Portofoliu la

ISTORIE

Burlacu Eugeniu
Clasa a 8-a ,,B”

Liceul Teoretic ,,Dante Alighieri”

Anul 2011

Cuprins
I.STRUCTURI SOCIALE ÎN PERIOADA
MODERNA
1)Descrieri ale modului de viaţă.
2)Ocupaţii.
II.REVOLUTIILE CA FENOMEN ISTORIC
1821 , 1848-1849,1917 ÎN RUSIA TARISTA
III.MARILE PERSONALITATI ALE ISTORIEI
MODERNE
1)Fise bibliografice , poze ,crosforduri (cel putin
5-6)
IV.DEZVOLTAREA CULTURII LA
INTERSECTIA DE SECOLE
1)Educatia si gindirea moderna.
2)Stilul Baroc si Clasicism
V.GLOSAR DE TERMENI EXPLICATI
1)Minimum 45 de termeni.
VI.CURIOZITATI ISTORICE.

1
I.STRUCTURI SOCIALE ÎN PERIOADA
MODERNA
1)Descrieri ale modului de viaţă şi ocupaţii.
Secolul al XIX-lea a fost numit ''secolul revolutiilor'' pentru ca , prinactiunea
revolutiilor agrara, industriala, din transporturi si comunicatii,precum si a celor
social-politice, Europa si lumea intreaga si-au innoitstructura si aspectul.
Progresele stiintei si ale tehincii au facut ca, inindustie, ''era'' carbunelui si a
fierului sa fie urmata de cea a petroluluisi a otelului.
Vechea ordine sociala intemeiata pe privilegii a fost treptat
inlocuita prin alte categorii, ordonate dupa un nou criteriu: averea.
Transformarile innoitoare produse de capitalism s-au extins in
toate tarile Europei si, prin expansiunea coloniala a marilor state, au
cuprins se celelalte continente. In cadrul pietei mondiale, contactele
si relatiile mondiale, contactele si relatiile dintre popoare si civilizatii s-
au largit si diversificat.
Regimurile politice absolutiste au fost inlocuite treptat de regimuri
liberale care au permis o mai mare participare a cetatenilor la viata
publica locala si centrala, au dezvoltat spiritul civic si sentimentul
responsabilitatii fata de comunitate.
Istoria moderna, care cuprinde epoca istorica situata intre evul mediu si perioada
contemporana, se caracterizeaza prin aparitia, dezvoltarea si stabilirea relatiilor
capitaliste. Transformarile innoitoare ale vietii sociale sau datorat atat reformelor,
cat si revolutiilor burgheze, care s-au desfasurat in multe tari ale lumii de-a lungul
intregii epoci moderne. Revolutiile burgheze, numite de istorici si revolutii moderne,
se deosebesc sub raportul premiselor, obiectivelor, fortelor motrice, metodelor si
consecintelor lor. Scopul acestora a fost asigurarea dezvoltarii libere a societatii in
baza principiilor politice moderne, respectarii drepturilor naturale ale cetatenilor,
suveranitatii poporului. In epoca moderna burghezia era principala categorie
sociala, ce s-a manifestat mai timpuriu in Europa Apuseana, cu timpul ea devenind
forta politica conducatoare. S-a impus la inceput in orasele-cetati italiene (sec. XIV-
XV), apoi in Olanda (sec. XVI), unde, datorita ei, tara si-a obtinut independenta. in
sec. XVI-XVIII forta economica a burgheziei, treptat, a sporit, ea intrand in conflict
direct cu societatea, care apara interesele nobililor. Deoarece societatea medievala
nu favoriza spiritul de initiativa economica, concurenta, caracteristice activitatii
burgheziei, ea a cautat sa se afirme prin lupta pentru puterea politica, fie singura, fie
in colaborare cu alte paturi sociale. Burgheziei i se opunea nobilimea, care ocrotea
formele medievale de organizare a societatii, in principalele tari occidentale
contradictia intre fortele sociale sustinatoare a vechiului regim si cele cointeresate in
dezvoltarea societatii a fost solutionata prin revolutia moderna. Societatea civilizatiei
industriale in cea de-a doua perioada a epocii moderne s-a caracterizat in linii
majore printr-o crestere demografica considerabila si printr-un masiv proces de

urbanizare necunoscut pina atunci. Mijl. sec al 19-lea a marcat finalul epocii
revolutiilor burgheze si in continuare sicietatea industriala a evoluat fara mari
tulburari sociale. Afirmarea regimurilor politice constitutionale, largirea drepturilor de
vot, accesul tot mai larg al maselor la conducerea statelor au deschis calea
reformelor. Se constituie partide politice de tip nou, se contureaza principalele teorii-
conservatorismul, liberalismul, socialismul etc., care reflecta interesele diferitelor
clase si categorii sociale. Problemele cele mai importante sunt generate de
contradictiile dintre munca si capital, masele de muncitori si burghezia industriala si
financiara. Au luat amploare miscarile populare pt democratizarea vietii politice,
emanciparea femeilor, secularizare, miscare pacifistaetc. Incepind cu epoca
moderna, cunoastem o dezvoltare definitiva a civilizatiei industriale. Progresul
economic inregistreaza indici nemaiintilniti pina atunci. Procesele de concentrare a
productiei si capitalurilor duc la avansarea capitalismului liberal la trapta
capitalismului monopolist. Procesele economice si social-politice sunt conditionate
masiv de «revolutia in stiinta». Descoperirile, inovatiile, inventiile transpuse in
tehnologii moderne au redus dependenta omului de mediul natral, i-au schimbat
conditiile de locuire, i-au secularizat constiinta si i-au dus incredere optimista in
spiritul practic si progresul continuu. Epoca moderna este dominata de Europa si
SUA, care au impartit si vor face numeroase incercari de reimpartire a lumii in
colonii, semicolonii si zone de influenta. Progresul economic al Europei este insotit
de o adevarata revolutie demografica pe continent. Intre anii 1850-1914 populatia
tarilor europene a crescut de la 266 la 445 mln. De oameni, la care de mai adauga
peste 35 mln. care au emigrat. Astfel, Europa are acum cea mai mare densitate a
populatiei din lume- 40 oameni la km2, peste un sfert din totalul populatiei globului
locuind pe acest continent. Fiecare stat a inregistrat cresteri demografice specifice.
Astfel, in Anglia procesul a inceput mai devreme, populatia FR a crescut lent, iar a
GER si RUS doarte rapid. Explicatia fenomenului se gaseste intr-o modificare
profunda a raportului dintre natalitate si mortalitate. Elementul esential il constituie
scaderea, in timp de 50 de ani, a mortalitatii cu peste 33% si cresterea natalitatii cu
5-10%. Durata medie de viata s-a marit cu 10 ani, ajungind la 50-55 ani. Doua serii
de progrese au conditionat acest lucru: pe de o parte, imbogatirea regimului
alimentar a facut posibila inlaturarea foametei in majoritatea regiunilor Europei, pe
de alta parte, progresul medicinii, prin vaccinuri si igiena, a adus pupulatiei arme
importante in lupta impotriva bolilor. Epidemia de ciuma, holera, rujeola nu mai
secera atitea vieti. Se creeaza industria farmaceutica, care livreaza primele
medicamente folosite in masa, cum ar fi celebra aspirina. Rolul dominant in
sociatatea industraiala l-a asumat burghezia. La celalant pol al socetatii industriale
se gasea clasa muncitoare. In anii 50-60 se afirma proletariatul. In acea perioada el
numara circa 20 mln. de oameni catre 1910 nr. muncitorilor salariati a crescut la 90
mln. In MB alcatuiau circa 2/3 in populatie, in GER. si SUA ½ in FR, Austro-Ungaria
1/3.

II.REVOLUTIILE CA FENOMEN ISTORIC

1821
Revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a fost unul dintre evenimentele care au marcat începutul
procesului de renaştere naţională a României. Revoluţia a avut cauze naţionale, economice şi sociale şi, deşi a
fost în cele din urmă înfrântă, a adus în atenţia cancelariilor marilor puteri europene situaţia din Principatele
Dunărene şi a determimat Imperiul Otoman să pună capăt domniilor fanariote.

Contextul istoric
Mişcarea de eliberare a românilor s-a desfăşurat în condiţiile în care lupta popoarelor balcanice subjugate încă
de Înalta Poartă căpăta un nou avânt: sârbii reluau lupta sub conducerea lui Miloş Obrenovici
I, greciidin Peloponez şi din insulele Mării Egee luptau pentru independenţă în 1821, eliberând
întreaga Moree (cum i se spunea uneori Peloponezului), Eteriştii se pregăteau să declanşeze marşul spre Dunăre,
în teritoriile locuite de bulgari se înmulţeau formele de nesupunere active şi lua amploare fenomenul haiduciei, iar
albanezii se ridicau la luptă, alăturându-se Eteriei sau sprijinind cu voluntari revoluţia lui Tudor Vladimirescu.
Războaiele napoleoniene şi războiul ruso-turc din 1806 – 1812 a influenţat într-o anumită măsură, în special din
punct de vedere militar, revoluţia română de la 1821.

În Ţările Române, puterea suzerană – Imperiul Otoman – impusese la începutul secolului al XVIII-lea înlocuirea

domniilor pămantene cu cele ale fanarioţilor. Revoluţia română de la 1821 nu a fost o izbucnire spontană,
generată de anumiţi factori conjucturali, ci a fost expresia nemulţumirilor acumulate la nivelul tuturor structurilor şi
claselor sociale de-a lungul secolelor al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, generate de grava criză
economică şi politică în care se aflau Ţările Române. Toate clasele şi păturile sociale româneşti – cu excepţia unei
minorităţi boiereşti – erau interesate de schimbarea, în primul rând, a regimuluifanariot, care nu era decât o formă
deghizată de ingerinţă a otomanilor în treburile interne ale Munteniei şi Moldovei.

La 1821, lupta revoluţionarilor români a avut un caracter naţional şi social, dar condiţiile istorice au impus
prioritatea realizării cu prioritate a dezideratelor naţionale.

Tudor Vladimirescu, conducătorul revoluţiei de la 1821

Tudor Vladimirescu a dat dovadă de reale aptitudini de comandant şi organizator militar, fiind cel care a pus
bazele noilor unităţi de panduri, care trebuiau să devină nucleul „Adunării norodului” – oastea revoluţiei de la 1821.

Programul revoluţiei
Ţelurile revoluţiei de la 1821 au fost consemnate în diferite acte, începând cu Proclamaţia de la Padeş şi
Scrisoarea către Poartă „Cererile norodului românesc” din 23 ianuarie/4 februarie 1821, continuând cu
Proclamaţiile din 16/28 martie, 20 martie/1 aprilie, al doilea „arzmagzar” către Poartă din 27 martie/8 aprilie şi alte
scrisori şi declaraţii ale lui Vladimirescu. Din toate documentele reiese că se urmărea realizarea în etape
succesive a unor măsuri care să asigure instituirea unei noi ordini sociale şi politice şi să asigure accesul ţării la un
statut de mai largă independenţă.

4
În cadrul „Cererilor norodului românesc” (un document care trebuia să devină germenele unei constituţii
româneşti), se proclama că „în folosul a toată obştea” să fie instaurată o viaţă politică şi administrativă
românească, (prin eliminarea elementului fanariot), „Cererile...” urmând să fie întărite cu jurămât, recunoscute
de sultan şi garantate de Austria şi Rusia. Domnul, care rămânea în continuare să fie numit de puterea suzerană –
Imperiul Otoman – trebuia să conducă ţara, respectând acest act, care ţinea locul unei constituţii, în unire cu
„Adunarea norodului”, în timp ce Tudor, „ales şi hotărât de întregul popor român”, urma să exercite guvernarea
efectivă. Numirile în toate dregătoriile mari şi mici, civile, militare sau ecleziastice trebuiau să se facă pe viitor
numai prin „alegerea şi voinţa a tot norodul”, numai dintre cei potriviţi pentru respectivele slujbe şi în mod
obligatoriu din rândurile celor „pământeni şi patrioţi”. Funcţionarii urmau să numai fie numiţi fără „dare de bani”,
astfel încât „caftane cu bani să înceteze cu totul a se mai face, ci numai după slujbă”. Se cerea de asemenea
desfiinţarea tuturor categoriilor de scutiţi de plata impozitelor, iar „toate lefile străinilor să lipsească cu totul”.
Aparatul administrativ trebuia redus la strictul necesar, urmând să fie desfiinţate toate organele socotite
„jăfuitoare”: Hătmănia Divanului, Vornicia Capitalei, Spătăria cea mare, etc.

Pregătirea revoluţiei şi „Adunarea norodului”

Dacă în ceea ce priveşte înlăturarea domnior fanarioţi consensul tuturor claselor şi păturilor sociale era asigurat, în
ceea ce priveşte alte prevederi ale programului său Tudor Vladimirescu se putea aştepta la opoziţia marilor boieri.
Pentru a avea un mijloc de luptă cu marii boieri, dar şi pentru a asigura forţa militară necesară apărării ţării, el s-a
grăbit să asigure reorganizarea armatei naţionale. Tudor a luat legătura cu şefii mişcării antifanariote dar şi cu
elementele mişcării Eteria, care plănuia o amplă mişcare împotriva Imperiului Otoman. S-a aşteptat momentul
potrivit pentru declanşarea mişcării revoluţionare romaneşti. Acesta a fost considerat ca fiind începutul anului
1821, după moartea domnitorului fanariot Alexandru Şuţu (15/27 ianuarie).

După ce s-a aflat în strânsă legătură, încă din decembrie 1820, cu boierii din „partida naţională”, în frunte
cu Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu, pe 15/27 ianuarie 1821 s-a încheiat un act de colaborare prin care Tudor
era desemnat să ridice „norodul la arme [...] pentru obştescul folos”.

Pregătirile politice au fost însoţite de cele de ordin militar. Încă din 1815, Tudor îşi făcuse cunoscute planurile de
creare a unei armate naţionale cu care, „[...] numai cu pandurii ţării, făr’ de niciun ostaş străin, voi face de a nu se
mişca o iarbă din pămantul ţării”. prin care el respingea practic orice pretenţie viitoare a Porţii de asigurare a
siguranţei graniţelor principatului. Recrutările pentru viitoarea armată naţională începuseră cu mult timp înainte de
izbucnirea revoluţiei. De recrutări s-au ocupat căpitanii de panduri bine cunoscuţi în satele olteneşti, tot ei
ocupându-se şi de crearea unor depozite de arme şi muniţie.

Organizarea militară
Oastea revoluţiei de la 1821 a fost una de factură ţărănească, recrutată din rândurile ţăranilor liberi, implicaţi nu
doar în agricultură dar şi în negustorie, iar mulţi dintre ei şi în activităţile militare, care reveneau în alte ţări
grănicerilor. Zona din nordul Olteniei a asigurat cele mai multe efective ale pandurilor şi a jucat rolul de nucleu al
armatei. În armata pandurilor au mai fost recrutaţi şi mici boiernaşi, de origine rurală şi proaspăt intraţi în rândul
privilegiaţilor. Istoricii apreciază azi că aproximativ 75% dintre oştenii „Adunării norodului” au fost panduri, aceştia
fiind recrutaţi nu numai dintre moşneni (ţăranii liberi) ci şi din rândul clăcaşilor. Recrutările s-au făcut în rândurile
pandurilor prin făgăduirea de „leafă şi slobozenie”, iar în rândurile ţăranilor clăcaşi prin asigurarea scutirii „de orice
dare”[11]. Recrutările au fost impulsionate de principiile enunţate înProclamaţia de la Padeş. Efectivele oastei

5
pandurilor au crescut până la aproximativ 20.000 de oameni. Această creştere rapidă a fost sesizată de
reprezentanţii marilor puteri la Bucureşti sau Istambul. Consulul austriac la Istambul compara nucleul iniţial al
oastei pandurilor „cu un bulgăre de zăpadă care are aparenţa de a se transforma într-o lavină”

Noua organizare s-a făcut îmbinând tradiţia cu inovaţiile în domeniul militar ale acelor timpuri. În perioada
războiului din 1806-1812, subunitatea tactică de bază fusese batalionul cu un efectiv de 445 de oameni. Tudor a
alcătuit o unitate tactică mai puternică şi mai flexibilă – regimentul.
 Infanteria a fost structurată pe sistemul zecimal, pe regimente (polcovnicii) de câte 1.000 de oameni,
comandate de un colonel (polcovnic). Regimentul cuprindea 10 companii (căpitănii) a câte 100 de oameni,
având în frunte un căpitan, ajutat de un ceauş.
 Cavaleria, alcătuită în principal din arnăuţi, era organizată pe escadroane numite tot căpitănii. În
subunităţile arnăuţeşti erau 50 – 200 de oameni, iar în cele pandureşti - câte 100 de luptători.
 Artileria, care dispunea la început de două tunuri, şi-a mărit puterea de foc la şapte piese. S-a încercat
fără succes cumpărarea câtorva tunuri de la Silistra, iar în tabăra de la Cotroceni mai mulţi fierari au fost
instruiţi să fabrice ţevi de tun din clopotele bisericilor bucureştene.
 Subunităţile de geniu au fost formate pentru asigurarea lucrărilor de fortificare a taberelor de
la Ţânţăreni şi de la Bucureşti, unde s-au aflat sub îndrumarea lui Gheorghe Lazăr, care se afla „zilnic la
Cotroceni, dând sfaturi cum să se întărească tabăra lui Tudor” . Tot în cadrul efortului de modernizare a oastei
au fost create şi servicii pentru aprovizionare. Printre ostaşi s-au remarcat Ioniţă Magheru, comandantul
căpităniei Amaradia şi fratele său mai tânăr Gheorghe Magheru, viitorul general.

Revoluţia de la 1821 a propulsat pe scena istoriei numeroşi comandanţi militari promovaţi exclusiv pentru meritele
personale, cei „dintâi conducători de oaste de la noi” în sens modern, după cum aprecia Nicolae Iorga

Dotarea oastei a fost la început precară, prin Proclamaţia de la Padeş oamenii fiind îndemnaţi să vină cu propriile
arme sau „cu furci de fier şi cu lănci” . Dotarea armatei a fost completată după preluarea armamentului şi muniţiei
din tabăra contrarevoluţionară de la Coţofeni, sau prin preluarea armelor predate de trupele stăpânirii trecute de
bunăvoie de partea pandurilor.

Mobilizarea efectivelor armatei revoluţionare şi marşul spre Bucureşti

Duminică 23 ianuarie/4 februarie 1821, la Padeş, în prezenţa a aproximativ 100 de plăieşi şi a colaboratorilor săi
apropiaţi, Tudor Vladimirescu a lansat chemarea la luptă „către tot norodul omenesc”, care a devenit cunoscută în
istorie ca Proclamaţia de la Padeş. Prin această declaraţie, poporul era mobilizat la luptă împotriva răului din ţară,
pentru statornicia unui nou regim politic în ţară:

Era o declaraţie patetică, în stare să „mişte conştiinţele şi să îndemne pe oameni la luptă”, o veritabilă „declaraţie
de război” împotriva fanarioţiilor .Proclamaţia a avut un efect imediat, locuitorii satelor răzpunzând cu miile, după
ce au fost anunţaţi de ştafetele călare.

Tot la Padeş, Tudor a început activitatea diplomatică menită să împiedice intervenţia străină în Muntenia. A
adresat memorii mai întâi sultanului, prin intermediul paşalelor de la Dunăre, iar mai apoi împăraţilor Rusiei şi
Austriei, care se aflau la Laybach (Ljubiana), la congresul Sfintei Alianţe. Amploarea mişcarii izbucnite în Oltenia şi
pericolul transformării ei într-un „război al sărăcimii” au determinat „comitetul de oblăduire” creat după decesul
domnitorului Alexandru Şuţu să iniţieze măsuri de forţă pentru stoparea înaintării către Bucureşti a pandurilor sau

orice altă concentrare de trupe. În încercarea lor, boierii regenţi l-au câştigat de partea lor pe consulul general al

Rusiei, Alexandr Pini. Reacţia lui Tudor a fost imediată, explicându-i într-o scrisoare consulului ţarist că orice
măsură de forţă împotriva pandurilor ar duce la o răzbunare cruntă a maselor împotriva întregii boierilmi. În
continuare, Tudor a apelat la bunele oficii ale reprezentantului ţarului pentra ca „să binevoiască a mijloci la boierii
oblăduitori ai Divanului, ei să poprească orice pornire de panduri şi de altă oştire ce au cugetat a trimite împotriva
norodului.” Tudor, după ce a înfrânt rezistenţa unora dintre ispravnicii de judeţe şi a unor cete înarmate trimise
impotriva sa de stăpânire, a preluat controlul asupra ăstirilor fortificate de la Strehaia şi Motru, iar pe 4/16 februarie
şi-a stabilit tabăra la Ţânţăreni. Timp de trei săptăi, Vladimirescu şi-a organizat cei aproximativ 5.000 de oameni,
şi-a extis controlul până la Dunăre, a purtat corespondenţă cu boierii bucureşteni şi a urmărit cu atenţie reacţiilor
marilor imperii vecine. Tudor era convins că Poarta era dornică să găsească o soluţie politică, preferabilă unui
conflict care ar fi complicat relaţiile cu Imperiul Rus. (Sultanul a numit pe 3/15 februarie un nou domnitor în
persoana lui Scarlat Callimachi, acesta din urmă nu a ajuns niciodată pe tronul ţării). Tudor trebuia să ţină cont şi
de nemulţumirea neascunsă a autorităţilor ţariste faţă de caracterul de masă al mişcării iniţiate în Oltenia.
Declanşarea pe 22 februarie/6 martie 1821 a mişcării eteriste, ale căror forţe au traversat graniţele Moldovei cu
aprobarea autotităţilor ţariste, corlată cu ridicarea la luptă a grecilor din Peloponez, coraborată cu declaraţia
riscantă a lui Alexandru Ipsilanti (24 februarie/8 martie), care afirma că se bucură de sprijinul ţarului , au dus la
precipitarea evenimentelor şi complicarea situaţiei mişcării revoluţionare roe. Prin acţiunea lor, eteriştii au încercat
să provoace o acţiune militară a Rusiei împotriva Imperiului Otoman, nereuşind decât o reacţie
contrară. Alexandru I al Rusiei era reticent la orice acţiune care avea tendinţa să-i scape de sub control şi care ar fi
putut zdrucina principiile de „legalitate şi ordine” în numele cărora Rusia se alăturase celorlalte puteri în cadrul
Sfintei Alianţe, care trebuia să apere prevederileCongresului de la Viena din 1815. Ca urmare, ţarul s-a dezis
imediat de acţiunile Eteriei dar şi de revoluţia roă. Rusia nu putea interveni decât pentru a restaura vechea ordine
ameninţată de eterişti şi de panduri, imprudenţa lui Ipsilanti determinând contrareacţia ţaristă.

Reacţia Rusiei a avut serioase implicaţii în ceea ce priveşte relaţiile dintre cele două mişcări de eliberare naţională.
Dorindu-şi liberatatea de acţiune, Tudor a încercat să nu pericliteze şansele de reuşită ale românilor printr-o
colaborare dezavantajoasă sau printr-o subordonare faţă de Eteria. Tudor se angaja doar să faciliteze marşul
eteriştilor spre Dunăre şi să le înlesnească traversarea fluviului. Pe 22 martie/3 aprilie, Vladimirescu mărturisea
unui diplomat austriac: „Trebuie însă să vă mărturisesc sincer că înaintarea unor trupe elene [spre Bucureşti], care
se află sub comanda prinţului Ipsilanti mă pune în cea mai mare încurcătură, căci nu ştiu pe ce bază se
întemeiază această concentrare de forţe şi nu aş vrea să zădărnicesc eventualele planuri secrete ale unei mari
puteri. De aceea am somat pe prinţul Ipsilanti să răă în afara oraşului Bucureşti, până va fi dat dovezi că este într-
adevăr autorizat de o putere mai înaltă pentru acţiunea lui, căci eu nu sunt în niciun caz dispus să [...] acţionez
preintr-o comportare neînţeleaptă şi înfierbântată în dezavantajul poporului ro”.  Faţă de Eteria, ale cărei planuri le
cunoştea în parte mai demult, Tudor a luat o atitudine prudentă, colaborând cu revoluţionarii greci în sensul
sprijinirii acţiunii antiotomane, fără a se subordona vreo clipă Eteriştilor.

Pentru a asigura controlu asupra ţării, pandurii au executat marşul spre Bucureşti. La 28 februarie/12 martie, două
coloane ale armatei revoluţionare roeşti au plecat spre capitală. Ele s-au unit la Slatina o săptăă mai târziu. Ostaşii
stăpânirii din tabăra de la Coţofeni – 800 de arnăuţi – s-au alăturat pandurilor, ceea ce ridica efectivele lui Tudor la

7
aproximativ 8.000 de oameni, 2.000 călare şi 6.000 pedeştri. S-a pornit din nou în marş către capitală, cu
asigurarea flancurilor şi a unor trupe de ariergardă şi avangardă pe itinerarul Slatina – Şerbăneşti (Olt) – Tecuci
(Teleorman) – Vadu Lat (Girgiu) pe 10/22 martie 1821. Tudor a trimis o delegaţie Divanului ţării cu un
memorandum, prin care cerea unirea tuturor forţelor responsabile ale ţării. Pe 16/28 martie, la porţile capitalei,
la Bolintin Vale, Tudor a lansat o nouă proclamaţie către bucureşteni, declarând că mişcarea pe care o conducea
era menită câştigării „dreptăţilor cele folositoare la toată obştea”. În plus, el amintea că deţinea controlul teritoriilor
de pe cele două maluri ale Oltului şi că mişcarea pe care o conducea era îndreptată împotriva domnilor fanarioţi şi
a marilor boieri care se aliaseră cu aceştia, iar în condiţiile intrării iminente în Capitală a celor aproximativ 16.000
de ostaşi, cerea imediat în scris un răspuns „de voiţi bninele de obşte sau niu”. Proclamaţia lui Tudor a avut un
efect imediat, Divanul hotărându-se să colaboreze cu pandurii, e adevărat, în condiţiile în care consulii puterilor
occidentale, (cu excepţia celui al Prusiei), şi caimacanii desemnaţi de Înalta Poartă, care aflaseră despre
dezavuarea mişcării lui Tudor, părăsiseră îngrabă Bucureştiul. Tudor, care aflase şi el de atitudinea ţarului, a
hotărât deplasarea pe un drum ocolit, care evita orice eventuală capcană a otomanilor de la sud de Dunăre sau a
arnăuţilor din Capitală. Pe 17/29 martie, pandurii ajungeau la Ciorogârla, pentru ca a doua zi pe seară să ajungă
la Cotroceni, pe atunci în imediata apropiere a Bucureştiului. După ce cu o zi mai înainte dăduse o nouă
proclamaţie prin care cerea tututror cetăţenilor ţării, indiferent de condiţia socială, să se unească pentru
„obşteasca fericire”, pe 21 martie/2 aprilie pandurii au intrat triumfal în Bucureşti.

Ce nu au reuşit cu forţa armelor, eteriştii au reuşit prin trădare şi complot. Tudor Vladimirescu a fost capturat de
oamenii lui Ipsilanti pe 21 mai/2 iunie, iar, o săptămână mai târziu, în noaptea de 27-28 mai/9-10 iunie
conducătorul pandurilor a fost asasinat, trupul fiindu-i aruncat într-o fântână.

Asasinarea lui Tudor Vladimirescu a lipsit revoluţia de conducerea unitară de până în acel moment, iar „Adunarea
norodului” a început să se dezorganizeze încet. Destrămarea armatei pandurilor nu s-a petrecut imediat, aceştia
luptând separat sau în alianţă cu eteriştii cu otomanii până spre sfârşitul lunii iunie.

Alexandru Ipsilatinti, după ce încercase fără succes să reziste otomanilor în faţa Târgoviştei pe 25 mai/7 iunie, a
hotărât să reia parţial planul lui Tudor de rezistenţă îndelungată în zonele fortificate ale Olteniei. Pentru a-şi croi
drum spre Oltenia, eteriştii ar fi trebuit să înfrângă unităţile otomane de la Drăgăşani. Aici, pe 7/19 iunie s-a scris
ultimul episod important al confruntărilor Eteriei , ajutaţi de detaşamente ale pandurilor cu trupele otomane. Turcii,
superiori din punct de vedere numeric şi al dotării au reuşit să-şi înfrângă adversarii. Ciocniri sporadice dintre turci
şi panduri s-au mai înregistrat până în luna august. Mai multe căpetenii ale pandurilor, printre care şi Papa
Vladimirescu (fratele lui Tudor Vladimirescu) au căzut prizonieri şi au fost duşi la sud de Dunăre.

Urmări şi concluzii
În primăvara lui 1822, de la Bucureşti şi Iaşi au fost trimise delegaţii pentru a cere Înaltei Poarţi domni pământeni.
Din aceste delegaţii au făcut parte printre alţii: Ioniţă Sandu Sturdza, un coborâtor al lui Vlad Ţepeş,Grigorie
Dimitrie Ghica, nepot de frate al decapitatului Grigore Alexandru Ghica al Moldovei  şi vornicul Iordache Râşcanu,
viitor membru in divanul domnesc al Moldovei. Această acţiune a adus în Moldova, după lunga perioadă fanariotă,
din nou un domn pământean în persoana lui Ioniţă Sandu Sturdza şi în Muntenia pe Grigore al IV-lea Ghica. Deşi
înfrântă prin intervenţia armatelor otomane, Revoluţia din 1821 a reuşit să determine sfârşitul epocii fanariote prin
restabilirea domniilor pământene, lucru care a dus la înlăturarea gravelor prejudicii aduse de  Poartă statutului de
autonomie a celor două Ţări Române. Totodată, revoluţia a consolidat ceea ce Nicolae Bălcescu va denumi mai
târziu ca fiind „Partida Naţională”.

8
1848-1849
Revoluţia de la 1848 a fost o revoltă naţionalistă a burgheziei europene desfăşurată în
anii 1848 - 1849, îndreptată împotriva ordinii încă supranaţionale stabilite de Congresul de la
Viena (1814 - 1815). Revoluţiile de la 1848 au dat semnalul deşteptării naţionalismului european,
fiind cunoscute de aceea şi sub denumirea de "primăvara popoarelor" (în franceză printemps des
peuples, în italiană primavera dei popoli). Deşi înăbuşite, revoluţiile de la 1848 au fixat pe termen
lung obiectivul creării statelor naţionale în Europa, obiectiv definitivat cu ajutor american ( conform
programului în 14 puncte al lui Wilson), abia după Primul Război Mondial. Mişcarea revoluţionară
a izbucnit pe 12 ianuarie 1848 la Palermo.
Cauzele Revoluţiei Europene au fost împărţite în trei categorii:

1. economice:
a.progresele economiei capitaliste sunt frânate de revenirea la regimul absolutist;
b. criza alimentară, amplificată de seceta din 1847-1848;
c. creşterea excesivă a preţurilor;
2. cauzele socio-politice: nemulţumirea burgheziei, ţărănimii, nobilimii liberale, muncitorimii
datorită revenirii regimului absolutist şi lipsei drepturilor democratice;
3. cauzele naţionale: dominaţia străină, nevoia de unire a statelor farâmiţate şi
independenţa tuturor statelor.

În Italia cele 7 state aristocratice create prin Congresul de la Viena au fost cuprinse de

mişcarea revoluţionar naţională care a proclamat republica la Milano, Veneţia şi Roma.
Mişcarea a fost utilizată de regele piemontez Carol Albert în încercarea de a cuceri Lombardia
de la Habsburgi.
În Franţa, revoluţia a izbucnit în februarie la Paris datorită exceselor exercitate de monarhia din
iulie. La 25 februarie, a fost proclamată rebublica şi s-a format un guvern provizoriu, în care
intrau reprezentanţi ai revoluţiei:

 burghezul Lamartin
 socialistul Louise Blanc
 muncitorul Albert

A fost aleasă o adunare constituantă în martie 1848, care a emis constituţia republicii. Puterea
executivă aparţinea guvernului provizoriu, iar puterea legislativă, adunării naţionale. Se
introducea codul universal pentru barbaţi şi drepturile şi libertatile cetăţeneşti. Atunci când
adunarea naţionala a hotarat desfiinţarea atelierelor naţionale create cu scopul asigurării de
locuri de muncă pentru muncitorime, s-a ajuns la confruntări de stradă între muncitorime şi
burghezie. Acestea au fost câştigate de burghezie. Preşedinte al Franţei va fi ales Louis-
Napoléon Bonaparte, care va profita de situaţia politică şi, în decembrie 1852, se va proclama
împarat sub numele de Napoleon al III-lea, iar Franţa va intra în al doilea imperiu.

Revoluţia de la 1848 în Germania, cunoscută şi ca Märzrevolution, s-a desfăşurat pe

9
teritoriul Confederaţiei Germane din primăvara anului 1848 până în vara târzie a anului 1849 în

contextul mişcării revoluţionare de la 1848.

Revoluţia de la 1848 a cuprins ţările Imperiului Austriac începând cu luna martie a

anului 1848.
Revoluţia Română de la 1848 a fost parte a revoluţiei europene din acelaşi an şi expresie a
procesului de afirmare a naţiunii române şi a conştiinţei naţionale. Un factor deosebit de
important l-a constituit Revoluţia Franceză din februarie 1848 care a avut repercusiuni asupra
întregii Europe. Deoarece Franţa era un stat naţional unitar, revoluţia de aici a avut un
predominant caracter social, pe când în celelalte ţări a luat diferite forme, după necesităţile
locale. Astfel că, principiul libertăţilor cetăţeneşti cerute de revoluţionarii francezi a evoluat şi s-
a transformat în libertăţi naţionale pentru popoarele supuse, iar peste revendicările sociale s-a
suprapus ideea de unitate naţională.

Revoluţia Română de la 1848 s-a desfăşurat în condiţiile în care părţi din teritoriul naţional se
aflau în stăpânirea imperiilor vecine (Transilvania, Bucovina), în timp ce Moldova era
constrânsă să accepte protectoratul Rusiei ţariste, iar Muntenia, suzeranitatea Imperiului
Otoman.

1917 ÎN RUSIA TARISTA

Revoluţia rusă din 1917 a fost o mişcare politică şi socială în Rusia pe parcursul anului 1917, care a dus ulterior
la constituirea Uniunii Sovietice. Aceasta a durat până lacolapsul din 1991. Revoluţia este considerată de unii
(teză ne împărtăşită de majoritatea istoricilor) ca având două faze distincte. Prima ar fi aceea a Revoluţiei din
Februarie1917 şi care a înlocuit autocraţia ultimului ţar, Nicolae al II-lea al Rusiei, cu o republică democrată şi
liberală. A doua fază ar fi Revoluţia din Octombrie, de fapt un puci în care la Petrograd, bolşevicii sub comanda
lui Vladimir Ilici Lenin au acaparat puterea prin forţă miltară de la Guvernul provizoriu socialist al lui Alexandr
Kerenski. Revoluţia a afectat deopotrivă zonele urbane şi cele rurale. În timp ce evenimentele istorice notabile au
avut loc mai întâi la Sankt Peterburg şi apoi la Moscova, a existat şi o mişcare largă în ariile rurale unde ţăranii au
pus mâna pe pământ şi l-au împărţit între ei. Datorită folosirii forţei de către bolşevici şi a faptului ca ei nu au
recunoscut rezultatele alegerilor organizate chiar de ei pentru Adunarea Constituţională Rusă care le-au pierut în
faţa socialiştilor revoluţionari, revoluţia s-a transformat ulterior într-un lung război civil.

Revoluţia din Februarie

Revoluţia din februarie a apărut aproape spontan când populaţia Petrogradului a participat la demonstraţii
împotriva regimului ţarist din cauza penuriei de alimente din oraş. Erau de asemenea mari nemulţumiri datorită
continuării implicării Rusiei în primul război mondial. Cum protestele creşteau în intensitate, diferiţi politicieni
reformatori (atât liberali cât şi radicali de stânga) au început să coordoneze diverse acţiuni. La începutul lui
februarie, protestele au luat o turnură violentă când un mare număr de oraşe s-au revoltat şi au avut loc confruntări
cu poliţia şi cu armata. Când mulţimea de soldaţi încartiruiţi în capitala Rusiei Petrograd a fraternizat cu
protestatarii, s-a ajuns la revoluţie care în cele din urmă a dus la căderea ţarului Nicolae al II-lea şi la un transfer al
puterii aproape fără vărsare de sânge.Între februarie şi octombrie numeroşi
revoluţionari anarhişti şi comunişti (bolşevici) au încercat sa instige populaţia la noi revoluţii. În iulie, la Sankt

10

Petersburg, secţiunea militară a partidului bolşevic împreună cu o mare parte a partidului bolşevic a clasei
muncitoare şi cu anarhiştii din Petrograd, au pus la cale o revoltă civilă. Până la urmă, aceasta revoltă a dat greş..

Revoluţia din Octombrie

Revoluţia din Octombrie a fost condusă de Lenin şi se baza pe ideiile lui Karl Marx. Ea a marcat începutul
diseminării comunismului în secolul al XX-lea. A fost mult mai puţin extinsă decât revoluţia din februarie şi a fost
victorioasă datorită activităţii susţinute de planificare şi coordonare. Pe 7 noiembrie 1917, liderul bolşevic Vladimir
Ilici Lenin şi-a condus revoluţionarii de stânga într-o acţiune miltară aproape nesângeroasă împotriva guvernului
provizoriu socialist. ( Rusia mai folosea încă în acele vremuri calendarul iulian aşa că data corespunzătoare era 25
octombrie). Revoluţia din octombrie a încheiat faza revoluţionară începută în februarie, înlocuind prin forţă armată
efemerul guvern democratic cu unul bolşevic dictatorial. Deşi mulţi bolşevici (precum Lev Troţki) sprijineau
o democraţie sovietică, modelul 'reformei de sus în jos' a ieşit invingător după ce a murit Lenin şi Stalin a obţinut
controlul asupra URSS. Troţki şi sprijinitorii săi, ca şi mulţi alţi comunişti cu tendinţe democratice, au fost
persecutaţi şi în cele din urmă băgaţi în închisori sau ucişi.Alegerile constituantei prevăzute înca de guvernul
Kerenski au avut loc în noiembrie. Au fost primele alegeri libere din istoria Rusiei. Acestea au fost câştigate de
socialiştii revoluţionari obţinând 380 de locuri. Bolşevicii au obţinut numai 168, pierzând clar alegerile. La alegeri
au luat parte 14.700.000 de alegători. Bolşevicii nu au vrut să respecte rezultatul alegerilor şi pe 5/18 ianuarie
1918 sub conducerea lui Lenin au dizolvat cu forţa Adunarea Constituţională. Acest act a fost una din scânteile
care au condus ulterior la lungul război civil.După octombrie 1917, mulţi eseri (socialişti-revoluţionari) şi anarhişti
ruşi s-au opus bolşevicilor în soviete. Când acest procedeu a dat greş, ei s-au revoltat într-o serie de mişcări
chemând la o "a treia revoluţie". Cele mai importante exemple au fost răscoala din Tambov, (1919-1921),
şi revolta din Kronstadt (în martie 1921). Aceste mişcări, care au făcut un mare număr cereri dar care nu s-au
bucurat de o conducere eficientă, au fost în cele din urmă zdrobite pe parcursul Războiului Civil.

Războiul Civil
Războiul civil din Rusia care a izbucnit în 1918 la scurta vreme după noiembrie 1917 a adus moartea şi suferinţa
milioanelor de oameni indiferent de orientarea lor politică. Războiul s-a dus în principal între "roşii", bolşevici,
şi "albi" – monarhiştii, conservatorii, liberalii şi socialiştii revoluţionari. Albii aveau sprijinul din partea unor ţări
precum Marea Britanie sau SUA.De asemenea, pe durata războiului civil, Nestor Mahno a condus o
mişcare anarhistă ucrainieană care a colaborat în general cu bolşevicii. Până în cele din urmă, o armată bolşvică
condusă de Mikhail Frunze a distrus mişcarea Makhnovist pentru că makhnoviştii au refuzat să fuzioneze
cu Armata Roşie Pe de altă parte, aşa numita " Armata Verde " (naţionalişti şi anarhişti) au jucat un rol secundar în
război, mai ales în Ucraina.

Remarci finale
Revoluţia rusă ar fi trebuit, după spusele lui Lenin, să se împrăştie de-a lungul şi de-a latul
lumii. Lenin şi Troţki spuneau că idealul socialismului în Rusia nu va fi realizat fără succesul unei revoluţiei
germane. Totuşi, Stalin a respins mai târziu această teză, afirmând că socialismul este posibil şi numai într-o
singură ţară, chiar una subdezvoltată precum Rusia. Critici, printre care şi comunişti sau socialişti, au afirmat că
modelul de socialism a lui Stalin (cunoscut sub numele de stalinism) a fost mai degrabă un capitalism de
stat decât socialism marxist adevărat.

11

III.MARILE PERSONALITATI ALE ISTORIEI

MODERNE
 1)Fise bibliografice , poze ,crosforduri (cel putin
5-6)
Tudor Vladimirescu (n. 1780, Vladimiri - d. 7 iunie 1821, Târgovişte) a fost conducătorul Revoluţiei de la
1821 şi al pandurilor. S-a născut în satul Vladimiri (Gorj), dintr-o familie de moşneni. A învăţat carte şi limba
greacă în casa boierului aromân Ioniţă Glogoveanu, din Craiova, care a făcut din inteligentul şi destoinicul băiat
administrator de moşie şi care l-a întrebuinţat în afacerile de negoţ, mai ales la exportul de vite.Tudor Vladimirescu
şi-a constituit o avere prin cumpărare de pământ, făcând comerţ pe cont propriu. S-a emancipat din slujba lui
Glogoveanu intrând în rândurile pandurilor - armată cu obligaţii semipermanente - şi participă la războiul ruso-
turc din 1806 - 1812, recompensat de oficialităţile ruse cu ordinul de cavalerie Ordinul Vladimir, clasa a III-a.

Charles-Louis-Napoléon Bonaparte (n. 20 aprilie 1808 — d. ianuarie 1873) a fost primul preşedinte al

celei de a 2-a Republici Franceze în 1848 şi a devenit apoi, în urma unei lovituri de stat din 1852, al doilea împărat
al francezilor, sub numele de Napoléon al III-lea.

12
 Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20
martie 1820, Bârlad, Moldova, astăzi în România – d. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost
primul domnitoral Principatelor Unite şi al statului naţional România. A participat activ la mişcarea revoluţionară de
la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei,
iar la 24 ianuarie 1859 şi al Ţării Româneşti, înfăptuindu-se astfel unirea celor doua ţări române. Devenit domnitor,
Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi
puterile garante şi apoi pentru desăvârşirea uniriiPrincipatelor Române pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi
administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar,
adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern.

Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliţie a partidelor vremii, denumită şi Monstruoasa
Coaliţie, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacţionat astfel faţă de manifestările
autoritare ale domnitorului.Asemenea multora din elita românească din vremea sa familia lui Cuza avea şi
rădăcini greceşti.

Ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei sau Nikolai

Alexandrovici Romanov (în rusă Николай Александрович Романов, n. 6 mai 1868 (S.N. 18 mai) - d. 17 iulie 1918)
a fost ultimul împărat al Rusiei. A domnit din 1894 până la abdicarea sa din 15 martie 1917 la sfârşitul revoluţiei
din februarie. A fost asasinat împreună cu întreaga sa familie de către bolşevici la ordinul
lui Lenin. Canonizat drept sfânt al bisericii ortodoxe ruse.

13
 Otto Eduard Leopold von Bismarck - Graf von Bismarck (conte), apoi Fürst
von Bismarck-Schönhausen (principe) - (n. 1 aprilie 1815, d. 30 iulie 1898) a fost un om de stat
al Prusiei/Germaniei de la sfârşitul secolului al 19-lea, precum şi o figură dominantă în afacerile mondiale.
Ca Ministerpräsident, sau Prim-Ministru, al Prusiei intre 1862 şi 1890, el a supervizat unificarea Germaniei. În
1867, el a devenit cancelar al Confederaţiei Germane de Nord. El a proiectat Imperiul German în 1871, devenind
primul său cancelar al Imperiului şi dominând afacerile acestuia până la demiterea sa în 1890. Diplomaţia lui,
numităRealpolitik, şi modul autoritar în care conducea statul i-au adus porecla de "Cancelarul de Fier"("der
Eiserne Kanzler").

IV.DEZVOLTAREA CULTURII LA
INTERSECTIA DE SECOLE
1)Educatia si gindirea moderna.
Transformarile social-economice si politice din secolul al XIX-lea au ridicat
substantial gradul de cultura si civilizatie al omenirii.Societatea moderna avea
nevoie de oameni cu o cultura avansata.
Dezvoltarea stiintei si tehnicii,urbanizarea,framintarile sociale au influentat
pozitiv asupra dezvoltarii invatamintului , literaturii si artei.Se diversifica
tematica ,se aplica noi procedee de creatie , apar noi curente si orientari literare si
artistice.
Progresele esentiale au avut loc in domeniul invatamintului .In primul rind , in
tarile mai dezvoltate a fost introdus invatamintul primar obligatoriu fara plata,
ceea ce a contribuit la lichidarea in mare masura a analfabetismului.In anii 80’ ai
sec. Al XIX-lea , 80% din populatia Frantei era carturara.Au suferit schimbari
esentiae programele de invatamint prin cresterea rolului stiintelor exacte naturale
, a invatamintului politehnic.Are loc o anumita democratizare a scolii prin
dezvoltarea invatamintului laic.In ciuda criticilor la care era

14
supus , realismul continua sa fie si in aceasta perioada cel mai important
curent in literatura.In procesul industrializarii si urbanizarii , numeroasa
populatie venita din mediul rural in localitatile urbane isi uita treptattraditiile si
obiceiurile .Totodata , noii oraseni nu aveau succes la cultura elitelor.In orasele
industriale sensibilitatea populara se exprima , mai ales , prin intermediului
cintecului.In a doua jumatate a sec. al XIX-lea , cintecul este prefrat in
cafenele.La hotarul secolelor XIX-XX isi fac aparitia doi piloni principali ai
culturii de masa – mai intii cinematograful , apoi sportul.Astfel , democratizarea
culturii si intrarea acesteia in economia de piata , progresele inregistrate de
mijloacele de informare contribuie la transformarea noii culturi si a placutelor
indeletniciri intr-o cultura de masa . Aceasta penetreaza toate mediile , vestind
uniformizarea gusturilor , pasivitatea publicului si cautarea unei fericiri strict
materiale.

2)Stilul Baroc
Baroc (în italiană şi portugheză Barocco, în franceză şi engleză Baroque) desemnează simultan o perioadă în
istoria europeană dar şi un curent artistic care a fost generat în Roma,Italia, în jurul anilor 1600, migrând şi fiind
relativ rapid asimilat în celelalte ţări şi culturi europene, de unde a migrat apoi şi în cele două Americi dar şi în alte
părţi ale lumii. Stilul barocse regăseşte clar reprezentat
în arhitectură, dans, filozofie, mobilier, muzică, literatură, pictură, sculptură şi teatru.

Barocul, ca modalitate artistică, a excelat în arhitectură între 1600 şi 1780 în întreaga Europă, având o revitalizare

ulterioară în decursul secolului al 19-lea care s-a extins uneori (spre exemplu, în România, a reînflorit până în ani
premergători Primului război mondial) până în deceniile 1901 - 1910 şi 1911 - 1920; de asemenea a fost "exportat"
în cele două Americi, dar şi pe alte continente; în mobilier se regăseşte în special în Franţa, în perioada Regelui
Soare (Ludovic al XIV-lea); în pictură a fost adoptat de către toate marile şcoli de pictură europene; în sculptură a
fost prezent în special în Italia, Germania, Austria, Anglia şi Cehia de azi, dar şi în alte culturi; în muzică s-au creat
compoziţii de către toate marile şcoli muzicale ale Europei, italiană, austriacă şigermană, inventându-se chiar un
nou gen muzical, opera.

Indiferent de domeniul în care se regăseşte, stilul baroc se caracterizează prin utilizarea exagerată a mişcării şi a
clarităţii, respectiv a bogăţiei folosirii detaliilor ce simbolizează lucruri ce se pot interpreta cu uşurinţă şi lipsă de
ambiguitate. Toate aceste elemente sunt folosite de către artiştii genului baroc pentru a produce momente de
tensiune, drama, exuberanţă şi grandoare în privitor, ascultător şi/sau participant la actul de cultură.

Cuvântul care se foloseşte astăzi pentru a desemna barocul în toate limbile este de origine portugheză
("barocco"), trecut prin filiera limbii franceze ("baroque"). În ambele limbi, sensul iniţial al cuvântului era un

15
substantiv ce desemna o perlă de formă neregulată. Ca adjectiv desemnează ceva migălos şi realizat în cele mai
mici detalii, uneori realizat cu un exces de zel, posibil superfluu.Atât Biserica Catolică cât şi aristocraţia
seculară au aderat rapid la valorile barocului, ba chiar mai mult, l-au îmbrăţişat şi încurajat pentru că vedeau în el
diferite modalităţi de a-şi extinde controlul asupra societăţii.Biserica catolică vedea modul în care dramatismul
stilului ar putea atrage oamenii spre religie iar burghezia considera barocul arhitectural şi artistic ca un mod de
atrage clienţi şi de a face concurenţă economică. Nu întâmplător, clădirile baroc, atât cele subvenţionate de
biserică cât şi cele subvenţionate de aristocraţie au fost construite în spaţii largi, publice sau private, având prin
concepţie şi structură o succesiune de intrări, holuri, încăperi, coridoare, scări interioare şi exterioare, săli de
recepţie, crescând progresiv în volum, grandoare şi opulenţă.Pictura, sculptura, mobilierul şi arhitectura barocului,
pe de o parte, muzica, dansul, literatura, filozofia, opera şi teatrul baroc, pe de altă parte, nu au făcut decât să se
inspire una de la alta şi să se susţină armonios şi interdependent.

Naşterea barocului
Naşterea barocului este categoric legată de decizia Conciliului de la Trient (Concilio di Trento) din
anii 1545 - 1563 privind modul în care Biserica Romano-Catolică vedea evoluţia picturii şi sculpturii bisericeşti.
Ideea era ca artiştii să realizeze opere vizuale care să se adreseze tuturora, dar mai cu seamă celor mulţi şi
needucaţi, decât grupului extrem de restrâns, pe vremea aceea, a celor avizaţi. Astfel manierismului intelectual şi
rafinat al întregului secol al XVI-lea i se "opunea" prin deschidere, claritate şi lipsă de ambiguitate o reprezentare
umană deschisă larg tuturor simţurilor.Oricum, a fost necesară aproximativ o generaţie până când aceste
comandamente să poată fi realmente puse în practică prin naşterea şi cristalizarea stilului cunoscut mai târziu sub
numele de baroc. În ciuda existenţei acestui hiatus în timp, există o părere destul de larg răspândită printre unii
istorici de artă, dar contestată de alţii, că importantele inovaţii artistice ale marilor artişti ai artei
figurative începutului anilor 1600 (Caravaggio, Fraţii Carracci, etc.) s-ar datora mai degrabă funcţiei artei
ecleziastice cu destinaţie clară decât măiestriei artistice a artiştilor înşişi.Comparativ cu manierismul elevat ce se
adresa elitelor şi care era aproape obscur celor mai mulţi dintre privitori, stilul barocangaja privitorul într-o
"aventură" a înţelegerii care era simplă, evidentă, directă şi uşor de "decodificat." Artişti ca Annibale
Caracci,Caravaggio, Correggio şi Federico Barocci sunt printre cei care au marcat semnificativ desprinderea
de manierism şi transformarea artei timpului în baroc. Nu întâmplător, aceştia sunt adeseori numiţi precursori ai
barocului sau artişti proto-baroc.Deşi singular, prin viziunea şi realizările sale geniale în arhitectură, pictură şi
sculptură, formând o clasă aparte, Michelangelopoate fi considerat printre cei care prezintă în arta sa elemente ale
viitorului stil baroc.Termenul de muzică baroc defineşte o schimbare în muzica timpului, care din polifonică devine
"baroc" prin utilizarea lungimilor contrastante a diferitelor fraze muzicale, a folosirii contrapunctului şi a armoniei.
Naşterea operei ca gen muzical aparte s-a produs la începutul barocului prin fuziunea dintre muzică şi poezie,
fiind mai apoi dezvoltată şi evoluând la genul muzical consacrat de astăzi în timpul perioadei rococo.

În literatură, atracţia exercitată de simplitate, forţă, dramatism şi claritate conduc la apariţia ritmurilor sincopate pe
o scală largă, ca fiind total opuse temelor sofisticate, metafizice, îndelung elaborate. De la scrierile lui John
Donne la opera de căpătâi a lui John Milton, Paradisul pierdut, drumul este din nou unul de la un manierism ajuns
la apogeu la un baroc epic.

16
 3)Clasicism
Clasicismul este un curent literar-artistic - având centrul de iradiere în Franţa, ale cărui principii au orientat creaţia
artistică europeană între secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Pornind de la modelele artistice (arhitectură, sculptură,
literatură) ale Antichităţii, considerate ca întruchipări perfecte ale idealului de frumuseţe şi armonie, clasicismul
aspiră să reflecte realitatea în opere de artă desăvârşite ca realizare artistică, opere care să-l ajute pe om să
atingă idealul frumuseţii morale. Urmărind crearea unor opere ale căror personaje să fie animate de înalte idealuri
eroice şi principii morale ferme, scriitorii clasici s-au preocupat în mod special de crearea unor eroi ideali, legaţi
indisolubil de soarta statului, înzestraţi cu cele mai înalte virtuţi morale şi capabili de fapte eroice. Aceste
personaje, de regulă regi sau reprezentanţi ai aristocraţiei, erau prezentaţi în odă, imn, poem epic, tablou istoric,
tragedie, socotite ca specii superioare ale literaturii. Modul de viaţă al burgheziei, aflată în plină ascensiune în
epoca respectivă, era lăsat pe planul doi, de aceasta ocupându-se speciile literare socotite inferioare (comedia,
satira, fabula). Aceste specii erau considerate modele negative, ele ocupându-se în special de înfierarea anumitor
vicii (comedia era văzută de Aristotel ca "înfierare” a viciilor), de prezentarea unor aspecte negative care trebuie
îndreptate. Clasicismul înseamnă în primul rând ordine (pe toate planurile), echilibru, rigoare, normă, canon,
ierarhie şi credinţă într-un ideal permanent de frumuseţe. Înseamnă ordine obiectivă, perfecţiune formală (care va
fi găsită în acele modele de frumuseţe perfecte - modelele clasice), înseamnă superioritate a raţiunii asupra
fanteziei şi pasiunii. Printre reprezentanţii de marcă amintim pe N. Boileau (Arta poetică, tratat de poetică
normativă clasică). P.Corneille (Cidul - tragedie), J. Racine (Fedra - tragedie), Moliere (Avarul - comedie), La
Fontaine (Fabule)

Istorie
În contrast cu arta barocă, în secolul al XVII-lea, în Europa, se afirmă o artă bazată pe echilibru şi
rigoare: arta clasică. Regulile stricte vin atunci să
definească pictura, literatura, muzica, sculptura şi arhitectura.Epoca de aur a clasicismului este perioada care,
în Franţa, corespunde regilor Ludovic al XIII-lea şi Ludovic al XIV-lea. Marile state ale Europa îşi afirmă puterea
încurajînd o artă care să respecte ordinea stabilă. De exemplu lui Velázquez (1599-1660) sau al
lui Rembrandt (1606-1669), precum şi cel al picturii de gen demonstrează că triumful modelului clasic nu este
total.

Caracteristici

 Imitarea naturii în aspectele esenţiale ale omului şi vieţii, după modelul antic
 Finalitatea operei clasice este deopotrivă estetică şi etică
 Cadrul de desfaşurare a ceea ce gândesc şi înfaptuiesc personajele este unul decorativ, rece şi indiferent,
fără vreo influenţă asupra acestora
 Sublininează necesitatea de a realiza o armonie internă a operei, obligaţia de a nu amesteca genurile şi
de a respecta principiul verosimilităţii
 Eroii clasici sunt oameni tari, proprii lor stăpâni care-şi fac întodeauna datoria, învingându-şi sentimentele
potrivnice

17
V.GLOSAR DE TERMENI EXPLICATI
ABOLIŢIONÍSM s.n. Mişcare politică apărută la sfârşitul secolului al XVIII-lea, care urmărea desfiinţarea sclaviei
negrilor din America; mişcare politică ce susţine desfiinţarea sclaviei.

ABSOLUTÍSM s.n. Regim politic propriu monarhiei absolute; putere absolută a unui monarh. ◊ Absolutism luminat
= regim politic apărut în sec. XVIII şi caracterizat prin atitudinea înţelegătoare a suveranilor faţă de cerinţele
progresului, de sfaturile gânditorilor luminaţi

AGRICULTÚRĂ, agriculturi, s.f. 1. Cultivare a pământului. 2. Ramură a producţiei materiale care are ca obiect
cultura plantelor şi creşterea animalelor în vederea obţinerii unor produse alimentare şi a unor materii prime;
totalitatea lucrărilor şi a metodelor întrebuinţate în acest scop.

ANARHÍSM s.n. 1. Stare de anarhie. 2. Curent politic şi social care neagă în genere orice putere de stat.

ANTÁNTĂ, antante, s.f. Denumire dată unor alianţe politice şi militare între state.

ÁRTĂ, arte, s.f. 1. Activitate a omului care are drept scop producerea unor valori estetice şi care foloseşte
mijloace de exprimare cu caracter specific; totalitatea operelor (dintr-o epocă, dintr-o ţară etc.) care aparţin acestei
activităţi. ◊ Loc. adj. De artă = artistic. ◊ Expr. (Fam.) De amorul (sau de dragul) artei = în mod dezinteresat. 2.
Îndemânare deosebită într-o activitate; pricepere, măiestrie. ♦ Îndeletnicire care cere multă îndemânare şi anumite
cunoştinţe.

AUTOCRAŢÍE, (2) autocraţii, s.f. 1. Formă de guvernare în care întreaga putere a statului e concentrată în mâna
unei singure persoane; tiranie, absolutism. 2. Stat care are forma de guvernare descrisă mai sus.

BÁNCĂ1, bănci, s.f. Scaun lung pentru două sau mai multe persoane. ◊ Expr. Banca ministerială = locurile din
parlament rezervate membrilor guvernului. Banca acuzaţilor = locurile dintr-o sală de tribunal ocupate de acuzaţi.
Banca apărării = locurile dintr-o sală de tribunal destinate avocaţilor care apără pe acuzaţi. ♦ Scaun, de obicei cu
pupitru în faţă, pentru şcolari. ◊ Loc. adv. (De) pe băncile şcolii = (de) la şcoală, din (sau în) timpul petrecut în
şcoală. ◊ Expr. A sta (sau a rămâne) în banca sa = a rămâne la locul său, a sta pasiv faţă de orice iniţiativă, a fi
docil.

BOLŞEVÍSM s.n. Curent de gândire politică comunistă, apărut în Rusia la începutul sec. XX.

BURGHEZÍE, burghezii, s.f. 1. (În teoria marxistă) Clasă socială urbană deţinătoare de capital, care îşi desfăşoară
activitatea în sectorul industrial comercial şi bancar. ♦ (În societatea medievală) Locuitorii de la oraşe; târgoveţii,
populaţia oraşelor, orăşenime. 2. (În sintagma) Mica burghezie = parte a burgheziei (1) formată din micii
producători, micii comercianţi, funcţionari etc.

BURI – urmasii colonistilor olandezi din Africa de Sud

CADÉT, cadeţi, s.m. (Înv.) 1. Tânăr (fiu de nobil sau de ofiţer) care se pregătea pentru cariera armelor. 2. Elev al
unei şcoli militare. 3. Membru al unui partid din Rusia ţaristă.

18
CANCELÁR, cancelari, s.m. 1. Şeful guvernului în unele state. ◊ Cancelar federal = şeful guvernului în Austria şi
în Germania. 2. Şeful cancelariei şi al arhivei regale sau imperiale în evul mediu. ♦ Şeful cancelariei unei
reprezentante diplomatice sau al unui consulat.

CAPITALÍSM s.n. Sistem politico-economic care se întemeiază pe proprietatea privată asupra mijloacelor de
producţie şi de schimb.

CIVILIZÁŢIE, civilizaţii, s.f. Nivel de dezvoltare materială şi spirituală a societăţii într-o epocă dată, a unui popor, a
unui stat etc., cultură (materială sau spirituală); p. ext. nivel înalt de dezvoltare a unei societăţi.

COLONÍE1, colonii, s.f. 1. (În antichitate) Cetate sau oraş întemeiat, în scopuri comerciale sau strategice, de
fenicieni, de greci sau de alte popoare pe teritorii străine. ♦ Oraş întemeiat de romani în ţinuturile cucerite, având
rol economic, administrativ şi militar. 2. Teritoriu ocupat şi administrat de o naţiune străină şi care este dependent
de aceasta pe plan politic, economic, cultural etc. 3. Grup compact de persoane (de aceeaşi origine) aşezat într-o
ţară sau într-o regiune a unei ţări şi care provine din imigrare sau din strămutare. 4. Grup de copii trimişi la odihnă
în staţiuni climaterice sau balneare; loc unde este găzduit acest grup de copii. 5. Grup de animale din aceeaşi
specie, care duce viaţa în comun. Colonie de corali. ◊ Colonie microbiană = grup de bacterii aflat în cultură pe
medii sociale, vizibil cu ochiul liber, derivat dintr-un germen unic sau dintr-un număr redus de germeni care s-au
înmulţit pe loc.

COLONIZÁRE s.f. Acţiunea de a coloniza şi rezultatul ei.

COLONIZÁ, colonizez, vb. I. Tranz. 1. A transforma în colonie1 un teritoriu sau o ţară. 2. A popula o ţară sau o
regiune cucerită cu oameni aduşi de pe alte teritorii sau din alte ţări. 3. A popula regiuni (slab populate sau
depopulate) din propria ţară cu oameni aduşi din alte regiuni.

COMÉRŢ, (rar) comerţuri, s.n. Schimb de produse prin cumpărarea şi vânzarea lor; ramură a economiei în cadrul
căreia se desfăşoară circulaţia mărfurilor.

COMUNÍSM s.n. 1. Doctrină socială, politică şi economică constituită pe principiul abolirii proprietăţii private şi al
instaurării proprietăţii colective. 2. Ideologia, teoria înfăptuirii societăţii comuniste.

CONCÉRN, concerne, s.n. Organizaţie complexă care reuneşte întreprinderi economice legate între ele prin
activitatea lor, întreprinderile rămânând formal independente.

CONGRÉS, congrese, s.n. 1. Reuniune naţională sau internaţională în care delegaţi sau invitaţi dezbat probleme
majore de ordin politic, economic, organizatoric, ştiinţific, cultural etc. 2. Organ suprem de conducere al unor
partide politice, organizaţii de masă şi obşteşti. 3. Denumire a parlamentului în unele ţări, format din Camera
reprezentanţilor şi Senat. 4. (Urmat de determinări) Denumire a unor partide politice. Congresul Naţional Indian. 5.
Denumire dată unor conferinţe internaţionale ale statelor, convocate, de obicei, pentru încheierea de tratate de
pace.

CONFEDERÁŢIE, confederaţii, s.f. 1. Uniune de state independente sau de unităţi teritoriale autonome, înfiinţată
pe baza unui acord internaţional, prin care se determină condiţiile de asociere a statelor şi de funcţionare a
acestora. 2. Denumire dată unor asociaţii de organizaţii care au ţeluri social-politice fundamentale comune sau
apropiate.

19
CONSERVATÓR1, conservatoare, s.n. Instituţie de învăţământ de grad superior, unde se studiază muzica, (în
trecut) şi arta dramatică, şi unde se formează compozitori, interpreţi vocali şi instrumentali, dirijori, muzicologi.
CONSERVATORÍSM s.m. Atitudine de susţinere a vechilor forme ale vieţii politice, culturale şi economice şi de
împotrivire faţă de ceea ce este nou

CONSTITÚŢIE, constituţii, s.f. 1. Totalitatea particularităţilor morfologice, funcţionale şi psihologice ale unui individ;
structură fizică generală a corpului omenesc. 2. Lege fundamentală a unui stat, investită cu o forţă juridică
superioară celorlalte legi, care cuprinde principiile esenţiale ale organizării lui, stabileşte drepturile şi datoriile
principale ale cetaţenilor, sistemul electoral, organizarea organelor supreme şi locale etc., reflectând astfel stadiul
de dezvoltare socială, economică şi politică la un moment dat a statului respectiv

CORPORÁŢIE s.f. 1. Organizaţie medievală meşteşugărească, care apăra interesele şi drepturile profesionale ale
membrilor săi; breaslă. 2. (În S.U.A.) Denumire dată societăţilor pe acţiuni.

CRÍZĂ, crize, s.f. 1. Manifestare a unor dificultăţi (economice, politice, sociale etc.); perioadă de tensiune, de
tulburare, de încercări (adesea decisive) care se manifestă în societate. ♦ Lipsă acută (de mărfuri, de timp, de forţă
de muncă). 2. Moment critic, culminant, în evoluţia care precedă vindecarea sau agravarea unei boli; declanşare
bruscă a unei boli sau apariţia unui acces brusc în cursul unei boli cronice.

CUBÍSM s.n. Mişcare artistică apărută la începutul sec. XX, care prezintă obiectele din realitate descompuse în
cele mai simple figuri geometrice, fără a ţine seamă de asemănarea exterioară cu obiectele reprezentate.

CULTÚRĂ, culturi, s.f. 1. Totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de omenire şi a instituţiilor necesare
pentru comunicarea acestor valori. ♦ Faptul de a poseda cunoştinţe variate în diverse domenii; totalitatea acestor
cunoştinţe; nivel (ridicat) de dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva. ◊ Om de cultură = persoană cu un nivel
intelectual ridicat, care posedă cunoştinţe universale multe şi temeinice. 2. Totalitatea lucrărilor agrotehnice
necesare plantelor agricole pentru a se realiza producţii mari şi constante; ştiinţa, priceperea de a lucra pământul,
de a îngriji plantele. ◊ Cultura plantelor = ramură a agriculturii care are ca obiect cultivarea plantelor în vederea
obţinerii de alimente, furaje sau materii prime. Plante de cultură = plante cultivate de om pentru folosul pe care îl
aduc. ♦ Teren cultivat cu un anumit fel de plante. ♦ Creştere, prăsire a unor animale. Cultura viermilor de mătase.
3. Creştere, în laborator, a bacteriilor; colonie de bacterii obţinută pe această cale. 4. (În sintagma) Cultură fizică =
dezvoltare armonioasă a corpului prin sport şi gimnastică, atât pentru întărirea şi menţinerea sănătăţii, cât şi
pentru formarea calităţilor fizice necesare în muncă, sport etc., la care se adaugă baza materială, cercetarea
ştiinţifică, procesul de formare a specialiştilor; disciplină care se ocupă cu această dezvoltare; educaţie fizică.

DEMOCRAŢÍE, democraţii, s.f. Formă de organizare şi de conducere a unei societăţi, în care poporul îşi exercită
(direct sau indirect) puterea.

DICTATÚRĂ, dictaturi, s.f. 1. (În Roma antică) Demnitatea, puterea, autoritatea exercitată de un dictator. 2.
Instituţie politică, putere de stat în care o persoană (sau un grup de persoane) este învestită cu autoritate
nelimitată prin legi şi adesea bazată pe violenţă. ♦ Dictatura proletariatului = concept din filozofia marxistă care
preconiza exercitarea puterii de stat de către proletariat în perioada cuprinsă între revoluţia socialistă şi
instaurarea societăţii socialiste.

20

DOMINIÓN, dominioane, s.n. Nume mai vechi dat statelor din afara insulelor britanice care fac parte din Imperiul
Britanic, având statut de suveranitate şi egalitate în drepturi cu metropola.
DÚMĂ s.f. Nume dat adunării legislative constituite (în 1905) în Rusia ţaristă.

EVOLUŢIONÍSM s.n. 1. Concepţie filozofică potrivit căreia Universul, Pământul, fiinţele vii, societatea etc. trec
printr-un proces istoric de evoluţie (dezvoltare) şi sunt privite din punctul de vedere al acestei dezvoltări. 2. (În
sens restrâns) Teoria lui Lamarck, Darwin etc. despre evoluţia speciilor de plante şi de animale, despre
transformarea lor unele într-altele; transformism.

FEDERÁŢIE, federaţii, s.f. 1. Uniune a mai multor state autonome (care îşi păstrează propria organizare) în cadrul
unui stat unitar, cu un guvern central şi cu organe de stat comune. 2. Uniune formată din mai multe organizaţii
care urmăresc scopuri comune. 3. Organ care îndrumează şi controlează activitatea dintr-o anumită ramură
sportivă.

HINDUÍSM s.n. Religie răspândită în India, bazată pe principalele dogme ale brahmanismului şi ale budismului.

IMPERIALÍSM s.n. 1. Politică de extindere a dominaţiei sau autorităţii unui imperiu sau a unei naţiuni asupra unor
ţări străine sau de dobândire de posesiuni coloniale şi de menţinere a lor. 2. (În concepţia marxistă) Fază
superioară de dezvoltare a capitalismului, caracterizată prin dominaţia monopolurilor, aparţinând unor regimuri
autoritare, conflagraţii

IMPÉRIU, imperii, s.n. 1. Stat monarhic care are în frunte un împărat; împărăţie. 2. Teritoriu cuprinzând un stat
dominant (marea metropolă) şi posesiunile lui coloniale.

INDÚSTRIE, industrii, s.f. 1. Ramură a producţiei materiale şi a economiei naţionale, în cadrul căreia au loc, pe
scară largă, activităţile de exploatare a bunurilor naturale şi de transformare a acestora, precum şi a altora, în
mijloace de producţie şi în bunuri de consum. 2. (Cu determinări) Subdiviziune a industriei (1), cuprinzând un
domeniu limitat de activitate.

LIBERALÍSM s.n. 1. Doctrină care, opusă socialismului şi dirijismului, proclamă principiul nonintervenţiei statului în
economie, în relaţiile economice existente între indivizi, grupuri sociale sau naţiuni; promovează ideea libertăţii
economice, a liberului schimb, a liberei concurenţe etc. 2. Atitudine de îngăduinţă excesivă faţă de greşelile altora.

MANCIURIÁN, -Ă, manciurieni, -e, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de bază a
Manciuriei sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparţine Manciuriei sau populaţiei ei, privitor la Manciuria sau
la populaţia ei, originar din Manciuria.

MARXÍSM s.n. Doctrină filozofică, socială şi economică întemeiată de K. Marx şi F. Engels; teoria şi practica
comunismului ştiinţific.

MENŞEVÍSM s.n. Curent moderat apărut la începutul sec. XX în cadrul social-democraţiei ruse, care se opunea
prevederilor programatice ale bolşevicilor.

METRÓPOLĂ, metropole, s.f. 1. Nume dat marilor oraşe ale lumii (de obicei capitale de state), 2. Oraş sau stat
antic, considerat în raport cu coloniile sale. 3. Stat considerat în raport cu coloniile sale.

21
VI.CURIOZITATI ISTORICE.
 Thomas Edison are mai mult de 1.300 de inventii brevetate in SUA si in alte tari. El si-a stabilit o "fabrica de
inventii", un laborator industrial de inventii, in care si-a propus sa produca cate o inventie la interval de 10
zile. Intr-o perioada de 4 ani el a obtinut 300 de brevete, ceea ce inseamna o inventie la 5 zile!
 Alexander Graham Bell, inventatorul telefonului, era instructor al copiilor surzi. El a inventat telefonul ca sa-si
ajute sotia surda si mama sa auda.
 Alfred Nobel din Stockholm, Suedia, a brevetat dinamita in 1867.
 Cand primul serviciu de telefonie comerciala a fost introdus, o convorbire intre New York si Londra costa 75
de dolari.
 Englezii au inventat primul "Tank" in timpul primului Razboi Mondial. Cuvantul "Tank" a fost folosit pentru ca
nu inseamna nimic si nu dadea nemtilor nici o idee despre ceea ce insemna masinaria respectiva.
 Designer-ul Gabrielle "Coco" Chanel a introdus primul ei parfum in 1921. Ea i-a dat numele ei "Chanel No. 5."
Dupa cum a explicat, ea a sarit direct la numarul 5 pentru ca asta era numarul ei norocos. Ca mirosul sa aiba
succes, l-a introdus pe piata la data de 5 mai. Chanel No. 5 a devenit cel mai bine vandut parfum din lume.
 Johann Gutenburg a inventat tiparul in 1450 si prima carte tiparita a fost Biblia in limba latina.
 Lipiciul dateaza din timpuri stravechi. Artistii combinau culorile cu oua crude, sange uscat si seva de plante
pentru a face vopseluri lipicioase pentru picturile murale. Mai tarziu, egiptenii si altii au invatat sa faca
lipiciuri mai puternice fierband oase de animale si piei.
 Numerotarea caselor a fost intalnita prima oara in Paris in anul 1463. In Anglia, numerotarile nu au aparut
pana in 1708, cand sistemul de numerotare a fost folosit pe o strada in London's Whitechapel.
 In 1656, un inventator olandez numit Christian Huygens, lucrand independent, a construit primul ceas cu
pendul. Ceasurile cu pendul au ramas cele mai exacte mecanisme pentru masurarea timpului pana in secolul
20.
 Cand Eleanor Abbott din San Diego s-a insanatosit de poliomielita in 1940, ea a inceput sa fabrice jocuri si
activitati pentru tinerii bolnavi. Una din inventiile ei s-a numit "Candy Land". Prietenilor ei tineri le-a placut
jocul atat de mult incat ea a s-a angajat imediat la Milton Bradley Company unde a fost imediat acceptata.
De atunci "Candy Land" a fost international acceptat ca fiind primul joc pentru copii.
 In 1914, firma lui W.C. Coleman a introdus lanterna care a schimbat viata rurala americana si l-a facut pe
Coleman celebru. Lanterna cu arc Coleman, cu o putere de 300 de lumanari, putea lumina la 300 de metri.
Fermierii americani au putut sa lucreze pana tarziu in noapte, marind productia de mancare si haine in al
doilea Razboi Mondial.
 Primul pantof din lemn provine din Olanda. In Olanda este foarte multa apa, asa ca oamenii au avut nevoie
de pantofi care sa le tina picioarele uscate in timpul muncii in aer liber. Pantofii au fost numiti "klompen" si
au fost taiati dintr-o singura bucata de lemn. Azi, "klompen" sunt suvenirul preferat al turistilor care viziteaza
Olanda.
 Din 11 inventii patentate de Nikolai Tesla, pentru industria hidroenergetica, azi sunt in folosinta 9 dintre ele,
neschimbate.
 Jocul de carti a fost inventat de chinezi in 1120.
 Clipsul sau "clema" de hartie a fost inventata de norvegianul Johan Vaaler in 1899. Din cauza ca norvegienii
nu au avut legea patentului la acea vreme, el a trebuit sa calatoreasca in Germania unde a primit patentul in
1900. Americanii i l-au acordat in 1901.
 Rusii cumpara skateboard-uri din Statele Unite - dar nu pentru distractie. Ei vad in asta un raspuns la nevoile
de transport in tara, din cauza ca skateboard-ul este mai ieftin decat bicicleta, si ocupa spatiu mai mic.
Primul skateboard a aparut la instructorii de scoala, pentru ca acestia sa-i poata invata pe copii cum sa le
foloseasca.
 Romanii au inventat felicitarea (vederea). Cateva exemple au fost gasite in sapaturile arheologice langa zidul
lui Adrian, in Anglia. Una a fost o invitatie la o zi de nastere, alta a fost o cerere pentru ca cineva din Roma
sa trimita soldatilor mai multi ciorapi si lenjerie in Anglia!
 Umbrela a fost inventata de mai mult de 4000 de ani. Au fost dovezi ale existentei umbrelei in arta straveche
in Asiria, Grecia, Egipt si China. Europenii de mai tarziu au facut umbrele din lemn sau oase de balena si
acoperite cu vopsea in ulei.
 Ideea de examen de conducere a fost inventata in Franta. In 1893, soferii trebuiau sa dea un test de abilitate
in conducerea si reparatia masinii.

22
Razboiul de 100 de ani

Razboiul de 100 de ani (dus pentru ca stabili Regele de drept al Frantei) a durat de fapt 116
ani. In timpul acestui razboi Ioana D'Arc primeste o armata de la Carol al VII-lea, cu care ii
invinge pe englezi. Ea va fi totusi arsa pe rug pentru erezie si vrajitorie. La 25 de ani dupa
proces este gasita nevinovata, iar in 1920 proclamata sfanta.

Intre 1309 si 1377, Papalitatea romano-catolica nu a avut sediul la Roma, ci la Avignon,

France. In 1378, Papa Grigore al XI-lea a readus Scaunul Papal la Roma.

Cifrele arabe nu au fost inventate de catre arabi, ci de catre un matematician indian. Ele au
ajuns la matematicienii arabi din Africa de Nord si au fost trasmise in Europa in Evul Mediu.

Dupa Razboiul Civil din Statele Unite, intre 33% si 50% din moneda in circulatie era falsificata.

Hitler, omul anului

In 1938, revista Time l-a declarat pe Adolf Hitler "Omul Anului". In acelasi an, fuhrerul si-a
asumat controlul armatei germane, a anuntat ca intentioneaza sa zdrobeasca Cehoslovacia, si-
a sporit influenta in Austria amenintand cu invazia si a exilat 12.000 de evrei din Germania.

In 1685, cartile de joc erau folosite drept bani in Noua Franta (teritoriile franceze din America de
Nord) din cauza lipsei de moneda.

In 1892, Italia a ridicat varsta minima la care fetele putea sa se marite, la 12 ani.

Primele contraceptive au fost folosite in Egiptul antic. Femeile foloseau supozitoare vaginale,
facute din substante acide si lubrifiate cu miere sau ulei.

Razboiul de 45 de minute

Cel mai scurt razboi a fost dus intre Zanzibar si Marea Britanie in 1896. Zanzibar s-a predat
dupa 45 de minute.

Prima bomba pe care Aliatii au aruncat-o in Berlin in al Doilea Razboi Mondial a omorat
singurul elefant din Gradina Zoologica din oras.

"In God We Trust" a fost motto-ul oficial al Statelor Unite abia din 1956. O insemnare a
Congresului din acel an arata ca: "La acest moment, Statele Unite nu au un motto national.
Comitetul gaseste de cuviinta ca 'In God We Trust' sa fie desemnat motto-ul national
american".

Abel Tasmam a descoperit Tasmania, Noua Zeelanda si Fiji in prima sa calatorie, dar a reusit
sa rateze complet Australia.

In ciuda pagubelor materiale deosebit de mari, in Marele Incendiu londonez din 1666 au murit 8
persoane. Au fost distruse cel putin 13.500 de locuinte.

Banii nu au miros

In anul 74, imparatul roman Vespasian a ramas fara bani in urma unui razboi civil. Pentru a
strange fonduri a creat primele toalete publice cu plata. Atunci cand fiul sau Titus l-a criticat
pentru asta, Vespasian i-a adus in vedere ca banii nu au miros (pecunia non olet).

Banca Americii s-a numit initial Banca Italiei. A fost infiintata in 1904 de catre Amadeo Giannini,
in folosul imigrantilor italieni. Dupa ce s-a unit in ani '20 cu "Banca Americii, Los Angeles", a
devenit oficial "Banca Americii".

In primul razboi civil liberian din anii '90, generalul Joshua Milton Blahyi, supranumit generalul
"Butt Naked" isi conducea trupele gol, avand doar cizme in picioare. Facea acest lucru la
indemnul diavolului, care, sustine Blahyi, i-ar fi telefonat la varsta de 11 ani. 

Se pare ca aceasta practica l-a ferit de gloante, pentru ca Joshua Milton Blahyi inca traieste,
desi este acuzat ca oamenii sai au ucis cel putin 20.000 de oameni, in timpul razboiului civil.

La inceputul Primului Razboi Mondial, Fortele Aeriene americane aveau doar 18 piloti si 5-12
avioane.

Thomas Jefferson si John Adams au murit in aceeasi zi - a 50-a aniversare a Decalaratiei de

Independenta.

In 1838, generalul Antonio Lopez de Santa Anna, presedintele Mexicului, a ramas fara un
picior, dupa ce glezna i-a fost distrusa de un obuz. Pentru membrul pierdut, Lopez a ordonat o
inmormantare cu toate onorurile militare.

MULTUMESC PENTRU LECTURA!!!