sfântului Clément. Sfântul se afla
ascuns sub altar, în veşminte de tânăr ostaş roman. La
gât avea o rană largă din care părea că ţâşneşte sânge.
Sculptorul se întrecuse pe sine: ochii de muribund, dar
plini de har, erau pe jumătate închişi. O mustăcioară abia
mijită adumbrea gura aceea fermecătoare, întredeschisă
şi părând că se roagă. La vederea statuii, fata de lângă
Julien plânse cu lacrimi fierbinţi. Una din lacrimi pică pe
mâna lui.
După o clipă de rugă în cea mai adâncă tăcere,
tulburată doar de dangătul depărtat al clopotelor tuturor
satelor, la zece leghe împrejur, episcopul de Agde îl ceru
regelui îngăduinţa să vorbească. Şi rosti o scurtă
cuvântare, foarte emoţionantă, cu vorbe simple, dar al
căror efect era sporit tocmai de simplitatea lor.
— Să nu uitaţi în veci, tinere creştine, că ochii voştri
au văzut pe unul dintre cei mai mari regi ai pământului

135
 Roşu şi Negru
îngenuncheat dinaintea slujitorilor Domnului celui
atotputernic şi cumplit. Iar slujitorii lui, fiinţe slabe,
prigonite şi ucise aici, pe pământ, aşa cum vedeţi prin
rana încă sângerândă a sfântului Clement, vor triumfa în
ceruri. Nu-i aşa, fete creştine, că vă veţi aminti de-a
pururi ziua aceasta şi că-i veţi urî pe cei fără de credinţă?
De-a pururi veţi fi credincioase Dumnezeului atât de mare
si de necruţător, dar bun.
Rostind cuvintele acestea, episcopul se ridică
autoritar.
— Îmi făgăduiţi? le întrebă el, întinzând braţul, cu un
aer inspirat.
— Făgăduim, răspunseră fetele izbucnind în lacrimi.
— Vă primesc făgăduiala, în numele Domnului celui
necruţător! adăugă episcopul cu un glas ca de tunet.
Iar ceremonia luă sfârşit.
Regele, el însuşi, plângea. Abia după multă vreme
Julien se linişti îndeajuns ca să întrebe unde se aflau
osemintele sfântului, trimise de la Roma lui Filip cel Bun,
duce de Burgundia. I se spuse că erau ascunse în
fermecătoarea statuie de ceară.
Maiestatea-sa binevoi să îngăduie ca domnişoarele
care îl însoţiseră în capelă să poarte o panglică roşie,
având brodate pe ea următoarele cuvinte: URĂ CELOR
FĂRĂ CREDINŢĂ, ADORAŢIE VEŞNICĂ.
Domnul de La Mole împărţi zece mii de clondire cu vin
ţăranilor. Seara, la Verrières, liberalii găsiră prilej să facă
luminaţii de-o sută de ori mai frumoase decât regaliştii.
Înainte de a pleca, regele îl vizită pe domnul de Moirod.

136
Stendhal

Capitolul XIX
A gândi înseamnă a suferi

Caracterul grotesc al întâmplărilor

de toate zilele vă ascunde adevărata
durere a patimilor.
BARNAVE

PUNÂND LA LOCUL LOR MOBILELE

obişnuite în odaia în care fusese găzduit domnul de La
Mole, Julien găsi o foaie de hârtie foarte groasă,
împăturită în patru. Citi în josul primei pagini:
„Excelenţei-sale, domnului marchiz de La Mole, pair al
Franţei, Cavaler al ordinelor regelui” etc., etc. Era o
cerere, scrisă cu litere mari, stângace.

„DOMNULE MARCHIZ,
Am avut toată viaţa principii religioase. Pe vremea
asediului din 9343, afurisită fie-i amintirea, am fost la Lyon,
expus loviturii ghiulelelor. Mă împărtăşesc; mă duc în
toate duminicile la slujba de la biserica parohială. Nu am
lipsit niciodată de la slujbele de Paşti, nici chiar în anul 93,
afurisită fie-i amintirea. Bucătăreasa mea — înainte de
revoluţie aveam slugi — bucătăreasa mea găteşte de post
vinerea. În Verrières mă bucur de stima tuturor şi,
îndrăznesc să spun, pe merit. La procesiuni merg sub

43
În 1793, oraşul Lyon s-a ridicai împotriva Convenţiei (forma
revoluţionară de guvernământ a Franţei între 1792-1795), fiind
asediat timp de două luni.
137
 Roşu şi Negru
baldachin, alături de părintele-paroh şi de domnul primar.
La sărbătorile mai deosebite port o lumânare mare,
cumpărată din banii mei. Adeverinţe pentru toate acestea
există la Paris, la ministerul de Finanţe. Cer domnului
marchiz biroul de loterie din Verrières, care nu se poate
să nu rămână, peste puţin timp, vacant, într-un fel sau
altul, titularul fiind foarte bolnav şi altminteri votând cu
duşmanii la alegeri etc.
DE CHOLIN”

Pe marginea cererii se afla o notă semnată De Moirod

şi care începea astfel:
Am avut cinstea să vă vorbesc trecuta zi despre omul
de ispravă care face această cerere etc.
„Va să zică chiar dobitocul de Cholin îmi arată ce cale
trebuie să urmez”, îşi spuse Julien.
La o săptămână după trecerea regelui *** prin
Verrières, mai presus decât numeroasele minciuni,
răstălmăcirile prosteşti, discuţiile ridicole etc., etc., al
căror subiect fuseseră rând pe rând regele, episcopul de
Agde, marchizul de La Mole, cele zece mii de clondire cu
vin, nefericitul de Moirod căzut de pe cal şi care, în
nădejdea unei decoraţii, nu ieşi din casă o lună după
cădere, mai presus de orice, deci, se vorbeşte despre
nemaipomenita neruşinare de a-l fi cocoţat în garda de
onoare pe Julien Sorel, fiul unui cherestegiu. În privinţa
asta trebuia să-i fi auzit pe bogaţii fabricanţi de stămburi
cum, de dimineaţa până seara, răguşeau la cafenea
propovăduind egalitatea. Nelegiuirea săvârşită era pusă
pe seama femeii aceleia mândre, adică pe seama
doamnei de Rénal. Pricina? Ochişorii dulci şi obrăjorii atât
de rumeni ai preoţelului Sorel o arătau mai mult decât era
nevoie.
Curând după întoarcerea la Vergy, Stanislas-Xavier,
cel mai mic dintre copii, căzu la pat; şi, deîndată, doamna
de Rénal fu cuprinsă de remuşcări groaznice. Era prima

138
Stendhal
oară când se căia amar şi neîncetat pentru dragostea ei;
părea că înţelege, ca printr-un miracol, în ce ticăloşie se
lăsase târâtă. Deşi evlavioasă din fire, nu se gândise până
atunci cât de greu păcătuise în faţa Domnului.
Pe vremuri, la mănăstirea Sacré-Coeur, îl iubise pe
Dumnezeu cu patimă; şi acum se temea de el cu aceeaşi
tărie. Zbuciumul care îl sfâşia inima era cu atât mai
cumplit, cu cât spaima ei nu avea nimic raţional. Julien îşi
dădu seama că orice încercare de a i-o înlătura, în loc s-o
liniştească, o scotea din minţi; doamnei de Rénal i se
părea că ascultă vocea iadului. Totuşi, cum Julien îl iubea
şi el pe micul Stanislas, era firesc să-i vorbească despre
boala lui; dar boala se agrava curând. Atunci, remuşcările
neîntrerupte îl răpiră doamnei de Rénal până şi somnul;
ea se cufundă într-o tăcere sălbatică: dacă ar fi deschis
gura, şi-ar fi mărturisit păcatul în faţa lui Dumnezeu şi a
oamenilor.
— Te implor, îi spunea Julien de cum rămâneau
singuri, te implor, nu vorbi.nimănui; lasă-mă să-ţi aud
numai eu spovedania suferinţelor. Dacă mă mai iubeşti,
nu vorbi: vorbele tale nu pot înlătura febra lui Stanislas.
Dar cuvintele de mângâiere nu ajutau la nimic: el nu
ştia că doamna de Rénal îşi vârâse în cap că, pentru a
potoli mânia lui Dumnezeu, trebuia sau să-l urască pe
Julien, sau să-şi vadă copilul murind. Şi tocmai pentru că
simţea că nu-şi putea urî amantul era ea atât de
nefericită.
— Pleacă de lângă mine, îi spuse ea într-o zi lui Julien;
în numele cerului, părăseşte casa aceasta: prezenţa ta
aici îmi ucide fiul. Dumnezeu mă pedepseşte, adăugă ea
în şoaptă, mă pedepseşte şi e drept. Am păcătuit crunt şi
trăiam fără să mă căiesc. Iată primul semn al uitării lui
Dumnezeu trebuie să fiu de două ori pedepsită.
Julien fu adânc mişcat. Nu putea să vadă în
deznădejdea ei nici făţărnicie şi nici exagerare. „îşi
închipuie că, iubindu-mă pe mine, îşi ucide copilul, şi

139
 Roşu şi Negru
totuşi, nefericita mă iubeşte mai mult decât pe copilul ei.
Iată, fără doar şi poate, cum o ucide remuşcarea. Iată
măreţia în sentimente. Dar cum de-am putut să-i inspir o
asemenea dragoste, eu, atât de sărac, atât de prost
crescut, atât de neştiutor, ba, câteodată, atât de grosolan
în purtări?”
Într-o noapte, copilul se simţi mai rău ca oricând. Pe la
două dimineaţa, domnul de Rénal veni să-l vadă. Micuţul,
mistuit de febră, era grozav de roşu şi nu-şi putu
recunoaşte tatăl. Deodată, doamna de Rénal se aruncă la
picioarele soţului ei. Julien îşi dădu seama că are să
mărturisească totul şi să se piardă pentru totdeauna.
Din fericire, purtarea ei ciudată nu-i fu pe plac
domnului de Rénal.
— La revedere, la revedere! îi spuse el plecând.
— Nu, ascultă-mă, îi strigă soţia îngenuncheată
dinaintea lui şi căutând să-l oprească. Află tot adevărul.
Eu sunt aceea care îmi ucid copilul. Eu i-am dat viaţă şi
eu i-o răpesc. M-a pedepsit cerul; în faţa lui Dumnezeu
sunt vinovată de crimă. Trebuie să mă pierd şi să mă
umilesc singură; poate că jertfa asta va potoli mânia
Domnului.
Dacă domnul de Rénal ar fi avut imaginaţie, ar fi
priceput totul.
— Închipuiri, spuse el îndepărtându-şi soţia, care
căuta să-i îmbrăţişeze genunchii. Toate astea nu sunt
decât închipuiri! Julien, mâine, în zori, să trimiţi după
medic.
Şi plecă să se culce. Doamna de Rénal se prăbuşi în
genunchi, aproape leşinată, împingându-l cu un gest
convulsiv pe Julien, care voia s-o ajute.
Julien rămase uimit.
„Iată, deci, adulterul! îşi spuse el. E cu putinţă oare ca
mincinoşii de popi… să aibă dreptate? Ei, care săvârşesc
atâtea păcate, sa aibă parte de cunoaşterea adevăratei
teorii a păcatului? Mare ciudăţenie!…”

140
Stendhal
De douăzeci de minute, de când plecase domnul de
Rénal, Julien îşi vedea iubita cu capul sprijinit de pătuţul
copilului, împietrită şi aproape leşinată. „Iată o femeie cu
fire aleasă, ajunsă în culmea nefericirii, fiindcă m-a
cunoscut pe mine”, îşi spuse el.
„Orele trec repede. Ce pot face pentru ea? Trebuie să
mă hotărăsc. Aici nu e vorba de mine. Ce-mi pasă de
oameni şi de banalele lor prefăcătorii? Ce-aş putea face
pentru ea?… S-o părăsesc? Dar aş lăsa-o singură, pradă
celui mai cumplit chin. Automatul ăsta de bărbat pe care
îl are mai mult îl face rău decât o ajută. O să-i spună cine
ştie ce vorbă aspră, fiindcă e necioplit, şi ea poate
înnebuni, se poate arunca pe fereastră. Dacă o părăsesc,
dacă nu mai veghez asupra ei, o să-i mărturisească totul.
Şi, cine ştie, cu toată moştenirea pe care i-o aduce
nevastă-sa, s-ar putea ca el să facă scandal. Ba te
pomeneşti că ar fi în stare, Doamne-Dumnezeule! să-i
spună tot c…-lui ăstuia de popă Maslon, care a găsit în
boala unui copilaş de şase ani un motiv să nu se mai
mişte de-aici, şi nu fără un scop anumit. În suferinţa si în
teama ei fată de Dumnezeu, uită tot ce ştie despre om şi
nu-l mai vede decât pe preot.”
— Pleacă, îi spuse pe neaşteptate doamna de Rénal,
deschizând ochii.
— Mi-aş da de o mie de ori viaţa ca să aflu ce ţi-ar fi
mai de folos acum, îi răspunse Julien: niciodată nu te-am
iubit mai mult, îngerul meu scump, sau, mai bine-zis, abia
din clipa asta încep să te ador aşa cum meriţi. Ce m-aş
face departe de tine şi cu gândul că eu ţi-am pricinuit
nefericirea! Dar să nu mai vorbim despre suferinţele
mele. Am să plec, da, am să plec, dragostea mea. Dar
dacă te părăsesc, dacă n-am să mai veghez asupra ta,
dacă n-am să mă mai aflu mereu între tine şi soţul tău, tu
ai să-i mărturiseşti totul şi ai să te pierzi. Gândeşte-te cu
ce ocară o să te alunge din casă; întregul Verrières,
întregul Besançon au să vorbească despre scandalul ăsta.

141
 Roşu şi Negru
Toată vina va cădea asupra ta şi niciodată n-o să mai poţi
spăla ocara…
— Asta şi vreau, strigă ea. Am să sufăr? Cu atât mai
bine.
— Dar prin scandalul ăsta îngrozitor ai să-l nenoroceşti
şi pe el!
— Dar mă umilesc pe mine însămi, mă tăvălesc în
mocirlă şi poate că aşa îmi salvez copilul. Umilirea mea în
ochii tuturor va fi, poate, o pocăinţă publică. Atât cât îmi
îngăduie slăbiciunea mea să judec, nu-i oare asta cea mai
mare jertfă pe care i-o pot aduce Domnului?… Şi poate că
el se va îndura să-mi primească umilirea şi să-mi lase
copilul! Arată-mi o altă jertfă mai grea; sunt gata s-o fac.
— Lasă-mă pe mine să mă pedepsesc. Şi eu sunt
vinovat. Vrei să mă călugăresc? Asprimea vieţii din
mănăstire va domoli poate mânia Dumnezeului tău… Vai,
Doamne, de ce nu pot să iau asupra mea boala lui
Stanislas…
— Ah! îl iubeşti! strigă doamna de Rénal ridicându-se
şi aruncându-i-se în braţe.
Dar, în aceeaşi clipă, îl respinse cu groază.
— Te cred! Te cred! continuă ea, căzând iar în
genunchi. O, singurul meu prieten! O, de ce nu eşti tu
tatăl lui Stanislas! Atunci n-aş mai păcătui atâta iubindu-
te mai mult decât pe copilul tău.
— Vrei să-mi îngădui să rămân şi să te iubesc, de
acum înainte, ca un frate? E singura ispăşire înţeleaptă şi
ea poate domoli mânia Celui de sus.
— Dar eu, strigă ea ridicându-se, prinzând în palme
capul lui Julien şi ţinându-l în faţa ochilor, la distanţă; dar
eu te-aş iubi ca pe un frate? Aş avea oare puterea să te
iubesc ca pe un frate?
— Te voi asculta, îi spuse el căzându-i la picioare, te
voi asculta, orice mi-ai porunci; asta e tot ce-mi rămâne
de făcut. Mintea mi-e întunecată; nu văd nicio cale de
ales. Dacă te părăsesc, îl mărturiseşti tot soţului tău şi te

142
Stendhal
pierzi odată cu el. Niciodată, după ocara asta, nu va mai fi
numit deputat. Dacă rămân, mă crezi cauza morţii
copilului şi te stingi de durere. Vrei să încerci ce-ar
însemna plecarea mea? Dacă vrei, am să mă pedepsesc
pentru păcatul nostru, părăsindu-te timp de o săptămână.
Mă voi duce să o petrec în sihăstrie, oriunde vei dori.
La mănăstirea Bray-le-Haut, de pildă; dar jură-mi că,
atâta timp cât voi lipsi, n-o să-i mărturiseşti nimic soţului
tău. Gândeşte-te că, dacă spui cuiva, nu voi mai putea să
mă întorc.
Îi făgădui, Julien plecă, dar fu chemat înapoi peste
două zile.
— Fără tine e cu neputinţă să-mi ţin jurământul. Dacă
nu eşti aici să-mi porunceşti mereu cu privirea să tac, am
să-i vorbesc. Fiecare ceas din viaţa asta mârşavă mi se
pare că durează o zi.
În sfârşit, cerul se milostivi de mama această
nefericită, încetul cu încetul, Stanislas scăpă de primejdie.
Dar gheaţa era spartă, mintea ei cunoscuse adâncimea
păcatului săvârşit, şi nu mai putu să-şi recapete echilibrul.
Remuşcările rămaseră, si ele deveniră ceea ce trebuiau
să fie într-o inimă atât de cinstită. Viaţa i se preschimbă în
rai şi în iad totodată: iad când nu-l vedea pe Julien, rai
când se afla la picioarele lui.
— Nu-mi mai fac nicio iluzie, îi spunea ea chiar în
clipele când îndrăznea să se lase cu totul în voia
dragostei. Sunt osândită, sunt osândită fără putinţă de
iertare. Tu eşti tânăr, te-au ademenit farmecele mele şi
cerul te poate ierta; dar eu sunt osândită. Cunosc asta
după un semn sigur. Mă tem: cine nu s-ar teme în faţa
priveliştii iadului? Dar, în fundul inimii, nu-mi pare rău. Mi-
aş săvârşi din nou păcatul dacă ar fi s-o iau de la început.
Să nu mă pedepsească Dumnezeu în lumea asta lovindu-
mi copiii, şi aş avea mai mult decât merit. Dar măcar tu,
dragul meu Julien, eşti oare fericit? întrebă ea după o
clipă. Găseşti că te iubesc îndeajuns?

143
 Roşu şi Negru
Neîncrederea şi orgoliul lui Julien, care aveau nevoie
mai ales de o dragoste plină de jertfe, pieriră în faţa unei
jertfe atât de mari, atât de neîndoielnice şi făcute clipă de
clipă. Julien o adora pe doamna de Rénal. „Deşi e nobilă,
iar eu sunt fiul unui lucrător, mă iubeşte… în mintea ei nu
sunt un simplu servitor cu funcţii de amant.” Dar,
îndepărtându-şi teama aceasta, Julien căzu prada
nebuniilor dragostei, tuturor îndoielilor ei ucigătoare.
— Cel puţin să te fac fericit în puţinele zile câte le mai
avem de petrecut împreună! îi spunea doamna de Rénal,
văzându-l că se îndoieşte de iubirea ei. Să ne grăbim;
poate că mâine nu voi mai fi a ta. Dacă cerul m-ar
pedepsi lovindu-mi copiii, degeaba aş căuta să trăiesc
numai pentru a te iubi, fără să-mi dau seama că păcatul
meu îl ucide. N-aş putea supravieţui unei asemenea
lovituri. Chiar dacă aş vrea, tot n-aş putea: mi-aş pierde
minţile. Ah, dacă aş putea să iau asupra mea păcatul tău,
aşa cum tu voiai, cu atâta mărinimie, să iei asupră-ţi
boala lui Stanislas!
Această mare criză morală schimbă natura
simţământului care-l lega pe Julien de doamna de Rénal.
Dragostea nu-i fu doar admiraţie în faţa frumuseţii, ci
orgoliul că era a lui.
De aici înainte, fericirea fu pentru ei de o natură cu
mult superioară, iar flacăra care îl mistuia deveni cu mult
mai puternică. Cunoscură clipe de adevărată nebunie.
Fericirea lor ar fi părut cu mult mai mare în ochii lumii.
Dar nu-şi mai regăseau plăcuta seninătate, extazul fără
nori, plăcerea uşoară din primele timpuri ale dragostei
lor, când ea nu se temea decât că Julien n-o iubeşte
îndeajuns. Fericirea lor avea câteodată înfăţişarea crimei.
În clipele cele mai luminoase şi, aparent, cele mai
liniştite:
— Ah! Dumnezeule mare! Văd iadul! striga pe
neaşteptate doamna de Rénal, strângându-i mâna lui
Julien cu un gest convulsiv. Ce chinuri înfiorătoare! Şi le-

144
Stendhal
am meritat, pe bună dreptate! îl strângea şi se lipea de
el, cum se lipeşte iedera de zid.
Degeaba încerca Julien să-i liniştească sufletul
zbuciumat. Doamna de Rénal îl lua mâna şi i-o acoperea
de sărutări. Apoi, căzând din nou într-o visare neagră:
— Iadul, spunea ea, iadul ar fi o izbăvire pentru mine;
aş mai avea măcar în lumea asta câteva zile de trăit cu
tine; dar iadul aici, pe pământ, moartea copiilor mei… Şi
totuşi, poate că acesta va fi preţul pentru iertarea
păcatului… Oh, Doamne! nu-mi cere atât de mult pentru
izbăvirea mea. Bieţii copii nu ţi-au greşit cu nimic; eu,
numai eu sunt vinovată: iubesc un bărbat care nu-mi este
soţ.
Julien o vedea apoi liniştindu-se, în aparenţă. Doamna
de Rénal încerca să la vina asupra ei, nevoind să-i
învenineze viaţa celui pe care îl iubea.
În mijlocul acestor frământări ale dragostei, pricinuite
rând pe rând de remuşcări şi de plăcere, zilele treceau
pentru ei cu iuţeala fulgerului. Julien îşi pierdu obiceiul de
a chibzui.
Domnişoara Élise se ducea din când în când la
Verrières, pentru un mic proces pe care-l avea acolo. Îl
găsi pe domnul Valenod pornit împotriva lui Julien.
Camerista îl ura pe Julien şi-i vorbea deseori despre el
directorului Aşezământului pentru săraci.
— Dacă v-aş spune adevărul, m-aţi nenoroci, domnule,
îi mărturisi ea într-o zi domnului Valenod. Stăpânii se
înţeleg întotdeauna între ei când e vorba de lucruri
importante… Şi unele destăinuiri nu le sunt niciodată
iertate bieţilor servitori…
După frazele acestea obişnuite, pe care
nerăbdătoarea curiozitate a domnului Valenod găsi
mijlocul să le scurteze, el află lucruri cât se poate de
umilitoare pentru orgoliul lui.
Doamna de Rénal, femeia cea mai distinsă din tot
ţinutul, femeia pe care el o înconjurase cu atâtea atenţii

145
 Roşu şi Negru
vreme de şase ani şi, din nefericire, în văzul şi auzul
tuturor, femeia atât de mândră, al cărei dispreţ îl făcuse
de atâtea ori să roşească, se încurcase cu un pui de
lucrător deghizat în preceptor. Şi ca nimic să nu lipsească
ciudei domnului director al Aşezământului pentru săraci,
doamna de Rénal îşi adora amantul.
— Dar, adăugă camerista oftând, domnul Julien nu s-a
ostenit deloc să-i sucească minţile. S-a purtat şi cu
doamna de Rénal la fel de rece cum se poartă de obicei.
Élise băgase de seamă abia la ţară ce se petrecea, dar
era sigură că legătura dura de mai multă vreme.
— Nici vorbă că de asta n-a vrut să mă la atunci, mai
spuse ea amărâtă. Şi, proasta de mine, m-am dus să-i cer
sfatul doamnei şi s-o rog să vorbească cu el…
În aceeaşi seară, domnul de Rénal primi din oraş, o
dată cu ziarul, o lungă scrisoare anonimă care îl aducea la
cunoştinţă, în cele mai mici amănunte, ce se petrecea în
casa lui. Julien îl văzu pălind şi aruncându-i priviri pline de
ură pe când citea misiva scrisă pe hârtie albăstruie. Cât
ţinu seara, primarul nu-şi mai reveni din tulburarea lui.
Degeaba îl făcu Julien curte, cerându-i lămuriri asupra
obârşiei celor mai nobile familii din Burgundia.

146
Stendhal

Capitolul XX
Scrisorile anonime

Do not give dalliance

Too much the rein: the strongest
oaths are straw
To the fire i' the blood44.
TEMPEST

CAM PE LA MIEZUL NOPŢII, PE

când ieşeau din salon, Julien găsi prilejul să-i spună iubitei
sale
— La noapte nu ne vedem. Soţul tău are bănuieli. Aş
putea să jur că scrisoarea aceea lungă, pe care o citea
oftând, e o scrisoare anonimă.
Din fericire, Julien îşi încuia odaia cu cheia. Doamnei
de Rénal îl trăsni ideea nebună că avertismentul lui n-ar fi
decât un pretext ca să n-o vadă. Îşi pierdu cu desăvârşire
minţile şi, la ora obişnuită, veni la uşa lui. Julien, care
auzise zgomotul pe coridor, suflă neîntârziat în lampă.
Cineva se căznea să-i deschidă uşa. Să fie doamna de
Rénal? Să fie soţul gelos?
A doua zi, de cu zori, bucătăreasa, care ţinea la Julien,
îl aduse o carte pe a cărei copertă el citi aceste cuvinte
scrise în italieneşte: Guardate alia pagina 13045.

44
Frâu liber dezmierdării / Nu-i da prea mult, chiar legămintele cele
mai straşnice / Par vreascuri pentru focul sângelui (engl.) Din Furtuna
de Shakespeare (n. t).
45
Uită-te la pagina 130 (it.).
147
 Roşu şi Negru
Pe Julien imprudenţa aceasta îl înfricoşa. Căută pagina
130 şi găsi, prinsă cu un ac, scrisoarea de mai jos, scrisă
în grabă, scăldată în lacrimi şi cu numeroase greşeli de
ortografie. De obicei, doamna de Rénal scria foarte
îngrijit: amănuntul acesta îl mişcă şi-l făcu să uite pentru
o clipă groaznica ei lipsă de prevedere.
„N-ai vrut să mă primeşti în noaptea asta? Sunt clipe
când îmi vine a crede că nu ţi-am citit niciodată până în
fundul sufletului. Privirile tale mă înspăimântă. Mi-e frică
de tine. Doamne! oare nu m-ai iubit niciodată? Atunci
soţul meu n-are decât să ne descopere dragostea şi să
mă închidă pe vecie într-o temniţă, la ţară, departe de
copiii mei. Poate că aşa vrea Dumnezeu. M-aş prăpădi
curând. Dar tu ai fi un monstru!
Nu mă iubeşti? Te-au plictisit nebuniile, remuşcările
mele, nelegiuitule?! Vrei să mă pierzi? îţi spun eu, lesne,
cum. Du-te, arată scrisoarea asta în tot oraşul, sau mai
bine arat-o numai domnului Valenod. Spune-i că te
iubesc, ba nu, să nu rosteşti asemenea blasfemie, spune-i
că te ador, că pentru mine viaţa n-a început decât în clipa
când te-am văzut; că în cele mai nebuneşti ceasuri ale
tinereţii mele nici n-am visat măcar fericirea pe care ţi-o
datorez; că îţi jeffesc viaţa mea, sufletul meu. Tu ştii că-ţi
jertfesc şi mai mult chiar. Dar se pricepe oare omul acela
la jertfe? Spune-i, spune-i ca să-i faci în ciudă, că puţin
îmi pasă de toţi răuvoitorii şi că pentru mine nu există
decât o singură nenorocire pe lumea asta, nenorocirea de
a-l vedea schimbându-se pe singurul om care mă leagă
de viaţă. Ce fericire pentru mine să o pierd, să i-o pot
dărui ca jertfă şi să nu mă mai tem pentru copiii mei.
Fii sigur, scumpul meu, că dacă există o scrisoare
anonimă, ea vine de la fiinţa asta odioasă, care vreme de
şase ani m-a urmărit cu vocea-i grosolană, povestindu-mi
despre cum ştie să sară călare, despre înfumurarea lui
neroadă, înşiruindu-mi la nesfârşit toate însuşirile lui.
Dar există, într-adevăr, o scrisoare anonimă? Răule,

148
Stendhal
iată ce voiam să discut cu tine. Dar nu, bine ai făcut.
Strângându-te în braţe, poate pentru cea din urmă oară,
n-aş fi putut niciodată să discut cu mintea limpede, cum
fac atunci când sunt singură. De-acum înainte, fericirea
noastră nu va mai fi atât de uşoară. Te va necăji asta? Da,
în zilele când nu vei primi vreo carte plăcută de la domnul
Fouqué. Jertfa s-a împlinit; mâine, fie că există sau nu o
anonimă, îl voi spune şi eu soţului meu că am primit una
şi că trebuie, deîndată, să-ţi ofere o ieşire convenabilă, să
găsească vreun pretext onorabil şi, cât mai curând, să te
trimită la rudele tale.
Vai, dragul meu, vom fi despărţiţi două săptămâni,
poate chiar o lună! Du-te; recunosc, vei suferi la fel de
mult ca şi mine. Dar, în sfârşit, iată singurul mijloc de-a
înlătura urmările scrisorii anonime. Nu e prima pe care a
primit-o soţul meu, şi încă pe socoteala mea. Vai, cum
mai râdeam până acum de ele!
Toată purtarea mea are drept scop să-l facă pe soţul
meu să se gândească la faptul că scrisoarea vine de la
domnul Valenod; sunt sigură că el a trimis-o. Dacă pleci
de la noi, rămâi neapărat în Verrières. Am să fac în aşa fel
ca soţului meu să-i vină ideea să stea două săptămâni
acolo, ca să le dovedească nerozilor că nu există răceală
între mine şi el. Odată la Verrières, împrieteneşte-te cu
toată lumea, chiar şi cu liberalii. Ştiu că toate doamnele
te vor căuta.
Nu cumva să te cerţi cu domnul Valenod, nici să nu-i
tai urechile, cum spuneai într-o zi; dimpotrivă, poartă-te
cât mai frumos cu el. Principalul e să se creadă la
Verrières că vei intra la Valenod sau la oricare altul pentru
educarea copiilor.
Asta n-o s-o rabde niciodată soţul meu. Dar chiar dacă
va trebui s-o facă, ei bine, tu cel puţin vei locui la
Verrières şi te voi vedea uneori. Copiii mei, care te iubesc
atât de mult, vor veni să te vadă. Doamne! simt că-mi
iubesc şi mai mult copiii fiindcă le eşti drag. Ce

149
 Roşu şi Negru
remuşcări! Cum au să sfârşească toate?… Mi se rătăceşte
mintea… în sfârşit, înţelegi cum să te porţi; fii blând,
politicos, nu le arăta dispreţ oamenilor acestora neciopliţi,
te rog în genunchi: ei ne vor hotărî soarta. Nu te îndoi nici
o clipă că soţul meu o să se poarte cu tine altfel de cum îl
va porunci opinia publică.
Tu ai să-mi faci rost de scrisoarea anonimă;
înarmează-te cu răbdare şi cu o pereche de foarfece. Taie
dintr-o carte cuvintele de mai jos, lipeşte-le apoi pe coala
de hârtie albăstruie, pe care ţi-o trimit alăturat; o am de
la domnul Valenod. Aşteaptă-te la o percheziţie; arde
paginile cărţii ciuruite. Dacă nu găseşti cuvinte gata
făcute, ai răbdare şi formează-le, literă cu literă. Ca să n-
ai multă bătaie de cap, ţi-am compus o scrisoare anonimă
foarte scurtă. Vai, dacă nu mă iubeşti, după cum mă tem,
ce lungă trebuie să ţi se pară scrisoarea mea!

SCRISOARE ANONIMĂ
«Doamnă,
Toate micile dumitale uneltiri sunt cunoscute; dar
persoanele care au interes să le înăbuşe sunt înştiinţate.
Dintr-un rest de prietenie, te sfătuiesc să te lepezi cu totul
de ţărănuşul dumitale. Dacă ai să fii destul de cuminte s-o
faci, soţul dumitale va crede că înştiinţarea primită îl
minte şi-l vom lăsa în greşeala lui. Gândeşte-te că îţi
cunosc taina. Tremură, nefericito! Acum va trebui mers
drept faţă de mine.»
Când vei termina de lipit cuvintele din scrisoare (ai
recunoscut în ele felul de-a vorbi al directorului?), ieşi din
casă, ne vom întâlni.
Mă voi duce în sat şi mă voi întoarce părând tulburată;
de fapt, chiar voi fi aşa. Doamne! ce îndrăznesc să fac! şi
toate astea fiindcă ţie ţi s-a părut că ghiceşti o scrisoare
anonimă. În sfârşit, cu faţa răvăşită, îi voi da soţului meu
scrisoarea, spunându-i că mi-a înmânat-o un necunoscut.
Tu du-te şi te plimbă cu copiii pe drumul dinspre pădure şi

150
Stendhal
nu te întoarce până la ora mesei.
Din vârful stâncilor, poţi vedea turnul hulubăriei. Dacă
lucrurile merg bine, voi pune acolo o batistă albă; dacă
nu, n-o să pun nimic.
Oare inima ta, nerecunoscătorule, n-o să te facă să
găseşti vreun mijloc de a-mi spune că mă iubeşti, înainte
să pleci la plimbare? Orice s-ar întâmpla, fii sigur de-un
lucru: după despărţirea noastră definitivă, n-am să mai
trăiesc nicio zi măcar. Ah! mamă rea! Am scris două
vorbe goale, dragă Julien. Nu le simt deloc; în clipa asta
nu mă pot gândi decât la tine şi le-am scris doar ca să nu
mă dojeneşti. Acum, când sunt ameninţată să te pierd, la
ce m-aş mai preface? Da, mai bine să crezi că am inimă
de fiară, decât să mint în faţa bărbatului pe care îl ador!
Am minţit destul în viaţa mea. Fie, te iert dacă nu mă mai
iubeşti. N-am timp să-mi recitesc scrisoarea. Pentru mine,
mi se pare o nimica toată să plătesc cu viaţa zilele fericite
petrecute în braţele tale. Tu ştii că ele mă vor costa şi mai
mult.”

151
 Roşu şi Negru

Capitolul XXI
Dialog cu un stăpân

Alas, our frailty is the cause, not we:

For such as we are made of, such we be46.
TWELFTH NIGHT

TIMP DE O ORĂ ÎNTREAGĂ, JULIEN

adună cuvintele cu o plăcere de copil. Pe când ieşea din
odaie, îşi întâlni elevii împreună cu doamna de Rénal; ea
luă scrisoarea cu o simplitate şi un curaj ce dovedeau un
calm înspăimântător.
— S-a uscat lipiciul îndeajuns? îl întrebă.
„Oare asta să fie femeia înnebunită de remuşcări?
gândi Julien. Ce planuri are acum?” Era însă prea mândru
ca s-o întrebe, dar niciodată, poate, n-o plăcuse atât.
— Dacă lucrurile sfârsesc rău, mi se va lua totul,
adăugă ea cu acelaşi sânge rece. Îngroapă caseta asta
undeva, în munte; poate că într-o zi o să-mi fie singura
avere. Şi îl dădu o casetă mică, de sticlă, îmbrăcată în
marochin roşu, plină cu aur şi câteva diamante. Acum,
pleacă, îi spuse.
Îmbrăţişa copiii şi-l sărută de două ori pe cel mai mic
dintre ei. Julien stătea neclintit. Doamna de Rénal se
îndepărtă cu paşi repezi şi fără să-l privească.
Din clipa când deschisese scrisoarea anonimă, viaţa

46
Vai, nu eşti tu de vină, ci slăbiciunea ta / Aşa ne e plămada, şi n-o
putem schimba (engl.) Din A douăsprezecea noapte de Shakespeare
(n.t.).
152
Stendhal
domnului de Rénal devenise un chin. Atât de zguduit nu
mai fusese din timpul duelului pe care trebuise să-l aibă
în 1816 şi, ca să vorbim drept, gândul că ar putea primi
un glonte îl făcuse atunci mai puţin nefericit decât era
acum. Domnul de Rénal cerceta scrisoarea pe toate
părţile: „Nu cumva e scrisă de-o femeie? Şi dacă este, ce
femeie a scris-o?” Se gândea, rând pe rând, la toate
femeile din Verrieres pe care le cunoştea, fără să-şi poată
fixa bănuielile asupra vreuneia. „S-o fi dictat un bărbat?
Care bărbat?” Aici, aceeaşi nesiguranţă; era pizmuit şi,
fără îndoială, urât de cei mai mulţi dintre bărbaţii pe care
îl cunoştea. „Trebuie să-mi întreb nevasta”, gândi el din
obişnuinţă, ridicându-se de pe fotoliul unde se prăbuşise.
„Doamne! îşi spuse de îndată ce se ridică şi se lovi cu
palma peste frunte, de ea mai ales trebuie să mă feresc;
acum îmi e duşman.” Şi, de mânie, îl podidiră lacrimile.
Printr-o dreaptă cumpănire a uscăciunii sufleteşti din
care e formată toată înţelepciunea practică a
provincialilor, domnul de Rénal se temea cel mai mult, în
clipa aceea, tocmai de cei doi prieteni ai lui mai intimi.
„În afară de ei, mai am poate încă vreo zece prieteni.”
Şi îi trecu în revistă, socotind pe rând cât l-ar căina
fiecare. „La toţi, la toţi o să le facă cea mai mare plăcere
nenorocirea mea!” spuse el furios. Din fericire, domnul de
Rénal se credea foarte invidiat, şi nu fără pricină. În afară
de casa atât de frumoasă din oraş, pe care regele *** o
cinstise pentru totdeauna culcându-se sub acoperişul ei,
îşi orânduise cât se poate de bine castelul de la Vergy.
Faţada o zugrăvise în alb, iar ferestrele aveau nişte
jaluzele verzi de toată frumuseţea. Domnul de Rénal găsi
o clipă de mângâiere sufletească gândindu-se la măreţia
castelului. Adevărul este că silueta clădirii se zărea de la
trei sau patru leghe depărtare, spre paguba conacelor sau
a aşa-ziselor castele din vecinătate, cărora le fusese
lăsată umila culoare cenuşie dăruită de timp.
Domnul de Rénal se putea bizui doar pe lacrimile şi pe

153
 Roşu şi Negru
mila unuia dintre prietenii săi, epitrop al parohiei; dar
bietul om era un nătâng care plângea din orice. Şi, totuşi,
el era singura scăpare.
„Nu există nenorocire mai mare decât a mea! îşi
spuse domnul de Rénal cu turbare. Ce singur sunt!”
„E cu putinţă oare, se întrebă omul acesta într-adevăr
vrednic de plâns, e cu putinţă oare ca, în nenorocirea
mea, să n-am măcar un prieten căruia să-i cer sfatul?
Căci simt că-mi pierd minţile! Ah, Falcoz! ah! Ducros”,
exclamă el cu amărăciune. Aşa se numeau doi prieteni ai
lui din copilărie, pe care şi-i îndepărtase din trufie, în
1814. Nu erau nobili, iar domnul de Rénal ar fi vrut să
înlăture tonul de egalitate folosit între ei încă de pe când
erau copii.
Unul dintre ei, Falcoz, bărbat inteligent şi inimos,
negustor de hârtie la Verrières, cumpărase o tipografie în
capitala judeţului şi scotea un ziar. Congregaţia hotărâse
să-l ruineze: ziarul fusese condamnat, iar lui Falcoz îl
fusese retras brevetul de tipograf. În aceste triste
împrejurări, el încercase, pentru prima oară după zece
ani, să-i scrie domnului de Rénal. Şi primarul din Verrières
socotise că se cuvenea să-i răspundă ca un roman: „Dacă
ministrul regelui mi-ar face cinstea să mă întrebe, i-aş
spune: ruinaţi-i fără milă pe toţi tipografii din provincie şi
puneţi monopol pe tipografii, ca pe tutun”. De scrisoarea
aceasta, trimisă unui prieten intim şi admirată pe vremuri
de întregul Verrières, domnul de Rénal îşi amintea acum
cu groază. „Cine ar fi crezut că, având rangul, averea şi
decoraţiile mele, o voi regreta într-o bună zi?” în focul
pornirilor acestora de mânie, când împotriva lui însuşi,
când împotriva a tot ce-l înconjura, domnul de Rénal
petrecu o noapte îngrozitoare; dar, din fericire, nu se
gândi să-şi pândească soţia.
„Sunt obişnuit cu Louise, îşi spunea el. Ea îmi
cunoaşte toate treburile. Chiar dacă mâine as fi liber să
mă însor, n-aş găsi cu cine s-o înlocuiesc.” Şi se

154
Stendhal
complăcea să-şi închipuie soţia nevinovată; felul acesta
de-a vedea lucrurile nu-l obliga să dovedească tărie de
caracter şi-i convenea mai mult; parcă nu s-au mai văzut
atâtea femei bârfite!
„Dar ce! se înfuria el deodată, pornind să umble de
colo-colo; să îndur ca şi când aş fi un om de nimic, un
coate-goale, să îndur ca ea să-şi râdă de mine împreună
cu amantul ei?! Să rabd ca întregul Verrières să mă
batjocorească pe faţă pentru bunătatea mea fără
margini? Câte nu s-au mai spus despre Charmier?! (Aşa
se numea un soţ cu faimă de încornorat în tot ţinutul.)
Când îl pomeneşte cineva numele, nu zâmbesc oare toţi?
E avocat bun, dar cine vorbeşte vreodată despre talentul
lui oratoric? Ah! Charmier! spun oamenii, Charmier al lui
Bernard! Şi-l numesc astfel după numele celui care îl
necinsteşte.”
„Mulţumesc lui Dumnezeu, gândea apoi domnul de
Rénal, mulţumesc lui Dumnezeu că n-am nicio fată şi că
felul cum o voi pedepsi pe mamă n-o să dăuneze
viitorului copiilor. L-aş putea prinde pe ţărănuş cu
nevastă-mea şi i-aş putea ucide pe amândoi; în cazul
acesta, tragicul aventurii ar înlătura poate aspectul
ridicol.” Ideea îl plăcu; o urmări în toate amănuntele.
„Codul penal e de partea mea şi, orice s-ar întâmpla,
congregaţia şi prietenii mei din juriu au să mă scape.” îşi
pipăi cuţitul de vânătoare, care era foarte ascuţit; dar
ideea de a vărsa sânge îl sperie.
„Aş putea să-l cotonogesc bine pe neobrăzatul ăsta de
preceptor şi să-l iau la goană; dar ce scandal ar mai fi
atunci în Verrières, şi chiar în tot ţinutul! După
condamnarea ziarului lui Falcoz, când redactorul-şef a
ieşit din închisoare, am pus şi eu umărul ca să-şi piardă
postul plătit cu şase sute de franci. Se zice că scribul ăsta
cutează să se arate din nou prin Besançon; te pomeneşti
că ar fi în stare să-şi râdă de mine cu dibăcie şi în aşa fel
încât să-mi fie imposibil să-l dau în judecată. Să-l dau în

155
 Roşu şi Negru
judecată!… Obrăznicătura ar insinua în mii de feluri că a
spus adevărul. Un bărbat de neam mare şi care îşi ţine
rangul, ca mine, este urât de toată plebea. Mi-aş vedea
numele în ziarele acelea îngrozitoare din Paris… O,
Doamne! Ce prăpastie! Să văd străvechiul nume de Rénal
târât în mocirla ridicolului… Dacă voi călători vreodată, va
trebui să-mi schimb numele… Cum?! Să-mi părăsesc
numele ăsta care îmi aduce gloria şi puterea? Asta-i
culmea mizeriei!
Dacă nu-mi ucid nevasta şi dacă doar o alung cu
ocară, mătuşă-sa din Besançon îl va pune în palmă toată
averea ei. Nevastă-mea o să se ducă să trăiască la Paris
cu Julien; asta o să se afle la Verrières şi voi fi luat drept
un nătărău.”
Nefericitul soţ observă apoi, după lumina alburie a
lămpii, că se iveau zorile şi ieşi în grădină să respire puţin
aer proaspăt. În clipa aceea era aproape hotărât să nu
facă scandal, gândindu-se mai ales că un scandal i-ar
umple de bucurie pe bunii lui prieteni din Verrières.
Plimbarea prin grădină îl mai linişti puţin. „Nu, îşi
spuse el, n-o să mă despart de nevastă-mea; am prea
multă nevoie de ea.” Şi îşi închipui, cu groază, ce-ar
însemna casa fără nevastă-sa, căci n-avea altă rudă în
afară de marchiza de R…, o bătrână neroadă şi
răutăcioasă.
Îi veni în minte o idee foarte înţeleaptă, dar
îndeplinirea ei cerea cu mult mai multă tărie de caracter
decât avea bietul om. „Dacă nu-mi alung nevasta, îşi zise
el, mă cunosc: într-o bună zi, într-o împrejurare când m-o
scoate din sărite, am să-i amintesc că m-a înşelat. Ea e
mândră, ne vom certa, şi toate astea au să se întâmple
înainte de a-şi fi moştenit mătuşa. Ce-au să mai râdă de
mine atunci! Nevastă-mea îşi iubeşte copiii şi, până la
urmă, toată averea le va fi trecută lor. Iar eu voi fi bătaia
de joc a oraşului. Cum, o să zică lumea, n-a fost măcar în
stare să se răzbune pe nevastă-sa?! N-ar fi mai sănătos

156
Stendhal
să rămân doar cu bănuielile şi să nu scormonesc nimic?
Atunci, însă, mi-aş lega mâinile şi n-aş mai putea s-o
învinuiesc de nimic.”
O clipa mai târziu, domnul de Rénal, împins de
vanitatea lui rănită, îşi aminti cu de-amănuntul toate
mijloacele pomenite la biliard, în salonul Cazinoului sau al
Cercului nobililor din Verrières, când vreun isteţ întrerupe
jocul ca să se mai înveselească pe socoteala vreunui soţ
încornorat. Cât de crude i se părură atunci glumele de
soiul acesta!
„Doamne! De ce nu-i moartă nevastă-mea?! Aşa, ar fi
cu neputinţă să mai râdă cineva de mine. De ce nu sunt
eu văduv? M-aş duce să-mi petrec şase luni la Paris, în
cea mai aleasă societate.” După clipa asta de fericire,
stârnită de ideea văduviei, gândurile i se reîntoarseră la
mijloacele de-a afla adevărul. Să aştearnă oare la miezul
nopţii, după ce s-o culca toată lumea, un strat de tărâţe
în faţa uşii lui Julien? A doua zi dimineaţă, pe lumină, ar
vedea urmele paşilor.
„Metoda asta nu face doi bani, îşi spuse el deodată,
furios. Păcătoasa de Élisa ar zări tărâţele, şi imediat toată
casa ar şti că sunt gelos.”
Într-o altă povestire auzită la Cazinou, soţul se
încredinţase că e încornorat lipind cu puţină ceară un fir
de păr care închidea ca un sigiliu uşa nevestei şi pe aceea
a iubitului ei.
După atâtea ore de frământare, mijlocul acesta de a-şi
limpezi soarta i se păru, hotărât, cel mai bun şi se gândi
să-l folosească; dar tocmai atunci se întâlni, la colţul unei
alei, cu femeia pe care ar fi dorit s-o vadă moartă.
Ea se întorcea din sat. Fusese să asculte slujba la
biserica din Vergy. După o tradiţie foarte nesigură pentru
filosofii cu mintea rece, dar pe care doamna de Rénal o
credea, bisericuţa folosită astăzi se spunea că ar fi fost,
odinioară, capela seniorului din Vergy. Ideea aceasta o
obsedase pe doamna de Rénal tot timpul cât socotise că

157
 Roşu şi Negru
trebuie să se roage în bisericuţă. Şi-l închipuia întruna pe
soţul ei ucigându-l pe Julien la vânătoare, ca din
întâmplare, şi apoi, seara, silind-o să-i mănânce inima.
„Soarta mea atârnă de ceea ce-o să gândească el
când mă va asculta, îşi spunea doamna de Rénal. După
sfertul acesta de oră fatal, poate că nu voi mai găsi
prilejul să-i vorbesc. El nu e un înţelept, nu se lasă condus
de raţiune, aşa că aş putea, cu mintea mea slabă, să
prevăd ce va face şi ce va răspunde. Va hotărî soarta
noastră, a tuturora, căci are puterea s-o facă. Dar soarta
depinde şi de iscusinţa mea, de felul cum voi şti să
îndrum ideile ciudate şi pline de toane ale omului
acestuia pe care mânia îl orbeşte şi-l face să vadă
lucrurile numai pe jumătate. Doamne, am nevoie de
multă iscusinţă şi de calm! De unde să le iau?”
Calmul şi-l regăsi ca prin farmec când intră în grădină
şi-şi zări de departe soţul. Părul şi veşmintele lui răvăşite
arătau că nu dormise. Ea îi dete o scrisoare dezlipită, dar
împăturită. Domnul de Rénal, fără s-o deschidă, îşi privi
soţia cu ochi de nebun.
— Iată o mârşăvie, începu doamna de Rénal, o
mârşăvie pe care un individ suspect şi care pretindea că
te cunoaşte şi că-ţi datorează recunoştinţă mi-a înmânat-
o pe când treceam prin spatele grădinii notarului. Îţi cer
un singur lucru: să-l trimiţi acasă, imediat, pe domnul
Julien!
Doamna de Rénal se grăbi să-şi arate dorinţa, poate
ceva mai înainte decât s-ar fi cuvenit, ca să scape odată
de groaznica perspectivă de-a fi nevoită să rostească
aceste cuvinte. Şi o cuprinse bucuria văzând câtă plăcere
îl făcea soţului său. După fixitatea privirii aţintite asupra
ei, îşi dădu seama că Julien ghicise adevărul. Dar, în loc s-
o mâhnească realitatea vădită a nenorocirii, se gândi
„Câtă inteligenţă! Ce tact desăvârşit! Şi încă la un tânăr
fără experienţă! Unde n-ar putea ajunge mai târziu cu
aceste calităţi? Vai, şi atunci succesele îl vor face să mă

158
Stendhal
uite!”
Clipa de admiraţie faţă de bărbatul adorat îl înlătură
cu totul tulburarea.
Şi se felicită pentru pasul făcut. „Am fost demnă de
Julien”, îşi spuse ea cu o dulce şi tainică voluptate.
Fără să scoată un cuvânt, de teamă ca nu cumva să
se angajeze, domnul de Rénal privea cea de-a doua
scrisoare anonimă, alcătuită, dacă cititorul îşi aminteşte,
din litere imprimate şi lipite pe o hârtie bătând în
albastru. „îşi bat joc de mine în toate felurile”, gândea
domnul de Rénal, istovit.
„Alte insulte de citit, şi toate din cauza neveste-mii!”
Abia se putu stăpâni să n-o copleşească cu ocările cele
mai grosolane; perspectiva moştenirii din Besanşon izbuti
să-l oprească, însă cu mare greutate. Ros de dorinţa de-a
se agăţa de ceva, mototoli ce-a de-a doua scrisoare
anonimă şi începu să se plimbe cu paşi mari. Simţea
nevoia să se depărteze de nevastă-sa. Peste câteva clipe,
se întoarse lângă ea, mai liniştit.
— Trebuie să iei o hotărâre şi să-l dai afară pe Julien,
spuse ea deîndată. La urma urmei, nu-i decât fiul unui
lucrător. O să-l despăgubeşti cu câţiva franci şi cum,
altminteri, e învăţat, o să-şi găsească lesne o slujbă, de
pildă la domnul Valenod, sau la subprefectul de Maugiron,
care are copii. Aşa, n-o să-i pricinuieşti niciun rău…
— Vorbeşti ca o proastă ce eşti! izbucni domnul de
Rénal cu o voce înfricoşătoare. Parcă te poţi aştepta să
găseşti bun-simţ la o femeie? Nu daţi pic de atenţie,
niciodată, lucrurilor care cer judecată. Habar n-aveţi de
nimic! Nepăsarea şi lenea nu vă dau ghes decât la prins
fluturi, voi, neputincioaselor, pe care din nefericire trebuie
să vă avem în familiile noastre!…
Doamna de Rénal îl lăsă să spună tot ce avea de spus,
şi el turui multă vreme, îşi vărsă focul, cum se spune prin
partea locului.
— Domnule, îi răspunse ea în cele din urmă, îţi

159
 Roşu şi Negru
vorbesc ca o femeie crunt lovită în onoarea ei, adică în ce
are mai scump.
Doamna de Rénal îşi păstră sângele rece neclintit în
tot timpul discuţiei acesteia penibile, de care depindea
posibilitatea de-a mai trăi încă sub acelaşi acoperiş cu
Julien. Căuta ideile pe care le socotea cele mai potrivite
ca să îndrume furia oarbă a soţului ei. Rămăsese
nesimţitoare la toate ocările ce-i fuseseră adresate, ba
nici nu le ascultase măcar, căci atunci se gândea la Julien.
„O să fie oare mulţumit de mine?”
— Ţărănuşul ăsta, pe care noi l-am copleşit cu atenţii
şi chiar cu daruri, poate că n-are nicio vină, spuse ea în
cele din urmă, dar nu-i mai puţin adevărat că el mi-a
prilejuit cea dintâi jignire… Când am citit mârşăvia
cuprinsă în scrisoare, m-am jurat că sau el, sau eu îţi vom
părăsi casa.
— Vrei neapărat să iasă scandal, să ajungem amândoi
de râsul lumii? Dai apă la moară multora din Verrières…
— E drept, toată lumea pizmuieşte bunăstarea la care
înţelepciunea ocârmuirii tale a ştiut să ridice familia
noastră şi oraşul… Ştii ce? Am să-l pun pe Julien să-ţi
ceară un concediu şi să plece o lună de zile la negustorul
acela de lemne din munţi, prieten vrednic de-un lucrător
mărunt ca el.
— Nu care cumva s-o faci, vorbi domnul de Rénal
destul de potolit. Ceea ce îţi cer, înainte de toate, e să nu-
i spui o vorbă. Cum nu eşti în stare să te stăpâneşti, ne-ai
împinge la ceartă… doar ştii cât e de ţâfnos domnişorul
ăsta!
— Julien n-are pic de tact, urmă doamna de Rénal. O fi
el învăţat, tu te pricepi la asemenea lucruri, dar, în
adâncul sufletului, tot ţăran rămâne. În ce mă priveşte,
am o părere proastă despre el din ziua când a refuzat s-o
ia pe Élisa, care îl asigura oarecare stare, şi asta sub
motiv că, din când în când, ea îl vizitează în taină pe
domnul Valenod.

160
Stendhal
— Ah! se minună domnul de Rénal ridicând din
sprâncene, aşa ţi-a spus Julien?
— Nu, nu tocmai aşa, mi-a vorbit totdeauna despre
sfânta chemare pe care o simte pentru altar; dar, crede-
mă, prima chemare a tinerilor ăstora e să aibă ce mânca.
Mi-a dat de înţeles destul de lămurit că ştie despre
vizitele tainice ale Élisei.
— Şi eu, eu habar n-aveam de ele! făcu domnul de
Rénal înfuriindu-se iar şi apăsând fiecare cuvânt. În casa
mea se petrec lucruri despre care nu ştiu nimic… Cum?! A
fost ceva între Élisa şi Valenod?
— De! e o poveste veche, dragul meu, îi răspunse
doamna de Rénal râzând, şi poate că nu s-a întâmplat
nimic rău între ei. Era pe vremea când bunul nostru
prieten Valenod nu s-ar fi supărat deloc dacă lumea din
Verrières ar fi crezut că între mine şi el s-a statornicit o
mică dragoste platonică.
— M-am gândit eu o dată la asta, strigă domnul de
Rénal plesnindu-se peste frunte furios şi trecând de la o
descoperire la alta. Dar tu de ce nu mi-ai spus nimic?
— Trebuia oare să împing la ceartă doi prieteni pentru
o toană a îngâmfării scumpului nostru director? Cărei
femei din lumea bună nu i-a trimis el câteva scrisori
grozav de spirituale şi chiar niţel curtenitoare?
— Nu cumva ţi-o fi scris?
— Domnul Valenod scrie mult.
— Arată-mi scrisorile, imediat, îţi poruncesc să mi le
arăţi! Şi domnul de Rénal se înălţă cât putu mai mult.
— Ba asta n-am s-o fac, îi răspunse ea cu o blândeţe
care mergea aproape până la nepăsare. Am să ţi le arăt
altă dată, când ai să fii mai cuminte.
— La dracu! Ai să mi le arăţi chiar acuma! strigă
domnul de Rénal ameţit de furie şi, totuşi, mai fericit
decât fusese de douăsprezece ceasuri încoace.
— Dar îmi juri că n-o să te cerţi niciodată cu directorul
Aşezământului pentru săraci din pricina scrisorilor

161
 Roşu şi Negru
acestora? îl întrebă doamna de Rénal foarte serioasă.
— Cu ceartă sau fără ceartă, pot să-i iau din mâini
copiii găsiţi! Dar vreau scrisorile, chiar acum, continuă el
furios. Unde sunt?
— Într-un sertar al măsuţei mele de scris… Cheia,
însă, fii sigur că n-am să ţi-o dau.
— Mă pricep eu să-l sparg! strigă domnul de Rénal
alergând către odaia soţiei sale.
Şi, într-adevăr, sparse cu o daltă preţioasa măsuţă de
mahon noduros, adusă de la Paris, pe care o freca deseori
cu pulpana hainei, când i se părea că zăreşte vreo pată
pe ea.
Doamna de Rénal urcă în grabă cele o sută douăzeci
de trepte ale hulubăriei; prinse colţul unei batiste albe la
una din gratiile de fier ale ferestruicii. Era cea mai fericită
dintre femei. Cu ochii în lacrimi, se uita spre coama
împădurită a muntelui. „Fără îndoială, îşi spunea ea, de
sub unul din fagii aceia stufoşi, Julien îmi pândeşte
semnalul îmbucurător.” Vreme îndelungată încercă să
asculte, apoi blestemă ţârâitul monoton al greierilor şi
cântecul păsărelelor. Fără zgomotul acesta supărător, un
strigăt de bucurie, ţâşnit dintre stâncile cele mari, s-ar fi
auzit până aici. Privirea ei nesăţioasă înghiţea panta
imensă, colorată în verde şi unită ca o pajişte, pe care o
formau vârfurile copacilor. „Cum de nu-i dă prin gând să
născocească vreun semnal ca să-mi arate că fericirea lui
e la fel de mare ca si a mea?” îşi spunea ea înduioşată. Şi
nu se coborî din hulubărie decât atunci când o cuprinse
teama că soţul ei ar putea veni s-o caute acolo.
Îl găsi furios. Citea frazele nesărate ale domnului
Valenod, puţin obişnuite să fie citite cu atâta emoţie.
Prinzând o clipă când, printre exclamaţiile soţului,
izbuti să strecoare o vorbă, doamna de Rénal spuse:
— Eu tot sunt de părere că ar fi mai bine ca Julien să
plece într-o călătorie. Oricât talent ar avea el la latină, la
urma urmei rămâne tot ţăran, deseori necioplit şi lipsit de

162
Stendhal
tact. În fiecare zi, crezându-se politicos, îmi face
complimente exagerate şi de prost gust, învăţate pe
dinafară din cine ştie ce roman…
— Nu citeşte niciodată romane, strigă domnul de
Rénal. Asta o ştiu sigur, fiindcă am avut grijă să mă
încredinţez, îţi închipui cumva că sunt un stăpân orb, care
habar n-are ce se petrece în casa lui?
— Ei bine, dacă nu citeşte nicăieri complimentele
caraghioase pe care mi le adresează, atunci le născoceşte
singur, şi e cu atât mai rău pentru el. O fi vorbit despre
mine pe tonul acesta la Verrières… Dar, fără să mergem
atât de departe — adăugă doamna de Rénal părând că
face o descoperire — o fi vorbit şi în faţa Élisei, ceea ce e
ca şi cum ar fi vorbit în faţa domnului Valenod.
— Ah! făcu domnul de Rénal zguduind măsuţa şi
făcând să răsune odaia cu o lovitură de pumn mai
puternică decât dăduse vreodată până atunci, scrisoarea
anonimă cu litere tipărite şi scrisorile lui Valenod au
aceeaşi hârtie.
„În sfârşit!…” gândi doamna de Rénal; dar se arătă
zdrobită la auzul descoperirii acesteia şi, neavând curaj
să mai adauge niciun cuvânt, se aşeză departe, pe divan,
în fundul salonului.
Acum bătălia era câştigată. Şi avu mult de furcă până
când îl convinse pe domnul de Rénal să nu se ducă să-i
vorbească presupusului autor al scrisorii anonime.
— Cum de nu-ţi dai seama că ar fi o stângăcie
nemaipomenită dacă i-ai face scandal domnului Valenod
fără să ai dovezi suficiente?! Eşti invidiat, domnule! A cui
e vina? A însuşirilor pe care le ai cârmuirea înţeleaptă a
comunei, clădirile pline de bun-gust pe care le ridici,
zestrea adusă de mine şi, mai ales, faptul că putem
nădăjdui la moştenirea bogată a scumpei mele mătuşi,
moştenire a cărei mărime se exagerează mereu, astfel că
eşti unul dintre cei mai de seamă oameni ai oraşului.
— Îmi uiţi obârşia nobilă, spuse domnul de Rénal

163
 Roşu şi Negru
zâmbind un pic.
— Eşti unul dintre gentilomii cei mai distinşi ai
ţinutului, urmă cu grabă doamna de Rénal. Dacă regele ar
fi fost liber şi ar fi putut să pună nobleţea la locul ce i se
cuvine, fără îndoială că ai fi făcut parte din Camera pair-
ilor. Şi, în situaţia aceasta strălucitoare, vrei să-i mai dai
invidiei ceva de bârfit? A-i vorbi domnului Valenod despre
anonima lui înseamnă a răspândi în întregul Verrières, ce
spun? în întregul Besançon, în tot ţinutul că burghezul
ăsta mărunt, primit poate printr-o nechibzuinţă în
intimitatea unui Rénal, a găsit mijlocul să te ofenseze.
Dacă scrisorile peste care ai dat ţi-ar dovedi că am
răspuns la dragostea domnului Valenod, ai fi dator să mă
ucizi, căci mi-as merita de-o sută de ori moartea, dar nu
să-i arăţi lui mânie. Gândeşte-te că toţi vecinii abia
aşteaptă un motiv de răzbunare, pentru că le eşti
superior; gândeşte-te că în 1816 ai contribuit la unele
arestări. Omul acela, refugiat pe acoperiş…
— Mă gândesc că n-ai nici stimă şi nici prietenie
pentru mine, oftă domnul de Rénal cu toată amărăciunea
pe care i-o trezea o asemenea amintire, că n-am fost pair!
…
— Eu cred, dragul meu, urmă doamna de Rénal
zâmbitoare, că voi fi mai bogată decât tine, că îţi sunt
soaţă de doisprezece ani şi că, pe temeiul acesta, am
dreptul să fiu şi eu ascultată, mai ales în problema de
astăzi. Dacă ţii la un oarecare domn Julien mai mult decât
la mine, adăugă ea cu o silă prost ascunsă, sunt gata să
plec la mătuşa mea, să-mi petrec o iarnă acolo.
Cuvintele acestea, spuse la timpul şi cu tonul potrivit,
cuprindeau o hotărâre neclintită care încerca să se
înconjoare de politeţe; ele îl convinseră pe domnul de
Rénal. Dar, după cum e obiceiul în provincie, mai vorbi
multă vreme, revenind asupra tuturor argumentelor; soţia
sa îl lăsă să vorbească, fiindcă glasul lui mai păstra încă
urme de mânie. În sfârşit, două ceasuri de flecăreală

164
Stendhal
inutilă istoviră puterile unui bărbat pe care furia îl
frământase o noapte întreagă. Şi hotărî felul cum avea să
se poarte faţă de domnul Valenod, fată de Julien si chiar
fată de Élisa.
O dată sau de două ori, în timpul scenei acesteia
neobişnuite, doamna de Rénal era cât pe ce să se simtă
oarecum înduioşată de nenorocirea întru totul reală a
bărbatului care, vreme de doisprezece ani, îi fusese
prieten. Dar adevăratele pasiuni sunt egoiste. De altfel,
ea aştepta clipă de clipă mărturisirea în legătură cu
scrisoarea anonimă primită în ajun, şi mărturisirea
aceasta nu veni. Ca să poată fi pe deplin sigură de sine,
doamna de Rénal ar fi avut nevoie să cunoască ideile
sugerate omului de care îl depindea soarta. Căci, în
provincie, soţii sunt stăpânii opiniei. Un bărbat care se
vaită devine caraghios, fapt din ce în ce mai puţin
primejdios în Franţa; dar soţia lui, dacă el nu-i dă bani,
ajunge lucrătoare cu câţiva gologani pe zi, şi până şi
sufletele milostive stau la îndoială dacă s-o primească sau
nu la muncă.
O cadână dintr-un harem, la urma urmelor, poate să-şi
îndrăgească sultanul; el e atotputernic şi ea n-are nicio
nădejde că-i va putea înlătura autoritatea prin cine ştie ce
mijloace rafinate. Răzbunarea stăpânului e cumplită,
sângeroasă, dar e ostăşească, mărinimoasă o lovitură de
pumnal pune capăt la toate. Un soţ însă, în veacul al XIX-
lea, îşi ucide nevasta cu ajutorul dispreţului public,
închizându-i toate uşile saloanelor.
Simţământul primejdiei se trezi cu tărie în sufletul
doamnei de Rénal de îndată ce se întoarse în încăperile
ei. Dezordinea din odăi o izbi: broaştele tuturor cufăraşe-
lor, atât de drăguţe, fuseseră sparte; câteva bucăţi din
parchet fuseseră scoase. „Ar fi fost fără cruţare fată de
mine! îşi spuse ea. Să strice parchetul din lemn colorat,
care-i place atât de mult! Când vreunul din copii intră aici
cu ghetuţele ude, el se face foc şi pară. Acum l-a stricat

165
 Roşu şi Negru
pentru totdeauna!” Priveliştea furiei acesteia alungă
repede din inima doamnei de Rénal ultimele mustrări pe
care şi le mai făcea pentru izbânda ei prea grabnic
dobândită.
Puţin înainte de-a suna clopotul pentru masă, Julien se
întoarse împreună cu copiii. La desert, după ce servitorii
plecaseră, doamna de Rénal îi spuse cu un ton foarte
rece:
— Mi-ai mărturisit dorinţa de a petrece două
săptămâni la Verrières. Domnul de Rénal binevoieşte să-ţi
îngăduie un concediu. Poţi pleca oricând vrei. Dar, ca să
nu-şi piardă copiii vremea degeaba, ţi se vor trimite zilnic
lecţiile lor şi le vei corecta.
— Sigur, adăugă domnul de Rénal cu un ton foarte
acru, nu-ţi voi da mai mult de o săptămână.
Pe chipul lui, Julien desluşi zbuciumul unei inimi adânc
chinuite.
— Încă nu s-a hotărât într-un fel sau altul, îi spuse
Julien iubitei lui când rămaseră o clipă singuri în salon.
Doamna de Rénal îl povesti repede tot ce făcuse de
dimineaţă şi până atunci.
— Amănuntele ţi le las pentru la noapte, mai spuse ea
râzând.
„Perversitate de femeie! gândi Julien. Ce plăcere, ce
instinct le împinge să ne înşele?”?
— Găsesc că dragostea te-a luminat şi te-a orbit în
acelaşi timp, îl zise el cu oarecare răceală în glas. Astăzi
te-ai purtat admirabil; dar e oare prudent să ne vedem la
noapte? Casa asta e înţesată de duşmani; gândeşte-te la
ura pătimaşă pe care mi-o poartă Élisa.
— Ura ei seamănă grozav cu indiferenţa pătimaşă pe
care o ai tu pentru mine.
— Chiar dacă aş fi indiferent, şi tot ar trebui să te scap
dintr-o primejdie în care eu te-am împins. Dacă, din
întâmplare, domnul de Rénal i-ar vorbi Élisei, cu un singur
cuvânt ea ar putea să-l facă să ghicească tot. Şi crezi că

166
Stendhal
n-ar putea să se ascundă lângă odaia mea, înarmat până
în dinţi?…
— Cum, nici măcar curaj n-ai?! făcu doamna de Rénal
cu toată semeţia unei doamne nobile.
— Nu m-aş înjosi niciodată să vorbesc despre curajul
meu, îi răspunse Julien rece. Ar fi o ticăloşie. Lumea n-are
decât să mă judece după fapte. Dar, adăugă el, luându-i
mâna, nu-ţi închipui cât de mult ţin la tine şi cât mă bucur
că vom putea să ne luăm rămas bun înaintea crudei
noastre despărţiri!

167
 Roşu şi Negru

Capitolul XXII
Fel de a se purta în 1830

Cuvântul i-a fost dăruit omului

ca să-şi tăinuiască gândurile.
R. P. MALAGRIDA47

DE CUM SOSI LA VERRIÈRES,

Julien se mustră pentru purtarea lui nedreaptă faţă de
doamna de Rénal. „Aş fi dispreţuit-o ca pe o femeiuşcă
dacă, din slăbiciune, n-ar fi reuşit în discuţia cu domnul
de Rénal! Ştie să se descurce ca un adevărat diplomat, iar
eu ţin cu învinsul care îmi e duşman. Fapta mea e plină de
meschinărie burgheză; orgoliul îmi e atins fiindcă domnul
de Rénal e tot bărbat şi, deci, face parte din ilustra şi
vasta corporaţie căreia am cinstea să-i aparţin; nu sunt
decât un dobitoc!”
Părintele Chélan refuzase locuinţele pe care liberalii
cei mai cu vază din ţinut i le oferiseră pe întrecute atunci
când destituirea din slujbă îl alungase de la parohie. Cele
două odăi pe care le închiriase erau ticsite cu cărţi. Julien,
voind să arate oamenilor din Verrières ce înseamnă un
preot, luă de la taică-său o duzină de scânduri de brad şi
le cără el însuşi în spinare de la un capăt la altul al străzii
principale. Împrumută scule de la un vechi prieten şi
întocmi îndată o bibliotecă pe care aşeză cărţile părintelui
Chélan.

47
Malagrida, iezuit portughez, autor al unor scrieri cu caracter
religios.
168
Stendhal
— Credeam că deşertăciunea lumii ti-a stricat sufletul,
îi spunea bătrânul plângând de bucurie. Dar fapta asta
răscumpără copilăria săvârşită cu uniforma aceea
strălucitoare din garda de onoare, care ţi-a adus atâţia
duşmani.
Domnul de Rénal poruncise ca Julien să locuiască la el.
Nimeni nu bănui ce se întâmplase. A treia zi după sosirea
la Verrières, Julien văzu venind, chiar în odaia lui, un
personaj atât de însemnat ca domnul subprefect de
Maugiron. Abia după două ceasuri întregi de flecăreală
fără rost şi de văicăreli amare asupra răutăţii lumii, a
lipsei de cinste din partea oamenilor care au în seamă
administrarea banilor publici, a primejdiilor prin care
trecea biata Franţa etc., etc. Julien întrezări, în sfârşit,
motivul vizitei. Erau în capul scării, iar bietul preceptor,
pe jumătate căzut în dizgraţie, îl conducea cu tot
respectul cuvenit pe viitorul prefect al vreunui fericit
judeţ, când acesta binevoi să se intereseze de averea lui,
să-i laude modestia în privinţa pretenţiilor băneşti etc.,
etc. În slârşit, domnul de Maugiron, strângându-l în braţe
cu aerul cel mai părintesc, îl propuse să-l părăsească pe
domnul de Rénal şi să intre la un funcţionar care avea
copii de educat şi care, ca şi regele Filip, mulţumea
cerului nu atâta pentru că îl dăruise urmaşi, cât pentru că
îl învrednicise să se nască în preajma domnului Julien.
Preceptorul lor ar fi răsplătit cu opt sute de franci, plătibili
nu lunar, „căci aşa nu e nobil, spuse domnul de Maugiron,
ci trimestrial, şi totdeauna la începutul trimestrului”.
Veni şi rândul lui Julien care, de o oră şi jumătate,
aştepta plictisit să ia cuvântul. Răspunsul lui desăvârşit şi,
mai ales, lung ca un ordin în scris, lăsa să se înţeleagă
totul, deşi nu spunea nimic precis. Ai fi putut găsi în el,
totodată, respect pentru domnul de Rénal, veneraţie
pentru localnicii din Verrières şi recunoştinţă pentru
ilustrul subprefect. Subprefectul, uimit că găseşte un om
şi mai iezuit decât el, încercă zadarnic să scoată ceva mai

169
 Roşu şi Negru
precis. Julien, încântat, folosi prilejul acesta ca să se
exerseze şi îşi reîncepu discursul în alţi termeni. Niciodată
vreun ministru cu darul vorbirii, care vrea să acopere
sfârşitul unei şedinţe, când deputaţii par că vor să se
trezească, n-a spus mai puţine lucruri în mai multe
cuvinte. De-abia ieşi domnul de Maugiron, că Julien şi
începu să râdă ca un nebun. Iar pentru a profita de verva
lui de iezuit, îl scrise domnului de Rénal o scrisoare de
nouă pagini, în care povestea tot ce i se spusese şi îl
cerea, umil, sfatul. „Ticălosul ăsta nu mi-a spus, totuşi,
cum se numeşte persoana care face oferta! O fi domnul
Valenod… Te pomeneşti că el vede, în exilul meu la
Verrières, efectul scrisorii anonime…
După ce expédie scrisoarea, Julien, mulţumit ca un
vânător care, la şase dimineaţa, într-o minunată zi de
toamnă, nimereşte într-o poiană plină de yânat, se duse
să ceară sfatul părintelui Chélan. Dar, înainte de-a ajunge
la preot, cerul, voind să-i mai facă o bucurie, i-l scoase în
cale pe domnul Valenod, căruia nu-i ascunse faptul că c
adânc mâhnit; un băiat sărman ca el aparţine trup şi
suflet sfintei chemări sădite de cer în inima lui, dar
chemarea nu e totul în lumea asta. Ca să munceşti cu
vrednicie în via Domnului şi să nu fii cu totul mai prejos
de atâţia savanţi părtaşi la muncă, trebuie învăţătură;
trebuie să petreci la seminarul din Besançon doi ani
foarte costisitori; e, deci, neapărată nevoie să faci
economii, şi asta ar fi mult mai uşor dintr-o leafă de opt
sute de franci plătită trimestrial, decât dintr-una de şase
sute de franci pe care o cheltuieşti de la o lună la alta. Pe
de altă parte, cerul, punându-l lângă copiii domnului de
Rénal şi, mai ales, insuflându-i pentru ei o dragoste
deosebită, nu părea să-i arate oare că nu se cuvine să
părăsească educaţia lor pentru a altora?…
Julien atinse un grad atât de înalt în genul acesta de
artă a vorbirii, care a înlocuit rapiditatea de acţiune din
vremea Imperiului, încât, până la urmă, îl fu silă lui însuşi

170
Stendhal
să-şi asculte cuvintele.
Când se întoarse acasă, găsi un valet al domnului
Valenod; valetul, îmbrăcat în mare ţinută, îl căutase prin
tot oraşul ca să-i aducă o invitaţie la masă pentru ziua
aceea.
Julien nu călcase niciodată pragul domnului Valenod;
câteva zile mai înainte nu se gândise decât cum ar face
să-i tragă vreo câteva ciomege pe spinare fără să fie
trimis în judecată. Deşi masa era anunţată la ora unu,
Julien găsi că e mai cuviincios să se înfăţişeze la
douăsprezece şi jumătate în cabinetul de lucru al
domnului director al Aşezământului pentru săraci. Şi îl
găsi, desfăşurându-şi toată importanţa, în mijlocul unui
maldăr de dosare. Favoriţii lui negri şi groşi, chica
enormă, fesul grecesc pus ştrengăreşte pe vârful capului,
pipa cât toate zilele, papucii brodaţi, lanţurile groase de
aur încrucişându-i-se peste piept în toate direcţiile şi
toată găteala asta de bogătaş din provincie care se crede
om cu mare trecere nu-l impresiona pe Julien; ba chiar se
gândi şi mai mult la ciomegele pe care i le datora.
Oaspetele ceru să i se acorde cinstea de a fi prezentat
doamnei Valenod; aceasta îşi făcea toaleta şi nu putea
primi pe nimeni. În schimb, avu plăcerea să asiste la
toaleta domnului director al Aşezământului pentru săraci.
Trecură apoi la doamna Valenod, care, cu lacrimi în ochi, îl
prezentă copiii. Doamna aceasta, una dintre cele mai cu
vază din Verrières, avea o figură lătăreaţă şi bărbătească,
peste care, cu ocazia acestei mari ceremonii, dăduse cu
fard. Şi, tot timpul vizitei, doamna Valenod întruchipa din
plin patosul matern.
Julien se gândea la doamna de Rénal. Neîncrederea lui
îl făcea să fie totdeauna simţitor numai la amintirile
stârnite de contraste, dar după aceea ele îl mişcau până
la înduioşare. Înclinarea aceasta fu sporită şi de
înfăţişarea locuinţei domnului Valenod. Îl duseră s-o
viziteze. Toate câte se aflau acolo erau măreţe şi noi şi i

171
 Roşu şi Negru
se spuse preţul fiecărei mobile în parte. Dar Julien găsi în
ele ceva josnic şi care mirosea a bani furaţi. Toţi ai casei,
până şi slugile, păreau că se silesc să-şi potrivească o
ţinută ca să nu fie dispreţuiţi.
Perceptorul oraşului, şeful impozitelor indirecte,
comandantul de jandarmi şi încă vreo doi sau trei
funcţionari publici sosiră împreună cu soţiile lor. După ei
veniră câţiva liberali bogaţi. Trecură la masă. Julien,
plictisit până-n gât, tocmai se gândea că, dincolo de
peretele sufrageriei, se aflau bieţii deţinuţi din a căror
raţie de carne pesemne că se ciupise ca să fie cumpărat
tot luxul ăsta de prost-gust cu care voiau să-l năucească.
„Te pomeneşti că le-o fi foame acum”, îşi zise el; şi i
se strânse gâtlejul. Îl fu cu neputinţă să mănânce şi
aproape că nu se simţi în stare să vorbească. Dar peste
un sfert de ceas fu şi mai rău din când în când se auzeau
frânturi dintr-un cântec popular, cam grosolan, e drept,
cântat de unul dintre deţinuţi. Domnul Valenod îl aruncă o
privire unuia dintre servitorii lui îmbrăcaţi în mare ţinută;
acesta dispăru şi, peste puţină vreme, cântecul amuţi.
Tocmai atunci un valet îl turna lui Julien vin de Rin într-un
pahar verde, de toată frumuseţea, iar doamna Valenod
avea grijă să-i atragă atenţia că vinul costă nouă franci
sticla, la faţa locului. Julien, ţinând paharul verde în mână,
îi spuse domnului Valenod:
— Nu se mai aude cântecul acela urât.
— La naiba! Cred şi eu, îi răspunse directorul
triumfător, am pus să li se astupe gura golanilor.
Cuvintele acestea fură prea tari pentru Julien; el avea
purtările, dar n-avea încă inima oamenilor în mijlocul
cărora trăia. Şi, în ciuda ipocriziei atât de des folosite,
Julien simţi o lacrimă scurgându-i-se de-a lungul
obrazului.
Încercă să-şi ascundă lacrima pe după paharul verde,
dar îl fu cu neputinţă să cinstească vinul de Rin. „Să-l
împiedice să cânte! îşi spunea el în gând. O, Doamne, şi

172
Stendhal
tu înduri asta?!”
Din fericire, nimeni nu-i observă înduioşarea
nepotrivită. Perceptorul cântase un cântec regalist, iar în
timpul refrenului, intonat de toţi în cor, conştiinţa lui
Julien îşi spunea: „Iată, deci, iată soarta murdară care te
aşteaptă şi n-o să te bucuri de ea decât în asemenea
condiţii şi în tovărăşia unor astfel de oameni! Poate vei
avea o slujbă plătită cu douăzeci de mii de franci, dar va
trebui ca, în timp ce te îndopi cu carne, să nu-l laşi să
cânte pe bietul deţinut; vei da mese cu banii furaţi din
tainul lui nenorocit şi, cât o să ţină ospăţul tău, el o să fie
şi mai nefericit! O, Napoleon! Ce plăcut era pe vremea ta,
când puteai să ajungi la o situaţie înfruntând primejdiile
unei bătălii; dar să sporeşti ca un laş suferinţa unui
nenorocit!…
Mărturisesc că slăbiciunea dovedită de Julien în
momentul acesta îmi strică părerea despre el. Eroul
nostru pare vrednic să le fie coleg conspiratorilor acelora
cu mănuşi galbene, care pretind că schimbă în întregime
felul de viaţă al unei ţări mari şi nu vor să aibă pe
conştiinţă nici cea mai uşoară zgârietură.
Julien fu rechemat cu brutalitate la rolul lui. Doar nu ca
să viseze şi să tacă fusese poftit la dejun într-o societate
atât de aleasă!
Un fabricant de stămburi, retras din afaceri, membru
corespondent al Academiei din Besançon şi al Academiei
din Uzes, i se adresă, de la celălalt capăt al mesei, ca să-l
întrebe dacă ceea ce vorbea lumea despre progresele lui
uimitoare în studiul Noului Testament era adevărat.
Şi, deodată, se făcu tăcere; un Nou Testament latinesc
se ivi ca prin minune în mâinile savantului membru a
două academii. După ce Julien răspunse, fu citită, la
întâmplare, o jumătate de frază în limba latină. El spuse
restul pe de rost: memoria îl sluji cu credinţă, şi minunea
aceasta fu admirată cu toată gălăgioasa însufleţire pe
care o dă sfârşitul unui ospăţ. Julien se uita la chipurile

173
 Roşu şi Negru
sulemenite ale doamnelor: multe dintre ele erau destul de
drăguţe. Mai ales nevasta perceptorului cântăreţ…
— Credeţi-mă că mi-e ruşine să vorbesc atâta
latineşte în faţa doamnelor, spuse el privind-o. Dacă
domnul Rubigneau, aşa se numea membrul celor două
academii, ar avea bunăvoinţa să citească la întâmplare o
frază latinească, în loc să răspund după textul latin, aş
încerca să traduc pe nepregătite.
Această a doua probă îl ridică până la culmile gloriei.
Se aflau de faţă mai mulţi liberali bogaţi, fericiţi părinţi
ai unor copii care ar fi putut să primească burse şi, în
această calitate, convertiţi subit cu prilejul ultimelor
predici ţinute la biserică. Dar, deşi dovediseră atâta fineţe
politică, domnul de Rénal nu-i primise niciodată în casa
lui. Oamenii aceştia cumsecade, care nu-l cunoşteau pe
Julien decât după renumele lui şi pentru că îl văzuseră
călare cu prilejul vizitei regelui ***, erau cei mai
zgomotoşi admiratori ai săi. „Când or să se sature
neghiobii ăştia să asculte stilul biblic, din care nu pricep o
iotă?” se gândea Julien. Dar, dimpotrivă, stilul biblic îi
distra, prin ciudăţenia lui, şi-i făcea să râdă. Lui Julien însă
i se făcu silă.
Când bătu ora şase, se ridică grav şi vorbi despre un
canon al noii teologii de Liguori 48 pe care trebuia să-l
înveţe ca să i-l recite a doua zi părintelui Chélan.
— Căci profesiunea mea, adăugă el, zâmbind plăcut, e
să-i fac pe alţii să spună pe de rost lecţiile, dar şi să le
spun eu însumi.
Se râse mult, îl admirară; acesta-i spiritul la modă în
Verrières. Julien se ridicase, vrând să plece, şi toată lumea
îl urmă, deşi nu s-ar fi cuvenit, atât de mare e puterea
geniului. Doamna Valenod îl mai reţinu încă un sfert de
oră; trebuia neapărat să-i asculte copiii rostind pe
dinafară din ceaslov: ei făcură cele mai caraghioase

48
Alphonse-Marie de Ligitori (1696-1787), episcop italian, autor al
unor lucrări de dogmă bisericească.
174
Stendhal
greşeli, dar numai Julien le observă şi se feri să le dea în
vileag. „Habar n-au de cele mai elementare învăţături ale
religiei!” gândi el. În sfârşit, salută şi crezu că va putea să
scape; dar mai trebui să îndure şi o fabulă de La Fontaine.
— Scriitorul acesta e cu totul imoral, îi spuse Julien
doamnei Valenod. Într-o anumită fabulă, despre jupânul
Jean Chouart, îndrăzneşte să-şi râdă de lucruri care
merită cel mai adânc respect. E aspru judecat de către cei
mai pricepuţi comentatori.
Înainte de a pleca, Julien primi patru sau cinci invitaţii
la masă. „Tânărul acesta ne cinsteşte judeţul”, spuneau
cu glas tare oaspeţii înveseliţi, vorbind toţi odată. Şi
merseră până acolo încât pomeniră despre votarea unei
burse din fondurile comunale, ca să-i dea putinţa să-şi
urmeze studiile la Paris.
Pe când ideea lor nesăbuită făcea să răsune
sufrageria, Julien, călcând sprinten, ajunsese la poartă.
— Ah! pleavă omenească! exclamă el, cu voce
înceată, de trei sau patru ori la rând, bucurându-se de
aerul proaspăt de afară.
În clipa aceea se simţea cu totul aristocrat, el, pe care
vreme îndelungată îl loviseră atâta zâmbetul dispreţuitor
şi superioritatea mândră descoperită îndărătul tuturor
dovezilor de politeţe primite în casa domnului de Rénal.
Nu se putu împiedica să nu vadă uriaşa deosebire. „Chiar
dacă am uita, îşi spunea el pe drum, chiar dacă am uita
că e vorba de bani furaţi bieţilor deţinuţi pe care, pe
deasupra, îl mai şi împiedică să cânte! A găsit oare
vreodată de cuviinţă domnul de Rénal să le spună
oaspeţilor cât costă sticla de vin adusă la masă? Şi
domnul Valenod ăsta, când îşi înşiră proprietăţile, şi nu se
mai opreşte înşirându-le, nu poate să pomenească despre
casa lui, despre moşia lui etc., dacă e nevastă-sa de faţă
fără să spună casa ta, moşia ta!
Iar doamna, atât de sensibilă la plăcerile de a avea
proprietăţi, îl făcuse o scenă îngrozitoare în timpul mesei

175
 Roşu şi Negru
unui servitor care spărsese un pahar cu picior şi-i
despere-chease una din duzini; servitorul îi răspunsese cu
cea mai josnică neobrăzare.
„Ce adunătură! continuă Julien; chiar dacă mi-ar da
jumătate din tot ce fură, tot n-aş vrea să trăiesc laolaltă
cu ei. Într-o bună zi m-aş da de gol; n-aş fi în stare să-mi
stăpânesc dispreţul pe care mi-l inspiră.”
Trebui, totuşi, potrivit poruncilor doamnei de Rénal, să
la parte la mai multe ospeţe de acelaşi soi; Julien ajunse
la modă; i se ierta uniforma din garda de onoare sau, mai
curând, tocmai nesocotinţa aceasta era adevărata cauză
a succeselor lui. Peste câtăva vreme nu se mai vorbi în
Verrières decât despre cine va învinge în lupta pentru a-l
avea pe tânărul cărturar: domnul de Rénal, sau directorul
Aşezământului pentru săraci? Domnii aceştia formau,
împreună cu părintele Maslon, un triumvirat care de
multă vreme tiraniza oraşul. Primarul era pizmuit, liberalii
aveau motive să se plângă împotriva lui; dar, la urma
urmei, era nobil, şi deci făcut să poruncească, pe când
domnului Valenod nu-i lăsase taică-său nici şase sute de
franci venit anual. Şi oamenii trebuiseră să treacă, faţă de
el, de la mila pentru surtucul verde şi ponosit pe care toţi
i-l cunoşteau în vremea tinereţii lui. la invidia pentru caii
normanzi, pentru lanţurile de aur, pentru hainele aduse
de la Paris, pentru tot belşugul în care se lăfăia acum.
În viitoarea lumii acesteia noi pentru el, Julien crezu că
descoperă un om cinstit: era un geometru, se numea
Gros49, şi trecea drept iacobin. Dar cum Julien se jurase să
nu spună niciodată decât lucrurile care i se păreau lui
însuşi false, fu nevoit să-l privească bănuitor şi pe domnul
Gros. De la Vergy primea mereu pachete cu teme. Era
sfătuit să se ducă des pe la taică-său, şi el se supunea
acestei triste necesităţi. Într-un cuvânt, făcea tot ce putea

49
Gros, profesor de geometrie la Grenoble, i-a dat lecţii lânărului
Beyle care îl pomeneşte cu admiraţie şi recunoştinţă-în lucrările sale
(n.ed. fr.)
176
Stendhal
ca să-şi întreţină un bun renume, când, într-o dimineaţă, îl
cuprinse uimirea simţindu-se trezit de două mâini care îl
acopereau ochii.
Era doamna de Rénal, care venise la oraş; lăsându-şi
copiii să se joace cu un iepure de casă favorit, adus cu ei,
urcase scara sărind câte patru trepte deodată şi ajunsese
în odaia lui Julien cu puţin înaintea lor. Clipa întâlnirii fu
nespus de plăcută, dar şi nespus de scurtă doamna de
Rénal dispăruse când copiii sosiră cu iepurele, pe care
voiau să-l arate prietenului lor. Julien îl primi cu bucurie
pe toţi, până şi pe iepure. I se părea că-şi regăseşte
familia; simţea că-i iubeşte pe copii, că-i e drag să-şi
piardă vremea flecărind cu ei. Îl mira blândeţea glasurilor,
simplitatea şi nobleţea purtării lor; simţea nevoia să se
spele de toate purtările grosolane, de toate gândurile
ticăloase în mijlocul cărora trăia la Verrières. Pretutindeni
teama de a nu da greş, pretutindeni încăierarea dintre lux
şi mizerie! Oamenii la care prânzea, dacă vorbeau până şi
despre friptura din tigaie, spuneau nişte lucruri înjositoare
pentru ei şi dezgustătoare pentru cei ce le ascultau.
— Voi, nobilii, aveţi de ce să vă mândriţi, îi spunea el
doamnei de Rénal. Şi-i povestea despre toate dejunurile
pe care fusese nevoit să le îndure.
— Va să zică eşti la modă! Şi râdea din toată inima
gândindu-se la rujul cu care doamna Valenod se credea
obligată să-şi dea de fiecare dată când îl aştepta pe
Julien. Mi se pare că vrea să-ţi fure inima… adăugă ea.
Masa fu cât se poate de plăcută. Prezenţa copiilor,
deşi stingheritoare în aparenţă, sporea de fapt fericirea
comună. Bieţii copii nu ştiau cum să-şi arate bucuria că îl
revăd pe Julien. Servitorii avuseseră grijă să le
povestească despre cele două sute de franci care i se
ofereau în plus pentru educarea micilor Valenod.
Pe la mijlocul mesei, Stanislas-Xavier, încă palid de pe
urma bolii, o întrebă deodată pe maică-sa cât preţuia
tacâmul lui de argint şi paharul din care bea.

177
 Roşu şi Negru
— De ce vrei să ştii?
— Fiindcă vreau să le vând şi să-i dau banii domnului
Julien ca să nu fie tras pe sfoară dacă rămâne la noi.
Julien îl sărută cu ochii în lacrimi. Maică-sa plângea de-
a binelea, în timp ce Julien, care îl luase pe Stanislas pe
genunchi, îi spunea că nu trebuie să mai întrebuinţeze
expresia tras pe sfoară care, folosită în acest sens, face
parte din limbajul lacheilor. Văzând câtă plăcere îl făcea
doamnei de Rénal, căuta să explice prin exemple
pitoreşti, care îl înveseleau pe copii, ce înseamnă să fii
tras pe sfoară.
— Înţeleg, spuse Stanislas, aşa e corbul care a făcut
prostia să lase să-i cadă brânza, luată apoi de vulpe, care
era o linguşitoare.
Doamna de Rénal, nebună de bucurie, îşi copleşea
copiii cu sărutări, lucru pe care nu l-ar fi putut face fără să
se sprijine puţin pe Julien.
Deodată, uşa se deschise: era domnul de Rénal.
Înfăţişarea lui severă şi nemulţumită contrasta cu plăcuta
voioşie pe care prezenţa lui o alungă. Doamna de Rénal
păli; nu se mai simţea în stare să tăgăduiască ceva. Julien
luă cuvântul şi, vorbind foarte tare, începu să-i
povestească domnului primar întâmplarea cu paharul de
argint pe care Stanislas voia să-l vândă. Era sigur că
istorisirea aceasta va fi prost primită. La început domnul
de Rénal îşi încruntă sprâncenele, din obişnuinţă, numai
la auzul cuvântului argint. „Pomenirea acestui metal,
spunea el, e totdeauna o introducere la vreo cerere făcută
pungii mele.”
Dar aici era vorba de ceva mai mult decât de bani; era
vorba de o sporire a bănuielilor. Atmosfera de fericire care
îl însufleţea familia în lipsa lui nu era menită să împace
lucrurile faţă de un om stăpânit de o vanitate atât de
arţăgoasă. Şi, pe când doamna de Rénal lăuda felul plin
de eleganţă şi de înţelepciune cu care Julien îmbogăţea
cunoştinţele elevilor săi:

178
Stendhal
— Da, da! ştiu! Mă face odios în ochii copiilor mei. Îl e
uşor să fie faţă de ei de o sută de ori mai plăcut decât
mine, care, în fond, sunt stăpânul. În secolul nostru totul
se sileşte să îmbrace într-o lumină odioasă autoritatea
legitimă. Biata Franţă!
Doamna de Rénal nu zăbovi să cerceteze nuanţele
felului cum o primise soţul ei. Ea întrevăzuse posibilitatea
să stea o zi cu Julien. Avea de făcut o mulţime de târguieli
din oraş şi spuse că voia neapărat să la masa la cabaret.
Copiii erau încântaţi doar când auzeau cuvântul cabaret,
pe care făţărnicia modernă îl rosteşte cu atâta plăcere.
Domnul de Rénal îşi lăsă nevasta la primul magazin cu
noutăţi în care ea intră şi porni la anumite vizite. Se
întoarse şi mai morocănos decât dimineaţa; era convins
că tot oraşul se ocupa numai de el şi de Julien. La drept
vorbind, nimeni nu-l lăsase să bănuiască latura jignitoare
a celor ce se vorbeau pe socoteala lui. Domnul primar
fusese întrebat doar dacă Julien rămânea la el cu şase
sute de franci, sau dacă primea cei opt sute de franci
oferiţi de domnul director al Aşezământului pentru săraci.
Iar directorul, întâlnit faţă de mai mulţi oameni, se
purtase rece cu domnul de Rénal. Purtarea aceasta îşi
avea rostul ei; în provincie, faptele nesocotite nu sunt
multe la număr; senzaţiile sunt atât de rare, încât trebuie
simţite până la ultima picătură.
Domnul Valenod era ceea ce, la o sută de leghe de
Paris, se numeşte un încrezut, adică un soi de om
neobrăzat şi necioplit. Viaţa lui, care cunoscuse numai
succese de la 1815 încoace, îl întărise aceste frumoase
însuşiri. În Verrières el domnea, ca să zicem aşa, la
porunca domnului de Rénal; dar, fiind cu mult mai activ,
neroşind faţă de nimeni şi de nimic, vârându-se în toate,
nestând locului o clipă, scriind, vorbind, uitând umilirile,
neavând nicio pretenţie personală, sfârşea prin a slăbi
creditul primarului în ochii puterii clericale. Domnul
Valenod le spusese cam aşa băcanilor din partea locului

179
 Roşu şi Negru
„Daţi-mi doi inşi, pe cei mai proşti dintre voi”; le spusese
oamenilor legii „Arătaţi-mi doi inşi, pe cei mai neştiutori
dintre voi”; le spusese celor însărcinaţi cu controlul
sănătăţii publice „Numiţi-mi doi inşi, cei mai şarlatani
dintre voi” Iar după ce îl strânsese pe cei mai ticăloşi din
fiecare breaslă, le spusese: „Să domnim împreună”.
Purtarea oamenilor acestora îl jignea pe domnul de
Rénal. Grosolănia lui Valenod nu era jignită de nimic, nici
măcar de faptul că micul abate Maslon îl dădea de gol
faţă de toată lumea.
Dar, în mijlocul prosperităţii acesteia, domnul Valenod
avea nevoie să se apere, prin mici obrăznicii de amănunt,
împotriva marilor adevăruri pe care simţea din plin că
toată lumea e în drept să i le spună. Activitatea lui sporise
şi mai mult de când cu temerile stârnite de vizita
domnului Appert; de atunci fusese de trei ori la Besançon;
trimitea o sumedenie de scrisori cu fiecare cursă; alte
scrisori le trimitea prin necunoscuţii care treceau pe la el,
pe înserat. Poate că greşise cerând înlăturarea bătrânului
preot Chélan, căci fapta lui, dictată de răzbunare, îl
făcuse să fie privit, de către mai multe evlavioase de
familie bună, ca un om plin de venin. Altminteri, obţinerea
acestui lucru îl adusese cu totul la cheremul marelui vicar
de Frilair, de la care primea nişte însărcinări destul de
ciudate. Aici ajunsese cu politica lui când îl venise pofta
să scrie o scrisoare anonimă. Şi, ca o culme a
încurcăturilor, nevastă-sa îl declarase că voia să-l aibă pe
Julien la ea în casă, ceea ce era culmea pentru vanitatea
lui.
În situaţia aceasta, domnul Valenod prevedea o scenă
hotărâtoare cu fostul lui aliat, domnul de Rénal. Primarul
putea să-i spună cuvinte aspre, de care lui puţin i-ar fi
păsat, dar mai putea şi să scrie la Besançon sau chiar la
Paris. Un văr al vreunui ministru putea să pice pe
neaşteptate la Verrières şi să-i la Aşezământul pentru
săraci. Domnul Valenod se gândi la o apropiere de liberali:

180
Stendhal
de asta invitase câţiva dintre ei la masă, când Julien
spusese pe dinafară pasaje din Biblie. Aşa, putea avea un
sprijin puternic împotriva primarului. Dar alegerile se
apropiau şi era vădit că Aşezământul şi un vot nefavorabil
nu s-ar fi putut împăca. Descrierea politicii lui, ghicită cu
multă limpezime de către doamna de Rénal, îl fusese
făcută lui Julien pe când el îl oferea braţul ca să meargă
din prăvălie în prăvălie, şi, încetul cu încetul, ajunseseră
la DRUMUL CREDINŢEI unde petrecură mai multe ore,
aproape la fel de netulburaţi ca şi la Vergy.
În acest timp, domnul Valenod încerca să amâne
scena hotărâtoare cu fostul său patron, făcând pe
îndrăzneţul faţă de el. În ziua aceea metoda îl reuşi, dar
spori supărarea primarului.
Niciodată vanitatea în luptă cu tot ce dragostea
josnică pentru bani poate avea mai rău şi mai meschin n-
au târât un om într-o stare mai jalnică decât aceea în care
se afla domnul de Rénal când intră la cabaret. Şi
dimpotrivă, niciodată copiii lui nu fuseseră mai bucuroşi şi
mai veseli. Contrastul acesta îl scoase, până la urmă, din
sărite.
— După câte văd, familia mea mă socoteşte de prisos,
spuse el, intrând, cu un ton pe care voia să şi-l facă
impunător.
Drept orice răspuns, soţia sa îl luă deoparte şi-i vorbi
despre necesitatea de a-l îndepărta pe Julien. Ceasurile
de fericire abia regăsită îl dădură puterea şi hotărârea
necesare să-şi urmeze planul pe care îl frământa în minte
de două săptămâni. Ceea ce mărea peste măsură adânca
tulburare a bietului primar era faptul că în oraş se făceau
glume pe faţă despre dragostea lui pentru numerar.
Domnul Valenod era generos ca un hoţ, iar el, el se
arătase mai mult prevăzător decât mărinimos la cele cinci
sau şase chete făcute în ultima vreme pentru frăţia
„Sfintului Iosif, pentru comunitatea „Fecioarei”, pentru

181
 Roşu şi Negru
comunitatea „Sfintei Cuminecături” etc., etc., etc.50

Printre boiernaşii din Verrières şi din împrejurimi,

rânduiţi cu iscusinţă în registrele fraţilor strângători de
pomeni după importanţa daniei, numele domnului de
Rénal fusese văzut de mai multe ori pe ultimul rând.
Degeaba le spunea el că nu câştigă nimic. Clerul nu
glumeşte în această privinţă.

50
Organizaţii laice ale Ordinului iezuiţilor.
182
Stendhal

Capitolul XXIII
Necazurile unui slujbaş

Il piacere di alzar la testa tutto

l'anno è ben pagato da certi quarti
d'ora che bisogna passar.51
CASTI52

DAR SĂ-L LĂSĂM PE OMUL ACESTA

mărunt în voia măruntelor lui temeri; cine l-a pus să-şi
aducă în casă un bărbat inimos când lui îl trebuia unul cu
suflet de slugă? De ce nu ştie să-şi aleagă oamenii? în
secolul al XIX-lea, când o fiinţă puternică şi de neam mare
întâlneşte un om de inimă, de obicei îl ucide, îl exilează, îl
otrăveşte sau îl umileşte în aşa hal, încât celălalt face
prostia să moară de durere. Aici, din întâmplare, încă nu
omul de inimă e cel ce suferă. Marea nenorocire a
orăşelelor din Franţa şi a ocârmuirilor prin alegeri, cum e
aceea din New York, e că nu pot uita existenţa unor fiinţe
ca domnul de Rénal. În mijlocul unui orăşel de douăzeci
de mii de locuitori, oamenii aceştia formează opinia
publică, şi opinia publică e cumplită într-o ţară care şi-a
câştigat anumite drepturi. O fiinţă înzestrată cu suflet
nobil, generos şi care ţi-ar fi fost prieten, dar care
locuieşte la o sută de leghe de tine, te judecă după opinia

51
Plăcerea de-a ţine fruntea sus tot anul e bine plătită cu anumite sferturi de
oră pe care eşti nevoit să le suporţi (it.).
52
Giambattista Casti (1724-1803), povestitor italian.
183
 Roşu şi Negru
publică a oraşului, opinie făcută de nerozii născuţi prin
voia întâmplării nobili, bogaţi şi cu păreri cumpătate. Vai
de cel ce se distinge!
Imediat după cină, familia domnului de Rénal plecă la
Vergy; dar, a treia zi, Julien îl văzu pe toţi întorcându-se
din nou la Verrières.
Nu trecuse nici măcar o oră de la venirea lor şi, spre
marea sa mirare, Julien descoperi că doamna de Rénal îl
tăinuieşte ceva. Când se ivea el, doamna de Rénal îşi
întrerupea convorbirile cu soţul ei, ba chiar părea că ar
dori să-l vadă plecând. Julien nu aşteptă să i se arate de
două.ori lucrul acesta, ci deveni rece şi rezervat; doamna
de Rénal băgă de seamă schimbarea şi nu căută
explicaţii. „Nu cumva mi-o fi găsit un înlocuitor? gândi
Julien. Şi nu mai departe decât alaltăieri era atât de
intimă cu mine! Dar se zice că aşa fac doamnele din
lumea mare. Sunt ca regii: îl copleşesc cu atenţii tocmai
pe ministrul care, întors la el acasă, îşi va găsi scrisoarea
de dizgraţie.”
Julien observă că în discuţiile care încetau brusc când
se apropia el era deseori vorba despre o casă mare,
aparţinând comunei Verrières, o casă veche, dar
încăpătoare şi comodă, aşezată peste drum de biserică,
în punctul cel mai comercial al oraşului. „Ce legătură
poate exista între casa asta şi un nou amant?” îşi spunea
Julien. Şi, în mâhnirea lui, îşi repeta drăgălaşele versuri
rostite de Francise I, care i se păreau noi pentru că nu
trecuse nicio lună de când i le spusese doamna de Rénal.
Atunci, câte jurăminte, câte mângâieri nu dezminţiseră
fiecare din versurile acestea!

Femeile se schimbă, deseori,

Nebuni sunt cei încrezători.53

Domnul de Rénal plecă cu diligenta la Besançon.

53
Versuri din drama Regele petrece de Victor Hugo.
184
Stendhal
Călătoria se hotărî în două ore. Primarul părea foarte
neliniştit. La întoarcere, trânti pe masă un pachet mare,
învelit în hârtie cenuşie.
— Iată şi prostia asta, îi spuse el neveste-sii.
Peste un ceas, Julien îl văzu pe omul care lipea afişe
cărând în braţe pachetul cel mare şi se grăbi să-l
urmărească. „La primul colţ de stradă am să aflu taina.”
Aşteptă nerăbdător în spatele omului care, cu
bidineaua lui, mâzgălea dosul afişului. Şi pe coala abia
lipită, Julien văzu anunţul foarte amănunţit pentru
închiriere, prin licitaţie publică, a casei aceleia mari şi
vechi despre care vorbeau atât de des între ei domnul şi
doamna de Rénal. Licitaţia avea să se încheie a doua zi,
la ora două, în sala primăriei, după a treia strigare. Julien
rămase nedumerit; termenul i se păru cam scurt: cum vor
avea timp să-l afle toţi concurenţii? Altminteri, din afişul
acesta, datat cu două săptămâni în urmă şi pe care îl
reciti în trei locuri diferite, nu află nimic altceva.
Julien se duse să viziteze casa de închiriat. Portarul,
nevăzându-l că se apropie, îi spunea în taină unui vecin:
— Ei, aş! e osteneală zadarnică. Părintele Maslon i-a
făgăduit că o va avea cu trei sute de franci; şi cum
primarul nu voia nici în ruptul capului, a fost chemat la
episcopie de către sfinţia-sa marele vicar de Frilair.
Venirea lui Julien păru că-i stinghereşte grozav pe cei
doi prieteni, care nu mai scoaseră o vorbă.
Julien nu lipsi de la licitaţie. În sala prost luminată se
aflau o mulţime de oameni; dar toată lumea se măsura
cu privirea într-un fel ciudat. Ochii tuturor erau aţintiţi
spre o masă, unde Julien zări, într-o strachină de tuci, trei
mucuri de lumânări aprinse. Portărelul striga:
— Trei sute de franci, domnilor!
— Trei sute de franci! E prea de tot! şopti un om către
vecinul său. Julien se afla între ei doi. Casa face peste opt
sute, am să ridic eu preţul.
— Înseamnă să-ţi baţi gura de pomană. Ce câştigi

185
 Roşu şi Negru
dacă te pui rău cu părintele Maslon, cu domnul Valenod,
cu episcopul, cu marele vicar de Frilair, care e un om
cumplit, şi cu toată clica lor?
— Trei sute douăzeci, strigă celălalt.
— Vită încălţată! făcu vecinul; şi tocmai când a venit
un spion al primarului! adăugă el arătând spre Julien.
Julien se întoarse repede ca să-l pedepsească pe cel
ce vorbise astfel, dar cei doi nici nu se uitau la el. Calmul
lor îl făcu să-şi regăsească şi el stăpânirea de sine. În
momentul acela ultimul muc de lumânare se stinse, şi
vocea tărăgănată a portărelului declară casa ca
aparţinând pentru nouă ani domnului de Saint-Giraud, şef
de birou la prefectura din…, pentru suma de trei sute
treizeci de franci pe an.
De cum ieşi primarul din sală, începură discuţiile.
— Iată treizeci de franci pe care imprudenţa lui
Grogeot i-a adus comunei, spuse cineva.
— Dar domnul de Saint-Giraud o să se răzbune pe
Grogeot. O să vadă el! răspunse altcineva.
— Ce ticăloşie! exclamă un grăsan în stânga lui Julien.
O casă pe care eu, unul, aş fi dat opt sute de franci
pentru fabrica mea, şi tot aş fi făcut o afacere bună.
— Ei, aş! sări un tânăr fabricant liberal, păi domnul de
Saint-Giraud nu face parte din congregaţie? Cei patru
copii ai lui n-au oare burse? Săracu de el! Trebuie să-i dea
comuna Verrières un supliment de leafă de cinci sute de
franci, asta e tot.
— Şi când te gândeşti că primarul n-a putut să-l
împiedice! observă un al treilea. O fi el ultra, treaba lui!
Dar, de furat, nu fură.
— Nu fură? se amestecă un altul. Sigur, primarul
primeşte… Află că toţi gologanii ăştia intră într-o pungă
comună pe care şi-o împart între ei, la sfârşitul anului.
Dar iată-l pe băiatul lui Sorel! Hai să ne cărăm de-aici.
Julien se întoarse acasă foarte necăjit şi o găsi pe
doamna de Rénal nespus de tristă.

186
Stendhal
— Vii de la licitaţie? îl întrebă ea.
— Da, doamnă, de la licitaţia unde am avut cinstea să
trec drept spionul domnului primar.
— Dacă m-ar fi ascultat, ar fi plecat într-o călătorie.
În clipa aceea se ivi domnul de Rénal; era tare
posomorit. La masă nimeni nu scoase o vorbă. Domnul de
Rénal hotărî ca Julien să vină cu copiii la Vergy. Călătoria
nu fu deloc veselă. Doamna de Rénal îşi consola soţul
— Ar trebui să fii obişnuit cu asemenea lucruri, dragul
meu.
Seara stăteau tăcuţi în jurul căminului; trosnetul
butucilor aprinşi le era singura distracţie. Treceau printr-
una din clipele acelea de mâhnire care se abat asupra
familiilor celor mai strâns unite. Unul dintre copii strigă
vesel:
— Sună! Sună cineva!
— La naiba! Dacă e cumva domnul de Saint-Giraud,
care vine să mă scoată din sărite sub cuvânt că-mi
mulţumeşte, am să-i spun verde ce părere am. Prea-i de
tot. Recunoscător are să-i fie lui Valenod, iar eu sunt
compromis. Ce-aş putea zice dacă blestematele de ziare
iacobine s-ar agăţa de povestea asta şi m-ar scoate drept
un fel de domnul Nonante-cinq54?
Un bărbat foarte chipeş, cu favoriţi mari, negri, intră în
clipa aceea, păşind în urma servitorului.
— Domnule primar, eu sunt il signor Geronimo. Iată o
scrisoare pe care domnul cavaler de Beauvaisis, ataşat la
Ambasada din Napoli, mi-a dat-o pentru dumneavoastră
când am plecat; sunt abia nouă zile de atunci, adăugă
signor Geronimo voios, privind-o pe doamna de Rénal.
Signor de Beauvaisis, vărul dumneavoastră şi bunul meu
prieten, doamnă, îmi spunea că vorbiţi italieneşte.
Voioşia napolitanului transformă seara aceea tristă
într-una foarte veselă. Doamna de Rénal ţinu morţiş să-l

54
Poreclă dată unui magistral din Marsilia care, pledând într-un proces în 1830, a
utilizat forma arhaică nonante cinq în loc de quatre-vingt quinzc (nouăzeci şi cinci).
187
 Roşu şi Negru
invite la cină şi puse toată casa în mişcare; voia cu orice
preţ să-l facă pe Julien să uite denumirea de spion pe care
o auzise sunându-i în urechi de două ori în ziua aceea.
Signor Geronimo era un cântăreţ vestit, cu purtări alese,
şi totuşi un om vesel, însuşiri care, în Franţa, nu se
împacă deloc una cu alta. După cină, el cântă un mic
duettino cu doamna de Rénal. Povesti anecdote
încântătoare. Pe la unu noaptea, copiii se împotriviră când
Julien le propuse să meargă la culcare.
— Să mai ascultăm doar povestea asta! spuse cel mai
mare dintre ei.
— E povestea mea, signorino, vorbi signor Geronimo.
Acum opt ani eram, ca şi dumneata, un tânăr elev al
Conservatorului din Napoli, adică vreau să spun că eram
de vârsta dumitale; dar n-aveam cinstea să fiu băiatul
ilustrului primar al frumosului oraş Verrières. La auzul
cuvintelor acestora, domnul de Rénal oftă uşor şi-şi privi
nevasta. Signor Zingarelli, urmă cântăreţul exagerându-şi
un pic accentul care-i făcea pe copii să pufnescă în râs,
signor Zingarelli era un maestru grozav de sever. Nu-i
deloc iubit la Conservator; dar vrea ca oamenii să se
poarte totdeauna cu el ca şi cum l-ar iubi. Eu mergeam la
spectacole cât puteam de des; mă duceam la teatrul cel
mic de la San-Carlino, unde ascultam o muzică divină;
dar, o, Doamne! cum să agoniseşti cei opt gologani, cât
costa intrarea la parter? O sumă uriaşă, adăugă el
uitându-se la copii, iar copiii se prăpădiră de râs. Signor
Giovannone, directorul Teatrului San-Carlino, mă auzi
cântând. Aveam şaisprezece ani.
— „Băiatul ăsta e o comoară, spuse el. Vrei să te
angajez, dragul meu prieten?” mă întrebă signor
Giovannone.
— „Şi cât o să-mi daţi?”
— „Patruzeci de ducaţi pe lună.”
Asta înseamnă, domnilor, o sută şaizeci de franci. Mi
se părea că văd cerul deschizându-se în faţa mea…

188
Stendhal
— „Cum să fac însă ca să-mi dea voie severul
Zingarelli să ies?” îl întrebai pe Giovannone.
— „Lascia far a me.”
— Las pe mine! exclamă cel mai mare dintre copii.
— Exact, tinere domn.
Signor Giovannone îmi zice:
— „Caro55, mai întâi semnează un mic angajament.”
Semnez; el îmi dă trei ducaţi. Nu mai văzusem în viaţa
mea atâţia bani. Apoi mă învăţă ce trebuie să fac.
A doua zi cer o audienţă la cumplitul Zingarelli.
Bătrânul lui camerist îmi deschise uşa.
— „Ce cauţi aici, puşlama?” mă întrebă Zingarelli.
— „Maestro, zic eu, mă căiesc de păcatele mele; n-o
să mai ies niciodată din Conservator sărind peste uluci.
Am să mă ostenesc de două ori mai mult la învăţătură.”
— „Dacă nu m-aş teme că vatăm cea mai frumoasă
voce de bas pe care am auzit-o vreodată, te-aş vârî la
carceră, numai cu pâine şi apă, vreme de două
săptămâni, haimana ce eşti!”
— „Maestro, zic eu, am să fiu o pildă pentru întreaga
şcoală, credete a me. Dar vă cer un hatâr: dacă vine
cineva să mă ceară ca să cânt în afară, nu mă lăsaţi. Vă
rog, spuneţi-i că nu se poate.”
— „Păi cine naiba crezi tu că o să aibă nevoie de un
ticălos ca tine? îţi închipui cumva că ţi-aş îngădui
vreodată să părăseşti Conservatorul? Vrei oare să-ţi râzi
de mine? Şterge-o, şterge-o de-aici! face el, căutând să-
mi tragă un picior în c…, că te paşte pâinea uscată şi
carcera!”
Peste un ceas, signor Giovannone soseşte la director:
— „Vin să vă cer să mă îmbogăţiţi, zice el. Daţi-mi-l pe
Geronimo. Să cânte la mine la teatru, şi la iarnă îmi mărit
fata.”
— „Ce-ai de gând să faci din puşlamaua asta? zice
Zingarelli. Eu nu vreau şi n-o să-l ai; de altminteri, chiar
55
Dragă (it.).
189
 Roşu şi Negru
dacă m-aş învoi eu, Geronimo n-ar părăsi nici în ruptul
capului Conservatorul; abia mi-a jurat asta, mai
adineauri.”
— „Dacă e vorba numai de voia lui, spuse Giovannone
grav, scoţând angajamentul meu din buzunar, carta
canta!56 iată-i semnătura.”
Furios, Zingarelli trase imediat de şnurul soneriei:
— „Să fie alungat Geronimo din Conservator”, strigă el
fierbând de mânie.
Şi m-au alungat, în vreme ce eu râdeam cu hohote. În
aceeaşi seară, am cântat aria del Moltiplico. Polichinelle,
voind să se însoare, numără pe degete lucrurile de care
ar avea nevoie în căsnicie şi se încurcă mereu în
socotelile lui.
— Ah, v-aş ruga să ne cìntati aria aceasta, spuse
doamna de Rénal.
Geronimo cântă şi toţi râseră cu lacrimi. Oaspetele nu
se duse la culcare până la ora două noaptea, lăsând
întreaga familie încântată de purtările alese, de
bunăvoinţa şi de veselia lui.
A doua zi, domnul şi doamna de Rénal îl dădură
recomandările de care avea nevoie la curtea Franţei.
„Aşadar, pretutindeni e falsitate, gândi Julien. Iată-l pe
signor Geronimo care se duce la Londra cu o leafă de
şaizeci de mii de franci pe an. Fără priceperea directorului
de la San-Carlino, vocea lui divină n-ar fi fost poate
cunoscută şi admirată decât cu zece ani mai târziu… Pe
cinstea mea, mai mult mi-ar plăcea să fiu un Geronimo
decât un Rénal. Nu-i el prea onorat în societate, dar nici
nu se necăjeşte făcând licitaţii ca aceea de astăzi, şi viaţa
îl e veselă.”
Un lucru îl mira pe Julien: săptămânile de singurătate
petrecute la Verrières, în casa domnului de Rénal,
fuseseră vremuri de fericire pentru el. Nu-l cuprinsese sila
şi nu avusese idei negre decât la mesele unde fusese
56
Actul de angajament la Operă (it.)
190
Stendhal
poftit; în casa aceea singuratică nu putea oare să
citească, să scrie, să cugete fără să-l tulbure nimeni? Nu-l
smulgea, clipă de clipă, din visurile lui strălucitoare, cruda
necesitate de-a studia gesturile unui suflet josnic, şi chiar
cu scopul de a-l înşela prin fapte sau cuvinte făţarnice.
„Să fie oare fericirea atât de aproape de mine?… Să
risipeşti o asemenea viaţă e nimica toată; aş putea, după
bunul meu plac, fie să mă însor cu domnişoara Élisa, fie
să devin asociatul lui Fouqué…” Călătorul care a urcat
povârnişul unui munte se aşază pe creastă şi odihna îl
place nespus de mult. Ar fi el însă fericit dacă l-ai sili să
se odihnească întruna?
În mintea doamnei de Rénal începuseră să se adune
gânduri negre. În ciuda hotărârii luate, îl mărturisi lui
Julien toată afacerea cu licitaţia. „O să mă facă să-mi uit
toate jurămintele”, se gândi ea.
Şi-ar fi jertfit viaţa, fără să şovăie, pentru a-şi salva
soţul, dacă l-ar fi văzut în primejdie. Avea una din acele
inimi nobile şi romanţioase pentru care a întrezări
posibilitatea unei fapte generoase şi a nu o îndeplini
însemna să-şi prilejuiască remuşcări aproape la fel de
mari ca atunci când ar fi săvârşit o crimă. Totuşi, în unele
zile funeste, nu-şi putea alunga imaginea fericirii
nemărginite pe care ar fi gustat-o dacă, rămânând
văduvă pe neaşteptate, s-ar fi putut mărita cu Julien.
Julien îl iubea copiii mai mult decât îl iubea tatăl lor; şi,
cu toată purtarea lui severă, dar dreaptă, era adorat de
ei. Doamna de Rénal îşi dădea seama că, măritându-se cu
Julien, ar fi trebuit să părăsească acest Vergy ale cărui
crânguri îi erau atât de dragi. Se vedea trăind la Paris,
continuând să dea copiilor o educaţie admirată de toată
lumea. Copiii, ea, Julien s-ar fi bucurat împreună de-o
fericire desăvârşită.
Ciudată urmare a căsătoriei, aşa cum a făcut-o veacul
al XIX-lea! Plictiseala vieţii conjugale duce cu siguranţă la
pieirea dragostei, atunci când dragostea a existat

191
 Roşu şi Negru
înaintea nunţii. „Şi totuşi, ar zice un filosof, curând ea le
aduce oamenilor destul de bogaţi ca să nu muncească
sila adâncă faţă de toate plăcerile liniştite. Iar dintre
femei, numai pe cele cu sufletul uscat nu le îmboldeşte la
dragoste.”
Părerea filosofului mă face s-o scuz pe doamna de
Rénal, dar cei din Verrières n-o scuzau deloc, şi tot oraşul,
fără ca ea să bănuiască, nu se ocupa decât de scandalul
stârnit de amorurile ei. Datorită acestui fapt de seamă, în
toamna aceea localnicii se plictisiră mai puţin decât de
obicei.
Toamna şi o parte a iernii trecură pe nesimţite. Familia
trebui să părăsească crângul din Vergy. Lumea bună din
Verrières începu să se indigneze că anatemele ei îl
impresionau atât de puţin pe domnul de Rénal. În mai
puţin de o săptămână, nişte personaje pline de gravitate,
care îşi scot pârleala pentru seriozitatea lor obişnuită
tocmai prin plăcerea de-a îndeplini acest soi de misiuni, îl
dădură bănuielile cele mai cumplite, dar folosind
cuvintele cele mai măsurate.
Domnul Valenod, care lucra cu multă prevedere, îl
găsise Élisei un loc într-o familie nobilă şi bine văzută,
unde se aflau cinci femei. Élisa, spunând că se teme să
nu rămână fără slujbă pe timpul iernii, nu ceruse familiei
acesteia decât cam două treimi din leafa primită de la
domnul primar. Fără s-o sfătuiască nimeni, fata avu
minunata idee de-a se spovedi fostului duhovnic Chélan
şi, totodată, noului duhovnic, ca să le povestească
amândurora amănunte în legătură cu amorurile lui Julien.
A doua zi după sosirea în Verrières, la orele şase
dimineaţa, părintele Chélan trimise după Julien.
— Nu te întreb nimic, grăi el, te rog, şi, la nevoie, îţi
poruncesc să nu-mi spui nimic; dar îţi cer ca în trei zile să
pleci la seminarul din Besançon sau la locuinţa prietenului
tău Fouqué, gata oricând să-ţi asigure o viaţă minunată.
Am prevăzut şi am rânduit totul, dar trebuie să pleci şi să

192
Stendhal
nu te mai întorci în Verrières decât peste un an.
Julien nu răspunse nimic; se întreba dacă trebuie să-şi
socotească onoarea jignită de grija arătată de către
părintele Chélan care, la urma urmei, nu-i era tată.
— Mâine, la ora asta, voi avea cinstea să vă revăd, îi
spuse el, în sfârşit, preotului.
Părintele Chélan, care se aştepta să ducă o luptă
crâncenă cu un om atât de tânăr, vorbi mult. Luând
atitudinea şi înfăţişarea cea mai umilă, Julien nu scoase o
vorbă.
Când plecă, în cele din urmă, alergă să-i dea de veste
doamnei de Rénal, pe care o găsi deznădăjduită. Soţul ei
tocmai îl vorbise, oarecum deschis. Slăbiciunea firii lui,
sprijinindu-se pe perspectiva moştenirii din Besançon, îl
îndemnase să o considere cu desăvârşire nevinovată. Îl
mărturisise ciudata stare în care găsise opinia publică din
Verrières. Lumea se înşela, era amăgită de către invidioşi,
dar, la urma urmei, ce putea face?
Doamna de Rénal se gândi o clipă că Julien ar putea
primi oferta domnului Valenod ca să rămână în Verrières.
Dar nu mai era femeia nepricepută şi sfioasă de acum un
an: patima ei fatală şi remuşcările îl luminaseră mintea. Şi
avu curând durerea să se convingă singură, pe când îşi
asculta soţul, că o despărţire, măcar pentru câtăva
vreme, devenise neapărat necesară. „Departe de mine,
Julien va cădea iar pradă ambiţiei atât de fireşti atunci
când n-ai nimic. Iar eu, Doamne! eu sânt atât de bogată!
Şi toată bogăţia e atât de zadarnică pentru fericirea mea!
O să mă uite. Frumos cum e, va fi iubit şi va iubi. Ah!
nenorocita de mine… Dar de ce mă pol plânge? Cerul e
drept; n-am fost în stare să curm păcatul şi el îmi la
minţile. Era în puterea mea s-o cumpăr cu bani pe Élisa;
nimic n-ar fi fost mai uşor. Nu m-am străduit să cuget o
clipă; nălucirile nebuneşti ale dragostei îmi răpeau tot
timpul. M-am nenorocit… „
Dându-i doamnei de Rénal cumplita veste a plecării,

193
 Roşu şi Negru
Julien fu izbit de un lucru: nu găsi nici urmă de împotrivire
egoistă. Se silea, în mod vădit, să nu plângă.
— Trebuie să fim tari, dragul meu. Şi îşi tăie o şuviţă
din păr. Nu ştiu ce am să mă fac, îi spuse ea, dar, dacă
mor, făgăduieşte-mi să nu-mi uiţi niciodată copiii. De
departe sau de aproape, încearcă să faci din ei oameni
cinstiţi. Dacă va mai izbucni o nouă revoluţie, toţi nobilii
vor fi masacraţi; tatăl lor poate că va emigra din pricina
ţăranului aceluia ucis pe acoperiş… Veghează asupra
familiei mele… Dă-mi mâna. Adio, dragul meu! Acestea
sunt ultimele clipe. O dată jertfa săvârşită, nădăjduiesc că
voi avea curajul, când voi fi în lume, să mă gândesc la
reputaţia mea.
Julien se aştepta s-o vadă disperată. Simplitatea cu
care îşi lua rămas bun îl mişcă.
— Nu, nu primesc să mă despart aşa de tine. Voi
pleca; asta vor, şi chiar tu o vrei. Dar, la trei zile după
plecare, mă voi întoarce noaptea să te văd.
Viaţa doamnei de Rénal deveni alta. Aşadar, Julien o
iubea mult, căci el însuşi găsise ideea s-o revadă!
Durerea ei sfâşietoare se preschimbă într-o bucurie
puternică, aşa cum nu mai simţise de când trăia pe lume.
Nimic nu i se mai păru greu. Siguranţa că-şi va revedea
iubitul alunga lot chinul despărţirii. Din clipa aceea, şi
purtarea şi înfăţişarea doamnei de Rénal fură nobile,
hotărâră întocmai aşa cum se cuvenea.
Domnul de Rénal se întoarse curând; îşi ieşise cu totul
din fire. Îl vorbi, în sfârşit, soţiei sale, despre scrisoarea
anonimă primită cu două luni înainte.
— Am s-o duc la Cazinou să le arăt la toţi că e scrisă
de ticălosul de Valenod, pe care l-am scos din noroi ca să
ajungă, datorită mie, unul dintre cei mai bogaţi oameni
din Verrières. Am să-l fac de râs în faţa lumii şi apoi am
să-l provoc la duel. Prea e de tot!
„Doamne! s-ar putea să rămân văduvă!” se gândi
doamna de Rénal. Dar aproape în aceeaşi clipă îşi zise:

194
Stendhal
„Dacă nu împiedic duelul, căci e sigur că aş putea să-l
împiedic, atunci devin ucigaşa soţului meu”.
Niciodată ea nu-i măgulise orgoliul cu mai multă
pricepere, în mai puţin de două ore îl făcu să vadă, şi
chiar cu motive găsite de el, că trebuia să-i arate mai
multă prietenie decât oricând lui Valenod, ba chiar s-o la
pe Élisa înapoi în casă. Doamna de Rénal avu nevoie de
curaj ca să se hotărască s-o revadă pe fata aceea de la
care i se trăgeau toate nenorocirile. Dar ideea îl fusese
dată de Julien.
În sfârşit, după ce i se sugerase de vreo trei sau patru
ori, domnul de Rénal ajunse singur la ideea, supărătoare
din punct de vedere bănesc, că lucrul cel mai neplăcut
pentru el ar fi fost ca, în mijlocul fierberii şi al bârfelilor
din Verrières, Julien să rămână preceptor al copiilor
domnului Valenod. Julien ar fi avut tot interesul să
primească ofertele directorului Aşezământului pentru
săraci. Dimpotrivă, pentru bunul nume al domnului de
Rénal era foarte important ca tânărul să părăsească
orăşelul şi să intre la seminarul din Besançon sau la cel
din Dijon. Dar cum să-l hotărăşti, şi apoi cum avea să
trăiască acolo?
Domnul de Rénal, văzând necesitatea imediată a
jertfei băneşti, era şi mai deznădăjduit decât soţia lui. Iar
doamna de Rénal, după discuţia avută, se afla în situaţia
unui om curajos care, sătul de viaţă, a luat o doză de
stramonium şi nu se mai mişcă decât prin resort, ca să
zicem aşa, şi nu-l mai interesează nimic. Aşa s-a
întâmplat cu Ludovic al XIV-lea care, pe patul de moarte,
a spus: Când eram rege. Admirabile cuvinte.
A doua zi, în zori, domnul de Rénal primi o scrisoare
anonimă, compusă în stilul cel mai jignitor cu putinţă. În
fiecare rând erau cuprinse cuvintele cele mai grosolane
privind situaţia lui. Era opera vreunui subaltern invidios.
Scrisoarea aceasta îl făcu din nou să se gândească la
necesitatea unui duel cu domnul Valenod. Apoi curajul i

195
 Roşu şi Negru
se avântă până la hotărârea de-a trece imediat la fapte.
Domnul de Rénal plecă singur şi se duse la armurier să-şi
cumpere pistoale, pe care puse să i le încarce.
„De fapt, îşi spunea el, chiar dacă ar reveni pe lume
ocârmuirea aspră a împăratului Napoleon, eu n-aş avea
să-mi reproşez niciun ban luat prin pungăşie. M-am făcut,
cel mult, că nu văd; dar am în sertar destule scrisori care
mă îndreptăţeau să procedez aşa.”
Pe doamna de Rénal mânia lui rece o înspăimântă; îl
amintea nefericita idee a văduviei, pe care încerca
zadarnic s-o alunge. Se închise cu soţul ei într-o cameră.
Dar degeaba îl vorbi timp de mai multe ore: noua
scrisoare anonimă îl călise hotărârea. În cele din urmă
izbuti să-i transforme curajul de-a trage o pereche de
palme domnului Valenod în acela de a-i oferi şase sute de
franci lui Julien ca să-şi plătească întreţinerea la seminar
pe timp de un an. Domnul de Rénal, blestemând de mii
de ori ziua când avusese nefericita idee să-şi aducă un
preceptor în casă, uită de scrisoarea anonimă.
Se mai mângâie puţin chibzuind la un lucru pe care nu
i-l spuse soţiei sale cu dibăcie, şi folosindu-se de ideile
exaltate ale tânărului, nădăjduia să-l facă să refuze, chiar
cu o sumă mai mică, oferta domnului Valenod.
Doamna de Rénal avu şi mai mult de furcă să-l
convingă pe Julien că, jertfind pentru bunul renume al
soţului ei o slujbă plătită cu opt sute de franci pe an,
oferită în mod public de directorul Aşezământului pentru
săraci, putea, fără sfială, să primească o despăgubire.
— Dar nu m-am gândit, spunea mereu Julien, nu m-am
gândit nici măcar o clipă să primesc oferta lui Valenod. M-
aţi deprins prea mult cu viaţa elegantă, şi grosolănia
oamenilor acelora m-ar ucide.
Dar cruda necesitate, cu mâna ei de fier, frânse voinţa
lui Julien. Orgoliul îl făcea să-şi închipuie că nu primeşte
decât cu titlu de împrumut suma oferită de primarul din
Verrières; voia chiar să-i dea o poliţă cu termen de plată

196
Stendhal
peste cinci ani, cuprinzând şi dobânzile.
Doamna de Rénal mai avea câteva mii de franci
ascunşi în grota cea mică de pe munte.
Ea i-i oferi tremurând toată şi ştiind că va fi respinsă
cu mânie.
— Vrei să pângăreşti amintirea dragostei noastre? îi
spuse Julien.
În sfârşit, Julien plecă din Verrières. Domnul de Rénal
se simţi fericit; în clipa când trebuise să primească bani
de la el, lui Julien i se păruse de neîndurat această jertfă
şi-i refuzase cu hotărâre. Domnul de Rénal i se aruncase
în braţe, cu ochii în lacrimi. Şi cum tânărul îl ceruse un
certificat de bună purtare, el nu ştiuse cum să găsească,
în entuziasmul lui, cuvinte mai înflăcărate ca să-l laude.
Eroul nostru avea cinci ludovici economisiţi şi trăgea
nădejde să capete cam tot atâţia, cu împrumut, de la
Fouqué.
Era foarte emoţionat. Dar, la o leghe de orăşelul în
care lăsa atâta dragoste, nu se mai gândi decât la
fericirea de-a vedea o capitală, un mare oraş fortificat, ca
Besançon.
În timpul scurtei lui lipse de trei zile, doamna de Rénal
fu amăgită de una din cele mai cumplite decepţii ale
dragostei. Viaţa i se scurgea liniştită; între ea şi prăpastia
nenorocirii se afla acea ultimă întâlnire pe care mai
trebuia s-o aibă cu Julien. Număra orele şi minutele
rămase până la întâlnire. În cele din urmă, în timpul celei
de-a treia nopţi de la plecare, auzi, de departe, semnalul
convenit. După ce înfruntase mii de primejdii, Julien se ivi
în faţa ei.
Din clipa aceea n-o mai stăpâni decât un gând: acum
îl văd pentru ultima oară. Şi în loc să răspundă la
înflăcărarea iubitului, ea îl primi de parcă abia mai pâlpâia
viaţa în ea. Când se căznea să-i spună că-l iubeşte, o
făcea cu atâta stângăcie de parcă ar fi vrut să-i
dovedească contrariul. Nimic nu putea s-o abată de la

197
 Roşu şi Negru
gândul crunt al despărţirii pentru vecie. Bănuitorul Julien
presupuse o clipă că-l şi uitase. Cuvintele lui de supărare,
în acest sens, fură primite însă cu lacrimi grele, care
curgeau tăcute, şi cu strângeri de mână aproape
convulsive.
— Dar, pentru numele lui Dumnezeu, cum vrei să te
cred? răspundea Julien la împotrivirile reci ale iubitei sale.
Chiar doamnei Derville, chiar unei simple cunoştinţe şi tot
i-ai arăta de-o sută de ori mai multă prietenie sinceră
decât mie.
Doamna de Rénal, împietrită, nu ştia ce să-i răspundă.
— Mai nefericită de-atâta e cu neputinţă să fiu… Sper
că am să mor… Simt că-mi îngheaţă inima…
Acestea au fost cele mai lungi răspunsuri pe care
Julien le-a putut căpăta de la ea.
Când apropierea zorilor îl sili să se despartă, lacrimile
doamnei de Rénal secară de-a binelea. Îl privi cum leagă
de fereastră o frânghie înnodată fără să-i şoptească o
vorbă, fără să-i întoarcă sărutările. Zadarnic îi spunea
Julien:
— Iată-ne ajunşi acolo unde ţi-ai dorit atât de mult. De
acum înainte vei trăi fără remuşcări. N-ai să-ţi mai vezi în
mormânt copiii la orice fleac de boală.
— Îmi pare rău că nu poţi să-l mai îmbrăţişezi pe
Stanislas, îi spuse ea rece.
Până la urmă, Julien rămase adânc mirat de
îmbrăţişările lipsite de căldură ale acestui cadavru viu; şi
nu se putu gândi la altceva, până departe, la mai multe
leghe. Sufletul îi era mâhnit şi, înainte de-a trece
muntele, cât mai putu să zărească turla bisericii din
Verrières, se întoarse şi privi adesea într-acolo.

198
Stendhal

Capitolul XXIV
O capitală

Ce zgomot, câţi oameni gonind

după treburi! Câte idei pentru viitor
într-un cap de douăzeci de ani! Ce
clipe de uitare pentru dragoste!
BARNAVE

ÎN SFÂRŞIT, PE UN MUNTE
depărtat, zări nişte ziduri negre; era fortăreaţa Besançon-
ului. „Cu totul altfel m-aş fi simţit, îşi spuse el oftând,
dacă soseam în această nobilă garnizoană ca să devin
sublocotenent într-unui din regimentele menite s-o
apere!”
Besançon nu e numai unul dintre cele mai frumoase
oraşe ale Franţei, ci e şi plin de oameni curajoşi şi
inteligenţi. Dar Julien nu era decât un flăcău de ţară şi n-
avea nicio posibilitate să se apropie de oamenii cu vază.
Luase de la Fouqué un costum orăşenesc şi, astfel
îmbrăcat, trecu podul de la poarta oraşului. Cu gândul la
istoria asediului din 1674, voi să vadă, înainte de-a se
închide în seminar, meterezele fortăreţei. De două sau de
trei ori santinelele erau cât pe ce să-l aresteze, fiindcă
pătrunsese în locuri unde geniştii interzic trecerea
publicului, ca astfel ei să poată vinde, în fiecare an, cu
doisprezece sau cincisprezece franci, fânul crescut acolo.
Înălţimea zidurilor, adâncimea şanţurilor, înfăţişarea
cruntă a turnurilor îl răpiră câteva ore. Iar când trecu prin

199
 Roşu şi Negru
faţa cafenelei celei mari de pe bulevard, încremeni de
admiraţie. Putea să tot citească cuvântul „cafenea”, scris
cu litere de-o şchioapă deasupra unor uşi imense, că nu-i
venea să-şi creadă ochilor. Căută să-şi domine
timiditatea; îndrăzni să intre şi se pomeni într-o sală lungă
de vreo treizeci-patruzeci de paşi, cu tavanul înalt de cel
puţin şase metri. În ziua aceea, totul îl minuna.
La două mese de biliard jocul era în toi. Chelnerii
strigau punctele; jucătorii alergau în jurul meselor, printre
numeroşii spectatori strânşi grămadă. Valurile fumului de
tutun ieşit din gurile tuturor învăluiau încăperea în nori
albăstrii. Staturile înalte ale bărbaţilor, umerii lor rotunzi,
mersul greoi, favoriţii enormi, redingotele lungi care îl
acopereau, totul atrăgea atenţia lui Julien. Aceste nobile
vlăstare ale anticului Bisontium nu vorbeau decât prin
strigăte şi-şi dădeau aere de războinici nefericiţi. Julien îl
admira, neclintit; se gândea la imensitatea şi la măreţia
unei capitale mari ca Besançon. Şi nu cuteza să ceară o
ceşcuţă cu cafea vreunuia din domnii aceia cu priviri
semeţe, care strigau punctele la biliard.
Dar domnişoara de la tejghea observase încântătorul
chip al tânărului târgoveţ care, la trei paşi de sobă, cu un
cufăraş sub braţ, privea bustul regelui turnat într-un ghips
alb de toată frumuseţea. Şi domnişoara asta, o fiică a
ţinutului Franche-Comté, înaltă, foarte trupeşă, gătită
cum se cuvine ca să nu facă de râs o cafenea, îi spuse de
vreo două ori, cu un glăscior care căuta să fie auzit numai
de Julien „Domnule! Domnule!” Iar Julien, întâlnind
privirea ochilor ei albaştri, mari şi foarte galeşi, îşi dădu
seama că lui i se vorbea.
Se apropie de tejghea şi de fata aceea frumuşică,
grăbit de parcă s-ar fi dus să întâmpine oştile duşmane.
Dar, din pricina învălmăşelii, scăpă cufăraşul.
Cu câtă milă nu l-ar privi pe provincialul nostru liceenii
din Paris care, la cincisprezece ani, se pricep să intre într-
o cafenea cu un aer atât de distins! Dar ţâncii aceştia,

200
Stendhal
atât de stilaţi la cincisprezece ani, încep, la optsprezece
ani, să devină ca toată lumea. Timiditatea pasionată pe
care o întâlneşti se poate depăşi uneori, şi atunci ea arată
ce înseamnă voinţa. Apropiindu-se de fetişcana atât de
chipeşă, care binevoia să-i vorbească — „trebuie să-i
spun adevărul”, gândi Julien — deveni îndrăzneţ fiindcă îşi
învinsese timiditatea.
— Doamnă, vin pentru prima oară în viaţa mea la
Besançon şi tare aş dori să capăt, cu bani, o pâinişoară şi-
o ceaşcă de cafea.
Domnişoara zâmbi puţin şi apoi roşi; se temea ca
tânărul acesta drăguţ să nu atragă asupra lui atenţia
ironică şi glumele jucătorilor de biliard. Căci s-ar fi speriat
şi n-ar mai fi călcat pe-acolo.
— Aşezaţi-vă aici, lângă mine, îi spuse ea arătându-i o
măsuţă de marmură, ascunsă aproape cu totul de uriaşa
tejghea de mahon care ajungea până în sală.
Domnişoara se plecă peste tejghea, ceea ce îl dădu
prilejul să-şi scoată la iveală talia superbă. Julien o
remarcă, bineînţeles, şi toate gândurile i se schimbară.
Frumoasa domnişoară pusese dinaintea lui o ceaşcă,
zahăr şi o franzeluţă. Şovăia să cheme chelnerul ca să
aducă el cafeaua, dându-şi seama că, la sosirea lui,
intimitatea cu Julien avea să se sfârşească.
Julien, gânditor, compara frumuseţea aceasta blondă
şi veselă cu unele amintiri care îl frământau adesea.
Ideea patimii pe care o inspirase îl alungă aproape toată
sfiiciunea. Frumoasa domnişoară n-avea timp de pierdut:
ea citi în ochii lui Julien.
— Fumul ăsta de pipă vă face să tuşiţi. Veniţi să luaţi
masa mâine, înainte de ora opt dimineaţa; atunci sunt
aproape singură.
— Cum vă numiţi? o întrebă Julien, cu zâmbetul
mângâios al timidităţii fericite.
— Amanda Binet.
— Îmi daţi voie să vă trimit, peste un ceas, un pachet

201
 Roşu şi Negru
mare cât ăsta care-l am la mine?
Frumoasa Amanda se gândi puţin.
— Sunt supravegheată; ceea ce îmi cereţi mă poate
compromite; totuşi, mă duc să-mi scriu adresa pe o
hârtie. Puneţi hârtia deasupra pachetului şi trimiteţi-mi-l
fără teamă.
— Numele meu e Julien Sorel, îi spuse tânărul; n-am
nici rude şi nici cunoştinţe în Besançon.
— Ah, înţeleg, se bucură ea, veniţi să studiaţi dreptul?
— Vai, nu, răspunse Julien; sunt trimis la seminar.
Dezamăgirea cea mai deplină se aşternu pe chipul
frumoasei Amanda; care chemă un chelner: acum avea
curaj. Chelnerul îl turnă cafea lui Julien fără să se uite la
el.
Amanda primea banii la tejghea; Julien era mândru că
îndrăznise să vorbească; la una din mesele de biliard se
iscase o ceartă. Strigătele şi tăgadele jucătorilor,
răsunând în sala aceea imensă, făceau un zgomot care îl
uimea pe Julien. Amanda era visătoare şi-şi coborâse
privirile.
— Dacă voiţi, domnişoară, vorbi el deodată, sigur pe
sine, voi spune că sunt vărul dumneavoastră.
Aerul acesta de autoritate îl plăcu Amandei. „Nu e un
tinerel oarecare”, se gândi ea. Şi îl şopti foarte repede,
fără să-l privească, atentă ca nu cumva să se apropie
cineva de tejghea:
— Eu sunt din Genlis, de lângă Dijon; spune că şi
dumneata eşti tot din Genlis şi că eşti văr cu mamă.
— Aşa am să fac.
— În fiecare joi, la orele cinci, vara, domnii seminarişti
trec pe aici, prin faţa cafenelei.
— Dacă te gândeşti la mine, când voi trece, ţine un
bucheţel de violete în mână.
Amanda îl privi mirată; privirea aceasta îl schimbă
curajul lui Julien în îndrăzneală sadea; se roşi grozav
spunându-i:

202
Stendhal
— Simt că te iubesc cu dragostea cea mai înflăcărată.
— Vorbeşte mai încet, îi răspunse ea, părând
înspăimântată.
Julien se gândi să-şi reamintească frazele citite într-un
volum răzleţ din Noua Eloisă 57, pe care îl găsise la Vergy.
Memoria îl sluji de minune; de vreo zece minute îl recita
Noua Eloisă domnişoarei Amanda, încântată, şi era fericit
de vitejia lui, când, deodată, frumoasa casieriţă luă o
înfăţişare glacială. Unul dintre iubiţii ei se ivise la uşa
cafenelei.
Acesta se apropie de tejghea, fluierând şi legănându-şi
umerii; apoi îl privi pe Julien. Cât ai clipi, imaginaţia
acestuia, mereu aprinsă, nu mai văzu altceva decât
duelul. Păli, împinse ceaşca deoparte, căută să pară cât
mai stăpân pe sine, şi-şi privi potrivnicul cu deosebită
atenţie. Şi cum potrivnicul îşi plecase capul ca să-şi
umple, nestingherit, un păhăruţ cu rachiu pe tejghea,
Amanda, dintr-o căutătură, îl porunci lui Julien să-şi plece
ochii. Se supuse şi, timp de două minute, stătu neclintit la
locul lui, palid, dârz şi negândindu-se decât la ce avea să
urmeze; în clipa aceea era cu adevărat un bărbat bine.
Rivalul se mirase de privirea lui Julien; după ce-şi sorbi
dintr-o înghiţitură rachiul, îi spuse ceva Amandei, îşi vârî
amândouă mâinile în buzunarele laterale ale redingotei
lui groase şi porni spre mesele de biliard, şuierând şi
ţintindu-l pe Julien. Acesta se ridică înnebunit de furie, dar
nu ştia cum să facă să fie obraznic. Îşi lăsă pachetul şi,
legănându-se de zor, se îndreptă spre biliard.
Zadarnic îl şoptea prudenţa: „Păi, cu un duel, de cum
ai sosit la Besançon, s-a dus pe gârlă preoţia!”
„Puţin îmi pasă. Măcar n-o să se spună că am îngăduit
unui obraznic să-şi bată joc de mine.”
Amanda îl văzu curajul în contrast atât de mare cu
naivitatea purtării lui. Într-o clipă îl preferă lunganului în

57
Noua Eloisă, roman al scriitorului francez Jean-Jacques Rousseau
(1712-1778).
203
 Roşu şi Negru
redingotă. Se ridică şi, prefăcându-se că urmăreşte din
ochi un trecător de pe stradă, veni şi se aşeză repede
între Julien şi biliard.
— Nu cumva să te uiţi urât la domnul acela. E
cumnatul meu.
— Ce-are a face? El m-a privit întâi.
— Vrei să mă nenoroceşti? Sigur că te-a privit, şi
poate că o să vină să-ţi vorbească. I-am spus că eşti o
rudă de-a mamei şi că ai sosit din Genlis. El e din
Franche-Comté şi n-a trecut niciodată dincolo de Dale, pe
drumul spre Burgundia; aşa că spune-i ce vrei, fără
teamă.
Julien tot mai şovăia; atunci ea adăugă repede,
imaginaţia de fată de tejghea punându-i la îndemână
minciuni cu duiumul:
— Sigur că te-a privit, dar a făcut asta tocmai când mă
întreba cine eşti; e un bărbat mojic cu toată lumea, dar n-
a vrut să te insulte.
Julien se uită după aşa-zisul cumnat; îl văzu pontând
la ruleta cea mai depărtată de mesele de biliard. Îl auzi
strigând, cu vocea-i groasă, pe un ton ameninţător: „Fac
eu jocul!” Julien trecu repede pe lângă domnişoara
Amanda şi se îndreptă spre biliard. Amanda îl apucă de
braţ
— Mai întâi vino de plăteşte, îi spuse ea.
„Are dreptate, gândi Julien; îl e teamă să nu plec fără
să plătesc.” Amanda era la fel de tulburată ca şi el şi se
roşise toată; îl dădu restul cât putu mai încet, spunându-i
iar, în şoaptă:
— Pleacă imediat din cafenea, altfel nu te mai iubesc
deloc; şi totuşi, îmi placi mult…
Julien plecă, într-adevăr, dar agale. „Nu e oare de
datoria mea să mă duc, şuierând, şi să-l privesc pe
nenorocitul ăla?” Nehotărârea îl ţinu aproape o oră pe
bulevard, în faţa cafenelei; se uita mereu dacă nu iese
omul lui. Dar acesta nu se ivi şi Julien plecă de-acolo.

204
Stendhal
Se afla în Besançon abia de câteva ceasuri şi îl şi
mustra cugetul. Bătrânul chirurg-major îl dăduse, pe
vremuri, deşi era bolnav de gută, câteva lecţii de scrimă;
asta era toată ştiinţa pe care Julien o putea pune în slujba
mâniei lui. Dar încurcătura ar fi fost nimica toată dacă s-
ar fi priceput să se supere altfel decât trăgând palme;
căci, dacă ar fi ajuns să se încaiere, rivalul lui, un vlăjgan
cât toate zilele, l-ar fi bătut măr şi l-ar fi lăsat lungit în
drum.
„Pentru un nenorocit ca mine, fără ocrotitori şi fără
bani, îşi spunea Julien, n-o să fie mare deosebire între
seminar şi puşcărie; trebuie să-mi las hainele civile la
vreun han şi să-mi îmbrac iar sutana. Dacă izbutesc să ies
vreodată din seminar pentru câteva ore, n-ar fi mare
lucru, cu hainele mele civile, s-o revăd pe domnişoara
Amanda.”
Socoteala aceasta nu era deloc rea; dar Julien, trecând
pe dinaintea tuturor hanurilor, nu îndrăznea să intre în
niciunul dintre ele.
În sfârşit, pe când se afla în faţa Hanului
ambasadorilor, privirea lui neliniştită întâlni ochii unei
femei dolofane, destul de tânără încă, grozav de rumenă
la faţă, cu o înfăţişare fericită şi voioasă. Julien se apropie
de ea şi-i povesti cum stau lucrurile.
— Sigur, părinţele, îi spuse hangiţa „ambasadorilor”;
am să-ţi păstrez hainele civile, ba am să pun să ţi le şi
scuture cât mai des. Pe vremea asta nu-i bine să ţii un
costum de postav fără să-l aeriseşti.
Şi, luând o cheie, îl conduse ea însăşi într-o odaie,
sfătuindu-l să facă o listă cu lot ce lasă acolo.
— Doamne, ce bine arăţi aşa, părinte Sorel, îi spuse
grăsana când îl văzu coborând în bucătărie. Şi am să
poruncesc să ţi. se servească un prânz pe cinste; apoi,
adăugă în şoaptă: n-o să te coste decât douăzeci de
gologani, în loc de cincizeci cât plăteşte toată lumea.
Fiindcă punguţa dumitale trebuie cruţată.

205
 Roşu şi Negru
— Am zece ludovici, îi răspunse Julien cu oarecare
trufie.
— Vai! Doamne! răspunse hangiţa îngrijorată; nu vorbi
aşa de tare. N-ai idee câţi ticăloşi sunt în Besançon. Te
fură cât ai clipi, şi mai ales în cafenele să nu intri
niciodată, că sunt pline de haimanale.
— Adevărat! făcu Julien, căruia cuvântul acesta îl
dăduse de gândit.
— Să vii totdeauna numai la mine, şi-am să pun să ţi
se facă de fiecare dată cafea. Nu uita că ai să găseşti aici
oricând o prietenă şi o masă bună cu douăzeci de
gologani; sper că ne-am înţeles, nu? Şi-acum, aşează-te la
masă, am să te servesc chiar eu.
— N-aş putea să mănânc, îi spuse Julien. Sunt prea
tulburat; de-aici intru de-a dreptul la seminar.
Buna hangiţă nu-l lăsă să plece până ce nu-i umplu
buzunarele cu de-ale gurii. În sfârşit, Julien porni spre
locul de care se temea atât; din pragul uşii, femeia îl
arătă drumul.

206
Stendhal

Capitolul XXV
Seminarul

Trei sute treizeci si şase mese de

prânz a optzeci şi trei de centime, trei
sute treizeci şi şase mese de seară a
treizeci şi opt de centime, şocolată
cui are dreptul să capete; cât câştig
poate să iasă din smerenie?
UN VALENOD din Besançon.

VĂZÂND DE DEPARTE CRUCEA DE

fier poleită pe poartă, Julien se apropie încet; abia se mai
putea ţine pe picioare. „Ăsta-i, va să zică, iadul pe
pământ, din care n-am să mai pot ieşi!” în cele din urmă,
se hotărî să sune. Clopotul răsuna ca în pustiu. Peste vreo
zece minute, un bărbat cu obrajii palizi şi înveşmântat în
negru veni să-i deschidă. Julien îl privi şi-şi plecă îndată
ochii. Portarul acesta avea o înfăţişare ciudată. Pupilele
verzi şi bombate ale ochilor i se rotunjeau ca la pisici;
liniile neclintite ale pleoapelor vădeau imposibilitatea
oricărei simpatii; buzele subţiri i se întindeau în semicerc
peste dinţii ieşiţi în afară. Şi totuşi, înfăţişarea lui nu
amintea deloc crima, ci mai degrabă insensibilitatea
aceea desăvârşită care îl înspăimântă şi mai mult pe
tineri. Singurul simţământ pe care privirea rapidă a lui
Julien îl putu ghici pe faţa lui prelungă şi cuvioasă fu
dispreţul adânc pentru tot ce ar fi avut să-i spună, în

207
 Roşu şi Negru
afara lucrurilor legate de împărăţia cerului.
Julien îşi ridică anevoie ochii şi, cu un glas care
tremura din pricina bătăilor inimii, îl lămuri că vrea să
vorbească cu părintele Pirard, directorul seminarului. Fără
să-i răspundă un cuvânt, omul negru îl făcu semn să-l
urmeze. Urcară două etaje, pe o scară largă, cu rampă de
lemn, ale cărei trepte lăsate în jos atârnau pe partea
opusă peretelui şi păreau gata să se prăbuşească. O
uşiţă, pe care era prinsă o cruce mare de cimitir, din
scândură vopsită în negru, fu deschisă anevoie şi portarul
îl introduse într-o încăpere întunecoasă şi scundă, cu
pereţi văruiţi şi unde se aflau, drept podoabe, două
tablouri mari şi înnegrite de vreme. Acolo, Julien fu lăsat
singur; se simţea doborât şi-i bătea inima de-ai fi zis că
vrea să-i spargă pieptul. Ar fi fost fericit să poată plânge.
O tăcere de moarte domnea în toată clădirea.
Peste un sfert de ceas, care i se păru lung cât o zi,
portarul cu înfăţişare sinistră se ivi în pragul unei uşi, la
celălalt capăt al încăperii şi, fără să binevoiască să-i
spună o vorbă, îl făcu semn să înainteze. Julien intră într-o
încăpere şi mai mare decât cea dintâi şi foarte prost
luminată. Pereţii erau tot văruiţi, iar mobile nu existau.
Doar într-un ungher, lângă uşă, Julien văzu în treacăt un
pat de scânduri, două scaune de paie şi un jilţ din lemn
de brad, fără pernă. În celălalt capăt al încăperii, lângă un
ochi de fereastră cu geamul îngălbenit şi împodobit cu
ghivece de flori neîngrijite, zări un om îmbrăcat într-o
sutană prăpădită, şezând la o masă. Părea mânios;
apuca, unul câte unul, o sumedenie de pătrăţele făcute
din hârtie, scria ceva pe fiecare şi apoi le aşeza pe masă.
Nici nu luă în seamă prezenţa lui Julien. Acesta
încremenise în picioare, cam pe la mijlocul odăii, acolo
unde îl lăsase portarul, care ieşise închizând usa.
Trecură astfel zece minute; omul îmbrăcat ca vai de
lume scria de zor. Tulburarea şi teama lui Julien sporiră
într-atâta, încât bietul tânăr simţea că e gata să se

208
Stendhal
prăbuşească. Un filosof ar fi zis, înşelându-se poate:
„Starea asta se datorează impresiei puternice pe care o
face urâţenia asupra unui suflet născut să iubească ceea
ce e frumos”.
Omul care scria ridică fruntea. Julien nu observă asta
decât peste câtăva vreme, şi chiar după ce văzu rămase
tot încremenit, lovit ca de moarte de privirea cumplită
care se aţintise asupra lui. Ochii împăienjeniţi ai lui Julien
abia desluşeau faţa prelungă şi acoperită toată cu pete
roşii, în afară de fruntea gălbejită ca a unui mort. Între
obrajii aceia roşii şi fruntea albă sticleau doi ochi mici şi
negri, făcuţi să înspăimânte până şi fiinţa cea mai
curajoasă. Fruntea uriaşă era mărginită cu păr des, turtit
şi negru ca smoala.
— Ai de gând să vii odată mai aproape? spuse în cele
din urmă omul, cu nerăbdare în glas.
Julien făcu un pas şovăielnic şi, în sfârşit, gata să se
prăbuşească şi palid cum nu mai fusese în viaţa lui, se
opri la trei paşi de măsuţa de scânduri, acoperită cu
hârtiuţele pătrate.
— Vino mai aproape, îi spuse omul.
Julien mai făcu un pas, întinzând mâna, de parcă ar fi
căutat ceva să se sprijine.
— Cum te cheamă?
— Julien Sorel.
— Ai întârziat mult, îi spuse omul, ţintindu-l din nou cu
o privire necruţătoare.
Julien nu putu să-i înfrunte uitătura; întinzând mâna ca
pentru a căuta un reazem, se prăbuşi pe podea.
Omul sună. Julien nu mai vedea şi nu mai putea să se
mişte; dar auzi nişte paşi care se apropiau.
Fu ridicat şi aşezat pe jilţul de lemn. Apoi auzi vocea
omului aceluia groaznic spunându-i portarului:
— Se vede că l-a apucat boala copiilor; numai asta
mai lipsea.
Când Julien izbuti să deschidă ochii, omul cu faţa roşie

209
 Roşu şi Negru
continua să scrie; portarul dispăruse. „Trebuie să fiu
curajos, îşi spuse eroul nostru, şi mai ales să ascund ce
simt: simţea că-i e îngrozitor de rău; dacă mi se întâmplă
ceva, Dumnezeu ştie ce-au să-şi închipuie despre mine.”
în sfârşit, omul lăsă scrisul şi, uitându-se pieziş la Julien:
— Eşti, sau nu în stare să-mi răspunzi?
— Sunt, părinte, îl răspunde Julien cu o voce slăbită.
— Foarte bine.
Omul negru se ridicase pe jumătate şi căuta cu
nerăbdare o scrisorică în sertarul mesei de brad, care se
deschise scârţâind. O găsi, se aşeză fără grabă şi,
uitându-se din nou la Julien, de parcă ar fi vrut să-i
smulgă şi ultima fărâmă de viaţă
— Îmi eşti recomandat de părintele Chélan, care a fost
cel mai bun paroh din eparhie, om de aleasă virtute şi
prietenul meu de treizeci de ani.
— Ah, am cinstea să vorbesc cu părintele Pirard,
spuse Julien cu glas stins.
— Aşa se pare, îi răspunse directorul seminarului,
privindu-l supărat.
Şi ochişorii îl sclipiră şi mai tare, apoi muşchii din
colţurile gurii îl tresăriră fără voie. Părea un tigru, gustând
dinainte plăcerea de a-şi înghiţi prada.
— Scrisoarea părintelui Chélan e scurtă, grăi el, ca şi
cum ar fi vorbit singur. Intelligenti pauca58 în vremurile
noastre nu scrii niciodată prea puţin. Şi citi cu glas tare:
„Vi-l recomand pe Julien Sorel, din parohia aceasta,
botezat de mine acum vreo douăzeci de ani: e fiul unui
cherestegiu înstărit, dar care nu-i dă un ban; Julien va fi
un lucrător ales în via Domnului. Memoria şi inteligenţa
nu-i lipsesc defel şi are destulă judecată. Dar chemarea
pe care o simte fi-va ea trainică? E ea sinceră?”
— Sinceră! repetă părintele Pirard, mirat, uitându-se la
Julien; dar de pe acum privirea îi era mai puţin lipsită de
omenie. Sinceră! repetă el, coborând glasul şi dând să
58
Cine înţelege n-are nevoie de multe cuvinte (lat.).
210
Stendhal
citească mai departe:
„Vă cer o bursă pentru Julien Sorel; o va merita,
supunându-se la examenele trebuitoare. L-am învăţat un
pic de teologie, din vechea şi buna teologie a lui Bossuet,
Arnauld, Fleury59. Dacă nu vă e pe plac, trimiteţi-mi-l
înapoi; directorul Aşezământului pentru săraci, pe care îl
cunoaşteţi bine, îl oferă opt sute de franci ca să-l aibă ca
preceptor la copii. Conştiinţa îmi e împăcată, mulţumită
Domnului. Mă deprind cu groaznica lovitură. Vale et me
ama.60 ”
Când citi semnătura, părintele Pirard îşi încetini glasul
şi rosti, oftând: Chélan.
— E liniştit sufleteşte, spuse el; într-adevăr, virtutea
lui merită răsplata asta; dea Domnul să am şi eu parte de
ea la nevoie!
Îşi înălţă ochii spre cer şi-şi făcu o cruce. La vederea
semnului acestuia sfânt, Julien simţi că-i mai scade puţin
groaza adâncă pe care o simţise cum îl îngheaţă inima de
când păşise în clădirea seminarului.
— Am aici trei sute douăzeci şi unu de tineri, doritori
să dobândească harul Domnului, spuse, în sfârşit, abatele
Pirard, cu glas sever, dar lipsit de răutate; dintre ei, numai
vreo şapte sau opt îmi sunt recomandaţi de oameni ca
părintele Chélan; astfel, printre cei trei sute douăzeci şi
unu vei fi al nouălea. Dar ocrotirea mea nu e nicio favoare
şi nici slăbiciune; ea însemnează o sporite a grijilor şi a
severităţii împotriva păcatului. Du-te şi încuie uşa cu
cheia!
Julien se sili să umble şi izbuti să nu cadă. Observă că
o fereastră de lângă uşă dădea spre câmpie. Privi copacii;
vederea lor îl făcu bine, ca şi cum ar fi zărit nişte prieteni
vechi.
— Loquerisne linguam latinam? (Vorbeşti latineşte?), îl

59
J. B. Bossuet (1627-1704), episcop francez şi vestit autor al unor
Cuvântări funebre; Antoine Arnauld (1612-1694), teolog francez.
60
Rămâi cu bine (lat.).
211
 Roşu şi Negru
întrebă părintele Pirard când se întoarse.
— Ita, pater optime (da, preabunule părinte), răspunse
Julien, venindu-şi puţin în fire. Fără îndoială că, de-o
jumătate de oră încoace, niciun om de pe lume nu i se
păruse mai puţin bun ca părintele Pirard.
Convorbirea continuă în latineşte. Privirea preotului se
îmblânzi; Julien îşi redobândi întrucâtva sângele rece. „Ce
slab sunt, gândi el, că m-am lăsat stăpânit de aparenţele
lui de virtute! Omul ăsta o fi tot o secătură, ca părintele
Maslon.” Şi Julien se bucură că-şi ascunsese aproape toţi
banii în ghete.
Părintele Pirard îl puse lui Julien întrebări în legătură
cu teologia şi se minună de cunoştinţele lui. Mirarea îl
spori şi mai mult când îl întrebă îndeosebi din Scripturi.
Dar când ajunse la învăţăturile sfinţilor părinţi, îşi dădu
seama că Julien aproape n-avea habar de numele
sfântului Ieronim, al sfântului Augustin, al sfântului
Bonaventura, al sfântului Vasile etc., etc.
„De fapt, se gândi părintele Pirard, asta e tendinţa
aceea fatală spre protestantism, pe care i-am reproşat-o
întotdeauna părintelui Chélan. O cunoaştere adâncită,
poate chiar prea adâncită a sfintelor Scripturi.”
(Julien tocmai îl vorbise, fără să fie întrebat, despre
adevăratul timp când fuseseră scrise Geneza,
Pentateucul etc.)
„La ce duce meditarea fără limită asupra sfintelor
Scripturi, dacă nu la cercetarea personală, adică la
protestantismul cel mai înfiorător? gândi abatele Pirard.
Şi, alături de ştiinţa asta nesocotită, nimic despre sfinţii
părinţi, ca să poată compensa o asemenea tendinţă.”
Dar uimirea directorului seminarului nu mai cunoscu
margini atunci când, întrebându-l pe Julien asupra
autorităţii papii, şi aşteptându-se la maximele vechii
biserici galicane61 tânărul îl recită toată cartea domnului

61
Termenul „galican” se foloseşte în legătură cu catolicismul din
Franţa, socotit a fi într-o oarecare măsură independent faţă de
212
Stendhal
de Maistre.
„Ciudat om mai e şi Chélan, gândi părintele Pirard; i-o
fi arătat cartea asta ca să-l înveţe să-şi râdă de ea?”
Zadarnic îl puse el întrebări lui Julien pentru a încerca
să ghicească dacă credea serios în doctrina domnului de
Maistre. Tânărul nu răspundea decât cu memoria. Din
clipa aceea, Julien se comportă într-adevăr foarte bine,
căci se simţea stăpân pe sine. După un examen nesfârşit
de lung, i se păru că severitatea părintelui Pirard faţă de
el nu mai era decât prefăcută. Într-adevăr, dacă ar fi lăsat
deoparte principiile seriozităţii austere pe care de
cincisprezece ani şi le impusese faţă de elevii săi intru
teologie, directorul seminarului l-ar fi îmbrăţişat pe Julien
în numele logicii, atâta claritate, precizie şi corectitudine
găsea în răspunsurile lui.
„Iată o minte îndrăzneaţă şi sănătoasă, îşi spuse el,
dar corpus debile (trupul e şubred).”
— Ţi se întâmplă des să cazi? îl întrebă pe Julien,
arătându-i cu degetul podeaua.
— E pentru prima oară în viaţă; chipul portarului mă
înspăimântase, adăugă Julien, roşindu-se ca un copil.
Părintele Pirard aproape că zâmbi.
— Iată unde duc deşartele podoabe lumeşti; după
câte se pare, te-ai deprins cu feţe zâmbitoare, adevărate
teatre ale minciunii. Adevărul e auster, domnule. Dar
menirea noastră în lumea pământească nu e oare şi ea la
fel de austeră? Va trebui să veghezi ca să-ţi fereşti
sufletul de slăbiciunea asta: prea multă simţire faţă de
frumuseţile deşarte ale înfăţişării exterioare. Dacă nu mi-
ai fi fost recomandat, urmă părintele Pirard vorbind din
nou latineşte, cu vădită plăcere, dacă nu mi-ai fi fost
recomandat de un om ca părintele Chélan, ţi-aş vorbi
limbajul plin de deşertăciuni al lumii acesteia cu care pari
atât de deprins. Bursa întreagă cerută de dumneata, ţi-aş
spune, e lucrul cel mai greu de dobândit din lume. Dar

autoritatea papală.
213
 Roşu şi Negru
părintele Chélan ar merita prea puţin, după cincizeci şi
şase de ani de muncă apostolică, dacă n-ar putea să
obţină pentru cineva o bursă la seminar.
După aceste cuvinte, părintele Pirard îl sfătui pe Julien
să nu intre în nicio asociaţie sau congregaţie secretă, fără
învoirea lui.
— Vă dau cuvântul meu de onoare! îl făgădui Julien cu
inima deschisă, ca un om cinstit.
Directorul seminarului zâmbi pentru prima oară.
— Cuvântul ăsta nu se potriveşte aici, îi spuse el, căci
aminteşte prea mult deşartă onoare a oamenilor de lume,
care îl mână la atâtea greşeli şi, deseori, la crime. Îmi
datorezi smerită supunere, aşa cum grăieşte paragraful al
şaptesprezecelea din bula Unam Ecclesiam62 a sfântului
Pius al V-lea. Eu îţi sunt mai marele bisericesc. În casa
aceasta, preascumpul meu fiu, a asculta înseamnă a te
supune. Câţi bani ai?
„Iată-ne ajunşi şi aici, îşi spuse Julien; de asta mi-a
spus «preascumpul meu fiu».”
— Treizeci şi cinci de franci, părinte.
— Înseamnă-ţi cu grijă cum îţi foloseşti banii; va trebui
să-mi dai socoteală de ei.
Convorbirea aceasta penibilă durase trei ore; Julien
chemă portarul.
— Dă-i tânărului Sorel chilia numărul 103, îi spuse
părintele Pirard.
În semn de preţuire deosebită, îl hărăzise lui Julien o
încăpere separată.
— Du-i lucrurile acolo, adăugă el.
Julien coborî privirea şi-şi văzu cufăraşul chiar lângă
el; îl privise vreme de trei ceasuri, fără să-l recunoască.
Ajuns la numărul 103, o mică odăiţă de vreo trei metri
pătraţi, la ultimul cat al clădirii, Julien observă că
fereastra dădea spre fortificaţii, iar dincolo de ele se

62
Unam Ecclesiam (biserica unică), primele cuvinte ale unei bule date
de papa Pius al V-lea (sec. al XVI-lea).
214
Stendhal
zărea frumoasa câmpie pe care râul Doubs o desparte de
oraş.
— Ce privelişte încântătoare! exclamă Julien; dar
vorbindu-şi astfel, nu simţea deloc ce exprimau cuvintele
rostite.
Senzaţiile atât de puternice, pe care le încercase în
scurtul răstimp de când se afla la Besançon, îl istoviseră
aproape cu desăvârşire. Aşezându-se lângă fereastră, pe
unicul scaun de lemn aflat în chilie, căzu deîndată într-un
somn adânc. Şi nu auzi nici clopotul pentru cină, nici
clopotul pentru rugăciune; ceilalţi îl uitaseră.
A doua zi dimineaţă, când îl treziră primele raze de
soare, Julien se pomeni culcat pe podea.

215
 Roşu şi Negru

Capitolul XXVI
Lumea sau ceea ce îl lipseşte
bogatului

Sunt singur pe pământ, nimeni nu

se învredniceşte să se gândească la
mine. Toţi cei pe care îl văd făcând
avere au o neruşinare şi o asprime
a inimii cu totul străine de inima
mea. Şi mă urăsc din pricina
bunătăţii mele nesilite. Vai! curând
voi muri, fie de foame, fie ucis de
nefericirea de-a vedea inimile
oamenilor atât de aspre.
YOUNG63

JULIEN SE GRĂBI SĂ-ŞI SCUTURE

hainele şi să coboare, întârziase. Un supraveghetor îl
certă cu asprime; în loc să caute să se justifice, Julien îşi
încrucişa braţele pe piept:
— Peccavi, pater optime (am păcătuit, preabunule
părinte), spuse el cu o înfăţişare umilă.
Începutul acesta avu mare succes. Seminariştii mai
isteţi îşi dădură seama că aveau de-a face cu un om care
nu se afla la primii paşi ai meseriei. În ora de recreaţie,
Julien văzu că stârnise curiozitatea tuturor. Dar ceilalţi nu
63
Ed. Young (1681-1765). poet englez, autor al vestitelor Nopţi, care
au avut o mare influenţă asupra primilor poeţi romantici.
216
Stendhal
aflară de la el decât reţinere şi tăcere. După principiile pe
care şi le făurise, Julien îl socotea pe cei trei sute douăzeci
şi unu de colegi nişte duşmani; cel mai periculos dintre
toţi, în ochii lui, era părintele Pirard.
Peste puţină vreme, Julien trebui să-şi aleagă un
duhovnic şi i se dădu o listă.
„Ei, doamne! drept cine mă ia? îşi spuse el. Cred oare
că nu înţeleg ce înseamnă să vorbeşti?” Şi-l alese pe
părintele Pirard.
Fără să-şi dea seama, pasul acesta fusese hotărâtor.
Un seminarist tinerel de tot, născut în Verrières, şi care,
din prima zi, se declarase prietenul lui, îi spuse că dacă l-
ar fi ales pe părintele Castenède, subdirectorul
seminarului, poate ar fi dovedit mai multă prudenţă.
— Părintele Castenède e duşmanul părintelui Pirard,
care e bănuit de jansenism, adăugă micul seminarist,
vorbindu-i la ureche.
Toţi paşii de început ai eroului nostru, care se credea
atât de prudent, fură, ca şi alegerea duhovnicului, nişte
fapte nechibzuite. Rătăcit de înfumurarea unui om cu
imaginaţie bogată, îşi lua intenţiile drept lucruri împlinite
şi se credea un făţarnic desăvârşit. Nebunia îl împinse
până acolo, încât se mustră singur pentru succesele
dobândite în arta aceasta a slăbiciunii.
„Vai! e singura mea armă! îşi spunea el. În alte
vremuri mi-aş fi câştigat pâinea prin fapte grăitoare în
faţa duşmanului.”
Julien, mulţumit de purtarea lui, privea în preajmă; şi
găsea pretutindeni aparenţa celei mai curate virtuţi.
Vreo opt sau zece seminarişti trăiau în mireasma
sfinţeniei si aveau năluciri, ca sfânta Tereza sau ca sfântul
Francisc când a primit pecetea harului pe muntele Vema,
în Apenini. Dar asta era o mare taină şi prietenii lor n-o
dădeau în vileag. Bieţii flăcăi cu năluciri se aflau aproape
veşnic la infirmerie. Alţi o sută uneau credinţa neclintită
cu sârguinţa obosită. Munceau până la istovire, dar fără

217
 Roşu şi Negru
să prindă mare lucru. Vreo doi sau trei se distingeau
printr-un talent real şi, între alţii, mai ales un anume
Chazel; dar Julien simţea că nu-i sunt dragi şi nici el nu le
era pe plac.
Restul celor trei sute douăzeci şi unu de seminarişti nu
era alcătuit decât din fiinţe grosolane, nu tocmai sigure
că pricep cuvintele latine, pe care le repetau cât e ziua de
lungă. Fii de ţărani aproape toţi, le plăcea mai mult să-şi
câştige pâinea rostind câteva cuvinte latineşti decât dând
cu sapa. După ce făcu observaţiile acestea, Julien îşi
făgădui să dobândească succese rapide. „în orice slujbă e
nevoie de oameni inteligenţi, căci, la urma urmei, e o
muncă de îndeplinit, îşi spunea el. Sub Napoleon aş fi fost
sergent; printre aceşti viitori preoţi voi fi mare vicar.
Toţi nenorociţii ăştia, adăugă el, pălmaşi din copilărie,
au trăit, până la venirea lor aici, cu lapte covăsit şi cu
pâine neagră. In colibele lor, abia dacă gustau carne de
cinci sau de şase ori pe an. Asemenea ostaşilor romani,
care socoteau războiul drept vreme de odihnă, ţăranii
ăştia neciopliţi sunt încântaţi de plăcerile seminarului.”
Julien nu citea în ochii lor mohorâţi decât nevoia fizică
satisfăcută după masă şi plăcerea fizică aşteptată înainte
de masă. Aşa arătau oamenii în mijlocul cărora trebuia să
se distingă; dar ceea ce Julien nu ştia, ceea ce se fereau
să-i spună era faptul că a fi primul la felurite cursuri de
dogmă, de istorie bisericească etc., etc., predate la
seminar, nu însemna pentru ei decât un păcat măreţ. De
la Voltaire încoace, de la guvernământul celor două
camere, care nu sunt, în fond, decât neîncredere şi
cercetare personală şi dau spiritului popoarelor prostul
obicei de a nu se încrede, Biserica Franţei a priceput, se
pare, că adevăraţii ei duşmani sunt cărţile. În ochii
Bisericii, supunerea inimii e totul. Succesele cuiva la
studii, chiar la cele sfinte, i se par suspecte, şi pe bună
dreptate. Cine-l va împiedica oare, pe omul superior, să

218
Stendhal
treacă de cealaltă parte, ca Sièyes sau Grégoire 64?
Tremurând, Biserica se agaţă de papă ca de singura ei
salvare. Singur papa poate încerca să paralizeze
cercetarea personală şi, prin cucernicul fast al
ceremoniilor de la curtea lui, să impresioneze spiritul
plictisit şi bolnav al oamenilor de lume.
Julien, pătrunzând pe jumătate aceste diferite
adevăruri, pe care, totuşi, toate cuvintele rostite într-un
seminar tind să le tăgăduiască, cădea într-o melancolie
adâncă. Lucra mult şi izbuti repede să înveţe lucruri
foarte folositoare pentru un preot, şi foarte false după
părerea lui, cărora nu le dădea nicio atenţie. Altceva
credea că nu mai are de făcut.
„Să mă fi uitat oare toată lumea?” gândea el, neştiind
că părintele Pirard primise şi zvârlise în foc câteva scrisori
trimise din Dijon şi din care, cu toate formele stilului celui
mai cuviincios cu putinţă, răzbătea patima cea mai vie.
Remuşcări amare păreau că se împotrivesc dragostei
acesteia. „Cu atât mai bine, îşi spunea părintele Pirard,
cel puţin tânărul n-a iubit o femeie nelegiuită.”
Într-o zi, părintele Pirard deschise o scrisoare care
părea pe jumătate ştearsă de lacrimi; era un adio pe
vecie. „În sfârşit, i se scria lui Julien, cerul s-a milostivit
făcându-mă să urăsc nu pe acela pentru care am
păcătuit, căci el îmi va rămâne veşnic tot ce am mai
scump pe lume, ci păcatul în sine. Jertfa a fost îndeplinită,
dragul meu. Şi nu fără lacrimi, după cum vezi. Gândul
mântuirii fiinţelor pentru care sunt datoare să trăiesc şi
pe care le-ai iubit atât de mult a biruit. Un Dumnezeu
drept, dar necruţător, nu se va mai putea răzbuna pe ei
pentru păcatele săvârşite de maica lor. Adio, Julien, fii
drept faţă de oameni „
Sfârşitul scrisorii era aproape cu neputinţă de citit. Se
dădea o adresă la Dijon şi totuşi se nădăjduia că Julien nu

64
E. J. Sicyès (1748-1826) ca şi H. Grégoire (1750-1831), amândoi
prelaţi, au fost de partea revoluţiei în 1789.
219
 Roşu şi Negru
va răspunde niciodată sau că măcar va folosi cuvinte pe
care o femeie reîntoarsă la virtute le poate asculta fără să
roşească. Melancolia lui Julien, ajutată şi de hrana proastă
pe care o livra seminarului antreprenorul meselor de
optzeci şi trei de centime, începu să-i şubrezească
sănătatea, când, într-o dimineaţă, Fouqué se ivi pe
neaşteptate în odaia lui.
— În sfârşit, am reuşit să intru. Nu-ţi fac nicio vină, dar
de cinci ori am venit la Besançon ca să te văd. Şi mereu
am găsit porţile încuiate. Am postat un om la poarta
seminarului; de ce naiba nu ieşi niciodată?
— E o încercare la care m-am supus singur.
— Te găsesc foarte schimbat. În sfârşit, bine că te văd!
Două piese frumuşele de câte cinci franci mi-au dovedit
cât de neghiob am fost că nu le-am dăruit de cum am
venit prima dată.
Cei doi prieteni vorbiră la nesfârşit. Julien păli când
Fouqué îi spuse:
— Fiindcă veni vorba, ştii că mama elevilor tăi e
apucată de evlavia cea mai adâncă? Şi îl povesti cu aerul
acela firesc care face o impresie atât de neobişnuită
asupra inimii pătimaşe, când îl răscoleşti, fără să ştii,
fibrele cele mai intime. Da, dragul meu, de evlavia cea
mai fierbinte. Se zice că face pelerinaje. Dar, spre veşnica
ocară a părintelui Maslon, care l-a spionat atâta vreme pe
părintele Chélan, doamna de Rénal nu l-a dorit ca
duhovnic. Se duce să se spovedească la Dijon sau la
Besançon.
— Vine la Besançon? întrebă Julien cu fruntea
năpădită de roşeaţă.
— Vine destul de des, îi răspunse Fouqué, privindu-l
întrebător.
— Ai la tine câteva numere din Le Constitutionnel?
— Ce spui?! se miră Fouqué.
— Te întreb dacă ai câteva numere din Le
Constitutionnel, urmă Julien cu cea mai mare linişte în

220
Stendhal
glas. Gazeta se vinde aici cu treizeci de gologani numărul.
— Cum! Există liberali până şi în seminar!? se miră
Fouqué. Sărmană Franţă! adăugă el, luând glasul făţarnic
şi tonul mieros al părintelui Maslon.
Vizita aceasta ar fi făcut o adâncă impresie asupra
eroului nostru dacă, chiar a doua zi, o vorbă rostită de
seminaristul cel mic din Verrières, care i se părea atât de
copil, nu i-ar fi prilejuit o însemnată descoperire. De când
se afla în seminar, purtarea lui nu fusese decât un şir
întreg de greşeli. Şi Julien râse cu amărăciune de sine
însuşi.
Într-adevăr, faptele mai importante ale vieţii şi le
conducea cu aleasă pricepere; dar nu se îngrijea de
amănunte, iar iscusiţii seminarului nu se uită decât la
amănunte. De aceea şi începuse să fie privit de către
colegii lui ca un spirit independent. Îl trădaseră o
sumedenie de fapte mărunte.
În ochii lor, el era pe de-a-ntregul stăpânit de-un păcat
fără margini: gândeşte, judecă prin el însuşi, în loc să
urmeze orbeşte autoritatea şi pilda. Părintele Pirard nu-i
fusese de niciun ajutor; nu-i adresase niciodată niciun
cuvânt, în afara timpului petrecut la spovedanie, şi atunci
mai mult îl asculta decât îl vorbea. Dacă l-ar fi ales pe
părintele Castanède, ar fi fost cu totul altceva.
Din clipa când Julien îşi dădu seama de nebunia lui, nu
se mai plictisi deloc. Voia să cunoască toată adâncimea
răului şi, în acest scop, ieşi puţin din tăcerea trufaşă şi
încăpăţânată cu care îşi respinsese colegii. Atunci însă ei
se răzbunară. Încercările lui de apropiere fură întâmpinate
cu un dispreţ care ajungea până la batjocură. Recunoscu
că, de când intrase în seminar, nu se scursese măcar o
oră, mai ales în timpul recreaţiilor, care să nu aibă urmări
pentru sau împotriva lui, să nu-i fi sporit numărul
duşmanilor sau să-i fi adus bunăvoinţa seminariştilor
sincer virtuoşi sau mai puţin grosolani decât ceilalţi. Răul
de îndreptat era imens şi treaba foarte anevoioasă. De

221
 Roşu şi Negru
acum înainte Julien avea să fie mereu cu ochii în patru;
era vorba să dovedească o cu totul altă fire.
Mişcările ochilor, de pildă, îl dădură multă bătaie de
cap. Nu fără pricină, în asemenea locuri ochii se ţin
plecaţi. „Ce îngâmfat eram la Verrières! îşi spunea Julien,
îmi închipuiam că trăiesc şi abia mă pregăteam pentru
viaţă. Iată-mă, în sfârşit, în lume, aşa cum o voi găsi până
ce-mi voi sfârşi de jucat rolul, înconjurat de adevăraţi
duşmani. Cât e de grea făţărnicia asta de fiecare clipă!
adăugă el. Pe lângă ea, muncile lui Hercule par o nimica
toată. Hercule al vremurilor moderne este papa Sixtus al
V-lea, înşelând cincisprezece ani la rând, prin modestie,
patruzeci de cardinali care toată tinereţea lui îl văzuseră
plin de viaţă si înfumurat.
Aşadar, ştiinţa nu face doi bani aici! îşi zicea el cu
ciudă; învăţătura dogmelor, a istoriei sfinte etc. nu are
însemnătate decât în aparenţă. Tot ce se spune în
legătură cu ele n-are alt rost decât să împingă în capcană
nebunii de teapa mea. Vai! singurul meu merit era faptul
că învăţam repede, că pricepeam cu uşurinţă balivernele
astea, în fond, le preţuiesc ei oare la adevărata valoare?
Le judecă ei ca mine? Şi făceam tâmpenia să mă
mândresc cu ele! Notele mari pe care le-am dobândit
întruna nu mi-au folosit decât să-mi aducă duşmani
înverşunaţi. Chazel, deşi ştie mai multă carte decât mine,
îşi vâră totdeauna în compoziţii vreo nerozie care îl
aruncă înapoi, pe locul al cincizecilea; e primul doar când
nu-i destul de atent. Ah! o vorbă, o singură vorbă de-a
părintelui Pirard cât mi-ar fi fost de folositoare!”
Din clipa când Julien începu să vadă limpede, lungile
exerciţii de pietate ascetică, ca de pildă baterea
mătăniilor de cinci ori pe săptămână, cântările la Sacré-
Coeur etc., etc., care i se păruseră înfiorător de
plicticoase, îl deveniră momentele de acţiune cele mai
interesante. Cugetând cu severitate la sine însuşi şi mai
ales căutând să nu-şi exagereze mijloacele folosite, Julien

222
Stendhal
nu tindea, dintr-o lovitură, ca seminariştii care slujeau
celorlalţi drept pildă, să facă la tot pasul vreo faptă
semnificativă, adică să-şi dovedească desăvârşirea
creştinească. La seminar există un fel de a mânca oul
fiert care vădeşte progresul întru cucernicie.
Cititorul, care poate zâmbeşte, să binevoiască a-şi
aminti toate greşelile săvârşite de abatele Delille 65 în timp
ce mânca un ou, poftit fiind la masă de una dintre marile
doamne de la curtea lui Ludovic al XVI-lea.
Julien căută să ajungă mai întâi la non culpa66 adică la
starea tânărului seminarist al cărui mers, al cărui fel de a-
şi mişca mâinile, ochii etc. nu vădeşte la urma urmei
nimic lumesc, dar nici nu vădeşte încă fiinţa stăpânită de
ideea vieţii de apoi şi deşertăciunea deplină a vieţii
pământeşti.
Julien găsea mereu, scrise cu tăciune pe zidurile
coridoarelor, fraze ca acestea: „Ce însemnează şaizeci de
ani de încercări, dacă îl pui în cumpănă cu o veşnicie de
plăceri sau cu o veşnicie de ulei clocotind în iad!” Şi nu le
mai dispreţui; înţelese că trebuia să le ai mereu în faţa
ochilor. „Ce-am să fac toată viaţa? se întreba el; am să le
vând credincioşilor un loc în cer. Şi cum să-i fac să vadă
locul acesta? Prin deosebirea dintre înfăţişarea mea şi
înfăţişarea unui mirean.”
După mai multe luni de trudă neîntreruptă, Julien tot
mai părea că gândeşte. Felul lui de a-şi roti ochii şi de a-şi
mişca buzele nu arăta credinţa oarbă, gata să creadă şi
să îndure totul, chiar mucenicia. Şi vedea, cuprins de
furie, cum i-o luau înainte, în privinţa aceasta, ţăranii cei
mai neciopliţi. Dar existau pricini serioase ca ei să nu
pară că gândesc.
Câtă silinţă nu şi-a dat Julien ca să dobândească şi el
înfăţişarea aceea a credinţei înflăcărate şi oarbe, gata să
nu se îndoiască de nimic şi să îndure totul, aşa cum o
65
Jacques Delille (1738-1813), poet francez.
66
Nevinovăţie (lat.).
223
 Roşu şi Negru
găseşti atât de des în mănăstirile din Italia, şi din care
nouă, mirenilor, Guercino67 ne-a lăsat modele atât de
perfecte în picturile lui bisericeşti68.
În zilele de mare sărbătoare li se dădeau
seminariştilor cârnaţi cu varză călită. Vecinii de masă ai
lui Julien observară că el rămânea nepăsător faţă de
fericirea asta; iată una din marile lui crime. Colegii văzură
în ea semnul dezgustător al celei mai stupide făţărnicii;
nimic nu-i făcu mai mulţi duşmani. „Ia uitaţi-vă la
târgoveţul ăsta, la îngâmfatul ăsta, spuneau,ei; se
preface că-i e silă de cel mai ales tain, cârnaţi cu varză
călită! Scârba dracului! îngâmfatul! afurisitul!”
„Vai! desăvârşita neştiinţă le e de-un nemărginit folos
ţăranilor acestora tineri, colegi cu mine, se văita Julien în
clipele de deznădejde. Când intră în seminar, profesorul
n-are nevoie să le scoată din cap ideile lumeşti îngrozitor
de multe pe care eu le-am adus cu mine, iar ei mi le
citesc pe faţă, orice aş face.”
Julien îl studia cu o atenţie aproape invidioasă pe cei
mai neciopliţi dintre ţărănuşii sosiţi la seminar. Din clipa
când îşi lepădau straiele de aba, ca să fie înveşmântaţi în
sutane, educaţia li se mărginea la un respect imens şi
fără margini faţă de banii lichizi şi peşin, cum se spune
prin partea locului.
Acesta e felul solemn şi eroic de-a exprima ideea
sublimă de bani gheaţă.
Fericirea, pentru seminariştii ăştia, ca şi pentru eroii
romanelor lui Voltaire, constă mai ales în a mânca bine.
Julien descoperi aproape la toţi un respect înnăscut
pentru omul care poartă un costum de postav fin.
Simţământul acesta preţuieşte justiţia care împarte
dreptatea, aşa cum ne-o dau tribunalele noastre, la
valoarea sau chiar sub valoarea ei. „Ce poţi câştiga,

67
G. F Barbieri, zis Guercino (1591 -1666), pictor italian.
68
Vezi la muzeul Luvru, Francisc, duce de Aquitania. lepădând platoşa
şi îmbrăcând veşmântul monahal, nr. 1130 (nota autorului).
224
Stendhal
repetau ei adesea, ce poţi câştiga dând în judecată unul
cu osânză?”
În munţii Jura, acestea sunt cuvintele care vor să arate
un om cu avere. Şi vă puteţi închipui cât respect au
oamenii faţă de fiinţa cea mai bogată: ocârmuirea!
Să nu zâmbeşti plin de respect numai când auzi
pomenindu-se numele domnului prefect, trece, în ochii
ţăranilor din Franche-Comté, drept o lipsă de prevedere,
şi, la cei săraci, lipsa de prevedere e pedepsită imediat
prin lipsa de pâine.
După ce, în primele luni, Julien simţise cum îl sufocă
dispreţul, acum îl cuprinse în cele din urmă mila:
părinţilor celor mai mulţi dintre colegii lui li se întâmplase
adesea să se întoarcă seara, la vreme de iarnă, în
cocioabele lor şi să nu găsească nici pâine, nici castane,
nici cartofi. „Şi-atunci, de ce să te miri, îşi spunea Julien,
dacă pentru ei omul fericit e mai întâi de toate cel ce-a
mâncat bine şi apoi cel ce are o haină bună! Colegii mei
au o vocaţie de neclintit, adică văd în preoţie o lungă
continuare a fericirii acesteia: să mănânci bine şi să ai,
iarna, o haină călduroasă în spinare.”
Odată, i se întâmplă lui Julien să-l audă pe-un tânăr
seminarist, înzestrat cu imaginaţie, spunându-i unui coleg
al său:
— De ce n-aş ajunge şi eu papă, ca Sixtus al V-lea,
care a păscut porcii?
— Păi papi se fac numai dintre italieni, îi răspunse
celălalt; dar nici vorbă că o se se tragă la sorţi printre noi
pentru posturi de mari vicari, de canonici şi poate chiar
de episcopi. Sfinţia-sa P. episcop de Châlons, e fiul unui
dogar, iar tata e lot dogar.
Într-o bună zi, la mijlocul unei lecţii de dogmă,
părintele Pirard trimise după Julien. Bietul tânăr se simţi
fericii să se smulgă din atmosfera fizică şi morală în care
era cufundat.
Fu întâmpinat de părintele-director la fel de încrezător

225
 Roşu şi Negru
ca şi în ziua când intrase în seminar.
— Lămureşte-mi ce scrie pe cartea asta de joc, îi
spuse el, privindu-l de parcă ar fi vrut să-l vâre în pământ.
Julien citi:
„Amanda Binet, cafeneaua «La Girafa», înainte de ora
opt. Spune că eşti din Genlis, văr cu mama. „
Julien îşi dădu seama ce primejdie grozavă îl paşte:
iscoadele părintelui Castanède îl furaseră adresa.
— În ziua când am intrat aici, spuse el privind fruntea
părintelui Pirard, căci nu-i putea înfrunta privirea
cumplită, tremuram de teamă: părintele Chélan îmi
spusese că voi găsi un lăcaş plin de pâri şi de tot soiul de
răutăţi; că spionarea şi denunţul între colegi sunt
încurajate aici. Aşa vrea cerul, ca să le arate viaţa, în
adevărata ei faţă, tinerilor preoţi, şi să-i dezguste de lume
şi de deşertăciunile ei.
— Şi tocmai mie te-ai găsit să-mi înşiri baliverne! se
înfurie părintele Pirard. Secătură ce eşti!
— La Verrières, urmă Julien nepăsător, fraţii mei mă
băteau când aveau vreo pricină să mă pizmuiască pentru
ceva.
— La fapte! La fapte! strigă părintele Pirard aproape
scos din fire.
Fără să-şi piardă câtuşi de puţin cumpătul, Julien îşi
reluă povestirea:
— În ziua sosirii mele la Besançon, pe la amiază,
flămânzisem şi am intrat într-o cafenea. Inima îmi era
plină de scârbă pentru un loc atât de nelegiuit, dar mă
gândeam că masa o să mă coste mai ieftin decât la han.
Unei doamne, care părea să fie stăpâna prăvăliei, i s-a
făcut milă de înfăţişarea mea nevinovată. „Oraşul e plin
de ticăloşi, mi-a zis ea, şi mă tem de soarta dumitale,
domnule. Dacă păţeşti ceva rău, cere-mi ajutor, trimite la
mine înainte de ora opt. Dacă portarii seminarului nu vor
să vină, spune-le că eşti vărul meu şi că te-ai născut la
Genlis… „

226
Stendhal
— Toată pălăvrăgeala asta va fi cercetată, strigă
părintele Pirard, care, nemaiputând sta locului, se plimba
de colo-colo prin încăpere.
Să se ducă înapoi în chilia lui!
Părintele îl urmă pe Julien şi-l încuie cu cheia. Julien
începu imediat să-şi cotrobăie prin cufăraşul în fundul
căruia fusese ascunsă cu grijă nefericita carte de joc. Nu
lipsea nimic, dar mai multe lucruri fuseseră mişcate de la
locurile lor; şi totuşi, purtase totdeauna cheiţa la el. „Ce
noroc, îşi spuse Julien, că în timpul orbirii de care am dat
dovadă nu m-am folosit niciodată de învoirea de-a ieşi din
şcoală, atât de des oferită de părintele Castanède, cu o
bunăvoinţă lesne de priceput acum. Poate că aş fi avut
slăbiciunea să-mi schimb vesmintele si să mă duc s-o văd
pe frumoasa Amanda; atunci aş fi fost pierdut. Când li s-a
spulberat orice nădejde că vor putea folosi ceea ce
aflaseră în chipul acesta, ca să tragă totuşi un folos, au
făcut un denunţ.”
Peste două ceasuri directorul trimise după Julien.
— N-ai minţit, îi spuse el privindu-l mai puţin aspru;
dar să păstrezi o asemenea adresă e o nechibzuinţă de a
cărei gravitate nici nu-ţi poţi da măcar seama. Copil
nefericit! Îţi poate pricinui necazuri încă zece ani de-acum
înainte.

227
 Roşu şi Negru

Capitolul XXVII
Prima experienţă a vieţii

Vremurile de astăzi, Dumnezeule!

sunt arca Domnului.
Nenorocire cui se atinge de ea.
DIDEROT

CITITORUL VA BINEVOI SĂ NE
îngăduie să dăm puţine fapte clare şi precise din perioada
aceasta a vieţii lui Julien. Şi nu pentru că ele ne-ar lipsi;
dimpotrivă; dar poate că ceea ce a văzut Julien la seminar
e prea negru pentru coloritul moderat pe care m-am
străduit să-l păstrez în aceste file. Contemporanii, care au
suferit anumite lucruri, nu-şi pot aminti de ele decât cu o
groază în stare să nimicească orice altă plăcere, chiar şi
pe aceea de a citi o povestire.
Julien nu prea făcea progrese în încercările lui de
făţărnicie a gesturilor; uneori îl apuca sila şi chiar
deznădejdea cea mai deplină. N-avea succes, şi asta într-
o meserie deloc aleasă. Cel mai mic ajutor din afară ar fi
fost de ajuns să-i redea curajul, căci n-avea cine ştie ce
greutăţi de învins; dar era singur, ca o luntre părăsită în
mijlocul oceanului. „Şi chiar dacă aş reuşi, îşi spunea el,
să-mi petrec o viaţă întreagă printre oameni de soiul
ăstora! Nişte mâncăi, care nu se gândesc decât la ouăle
jumări înghiţite la prânz, sau nişte castanezi pentru care
nicio ticăloşie nu e prea neagră! Ei vor ajunge la putere;

228
Stendhal
dar cu ce preţ, Dumnezeule-Doamne!
Voinţa omului e puternică, asta o citesc pretutindeni;
dar e ea în stare să învingă atâta silă? Menirea oamenilor
mari a fost uşoară; oricât de cumplită era primejdia, lor li
se părea frumoasă; dar cine ar putea să înţeleagă, în
afară de mine, câtă urâţenie există în tot ce mă
înconjoară aici?!”
A fost momentul celei mai grele încercări din viaţa lui.
Cât de uşor s-ar fi putut înrola într-unui dintre frumoasele
regimente aflate în garnizoană la Besançon! Sau ar fi
putut să se facă profesor de latină; îl trebuia atât de puţin
ca să aibă cu ce trăi! Dar atunci, adio carieră, adio viitor.
Şi, pentru imaginaţia lui, asta ar fi însemnat moarte. Iată,
mai amănunţit, una din acele triste zile.
„În îngâmfarea mea, m-am bucurat de atâtea ori
închipuindu-mi că sunt altfel decât ceilalţi tineri ţărani! Ei
bine, am trăit îndeajuns ca să văd că deosebirea dă
naştere la ură”, îşi spuse el într-o dimineaţă. Adevărul
acesta adânc i-l dovedise una din cele mai supărătoare
înfrângeri.
Se trudise o săptămână ca să-i placă unui elev, care
trăia în harul sfinţeniei. Se plimbase cu el prin curte, îl
ascultase cu fruntea plecată toate dobitociile. Şi, deodată,
izbucnise furtuna, bubuise tunetul, iar cuviosul seminarist
îl strigase, respingându-l cu grosolănie:
— Ascultă, fiecare pentru el în lumea asta. Nu vreau
să mă lovească trăsnetul: pe tine te-ar putea trăsni
Dumnezeu ca pe-un nelegiuit, ca pe-un Voltaire.
Scrâşnind din dinţi de furie şi ridicându-şi ochii spre
cerul brăzdat de fulgere, Julien strigase: „Aş merita să mă
înec dacă aş adormi în timpul furtunii! Să încercăm
cucerirea altui pedant.”
Tocmai suna pentru lecţia de istorie sfântă, ţinută de
părintele Castanède.
Pe ţăranii aceştia tineri, înspăimântaţi de greutatea
muncii şi de sărăcia de-acasă, părintele Castanède îl

229
 Roşu şi Negru
învăţă în ziua aceea că fiinţa atât de grozavă în ochii lor,
ocârmuirea, nu avea putere reală şi legitimă decât în
virtutea împuternicirii date de reprezentantul lui
Dumnezeu pe pământ.
— Faceţi-vă vrednici de bunătatea papii, prin sfinţenia
vieţii voastre, prin supunere oarbă, fiţi ca un toiag în
mâinile lui, adăugă el, şi o să căpătaţi un loc minunat, de
unde veţi porunci ca nişte stăpâni, fără niciun fel de
control, un loc de unde nu veţi putea fi clintiţi; un loc
căruia ocârmuirea îl plăteşte o treime din ceea ce i se
cuvine, iar credincioşii, îndrumaţi de predicile voastre,
celelalte două treimi.
La sfârşitul lecţiei, părintele Castanède se opri în
curte.
— Tocmai preotului i se potriveşte zicala omul
sfinţeşte locul, le spuse el elevilor strânşi în jurul lui. Eu,
unul, am cunoscut parohii la munte, ale căror venituri din
slujbe erau cu mult mai mari decât ale parohiilor de oraş.
Te umpleai de bani, fără să mai pui la socoteală păsările
grase, untul proaspăt şi alte mii de bunătăţi mărunte; iar
preotul e cel dintâi chemat, nu încape îndoială nu există
praznic să nu fie poftit, sărbătorit etc.
De-abia plecă părintele Castanède că elevii se şi
strânseră grupuri-grupuri. Julien rămase deoparte; îl
lăsau, ca pe-o oaie râioasă. În fiecare grup putea fi văzut
câte un elev dând cu banul, şi dacă ghicea exact ce
cădea, cap sau pajură, colegii erau siguri că va căpăta,
curând, una dintre parohiile cu venituri îmbietoare.
Urmară apoi povestirile. Nu ştiu care preot tânăr, abia
hirotonisit de-un an de zile, dăruind un iepure de casă
servitoarei unui preot bătrân, izbutise să fie cerut ca
diacon, iar peste câtăva vreme, căci preotul cel bătrân se
grăbise să moară, îl înlocuise în parohia cea mănoasă. Un
altul izbutise să moştenească parohia unui târg mare şi
foarte bogat, luând parte la toate mesele bătrânului
paroh paralitic şi tăindu-i cu graţie puii fripţi.

230
Stendhal
Seminariştii, asemenea tinerilor din oricare alte
meserii, exagerează urmările acestor metode mărunte,
fiindcă au ceva neobişnuit în ele şi stârnesc imaginaţia.
„Trebuie să capăt deprinderea discuţiilor ăstora”, îşi
spunea Julien. Când nu se vorbea despre cârnaţi şi despre
parohii înstărite, se discuta despre partea lumească a
învăţăturilor bisericeşti, adică despre certurile dintre
episcopi şi prefecţi, dintre primari şi parohi. Atunci Julien
vedea ivindu-se ideea unui al doilea Dumnezeu, dar a
unui Dumnezeu mult mai de temut şi mult mai puternic
decât celălalt; iar acest al doilea Dumnezeu era papa.
Seminariştii spuneau, dar coborând glasul şi numai când
erau siguri că nu-i aude părintele Pirard, că dacă papa nu-
şi bate capul să numească toţi prefecţii şi toţi primarii din
Franţa, apoi n-o face fiindcă i-a lăsat grija asta regelui
Franţei, numindu-l fiu mai mare al Bisericii.
Cam pe vremea aceea Julien îşi închipuia că ar putea
trage foloase şi ar fi bine văzut de ceilalţi dacă ar pomeni
de cartea Despre papă a domnului de Maistre. La drept
vorbind, îşi uimi colegii; dar şi asta a fost spre răul lui.
Lămurind mai bine decât ei înşişi propriile lor păreri, le
devenise nesuferit. Părintele Chélan fusese la fel de
neprevăzător faţă de Julien, ca şi faţă de sine însuşi. După
ce-l învăţase să judece şi să nu se lase amăgit de vorbe
goale, uitase să-i spună că, pentru un om de rând,
obiceiul acesta e o crimă; căci orice judecată sănătoasă
jigneşte.
Faptul că Julien se pricepea să vorbească fu socotit
deci drept un nou păcat. Colegii lui, tot gândindu-se la el,
ajunseră să-şi arate printr-un singur cuvânt toată scârba
pe care le-o trezea: îl porecliseră MARTIN LUTHER; mai
ales, ziceau ei, din pricina logicii aceleia drăceşti care îl
face să fie atât de înfumurat.
Mulţi dintre tinerii seminarişti aveau obrajii mai
rumeni şi puteau să treacă drept băieţi mai chipeşi decât
Julien; dar el avea mâinile albe şi nu prea putea să

231
 Roşu şi Negru
ascundă unele deprinderi de gingaşă curăţenie. Însuşirea
aceasta însă nu-i era deloc folositoare în trista clădire
unde îl aruncase soarta. Ţăranii murdari printre care trăia
găsiră că are obiceiuri dezmăţate. Ne temem că-l vom
plictisi pe cititor povestindu-i miile de nenorociri ale
eroului nostru. De pildă, cei mai voinici dintre colegi îşi
puseră în minte să-l cotonogească; Julien fu nevoit să se
înarmeze cu un compas de fier şi să-i prevină, dar numai
prin semne, că-l va folosi. Semnele nu pot fi trecute pe
de-a-ntregul în raportul unei iscoade şi nu pot avea atâtea
urmări câte au cuvintele.

232
Stendhal

Capitolul XXVIII
O procesiune

Toate inimile erau mişcate.

Dumnezeu părea că se coborâse pe
uliţele acela înguste şi gotice,
drapate în negru şi frumos aşternute
cu nisip prin grija credincioşilor.
YOUNG

DEGEABA VOIA SĂ PARĂ JULIEN

prost şi umil, căci nu izbutea să se facă iubit; era prea
deosebit de ceilalţi. „Şi totuşi, îşi spunea el, profesorii
sunt oameni subţiri şi aleşi dintr-o mie; cum de nu le
place smerenia mea?” Unul singur părea că se înşală în
faţa necurmatei lui bunăvoinţe de a crede totul şi de a se
lăsa păcălit întru totul: părintele Chas-Bernard, maestru
de ceremonii la catedrală, unde, de vreo cincisprezece
ani, era îndemnat să tragă nădejde că va căpăta un loc
de canonic. În aşteptarea locului, părintele preda elocinţa
bisericească la seminar. Cât timp fusese cuprins de
orbire, Julien venea de obicei primul să-i asculte lecţiile.
Din pricina asta, părintele Chas îl arăta prietenie, iar când
ieşea din clasă, îl lua de braţ ca să se plimbe un pic
amândoi prin grădină.
„Unde o fi vrând să ajungă?” se întreba Julien, căci
vedea cu mirare cum, timp de ore întregi, părintele Chas
îl vorbea despre odoarele catedralei. După spusele lui,
catedrala avea şaptesprezece patrafire cusute cu aur, în

233
 Roşu şi Negru
afara odăjdiilor de doliu. Şi se aştepta mult de la bătrâna
soţie a prezidentului de Rubempre. Doamna aceasta, în
vârstă de nouăzeci de ani, îşi păstra de cel puţin
şaptezeci de ani veşmintele de mireasă, din stofe
minunate de Lyon, ţesute cu fir de aur. „Închipuieşte-ţi,
dragul meu, spunea părintele Chas oprindu-se brusc şi
holbând ochii, închipuieşte-ţi că stofa stă ţeapănă, atâta
aur are în ea. Aproape toată lumea din Besançon crede
că, prin testamentul prezidentei, comoara catedralei va
spori cu încă zece patrafire, fără să mai punem la
socoteală vreo patru-cinci odăjdii pentru sărbătorile cele
mari. Ba merg şi mai departe, adăugă părintele Chas
coborând glasul; am motive să cred că prezidenta ne va
lăsa opt sfeşnice minunate, din argint aurit, care se
bănuieşte că au fost cumpărate din Italia de către ducele
Burgundiei, Carol Temerarul; vezi că unul dintre strămoşii
ei a fost mâna dreaptă a ducelui.”
„Unde o fi vrând să ajungă de-mi înşiră toate
vechiturile astea? se întreba Julien. Această pregătire
dibace durează de o veşnicie şi nu scoate nimic la iveală.
Grozav se mai îndoieşte de mine! E mai iscusit decât toţi
ceilalţi, cărora în două săptămâni le ghiceşti neapărat
scopurile tainice. Înţeleg: ambiţia îl roade de peste
cincisprezece ani.”
Într-o seară, în timpul lecţiei de scrimă, Julien fu
chemat la părintele Pirard, care îi spuse:
— Mâine e sărbătoarea Corpus Domini (Joia Verde).
Părintele Chas-Bernard are nevoie de dumneata ca să-l
ajuţi la împodobirea catedralei. Du-te şi dă-i ascultare.
Când să plece, părintele Pirard îl opri şi, cu multă
compătimire, adăugă:
— Ai să chibzuieşti singur dacă vrei să foloseşti prilejul
de-a te abate prin oraş.
— Incedo per ignes (am mulţi duşmani ascunşi), îi
răspunse Julien.
A doua zi, de cu zori, Julien porni spre catedrală, cu

234
Stendhal
ochii plecaţi. Priveliştea uliţelor şi a vieţii care începea să
se trezească în oraş îl făcu bine. Unde te uitai, faţadele
caselor erau împodobite pentru procesiune. Răstimpul
petrecut în seminar i se păru lui Julien o clipă. Gândul îl
zbura la Vergy şi la frumoasa Amanda Binet pe care ar fi
putut s-o întâlnească iar, căci cafeneaua ei se afla la
câţiva paşi. Îl zări de departe pe părintele Chas-Bernard,
în pragul catedralei atât de dragă lui; părintele era
dolofan, cu faţa veselă şi prietenoasă. În ziua aceea
triumfa.
— Te aşteptam, dragul meu, strigă el de cum dădu cu
ochii de Julien; fii binevenit. Truda zilei de astăzi va fi
lungă şi anevoioasă; să ne întărim mai întâi luând o
gustare. A doua, o vom lua la zece, în timpul slujbei.
— Aş vrea să nu rămân nicio clipă singur, părinte, îi
spuse Julien grav. Binevoiţi să observaţi, adăugă el,
arătându-i orologiul de deasupra lor, că am sosit la cinci
fără un minut.
— Ah! răutăcioşii aceia din seminar te-au băgat în
sperieţi! Eşti prea bun că te gândeşti la ei; un drum e
oare mai puţin frumos fiindcă sunt spini în tufişurile de pe
margini? Călătorul trece mai departe şi lasă spinii urâcioşi
să rebegească în drum. Acum, la lucru, dragul meu, la
lucru!
Părintele Chas avea dreptate spunând că munca va fi
anevoioasă. În ajun avusese loc în catedrală o mare
ceremonie funebră; nu se putuse pregăti nimic; trebuia
deci, într-o singură dimineaţă, să îmbrace cu un soi de
veşmânt din damasc roşu, până la vreo nouă metri
înălţime, toţi stâlpii gotici care formează cele trei naosuri.
Preasfinţitul episcop adusese cu diligenta, de la Paris,
patru tapiţeri; dar domnii aceştia nu puteau să le facă pe
toate şi, în loc să-i îndrume pe nepricepuţii lor colegi din
Besançon, le sporeau stângăcia râzând de ei.
Julien văzu că trebuie să se urce el însuşi pe scară şi
sprinteneala îl prinse bine. Se arătă gata să-i conducă pe

235
 Roşu şi Negru
tapiţerii localnici. Părintele Chas, încântat, îl privea
zâmbind de la o scară la alta. Când stâlpii fură îmbrăcaţi
în. damasc se ivi problema aşezării a cinci uriaşe
mănunchiuri de pene pe baldachinul cel mare, deasupra
altarului principal. Acolo se afla o bogată cunună din lemn
poleit, sprijinită pe patru coloane înalte, în formă de
spirală, cioplite în marmură de Italia. Dar, ca să ajungi în
centrul baldachinului, deasupra tabernacolului, trebuia să
mergi de-a lungul unei vechi cornişe din lemn, poate
mâncată de cari, şi aşezată la peste doisprezece metri
înălţime.
Vederea drumului acestuia, anevoios de străbătut,
tăie tot cheful de până atunci al tapiţerilor parizieni: se
uitau de jos, vorbeau mult, dar nici gând să se urce. Julien
apucă mănunchiul de pene şi sui scara în goană. Aşeză
penele cât se poate mai bine pe ornamentul în formă de
cunună din centrul baldachinului. Când coborî, părintele
Chas-Bernard îl îmbrăţişa.
— Optime69, strigă el; am să-i povestesc asta
preasfinţiei sale.
Luară gustarea de la ora zece într-o atmosferă de
mare veselie. Niciodată părintele Chas nu-şi văzuse
biserica atât de frumoasă.
— Scumpe învăţăcel, îi spunea el lui Julien, mama
trăia din închiriatul jilţurilor în această venerabilă
catedrală, aşa că am fost crescut aici de mic copil.
Teroarea lui Robespierre ne-a minat; dar, la opt ani, câţi
aveam pe-atunci, ajutam la oficierea liturghiilor şi mi se
dădea de mâncare în zilele când aveau loc slujbe. Nimeni
nu se pricepea mai bine decât mine să împăturească un
patrafir. Şi niciodată n-am tăiat vreun galon. De când
Napoleon a restabilit cultul religios, am fericirea să
conduc totul în această venerabilă catedrală. De cinci ori
pe an ochii mei o văd împodobită cu odoarele ei atât de
frumoase. Dar niciodată n-a fost atât de minunată,
69
Foarte bine (lat.)
236
Stendhal
niciodată damascul n-a fost atât de bine prins ca astăzi,
atât de întins pe stâlpi.
„În sfârşit, o să-mi spună taina, gândi Julien. A început
să vorbească despre el; a prins a-şi deschide inima.” Dar
omul acesta, vădit exaltat, nu scoase nicio vorbă
nelalocul ei. „Şi, totuşi, a lucrat mult, e fericit şi n-a cruţat
vinul bun, îşi spuse Julien. Ce om! Ce pildă pentru mine!
Halal să-i fie”. (Vorba asta urâtă o ştia de la bătrânul
chirurg.)
Când se auzi sunând Sanctus din liturghia cea mare,
Julien vru să îmbrace un stihar, ca să meargă după
episcop, în măreaţa procesiune.
— Şi hoţii, dragul meu, hoţii! îl opri părintele Chas. La
ei nu te gândeşti? Procesiunea o să iasă; biserica are să
rămână pustie; iar noi vom veghea amândoi. Să fim
mulţumiţi dacă ne-om alege numai cu doi coţi lipsă din
galonul care înconjoară poalele stâlpilor. E tot un dar al
doamnei de Rubemprd; l-a moştenit de la faimosul conte,
strămoşul ei.
Aur curat, dragul meu, adăugă părintele, vorbindu-i la
ureche, cu un aer vădit exaltat. Nimic nu-i fals! îţi dau în
grijă aripa dinspre miazănoapte. Nu cumva să pleci.
Pentru mine, păstrez aripa dinspre miazăzi şi naosul cel
mare.
Atenţie la confesionale; acolo pândesc spionii hoţilor,
ca să prindă clipa când stăm cu spatele spre odoare.
Când termină de vorbit, orologiul bătu ora unsprezece
şi trei sferturi. Şi îndată se auzi clopotul cel mare. Răsuna
de-ţi lua auzul; dangătele pline şi solemne îl mişcară pe
Julien. Imaginaţia lui îşi luă zborul spre înălţimi.
Mireasma tămâiei şi a petalelor de trandafir,
împrăştiate în calea sfintelor taine de băieţaşii ce-l
înfăţişau pe sfântul Ioan, îl exaltară şi mai mult.
Dangătele atât de grave ale clopotului n-ar fi trebuit
să trezească în Julien decât ideea muncii a douăzeci de
oameni plătiţi cu cincisprezece sau douăzeci de centime

237
 Roşu şi Negru
şi ajutaţi poate de cincisprezece sau douăzeci de
credincioşi. Ar fi trebuit să se gândească la faptul că
frânghiile se rod, că suportul de lemn putrezeşte, la
primejdia clopotului însuşi, care-se prăbuşeşte la fiecare
două veacuri; ar fi trebuit să chibzuiască la mijloacele de
a scădea leafa clopotarilor, de a-i plăti din banii luaţi pe
vreo indulgenţă sau din alt venit dobândit din comorile
bisericii şi care nu-i subţiază punga.
În locul acestor gânduri înţelepte, sufletul lui Julien,
exaltat de dangătele atât de puternice şi de pline, rătăcea
prin spaţii imaginare. „Niciodată n-o să poată el ajunge
nici preot ca lumea, nici mare administrator. Sufletele
care se emoţionează aşa sunt bune, cel mult, să dea un
artist.” Aici izbucneşte, în toată limpezimea ei,
îngâmfarea lui Julien. Poate că cincizeci dintre colegii lui
seminarişti, cu ochii deschişi la realităţile vieţii din pricina
urii generale şi a iacobinismului care îl se spune că stă la
pândă îndărătul oricărui gard, când ar fi auzit clopotul cel
mare al catedralei, s-ar fi gândit numai la leafa
clopotarilor. Ar fi cântărit, cu inteligenţă de mari
calculatori, dacă gradul de emoţie al publicului face banii
plătiţi clopotarilor. Dacă Julien ar fi vrut să se gândească
la interesele materiale ale catedralei, imaginaţia lui,
avântându-se dincolo de ţelul propus, s-ar fi oprit la
economisirea a patruzeci de franci din averea bisericii şi
ar fi lăsat să se piardă prilejul de a evita o cheltuială de
douăzeci şi cinci de centime.
În timp ce, pe o vreme cum nu se poate mai
frumoasă, procesiunea străbătea agale oraşul şi se oprea
în faţa strălucitoarelor altare ridicate pe-ntrecute de către
autorităţi, biserica rămăsese cufundată într-o tăcere
adâncă. Sub bolţile ei domneau penumbra şi răcoarea
îmbietoare; aerul mai era încă îmbălsămat de mireasma
florilor şi a tămâiei.
Tăcerea, singurătatea deplină, răcoarea bolţilor
prelungi făceau şi mai plăcută visarea lui Julien. Care nu

238
Stendhal
se temea că va fi tulburat de părintele Chas; acesta avea
treabă în altă parte a clădirii. Sufletul lui aproape că îşi
părăsise învelişul pământesc; doar trupul se mai plimba
cu paşi mari prin aripa de miazănoapte a catedralei,
încredinţată lui spre pază. Şi era cu atât mai liniştit cu cât
era sigur că în confesionale nu se aflau decât nişte femei
cucernice; ochii lui priveau fără să vadă.
Şi totuşi aproape că-l trezi din visare înfăţişarea a
două femei foarte bine îmbrăcate, dintre care una stătea
îngenuncheată într-un confesional, iar cealaltă, lângă ea,
pe un scaun. Julien le privi fără să le vadă; dar, fie dintr-
un vag simţământ al datoriei, fie din admiraţie pentru
ţinuta aleasă şi totodată simplă a acestor doamne, băgă
de seamă că în confesional nu se afla niciun preot. „Dacă
doamnele astea sunt evlavioase, gândi el, e ciudat că n-
au îngenuncheat în faţa vreunui altar; iar dacă sunt din
lumea mare, cum de n-au ocupat locuri mai bune, în
primul rând al vreunui balcon? Ce frumos e croită rochia
asta! Câtă graţie!” Şi încetini pasul, căutând să le
privească mai îndeaproape.
Doamna care îngenunchease în confesional întoarse
puţin capul când auzi paşii lui Julien răsunând în mijlocul
tăcerii adânci. Şi, deodată, dădu un ţipăt şi leşină.
Pierzându-şi cunoştinţa, doamna îngenuncheată căzu
pe spate; prietena ei, aflată alături, se repezi s-o ajute. În
aceeaşi clipă, Julien văzu umerii doamnei care se
prăbuşea. Un şirag răsucit, din perle mari şi fine, prea
bine cunoscut lui, îl izbi privirile. Şi ce s-a petrecut în
sufletul lui când a recunoscut părul doamnei de Rénal!
Căci ea era. Cealaltă doamnă, care căuta să-i sprijine
capul şi să n-o lase să se prăbuşească cu totul, era
doamna Derville. Julien, pierzându-şi cumpătul, se repezi
spre ele; căderea doamnei de Rénal ar fi târât-o poate şi
pe prietena ei, dacă nu le-ar fi susţinut el. Văzu capul
doamnei de Rénal, palid, fără urmă de simţire,
bălăbănindu-i-se pe umăr. O ajută pe doamna Derville să

239
 Roşu şi Negru
sprijine povara aceasta încântătoare pe marginea unui
scaun de paie; îngenunchease şi el.
Doamna Derville se întoarse şi îl recunoscu:
— Pleacă, domnule, pleacă! îi spuse ea clocotind de
mânie. Nu cumva să te zărească. Vederea dumitale ar
îngrozi-o, cu siguranţă. Era atât de fericită înainte de a te
cunoaşte! Purtarea dumitale e nespus de crudă. Pleacă,
pleacă de-aici, dacă mai ai un pic de ruşine.
Îi vorbi cu atâta tărie încât Julien, care se simţea slab
în clipa aceea, se depărta. „M-a urât întotdeauna”, îşi
spuse el gândindu-se la doamna Derville.
Tocmai atunci, cântările pe nas ale preoţilor din
fruntea procesiunii făcură să răsune catedrala; cortegiul
se întorcea. Părintele Chas-Bernard îi strigă de mai multe
ori pe Julien, care, la început, nu-l auzi; şi veni, în sfârşit,
să-l la de braţ, din spatele unui stâlp unde Julien se
ascunsese, pe jumătate mort. Voia să-l înfăţişeze
episcopului.
— Ţi-e rău, fiul meu? îl întrebă el, văzându-l atât de
palid şi fără vlagă aproape. Ai muncit prea mult. Preotul îl
dădu braţul. Hai, aşează-te pe băncuţa asta de lângă
agheasmatar, îndărătul meu. Am să te ascund.
Ajunseseră lângă uşa cea mare. Linişteşte-te, mai avem
încă douăzeci de minute până la ivirea preasfinţiei sale.
Încearcă să-ţi vii în fire. Când o să treacă, te voi ridica eu,
căci sunt puternic şi viguros, deşi nu mai sunt tânăr.
Dar, când trecu episcopul, Julien tremura în aşa hal,
încât părintele Chas renunţă să-l mai înfăţişeze.
— Nu te mâhni prea mult, îi spuse el; mai găsim noi
prilejul.
Seara, duse la capela seminarului aproape cinci ocale
de ceară economisită, după câte spunea, prin grija lui
Julien şi prin repeziciunea cu care ştiuse să stingă
luminările. Nimic mai puţin adevărat. Bietul băiat era
stins el însuşi; nu se mai gândise la nimic de când o
văzuse pe doamna de Rénal.

240
Stendhal

Capitolul XXIX
Prima avansare

Şi-a cunoscut veacul, şi-a

cunoscut locul, şi-acum e bogat.
PRECURSORUL70

JULIEN NU-ŞI REVENISE ÎNCĂ din adânca visare în care

îl cufundase întâmplarea din catedrală, când, într-o
dimineaţă, severul părinte Pirard trimise după el.
— Văd că părintele Chas-Bernard îmi scrie despre
dumneata, lăudându-te. În general, sunt destul de
mulţumit de purtarea dumitale. Eşti cu totul lipsit de
prevedere, şi chiar zăpăcit, fără ca asta să se vadă;
totuşi, până acum ai dovedit că inima îţi e bună şi chiar
generoasă. Eşti inteligent. Şi întrezăresc în dumneata o
scânteie care nu trebuie lăsată să se stingă. După
cincisprezece ani de muncă, mă aflu în pragul plecării
mele din casa aceasta; păcatul meu e că le-am acordat
seminariştilor libertatea de a-şi hotărî ei singuri soarta şi
nici nu am ocrotit, nici nu m-am pus în calea asociaţiei
aceleia secrete despre care mi-ai pomenit la spovedanie.
Înainte de a pleca, vreau să fac ceva pentru dumneata; aş
fi încercat încă de acum două luni, căci meriţi, dacă n-ar fi

70
Publicaţie de orientare republicană care apărea la Lyon şi era foarte
citită la Paris pe vremea lui Stendhal.
241
 Roşu şi Negru
fost denunţul acela în legătură cu adresa Amandei Binet,
găsită la dumneata. Te numesc repetitor pentru Noul şi
Vechiul Testament.
Lui Julien, ameţit de recunoştinţă, îl trecu prin minte
să cadă în genunchi şi să-i mulţumească; dar se lăsă
mânat de un gest mai firesc. Se apropie de părintele
Pirard şi, apucându-i mâna, i-o duse la buze.
— Ce înseamnă asta? strigă directorul supărat. Dar
ochii lui Julien vorbeau mai mult decât fapta lui.
Părintele Pirard îl privi mirat, ca un om care, de ani
îndelungaţi, şi-a pierdut obiceiul de a întâlni emoţii mai
deosebite. Atenţia aceasta îl făcu pe director să se dea de
gol. Vocea i se tulbură:
— Ei bine, da, fiul meu, îmi eşti drag. Dumnezeu ştie
că e fără voia mea. Ar trebui să fiu nepărtinitor şi să n-am
nici ură, nici iubire faţă de nimeni. Drumul tău va fi
nespus de greu. Văd în tine ceva care îl supără pe
oamenii de rând. Invidia şi calomnia te vor urmări
pretutindeni. Oriunde te-ar mâna pronia cerească, cei din
preajmă te vor privi întotdeauna cu ură; iar dacă se vor
preface că te iubesc, va fi numai ca să te trădeze mai
lesne. Pentru asta, nu-i decât un leac: nu-l chema în
ajutor decât pe Dumnezeu, care ţi-a dăruit, pentru a te
pedepsi de îngâmfarea ta, necesitatea aceasta de a fi
urât. Să ai o purtare nepătată; iată singura scăpare. Alta
nu văd. Dacă ţii la adevăr cu o dârzenie de neclintit, mai
curând sau mai târziu duşmanii tăi vor fi învinşi.
Era atâta vreme de când Julien nu mai auzise o voce
prietenească, încât trebuie să-i iertăm o slăbiciune:
izbucni în lacrimi. Părintele Pirard îl deschise braţele; şi
îmbrăţişarea aceasta le fu plăcută amândurora.
Julien era nebun de bucurie; avansarea, prima pe care
o căpăta, îl aducea foloase nemăsurate. Ca să le înţelegi,
trebuie să fi fost osândit să-ţi petreci luni întregi fără o
clipă de singurătate şi în apropierea nemijlocită a unor
colegi, dintre care numai câţiva sunt plictisitori, iar cei

242
Stendhal
mai mulţi sunt de nesuferit. Numai zbieretele lor şi ar fi
fost prea de ajuns ca să scoată din minţi o fire mai
delicată. Veselia zgomotoasă a ţăranilor acestora bine
hrăniţi şi bine îmbrăcaţi nu ştia să se bucure de ea însăşi,
nu se credea deplină decât atunci când ei înşişi zbierau
cât îl ţineau plămânii.
Acum, Julien lua masa singur, sau aproape singur, un
ceas mai târziu decât ceilalţi seminarişti. Avea o cheie a
grădinii şi putea să se plimbe prin ea în orele când era
pustie.
Spre marea lui uimire, Julien observă că-l urau mai
puţin; se aşteptase, dimpotrivă, ca ura să sporească.
Dorinţa lui tainică de a nu i se vorbi, prea vădită şi care îl
adusese atâţia duşmani, nu mai fu socotită drept un semn
de trufie ridicolă. Pentru fiinţele grosolane din preajma lui
ea însemna un simţământ al demnităţii, îndreptăţit. Ura
scăzu văzând cu ochii, mai ales printre colegii cei mici,
deveniţi acum elevii lui, şi pe care el îl trata cu multă
politeţe. Încetul cu încetul, îşi atrase chiar partizani;
nimeni nu mai găsea că are haz să i se spună Martin
Luther.
Dar la ce bun să-i numim duşmanii prieteni? Lucrul
acesta e urât, şi cu atât mai urât cu cât e mai adevărat. Şi
totuşi, acolo se află singurii profesori de morală pe care îl
avem, iar fără ei, ce ne-am face?
De când cu noua funcţie a lui Julien, directorul
seminarului căuta să nu-i mai vorbească niciodată fără
martori. Purtarea aceasta însemna prudenţă, atât pentru
maestru cât şi pentru discipol; dar cuprindea, mai ales, o
punere la încercare. Principiul de neclintit al severului
jansenist Pirard, era „Ţi se pare că un om are merite?
pune-i piedici la tot ce năzuieşte, la tot ce face. Dacă
meritul lui e real, va şti să înfrângă sau să ocolească
piedicile.”
Era în anotimpul vânatului. Lui Fouqué îl veni în minte
să trimită la seminar un cerb şi un mistreţ, ca din partea

243
 Roşu şi Negru
părinţilor lui Julien. Animalele ucise fură aşezate în odaia
de trecere dintre bucătărie şi sala de mese. Acolo le
văzură toţi seminariştii, pe când se duceau la masă. Şi
stârniră o vie curiozitate. Mistreţul, aşa mort cum era, îl
sperie pe cei mai mici, care îl atingeau colţii. Timp de o
săptămână, nu se mai vorbi despre altceva în seminar.
Darul, care situa familia lui Julien în partea vrednică de
respect a societăţii, dădu o lovitură ucigătoare invidiei.
Julien deveni o superioritate consfinţită prin avere. Chazel
şi cei mai aleşi dintre seminarişti începură să-i dea
târcoale, căutându-i prietenia; aproape că i se văitau
pentru faptul că nu le spusese nimic despre averea
părinţilor şi-i pusese astfel în situaţia de a nu-şi arăta
respectul faţă de bani.
Avu loc, apoi, o recrutare; dar Julien fu scutit de ea, în
calitatea lui de seminarist. Lucrul acesta îl mişcă adânc.
„Va să zică s-a dus pentru totdeauna clipa când, cu
douăzeci de ani mai înainte, ar fi început pentru mine o
viaţă eroică!”
Se plimba, singur, prin grădina seminarului şi-i auzi
vorbind între ei pe doi dintre zidarii care lucrau la zidul de
îngrădire.
— Ei, trebuie iar să ne cărăm; se face o nouă
recrutare.
— Pe vremea ăluilalt, aş fi mers şi eu! Un zidar putea
să ajungă ofiţer, ba chiar general, după cum s-a şi
întâmplat.
— Acuma, în schimb, să vezi! Doar calicii se duc. Cine
are cu ce, rămâne acasă.
— Cine s-a născut pârlit, pârlit rămâne, asta e.
— Da' ce credeţi, o fi adevărat zvonul că ălălalt a
murit? întrebă un al treilea zidar.
— Păi, aşa zic îndopaţii. Că lor le era frică de el.
— Ce deosebire! Cum mai mergea treaba pe vremea
lui! Şi când te gândeşti că mareşalii l-au vândut! Ce
scârbe de trădători!

244
Stendhal
Convorbirea aceasta mai mângâie puţin inima lui
Julien. Şi, depărtându-se de zidari, spuse oftând:

Lui singur, dintre regi, poporul îl păstrează amintirea!

Veni vremea examenelor. Julien răspunse într-un mod

strălucit; şi văzu că însuşi Chazel căuta să-şi arate toată
ştiinţa.
În prima zi, examinatorii, numiţi de faimosul mare
vicar de Frilair, se necăjiră grozav fiind nevoiţi să pună
mereu primul, sau cel mult al doilea pe listă, numele
acestui Julien Sorel, care le fusese semnalat ca fiu
sufletesc al părintelui Pirard. În seminar se făcură pariuri
că, pe lista examenului general, Julien va avea numărul
unu, ceea ce îl va aduce onoarea de a lua masa la
înaltpreasfinţia-sa episcopul. Dar, la sfârşitul unui examen
în care fuseseră întrebări în legătură cu părinţii bisericii,
un examinator mai dibaci, după ce-l întrebă pe Julien
despre sfântul Ieronim şi despre pasiunea lui pentru
Cicero, pomeni de Horaţiu, de Vergiliu şi de alţi autori
profani. Fără ştirea colegilor lui, Julien învăţase pe
dinafară numeroase pasaje din aceşti autori. Ameţit de
succese, uită unde se afla şi, la cererea stăruitoare a
examinatorului, recită şi dezvoltă pe larg, cu înflăcărare,
mai multe ode ale lui Horaţiu. După ce îl lăsă să se dea de
gol vreo douăzeci de minute, examinatorul se schimbă
deodată la faţă şi-l dojeni aspru pentru vremea pierdută
cu învăţăturile acestea profane şi despre ideile deşarte
sau criminale pe care şi le vârâse în cap.
— Sunt un prost, părinte şi aveţi dreptate, îi răspunse
Julien cu modestie, recunoscând şiretlicul dibaci căruia îl
căzuse victimă.
Vicleşugul acesta al examinatorului fu socotit josnic
până şi în seminar, ceea ce nu-l împiedică deloc pe
marele vicar de Frilair, omul atât de abil, care organizase
cu atâta savantlâc reţeaua congregaţiei din Besançon şi

245
 Roşu şi Negru
ale cărui scrisori trimise la Paris făceau să tremure
magistraţii, prefecţii, ba chiar şi generalii din garnizoană,
să pună, cu mâna lui atotputernică, numărul 198 lângă
numele lui Julien. Simţea nespusă bucurie să-şi lovească
astfel duşmanul, pe părintele Pirard.
De zece ani de zile, se căznea întruna să-i la
conducerea seminarului. Părintele Pirard, care urma el
însuşi regula de conduită arătată lui Julien, era sincer,
cucernic, neintrigant, devotat îndatoririlor sale. Dar cerul,
în mânia lui, îl dăduse o fire supărăcioasă, făcută să simtă
adânc ocările şi ura. Niciuna dintre jignirile aduse nu
treceau fără să lase urme adânci în inima aceasta
înflăcărată. De-o sută de ori şi-ar fi hărăzit demisia, dar se
socotea folositor în locul hărăzit de pronia cerească.
„Împiedic progresul iezuitismului şi al idolatriei”, îşi
spunea el.
În vremea examenelor, se împliniseră aproape două
luni de zile de când nu mai vorbise cu Julien, şi totuşi căzu
la pat o săptămână atunci când, primind scrisoarea
oficială cu rezultatul concursului, văzu numărul 198 în
dreptul acestui elev pe care el îl privea ca pe mândria
seminarului. Singura alinare pentru firea aceasta severă
fu să-şi îndrepte asupra lui Julien toate mijloacele de
supraveghere. Şi se bucură când nu descoperi în el nici
mânie, nici dorinţă de răzbunare, nici deznădejde.
Peste câteva săptămâni, Julien tresări primind o
scrisoare cu ştampila poştei din Paris. „În sfârşit, gândi el,
doamna de Rénal îşi aminteşte de făgăduielile făcute.” Un
domn, care îşi spunea Paul Sorel şi se dădea drept ruda
lui, îl trimitea un cec de cinci sute de franci. În scrisoare
mai era adăugat că, dacă Julien va continua să studieze
cu aceeaşi râvnă autorii latini mai de seamă, va primi în
fiecare an o asemenea sumă.
„E ea, e bunătatea ei! îşi spuse Julien înduioşat; vrea
să-mi aducă alinare; dar de ce n-a scris măcar un singur
cuvânt de prietenie?”

246
Stendhal
În privinţa scrisorii se înşela însă; doamna de Rénal,
sub influenţa prietenei ei, doamna Derville, se afla în
prada celor mai adânci remuşcări. Se gândea adesea,
fără să vrea, la fiinţa ciudată a cărei întâlnire îl răscolise
viaţa, dar cu niciun chip nu i-ar fi scris.
Dacă am vorbi limbajul seminarului, am recunoaşte o
minune în cei cinci sute de franci trimişi şi am putea
spune că, pentru a-i face un dar lui Julien, Cerul îl folosise
de data aceasta pe marele vicar de Frilair în persoană.
Cu doisprezece ani în urmă, sfinţia-sa sosise în
Besançon cu un geamantanaş sărăcuţ de tot, în care,
după câte vorbea lumea, i se afla toată averea. Iar acum
ajunsese unul dintre cei mai bogaţi proprietari din judeţ.
În plină prosperitate, cumpărase jumătate dintr-o moşie în
timp ce cealaltă jumătate se întâmplă să fie moştenită de
domnul de La Mole. De aici, un mare proces între aceste
două personaje.
Cu toată situaţia lui strălucită la Paris, cu toate
funcţiile ce le deţinea la curte, domnul marchiz de La
Mole simţi că era primejdios să lupte la Besançon
împotriva unui mare vicar, despre care se vorbea că
numeşte şi destituie prefecţii. În loc să ceară însă o
gratificaţie de cincizeci de mii de franci peste leafă,
deghizată sub un nume oarecare şi trecută în buget, şi să-
l lase pe marele vicar de Frilair să câştige fleacul acesta
de proces de cincizeci de mii de franci, marchizul se
încăpăţână. Credea că are dreptate: frumoasă dreptate!
Dar, fie-ne îngăduit să întrebăm: ce judecător n-are un
fiu sau un văr căruia să vrea să-i facă un rost în lume?
Ca să deschidă ochii şi celor mai orbi dintre orbi, la o
săptămână după prima sentinţă căpătată, marele vicar de
Frilair luă caleaşca preasfinţiei-sale episcopului şi se duse
el însuşi să-i prindă în piept avocatului său crucea Legiunii
de Onoare. Domnul de La Mole, puţin năucit văzând cât e
de tare partea adversă şi simţind cum avocaţii lui încep
să dea înapoi, ceru sfat părintelui Chélan, care îl puse în

247
 Roşu şi Negru
legătură cu părintele Pirard.
La vremea când se desfăşoară povestirea noastră,
legăturile lor aveau o vechime de câţiva ani. Părintele
Pirard pusese în slujba cauzei acesteia tot sufletul lui
înflăcărat. Întâlnindu-se neîncetat cu avocaţii marchizului,
studiase pricina şi, găsind-o dreaptă, devenise pe faţă
apărătorul cauzei marchizului împotriva atotputernicului
mare vicar. Acesta din urmă nu putu îndura atâta
neobrăzare, mai ales din partea unui amărât de jansenist!
„Vedeţi ce înseamnă nobilimea asta de la curte, care
se pretinde atât de puternică! le spunea marele vicar de
Frilair intimilor săi. Domnul de La Mole nu i-a trimis nici
măcar o decoraţie prăpădită omului său din Besançon şi o
să-l lase să fie scos din slujbă în chip josnic. Şi totuşi, mi
se scrie că acest nobil pair nu scapă o săptămână fără să-
şi poarte însemnele rangului său prin salonul ministrului
justiţiei, oricare ar fi el. „
Cu toată truda părintelui Pirard şi deşi domnul de La
Mole fusese întotdeauna în cele mai bune relaţii cu
ministrul justiţiei şi mai ales cu subalternii lui, tot ce
putuse să facă, după şase ani de luptă, fusese să nu-şi
piardă cu desăvârşire procesul.
Aflându-se în corespondenţă continuă cu părintele
Pirard, pentru o cauză urmărită cu pasiune de amândoi,
marchizul îndrăgi până la urmă felul de a fi al acestuia,
încetul cu încetul, în ciuda imensei deosebiri dintre
situaţiile lor sociale, scrisorile căpătară un ton prietenesc.
Părintele Pirard îl povesti marchizului că voiau să-l
silească, prin tot felul de ticăloşii, să-şi dea demisia. În
mânia pe care i-o stârnise şiretlicul mârşav, după părerea
lui, folosit împotriva lui Julien, îl povesti marchizului cum
se petrecuseră faptele.
Deşi foarte bogat, marchizul de La Mole nu era deloc
zgârcit. Dar nu izbutise niciodată să-l facă pe părintele
Pirard să primească măcar plata cheltuielilor de poştă
pricinuite de proces. Şi se gândi să trimită cinci sute de

248
Stendhal
franci elevului său favorit.
Domnul de La Mole îşi dădu osteneala să scrie cu
mâna lui rândurile trimise. Aceasta îl îndemnă să se
gândească la preot.
Într-o zi, părintele Pirard primi un răvaş prin care era
rugat să vină neîntârziat, pentru o afacere grabnică, la un
han de la marginea Besançonului. Acolo, îl găsi pe
intendentul domnului de La Mole.
— Domnul marchiz mi-a lăsat în seamă să vă aduc
caleaşca lui, îi spuse intendentul. Nădăjduieşte că, după
ce veţi citi scrisoarea aceasta, n-o să aveţi nimic
împotrivă să plecaţi la Paris peste patru sau cinci zile. Eu
am să folosesc răgazul pe care îl veţi binevoi să mi-l daţi,
ca să văd cum merg treburile la moşiile din Franche-
Comté ale domnului marchiz. După aceea, în ce zi veţi
dori, vom pleca la Paris.
Scrisoarea era scurtă:
„Lepădaţi-vă, părinte dragă, de toate hărţuielile
mărunte ale provinciei, şi veniţi să respiraţi un aer mai
liniştit, la Paris. Vă trimit caleaşca mea, cu poruncă să vă
aştepte hotărârea timp de patru zile. Vă voi aştepta eu
însumi la Paris, până marţi. Nu-mi trebuie decât un da din
partea dumneavoastră, părinte, ca să primesc, în numele
dumneavoastră, una dintre cele mai bune parohii din
preajma Parisului. Cel mai avut dintre viitorii
dumneavoastră enoriaşi încă nu v-a văzut niciodată, dar
vă este mai devotat decât vă puteţi închipui şi se
numeşte marchizul de La Mole.”
Fără să-şi dea seama, severul părinte Pirard îndrăgea
seminarul acesta plin de duşmani şi căruia, vreme de
cinsprezece ani, îi închinase toate gândurile lui.
Scrisoarea domnului de La Mole fu pentru el ca ivirea
chirurgului menit să facă o operaţie grea şi necesară. Nu
încăpea îndoială că avea să fie destituit. Şi-i dădu
administratorului întâlnire peste trei zile.
Timp de patruzeci şi opt de ore, părintele Pirard se

249
 Roşu şi Negru
zbătu în nehotărâre. În sfârşit, îi răspunse domnului de La
Mole şi compuse, pentru sfinţia-sa episcopul, o scrisoare,
capodoperă de stil bisericesc, dar puţin cam lungă. Cu
greu s-ar fi putut găsi fraze mai fără greş care să exprime
un respect mai sincer. Şi totuşi, scrisoarea aceasta,
hărăzită să-l pună pe marele vicar de Frilair într-o situaţie
grea faţă de mai-marele său, cuprindea toate plângerile
grave şi se cobora până la toate mârşăviile mărunte care,
după ce fuseseră îndurate cu resemnare vreme de şase
ani, îl sileau pe părintele Pirard să părăsească dioceza.
Îi furau lemnele din magazie, îl otrăviseră câinele etc.,
etc.
Când sfârşi scrisoarea, părintele Pirard puse să-l
trezească pe Julien care, la ora opt seara, dormea
asemenea tuturor celorlalţi seminarişti.
— Ştii unde se află episcopia? îl întrebă el într-o
latinească dintre cele mai alese. Du-i scrisoarea asta
înaltpreasfinţiei-sale episcopului. Nu-ţi voi ascunde că te
trimit în mijlocul haitei de lupi. Să fii numai ochi şi urechi.
Să nu fie fărâmă de neadevăr în răspunsurile tale; dar nu
uita că cel ce pune întrebarea s-ar bucura din toată inima
dacă ar putea să-ţi facă rău. Îmi pare bine, fiul meu, că
pot să-ţi dau prilejul încercării acesteia înainte de a te
părăsi, căci, nu-ţi ascund deloc, scrisoarea pe care o duci
e demisia mea.
Julien nu se clinti. Îl iubea pe părintele Pirard şi
zadarnic îl şoptea prudenţa: „După plecarea omului
acestuia cinstit, clica celor de la Sacré-Coeur mă va da
înapoi din slujbă şi poate chiar mă va alunga”.
Nu se putea gândi la el. Ceea ce îl punea în
încurcătură era dorinţa de a rosti o frază cât mai
politicoasă şi nu era în stare s-o găsească.
— Ce-i, dragul meu, nu pleci?
— Părinte, începu Julien sfios, se spune că de-a lungul
atâtor ani de când sunteţi în fruntea seminarului n-aţi pus
nimic deoparte. Eu am şase sute de franci.

250
Stendhal
Lacrimile îl împiedicară să urmeze.
— Asta va fi, de asemenea, notat acolo unde se
cuvine, îi răspunse fostul director cu răceală în glas. Du-te
la episcopie, se face târziu.
Întâmplarea voi ca, în seara aceea, marele vicar de
Frilair să fie de serviciu în salonul episcopului; înalt-
preasfântul cina la prefectură. Aşadar, marelui vicar de
Frilair îl înmână Julien scrisoarea; el însă nu-l cunoştea.
Julien văzu, cu mirare, cum preotul acela deschidea
fără teamă scrisoarea adresată episcopului. Chipul frumos
al marelui vicar vădi deîndată uimire amestecată cu
bucurie şi deveni mai grav. Pe când citea, Julien, atras de
înfăţişarea lui plăcută, avu timp să-l cerceteze pe-ndelete.
Marele vicar ar fi părut şi mai grav dacă unele trăsături
ale feţei n-ar fi fost de o deosebită fineţe, fapt care ar fi
putut să-i trădeze falsitatea, dacă posesorul acestui
frumos chip ar fi uitat o clipă să şi-o ascundă. Nasul, prea
ieşit în afară, forma o singură linie, perfect dreaptă, şi
dădea, din nefericire, profilului altminteri foarte distins o
asemănare de netăgăduit cu profilul unei vulpi. De altfel,
preotul acesta, pe care părea că-l interesează atât de
mult demisia părintelui Pirard, era îmbrăcat cu o eleganţă
care îl plăcu nespus lui Julien; niciodată tânărul nu mai
văzuse un preot îmbrăcat cu atâta gust.
Julien află abia mai târziu ce har deosebit avea marele
vicar de Frilair: se pricepea să-l înveselească pe episcop,
un bătrân de treabă, făcut să trăiască la Paris, şi care
privea şederea la Besançon ca pe un exil. Episcopului
acestuia care avea vederea foarte slabă, îl plăcea la
nebunie peştele. Marele vicar de Frilair scotea oasele din
peştele adus la masa preasfinţiei sale. Julien se uita tăcut
la preotul care recitea scrisoarea de demisie, când,
deodată, uşa se deschise cu zgomot. Un lacheu în
veşminte bogate, trecu grăbit. Julien abia avu timp să se
întoarcă spre uşă că văzu un bătrânel cu o cruce la gât şi
se prosternă: episcopul îl zâmbi cu bunătate şi trecu mai

251
 Roşu şi Negru
departe. Frumosul vicar îl urmă, iar Julien rămase singur
în salonul căruia putu să-i admire în voie măreţia
cucernică.
Episcopul de Besançon, om cu mintea încercată, dar
nu slăbită de mizeriile îndelungate ale emigraţiei, avea
peste şaptezeci şi cinci de ani şi puţin îl păsa de ce-ar mai
fi putu să se întâmple peste zece ani.
— Cine e seminaristul cu privire vioaie pe care mi s-a
părut că-l zăresc în treacăt? întrebă el. N-ar trebui, după
regulamentul instituit de mine, să doarmă la ora asta?
— E un seminarist cât se poate de treaz, v-o jur,
înaltpreasfinte, şi aduce o veste mare; demisia singurului
jansenist care a mai rămas în dioceza sfinţiei-voastre.
Cumplitul părinte Pirard înţelege, în sfârşit, ce
înseamnă să vorbeşti.
— Ei bine, spuse episcopul râzând, tare mă îndoiesc
că-i vei găsi un urmaş pe măsura lui şi, ca să-ţi arăt cât
preţuieşte omul acesta, îl poftesc mâine să la masa cu
mine.
Marele vicar vru să strecoare câteva cuvinte în
legătură cu alegerea urmaşului. Dar prelatul, neavând
chef să discute despre asemenea lucruri, îi spuse:
— Înainte de a-i deschide uşa celuilalt, să aflăm un pic
de ce pleacă acesta. Trimite să mi-l cheme pe seminarist;
adevărul sălăşluieşte în gura copiilor.
Julien fu chemat. „Mă aflu între doi inchizitori”, gândi
el. Niciodată nu se simţise mai curajos.
În clipa când intra, doi vlăjgani de valeţi, mai bine
îmbrăcaţi chiar decât domnul Valenod, îl dezbrăcau pe
înaltpreasfântul. Episcopul, înainte de a ajunge la
părintele Pirard, socoti cu cale să-l cerceteze pe Julien
asupra studiilor sale. Îl întrebă puţin din dogmă şi se
minună. Curând, ajunse la scriitorii antichităţii, la Vergiliu,
la Horaţiu, la Cicero. „Numele astea mi-au adus numărul
198, gândi Julien. N-am ce pierde; la să încerc să
strălucesc.” Şi izbuti; episcopul, el însuşi mare cunoscător

252
Stendhal
al operelor clasice, rămase încântat.
La cina de la prefectură, o tânără, pe bună dreptate
celebră, recitase poemul Magdalenei71 înaltpreasfântul,
având chef să vorbească despre literatură, uită repede şi
de părintele Pirard şi de toate celelalte, ca să discute cu
seminaristul problema dacă Horaţiu a fost bogat sau
sărac. Cită mai multe opere, dar uneori îl cam lăsa
memoria şi atunci, pe dată, Julien spunea toată oda, de la
un capăt la altul, cu un aer cât se poate de modest: pe
episcop îl uimi faptul că Julien nu părăsea deloc tonul
conversaţiei; recita ca şi cum ar fi vorbit de lucruri
petrecute în seminar. Discutară îndelung despre Vergiliu,
despre Cicero. În sfârşit, prelatul nu se putu împiedica să-l
laude pe tânărul seminarist.
— E cu neputinţă să înveţi mai sârguincios.
— Înaltpreasfinte, seminarul vă poate oferi o sută
nouăzeci şi şapte de elevi mult mai vrednici de înalta
voastră preţuire.
— Cum asta? întrebă episcopul, mirat de cifră.
— Pot să întăresc cu o mărturie oficială ceea ce am
avut cinstea să spun dinaintea înaltpreasfinţiei-voastre.
La examenul anual al seminarului, răspunzând tocmai la
materiile care, în clipa de faţă, mi-au adus cinstea
aprobării voastre, am ieşit al o sutălea nouăzeci şi
optulea.
— Ah! e favoritul părintelui Pirard, râse episcopul,
căutând spre marele vicar de Frilair; ar fi trebuit să ne
aşteptăm la asta; dar e un băiat sincer. Nu-i aşa, dragul
meu, adăugă el, adresându-se lui Julien, nu-i aşa că te-au
trezit din somn ca să te trimită aici?
— Aşa este, înaltpreasfinte. N-am ieşit din seminar
decât o dată în viaţa mea, ca să-i ajut părintelui Chas-
Bernard la împodobirea catedralei, în Joia verde.
— Optime, spuse episcopul, dumneata ai dovedit

71
Poem de Delphine Gay, pe care Stendhal îl recitase în numeroase
saloane (n.ed.fr.).
253
 Roşu şi Negru
atâta curaj, punând mănunchiul de pene pe baldachin? în
fiecare an, când trebuie pus, mă înfior de teamă să nu se
prăpădească o viaţă de om. Dragul meu, ai să ajungi
departe; dar nu vreau să-ţi stăvilesc viitorul, care va fi
strălucit, lăsându-te să mori de foame.
Şi, la porunca episcopului, fură aduşi biscuiţi şi vin de
Malaga, din care Julien gustă cu plăcere, şi cu atât mai
mult marele vicar de Frilair, care ştia că episcopului îl
place să vadă oamenii mâncând cu voie bună şi cu poftă.
Prelatul, din ce în ce mai mulţumit de felul cum îşi
petrecea sfârşitul serii, vorbi o clipă despre istoria
ecleziastică. Şi văzu că Julien nu pricepea o iotă. Atunci
trecu la starea morală a imperiului roman, sub domnia
împăraţilor din veacul lui Constantin72 Sfârşitul
păgânismului era însoţit de starea aceea de nelinişte şi de
îndoială care, în secolul al XIX-lea, mâhneşte minţile triste
şi plictisite. Episcopul băgă de seamă că Julien nu
cunoştea nici măcar numele lui Tacit.
Învăţăcelul îi răspunse cu nevinovăţie, spre mirarea
episcopului, că autorul acesta nu se găsea în biblioteca
seminarului.
— Asta mă bucură din toată inima, îi spuse episcopul,
vesel; aşa, mă scoţi din încurcătură: de zece minute mă
tot întreb cum să-ţi mulţumesc pentru seara pe care ai
ştiut să mi-o faci atât de plăcută şi, de bună seamă, într-
un fel cu totul neaşteptat. Nu nădăjduiam să găsesc un
învăţat într-un elev de-al seminarului meu. Deşi darul nu
e prea bisericesc, vreau să-ţi dăruiesc un Tacit.
Prelatul puse să i se aducă opt volume frumos legate
şi ţinu să scrie el însuşi, la începutul primului volum, o
dedicaţie în limba latină, pentru Julien Sorel. Episcopul se
fălea cu frumoasele lui cunoştinţe de limbă latină. Şi, în
cele din urmă, îi spuse cu un ton serios, care nu semăna

72
Referire la împăratul Constantin cel Mare (274-337), care prin
edictul de la Milan (313), a acordat libertate cultelor, deci şi
creştinismului.
254
Stendhal
deloc cu tonul de până atunci:
— Tinere, dacă ai să fii înţelept, vei avea într-o zi cea
mai bună parohie din dioceza mea, şi nu prea departe de
palatul meu episcopal. Dar trebuie să fii înţelept.
Julien, cu volumele în braţe, plecă de la episcopie,
foarte mirat, pe când suna miezul nopţii.
Înaltpreasfântul nu-i pomenise niciun cuvânt despre
părintele Pirard. Julien era mirat, mai ales, de politeţea
aleasă a sfinţiei-sale. Nici nu bănuise că putea să existe
atâta bună-cuviinţă în purtări, unită cu o demnitate atât
de firească. Şi contrastul îl izbi cu mai multă putere, când
dădu cu ochii pe posomoritul părinte Pirard, care îl
aştepta nerăbdător.
— Quid tibi dixerunt? (Ce ţi-au spus?) îi strigă el cu
glas tare, de cum îl zări.
Julien se bâlbâi puţin, încercând să traducă în latineşte
cuvintele episcopului.
— Vorbeşte franţuzeşte şi repetă-mi întocmai
cuvintele rostite de sfinţia-sa, fără să adaugi sau să
scurtezi nimic, îi spuse fostul director al seminarului, cu
vocea lui aspră şi cu felul lui grosolan de a se purta. Ce
dar ciudat din partea unui episcop către un tânăr
seminarist, spunea el răsfoind minunatul Tacit, a cărui
muchie aurită părea că-l îngrozeşte.
Băteau orele două când, după o dare de seamă foarte
amănunţită, îl îngădui elevului favorit să se ducă la
culcare.
— Lasă-mi primul volum din Tacit, cu dedicaţia sfinţiei-
sale episcopului, îi spuse el. Rândul acesta scris în
latineşte va fi paratrăsnetul care te va feri aici după
plecarea mea. Erit tibi, fili mi, succesor meus tanquam
leo quaerens quem devoret. (Căci pentru tine, fiul meu,
cel ce-mi va urma va fi ca un leu furios care încearcă să
te înghită.)
A doua zi dimineaţă, lui Julien i se păru ciudat felul
cum îl vorbeau colegii săi. El se arată şi mai rezervat

255
 Roşu şi Negru
decât de obicei. „Asta-i urmarea demisiei părintelui
Pirard, îşi zise el. Au aflat toţi despre ea, şi eu trec drept
favoritul lui. Pesemne că există şi o urmă de jignire în
purtările lor.” Dar el nu putu s-o descopere. Dimpotrivă,
nu văzu pic de ură în privirile tuturor celor întâlniţi de-a
lungul dormitoarelor. „Ce-o fi asta? O capcană, nici vorbă.
Să fiu cu ochii în patru.” În cele din urmă, micul
seminarist din Verrières îi spuse râzând:
— Cornelii Taciti opera omnia (operele complete ale lui
Tacit).
La auzul acestor cuvinte, seminariştii se grăbiră, care
mai de care, să-l felicite pe Julien, nu numai pentru
măreţul dar primit de la înaltpreasfântul, dar şi pentru
convorbirea de două ore cu care fusese cinstit. Se
cunoşteau până şi cele mai mici amănunte. Din clipa
aceea, nu mai avu ce să-şi dorească; toţi încercau să-i fie
curtenitori în modul cel mai josnic cu putinţă; părintele
Castanède, care chiar în ajun îl repezise fără pic de
ruşine, veni să-l îmbrăţişeze şi să-l poftească la masă.
Printr-o ciudăţenie a firii lui Julien, neobrăzarea
fiinţelor acestora grosolane îl necăjise tare mult; iar
josnicia lor îl pricinuia dezgust şi niciun fel de plăcere.
Pe la amiază, părintele Pirard îşi părăsi elevii, după ce
le ţinu o cuvântare scurtă, dar severă:
— Vreţi să vă bucuraţi de onorurile lumeşti, le spuse
el, de toate avantajele sociale, de plăcerea de a le
porunci altora, de a vă bate joc de legi şi de a nu fi
pedepsiţi, oricât aţi călca în picioare totul? Sau năzuiţi la
mântuirea veşnică? Cei mai neştiutori dintre voi n-au
decât să deschidă ochii ca să deosebească cele două căi.
De-abia ieşi pe poartă, că iezuiţii habotnici se şi
grăbiră să cânte un Te Deum în capela seminarului.
Nimeni nu luă în serios cuvântarea fostului director. „E
amărât că a fost destituit”, spuneau toţi. Niciun
seminarist nu avu naivitatea să creadă în demisia de
bunăvoie dintr-un post prin care avea atâtea legături cu

256
Stendhal
tot soiul de mari furnizori.
Părintele Pirard se instala în cel mai frumos han din
Besançon; şi, pretextând nişte treburi pe care nu le avea,
rămase acolo două zile.
Episcopul îl poftise la masă; şi, ca să glumească pe
socoteala marelui vicar de Frilair, căută să-l cinstească în
mod deosebit. Tocmai luau desertul când sosi de la Paris
ciudata veste că părintele Pirard fusese numit în
minunata parohie din N…, la patru leghe de capitală.
Bunul prelat îl felicită din toată inima. Văzu, în toată
socoteala asta, un joc izbutit, care îl înveseli şi-l făcu să
aibă o părere mai înaltă despre dibăcia părintelui Pirard. Îl
dădu un certificat excelent în latineşte şi-i închise gura
marelui vicar de Frilair când acesta îşi îngădui să-l
dojenească.
Seara, înaltpreasfântul îşi strămută admiraţia în casa
marchizei de Rubempré. Noutatea a fost mare pentru
toată societatea aleasă din Besançon; se făcură tot felul
de presupuneri în legătură cu favoarea aceasta
neobişnuită. Unii îl şi vedeau episcop pe părintele Pirard.
Cei mai isteţi îl crezură pe domnul de La Mole ministru şi-
şi îngăduiră, în ziua aceea, să râdă de aerele pline de fală
pe care şi le dădea în lume marele vicar de Frilair.
A doua zi dimineaţa, pe străzi, lumea aproape că se
ţinea după părintele Pirard, iar negustorii ieşiră în faţa
dughenelor când el se duse să stea de vorbă cu
judecătorii marchizului. Pentru prima oară, judecătorii îl
primiră cu politeţe. Severul jansenist, indignat de tot ce
vedea, ţinu o lungă consfătuire cu avocaţii aleşi pentru
marchizul de La Mole, apoi plecă la Paris. Dar avu
slăbiciunea să le spună celor doi sau trei prieteni din
colegiu, care îl însoţiseră până la caleaşca şi admirau
armoariile zugrăvite pe ea că, după ce condusese
seminarul vreme de cincisprezece ani, părăsea oraşul
numai cu cinci sute douăzeci de franci economisiţi.
Prietenii îl îmbrăţişară cu lacrimi în ochi şi-şi spuseră între

257
 Roşu şi Negru
ei: „Bietul părinte, ar fi putut să se lipsească de minciuna
asta; aşa, e prea de râs.”
Oamenii de rând, orbiţi de patima banului, nu puteau
înţelege că numai în sinceritatea lui găsise părintele
Pirard puterea trebuincioasă să lupte şase ani împotriva
Mariei Alacoque73, împotriva congregaţiei Sacré-Coeur, a
iezuiţilor şi a episcopului său.

73
Marie Alacaque (1647-1690), călugăriţă din congregaţia Sacré-Coeur.
258
Stendhal

Capitolul XXX
Un ambiţios

Azi nu mai există decât o singură

nobleţe, aceea a titlului de duce;
marchiz, e ridicol să fii; dar la auzul
cuvântului duce, toţi oamenii
întorc capul.
EDINBURGH REVIEW74

MARCHIZUL DE LA MOLE ÎL PRIMI pe

părintele Pirard fără vreunul din micile mofturi ale marilor
seniori, atât de politicoase, dar atât de neobrăzate pentru
cine le înţelege. Ar fi însemnat vreme pierdută şi
marchizul era prea ocupat cu treburi importante ca să
mai aibă vreme de pierdut.
De şase luni de zile se străduia să-l convingă pe rege
şi, totodată, să convingă naţiunea despre necesitatea
acceptării unui anumit guvern; drept recunoştinţă, ar fi
primit titlul de duce.
Marchizul îl cerea zadarnic, de ani de zile, avocatului
său din Besançon, o situaţie limpede şi precisă asupra
procesului din Franche-Comté. Dar cum ar fi putut să-l
lămurească celebrul avocat într-un proces din care nici el
nu înţelegea nimic?
Hârtiuţa dată de părintele Pirard lămurea totul.
— Dragă părinte, îi spuse marchizul după ce isprăvi, în

74
Publicaţie engleză de orientare liberală, a apărat din 1802 până în
1929.
259
 Roşu şi Negru
mai puţin de cinci minute, toate formulele de politeţe şi
întrebările asupra chestiunilor personale, dragă părinte, în
mijlocul aşa-zisei mele prosperităţi, îmi lipseşte timpul de
a mă ocupa serios de două lucruşoare, altminteri destul
de importante: familia şi afacerile. În linii generale, mă
îngrijesc de soarta familiei şi vreau s-o fac cât mai
strălucitoare; dar mă îngrijesc şi de propriile mele plăceri,
care trebuie să aibă neapărat întâietate, cel puţin după
părerea mea, adăugă el citind mirarea în ochii preotului.
Deşi un om inteligent, preotul se minuna văzând un
bătrân care vorbea atât de făţiş despre plăcerile lui.
— Oameni care să muncească există, nici vorbă, la
Paris, continuă marele senior; dar s-au cocoţat toţi la
etajul cinci; şi de cum mă apropii de vreunul, îşi şi la
locuinţa la etajul al doilea, iar nevastă*sa îşi fixează zi de
primit oaspeţi; prin urmare adio muncă, adio alte
strădanii decât acelea de a părea om de lume. Asta le e
singura grijă de cum îşi fac rost de pâine. Pentru
procesele mele, ba, la drept vorbind, pentru fiecare
proces luat în parte, am avocaţi care se spetesc; unul mi-
a murit mai alaltăieri de o boală de piept. Dar pentru
afacerile mele, în general, mă crezi oare, părinte, că de
trei ani mi-am pierdut nădejdea să mai găsesc un om
care, în timp ce scrie pentru mine, să-şi dea osteneala să
se gândească puţin la ce face? De altfel, toate astea nu
sunt decât o introducere. Pe dumneata te stimez şi, aş
îndrăzni să adaug, deşi te văd pentru prima oară, că îmi
eşti drag. Vrei să-mi fii secretar, cu opt mii de franci anual
sau chiar şaisprezece mii? De câştigat, tot eu aş câştiga,
ţi-o jur; şi m-aş îngriji să-ţi păstrez parohia pentru ziua
când nu ne-am mai înţelege.
Părintele Pirard refuză; dar, spre sfârşitul discuţiei,
încurcătura în care îl vedea pe marchiz îl dădu o idee:
— Am lăsat în fundul seminarului un biet tânăr care,
dacă nu greşesc, va fi rău persecutat. Dacă era un simplu

260
Stendhal
călugăr, s-ar fi aflat de mult in pace75. Până acum, tânărul
acesta nu ştie decât latina şi Sfintele Scripturi; dar nu-i
deloc imposibil să vădească într-o bună zi mari însuşiri, fie
ca predicator, fie ca duhovnic. Nu ştii ce va face; dar are
focul sacru şi poate să ajungă departe. Mă gândeam să-l
dau episcopului nostru, dacă am fi avut vreodată unul
care să vă semene puţin la felul de a privi oamenii şi
treburile.
— De unde e tânărul dumitale?
— E fiul unui cherestegiu din munţii noştri, dar l-aş
crede mai degrabă copilul din flori al vreunui bogătaş. Am
văzut că a primit o scrisoare anonimă sau pseudo-
anonimă cu un cec de cinci sute de franci în ea.
— Ah, e Julien Sorel, spuse marchizul.
— De unde ştiţi cum îl cheamă? se miră preotul. Şi,
cum roşise din pricina întrebării:
— Asta n-am să ţi-o spun niciodată, îi răspunse
marchizul.
— Ei bine, urmă preotul, puteţi încerca să vi-l faceţi
secretar; e un tânăr energic şi inteligent; într-un cuvânt,
merită să încercaţi.
— De ce nu? se învoi marchizul. Dar nădăjduiesc că
nu-i în stare să se lase mituit de prefectul poliţiei sau de
altcineva, ca să fie iscoadă în casa mea? Atâta aş avea
împotrivă.
După ce părintele Pirard îl linişti în privinţa aceasta,
marchizul luă o hârtie de o mie de franci.
— Trimite-i banii aceştia de drum lui Julien Sorel;
spune-i să vină la mine.
— Se cunoaşte că locuiţi la Paris, zise preotul. Nu ştiţi
ce tiranie apasă asupra noastră, a bieţilor provinciali, şi
mai ales asupra preoţilor care nu se au bine cu iezuiţii. N-
au să-i dea drumul lui Julien Sorel, ba chiar au să
găsească motivele cele mai iscusite, au să-mi răspundă
că e bolnav, că scrisorile s-or fi pierdut la poştă etc, etc.
75
Temniţă în mănăstirile catolice.
261
 Roşu şi Negru
— Voi lua zilele acestea o scrisoare din partea
ministrului către episcop, hotărî marchizul.
— Uitam o măsură de prevedere, continuă preotul;
tânărul, deşi e dintr-o familie de rând, are o inimă nobilă
şi n-ar avea niciun rost dacă i-aţi jigni orgoliul; s-ar prosti
pur şi simplu.
— Asta îmi place, spuse marchizul; am să-l fac colegul
fiului meu. E de ajuns atâta?
Peste câtăva vreme, Julien primi o scrisoare cu o
scriere necunoscută şi purtând ştampila poştei din
Châlon; în ea găsi un mandat pentru ridicarea banilor de
la un negustor din Besançon şi înştiinţarea să vină
imediat la Paris. Scrisoarea era semnată cu un nume
fictiv, dar deschizând-o Julien tresări; o frunză căzu la
picioare, acesta era semnul stabilit cu părintele Pirard.
Nu trecu niciun ceas de la primirea scrisorii şi Julien fu
chemat la episcopie, unde se pomeni întâmpinat cu o
bunătate de-a dreptul părintească. Citându-i din Horaţiu,
episcopul îl aduse, asupra înaltei situaţii care îi era
hărăzită la Paris, laude foarte iscusite, dar, drept
mulţumire, acestea aşteptau explicaţii. Julien nu putu să
spună nimic, întâi de toate fiindcă nu ştia nimic, şi înalt-
preasfântul căpătă multă stimă pentru el. Unul dintre
preoţii mărunţi ai episcopiei îl scrise primarului, care se
grăbi să aducă el însuşi un paşaport semnat, dar cu
numele călătorului lăsat în alb.
Înainte de miezul nopţii, Julien se afla la Fouqué, a
cărui minte aşezată mai mult se miră decât se arătă
încântată de viitorul ce părea că-l aşteaptă pe prietenul
său.
— Până la urmă, ai să capeţi vreo slujbă de-a
ocârmuirii şi ea te va sili să faci un lucru pentru care
ziarele te vor ocări zdravăn, îi spuse alegătorul liberal. Şi,
datorită acestei ruşini, voi afla veşti despre tine.
Aminteşte-ţi că, vorbind chiar din punct de vedere
bănesc, tot e mai bine să câştigi o sută de ludovici într-un

262
Stendhal
negoţ sănătos de lemn, al căror stăpân eşti, decât să
primeşti patru mii de franci de la ocârmuire, fie şi a
regelui Somolon.
Julien nu văzu în vorbele lui decât îngustimea de
minte a unui burghez de la ţară. El avea să apară, în
sfârşit pe arena faptelor de seamă. Fericirea de a merge
la Paris, unde îşi închipuia că sunt numai oameni foarte
intriganţi, foarte ipocriţi, dar la fel de politicoşi ca
episcopul de Besançon şi ca episcopul de Agde, făcea să
pălească orice altceva în ochii lui. I se înfăţişă prietenului
său ca un om lipsit de puterea de a dispune de el însuşi
din pricina scrisorii părintelui Pirard.
A doua zi către amiază, când ajunse la Verrières, se
simţea omul cel mai fericit din lume; nădăjduia s-o revadă
pe doamna de Rénal. Se duse mai întâi la primul său
ocrotitor, părintele Chélan. Dar fu întâmpinat cu
deosebită răceală.
— Crezi că-mi eşti cumva îndatorat? îi vorbi părintele
Chélan, fără să-i răspundă la salut. Ai să iei masa cu mine
şi, cât mâncăm, voi trimite să ţi se închirieze un cal; apoi
vei părăsi oraşul fără să dai ochii cu nimeni.
— A asculta înseamnă a te supune, îi răspunse Julien
ca un seminarist get-beget; şi nu mai fu vorba decât
despre teologie şi despre frumosul grai latinesc.
După-masă Julien încalecă, merse o leghe, apoi, zărind
un crâng şi nefiind nimeni în preajmă ca să-l poată vedea,
se afundă în desiş. Pe înserat, trimise calul înapoi. Mai
târziu, intră la un ţăran care se învoi să-i vândă o scară si
să i-o ducă până la păduricea de deasupra DRUMULUI
CREDINŢEI din Verrières.
— Sunt un biet nesupus la încorporare… sau un
contrabandist, îi spuse ţăranul, luându-şi rămas bun de la
el, dar ce-are a face! Scara e bine plătită, şi eu însumi am
trecut prin ceasuri grele în viaţa mea.
Era întuneric beznă. Pe la unu din noapte, Julien, cu
scara la spinare, intră în Verrières. Coborî cât putu mai

263
 Roşu şi Negru
degrabă în albia torentului care străbătea minunatele
grădini ale domnului de Rénal la o adâncime de peste trei
metri, printre două ziduri. Apoi urcă lesne cu scara. „Cum
au să mă primească dulăii de pază?” se întrebă el. Acesta
era lucrul cel mai de seamă. Dulăii lătrară şi se năpustiră
asupra lui, dar Julien fluieră şi ei începură să se gudure.
Urcând apoi din terasă în terasă, deşi toate porţile
erau închise, izbuti cu uşurinţă să ajungă sub fereastra
odăii de dormit a doamnei de Rénal. Încăperea aceasta, în
partea dinspre grădină, abia dacă e ridicată cu vreo trei
metri de la pământ.
Jaluzelele aveau o mică deschizătură în formă de
inimă, pe care Julien o cunoştea prea bine. Spre marea lui
mâhnire, deschizătura nu era luminată dinăuntru de
lumina vreunei candele.
„Doamne! îşi spuse el; te pomeneşti că în noaptea
asta doamna de Rénal nu-i în camera ei! Unde s-o fi
culcat? Familia e, totuşi la Verrières, fiindcă am găsit
câinii; dar aş putea să nimeresc, în odaia asta fără
lumină, peste domnul de Rénal sau peste vreun străin, şi-
atunci să te ţii tărăboi!”
Cel mai cuminte lucru ar fi fost să se întoarcă; dar de
o asemenea ispravă i-ar fi fost silă lui Julien. „Dacă dau
peste un străin, fug cât pot şi-mi las scara amanet; dar
dacă e ea, ce primire mă aşteaptă? A cuprins-o căinţa şi
evlavia cea mai adâncă, nici vorbă, dar, oricum, tot îşi
mai aminteşte un pic de mine, de vreme ce mi-a scris.”
Gândul acesta îl îmboldi.
Cu inima tremurând, dar hotărât, totuşi, să moară sau
să o vadă, aruncă pietricele în jaluzea; niciun răspuns. Îşi
sprijini scara de fereastră şi ciocăni el însuşi, întâi
încetişor, apoi mai tare. „Oricât ar fi de întuneric, tot mă
pot pomeni cu un glonte”, îşi zise Julien. Gândul acesta îl
preschimbă isprava nebunească într-o faptă de curaj.
„Sau odaia e nelocuită în noaptea asta, gândi el, sau
oricine ar dormi aici s-a deşteptat acum. Aşa că nu mai

264
Stendhal
am de ce să mă feresc; trebuie doar să încerc să nu fiu
auzit de cei care dorm în celelalte odăi.”
Coborî, îşi propti scara de o jaluzea, se urcă iar şi,
trecându-şi mâna prin deschizătura în formă de inimă,
avu norocul să găsească destul de repede sârma legată
de ivărul care închidea jaluzeaua. Trase de sârmă şi, cu o
bucurie de nespus, simţi că jaluzeaua nu mai era prinsă şi
ceda la împingerea lui. „Trebuie să deschid cu încetul şi să
fac să mi se recunoască glasul.” Deschise jaluzeaua atâta
cât să-şi vâre capul şi şopti, de mai multe ori la rând:
„Sunt un prieten”.
Trăgând cu urechea, se încredinţa că nimic nu tulbura
tăcerea adâncă a încăperii. Da, lucru hotărât, nu exista
nici urmă de candelă, să pâlpâie măcar pe cămin; şi asta
era un semn cât se poate de rău.
„Păzeşte-te de puşcă!” Julien chibzui o clipă; apoi, cu
degetul, îndrăzni să ciocănească în geam: niciun răspuns.
Bătu mai tare. „Chiar dacă va fi nevoie să sparg geamul,
trebuie să sfârşesc odată.” Pe când bătea foarte tare, i se
păru că zăreşte, în beznă, un fel de nălucă albă care
străbătea încăperea. În sfârşit, îndoiala îl pieri, văzu o
umbră care părea că se apropie cu o încetineală de
nedescris. Şi, deodată, văzu un obraz rezemându-se de
geamul prin care se uita el.
Julien tresări şi se trase puţin înapoi. Dar bezna era
atât de adâncă, încât, chiar de la depărtarea aceasta, nu
putu să-şi dea seama dacă era doamna de Rénal. Se
temu de un prim strigăt de ajutor; auzea câinii dând
târcoale şi aproape mârâind la picioarele scării. „Sunt eu,
repetă el destul de tare, sunt un prieten!” Niciun răspuns;
năluca albă pierise. „îndură-te şi-mi deschide, trebuie să-
ţi vorbesc, sunt prea nefericit!” şi bătea atât de tare,
încât mai-mai să spargă geamul.
Se auzi un clinchet uşor; ivărul ferestrei ceda; Julien
împinse geamul şi sări sprinten în odaie.
Năluca albă se depărta de el; o prinse în braţe; era o

265
 Roşu şi Negru
femeie. Tot curajul îl pieri. „Dacă e ea, ce-o să-mi zică?” Şi
ce se întâmplă cu el când, după un uşor ţipăt, o
recunoscu pe doamna de Rénal?
O strânse în braţe; ea tremura, abia dacă avea putere
să-l îndepărteze.
— Nefericitule, ce faci?
Îi tremura glasul şi numai cu greu putu îngăima
cuvintele acestea. Julien îşi dădu limpede seama că era
cu adevărat indignată.
— Am venit să te văd, după paisprezece luni de crudă
despărţire.
— Lasă-mă, pleacă imediat. Ah, părinte Chélan, de ce
nu m-ai lăsat să-i scriu? Aş fi împiedicat grozăvia asta. Şi
îl respinse cu o putere într-adevăr de necrezut. Mă căiesc
de păcatul săvârşit; cerul s-a îndurat să mă lumineze,
repeta ea, cu vocea întretăiată de suspine. Pleacă! Du-te!
— După paisprezece luni de chin, fii sigură că n-am să
te părăsesc fără să-ţi vorbesc. Vreau să ştiu tot ce-ai
făcut. Ah! Te-am iubit destul ca să merit atâta încredere…
Vreau să stiu tot.
Fără voia ei, doamna de Rénal simţi că tonul lui
autoritar îl stăpâneşte inima.
Julien, care o ţinea cu patimă şi se împotrivea
încercărilor ei de a scăpa, încetă s-o mai strângă în braţe.
Lucrul acesta o mai linişti puţin pe doamna de Rénal.
— Mă duc să trag scara, spuse el, ca să nu ne dea de
gol dacă vreun servitor, trezit de zgomot, iese să
cerceteze ce se întâmplă.
— Dimpotrivă, pleacă, pleacă! i se răspunse cu
adevărată mânie. Ce-mi pasă de oameni? Dumnezeu
vede grozăvia la care mă supui şi El mă va pedepsi.
Abuzezi în mod laş de simţămintele pe care le-am avut
pentru dumneata, dar nu le mai am. Înţelegi, domnule
Julien?
El trăgea scara foarte încet, ca să nu facă zgomot.
— Soţul tău e în oraş? o întrebă, nu ca s-o înfrunte, ci

266
Stendhal
doar dintr-o veche obişnuinţă.
— Nu-mi mai vorbi aşa, pentru numele lui Dumnezeu,
sau îl chem pe soţul meu. Sunt destul de vinovată că nu
te-am alungat până acum, orice s-ar fi întâmplat. Mi-e
milă de dumneata, adăugă ea, încercând să-i rănească
orgoliul pe care i-l ştia atât de vulnerabil.
Refuzul acesta de a-l tutui, bruscheţea cu care tăia o
legătură atât de duioasă, şi în care el mai credea încă,
Împinseră până la nebunie înflăcărarea dragostei lui
Julien.
— Cum! e oare cu putinţă să nu mă mai iubeşti deloc?
îi spuse el cu una din acele porniri ale inimii, atât de greu
de ascultat cu sânge rece.
Ea nu-i răspunse; iar el plângea amar.
Cu adevărat, nu mai avea puterea să vorbească.
— Aşadar, sunt cu desăvârşire uitat de singura fiinţă
care m-a iubit vreodată! La ce bun să mai trăiesc de-aici
înainte?!
Tot curajul îl părăsise din clipa când nu se mai temea
că va da peste un bărbat; totul îl pierise din inimă, în
afară de dragoste.
Şi plânse multă vreme, în tăcere. Îl prinse mâna, ea
voi să şi-o tragă; şi totuşi, după ce se zbătu câtăva
vreme, i-o lăsă. Era o beznă de nepătruns; şi se aflau unul
lingă altul, aşezaţi pe patul doamnei de Rénal.
„Câtă deosebire faţă de ce-a fost acum paisprezece
luni!” gândi Julien; iar lacrimile se porniră şi mai
îmbelşugate. „Aşadar, absenţa nimiceşte toate
simţămintele omului!”
— Îndură-te şi spune-mi ce ţi s-a întâmplat, rosti în
sfârşit Julien, stingherit de tăcere şi cu un glas înecat de
lacrimi.
— Fără îndoială că rătăcirile mele erau cunoscute în
tot oraşul pe vremea plecării dumitale, răspunse doamna
de Rénal cu o voce aspră şi al cărei accent avea ceva
tăios şi mustrător pentru Julien. Ai făcut atâtea lucruri

267
 Roşu şi Negru
nechibzuite atunci!… După câtăva vreme, pe când eram
deznădăjduită, respectabilul părinte Chélan a venit să mă
vadă. Zadarnic s-a străduit, vreme îndelungată, să-mi
smulgă o mărturisire. Într-o zi, îl veni ideea să mă
conducă în biserica aceea din Dijon, unde mi-am făcut
prima confirmare întru credinţă. Acolo, el a îndrăznit să
vorbească cel dintâi… Doamna de Rénal izbucni în
lacrimi. Ce clipă de ruşine! Am mărturisit totul. Omul
acesta atât de bun a fost atât de îndurător încât nu m-a
strivit cu indignarea lui; s-a mâhnit şi el, laolaltă cu mine.
Pe atunci îţi scriam zilnic scrisori pe care nu îndrăzneam
să ţi le trimit; le ascundeam cu grijă şi, când eram prea
nefericită, mă încuiam în odaia mea şi le reciteam.
În sfârşit, i-am făgăduit părintelui Chélan că i le voi
da… Unele, scrise oarecum mai prudent, ţi le trimisesem;
dar nu mi-ai răspuns la niciuna!
— Niciodată, îţi jur, n-am primit nicio scrisoare de la
tine, la seminar.
— Doamne, oare cine le-o fi oprit?
— Închipuie-ţi chinul meu; înainte de ziua când te-am
văzut la catedrală, nici nu ştiam dacă mai trăieşti sau nu.
— Dumnezeu s-a milostivit să mă facă să înţeleg cât
păcătuisem faţă de el, faţă de copii, faţă de soţul meu,
urmă doamna de Rénal. El nu m-a iubit niciodată cum
credeam atunci că mă iubeşti dumneata…
Julien o cuprinse în braţe, într-adevăr fără niciun gând,
şi scos din minţi. Dar doamna de Rénal îl îndepărtă si
continuă cu destulă tărie:
— Respectabilul meu prieten, părintele Chélan, m-a
făcut să înţeleg că, măritându-mă cu domnul de Rénal, lui
îl datoram toate simţămintele, chiar cele pe care nu le
cunoscusem şi nu le avusesem niciodată înaintea unei
legături nefericite… De când am jertfit scrisorile acelea
care îmi erau atât de scumpe, viaţa mi s-a scurs, dacă nu
fericită, cel puţin destul de liniştită… N-o tulbura; fii
prietenul meu… cel mai bun dintre prieteni. Julien îl

268
Stendhal
acoperi mâinile cu sărutări; doamna de Rénal simţi că el
mai plânge încă. Nu plânge, mă mâhneşte atât… Spune-
mi şi dumneata ce-ai făcut. Julien nu putea vorbi. Vreau
să ştiu ce viaţă ai dus la seminar, repetă ea; apoi, ai să
pleci.
Fără să se gândească la ce povestea, Julien îl vorbi de
intrigile şi de invidiile fără număr de care se lovise la
început, apoi despre viaţa mai liniştită, de când fusese
numit repetitor.
— Şi atunci, adăugă el, această lungă tăcere avea
rostul, fără îndoială, să mă facă să înţeleg ceea ce văd
prea bine acum, că nu mă mai iubeşti şi că ţi-am devenit
indiferent…
Doamna de Rénal îl strânse mâinile. Şi atunci, mi-ai
trimis cei cinci sute de franci.
— Eu? Niciodată! spuse doamna de Rénal.
— Era o scrisoare cu ştampila poştei din Paris,
semnată Paul Sorel, ca să înlăture orice bănuială.
Se iscă o mică discuţie asupra originii posibile a
acestei scrisori. Situaţia morală se schimbă. Fără să-şi dea
seama, doamna de Rénal şi Julien părăsiseră tonul
solemn; acum vorbeau ca nişte prieteni dragi. Nu se
vedeau unul pe altul, atât era de întuneric, dar sunetul
glasului spunea tot. Julien îşi petrecu braţul pe după
mijlocul iubitei sale: gestul acesta era plin de primejdii. Ea
încercă să-i îndepărteze braţul, dar Julien, cu destulă
dibăcie, îl atrase atenţia, în clipa aceea, asupra unui
punct interesant din povestirea lui. Braţul fu ca şi uitat şi
rămase acolo unde se afla.
După numeroase presupuneri asupra trimiţătorului
scrisorii cu cinci sute de franci, Julien începuse să-şi
depene mai departe povestea; devenea ceva mai stăpân
pe sine vorbind despre viaţa trecută, care, pe lângă ceea
ce i se întâmpla acum, îl interesa atât de puţin. Întreaga
atenţie i se fixă asupra felului cum avea să-şi sfârşească
vizita.

269
 Roşu şi Negru
— Ai să pleci, i se repeta din când în când, cu glas
tăios.
„Ce ruşine pentru mine, dacă voi fi dat afară!
Remuşcarea o să-mi învenineze sufletul toată viaţa, îşi
spunea Julien. Şi ea n-o să-mi mai scrie niciodată!
Dumnezeu ştie când am să mă mai întorc aici!” Din clipa
aceea, tot ce era bun şi blând pieri repede din inima lui
Julien. Stând lângă femeia adorată, aproape strângând-o
în braţe, în odaia aceasta unde fusese atât de fericit, în
mijlocul unei bezne adânci, simţind foarte limpede că de
câtva timp iubita lui plângea, dându-şi seama, după cum
îl tresăltau sânii, că ea suspină, Julien avu nenorocirea să
devină rece şi calculat, aproape la fel de calculat şi de
rece ca atunci când, în curtea seminarului, se vedea ţinta
vreunei glume proaste din partea cine ştie cărui coleg mai
voinic decât el. Julien îşi prelungea povestirea şi vorbea
despre viaţa nefericită pe care o trăise de la plecarea din
Verrières. „Aşadar, îşi spunea doamna de Rénal, după o
absenţă de un an, lipsit aproape cu totul de veşti din
partea mea, în timp ce eu îl uitam, el nu se gândea decât
la zilele fericite pe care le trăise la Vergy.” Suspinele îl
deveniră şi mai amare. Julien văzu că povestirea lui dă
roade. Pricepu că trebuia să folosească ultima armă: trecu
repede la scrisoarea primită din Paris.
— Mi-am luat rămas bun de la înaltpreasfinţitul
episcop…
— Cum, nu te mai întorci la Besançon? Ne părăseşti
pentru totdeauna?
— Da, răspunse Julien, cu glas hotărât; da, părăsesc
nişte locuri unde am fost dat uitării chiar de către aceia
pe care i-am iubit cel mai mult în viaţă; le părăsesc şi n-
am să le mai văd niciodată. Plec la Paris…
— Pleci la Paris? strigă destul de tare doamna de
Rénal.
Glasul îi era aproape sugrumat de lacrimi şi arăta cât
de adânc e tulburată. Julien avea nevoie de încurajarea

270
Stendhal
aceasta: se pregătea să încerce un pas care ar fi putut să
întoarcă totul împotriva lui; şi, înainte ca ea să strige,
nevăzând din pricina beznei, habar n-avea ce efect
izbutise să obţină. Acum, nu mai şovăi; teama de
remuşcări îl îndemna să fie pe deplin stăpân asupra lui; şi
adăugă rece, ridicându-se:
— Da, doamnă, te părăsesc pentru totdeauna, fii
fericită, adio!
Se îndreptă spre fereastră; întinse mâna s-o deschidă.
Doamna de Rénal se repezi spre el şi i se aruncă în braţe.
Astfel, după o discuţie de trei ore, Julien dobândi ceea
ce dorise cu atâta patimă în timpul celor două ore de la
început. Dacă s-ar fi petrecut mai curând, reîntoarcerea la
simţăminte duioase, uitarea remuşcărilor din partea
doamnei de Rénal ar fi însemnai fericire divină; dar
dobândite astfel, prin iscusinţă, ele nu însemnară decât
plăcere. Julien ţinu cu tot dinadinsul, împotriva
stăruinţelor iubitei sale, să aprindă candela.
— Aşadar, vrei să nu-mi rămână nicio amintire că te-
am revăzut! îi spuse el. Dragostea, care fără îndoială că
sălăşluieşte în ochii aceştia fermecători, vrei să fie
pierdută pentru mine? Albeaţa mâinii acesteia frumoase
vrei să n-o văd, deci? Gândeşte-te că te părăsesc pentru
vreme îndelungată, poate!
Doamna de Rénal nu se mai putea împotrivi gândului
acestuia care o făcu să izbucnească în plâns. Dar zorile
începeau să scoată la iveală trunchiurile brazilor pe
munţi, la răsărit de Verrières. În loc să plece, Julien, beat
de voluptate, îl ceru doamnei de Rénal să rămână toată
ziua ascuns în odaia ei şi să n-o părăsească decât
noaptea următoare.
— De ce nu? răspunse ea. Acum, când am devenit iar
o păcătoasă, nu mai am niciun pic de respect faţă de
mine; de data asta, păcatul m-a nenorocit pe veci. Şi îl
strânse pe Julien la piept. Soţul meu nu mai e cum îl ştii, e
bănuitor. Crede că l-am păcălit în toată povestea asta şi

271
 Roşu şi Negru
se arată foarte pornit împotriva mea. Dacă aude cel mai
mic zgomot, sunt pierdută, mă va alunga ca pe o
nemernică ce sunt.
— Ah, iată o frază de-a părintelui Chélan, spuse Julien.
Tu nu mi-ai fi vorbit niciodată aşa, înainte de despărţirea
aceea crudă, când am plecat la seminar; pe atunci mă
iubeai!
Julien fu răsplătit pentru sângele rece cu care rostise
cuvintele acestea: îşi văzu iubita uitând, cât ai clipi,
primejdia pricinuită de prezenţa soţului, pentru a se gândi
la primejdia şi mai mare de a-l vedea pe Julien îndoindu-
se de iubirea ei. Zorile se apropiau cu paşi tot mai repezi
şi luminau din plin odaia; Julien regăsi toate voluptăţile
orgoliului când putu s-o revadă, în braţele lui şi aproape la
picioarele lui, pe femeia aceasta încântătoare, singura pe
care o iubise şi care, cu câteva ore mai înainte, era
cuprinsă toată de spaimă faţă de un Dumnezeu cumplit şi
de dragoste pentru îndatoririle ei. Hotărârile întărite
printr-un an de cuminţenie statornică se spulberaseră în
faţa îndrăznelii lui.
Curând se auziră zgomote prin casă; un gând care nu-i
trecuse până atunci prin minte veni s-o tulbure pe
doamna de Rénal.
— Ticăloasa de Élisa o să intre aici. Ce ne facem cu
scara asta cât toate zilele? îi spuse ea lui Julien. Unde s-o
ascundem? Am s-o duc în pod, exclamă ea deodată,
cuprinsă de un fel de voioşie neaşteptată.
— Dar va trebui să treci prin camera servitorului, se
miră Julien.
— Am să las scara pe coridor, am să chem servitorul şi
am să-i dau vreo treabă de făcut.
— Gândeşte-te să pregăteşti o explicaţie dacă
servitorul, trecând prin faţa scării, pe coridor, o va vedea
cumva.
— Da, îngerul meu, spuse doamna de Rénal dându-i o
sărutare. Tu vezi de ai grijă să te ascunzi repede sub pat

272
Stendhal
dacă, în lipsa mea, intră Élisa aici.
Julien se miră de veselia asta neaşteptată. „Aşadar, îşi
zise el, apropierea unei primejdii materiale, în loc s-o
tulbure, dimpotrivă, o înveseleşte, fiindcă îşi uită
remuşcările! Femeie cu adevărat superioară! Ah! Iată o
inimă căreia te poţi mândri să-i fii stăpân!” Julien era
încântat.
Doamna de Rénal luă scara; se vedea cât de colo că e
prea grea pentru ea. Julien se pregătea s-o ajute; îl
admira talia zveltă, care părea atât de firavă, când,
deodată, fără niciun ajutor, ea apucă scara şi o ridică de
parcă ar fi fost un scaun. O duse repede prin coridorul
etajului al treilea şi o culcă de-a lungul peretelui. Apoi
chemă servitorul şi, ca să-i lase timp să se îmbrace, se
urcă în hulubărie. Peste cinci minute, când se întoarse pe
coridor, nu mai găsi scara. Ce se întâmplase cu ea? Dacă
Julien nu s-ar fi aflat în casă, puţin i-ar fi păsat. Dar dacă,
în clipa aceea, soţul ei dădea cu ochii de scară?…
Urmările puteau fi teribile. Doamna de Rénal alergă
pretutindeni. In sfârşit, descoperi scara sub acoperiş,
unde servitorul o cărase şi chiar o ascunsese. Întâmplarea
era neobişnuită; altă dată i-ar fi dat de gândit.
„Ce-mi pasă de ce-o să se întâmple peste douăzeci şi
patru de ore, când Julien va fi plecat? îşi spuse ea. Pentru
mine nu va fi atunci oare lotul numai groază şi
remuşcare?”
Îi trecea vag, prin minte, gândul de a sfârşi cu viaţa,
dar ce-are a face! După o despărţire pe care o crezuse
veşnică, Julien îl fusese redat, îl revăzuse, şi ceea ce
făcuse el ca să ajungă până la ea dovedea atâta iubire!
Istorisindu-i lui Julien întâmplarea cu scara:
— Ce-am să-i răspund soţului meu, dacă servitorul îl
povesteşte că a găsit scara? Şi se gândi o clipă: o să le
trebuiască douăzeci şi patru de ore ca să-l dibuiască pe
ţăranul care ţi-a vândut-o. Apoi, aruncându-se în braţele
lui Julien şi strângându-l cu o mişcare convulsivă: Ah! să

273
 Roşu şi Negru
mor, să mor aşa! strigă ea, acoperindu-l cu sărutări. Dar
ţie trebuie să-ţi fie tare foame, adăugă, râzând.
— Vino; mai întâi am să te ascund în odaia doamnei
Derville, care e totdeauna încuiată cu cheia. Ea se duse
să stea de pază la celălalt capăt al coridorului, iar Julien
trecu în goană. Nu cumva să deschizi, dacă bate cineva la
uşă, îi spuse ea încuindu-l cu cheia; în orice caz, n-o să fie
decât o glumă a copiilor, făcută în joacă.
— Trimite-i în grădină, sub fereastră, spuse Julien, ca
să am bucuria să-i văd; şi fă-i să vorbească.
— Da, da, strigă doamna de Rénal, depărtându-se.
Se întoarse curând, aducând portocale, biscuiţi şi o
sticlă cu vin de Malaga; îl fusese cu neputinţă să fure
pâine.
— Ce face soţul tău? întrebă Julien.
— Scrie planuri pentru învoiala cu ţăranii.
Dar sunase ora opt şi în casă era forfotă. Dacă
doamna de Rénal n-ar fi fost văzută, ar fi fost căutată
pretutindeni; fu nevoită să-l părăsească. Curând, se
întoarse, neţinând seama de primejdie: îl aducea o
ceaşcă de cafea. Tremura ca nu cumva Julien să moară de
foame. După-masă, reuşi să-i ducă pe copii sub fereastra
odăii doamnei Derville. Julien găsi că au crescut mult, dar
căpătaseră un aer comun, sau mai degrabă îşi schimbase
el părerile.
Doamna de Rénal le vorbi despre Julien. Cel mai mare
răspunse prietenos şi arătă că-i părea rău după fostul lor
preceptor, dar cei mai mici aproape îl uitaseră.
În dimineaţa aceea, domnul de Rénal nu plecă de
acasă; urca şi cobora întruna scările, tocmindu-se cu
ţăranii, cărora le vindea recolta de cartofi. Până la prânz,
doamna de Rénal nu găsi nicio clipă liberă pentru
prizonierul ei. După ce masa fu anunţată şi servită, se
gândi să fure pentru el o farfurie cu supă caldă. Cum se
apropia fără zgomot de uşa odăii în care se afla Julien,
ducând cu grijă farfuria, se pomeni faţă în faţă cu

274
Stendhal
servitorul care ascunsese scara de dimineaţă. În clipa
aceea, el înainta, tot fără zgomot, de-a lungul coridorului,
căutând parcă să tragă cu urechea. Pesemne că Julien
umblase fără să la seama. Servitorul se depărta, cam
ruşinat. Doamna de Rénal intră plină de curaj la Julien;
întâlnirea cu servitorul îl sperie.
— Ţi-e frică, îi spuse ea; eu aş înfrunta toate
primejdiile din lume fără să clipesc. Nu mă tem decât de
un lucru: de momentul când voi rămâne singură, după
plecarea ta. Şi îl părăsi în fugă.
— Ah, îşi spuse Julien cu înflăcărare, remuşcarea e
singura primejdie de care se teme sufletul acesta
minunat!
În sfârşit, veni seara. Domnul de Rénal plecă la
Cazino.
Doamna de Rénal îi spusese că are o durere de cap
îngrozitoare şi se retrase în odaia ei, unde se grăbi să
scape de Élisa, după care se sculă repede de tot, ca să-i
deschidă lui Julien.
Se nimeri însă ca lui să-i fie, într-adevăr, grozav de
foame. Doamna de Rénal se duse în cămară să aducă
pâine. Julien auzi un ţipăt. Doamna de Rénal se întoarse şi
îl povesti că, pe când intra în cămară, pe întuneric,
apropiindu-se de un dulap în care se păstra pâinea, şi
întinzând mâna, atinsese un braţ de femeie. Era Élisa. Ea
scosese ţipătul auzit de Julien.
— Ce făcea acolo?
— Fura dulceţuri, sau mai degrabă ne pândea, spuse
doamna de Rénal, cu cea mai desăvârşită nepăsare. Din
fericire, am găsit un pateu şi o pâine mare.
— Dar acolo ce ai? o întrebă el, arătându-i buzunarele
şorţului.
Doamna de Rénal uitase că, încă de la masă, şi le
umpluse cu pâine.
Julien o strânse în braţe cu patima cea mai arzătoare;
niciodată nu i se păruse atât de frumoasă. „Chiar la Paris,

275
 Roşu şi Negru
îşi spunea el încurcat, n-aş putea să întâlnesc un caracter
mai ales.” Avea toată stângăcia unei femei puţin
obişnuite cu asemenea griji şi, în acelaşi timp, curajul
unei fiinţe care nu se teme decât de primejdii de altă
natură şi cu mult mai cumplite.
Pe când Julien înfuleca cu poftă, iar iubita lui făcea
glume pe seama mesei cam frugale, căci îi era groază să
vorbească serios, uşa odăii fu zgâlţâită cu putere. Era
domnul de Rénal.
— De ce te-ai încuiat? îi strigă el.
Julien abia avu vreme să se vâre sub canapea.
— Cum?! eşti îmbrăcată? spuse domnul de Rénal
intrând; mănânci şi ţi-ai încuiat uşa cu cheia?
Într-o zi obişnuită, întrebarea aceasta, pusă cu toată
uscăciunea conjugală, ar fi tulburat-o pe doamna de
Rénal, dar acum simţea că soţul ei n-avea decât să se
aplece un pic ca să dea cu ochii de Julien; căci domnul de
Rénal se aşezase pe scaunul unde stătuse Julien cu un
minut mai înainte, chiar în faţa canapelei.
Durerea de cap servi drept scuză la toate. În timp ce
domnul de Rénal, la rândul lui, îl povesti pe larg toate
amănuntele partidei pe care o câştigase la biliardul
Cazinoului — „o partidă de nouăsprezece franci, pe
cinstea mea!” adăugă el — doamna de Rénal zări pe
scaun, la trei paşi în faţa lor, pălăria lui Julien. Devenind şi
mai calmă, începu să se dezbrace şi, într-o clipă, trecând
repede prin spatele soţului, zvârli o rochie pe scaunul cu
pălăria.
Domnul de Rénal plecă, în sfârşit. Ea îl rugă pe Julien
să reînceapă povestea vieţii lui din seminar. „Ieri nu te-
am ascultat; în timp ce tu vorbeai, mă gândeam cum să-
mi fac curaj să te alung.”
Doamna de Rénal era nechibzuinţa însăşi. Vorbea cu
glas tare; şi poate că se făcuse ora două dimineaţa, când
fură întrerupţi de o bătaie puternică în uşă. Era tot
domnul de Rénal.

276
Stendhal
— Deschide, repede. Sunt hoţi în casă! spuse el. Saint-
Jean le-a găsit scara azi-dimineaţă.
— Iată sfârşitul sfârşitului, rosti doamna de Rénal,
aruncându-se în braţele lui Julien. O să ne ucidă pe
amândoi, nici vorbă să creadă în hoţi; am să mor în
braţele tale, mai fericită în moarte decât am fost toată
viaţa. Şi nu-i răspunse nimic domnului de Rénal, care se
înfurie, şi-l sărută pătimaşă pe Julien.
— Salveaz-o pe mama lui Stanislas, îi spuse acesta
privind-o poruncitor. Am să sar în curte prin fereastra
cabinetului şi am să fug prin grădină. Cainii m-au
recunoscut. Fă-mi un pachet din haine şi aruncă-mi-l în
grădină, de îndată ce va fi cu putinţă. Până atunci, lasă-i
să spargă uşa. Şi mai ales nu mărturisi nimic, îţi interzic.
E mai bine ca el să aibă numai bănuieli decât certitudini.
— Ai să mori sărind! fu singurul ei răspuns şi singura
ei grijă.
Se duse cu el până la fereastra cabinetului; apoi găsi
timp să-i ascundă hainele. În sfârşit, îl deschise soţului
său, care fierbea de mânie. Acesta se uită prin odaie, prin
cabinet, fără să scoată o vorbă, şi dispăru. Hainele lui
Julien fură aruncate pe fereastră, el le prinse şi apoi porni
în goană spre partea din vale a grădinii, pe unde curgea
râul Doubs.
Pe când alerga, auzi şuierând un glonte şi, îndată
după aceea, pocnetul unei puşti.
„Nu-i domnul de Rénal, se gândi Julien; el ar ochi mult
mai prost.” Câinii goneau tăcuţi pe de lături; un al doilea
glonte nimeri pesemne laba unuia dintre ei, căci dulăul se
porni să scoată nişte urlete jalnice. Julien sări peste zidul
unei terase, făcu vreo cincizeci de paşi la adăpostul
zidului şi începu să gonească din nou, în altă direcţie. Auzi
glasuri care se strigau şi-l văzu lămurit pe servitor,
duşmanul lui, trăgând un foc de puşcă. Un fermier începu
să tragă şi el, de cealaltă parte a grădinii, dar Julien
ajunsese acum pe malul râului, unde se îmbrăcă.

277
 Roşu şi Negru
Peste un ceas, se afla la o leghe de Verrières, pe
drumul Genevei. „Dacă au bănuieli, gândi Julien, atunci
mă vor căuta pe drumul Parisului.”

---- Sfârşitul volumului 1 ----

278