Sunteți pe pagina 1din 114

GABRIEL LIICEAN U - Născut în 23 mai 1942, Ia Rîmnicu-Vîlcea. Studii universitare la Bucureşti, Facultatea de Filozofie (1960 -1965 ) şi Facultatea de Limbi Clasice (1968-1973). Doctoratul în filozofie la Universitatea Bucureşti (1976). Cercetător la Insti­ tutul de Filozofie (1965-1975) şi Institutul de Istorie a Artei (1975 -1989). Director al Editurii Humanitas din 1990. Profesor la Facultatea de Filozofie a Uni­ versităţii Bucureşti din 1992.

SCRIERI - Tragicul. O fenomenologie a limitei şi depăşirii (Univers, 1975; ed. revăzută Humanitas,

1994); încercare în politropia omului şi a culturii

(Carte a Românească, 1981); Jurnalul de la

Un modelpaideic în cultura umanistă (Cartea Româ ­ nească, 1983; Humanitas, 1991); Epistolar (coautor şi

editor;

(Humanitas , 1992) ; Cearta cu filozofia (Humanitas , 1992); Despre limită (Humanitas , 1994) ; Itiner-ariile

unei vieţi: E. M. Cioran urmat de Apocalipsa după Cioran. Trei zile de convorbiri — 1990 (Humanitas , 1995); Itineraires d'une vie: E. M. Cioran suivi de Les continents de l'insomnie (Fd . Michalon , Paris, 1995).

Carte a Românească, 1987) ; Apel către lichele

Păltiniş.

şi

filozofi

FILME - Exerciţiu de admiraţie (î n colaborare cu Constantin Chelba, 1991); interviu filmat cu Eugene Ionesco, 1992; Apocalipsa după Cioran (în colaborare cu Sorin Ilieşiu, 1995).

TRADUCERI

din

Platon,

comentatori

Schelling).

aristotelici

germani

(Heidegger,

Gabriel Liiceanu

APEL

către

LICHELE

HUMANITA S

Coperta IOANA DRAGOMIRESCU

MARDARE

APEL

CĂTRE

LICHELE

 
 

S

înteţi

puţini

în

mijlocul

acestui

popor,

de

vreme

ce

el

s-a

putut

regăsi

peste

noapte

cu

o

asemenea

forţă

şi-

graţie;

şi

totuşi

mulţi,

dacă

aţi

putut

face

cu

putinţă,

hrăni

şi

cauţiona

oroarea

vreme

de

40

de

ani.

Vouă,

acestor

mulţi-puţini,

 

adresez

următoarea

chemare:

 

Lăsaţi

o

respiraţie

mai

lungă

între

ultimul

omagiu

pe

 

care

l-aţi

scris,

între

ultima

şedinţă

în

care

v-aţi

expri­

mat

entuziasmul pentru

realegerea

lui

Ceauşescu

la

cel

de

al

XlV-lea

Congres

şi

adeziunea

grăbită pe

care

aţi

venit

v-o

daţi

în

zilele

în

care

timişorenii

nu

ter­

minaseră

 

să-şi

îngroape

morţii

şi

în

care

sîngele

de

pe

bulevardul

Magheru

 

şi

din

Piaţa

Palatului

nu

se

zvîntase

 

încă.

 
 

Nu

mai

strîngeţi

 

o

vreme,

bărhăteşte,

mîna

 

colegilor

 

voştri

şi

nu-i

mai priviţi

senini

în

ochi.

Lăsaţi

se

întrevadă

o

urmă

de

sfială

în

privirea

voastră.

Fiţi

o

vreme

stingheri.

 
 

Nu

mai

apăreţi

 

la

televiziune.

 

Nu mai scrieţi în ziare.

 

,

Nu

mai

ridicaţi

glasul

decît

pentru

o

scurtă

 

căinţă,

căci

altfel

îl

ridicaţi

din

nou

în

minciună.

 
 

Lăsaţi

cuvintele

 

spună

ceea

ce

spun;

nu

mai folo­

© HUMANITAS,

1996

siţi

o

vreme

vorbele

„demnitate",

„libertate",

conştiinţă",

ISBN

973-28-0656-7

„dreptate",

 

„popor".

 

Nu

asasinaţi

aceste

cuvinte.

 

Renunţaţi

la

alibiuri

morale

spunîndu-vă

aţi

făcut

neîncetat

răul

ca

să puteţi

face

din

cînd

în

cînd

binele.

nu

vă fie frică,

ci

doar,

din

cînd

în

cînd,

o

lungă

şi

insuportabilă

ruşine.

Căutaţi

atunci

un

părinte

care

şi-a

pierdut

 

în

zilele

acestea

copilul

şi

cereţi-i

iertare.

Intraţi

în

noul

an

meditativi.

Şi

aprindeţi

o

lumi­

nare

pentru

cei

morţi

şi

pentru

voi.

Iar

dacă

veţi

da

curs

acestei

chemări,

veţi

înceta

fiţi

lichele

 

şi

veţi

primi

recunoştinţa:

noastră.

vom

iubi.

 

30 decembrie

1989

MEDITAŢIE

DESPRE

ACTIVIST

Tovarăşei Olivia Clătici şi tuturor activiştilor care, din vremea facultăţii, mi-au traversat viaţa şi şedinţele, le dedic astăzi acest text născut dintr-o stupoare care continuă să mă însoţească, chiar dacă astăzi obiectul ei apar­ ţine trecutului, chiar dacă astăzi ea irită, plic­ tiseşte sau, pentru mulţi oameni de bun gust, ameninţă să devină ridicolă.

.Axtivistul nu este un monstru obişnuit. Făcînd parte din

suita diavolului, el nu este torţionarul, călăul, ghilotina- torul. El nu se situează pe această treaptă inferioară a ororii; nu este sadicul de rînd care taie, fierbe, bate, scoate ochii. în transmisia răului, el nu este veriga lui ultimă, „vulgară", grosolană, tradiţională. El nu „pune" niciodată mîna, nu este întinat, nu are urme de sînge şi nu miroase

a sudoarea care îi înfrăţeşte pe călău şi pe victima sa.

Dimpotrivă. El poate fi elegant, cult, inteligent; poate fi palid, suav, prevenitor. Poate avea mîinile albe şi poate cunoaşte limbi străine. Poate lăsa senzaţia că este compăti­ mitor, drept, că vrea binele, că încearcă să dreagă lucrurile, că are o cauză şi că luptă pentru ea; cu seriozitate, cu gra­ vitate; că îl interesează soarta celorlalţi, că este, zi şi noap­ te, preocupat de ea; că urmăreşte virtutea; că, în acest sens,

ajută, îndrumă, îndeamnă. Pentru că un asemenea tip nu are- pereche în istoria omenirii, el nu poate fi comparat

decît cu un sofist antic ajuns la putere la curtea lui Stalin. Să spui despre el că minte, că e ipocrit, poltron etc. ar

fi prea puţin. Căci de fapt el scapă oricărei tipologii exis­

tente. In primul rînd, social vorbind, el nu poate fi definit, pentru că nu este prevăzut în schema nici unei societăţi. Făcînd totul, el nu face şi nu ştie să facă nimic. Să spui despre el.că este puterea sau un apanaj al puterii ar fi prea vag. El este, desigur, puterea; dar puterea impalpabilă, care se sustrage categoriilor obişnuite ale puterii. El este chiar

coloana vertebrală a puterii, dar una care nu poate fi radio­ grafiată; este un element suav, este un gaz al răului, care se strecoară peste tot, aducînd sub comanda lui invizibilă tot ce este material; el este aerul otrăvit, rezervorul inepui­ zabil de toxine al trupului social; este respiraţia noastră urît mirositoare; şi împuţinată; este gîfîitul nostru. El nu ştie deci să facă nimic. Vine totuşi la şedinţe în instituţii serioase, unde se discută lucruri de specialitate. Ascultă, notează, tace, veghează. Vorbeşte doar într-un târ­ ziu, poate la sfîrşit de tot, sau nu vorbeşte deloc. El este astfel emblema ambulantă a puterii; este puterea de faţă, ubicuitatea ei, memoria ei. Prezenţa lui este suficientă; ea intimidează. Poate fi grav, ursuz, solemn; atmosfera e atunci încărcată. Poate fi bine dispus, relaxat, glumeţ chiar; atmosfera e atunci destinsă, oamenii rîd slugarnic. De cele mai multe ori „trage concluziile". Nu spune nimic, de fapt nu are importanţă ce spune. Principalul e că se manifestă. Indiferent de ceea ce spune, mesajul lui e simplu: „Nu uitaţi, puterea există. Eu sînt o siglă pentru rememorarea ei." Dacă totuşi în scenariul şedinţei apare un acroc, o disfuncţie, atunci abia el devine activ important. Atunci afli ce ştie să facă. Atunci el intimidează activ: atunci ameninţă, devine o sugestie a terorii, cheamă la ordine şi „pune problema". Pesemne că cea mai potrivită definiţie

a activistului ar fi: agent al punerii problemei, agent al

corectei puneri a problemei. Aceasta este abilitatea lui: el are ştiinţa punerii problemei. El este un paznic al hota­ rului; el readuce lucrurile în matcă; el sancţionează orice

transcendere a cadrului dat. Activistul este un profesionist

al ţarcului.

Ce este în mintea lui ? Ce este în mintea lui atunci cînd răul a îmbătrînit, s-a aşezat, se lăfăie, ce este în mintea lui cînd nu se mai poate amăgi că, o vreme, serveşte o cauză dreaptă cu mijloace schimonosite? că există duşmani la pîndă? Ce este în mintea lui cînd rămîne singur faţă în faţă cu răul pe care 1-a slujit, cu victoria lui şleampătă ? Cînd

8

ştie că totul a fost minciună, că el este profitorul, singurul profitor al acestei nelumi ? La ce se gîndeşte un activist înainte de a adormi ? Este o întrebare la care nu ştiu să răspund. Şi este tot­ odată o întrebare care nu-mi dă pace. In acest punct figura activistului devine o enigmă. Cum arată aceşti oameni ajunşi la bătrîneţe şi recapitulîndu-şi viaţa ? Cine sînt ei ? Cine cred ei că sînt ei ? Ce anume îi ţine în această farsă ? Banii ? Un simulacru de putere ? Privilegiile ? Mîndria că aparţin castei dominatoare ? Să domini peste ce ? Peste oa­ meni speriaţi, osteniţi, dezarticulaţi, care dispreţuiesc şi urăsc în tăcere ?

Se spune că atunci cînd răul survine, ţîşneşte, se întru­ chipează, el ne reprezintă pe toţi cei din mijlocul cărora s-a născut; că el sîntem noi, sau măcar o parte din noi, că el este răul din noi în extaz. (S-a spus: „fratele meu, Hitler".) Dar aş putea oare spune: Oh, activiste, oh, mon frere ! ? La ce ar răspunde asta ? Aş vrea, ca să-1 pot înţelege, să mă recunosc în el. Şi nu o pot face. Activistul este străinul perfect, altul, care, dacă nu m-aş putea agăţa de aparenţa lui (are, ca şi mine, mîini şi urechi şi picioare şi e îmbrăcat sau poartă ochelari), m-ar îngrozi aşa cum i-a îngrozit pe azteci apariţia spaniolilor călare. Cine sînteţi? Cine aţi fost ? Cum sînteţi cu putinţă ? Cum aţi fost cu putinţă ? Sînteţi răzbunarea tuturor minciunilor noastre? Poltrone­ riile noastre de secole întoarse împotriva noastră ? Sînteţi drojdia politicii rămasă în paharul istoriei, mîlul ei obosit în care ne-a fost dat nouă să ne naştem şi să-i respirăm duhoarea şi să fim obligaţi să o numim „parfum" — noi, fiinţe adaptate la mîl ?

Nu ştiu să o fac. El se

sustrage analizei. Nu-1 pot înconjura decît cu uimiri şi interjecţii. El s-a ivit dintre noi, dar dintr-un adînc pe care privirea noastră nu-1 poate pătrunde. El vine dintr-un noi de dincolo de noi. E aburul unui infern inaccesibil.

Fenomenologia activistului

august

1989

PROCESU L

LU I

CEAUŞESC U

e ne aflăm? Ce e cu noi? Sîntem pe un drum: ştim de unde am pornit, dar ştim oare către ce ne îndreptăm ? Mergem prin lumină sau mergem prin ceaţă ? Drumul nostru a început de la unitatea obţinută prin ură. Niciodată poporul român n-a fost mai unit decît în aceşti ultimi ani, prin raportarea sa la un singur personaj. Eram cu adevărat „strîns uniţi" în jurul unui singur om:

unitatea prin umilire şi prin ura faţă de cel care ne umilea. Ceauşescu a fost cu adevărat trăsătura de unire a acestui popor. El ne cotropise spaţiul privat, se strecurase în patul nostru, în prieteniile noastre, în gîndurile noastre, în visele noastre; ne cotropise pînă şi subconştientul. Cred că mulţi dintre noi l-am visat, dar în orice caz nu era zi în care, într-un fel sau altul, să nu-1 evocăm. Ei bine, eram deci uniţi — prin ura noastră — în jurul acestui om. Această ură teribilă ne-a ţinut laolaltă şi i-a săpat lui mormîntul. Dar un popor nu poate rămîne unit prin ură şi nu poate trai unit prin ură. Acum, cînd obiectul urii a dispărut, ne trebuie un sentiment pozitiv; ne trebuie încrederea, senină­ tatea, iubirea. Dar pe acestea nu le avem şi nu le putem obţine peste noapte, tocmai pentru că pe ele le-am pierdut de-a lungul cîtorva decenii. Ne aflăm acum pe drum — către recîştigarea acestor sentimente: încredere, seninătate, iubire. Pe ele trebuie să le punem în locul unei imense suspiciuni.

10

Dar cum le putem obţine pe acestea ? Răspunsul este unul singur: curăţindu-ne, purificîndu-ne. Incepînd cu ziua de 16 decembrie — la Timişoara — po­ porul nostru a ieşit din infern. Revoluţia asta a însemnat:

ieşirea din infern şi intrarea în purgatoriu. Iar purgatoriul este tocmai spaţiul curăţirii, al vindecării, al spălării interioare. însă cum se face această spălare interioară, această pur- gare, această curăţire? Răspunsul poate să pară straniu:

făcînd procesul lui Ceauşescu. Mircea Dinescu a spus la un moment dat: trebuie să îl uităm pe acest om, trebuie să nu mai vorbim de el; ne ţine în loc, trebuie să mergem înainte. Ar fi bine ca lucrurile să arate atît de simplu; dar ele nu arată aşa. Pentru că Ceau­ şescu — am mai spus-o — se află încă în noi, şi mergînd pur şi simplu înainte n-am face decît sări tîrîm după noi, şi nu ca hoit, ci ca fiinţă vie, la lucru, activă în fiecare dintre noi. Iată de ce este nevoie de un prealabil popas purificator şi iată de ce acest proces trebuie făcut. El trebuie făcut din mai multe motive:

1. Pentru că ceea ce am văzut în ziua de 26 decem­ brie 1989 nu a fost un proces. Nici nu era timp pentru aşa ceva, atunci. Poate că nici nu era nevoie de un proces în termeni juridici. Dar un simulacru de proces trebuia oricum evitat. Pentru că a face o revoluţie contra minciunii reîncepînd cu o minciună — şi asupra acestui lucru mi-a atras atenţia un amic filozof francez — este teribil. Deci, în primul rînd, trebuie să facem acest proces pentru ca să ne spălăm de minciuna cu care am reînceput. Acest proces' nu este însă unul juridic. 2. Acest proces trebuie făcut — chiar dacă el nu ar fi fost prost făcut, chiar dacă nu ar fi fost deloc făcut — pentru a da de rădăcina răului. Acest proces nu este pro­ cesul făcut unei persoane, ci, prin această persoană, procesul făcut celei mai cumplite perioade din istoria României şi celei mai cumplite perioade din istoria

11

omenirii: comunismul. Acest proces nu este un proces juridic, ci unul istoric, moral şi metafizic. Pentru noi, românii, Ceauşescu nu este decît poarta de intrare, mersul a rebours către începutul ororii în care am trăit apoi vreme de 45 de ani. Această oroare se numeşte minciuna instituţionalizată, minciuna generalizată, min­ ciuna devenită regulă — pe scurt, comunismul. Procesul Ceauşescu este pentru noi portiţa de intrare în arena unui proces istoric mai vast. Dacă nu îl vom face, oroarea ne-analizată, ne-disecată, va rămîne la pîndă. Minciuna va rămîne la pîndă, frica va rămîne la pîndă, teroarea şi umi­ lirea vor rămîne la'pîndă.

Oamenii trebuie să-şi aducă aminte, dacă au uitat, sau să afle, dacă sînt prea tineri, ce a însemnat comunismul în toată splendoarea desfăşurării sale: Ceauşescu nu este decît capătul de drum al unei perioade care a început cu falsificarea alegerilor în 1946 — deci cu falsificarea conşti­ inţei unei naţii —, apoi cu asmuţirea oamenilor unii îm­ potriva altora, timp în care copiii îşi denunţau părinţii, în care prietenii se denunţau între ei, în care vecinii se de­ nunţau unii pe alţii, în care erai ridicat noaptea din casă, în care mureai în închisoare fără să ştii de ce ai fost adus acolo, în care ţăranii au fost masacraţi, în care floarea intelectualităţii a dispărut, în care muncitorimea a fost chinuită şi cu adevărat exploatată în timp ce i se spunea că ea conduce societatea, în care privilegiile şi corupţia au atins cote necunoscute pînă atunci. Şi toate acestea — în timp ce se vorbea despre fericire, dreptate, egalitate şi vii­ tor luminos.

Procesul lui Ceauşescu trebuie făcut pentru a ajunge la tot răul care a fost activat în noi toţi, pentru a ajunge la com­ plicitate, corupţie şi minciună, pentru a ajunge la crimele ticluite şi neştiute din aceşti ultimi 20 de ani, pentru a ajunge apoi la anii lui Dej şi la sutele de morţi de la Canal şi din toate temniţele ţării, la şedinţele-proces intermina­ bile care se încheiau cu destine zdrobite.

12

Procesul lui Ceauşescu trebuie făcut pentru a ajunge la Pol Pot şi la Stalin, pentru a ajunge la zecile de milioane de morţi care ne apasă nouă, oameni ai secolului XX, con­ ştiinţa şi ne tulbură somnul. Procesul lui Ceauşescu trebuie făcut pentru a ajunge la

care au făcut toate acestea cu putinţă.

In sfîrşit, el trebuie făcut pentru a ajunge la originea oricărui totalitarism, pentru a înţelege ce leagă comunismul de nazism, pentru a ne apăra de Hitler-ul şi de Stalin-ul care stau oricînd la pîndă în noi. „Nu plecăm acasă, morţii nu ne lasă" — această vorbă teribilă, scandată îh noaptea de 21-22 decembrie în Piaţa Universităţii, este valabilă şi acum. Morţii care nu ne lasă să nu facem procesul lui Ceauşescu sînt legiune şi ei tra­ versează memoria acestui secol. De dragul lor şi al nostru şi al copiilor noştri, trebuie să facem acest proces. Fără acest proces, nu ne vom găsi niciodată liniştea şi nu vom pleca niciodată acasă. Vom rămîne mereu pe străzi, pentru a nu fi surprinşi, în casele noastre, de fantomele nejudecate şi reînviate ale trecutului nostru.

Acest proces nu este un proces al dosarelor şi al vende­ telor — de am putea scăpa odată de şirul lor neîntrerupt care alcătuieşte istoria omenirii! —, ci unul prin care ar urma să expulzăm răul din măruntaiele fiinţei noastre. Este — spuneam — o purgaţie, o curăţire interioară, un post după un banchet al crimei. M-a mirat să văd că nimeni pînă acum, din cei care pro­ vizoriu ne reprezintă, nu a vorbit deschis despre această problemă. M-a îngrijorat cînd, într-un comunicat al ROMPRES-ului care reproducea o intervenţie a mea din­ tr-un ziar, a fost lăsat deoparte tocmai acest fragment:

„Orice tip de comunism, indiferent de faţa sa şi indiferent de calea pe care ar propune-o, trebuie privit ca un nou experiment făcut pe trupul unui popor, ca propunere politică iresponsabilă şi ca perspectivă a unui nou masacru. Comunismul nu a adus în acest secol, pe nici un metru de

Lenin şi la Marx,

13

pămînt.al planetei, altceva decît minciuna, teroarea, moar­

tea, mutilarea spiritului şi tristeţea infinită." M-a liniştit cînd, pe soclul statuii lui Lenin, am citit scris mare: „învă­

ţaţi, învăţaţi, învăţaţi

m-am liniştit şi mai mult, cînd am văzut cum dispare sta­ tuia lui Lenin. Şi totuşi soclul, adevăratul soclu a rămas:

el se află în structurile neschimbate ale societăţii şi el se află mai ales în minţile noastre, neschimbate şi ele.

3. In sfîrşit, procesul lui Ceauşescu trebuie făcut pentru a ieşi cu toţii din infantilizare. Căci poporul român con­ tinuă să se raporteze la modelul conducătorului după un principiu patern. Pe bulevardul Magheru, după cinemato­ graful Aro, am văzut scrise, în două rînduri, pe ziduri, aceste cuvinte: „Papa, ce rău ai fost!" Ceauşescu a inculcat în noi modelul unui tătic (rău) al naţiei, care ne explica ce şi cît să mîncăm, ce temperatură ne face bine, ce filme se cuvine să vedem, ce trebuie să spu­ nem şi ce nu, care ne pedepsea cînd spuneam prostii şi nu eram cuminţi. Pare firesc atunci ca, dacă am scăpat de tăticul rău, să năzuim către unul bun: care să ne dea să mîncăm, să ne dea căldură, filme frumoase, program distractiv la televiziune şi care să ne dea voie să ieşim din cînd în cînd din ţară să vedem şi noi cum arată lumea. Am auzit odată un om care intra într-o staţie de metrou tocmai terminată. S-a uitat admirativ în jur, s-a întors către altul şi a zis: dacă ăsta ne-ar da şi de mîncare, l-am pupa şi în fund! Domnul Ion. Iliescu este acum pe cale să devină, pentru o parte din populaţie, tăticul bun care a luat locul celui rău. - Trebuie însă spus că răsturnarea unei imagini nu în­ seamnă altă imagine. Şi că democraţia nu se face nici cu tătici şi nici cu copii, oricît de buni ar fi ei, ci cu oameni maturi, care îşi aleg în mod liber pe cei care să îi re­ prezinte. Teama stupidă în faţa existenţei mai multor par­ tide vine tocmai din acest model paternalist pe care îl aduce cu sine totalitarismul, modelul conducătorului unic.

din 45 de ani de comunism". Şi

14

(Să nu uităm că Stalin era numit „tătuca", Hitler, Fiihrer, Mussolini, duce, Ceauşescu, „conducător".) Sigur că avem nevoie de modele morale, de personali­ tăţi, de puncte de referinţă, dar la ele nu trebuie să ne ra­ portăm precum copiii la părinţi, ci — cu o vorbă devenită celebră — ca la „conştiinţa noastră mai.bună". Printre noi există asemenea oameni: să-i căutăm. Dar oare ne ajung două luni ? In orice caz, vreau să cred că în fruntea acestei ţări vor ajunge nişte oameni a căror credibilitate şi capital de mora­ litate să fie atît de mari, încît, atunci cînd vor explica ţării că avem de trecut o perioadă grea, că ne aşteaptă lipsuri şi că trebuie să ne unim pentru a face faţă unor imense dificultăţi — vor fi crezuţi, ajutaţi, sprijiniţi. Pentru că ceea ce s-a numit „revoluţia noastră" nu a fost o revoluţie fă­ cută pentru mîncare şi bunăstare fizică, ci una a demnităţii, a nevoii de a ieşi din mizeria morală şi spirituală. Eu cred că putem îndura orice în numele adevărului şi al bunei-cre- dinţe, dar nimic — nici măcar bunăstarea — dacă ni s-ar propune iar minciuna, teroarea, duplicitatea şi frica. Şi spun din nou: vai de cei care vor mai minţi poporul acesta! Şi: să nu ne mai lăsăm asmuţiţi unii împotriva altora!

La baza acestui text a stat transcrierea casetei înregistrate de TVR în ziua de 6 martie 1990 şi transmisă în noaptea de 6 aprilie a aceluiaşi an.

SILUETA

UNEI

DOAMNE

TJna dintre dezbaterile cele mai aprige care au precedat Constituţia din 1923 — cea mai democratică din cîte a cunoscut istoria poporului român — a avut loc în jurul responsabilităţii presei: libertatea ziariştilor nu putea fi despărţită de răspunderea pe care ei o aveau faţă de adevă­ rul spuselor publice, iar calomnia, aducătoare de daune morale prin compromiterea publică a unei persoane atacate în presă, era pedepsită prin lege. Noi nu mai avem astăzi o asemenea lege care să pună la adăpost de injuria publică demnitatea persoanei. Dar am fi putut măcar avea acele legi nescrise — ale bunului-simţ şi ale înălţimii morale — care să ne apere legendele şi bruma de demnitate dobîndită prin numele celor cîţiva care, în singurătatea curajului lor, ne-au îndulcit batjocura şi umilinţa. Nu ne-am grăbit să le ridicăm o statuie a recunoştinţei noastre, nu le-am comemorat isprava dînd străzilor numele lor şi punîndu-le zilnic flori în poarta casei unde fuseseră bătuţi şi călcaţi în picioare de oame­ nii Securităţii. Nu ne-am dus să le cerem iertare pentru tăcerea noastră şi singurătatea lor şi nici să le mulţumim pentru graţia cu care s-ar fi putut despărţi de viaţă pentru a spăla ruşinea noastră, a celor dispuşi să îndure la nesfîrşit şi orice. Dimpotrivă. îi batjocorim acum încă o dată, căutînd explicaţii oculte pentru ceea ce nici unul din noi nu a fost în stare să facă: cîte o fiică aflată în străinătate, cîte un

16

ziarist străin, poate chiar un dezechilibru psihic — căci cine face greva foamei şi spune răspicat adevărul nu poate fi, la noi, decît nebun —, toate acestea au devenit, acum, expli­ caţii ale unor gesturi pe care, dacă nu le-am putut face, merită desigur să le micşorăm. Am ieşit ca şobolanii din găuri, după ce cutremurul a trecut, şi am început să îm- proşcăm şi să terfelim în ziare ceea ce ar fi meritat, la răs­ timpuri cuvenite, cîte un moment de reculegere. Am plecat urechea la intoxicaţie, bîrfă şi zvon, am fost gata să ne indignăm, semnînd cu numele noastre de nimeni şi de nimic cuvinte ale denigrării şi asmuţirii. Am lătrat, asemer nea cîinilor după garduri, silueta celui care a trecut prin faţa noastră, amuţiţi cum eram în teroare, amintindu-ne ce înseamnă curajul.

Această siluetă este a unei femei de 65 de ani. Numele ei: Doina Cornea. Acestei adevărate doamne supreme a ţării avem neruşinarea să-i aruncăm astăzi în faţă vorbe pe care nu am avut curajul să i le spunem celei care, ignorînd gramatica, conducea cultura unei ţări şi făcea legea pentru milioane de oameni. Desigur, aşa ceva ne-ar fi costat viaţa, pe cînd injurierea doamnei Cornea nu costă nimic şi poate fi găzduită chiar în presa centrală. Chipul acestei doamne l-am văzut pentru prima oară în stop-cadrul care încheia o peliculă cutremurătoare, fil­ mată clandestin în România anului 1988. Proiectat pe ecranele televiziunilor europene, chipul acela, încremenit şi răscolitor de senin, ne-a adus în conştiinţa Europei ca pe o emblemă a spiritului capabil să conteste Infernul. Prin el, mai întîi, ne-am răscumpărat imaginea în ochii unei lumi întregi şi în privirea acestui chip şi-a citit lumea Europei complicitatea la o crimă a secolului; abia în faţa acestui chip şi a acestei priviri ea s-a simţit stin­ gheră şi a putut să măsoare dimensiunea unei indiferenţe vinovate.

Acestei doamne superbe îi ticluim astăzi copii din flori, îi adăugăm în paranteză numele de Iuhasz (ca şi cum un

17

nume maghiar ar fi o infamie) şi pe această doamnă o tra­ gem aici, jos, între noi, cu speranţa că astfel o vom face să semene cu noi. Cultul eroilor şi al sfinţilor nu-1 au decît oamenii unui popor care pot recunoaşte ca superior ceea ce le este într-adevăr superior. Noi ne acceptăm eroii abia atunci cînd şi-au luat locul într-un trecut care nu ne obligă. Cînd îi avem printre noi, preferăm să le împrumutăm urîţenia noastră decît să imităm frumuseţea lor. De altfel o campanie electorală poate scuza orice; ea merită să fie cîştigată cu orice preţ, chiar dacă preţul acesta este terfelirea unui erou.

Această ţară, pe care Doina Cornea a iubit-o din dispe­ rare şi în orice caz mai mult decît şi-a iubit fiecare pielea lui, îi dă astăzi onorul

România

liberă,

6

iunie

1990

ÎNCHIDEM

OCHII

Tată l lui Hamlet, regele Danemarcei, moare în condiţii misterioase. Mama lui Hamlet, regina, se căsătoreşte cu noul rege, fratele regelui dispărut, şi continuă să fie regină. Poporul vorbeşte, moartea neaşteptată a regelui nu pare să fie un lucru curat, căsătoria precipitată a reginei cu noul rege contrariază pesemne morala populară şi bunul-simţ. Dar lumea are nevoie de linişte, se intră într-o nouă ordine, curtenii sînt primii care dau aparenţa normalităţii, primii care acceptă noua stare de lucruri, primii care închid ochii, care validează minciuna şi crima. Lucrurile ar putea merge de acum înainte ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.

Hamlet este singurul care nu acceptă această stare de lucruri. El este singurul care nu crede că ordinea lumii poate fi aşezată pe minciună şi crimă. El este singurul care nu vrea să închidă ochii, singurul care îşi pierde liniştea şi care, pierzînd-o, ameninţă să strice liniştea celorlalţi: a celor care sînt dispuşi să nu-şi pună întrebări sau care sînt dispuşi să găsească răspunsuri convenabile; a celor care sînt dispuşi să trăiască în răstălmăcire şi pe care nu-i tulbură taina sîngelui vărsat. El, cu întrebările lui scormo­ nitoare, cu neliniştea lui, cu tristeţea şi doliul lui, irită, aga­ sează, indispune. I se propune să uite, să se bucure, să studieze: să rămînă în spaţiul cărţilor lui, în spaţiul lipsei de primejdie al irealităţii. Hamlet nu ştie că din clipa în care se aşază în mijlocul lucrurilor, din clipa în care întreabă şi refuză să închidă ochii el pătrunde în spaţiul

19

blestemat al politicului; în spaţiul în care crima şi minciuna se ţin lanţ, pentru a acoperi crima şi minciuna precedente. Şi ce simple ar fi lucrurile fără Hamlet! Ce bine s-ar putea aranja ele! Acest intelectual nătărău care împiedică apele să se liniştească, care nu lasă noroiul crimei să se aşeze la fund! Acest student prost dispus, cu intoleranţa lui excesivă, care, în loc să-şi vadă de cărţile lui, îşi ima­ ginează că poate schimba cursul lumii! Iată de ce se cuvine ca el să dispară de pe scenă. Cu mijloacele utilizate dintot- deauna pentru a-i elimina din scenă pe intelectualii nătărăi:

prin sfatul demobilizator al falşilor prieteni, prin scenarii ticluite cu grijă (dar al căror deznodămînt rămîne întot­ deauna imprevizibil), prin denigrare (este nebun), prin provocare (la un duel cu arme măsluite).

Hamlet este deci marele vinovat. Nu regele, care are pe conştiinţă crima, nu inerţia tîmpă a curtenilor sau partici­ parea lor activă la scenariul minciunii. Ci Hamlet, răsco­ litorul lucrurilor, cel care refuză să închidă ochii, ba care, mai mult, vrea să pună adevărul sub ochii celorlalţi, să-1 indice, să-1 dezvăluie, să-1 pună în scenă, să-1 prezinte în public. Această publicitare a adevărului este vina lui Hamlet, această bruscare a conştiinţelor, această durere provocată priri dezvăluirea unei grozăvii. „Fragila noastră democraţie" nu poate suporta aşa ceva. Să închidem, de aceea, ochii.

Revista 22, 20-27 iulie 1990

CELE

DOU Ă

PORTRETE

In aceşti doi ani care au trecut am avut diferite ocazii să vorbesc în public, la radio sau la televiziune, şi de fiecare dată am simţit nevoia să povestesc faimosul mit al peşterii din cartea a VH-a a Republicii lui Platon. Aici este ima­ ginată o situaţie pe care comunismul a confirmat-o cu o prospeţime întru totul pe măsura geniului lui Platon. în această alegorie este vorba despre „omul nou" confruntat cu spectrul eliberării sale: este el dispus să renunţe la exer­ ciţiul întunericului pentru a ieşi la lumina uitată sau neştiută ?

Să ne imaginăm o peşteră, spune Platon, ai cărei locui­ tori sînt ţintuiţi pe scaune; ei au mîinile, picioarele şi grumazurile legate, în aşa fel încît privirea lor este mereu aţintită pe peretele din fund al peşterii. în spatele lor, nevăzut şi neştiut de ei, arde un foc, şi felurite obiecte, mişcate fără încetare în spatele focului, îşi aruncă umbra pe peretele pe care cade privirea prizonierilor. Singurul „lucru" pe care aceştia îl văd şi în a cărui „realitate" cred este deci umbra. Să presupunem că la un moment dat oamenii aceş­ tia sînt dezlegaţi şi atunci ei pot să constate că realitatea umbrei era înşelătoare, adevărata realitate fiind a obiectelor vizibile în lumina focului. Să presupunem de asemenea că la un moment dat unul dintre locuitorii peşterii găseşte ieşirea din peşteră şi descoperă cealaltă lume, a soarelui şi a obiectelor vizibile în lumina soarelui. în prima clipă el nu vede nimic, apoi treptat descoperă că realitatea adevă­ rată nu era nici aceea a umbrelor de pe peretele peşterii,

21

nici a obiectelor palide plimbate la lumina focului, ci aceea a contururilor ferme văzute în lumina supremă a soarelui. El se întoarce în peşteră pentru a le spune celorlalţi că lu­ mea în care au trăit nu este lumea adevărată, că viaţa lor, obiceiurile lor, felul lor de a privi şi de a înţelege nu au fost nici o clipă adevărate. Că adevărul nu se află în peşteră, ci afară, la lumină. Finalul alegoriei: purtătorul acestui mesaj sfîrşeşte prin a, fi ucis de către, cei cărora le contrariase habitudinile, mentalitatea, viaţa. Lucrul teribil care se petrece cu noi după cîteva decenii de comunism este că ne-am interiorizat psihologia şi gîn- direa închisorii şi a peşterii. Ne privim lanţurile cu tan­ dreţe, iubim pereţii peşterii, lumina incertă şi umbrele pe care ea le proiectează. Refuzăm să ieşim afară, la lumina tare a soarelui. Avem un rege care a fost izgonit de extra­ terestrii comunişti, devenind un simbol al libertăţii noastre pierdute. Refuzăm să-1 regăsim, ca pe un simbol al liber­ tăţii noastre regăsite, şi alegem cu ochii închişi pe unul dintre extraterestrii care ne-au furat libertatea şi a izgonit dintre noi simbolul libertăţii noastre. Deci alegem cu ochii închişi nelibertatea, votăm pentru rămînerea în peşteră. Avem, puse alături, două portrete, aidoma scenei în care Hamlet, exasperat de orbirea mamei sale, îi pune acesteia în faţă portretele celor doi fraţi: unul este tatăl lui Hamlet, regele înlăturat de pe tron de unchiul lui Hamlet, care-şi otrăvise fratele în ascuns:

Priveşte-ace st portret

şi-acestălalt,

Cît farmec,

vezi-l,

e

pe

chipu-acesta:

O-ntruchipare

şi

o

plăsmuire,

.

De

parcă

zeii

toţi

şi-au

pus

pecetea

S-arate

lumii

ce-nsemnează-un

om.

Acesta

fost-a

soţul

tău.

Şi-acum

Priveşte-l

Ce

N-ai

şi

creşte-n

ochi?

pe

celalt:

spicul-frate

Ai fost

în

22

ca

şi-l

stare

riegbina-i

usucă.

cobori

Măreţul

munte

dătător

de

viaţă

Şi

te-nfunzi

în

mlaştină?

N-ai

ochi?

Ce

fel

de

cuminţenie-i

aceea

Ce

te-a-ndemnat

treci

de

la

acesta

La

celălalt?

Desigur,

ai

simţire;

Altfel

nu

te-ai

mişca.

Dar

simţul

tău

Lovit

e

de

dambla.

Nici

nebunia

Nu

poate

rătăci-n

aşa

măsură,

Nici

simţul

nu-i

robit

pînă-ntr-atît

De

nebunie,

ci

păstrează

încă

Putinţa

de-a

alege

Ce

Şi

demon

fost-a

te-ai jucat

cu

cel

el

şi-osebi!

ce

te-a-nşelat

de-a

baba-oarba?

Ochi

fără

simţuri,

simţuri

fără

văz,

Auzul fără

mîini

şi

văz,

mirosul

Lipsit

de

toate:

un

singur

simţ

întreg,

Beteag

de-ar fi

şi

totuşi

n-ar

putea

Da-n

gropi

aşa.

în piesa lui Shakespeare, faptul că actualul rege, unchiul lui Hamlet, nu are legitimitate, că el a ajuns la tron prin crimă rămîne un fapt ocult: numai el şi Hamlet ştiu de crimă şi ştiu că regele actual al Danemarcei este lipsit de legitimitate. Lucrul teribil care ni se întîmplă nouă este că la noi crima s-a petrecut în văzul lumii întregi, în plină zi, pe scena mare a istoriei. Regele a fost trimis în exil de extraterestrii care ne-au invadat. De atunci s-au scurs exact 45 de ani, 45 de ani în care am stat în peşteră legaţi de scaune şi clipă de clipă ni s-au perindat prin faţa ochilor aceleaşi imagini, în aceeaşi înlănţuire mincinoasă (aceasta era „istoria" noastră), aceleaşi chipuri de extraterestri pre­ zentate în ipostaza de „salvatori", am ascultat clipă de clipă aceeaşi melodie, care s-a înfipt în noi şi pe care o fredonăm şi acum fără să vrem clipă de clipă, aşa cum reproducem aceleaşi vorbe pe care extraterestrii ni le-au picurat în urechi vreme de 45 de ani la radio, în ziare, la

\

23

televiziune, în şedinţe, la mitinguri. Şi cînd, după 45 de ani, ni se pun în faţă cele două portrete — al regelui izgonit şi al invadatorului izgonitor (care între timp se închină şi sărută icoane) — noi îl alegem cu ochii închişi pe acesta din urmă, pentru ca peştera în care am fost cîndva azvîrliţi să-şi capete legitimitatea pe care n-a avut-o niciodată. Iată de ce spuneam că de-abia acum am aflat cu adevărat ce a fost şi ce este comunismul, de-abia acum, cînd îi putem măsura în linişte efectele: comunismul lasă în urma lui o societate perversă în care bolnavul îşi votează boala, con­ damnatul condamnarea, cel băgat cu forţa în peşteră pereţii peşterii şi umbrele mişcătoare de pe pereţi; comunismul lasă în urma lui o societate în care, prin referendum, se dă legitimitate celui care 1-a otrăvit pe rege şi se scuipă, legi­ tim, pe mormîntul regelui otrăvit.

Spaima cea mare a actualilor conducători din România este generată de lipsa lor de legitimitate. între mascarada care a precedat alegerile din 20 mai 1990 şi referendumul . la care a fost propusă absurda votare în bloc a unei Consti­ tuţii necitite şi neînţelese, se întinde un timp al ilegitimi- tăţii de fond. Strictă legitimitate în sens istoric şi juridic nu are decît acela care a fost izgonit de pe tron fără consul­ tarea poporului, prin abdicare forţată, sub presiunea unor oameni care puseseră mîna pe ţară prin falsificarea alege­ rilor şi avînd în spate trupele sovietice. Poporul român de astăzi nu mai are, desigur, decît puţin în comun cu poporul care, în urmă cu 45 de ani, a asistat la această dramă naţio­ nală. Cei mai mulţi dintre noi, cei de astăzi, erau copii pe atunci sau nici nu se născuseră. Tocmai noi am constituit cele două generaţii ale prizonierilor din peştera lui Platon. Şi în vreme ce în celelalte ţări din Est invadate de extra­ terestri ultima generaţie începea să se mişte şi căuta ieşirea spre lumină, în peştera noastră, sub Ceauşescu, flacăra focului scădea, privirea noastră devenea tot mai fixă, um­ brele care ni se perindau prin faţă erau tot mai şterse. A vrea să obţii legitimitate în asemenea condiţii, a utiliza

24

reflexele şi febra unui popor îmbolnăvit, a-i administra nu leacuri, ci droguri menite să-i ridice febra, a-1 dezinforma în continuare şi a-1 aţîţa prin faimoasa televiziune liberă împotriva celor care-i doreau şi-i puteau oferi vindecarea este neîndoielnic o nouă mîrşăvie istorică. Un electorat dezinformat nu poate conferi legitimitate. Un om nu alege cu adevărat decît cînd alege în cunoştinţă de cauză. Rezul­ tatul alegerilor este neavenit cită vreme campania care 1-a precedat este incorectă. Un referendum este nul cîtă vreme pregătirea lui, bazată pe o corectă informaţie istorică, este inexistentă.

Ce va urma ? Nimic, pesemne. O istorie nu se hrăneşte la tot pasul din miracole. Se va întîmpla pesemne ce este firesc să se întîmple. Pentru că mai aproape de noi decît spectrul celui otrăvit este mîna' deprinsă să toarne otravă în ureche.

Revista 22, 17-2 4 ianuarie 1.991

CU M

A

FOST

CU

PUTINŢĂ?

In urmă cu două-trei săptămîni, în casa lui Petru Creţia a sunt telefonul. „Cîtă vreme mai ai de gînd să suceşti minţile studenţilor ?" — a întrebat o voce de bărbat care, după ce a rostit şi binecunoscutul, de-acum, discurs despre cămăş i verz i ş i diagonale , 1-a avertiza t c ă urmeaz ă s ă fie bătut. Zece zile mai tîrziu, seara către ora 9, un comando d e cinc i indiviz i 1-a aştepta t î n dreptu l case i ş i 1-a bătu t sălbatic: lovituri de ghiul în cap, în nas, în ochi, în gură; lovituri de picioare în burtă, în coaste. „Mai vrei, bătrîne ?" — îl întrebau, în timp ce, căzut în zăpadă, cu faţa însînge- "

L-au lăsat, după un timp ce

rată, îl loveau. „Mai vreau i s-a părut nesfîrşit.

Cine este Petru Creţia ? Mi-a fost profesor de greacă la facultatea de limbi clasice. Este unul dintre cei mai de seamă elenişti. A tradus, cum puţini au ştiut să o facă în cultura noastră, dialoguri din Platon, îngrijind totodată în­ treaga ediţie românească a scrierilor platoniciene. A tradus deopotrivă din latină (Ovidiu, Dante), din italiană (Bon- tempelli, Emilio Cecchi), din engleză (Virginia Woolf, T. S. Eliot). A scris, cu o îmbinare inconfundabilă de eru­ diţie şi rafinament, despre Homer, Longos, Plotin, Lucian din Samosata sau despre poezia alexandrină; a scris, cum nu de multe ori s-au scris în filozofia noastră, eseuri despre etică, despre întîmplare, despre bine şi rău. A scris acea carte miraculoasă, care ar fi o capodoperă în orice cultură a lumii, intitulată Norii. Şi, în sfîrşit, a ridicat editarea

26

operei lui Eminescu, prin continuarea ediţiei Perpessicius, la un nivel superior de precizie şi rigoare filologică. în ultimul articol lăsat de Constantin Noica şi care a apărut la o săptămînă după moartea sa, Petru Creţia este numit cea mai vastă conştiinţă de cultură pe care o avem în clipa de faţă. La Oxford, unde a fost invitat în 1989 vreme de trei luni, i-a uimit pe colegii englezi prin cuprinderea

ştiinţei sale şi printr-o ascuţime a minţii destul de rară pînă şi în această capitală a inteligenţei europene. Acolo fiind,

a înregistrat în studiourile BBC-ului trei pagini antologice

împotriva regimului Ceauşescu. Difuzate de BBC şi „Europa liberă" în seara zilei de 20 decembrie 1989 (Petru Creţia era de mult în ţară), ele au cutremurat, pentru o ultimă dată, conştiinţele noastre aşezate în spaimă şi dez­ nădejde. Nu a mai fost timp să i se plătească acest gest nebunesc.

în schimb acum este timpul să i se plătească gestul ne­

bunesc de a vorbi de la balconul din Piaţa Universităţii; de

a fi răspuns apoi invitaţiei studenţilor de la Arhitectură,

care au văzut în el una dintre minţile luminate ale ţării, şi nu personajul terfelit de scatofagii de ieri în ziarul Azi, în rapoarte parlamentare şi în misterioase foi volante răs- pîndite cînd şi cînd pe străzile Bucureştiului şi la guri de metrou. Cineva are interesul să distrugă tot ce înseamnă reper moral în această ţară. Să distrugă: adică să mînjească, să discrediteze, să calomnieze — şi, dacă este nevoie, să bată şi să ucidă. Puţin importă dacă cel care trebuie mînjit, discreditat sau bătut face parte din patrimoniul cultural al acestei ţări. Puţin importă dacă omul acesta este Petru Creţia. Nici legionarii n-au ezitat în faţa monumentului lorga, nici comuniştii în faţa lui Gh. I. Brătianu, a lui Mircea Vulcănescu şi a tuturor numelor sonore ale acestei ţări care au refuzat colaborarea şi au înfundat puşcăriile.

Cine are deci interesul să-i batjocorească şi să-i agreseze pe intelectualii de seamă ai acestei ţări ? întrebate, institu­ ţiile cele mai potrivite să furnizeze o explicaţie au răspuns:

27

„Pesemne că e vorba de vechii securişti

"

Să însemne

atunci că „vechii securişti" împărtăşesc întocmai ideile noi ale televiziunii din zilele de 13-14 iunie şi ale ziarului Azi, preluate apoi în raportul unei comisii parlamentare ? Că de bunăvoie şi pe cont propriu ei intră în acţiune în numele acestor idei şi că îşi aleg victimele după indicaţiile acestui raport ? Dacă aşa stau lucrurile, fraţii mineri pot să doar­ mă liniştiţi: ei nu vor mai fi niciodată deranjaţi şi manipulaţi, spre înjosirea lor, pentru a lua drumul Bucureştiului. „Vechii securişti" sînt cu noi. Şi cînd e nevoie, ei ne aşteaptă în faţa casei către ora 9 seara.

'

România

liberă,

20

februarie

199.1

DESPRE

VINĂ

An drei Pleşu a vorbit duminica aceasta, într-o emisiune a televiziunii, despre vină. Şi a spus, în principal, cam acest lucru: în oroarea cvadridecenală prin care am trecut, am fost cu toţii vinovaţi; aşa încît nu este cazul să cîntărim vina altora, ci să încercăm, fiecare în parte, să ne aflăm propria vină. In locul unei lesnicioase operaţii de transfer, este nevoie de un dificil efort de reflexivitate. Mărturisesc că, în situaţia în care se află societatea ro­ mână în clipa de faţă, o asemenea teorie, expusă atît de abrupt, îmi apare ca primejdioasă. Mă număr şi eu printre cei care, tot într-o emisiune a televiziunii, înregistrată în 30 decembrie 1989, am susţinut un punct de vedere asemă­ nător. Am spus atunci că, pentru a se vindeca, societatea română, care tocmai trecuse pragul teribilelor evenimente, trebuia să-şi spulbere o iluzie. Să nu credem, spuneam, că trăind aşa cum am trăit parte dintre noi sîntem vinovaţi şi parte — puri. Cu excepţia tinerilor, care nu avuseseră timp să participe la vina colectivă, şi cu cea a disidenţilor (dar abia din clipa în care au devenit disidenţi, adică din clipa în care au spus răspicat adevărul pînă la capăt), toţi ceilalţi eram vinovaţi prin complicitate. Dar, adăugam atunci (la sugestia unei prietene cu care discutasem în prealabil această problemă), există grade de complicitate la scenariul ororii pe care îl trăiserăm cu toţii. Cel mai „blînd" grad de complicitate fusese tăcerea, consimţirea prin tăcere, ali­ nierea pasiv-neputincioasă. Al doilea grad fusese compro-

29

misul minim: mai o mînă ridicată în şedinţă, mai o pan-

cardă cărată în spate la cîte o defilare

complicitate fusese alinierea activă şi minciuna, practicate sub scuza constrîngerii, şi în acest caz existînd însă un răspuns cu grade diferite de intensitate. în sfîrşit, înainte de a ajunge la autorii scenariului, la artizanii ororii, gradul suprem al complicităţii la această crimă împotriva uma­ nităţii era marcat de „stegarii" ororii, de voluntarii entu­ ziaşti, de cinici şi corupţi, pe scurt — de marile lichele. Toate aceste grade de complicitate, spuneam, au susţinut edificiul ororii, dar abia ultimul grad i-a dat forţă, relief şi fast; el a făcut-o ucigătoare.

Ce-i rămînea de făcut fiecăruia dintre noi în acel mo­ ment de bilanţ teribil, după traversarea unui ultim episod al sîngelui, după ce tot spectacolul lungii noastre degradări se afla de-acum la picioarele noastre, ca o fiară cumplită, scuturată de pe grumaz, şi la care ne putem acum uita, întrebîndu-ne cum de-a fost ea cu putinţă şi ce-a putut ea face din noi ? Ce altceva îi rămînea deci de făcut fiecăruia dintre noi decît să se întrebe asupra gradului de com­ plicitate care îi revenea în acest scenariu al vinei colective ? Şi tocmai ca acest gest de tardivă şi necesară reflexivitate să nu-i ocolească tocmai pe pontifii ororii, am citit atunci un scurt Apel către lichele.

Au trecut de atunci- şaptesprezece luni. Marile lichele nu au căzut de atunci pe gînduri, nu s-au retras întru medi­ taţie şi reflexivitate, nu au fost zgîlţîite de dostoievskiene remuşcări; ele nu au făcut decît să ne aducă aminte că dru­ mul pînă la căinţă e lung şi, poate, cel mai adesea in­ existent. Marile lichele s-au întors la locurile de unde au făcut cu putinţă şi au întreţinut cu verbul şi cu fapta lor oroarea: în coloanele ziarelor, în securitate, în primării Sau au găsit pieţe şi mai avantajoase de desfacere a ne­ trebniciei lor: la televiziune, în academii, în parlament

Al treilea grad de

30

A vorbi în aceste condiţii, aşa cum a făcut deunăzi Andrei Pleşu, despre păcatul „transferului de vină" îmi apare ca o teribilă obnubilare. Pentru că în scenariul oro­ rii, pe care l-am trăit sub numele de „comunism", am fost unii victime şi alţii călăi. Iar de vreme ce călăul nu este înclinat să practice reflexivitatea pe care i-o recomanda Andrei Pleşu şi ameninţă să redevină ceea ce a ales dintru început să fie, atunci cine altcineva dacă nu victima este chemată să ridice degetul, să-1 arate pe călău şi să spună că el este călăul ? Poţi să pui laolaltă victima şi călăul şi să spui că ei sînt uniţi prin aceeaşi vină pentru simplul fapt că fac parte din acelaşi scenariu ? Iar dacă victima este ocupată cu nombrilica cercetare a vinei ei de victimă, iar călăul rămîne senin, redevenind agresiv la adresa victimei, tot ceea ce obţinem este un călău neclintit în fiinţa lui şi o victimă vinovată de astă dată de prostie.

„Nimeni nu a scăpat necompromis", se grăbesc să spună lichelele; „voi, care aţi tăcut, sînteţi aşadar egali cu noi, care am închinat ode tiranilor, voi, care aţi tăcut, sînteţi egali cu noi, care v-am tăvălit în şedinţe, care v-am turnat, care v-am strivit destinul. Şi pentru că sîntem egali, pentru că am intrat cu aceleaşi drepturi în fragila noastră democraţie, am dreptul, ca şi tine (în fapt cu mult mai mult ca tine), să stau în parlament şi să-ţi dau legi (legi care nu sînt pentru protecţia ta, ci mai întîi pentru a sta­ tului — adică pentru a mea, nătărăule!), am dreptul, după ce ţi-am predat « socialismul ştiinţific », să-ţi explic drep­ turile omului, am dreptul, după ce am dus de rîpă această ţară, să-ţi vorbesc despre vatra ţării şi despre iubirea de ţară. Am chiar dreptul să te acuz că eşti trădător de ţară, francmason şi homosexual; şi bandit. Am, ca şi tine (de fapt mult mai mult ca tine), toate aceste drepturi. Şi mai ales am dreptul, eu cel care în scenariul ororii comuniste am atins « gradul al patrulea » de complicitate — aşadar eu, voluntarul entuziast, « stegarul » acestei monstruozi-

31

taţi istorice fără precedent (din care nici nu ştiu cum o sa vă mai reveniţi), torţionarul — pe scurt, eu, marea lichea, am dreptul să te învăţ acum cum se construieşte demo­ craţia. Iar tu, în timpul acesta, meditează liniştit la vina ta şi abţine-te să mă judeci, ca să nu cazi în păcatul « trans­ ferului de vină ». Nu uita că sîntem cu toţii compromişi,

nătărăule!"

.

Revista 22, 7 mme 1991

NU

SE

POATE TRECE ATÎT DE UŞO R

PESTE

SUFLETELE

NOASTRE '

BOLNAVE

Importanţi

oameni

de

cultură

au

intrat

 

în

politică.

într-un

fel

este

o

pierdere,

dar

privind

ceea

ce

se

întîmplă

la

noi

cred

în

timp

se

va

dovedi

a

fost

o

necesitate.

D-voastră

refuzaţi

această

cale.

De

ce

?

Nu-mi dau seama prea bine ce înţelegeţi prin „a intra în politică" sau a rămîne în afara ei. Politica este activi­ tatea prin care un individ participă la treburile comunităţii din care face parte. Prin firea lucrurilor, orice om este o fiinţă politică, pentru că, vrînd-nevrînd, el se înscrie, cu gesturile sale, în destinul acelei comunităţi şi îi modifică, vizibil sau doar imponderabil, contururile. O societate este cu atît mai civilizată cu cît participarea fiecărui indi­ vid la viaţa publică se poate exprima mai lesne. Atena antică sau un canton elveţian de astăzi sînt semnificative în acest sens. Exact pe dos se petrec lucrurile într-o socie­ tate totalitară, primitivă politic, în care destinele tuturor sînt determinate de o mînă de oameni, „cetăţenii" în tota­ litatea lor fiind infantilizaţi. Vocaţia politică a pamenilor este pusă astfel între paranteze, iar oamenii, la rîndul lor, sînt obligaţi să uite că au dreptul natural de a-şi spune părerea în chestiuni care îi privesc în chip esenţial. într-o societate totalitară oamenii devin neputincioşi, sceptici, fatalişti. Ei ştiu că istoria se face peste capetele lor şi că ei nu sînt decît materia primă a unui scenariu care se con­ struieşte în altă parte.

33

în situaţia aceasta ne-am aflat noi vreme de decenii; am fost castraţi politic. Disidenţii sînt singurii care nu au acceptat acest tip de castraj social; ei sînt singurii care, în acea perioadă, „au intrat în politică", revendicînd, cu riscul vieţii lor, exercitarea unui drept natural. Ceilalţi, care „făceau politică" făcînd pactul cu diavolul, „activiştii" cum se numeau, nu erau decît nişte lichele oportuniste care, ahtiate după privilegii, „activau" asistate de un aparat de represiune bine specializat. Bineînţeles, întrebarea d-voastră nu se referă decît la perioada care s-a scurs de la evenimen­ tele din decembrie încoace. Deci la perioada în care cu toţii, măcar în prima clipă, am avut senzaţia că viaţa politică a redevenit posibilă.

Desigur.

Or, atunci înseamnă că am redevenit cu toţii, vrînd-ne- vrînd, fiinţe politice, adică am „intrat în politică" şi ne aflăm de atunci în ea. Nu este aşa ? îmi dau seama că acest tip de răspuns nu vă mulţumeşte şi că las impresia că aş vrea să mă sustrag întrebării d-voastră, cînd de fapt este foarte limpede ceea ce vreţi să aflaţi. De pildă de ce nu m-am înscris într-un partid

întocmai.

zicem în Alianţa Civică, de ce nu am participat la

întrunirea de constituire ai Alianţei ca partid şi aşa mai departe. Pe scurt, de ce nu am intrat, să spunem, în politica explicită. Să încerc deci o explicaţie pentru ceea ce aţi numit un „refuz". Cred că orice om normal se simte obligat ca, într-un moment de criză, de răscruce etc. al societăţii în care tră­ ieşte, să caute modalitatea care i se potriveşte lui pentru a face cît mai mult bine în jur. Binele pe care am crezut eu că îl pot face înainte de '89, singurul care putea fi făcut şi singurul de care eram în stare, a fost acela de a avea o anumită coerenţă moral-socială: de a nu spori prin vorbele

34

sau prin scrisul meu minciuna colectivă, de a nu mă lăsa încadrat într-un partid mînjit de sîngele şi de suferinţele a milioane de oameni, de a nu obţine privilegii altfel decît prin munca sau prin meritul meu ete. Nu a fost foarte mult, dar într-un climat de pervertire cvasi-generală, în care imperativele vieţuirii sau supravieţuirii intrau în mod curent în conflict cu cele morale, un asemenea tip de com­ portament însemna totuşi ceva. Mai era apoi credinţa că slujirea unor anumite valori culturale (şi implicit etice) n-ar trece nevăzută, ar putea (cît de puţin) influenţa şi că în felul acesta un fir subţire al speranţei şi un sens al conti­ nuităţii cu tot ce era bun în oameni s-ar putea păstra.

După decembrie '89 fiecare dintre noi s-a simţit, cred, obligat să-şi redefinească modalitatea optimă de — ier­ taţi-mi naivitatea formulării — a face bine în jur. în felul acesta s-a deschis — pentru mine cel puţin — dialogul făţiş cu „politica explicită": a vorbi şi a acţiona public în aşa fel încît, exprimîndu-te pe tine, să exprimi deopotrivă un mare număr de oameni; să capeţi un mandat de repre- zentativitate din partea celorlalţi şi să te străduieşti să-1 onorezi. Dacă ceilalţi, în număr semnificativ, îşi pun o spe­ ranţă în tine, ai oare dreptul să le-o refuzi sau să le-o dezminţi ? M-am pomenit, fără să fi urmărit nici o clipă aşa ceva,

în această situaţie, în urma cîtorva apariţii la televiziune şi

a cîtorva pagini scrise în ziare. Aceste scurte episoade

publice, prin care nu voisem decît să contribui prin con­ ştientizare (deformaţie profesională!) la însănătoşirea unei

societăţi traumatizate, mi-au atras, în cantităţi pe care nu

le puteam bănui, deopotrivă simpatie şi ură. Mi se păruse

firesc să spun cu glas tare, tocmai pentru că acest lucru devenise cu putinţă — şi tocmai acum ar fi fost nefiresc să n-o faci! —, cîteva lucruri esenţiale pe care le gîndisem din- totdeauna şi care în vălmăşagul opiniilor şi în spatele perdelelor de fum riscau să fie uitate. Că, de pildă, poporul român nu fusese victima lui Ceauşescu, ci a ororii numite

35

comunism, oroare pe care regimul Ceauşescu nu făcuse decît să o continue şi să o exprime în felul lui; că bătălia nu se dădea cu memoria unui om, ci cu efectele unui sistem care, ca atrocitate, era fără pereche în istorie. Că, apoi, această societate, pentru a deveni aptă de alegeri libere, trebuia să devină mental liberă, deci informată (după 45 de ani de dezinformare) şi educată democratic şi că îndeplinirea acestei „misiuni istorice" îi revenea, într-un timp plauzibil, televiziunii.

Nimic din toate acestea nu s-a întîmplat. Dimpotrivă. Problema partidului comunist a rămas suspendată în in­ decizia momentului şi împachetată sub numele lui Ceau­ şescu. Oameni care ar fi trebuit judecaţi pentru crime împotriva umanităţii, care fuseseră arhitecţii sau execu­ tanţii ororii, continuau şi continuă să se plimbe printre victimele în viaţă sau să calce, nestingheriţi, peste memoria celor dispărute. Or, nici o societate nu poate exista în afara justiţiei elementare care se naşte în jurul crimei şi a pedep­ sirii ei şi, din acest punct de vedere, societatea noastră continuă să trăiască într-o injustiţie esenţială. Vă puteţi imagina apariţia, în numele democraţiei, a unui partid fascist în Germania de după război ? Noi ar trebui să avem conştiinţa că ieşim astăzi din comunism (dar cu traume şi mai adînci) aşa cum ieşea Germania postbelică din nazism. Crimele naziştilor au fost urmărite pe întregul glob, în vreme ce atrocităţile comuniste şi autorii lor nu au fost nici măcar aduse la cunoştinţa opiniei publice. Aici nu de spirit vindicativ este vorba, ci de spiritul justiţiei, care este alt­ ceva şi prin ignorarea căruia o societate legitimează şi în­ curajează crima.

Ce s-a întîmplat apoi cu alegerile ? A avut loc o cam­ panie electorală pe parcursul căreia reflexele şi febra unei

societăţi bolnave, în loc să fie vindecate, au fost excitate şi utilizate. însuşi felul de desfăşurare al campaniei a des­ calificat rezultatele ei. Cît despre corectitudinea rezulta­

A fost complet trecut sub tăcere faptul că nici un

telor

36

candidat de pe listele independenţilor nu a obţinut un loc în Cameră sau în Senat. Nimănui nu i s-a părut suspect că rezultatul în privinţa acestor liste a fost comunicat după zece zile de la închiderea urnelor, că primele comu­ nicate vorbeau de 1% sau 2% independenţi, şi tuturor le-a apărut plauzibilă teoria insuccesului prin fărîmiţarea pe liste multiple, deşi era greu de presupus că numele unor personalităţi publice de prim ordin, bucurîndu-se de o reală popularitate, nu ar fi putut întruni 40 000 de voturi.

Cît despre o intenţie a televiziunii de a pune la punct un program constant de educaţie pentru democraţie, fără de care programul reformelor radicale rămîne o vorbă în vînt pentru că se izbeşte de mentalităţi de masă nereformate, cu greu poate susţine cineva că a fost vorba pînă' acum. Despre iunie 1990 nu mai e cazul să va vorbesc, pentru că s-au scris deja volume întregi pe această temă. De ce vă spun toate acestea ? Pentru că fără a pomeni de toate aceste lucruri nu cred că pot da un răspuns la între­ barea d-voastră: climatul unei vieţi politice explicite s-a degradat la noi înainte ca o viaţă politică autentică să se fi născut. Aşa încît nu prea ştiu despre intrarea în care anume viaţă politică vorbiţi, de vreme ce, din punctul meu de ve­ dere, această viaţă politică, în formele ei explicit-tradi- ţionale, nu există. Deocamdată nu se poate „intra" decît în strădania de creare a unei vieţi politice civilizate, şi nici­ decum în viaţa politică. Campania electorală, partidele create, bună parte din manifestaţiile de stradă, dezbaterile parlamentare etc. — aşa cum s-au petrecut toate acestea — nu au făcut decît să creeze un simulacru de viaţă politică şi să contribuie astfel la perpetuarea unui fals şi a unei iluzii. Pe un asemenea fundal politic, este perfect plauzibil faptul că desfăşurarea alegerilor viitoare nu se va deosebi în mod esenţial, nici în ce priveşte metodele şi nici în ce priveşte rezultatele, de alegerile din '90.

37

Viaţa politică presupune un cod şi o civilizaţie a politi­

cului; în absenţa acestora noi nu avem decît o agitaţie vidă,

o comedie politică, populată de personaje neputincioase,

suspecte sau ridicole. Or, în această comedie sînt fericit că nu am intrat şi nici nu am de gînd să intru. Rămîne desigur deschisă problema dacă nu cumva reglarea vieţii politice către un cod civilizat al ei nu se face, totuşi, tocmai din- lăuntrul unui partid. Vedeţi, ne mişcăm pînă la urmă într-un cerc vicios. în schimb

Vorbeaţi

 

de

o

comedie

politică.

Această comedie

nu

în­

soţeşte

întreaga

istorie

modernă

a

României?

Altfel

spus:

credeţi

românii

nu

pot

trăi

decît

sub

semnul

lui

Caragiale

?

Caragiale este, într-adevăr, umbra care însoţeşte istoria noastră modernă, „umbra" (der Schatten) în sensul în care folosea Jung acest cuvînt, ca totalitate a caracteristicilor

care persistă în adîncurile subiectului (fie el ins sau popor)

şi pe care acesta nu le recunoaşte ca fiind ale lui. Cu alte

cuvinte, noi trăim în Caragiale chiar şi atunci cînd credem că am scăpat de el; el este conştiinţa negativului nostru intim, instalat temeinic şi neştiut în noi. A trăi sub semnul lui Caragiale înseamnă a refuza să te supui, ca popor, unui foarte dureros dar salvator tratament analitic. După cîte ştiu, numai Cioran, după Caragiale, a încercat, în registrul grav, să provoace această confruntare incomodă a români­ lor cu ei înşişi. Un asemenea demers este tocmai opusul demagogiei politice ieftine care linguşeşte un popor şi îl împiedică să se despartă de defectele sale.

Această conştientizare a negativului trebuie însă însoţită de o infuzie masivă de moralitate socială. lorga a vorbit încă de la începutul secolului de nevoia unei renaşteri spirituale şi apoi, în felul lor, legionarii au preluat această idee, compromiţînd-o prin aşezarea ei pe o „crimă origi­ nară", care s-a multiplicat apoi la nesfîrşit. (Ceea ce de alt­ minteri îi uneşte în eternitate pe legionari şi pe comunişti

38

este justificarea crimei şi a violenţei ca modalitate de atin­ gere a unui ideal.) Această reformulare spirituală, care ar echivala cu evadarea noastră de sub semnul lui Caragiale, nu se poate face cu ideologii impuse dictatorial, ci ea s-ar obţine gospodăreşte, prin cuminţenia unor guvernări care ar transfera învăţămîntului şi culturii bugetul destinat achiziţionării de echipament sofisticat de ascultare şi supraveghere a populaţiei. Nu există, în situaţia actuală a ţării noastre, eroare politică mai gravă decît neglijarea acestor două ministere. Iar despre crima care se pune acum la cale împotriva cărţii, cîtă vreme se refuză subvenţionarea hîrtiei de la buget, precum în cazul pîinii, nu cred că este conştientă foarte multă lume şi poate nici chiar ministrul culturii.

 

Şi

totuşi,

printre

puţinele

lucruri

bune

care

s-au

petrecut

la

noi

de

un

an

şi jumătate

încoace

sînt

cărţile

editate

de

Humanitas.

Din

fotoliul

cititorului

lucrurile

par

foarte

frumoase.

Cum

se

văd

ele

din

interiorul

editurii

?

Dacă vreţi, şi în felul acesta mă întorc la prima d-voastră întrebare, Editura Humanitas este felul în care am înţeles eu să răspund imperativelor momentului. Unul o face creînd un partid, altul, o casă de editură. Pentru mine, v-am explicat de ce — urgenţa reformării mentalităţilor —, o editură mi se pare acum mai importantă. Este chiar bine, atunci cînd faci un lucru, să crezi că acel lucru este cel mai important din toate. De-abia atunci lucrul acela devine cu adevărat important. Or, eu cred, asumîndu-mi întregul ridicol, că în România la ora actuală Editura Humanitas este lucrul cel mai important, aşa cum, în anii dinainte, am crezut că filozofia era lucrul cel mai important din lume. Cred că dacă toată lumea angajată într-o facere ar simţi aşa, totul ar arăta în jurul nostru mai bine. Majoritatea celor-cu care lucrez eu gîndesc şi simt la fel şi poate că acesta este lucrul cel mai minunat care se petrece „în inte­ riorul editurii". Dacă din fotoliul cititorului lucrurile par

39

foarte frumoase (cu excepţia aspectului propriu-zis al căr­ ţii!) este pentru că în interiorul editurii există enorm de multă credinţă şi pasiune şi enorm de multă muncă şi chin; şi disperare, şi îndîrjire. Pesemne că toate acestea se simt şi în afară, chiar dacă este greu să vă imaginaţi cîtă enesgie nervoasă se cheltuieşte, astăzi, în culisele naşterii unei cărţi, care ca aspect, va spuneam, arată cel mai adesea precar. Cînd a apărut al doilea volum din extraordinarele memorii inedite ale lui Argetoianu — o calamitate tipografică — a trebuit să fac un considerabil efort pentru a nu izbucni în plîns: munca unei întregi echipe fusese aproape anulată

Mulţi

datorează

Liiceanu

şi

oameni

consideră

în

bună

parte

Pleşu.

Aşa

stau

fenomenul

colaborării

dintre

lucrurile

?

Humanitas

doi

se

prieteni:

Uneori forma cea mai bună de colaborare este să-1 laşi

pe celălalt în pace şi să intervii numai atunci cînd el îţi cere. Cînd am decis privatizarea Editurii Humanitas, care ţinea de Ministerul Culturii, ceea ce i-am cerut lui Andrei Pleşu,

în calitatea lui de ministru al culturii, a fost în fond să mă

lase în pace. Ca ministru al culturii, acesta a fost, din punc­ tul meu de vedere, marele lui merit şi suprema îndeplinire

a colaborării noastre: el a contribuit activ la despărţirea

noastră. M-a creditat total şi m-a lăsat în pace. La rîndul

meu nu cred că am abuzat, ca editor, de prietenia care ne leagă şi îmi fac iluzia că i-am fost cel mai comod colaborator, menajîndu-i timpul şi necerîndu-i nimic din ce nu aş fi cerut oricui ar fi fost ministru în locul lui.

Dacă

domnul

Andrei

Pleşu

va

părăsi

guvernul

Roman

acest

lucru

se

va

repercuta

asupra

Editurii

sau

Fundaţiei

Humanitas?

Da, dacă în locul lui ar veni un răuvoitor, deşi auto­ nomia acestor instituţii este aproape totală. Nu, dacă ar . veni cel puţin un indiferent. Dar nu absenţa protecţiei aş resimţi-o, pentru că nu m-am considerat nici o clipă

40

protejat sau avantajat, ci a unei prietenii încrezătoare. Şi, cu acea luciditate pe care o prietenie adevărată nu o exclu­ de, l-aş păstra la rîndul meu, în memoria acestei perioade, drept cea mai strălucitoare personalitate a momentului. Pesemne că este omul care, în ultima vreme, a salvat cel mai mult biata imagine a României în lume. Tot atît de mult pe cît au întunecat-o cei care îl hulesc în public de atîta vreme. In acest sens pledează tot ce au spus despre el şi Mitterrand, şi Kohl, şi Gentscher, şi dna Catherine Lalumier e de cîte ori au avut prileju l de a-1 întîlni .

S-a

făcut

afirmaţia

ar

trebui

cel

puţin

20

de

ani

pentru

ca

societatea

românească

intre

într-o

stare

firească.

Credeţi

acesta

este

un

pronostic

sceptic

sau

optimist

?

Realist. Realist, dacă judecăm lucrurile cu măsura de acum a societăţii româneşti. Realist, dacă tinerii, pier- zîndu-şi iluziile, nu vor visa în continuare decît să plece din ţară; dacă cei care au minţit, au trucat şi au provocat discordii soldate cu crime vor continua să aibă acces la de­ cizie; dacă femeile Bucureştiului vor mai putea să-i aplau­ de vreodată pe cei care îi stîlceau în bătaie pe tinerii ce le-ar fi putut fi copii; dacă televiziunea română va refuza în continuare să se implice într-un program sistematic de educaţie pentru- democraţie; dacă ziarele huliganice care otrăvesc sufletele oamenilor vor continua să existe; dacă justiţia va continua să fie în suferinţă; dacă firele care ne leagă în atîtea chipuri de trecutul pe care în vorbe l-am recuzat vor continua să fie trainice. Dacă toate aceste lucruri vor continua să existe, oamenii nu-şi vor dobîndi senină­ tatea şi nu vor munci pentru a scoate carul din noroi; neîncrederea şi discordia vor da în continuare regula vieţii noastre. Nu se poate trece atît de uşor peste sufletele noastre bolnave. Şi pentru ele nimeni nu a gîndit încă o reformă.

Interviu realizat de Aurelia Boriga

în

revista Flacăra,

august

1991

„OMUL

NOU "

VA

VOTA

„Omu l nou" este inovaţia care a costat omenirea cel mai mult. Pagubele pe care le-a produs această inovaţie sînt în principiu incalculabile. La limită, ele nu pot fi evaluate decît prin pierderea unei calităţi fundamentale: viaţa. Comunismul, generalizat la scara planetei şi perpetuat, ar avea ca efect dispariţia speciei umane. Pentru că el distruge adăpostul acestei specii, societatea. „Omul nou", ieşit din comunism, este asemeni celui eli­ berat după ani de detenţie. El rătăceşte în căutarea acelui adăpost care între timp a dispărut şi ale cărui contururi s-au şters din mintea lui. Descumpănit, neştiind încotro s-o apuce, el este tentat să se întoarcă la locul detenţiei sale. Aceste rînduri au fost scrise cu speranţa că, citindu-le, cel eliberat va găsi puterea ca din ruinele închisorii sale să-şi poată ridica adăpostul libertăţii redobîndite.

Au trecut, iată, doi ani. De-abia în aceşti doi ani am aflat cu adevărat ce a fost comunismul. Efectele lui de-abia în aceşti doi ani le-am putut măsura cu adevărat. Cîtă vreme un om stă legat se poate spera că, din clipa în care va fi desfăcut din strînsoarea legăturilor sale, el va putea să-şi mişte braţele, să se aplece, să se întoarcă, să păşească. Dar de-abia dezlegat vom constata dacă el mai ştie sau mai poate să se mişte. Cîtă vreme un om stă legat la ochi, se poate spera că, dezlegat, el îşi va recăpăta văzul. Dar abia dezlegat vom şti dacă privirea lui a rămas sau nu intactă.

42

Cîtă vreme am trăit coşmarul comunismului, am sperat cu toţii că, odată eliberaţi de el, ne vom freca la ochi şi ne vom trezi la realitatea libertăţii noastre redobîndite. Dar iată, coşmarul s-a terminat, noi ne-am trezit, ne-am frecat la ochi şi continuăm să vedem cu ochii coşmarului nostru; de fapt trăim în umbra lui prelungită, în plasa pe care a aruncat-o, temeinic, asupra noastră şi în care, deşi ruptă, noi continuăm să ne zbatem.

în cîte feluri nu s-a vorbit în acest răstimp de doi ani despre boala teribilă numită „comunism", despre boala aceasta de care a fost atinsă o parte a omenirii, plătind nu se ştie ce păcate şi întrebîndu-se, atunci cînd mai era capabilă să o facă, de ce eu, de ce noi, Doamne ? S-a spus oare totul despre cît de cumplită a fost această boală ?

Asemeni sifilisului care se strecoară sub promisiunea vo­ luptăţii şi a otrăvii care se ascunde în mărul superb-rume- nit, comunismul este o boală a seducţiei. Cei care au pus-o pe lume, au adus-o, care au transportat-o dintr-o parte în alta a lumii ştiau oare că erau purtătorii unei boli, că para­ disul pe care-1 promiteau era mincinos, că în urma lor se va întinde iadul, iadul pe păm'int ? Comunismul este boala imaginaţiei şi imaginaţia noastră care se răzbună pe noi. Noi am imaginat para­ disul şi am imaginat infernul. Am crezut însă că ele vor rămîne simple proiecţii ale imaginaţiei noastre, categorii ale unei lumi de basm, care, tocmai pentru că este de basm, nu are nimic comun cu lumea noastră de aici. Or, prin comunism, categoriile acestei lumi ireale au invadat realitatea. Comunismul a întrebat seducător: nu vreţi să trăim cu toţii în paradis? Nu vedeţi? Trăiţi ca nişte sclavi, sînteţi exploataţi, o mînă de oameni se îmbogăţeş­ te pe spinarea voastră. Scuturaţi-vă lanţurile, ieşiţi din infern şi veniţi să construim o societate în care toţi să fim egali, drepţi şi îndestulaţi. Fiecare va avea după pofta şi

43

nevoia inimii sale. Promisiunea paraclisului aici, pe pă-

mînt, în această singură viaţă pe

Capitalismul sălbatic din Anglia secolului al XVTII-lea era, desigur, infernul. Capitalismul primitiv combinat cu un feudalism vestigial, ca în Rusia secolului al XLX-lea, era, desigur, infernul. Dar abia cînd paradisul promis al comunismului a început să ia fiinţă, cînd au sfîrşit în Siberia sau cu un glonţ în ceafă pentru păcatul de a fi avut o vacă, doi cai şi o bucată de pămînt, oamenii au aflat cu adevărat ce înseamnă infernul (şi, în speţă, paradisul) pe acest pămînt. Abia cînd au fost ridicaţi noaptea din pat, anchetaţi, schingiuiţi şi trimişi fără judecată cu zecile de ani în puşcării, oamenii au aflat ce înseamnă cu adevărat infer­ nul şi paradisul pe pămînt. Abia cînd au cunoscut disci­ plina de partid, minciuna organizată, delaţiunea legiferată,

ştiinţa de a-ţi ascunde gîndul în faţa colegilor, a prietenilor, în faţa partenerului de viaţă şi în faţa copiilor proprii, oamenii au aflat cu adevărat ce înseamnă infernul şi para­ disul pe pămînt. Abia cînd, înfometaţi, chinuiţi, umiliţi, au fost puşi să-şi manifeste entuziasmul şi recunoştinţa, să aplaude, să cînte, să recite, să scrie lozinci cu trupurile lor, oamenii au aflat cu adevărat ce înseamnă infernul şi para­ disul pe pămînt. Abia cînd au fost din nou legaţi de pă­ mînt, cînd n-au mai avut voie să vadă alte lumi, să compare

şi să înţeleagă, cînd s-a ales pentru fiecare segment al vieţii

lor fără ca ei să fie întrebaţi, cînd li s-a ales mîncarea, îm­ brăcămintea, muzica, filmele, programele de televiziune şi numărul de copii, oamenii au aflat, atunci abia, ce în­ seamnă infernul şi paradisul pe pămînt.

care o avem

. Niciodată setea de putere, megalomania şi sadismul cîtorva, al „conducătorilor", al „oamenilor de partid", nu au fost mai bine slujite decît în comunism. Modelul acesta, perpetuat de la vîrf în jos, după ce tot ceea ce însemna elită socială şi conştiinţă morală fusese distrus,

a cuprins toate articulaţiile şi toate nivelele societăţii, a

pustiit şi a înrăit sufletele, a scos deasupra urîţenia aflată

44

la pîndă în noi, sclavul şi tiranul aflaţi la pîndă în noi, a mutilat minţile şi dreapta lor judecată. Dar dacă purtătorii acestei boli erau oameni bine inten­ ţionaţi ? Niciodată vorba „iadul este pavat cu intenţii bune" nu s-a verificat atît de bine şi la o asemenea scară precum în cazul comunismului. Faptul că răul este comis cu bună ştiinţă (din cinism, perversiune, sete de putere) sau din magnanimitate ignorantă şi prostie nu schimbă foarte mult lucrurile. Iar în cazul comunismului, buna intenţie sau prostia sînt o scuză de scurtă durată.

Să admitem că ai venit, cum se spune, pe tancurile sovietice sau că le-ai ieşit cu flori în cale nu din dorinţa, de a pune mîna pe putere şi de a te căpătui în noul ceas al istoriei, ci pentru că, intelectual firav şi romantic cu lecturi revoluţionare sau tînăr ucenic obidit născut dintr-o familie săracă, ai visat, marxist, la o societate mai bună: una fără nedreptate, fără corupţia politică a burgheziei, fără suta lipită pe frunte în preajma alegerilor şi fără încăierări şi ciomăgeli electorale. Ai visat oameni sănătoşi, din popor, fii de muncitori şi ţărani care să conducă ţara asta, stricată pînă atunci şi suptă de „burghezo-moşierime". Ai intrat aşadar în marele joc al înnoirii radicale cu inima curată, doritor să aduci binele în acest colţ al lumii

Ai început prin a participa la falsificarea alegerilor unui întreg popor sau ai asistat la această falsificare. în locul caragialeştilor găinării locale, care te indignau în vremea electoratului burghez, ai pus la cale sau ai asistat la o.misti- ficare* de proporţii, la o trucare a istoriei. Apoi ai participat sau ai asistat la naşterea Canalului, a închisorilor şi a lagă­ relor de exterminare — pe criterii de clasa, un criteriu cel puţin la fel de sîngeros ca acela de rasă, dar în orice caz la fel de absurd, pentru că individul pătimea sau dispărea pentru ceva care nu avea nici o legătură cu răspunderea şi vina personală. Ce mai rămînea de acum, confruntate cu realitatea, din bunele intenţii ? Ai strigat în gura mare că te-ai înşelat? Că suprema crimă fusese tocmai intenţia de

45

a aduce paradisul pe pămînt ? Ai recunoscut că aţi stricat iremediabil ceva, că o lume se ameliorează nu prin distru­ gere, prin crime, teroare şi minciuni, ci prin reforme inteli­ gente şi prin respect pentru ce s-a acumulat lent şi greu în istoria ei ? Şi astăzi, cînd stau de vorbă cu oamenii aceştia care au participat la mutilarea noastră, aud mereu acelaşi răspuns:

noi am avut intenţii bune; altceva decît ce-am voit noi a ieşit. Dacă am fi ştiut Poate nu au ştiut, dar de aflat au aflat neîndoielnic foarte repede. Şi totuşi s-au purtat, cu rare excepţii, ca şi cum nu ar fi aflat nimic. Cîţi şi-au părăsit de bunăvoie postul de comandă, apartamentul luxos, privilegiile dobîndite ca plată la marea cîrdăşie ? Spre deosebire de nazism, comunismul este mereu scu­ zat, în numele- intenţiilor sale. „Ce lucruri frumoase am "

vrut noi să facem

tabilă pentru un caz începător şi pentru o foarte scurtă perioadă — adică exact atît cît monstruozitatea prinde trup în faţa ochilor noştri —, ulterior această scuză îşi pierde orice urmă de temei. Dar chiar şi înainte de a se naşte, cum poate fi scuzată o idee care pătrunde în lume propunînd violenţa ? O idee în numele căreia se vorbeşte neîncetat de „conflict", „ciocnire", „înfruntare", „luptă", care aţîţă la ură şi care rezolvă dialectica contrariilor aplicată la socie­ tate — în sînge? Cum poate fi îmbrăţişată şi scuzată o teorie care prevede explicit două etape ale „luptei de clasă", una „violentă", bazată pe exterminare, şi alta „paş­ nică", în care „adversarul", cît a mai rămas din el, convins deja de spectacolul argumentelor radicale, devine permea­ bil la tehnicile „muncii de lămurire", care de astă dată agresează numai conştiinţele ?

Un proiect, aşadar, nu se judecă după calitatea intenţii­ lor, ci a rezultatelor sale. Faptul că sînt condus în prăpastie cu gînduri bune nu schimbă cîtuşi de puţin realitatea aflării mele în prăpastie. Nicăieri pe glob, vreme de 70 de ani, pe

Dacă o asemenea scuză este accep­

46

mei un centimetru de pămînt, comunismul nu a adus cu

sine altceva decît crima, teroarea, minciuna, îndobitocirea

şi tristeţea infinită. Un proiect care s-a dovedit criminal,

indiferent de varianta în care a fost aplicat şi indiferent asupra cărui popor, mai poate fi oare în vreun fel creditat, pentru simplul motiv că s-a născut din intenţii generoase ? Iar aceste intenţii sînt cu atît mai periculoase cu cît, din mintea unor visători iresponsabili, ele pot fi preluate de mafioţi cinici însetaţi de putere sau de sadici resentimen- tari, devenind diversiunea fără precedent care speculează

setea de mai bine a oamenilor, neajunsurile fatale ale orică­ rei lumi în care am trăit, dar deopotrivă invidia în faţa reuşitei, instinctul de turmă din noi şi ura vulgară în faţa

a tot ce este excelent.

Diversiunea (sau iluzia iresponsabilă) pe care se bazează comunismul este aceea a societăţii perfecte pe acest pă­ mînt. Societatea omenească poate cunoaşte, după timp, loc sau rasă, nesfîrşite întruchipări, dar ea nu se va odihni într-un chip definitiv dobîndit al perfecţiunii sale. Tot ce am aflat, după cîteva mii de ani de istorie, este că cea mai bună dintre formele posibile ale convieţuirii noastre pe pămînt este democraţia societăţilor de tip occidental; că

această formă a societăţii este plină, la rîndul ei, de neajun­ suri, că înlăuntrul ei este loc de mai bine, că ea este deci infinit perfectibilă, dar că în afara ei începe arbitrarul, dictatura sau totalitarismul, că părăsind-o sau neputînd să

o

obţină omul rămîne dintr-odată neadăpostit, că fiinţa lui

şi

libertatea lui sînt în mod esenţial ameninţate. Societatea

democrată de tip occidental nu s-a născut în urma unui experiment făcut de pe o zi pe alta pe corpul omenirii, ci reprezintă cristalizarea travaliului îndelungat al istoriei

care a preluat de la fiecare generaţie contribuţia ei la ştiinţa

şi

tehnica organizării sociale. Gîndul că un om (Lenin) sau

o

generaţie (a „revoluţionarilor") pOaţe şterge dintr-un

gest întreaga istorie a omenirii, declarînd-o, în numele imperfecţiunilor ei, „preistorie", urmînd ca în urma altui

47

gest să zămislească, oarecum din pămînt, o nouă istorie, cea „adevărată", poate desigur să se ivească din teritoriul de umbră — de nebunie sau ignoranţă — al minţii noastre, dar atunci omenirea toată va plăti această nebunie cu propria ei fiinţă. După experimentul comunismului oamenii trebuie să înveţe să se apere de captaţia facilă şi să renunţe la aspiraţia paradisului terestru pentru a nu reface mereu experienţa infernului-pe pămînt. Altminteri, po­ vestea lui Pinocchio, atras de cei doi escroci, prin promi­ siuni deşarte, pe insula trudelor nesfîrşite, în care copiii erau transformaţi în porci, vite şi măgari, va putea fi oricînd experimentată pe trupul omenirii.

Pentru că n-a venit din istorie şi pentru că a adus cu sine ceva ce n-a mai existat pe pămînt, comunismul pare să fi căzut asupra omenirii asemeni unei civilizaţii extraterestre care suprimă dintr-un singur gest întreaga noastră istorie, aruncîndu-ne pe toţi în confuzia unui coşmar nesfîrşit. Activistul, miliţianul, securistul păreau fiinţe care migra­ seră din cadrele speciei umane sau care, mai degrabă, pre­ cum în filmele de groază, erau fiinţe venite de nu se ştie unde, care ne cotropiseră împrumutînd oarecum înfăţi­ şarea noastră. Vasili Grossman, într-un roman despre anii '30 din Uniunea Sovietică, vorbeşte despre aceste apariţii ca despre „oameni vrăjiţi", insondabili, inexplicabili, ieşiţi din ţîţînele speciei. Exegeţii occidentali pot desigur să construiască somptuoase arheologii, să caute originile intelectuale ale leninismului, dar pentru noi care am trăit comunismul este neîndoielnic că el a fost asociat cu fiinţe care au apărut de niciunde, invadîndu-ne viaţa ca un doliu şi ca o teroare perpetuă.

Au trecut, iată, doi ani de cînd steagurile extraterestrilor nu mai flutură peste casele noastre. Desigur ei au rămas printre noi pentru că, neştiind nici ei de unde au venit, nu au de fapt unde să se ducă. Incet-încet încearcă să se asemene cu noi; condamnă invazia extraterestrilor, îşi fac

48

cruce, uneori sărută icoane, vorbesc cu „domnule". La rîndul nostru, am descoperit în acest răstimp cît de mult am învăţat de-a lungul anilor să semănăm cu ei; ne-au împrumutat gîndirea lor, vorbirea lor, privirea lor. Cînd se pune problema să-i desemnăm pe cei care ne reprezintă, noi îi alegem tot pe ei. Pentru că ne regăsim în ei. Incet-încet am devenit ca ei. In acest sens sîntem îmbol­ năviţi; constatăm, după cîteva zeci de ani, că ne-am trans­ format în altă specie; „omul nou" este această altă specie. „Omul nou" este extraterestrul transferat în noi, omul care şi-a uitat istoria, care a fost expulzat din istoria proprie, care gîndeşte, vorbeşte şi priveşte precum cei care l-au invadat.

Revista 22, 10-17 ianuarie 1992

gest să zămislească, oarecum din pămînt, o nouă istorie, cea „adevărată", poate desigur să se ivească din teritoriul de umbră — de nebunie sau ignoranţă — al minţii noastre, dar atunci omenirea toată va plăti această nebunie cu propria ei fiinţă. După experimentul comunismului oamenii trebuie să înveţe să se apere de captaţia facilă şi să renunţe la aspiraţia paradisului terestru pentru a nu reface mereu experienţa infernului-pe pămînt. Altminteri, po­ vestea lui Pinocchio, atras de cei doi escroci, prin promi­ siuni deşarte, pe insula trudelor nesfîrşite, în care copiii erau transformaţi în porci, vite şi măgari, va putea fi oricînd experimentată pe trupul omenirii.

Pentru că n-a venit din istorie şi pentru că a adus cu sine ceva ce n-a mai existat pe pămînt, comunismul pare să fi căzut asupra omenirii asemeni unei civilizaţii extraterestre care suprimă dintr-un singur gest întreaga noastră istorie, aruncîndu-ne pe toţi în confuzia unui coşmar nesfîrşit. Activistul, miliţianul, securistul-păreau fiinţe care migra­ seră din cadrele speciei umane sau care, mai degrabă, pre­ cum în filmele de groază, erau fiinţe venite de nu se ştie unde, care ne cotropiseră împrumutînd oarecum înfăţi­ şarea noastră. Vasili Grossman, într-un roman despre anii '30 din Uniunea Sovietică, vorbeşte despre aceste apariţii ca despre „oameni vrăjiţi", insondabili, inexplicabili, ieşiţi din ţîţînele speciei. Exegeţii occidentali pot desigur să construiască somptuoase arheologii, să caute originile intelectuale ale leninismului, dar pentru noi care am trăit comunismul este neîndoielnic că el a fost asociat cu fiinţe care au apărut de niciunde, invadîndu-ne viaţa ca un doliu şi ca o teroare perpetuă.

Au trecut, iată, doi ani de cînd steagurile extraterestrilor nu mai flutură peste casele noastre. Desigur ei au rămas printre noi pentru că, neştiind nici ei de unde au venit, nu au de fapt unde să se ducă. Incet-încet încearcă să se asemene cu noi; condamnă invazia extraterestrilor, îşi fac

48

cruce, uneori sărută icoane, vorbesc cu „domnule". La rîndul nostru, am descoperit în acest răstimp cît de mult am învăţat de-a lungul anilor să semănăm cu ei; ne-au împrumutat gîndirea lor, vorbirea lor, privirea lor. Cînd se pune problema să-i desemnăm pe cei care ne reprezintă, noi îi alegem tot pe ei. Pentru că ne regăsim în ei. Incet-încet am devenit ca ei. In acest sens sîntem îmbol­ năviţi; constatăm, după cîteva zeci de ani, că ne-am trans­ format în altă specie; „omul nou" este această altă specie. „Omul nou" este extraterestrul transferat în noi, omul care şi-a uitat istoria, care a fost expulzat din istoria proprie, care gîndeşte, vorbeşte şi priveşte precum cei care l-au invadat.

Revista 22, 10-17 ianuarie 1992

PROSTU L

CAR E

PROSTU L

PROSTEŞT E PROSTI T

Ş I

La începutul anului 1990 am publicat în revista Româ­ nia literară un eseu în care defineam prostia ca „încre­ menire în proiect". Apoi, în diferite ocazii publice, am reluat această idee aplicînd-o la comunism. Modul obiş­ nuit în care cei de rea-credinţă discreditează o asemenea idee, în măsura în care simt că ea îi vizează, este excitarea orgoliului celorlalţi: „Priviţi, vă socoteşte proşti!" Căci faptul de a vorbi despre prostie, imoralitate, vină etc. te expune din capul locului primejdiei de a-ţi aroga postura privilegiată a celui care este scutit de prostie sau liche­ lism, în vreme ce toţi ceilalţi sînt victimele lor potenţiale. Ce neruşinare, în fond să-ţi rezervi funcţia de moralist de serviciu! Numai că a vorbi despre prostie ca încremenire în pro­ iect nu înseamnă a arunca în treacăt o insultă; o asemenea idee nu vizează o insuficienţi mentală, ci o distorsiune, o grimasă a gîndirii, o judecată strîmbă care îşi are explicaţia în temeiuri afective, într-o experienţă anume de viaţă, într-o opţiune greşită de care, pentru că este a ta, nu te mai poţi desprinde. O viaţă întreagă, modul tău de a gîndi poate rămîne viciat, atins, filoxerat de o invenţie iniţială, de un crez, de o idee de care ai apucat cîndva să te îndră­ gosteşti. „Proiectul" este în fond pariul tău esenţial, miza pe care o azvîrli înaintea ta şi din care îţi faci reper şi în­ dreptar de conduită. Or, cîţi oameni sînt apoi dispuşi să

50

recunoască faptul simplu că matca în care şi-au aşezat viaţa sau o parte a ei n-a fost cea bună ? Că proiectul care le-a reglat viaţa a fost greşit şi că datorită lui viaţa lor este un eşec ? Prostia ca încremenire în proiect, ca persistenţă într-o eroare de anvergură, nu are nimic de-a face cu testele ame­ ricane IQ (Intelligence Quotient, „coeficient de inteli­ genţă"), cu înzestrarea mentală sărăcăcioasă, cu lentoarea operaţiilor mentale, cu priceperea greoaie etc. Un om prost în acest sens este un om ineficace sau cu un randa­ ment scăzut şi prostia lui nu-l afectează sau nu-1 dez­ avantajează decît pe el. Iar un om prost în acest fel poate să fie complet străin de fenomenul prostiei ca încremenire în proiect. Dimpotrivă, un om cu un IQ ridicat, cu o in­ teligenţă testabil strălucită poate să fie din plin victima prostiei ca încremenire în proiect. Prostia nocivă, prostia care poate ajunge să catastrofeze mulţimi" de oameni, popoare întregi şi omenirea toată nu este banala prostie pe care o poţi întîlni la colţ de stradă, ci prostia ca încreme­ nire în proiect. Prostia aceasta se poate lua, se poate trans­ mite, ea poate fanatiza oameni, îi poate vrăji, în numele ei se poate tortura şi ucide^ din cauza ei se pot declanşa războaie. Prostia ca încremenire în proiect este prostia care face istorie şi care explică bună parte din istoria noastră.

Dar ce este „încremenirea în proiect" ? Şi de ce am numit această încremenire în proiect — „prostie" ? Viaţa fiecăruia dintre noi se desfăşoară în raza proiec­ tului: de la banalul proiect de a ieşi astă-seară în oraş sau de a pleca de săptămîna viitoare în vacanţă şi pînă la pro­ iectul sub care decid să îmi aşez întreaga viaţă. Viaţa unui călugăr stă sub proiectul credinţei, şi acest proiect îi re­ glează fiecare detaliu al vieţii şi desfăşurarea ei de fiecare zi. Sub un proiect stă viaţa marilor călători, a cuceritorilor, a artiştilor, a marilor oameni de stat, a gînditorilor. Orice faptă mare sau mică se desprinde din plasa ideii care a pre­ cedat-o şi care s-a alcătuit lent în vederea unei realizări

51

viitoare. Pentru că s-a născut în viscerele mele, pentru că l-am plămădit în fiinţa mea, orice proiect este investit afec­ tiv. El este marca pe care o port în mine a faptei mele vii­ toare şi tot ce am pus pe lume în numele lui îmi aparţine şi îl iubesc ca pe copilul meu. Orice biografie importantă care povesteşte isprăvile deosebite ale unei vieţi este în aceeaşi măsură istoria formării proiectelor acelei vieţi, istoria lecturilor, a contactelor umane şi a experienţelor de viaţă din care proiectele premergătoare s-au alcătuit în vederea faptei viitoare. Orice proiect care nu riscă să devină refugiul prostiei este în permanenţă supus instanţelor critice ale celui care îşi aşază viaţa sub el. Trăiesc în permanenţă sub un proiect, dar trăiesc deopotrivă în permanenţă în afara lui, îl judec, îl cumpănesc, îl întorc pe toate feţele, pentru că, fiind răspunzător de viaţa mea şi de faptele mele, sînt circum­ spect faţă de proiectul care le precedă şi le dă naştere. îmi cîntăresc apoi periodic viaţa şi faptele pentru ca, dacă ele nu s-au dovedit bune, să pot modifica proiectul din care s-au născut. Mă îndoiesc de ceea ce urmează să fac, aşa cum mă îndoiesc de ceea ce am de făcut. Această perma­ nentă cumpănire a proiectului în care îmi înscriu viaţa, această permanenţă evaluare a lui (care poate merge pînă la renunţarea la el), această permanentă verificare a lui prin raport cu ce e bine şi rău, drept şi nedrept, învechit şi înnoitor este semnul inteligenţei noastre pămînteşti. Viaţa unui om inteligent se hrăneşte din conştiinţa puţinătăţii certitudinilor noastre şi din disponibilitatea de a cerceta îndreptăţirea unui alt punct de vedere. înainte de a fi soli­ dar cu proiectul meu, sînt solidar cu distanţa care mă des­ parte de geneza lui şi de experienţa limitată a vieţii mele. Inteligenţa este, de aceea, permanenta punere sub semnul întrebării a proiectului propriu.

Prostia, în acest sens major şi grav, este dimpotrivă rămînerea necritică în proiectul propriu. Devii prizonierul

52

proiectului pe care l-ai moştenit, l-ai adoptat sau l-ai inventat. într-un fel sau altul el a devenit al tău, prin edu­ caţie, prin contacte umane, prin fîşia restrînsă a experienţei tale de viaţă. îl iubeşti pentru că s-a înfiripat în tine o dată cu prihiele lecturi (care îţi aduc aminte poate de tatăl tău sau de prima iubire) sau s-a înfiripat, în adolescenţă, cînd împărţeai manifeste; sau cînd cîntai în corul bisericii; sau în anii în care ai împărţit celula cu cineva care te-a marcat; sau în perioada.universităţii, influenţat de personalitatea unui profesor. Aproape orice sistem de educaţie şi orice experienţă de viaţă tind să te fixeze într-un proiect al altora, care cu vremea devine al tău. Majoritatea oamenilor încremenesc în proiecte prefabricate, care ajung să fie ale lor în măsura în care ei ajung slujitorii fideli ai acestora. Şi de vreme ce majoritatea oamenilor trăiesc în categoriile in­ distincte ale speciei, prostia ca încremenire în proiect este, statistic vorbind, extrem de răspîndită. Cu cît o societate oferă mai puţine alternative, cu cît proiectele indivizilor decurg din cele cîteva proiecte şi norme oficial recunos­ cute, cu cît o societate lasă mai puţin loc pentru cultura îndoielii şi pentru învăţul dezvăţului, cu atît prostia ca încremenire în proiect cîştigă teren şi scleroza acelei socie­ tăţi este mai mare.

Comunismul îşi face intrarea în istorie sub forma ma­ relui dezvăţ. El pune la îndoială totul şi respinge orice proiec t car e 1-a precedat . E l teoretizeaz ă mare a ruptur ă ş i cuvîntul „critică" este cel mai des invocat. El este ro­ mantic şi înnoitor şi spulberă orice certitudine născută înaintea lui. Singurul lucru pe care comunismul nu-1 pune la îndoială este proiectul propriu. De aceea comunismul se instalează dintr-o dată în prostia ca încremenire în proiect. „Autocritica" nu este aici decît căinţă făţarnică impusă celui care a îndrăznit să aibă îndoieli în privinţa proiectului unic. Orice alternativă la Proiect este refuzată.

53

Proiectul meu este acceptat numai în măsura în care se acomodează la marele Proiect. Iar marele Proiect este represiv: toată lumea este preluată în Proiect. Cine refuză — moare, este exterminat. Prostia ca încremenire în proiect este, pentru prima oară în istorie, garantată statal. Comunismul este societatea care garantează prostia ca încremenire în proiect. Garanţiile sînt instituţionale:

există o instituţie care veghează prostia şi care sancţio­ nează orice abatere de la încremenirea în proiect: poliţia politică. Există instituţia propagandistului de partid care este agentul prostiei ca încremenire în proiect; prostia se învaţă, este predată, ea cuprinde masele. Invăţămîntul po­ litic, generalizat, este un antrenament permanent în spaţiul prostiei ca încremenire în proiect. Toată lumea încremeneşte în Proiect, deci toată lumea este prostită. Scleroza societăţii comuniste este totală.

Se poate înţelege lesne că printr-un asemenea mod de a concepe prostia sîntem foarte departe de biata prostie, inofensiva prostie, de care facem atîta caz cînd se întîm- plă ca cineva să ne spună: „Nu vezi că eşti prost ?" Pros­ tia cealaltă, prostia gravă, istorică, ce ne-a angajat viaţa şi ne-a mutilat-o din adînc, în numele căreia ne-am pierdut istoria, ne-am năruit viaţa şi am risipit tot ce am. avut mai bun în această parte a lumii, prostia ale cărei victime — proşti şi prostiţi — sîntem cu toţii, prostia cea mai ofensivă şi cea mai nocivă, nimeni nu o recunoaşte şi ni­ meni nu se plînge şi nu suferă din cauza ei. Ea trece nevăzută, rămîne neobservată deşi, după ce-am experi­ mentat-o cîteva zeci de ani, sîntem cu toţii temeinic aşezaţi în ea. Să facem totuşi această deosebire: între cel care a în­ cremenit în proiectul marxist pentru că, dintr-un motiv sau altul, s-a îndrăgostit cîndva de el şi pentru că, dintr-un motiv sau altul, a rămas în el, a crezut în el sau nu 1-a mai putut părăsi; şi celălalt, pe care primul 1-a vîrît cu forţa în

54

proiec t ş i 1-a dresa t î n numel e lui . Ambi i sîn t produsel e prostiei ca încremenire în proiect; numai că unul este prostul activ, prostul care prosteşte, prostul care de dragul proiectului lui este în stare să condamne, să terorizeze, să omoare; celălalt este prostul pasiv, prostul care suportă proiectul celuilalt, prostul prostit. „Omul nou" este rezultatul dresării prin preluarea forţată în proiect; „omul nou" este prostul prostit.

Revista 22, 24-31 ianuarie 1992

CA

PROSTIA

ÎNCREMENIRE

ÎN

Cîteva

exemple

PROIECT

In 1984, aflîndu-mă în Germania, un profesor de facultate mă felicita pentru decizia României de a se alătura ţărilor care urmau să participe la Olimpiada de la Los Angeles, spre deosebire de celelalte ţări socialiste, care au boico­ tat-o. „Orice s-ar spune, comentează profesorul, Ceau­ şescu al d-voastră este cineva!" — în perioada iniţială a ocupării Pieţei Universităţii, mă întîlnesc cu un prieten mai vîrstnic care îmi spune: „Chestiile astea cu luminări aprinse şi îngenuncheri miros a legionarism." — într-o zi, stînd de vorbă cu dl Baltazar, purtător de cuvînt al guver­ nului Roman, despre sistemul de salarizare, îl aud la un moment dat spunînd: „Orice ar fi, nu mi se pare normal ca un colaborator al d-voastră, un traducător de elită să zicem, să cîştige mai mult decît primul-ministru!" — Din interviurile televiziunii ale d-Kii Silviu Brucan. Reporterul întreabă: „Cum vă explicaţi că dl Alexandru Paleologu, pe care l-aţi numit ambasador la Paris, a manifestat în cîte­ va rînduri atitudini accentuat promonarhice?" Răspuns:

„Pentru că Paleologu, fiind unul dintre ultimii reprezen­ tanţi ai aristocraţiei antebelice de la noi, era firesc să aibă opţiuni regaliste." Şi într-un interviu recent: „Cum aţi caracteriza anul 1991 pentru România?" Răspuns: „în anul 1991 România a trecut de la un socialism înapoiat la un capitalism înapoiat." — într-o carte recent apărută la Editura Humanitas, Ce vrem să facem din Uniunea Sovietică, autorul, Alexandr Iakovlev, teoreticianul peres-

56

troikăi, face următoarele afirmaţii: „Stalin s-a războit cu ai săi, dar politica sa de represiune n-a vizat niciodată un popor întreg din afară ţării. Hitler a combătut toate popoa­ rele, a hotărît genocidul evreilor, el voia să subjuge popoare­ le slave. Toată politica lui era bazată pe teoria rasistă, el considera celelalte popoare subdezvoltate." (p. 54) „Dar Lenin este criticat acum pentru tot ce s-a petrecut după el! Nu i-ar trece nimănui prin minte să-1 critice pe Isus Cristos "

pentru Inchiziţia• căreia .creştinismul i-a dat naştere

(p. 64) „Revoluţia a dat poporului mai întîi instrucţie. La noi, oamenii nu mai sînt analfabeţi. Revoluţia a permis de asemenea accesul la asistenţa medicală." (pp. 64-65) „La noi, populaţia n-are nici o simpatie pentru bogaţi şi n-are încredere în ei." (p. 69) Toate aceste exemple sînt ilustrări ale prostiei ca în­ cremenire în proiect. Să le analizăm pe rînd. Profesorul german era victima unui clişeu pe care Ceau­ şescu însuşi îl construise şi îl cultivase cu grijă: el era con­ ducătorul plin de curaj al unui stat care îndrăznise să facă opinie separată înlăuntrul blocului estic; el marca dife­ renţa, el era altfel decît ceilalţi conducători din Est supuşi Moscovei. Acest clişeu, acreditat în Occident, a fost masiv speculat de Ceauşescu în consolidarea statutului său intern: respectat în afară, el devenea greu de contestat în interior şi bunul său plac îşi extrăgea argumentele din marca deprestigiu astfel construită. Noi suportam conse­ cinţele acestui credit oferit cu uşurinţă de occidentali şi, pe măsură ce aplauzele în străinătate se înmulţeau, pe măsură ce titlurile onorifice sporeau, viaţa noastră devenea tot mai stupidă, mai sărăcăcioasă, mai apăsătoare. Zadarnic încer­ cam să îi explic profesorului german că, pus în balanţă alături de această viaţă, gestul participării la Olimpiadă nu însemna nimic. Putinţa lui de a accede la o altă experienţă de viaţă era blocată de o proiecţie care devenise curentă în opinia publică occidentală şi căreia el îi era prizonier.

57

O mulţime îngenuncheată cu luminări aprinse în mîini îi amintea prietenului meu scenografia şi recuzita rituală a mişcării legionare. El opera însă, prin intermediul unei con­ versii logice ilicite, o generalizare falsă: legionarii oferiseră într-adevăr spectacolul unei adunări de oameni îngenun­ cheaţi cu îumînări aprinse în mîini, fapt care totuşi nu în­ seamnă că orice mulţime de oameni îngenuncheaţi cu Îumînări aprinse este o adunare de legionari. In România, la 1848, o mare de oameni a îngenuncheat la Islaz, pe Cîm- pul Regenerării, cu Îumînări aprinse în mîini; aceasta era forma pe care o îmbrăca o enormă emoţie colectivă, şi oamenii îi mulţumeau lui Dumnezeu că luase sfîrşit „timpul silei şi voia celui mai tare". Oamenii care, la sfîr- şitul lui aprilie 1990, s-au adunat în Piaţa Universităţii nu au făcut-o cu gîndul la un ritual care celor mai mulţi le era total necunoscut; ei au îngenuncheat într-un loc în care, cu patru luni în urmă, muriseră tineri şi copii şi au aprins Îu­ mînări rugîndu-se pentru definitiva noastră mîntuire de răul cel mai cumplit care încercase omenirea vreodată. Mul­ ţimea aceea trăia comoţia ieşirii dintr-un coşmar şi ea se te­ mea că „timpul silei şi voia celui mai tare" nu luaseră cu adevărat sfîrşit sau că ele s-ar mai putea întoarce printre noi.

Dl Baltazar continua să-şi reprezinte salariile pe mode­ lul societăţii nomenklaturizate^ cine este aşezat în vîrful societăţii, cine deţine funcţia supremă în stat se cuvine să aibă salariul cel mai mare. Salariul, în această concepţie, nu este o categorie economică, ci este proiecţia economică a unei categorii politice. Un salariu „mai mare" decît al pri- mului-ministru este un fel de ofensă adusă primului-mi- nistru, este o ştirbire a autorităţii sale şi o lezare a ierarhiilor politico-sociale. în schimb, într-o economie neipotecată politic, cîştigul este proporţional cu calitatea ofertei şi cu gradul în care cererea atestă caracterul ei excepţional: un cîntăreţ de muzică uşoară, un reporter celebru, un între­ prinzător dotat, un arhitect de renume sau un creator de modă cîştigă cu mult mai mult decît un prim-ministru sau

58

un preşedinte de stat. Christine Ockrent, de pildă, care a fost ani de zile cel mai apreciat redactor al emisiunilor de ştiri din cadrul televiziunii franceze, cîştiga 220 000 de franci pe lună (cînd un automobil costa circa 50 000 de franci), în vreme ce salariul primului-ministru nu depăşea 60 000 de franci. Dl Brucan consideră că Alexandru Paleologu este monarhist pentru că descinde din aristocraţia antebelică, care, „după cum se ştie", prin „interesele ei obiective", „de

clasă", este legată de regalitate. Educat din fragedă tinereţe

în

spiritul manualelor de materialism dialectic şi istoric,

dl

Brucan rămîne fidel acestui spirit, indiferent de numărul

lucrărilor americane de poiitologie consultate ulterior sau de contactul cu viaţa universitară americană. Acest tip de explicaţii devin un soi de ticuri mentale care se manifestă

în cele mai neaşteptate situaţii. Unui marxist îi este greu să

explice de ce un proletar poate fi monarhist, de ce un aristocrat poate fi anarhist sau de ce un tînăr de astăzi poate crede în oportunitatea soluţiei monarhice în ţara noastră. Iar unui fost marxist îi vine spontan în minte explicaţia amintită a opţiunii lui Paleologu, şi nicidecum

aceea că ea poate fi întemeiată nu pe apartenenţa la o clasă,

ci pe o judecată proprie, care evaluează în această direcţie

şansele de redresare a societăţii româneşti.

în 1991, România a cunoscut, potrivit d-lui Brucan, „trecerea de la socialismul înapoiat la capitalismul înapo­ iat". O formulă, la prima vedere, seducătoare, plină de prospeţime şi de acuitate. Şi totuşi, în ea se ascunde o fixa­ ţie a gîndirii la un proiect care o dirijează în adînc. Există,

în mintea oricărui fost comunist neizbăvit de comunismul

său, nostalgia eternă după un comunism „mai bun". Pentru

că s-a implicat cînd va cu toată fiinţa lui în proiectul comu­

nist, el nu poate să accepte că ideea comunistă este o fantasmă şi că, transpusă în practică, ea se soldează'întot­

deauna cu un eşec. Formula „socialism înapoiat" trădează speranţa (poate nu pe deplin conştientizată) în existenţa

59

— cîndva, undeva — a unui socialism avansat: ce-i drept, aşa ceva n-a existat şi nu există, dar dacă totuşi ar putea exista ? Sînt foarte puţini foşti comunişti care s-au putut lepăda definitiv de o asemenea speranţă. Simptomatic este şi faptul că mulţi comunişti din Est, puşi în faţa dispariţiei socialismului estic, se agaţă, cu o ultimă speranţă, de socia­ lismul suedez, francez etc. Pe de o parte, acest socialism nu are nimic de-a face cu socialismul de sorginte marxistă (comunism), pentru că el nu atacă celula societăţii care este proprietatea privată, iar pe de altă parte trebuie spus că guvernările partidelor socialiste în ţările vestice nu au coincis nici pe departe cu perioadele cele mai prospere din istoria postbelică a acestor ţări.

Lucrul cel mai grav care se ascunde în spatele formulei „socialism înapoiat" este cochetarea cu gîndul că poate merită în continuare încercat — cîndva, undeva — să se obţină un socialism adevărat. Posibilitatea reînceperii celui mai sinistru experiment pe corpul omenirii este astfel păstrată deschisă. Din formula d-lui Brucan rezultă, aşadar, că există un capitalism înapoiat (ceea ce este adevărat şi istoric proba­ bil) şi un capitalism avansat (ceea ce din nou este adevă­ rat), că există un socialism înapoiat (ceea ce este fals) şi un socialism avansat (ceeaxe din nou este fals). Un „socialism înapoiat" nu ar putea să existe "creat dacă ar exista şi unul avansat (pentru că „înapoiat" nu există decît în raport cu „avansat"), or, cum un „socialism avansat" nu a existat şi nu există, formula „socialism înapoiat" nu are sens. Socia­ lismul nu este nici „înapoiat" nici „avansat", el este doar un mod falimentar de a organiza societatea şi care pe ter­ men lung se soldează cu distrugerea ei. Doar în sensul distrugerii avansate a societăţii s-ar putea vorbi de un „socialism avansat" şi, în acest sens, dl Brucan ar fi putut să spună că în 1991 România a trecut de la un socialism avansat (deci de la o distrugere avansată a societăţii) la un capitalism înapoiat.

60

Dar este oare corect să vorbeşti, referindu-te la România

de astăzi, de „un capitalism înapoiat" ? Nu ar fi fost deloc rău ca lucrurile să se petreacă astfel, de vreme ce a trece de

la socialismul avansat (= distrugerea avansată a societăţii) la

capitalismul înapoiat ar fi însemnat, în ordine istorică, in­ contestabil un progres; pentru că de la un socialism avansat nu poţi avansa decît înspre dezastrul total, pe cînd de la

capitalismul înapoiat

Numai că România nu a trecut în 1991, cum susţine

dl Brucan, la un capitalism înapoiat. înapoiat sau nu, capi­

talismul presupune existenţa majoritară a proprietăţii pri­

vate, într-o Românie în care nici măcar ţăranii, după legea

funciară, nu au fost împroprietăriţi, în care întreprinderile mici şi mijlocii sînt o excepţie şi proprietatea continuă să

fie în proporţie covîrşitoare a statului se poate oare vorbi

de capitalism, fie el şi înapoiat ? Unde se află atunci România după cei doi ani post-insu- recţionari, de vreme ce ea nu a atins încă stadiul capitalis­ mului înapoiat, iar în socialism nu se mai recunoaşte a fi ? România se află din nou „pe drum". De astă dată, Româ­ nia se află pe drumul ce duce de la distrugerea avansată a

societăţii (= socialism avansat), către capitalismul înapoiat. Sîntem deci mai bine situaţi decît în socialism, dar mai prost decît în capitalismul înapoiat. Sîntem situaţi în dezastrul de după dezastru. Cum însă politologii şi isto­ ricii nu pot opera cu asemenea formulări, ei au nevoie, pentru a caracteriza o perioadă, de un cuvînt care să devină

o siglă şi, negăsind ceva mai bun, au denumit această

perioadă — post-totalitară. Perioada post-totalitară este un răstimp al perplexităţii în care îţi propui să recuperezi normalitatea de pe poziţiile anormalităţii devenite nor­ male. Acest răstimp nu are nimic comun cu „capitalismul înapoiat" şi nu poate fi regăsit nicăieri în istorie. Pentru că acest răstimp şi această structură socială nu au încă un nume, tot ce se poate spune despre noi este că am trecut, în aceşti doi ani, de la mizerie la mizeria post-mizeriei.

poţi avansa spre unul avansat

61

în acest punct ne aflăm după 45 de ani de comunism şi după doi ani de la ieşirea din el. Dar să nu uităm că, înainte

de a fi ajuns să se zbată astăzi în această fundătură fără nume

a istoriei, România a fost ajutată, în urmă cu 47 de ani, să

treacă — pentru a păstra terminologia d-lui Brucan — de la

„capitalismul avansat" la „socialismul înapoiat". Hazul este

că parte dintre artizanii acestui spectaculos salt înapoi stau

astăzi, în chip de experţi, în fruntea ţării şine explică cum să

ieşim din noroiul în care ei ne-au băgat. Şi-atunci de ce să ne mirăm că dl Brucan ne numeşte proşti şi socoteşte că e nevoie de încă 20 de ani pentru ieşirea din prostia noastră ?

în cartea sa, Ce vrem să facem din Uniunea Sovietică, Alexandr îakovlev, teoreticianul perestroikăi, face o paralelă între Hitîer şi Staîin: „Stalin s-a războit cu ai săi, dar politica lui de represiune n-a vizat niciodată un popor întreg din afara ţării. Hitler a combătut toate popoarele, a hotărît genocidul evreilor, el voia să subjuge popoarele slave. Toată politica lui era bazată pe teoria rasistă, el con­ sidera celelalte popoare subdezvoltate." După cum vedem, din această paralelă, Stalin „iese mai bine". în primul rînd se cuvine spus că a compara doi monştri este o operaţie lipsită de sens. Odată limita umanului de­ păşită, care mai este unitatea de măsură cu care atrocitatea poate fi cîntărită şi rîndvrkă pe categorii ? Numărul victimelor ? Faptul că Hitler a omorît 6 milioane sau Stalin 16 milioane? (După care începe disputa istoricilor asupra „corectitudinii" cifrelor: nu erau 6 milioane, erau „doar"

)

Felul în care au fost omorîte aceste milioane de oameni ?

E mai cumplit să .omori prin gazare, prin administrarea

unui glonţ în ceafă sau prin îngroparea de viu ? Sau:

ancheta sub tortură era mai teribilă în cazul Gestapoului ori în cazul NKVD-ului? în sfîrşit, să fie calitatea vic­ timelor acest criteriu ? Erau „de-ai noştri" sau „de-ai lor" ? (îakovlev.spune: „Stalin s-a războit cu ai săi.") Erau adică . ruşi — sau evrei şi ţigani ? Şi de unde rezultă că este' „mai

, 3 milioane; nu erau „doar" 16 milioane, de fapt erau 20

62

onorabil" să ucizi „de-ai tăi" ? Un german ar putea tot atît de bine spune: „Hitler nu s-a războit cu ai săi. El nu şi-a "

(De fapt

Hitler s-a războit deopotrivă cu „ai săi", trimiţîndu-i la moarte într-un război sinucigaş. Şi pentru a rămîne la ni­ velul nuanţelor: cînd îakovlev spune că „Stalin s-a războit cu ai săi" ne vine greu să acceptăm că măcelărirea a milioane de oameni lipsiţi de orice putinţă de a se apăra se numeşte „războire cu".)

Se poate, aşadar, purta discuţia despre Hitler şi Stalin pe acest teren? Crima poate fi oare sistematizată şi ierarhi­ zată? „Toată politica lui Hitler era bazată pe teoria ra­

sistă

bazată pe teoria luptei de clasă, se poate răspunde. Este oare mai scuzabil să omori pe criterii de clasă? Sau pe criterii de rasă? Teribil, în cele două cazuri, este faptul că omori în numele a ceva care nu are nici o legătură cu vina şi cu faptele celui omorît: faptul că omori un evreu sau că omori un „culac" ori un „burghez". Un genocid se poate organiza deopotrivă pe criterii de rasă sau de clasă; ceea ce contează este genocidul, şi nu criteriul după care l-ai organizat.

„Hitler a combătut toate popoarele", spune îakovlev. Stalin, la rîndul lui, a combătut toate popoarele, în măsura în care a exportat oriunde a putut „revoluţia socialistă", această armă de distrugere în masă; „lupta de clasă", instaurată peste tot unde trupele sovietice au pus piciorul (toate ţările din estul Europei) sau peste tot unde a putut fi prin alte mijloace instalată (de la Coreea, Vietnam, Cuba, Cambodgia şi pînă la ţări africane), a făcut milioane de victime şi a răvăşit pe zeci de ani istoria acestor ţări. A compara deci în felul acesta doi campioni ai crimelor contra omenirii şi a încerca să spui că unul era „mai mic" sau „mai bun" decît celălalt nu are într-adevăr nici un sens. Iar un asemenea tip de comparaţie — între doi criminali de anvergură — ne împiedică să facem singura şi adevărata

spune îakovlev. Iar toată politica lui Stalin era

omorît fraţii şi surorile, ci a omorît străini

",

63

comparaţie care trebuie făcută: între două monstruozităţi istorice, între dictatura nazistă şi totalitarismul comunist, între acestea două există într-adevăr o diferenţă esenţială pe care, preocupaţi cum sîntem să echivalăm sau să com­ parăm ororile săvîrşite de Hitler şi de Stalin, o pierdem mereu din vedere: nazismul nu şi-a propus în chip explicit să distrugă celula societăţii care este proprietatea privată; comunismul şi-a propus şi a făcut-o. Puse alături, nazis­ mul şi comunismul se întîlnesc şi se confundă pînă la in- disţincţie în planul infinit al crimei şi al agresiunii contra fiinţei umane; dar ele nu se întîlnesc şi nu se confundă în distrugerea resorturilor ultime ale societăţii. Odată nazis­ mul lichidat, societatea a continuat să funcţioneze în cadrul unui mod de producţie care rămăsese intact şi a cărui efica­ citate fusese verificată de o îndelungată experienţă a ome­ nirii. Creierul societăţii germane fusese atins, dar trupul ei rămăsese întreg. Ieşită din nazism, Germania s-a văzut confruntată cu o traumă morală şi psihică din care nici astăzi nu şi-a revenit pe deplin; dar, în mod aparent para­ doxal pentru o ţară pustiită de război, ea s-a recuperat eco­ nomic relativ uşor, ajungînd pînă la urmă cea mai prosperă ţară din Europa. Şi aceasta pentru că structurile fireşti ale economiei, precum şi reflexul lor în plan social (clasele), rămăseseră intacte: nazismul nu distrusese proprietatea privată pe care se înalţă vigoarea Irfnei economii, nici tipul întreprinzătorului (agricol sau industrial) care îşi extrage mobilurile activităţii sale tocmai din această proprietate. Şi, dimpotrivă, tocmai pentru că a distrus coloana vertebrală a societăţii, comunismul a lăsat în urma lui nu numai ţări traumatizate psihic şi moral, ci pustiite economic şi ani­ hilate în resorturile ultime ale existenţei lor. Aceste ţări se află acum în situaţia unui organism, care trebuie să-şi re- inventeze celulele şi ţesuturile. Aceste ţări trebuie să reîn- veţe mersul cu picioarele zdrobite.

Revista 22, 31 ianuarie-7 februarie 1992 şi 8-14 februarie 1992

PREFAŢĂ

LA

UN

FILM

CIORAN

DESPRE

Cuvîntu l meu s-ar cuveni să fie o prefaţă la filmul pe car e urmeaz ă să-1 vedeţi : o „premier ă mondială" , cu m 1-a numit dl Norbert Dodille, directorul Institutului francez din Bucureşti, în invitaţia pe care v-a adresat-o astă-seară. Şi totuşi, în această prefaţă nu va fi vorba despre „ma­ rele Cioran", deci despre ,,cel mai mare gînditor nihilist al veacului" sau despre „cel mai mare stilist francez contem­ poran"; nu va fi vorba nici despre importanţa documen­ tară a acestui film care propune, publicului occidental în primul rînd, chipul neştiut şi nebănuit în vreun fel al lui Cioran din perioada aurorală a vieţii şi a operei sale — pe­ rioada română. Nu va fi vorba, în această prefaţă, nici de­ spre misterul expropriat aici, în film, al faimoasei mansarde din 21, rue de l'Odeon, în care locuieşte de peste 30 de ani, „aureolat de prestigiul depărtării", „filozoful clandestin". Mă voi opri, în acest cuvînt introductiv, doar asupra a două lucruri: pentru prietenii francezi îndeosebi, voi spu­ ne cîteva cuvinte despre necunoscutul, pentru ei, Petre Ţuţea, a cărui prezenţă masivă în film — filmul se deschide de altminteri cu o lungă scenă al cărei protagonist este Ţuţea — ar putea să-i nedumerească. Şi în al doilea rînd, aş dori să vă spun cîte ceva despre partea nevăzută a filmului. Petre Ţuţea a murit în urmă cu o lună, cînd se apropia de 90 de ani. De formaţie filozof şi economist, a plătit păcatul de a fi fost înalt funcţionar în Ministerul Econo­ miei în timpul războiului cu 13 ani de detenţie în închi-

65

sorile comuniste. Nimeni nu ştie să fi făcut vreun lucru reprobabil în viaţa sa. Pînă în 1989 camera mizeră în care locuia lîngă Cişmigiu era periodic percheziţionată de Secu­ ritate şi manuscrisele îi erau confiscate. Geniul oralităţii, originalitatea gîndului şi a formulării sale atrăgeau mulţi tineri în preajma lui şi faptul acesta îl transformase într-un suspect constant al poliţiei politice. P e Ciora n n u 1-a ma i văzu t niciodat ă di n 1937 , cîn d acesta pleacă la Paris cu o bursă a Institutului francez din Bucureşti. Dar întîlnirea din tinereţea lor i-a marcat pe amîndoi definitiv. în 1973, Cioran îi scrie prietenului său din copilărie, Bucur Ţincu: „Ca şi tine, îi port lui Petrică aceeaşi admiraţie. Ce om extraordinar! Cu verva sa fără pereche, dacă ar fi trăit la Paris, ar fi avut astăzi o reputaţie mondială. Vorbesc adesea despre el ca despre un geniu al vremurilor noastre sau, mai degrabă, ca despre singurul spi­ rit genial pe care mi-a fost dat să-1 întîlnesc în viaţa mea." Rolul în care fusese iniţial „distribuit" Petre Ţuţea era acela de martor al unei perioade foarte puţin cunoscute din viaţa lui Cioran: aceea a studenţiei bucureştene. însă după cele două ore de filmare din aprilie 1990, Petre Ţuţea s-a transformat în cel de al doilea protagonist, şi întregul film s-a construit aproape spontan pe binomul Ţuţea-Cioran. Cele două personaje par cădişi dispută aici partitura ge­ nialităţii, unite în iubirea lor şi dezbinate în felul lor de a privi şi de a înţelege lumea: unul, prins într-un delir con­ stant al lucidităţii, certîndu-se neîncetat cu Dumnezeu, cu condiţia umană şi cu propriile sale origini, nu poate pro­ pune oamenilor decît o cură prelungită de deziluzionare; celălalt, teolog şi fantast, năzuieşte constant la. formularea credinţei şi găseşte în dialogul infinit şi în verbul rostit suprema voluptate a vieţii. Veţi avea, cred, senzaţia, văzînd acest film, că vă aflaţi în faţa a doi mari actori, uneori, poate, a doi mari cabotini. Adevărul este cu totul altul: cele două imense personaje aparţin ultimei generaţii de oameni liberi din România. Este

66

bine — şi de astă dată mă adresez prietenilor români — să-i privim cu atenţie, să-i vedem cum gesticulează, cum vor­ besc, ce mimică au, pentru a înţelege ce lume ne-a fost ră­ pită şi ce însemna, în acea lume, naşterea unei personalităţi, deci a unui individ conştient de forţa sa şi de locul pe care îl ocupa în această lume. Numai într-o lume liberă pot să apară oameni capabili să gîndească şi să se articuleze dis­ tinct în spaţiul uman al unei epoci. Ceea ce nouă poate să ne pară astăzi cabotinism este dezinhibiţia unei lumi definitiv pierdute, este senina mişcare interioară în spaţiul de libertate al personalităţii. Pentru mine, care am par­ ticipat la naşterea lui, acest film este în primul rînd un documentar al libertăţii: un om, dacă a apucat să cunoască libertatea, poate să rămînă liber, senin şi sigur de el chiar şi după 13 ani de închisoare. Şi invers, oamenii aflaţi în stare de libertate într-o societate neliberă se vor naşte şi vor muri ca fiinţe nelibere şi neconştiente de lipsa lor de '

libertate.

Şi acum cîteva lucruri despre partea nevăzută a filmului. Cioran nu a acceptat niciodată să facă un film şi, cu atît mai puţin, să fie filmat în faimoasa lui mansardă din Car­ tierul Latin. A refuzat de asemenea constant orice apariţie la televiziunea franceză. Din acest punct de vedere, filmul acesta este un document singular. Vă daţi seama ce mîn- dru am fost cînd am reuşit- să obţin acordul lui pentru o întreprindere unică — şi în aprilie 1990 ofeream deja tele­ viziunii române proiectul şi scenariul pentru filmul Cioran. Biletele de avion pentru echipa de filmare fuseseră reţinute din vreme pentru 17 iunie 1990, într-o sîmbătă, filmarea la Cioran acasă urmînd să înceapă luni, 19 iunie. Pe 13 iunie au izbucnit celebrele evenimente din Bucu­ reşti, urmate de marea mineriadă. Trăim într-o ţară parado­ xală şi aşa se face că aceeaşi televiziune cu care colaboram la naşterea unui act de cultură a participat în acele zile la campania de defăimare a unei bune părţi din intelectua­ litatea română, instigînd populaţia împotriva ei. Niciodată

67

nu m-am simţit ameninţat şi vînat ca în acele zile. Am plecat la aeroport, pentru Paris, aproape escortat de prie­ tenul meu, Andrei Pleşu, pe atunci ministru al culturii. Ajuns seara la Paris, am văzut la programul de ştiri al tele­ viziunii franceze scene a căror atrocitate m-a umplut de oroare, de umilinţă şi ruşine. Cîteva zile România a rămas vedeta telejurnalelor europene şi primele pagini ale marilor cotidiene îi erau în întregime dedicate. Reuşiserăm, cu mineriada, să oferim o premieră mondială.

Cînd luni dimineaţa, pe 19 iunie, am început filmările în rue de l'Odedn, eram aproape anesteziat. Interesul meu pentru ceea ce urma să facem dispăruse cu desăvîrşire. Imaginea mea nu apare, din fericire, niciodată în film, dar veţi putea constata că vocea, pe parcursul discuţiilor cu Cioran, spre deosebire de cele cu Ţuţea, din aprilie, la Bucureşti, este flască, lipsită de vlagă şi de orice urmă de interes. Nu mă puteam deloc concentra şi, în loc să-1 ur­

măresc pe Cioran, mă gîndeam tot timpul la ce se petre­ cuse şi la ce se petrecea în ţară. Ceea ce ar fi trebuit să fie

o sărbătoare devenise dintr-o dată o povară şi prilejul unei

solicitări căreia de-abia îi făceam faţă. Norocul meu a fost că Cioran vorbea imens, uşurîndu-mi considerabil sarcina.

A intervenit apoi montajul, pentru a remedia ceea ce mie

mi-a apărut atunci a fi fos&^un dialog eşuat.

Un ultim cuvînt despre al treilea personaj important al acestui film (singurul care se află printre noi), fratele lui Cioran, dl. Aurel Cioran, care a venit ieri de la Sibiu pentru a asista la premiera filmului. (Spre deosebire de Petre Ţuţea, Aurel Cioran nu a stat în închisoare „decît" şapte ani.) Partitura sa, în mare măsură orală, este remarcabilă şi ea are o contribuţie decisivă în refacerea universului copi­ lăriei cioraniene din satul Răşinari, precum şi a perioadei tinereţii petrecute la Sibiu şi, în vacanţe, în satul de munte de lîngă Păltiniş — Ş.anta. Capacitatea de evocare a d-lui Aurel Cioran este extraordinară, creînd, prin cele cîteva evenimente şi personaje amintite, ca şi prin vocea sa

68

molcom-tărăgănată, cu inflexiuni ardeleneşti, un univers mitic şi fondator, populat adesea de accente suprarealiste. Ii mulţumesc că se află âstă-seară printre noi.

Acest film ar fi putut avea un subtitlu: Despre credinţă, şi despre neputinţa de a crede. Prietenul său din tinereţe,

Petre Ţuţea, vrea, dintr-o imensă iubire, să-1 salveze în faţa zeilor pe Cioran, pe cel care nu poate crede. Cioran, în schimb, pentru că nu poate crede, vrea să demoleze toţi zeii acestei lumi. în final el nu rămîne decît cu sine, cu singurul zeu care mai stă în picioare, la pîndă, în inima operei sale. Spre deosebire de Ţuţea, Cioran, întors în permanenţă spre sine, nu are timp pentru iubire. Pentru că nu poate crede, el nici nu poate iubi. în schimb, poate fi

Neputinţa lui şi scormonirea înfrigurată în misterul

iubit

propriei sale fiinţe provoacă tandreţe. Celălalt, prietenul tinereţii, se întoarce înspre el, îi preia neputinţa şi, din depărtarea amurgului, îl îmbrăţişează cu dorul său.

Cuvînt rostit la premiera filmului Exer­ ciţiu de admiraţie, care a avut loc la In­ stitutul francez din Bucureşti în ziua de 3 februarie 1992.

CERU L

CULTURI I

NOASTR E

Anuarul Academiei Române recent apărut prezintă pentru

secţia de filozofie, psihologie şi pedagogie următoarea listă: Membri titulari: Constantin Ionescu-Gulian, Ion Gheorghe Maurer, Vas.il e Pavelcu. Membri corespondenţi:

Ion

niloae.

Pentru opinia publică, această listă nu spune mare lucru. Nici măcar lumea culturală nu poate înregistra, în toată amploarea lui, caracterul scandalos al acestui bazar de nume, pentru că mai bine de jumătate dintre ele nu au nici un fel de rezonanţă publică sau culturală. Putem foarte bine să ne imaginăm că este vorba de specialişti de vîrf într-un domeniu care nu e la îndemîna oricui. Pentru a percepe grotescul care se ascunde în spatele acestei liste, imaginaţi-vă un concurs de frumuseţe în a că­ rui etapă finală se prezintă o violonistă celebră, patru-cinci femei pocite, o gospodină onestă şi o doamnă în vîrstă, care s-a retras la moşie după o viaţă zbuciumată petrecută în „Brigăzile roşii". Ce ar spune, juriul şi publicul despre aceste doamne, contemplîndu-le în costum de baie ?

Părintele Stăniloae poate sta la loc de cinste în orice Academie din lume; dar formaţia sa şi contribuţia sa deci­ sivă în domeniul ştiinţelor spiritului îl recomandă pentru secţia de teologie (inexistentă în actuala Academie Ro­ mână), nicidecum pentru filozofie, psihologie sau pedagogie.

Ceterchi,

Recent

Gali

Erno,

Ion

Mircea Maliţa,

Banu,

Dimitrie

Stă­

cooptaţi:

Alexandru Boboc.

70

Ion Gheorghe Maurer are tot atîtea legături cu filozofia, cît are părintele Stăniloae cu lori Gheorghe Maurer. Ion Ceterchi este jurist. Mircea Maliţa, matematician ca for­ maţie, a scris două-trei cărţi de eseuri care nu au modificat nici cu un milimetru soarta filozofiei româneşti. Gali Erno scria articolele de socialism ştiinţific prin anii '50-'60 în Revista de filosof ie, care trebuiau rescrise în redacţie. Ce s-ar putea spune despre Constantin Ionescu-Gulian ? Domnia sa este şeful secţiei de filozofie a Academiei Române. A prins însă şcoala bună de filozofie din anii '40. Cîteva lecturi din filozofii germani, cîteva articole de etică în Revista Fundaţiilor Regale, scrise de un profesionist cuminte, care promitea. în anii '50, Leonte Răutu, şeful secţiei de ideologie a Comitetului Central, îi încredinţează funcţia de ghilotineur-şef în domeniul filozofiei. Gulian trebuia să preia din filozofia sovietică limbajul critic-de- mascator şi să-1 aplice la istoria culturii şi a filozofiei ro­ mâneşti şi universale; lui i-a revenit sarcina de a introduce în lexicul românesc limba aceea de lemn a „criticii filo­ zofice marxist-leniniste", menită să obnubileze minţile a generaţii de studenţi, să formeze generaţii de activişti, să străbată „ca un fir roşu" învăţămîntul politic de pretu­ tindeni, sclerozînd creierele şi ucigînd gîndirea în faşă. Sînt traduse urgent din limba rusă — text, prefaţă şi note — broşuri cu excerpte din „filozofii materialişti": Lao-tzî (?) , Voltaire, D'Holbach, La Mettrie, Locke, Feuerbach Traducerile sînt semnate de C. Ionescu-Gulian. La 35 de ani, în virtutea acestei prestaţii, devine membru al Aca­ demiei, şeful catedrei de istoria filozofiei de la Facultatea de Filozofie din Bucureşti, directorul Institutului de Filozofie al Academiei. Se specializează în „critica filo­ zofici burgheze". Demască „abaterile", „alunecările", „deviaţiile" ideologice; denunţă „primejdiile"; îi scoate pentru ani buni din cultura română pe Maiorescu şi pe Blaga; îi „înfierează" pe filozofii români interbelici care „s-au adăpat" din apele murdare ale filozofiei idealiste

71

germane, pe care în prima tinereţe o iubise şi o cultivase; critică filozofia „imperialismului în putrefacţie". Devine spiritul-plat de serviciu care ucide tot ce este spirit. Am lucrat o vreme, începînd din 1965, la Institutul de Filozofie al Academiei sub directoratul său. „Sala de şedinţe" a Institutului era în bibliotecă. Mi-a rămas în' minte o şedinţă în care, după ce a bătut cu pumnul în masa acoperită cu catifea roşie, a strigat: „Sînt oameni care au citit de trei ori cîte cărţi sînt în această bibliotecă. Să vă intre bine în cap: nu de aşa ceva avem noi nevoie, ci de oa­ meni capabili să apere linia partidului!" Eram foarte tînăr şi lucrurile astea mă impresionau teri­ bil. Un prieten mai vîrstnic mi-a spus: „Nu-i lua în seamă. Tipii ca Gulian sînt asemenea morţilor cărora continuă să le crească o vreme părul şi unghiile." Părea să aibă drep­ tate şi mi-am propus să nu-i numesc niciodată, pentru că morţii şi fantomele nu există. însă ce se întîmplă acum este de-a dreptul şocant: fanto­ mele prind corp şi pătrund în viaţa noastră. Gulian, care a fost un mic Nicolski al filozofiei, continuă să conducă secţia de filozofie a Academiei şi să coopteze noi membri:

pe Alexandru Boboc, de pildă, vestit în tagma filozofi- cească printr-un faimos scandal de plagiat, prin turnătorii la secţia ideologică a CC-uluj^prin jalnice cărţi de com­ pilaţii, printr-un IQ extrem de scăzut. Nu specialişti de vîrf, ca profesorii Mircea Flonta sau Ilie Pârvu, merită să intre în Academie, ci impostori calificaţi, ocoliţi de stu­ denţi şi populîndu-şi sala de curs cu cîteva suflete de pripas, momite de o garantată notă 10 la examene.

De fapt, de ce ne mirăm că lucrurile arată aşa ? Nu este vorba în toate acestea de o splendidă coerenţă? într-o Academie în care Ion Gheorghe Maurer, Alexandru Bârlădeanu şi Suzana Gâdea sînt membri titulari (răul cel mai mic fiind că n-au scris un singur rînd academic în viaţa lor), în care cei care l-au comparat pe Ceauşescu cu Pericle, apoi cu „omul universal" al Renaşterii, sînt astăzi

72

vicepreşedinţi şi şefi de secţie, în care Nicolae Manolescu nu este primit ca membru pentru că „face politică" (în vreme ce, după cum vedem, locul e ocupat doar de sera­ fimi apolitici), în care intelectuali de valoarea părintelui Stăniloae şi a lui Ştefan Aug. Doinaş acceptă să stea alături de impostori şi de torţionari ai spiritelor — de ce nu ar fi Gulian şi Boboc la locul lor? Această Academie, jalnic cîrpită, este cerul culturii noas­ tre. Pe harta acestui cer stau, grotesc îmbrăţişate, victimele şi călăii lor: cîţiva membri post-mortem (cîte un Blaga, cîte un Noica) — adică marii noştri vii — şi cîţiva membri în viaţă (cîte un Gulian, cîte un Boboc) — adică fantomele noastre de serviciu, cărora continuă să le crească unghiile şi părul.

Expres,

6

februarie

1992

A

FI

LA

TINE

ACAS Ă

In anii trecuţi, în două comune aşezate de o parte şi de alta a graniţei franco-germane, în dreptul Alsaciei, s-a petrecut un fapt care, privit din perspectiva secolului

al XlX-lea, ţine de domeniul utopiei: un cetăţean francez

a fost rugat să fie primar al unei comune germane şi,

independent de această situaţie, unui cetăţean german i s-a cerut să devină primar într-o comună din Alsacia. Amîndoi lucraseră ani de zile, trecînd zilnic graniţa, în cele două comune, şi locuitorii de aici i-au socotit ai lor şi le-au cerut să vină şi să se simtă acolo ca la ei acasă, ba chiar să gospodărească acest „acasă" al tuturor. Asemenea cazuri, repet, âr fi părut în urmă cu o sută de ani o utopie.

De la această utopie, de la ceva care nu există încă, trebuie să pornească orioe^discuţie atunci cînd două sau mai multe etnii folosesc cuvîntul „patrie" pentru acelaşi teritoriu. Nu putem oare spera că şi în cazul Transilvaniei utopia se va transforma cîndva în istorie şi că soluţia pentru o Europă integrată trebuie să vină dinspre acest viitor pe care astăzi ne este greu să-1 imaginăm ? Problema Transilvaniei nu este una a istoricilor. Nu scormonind rănile istoriei vom găsi o soluţie la această problemă, şi disputele istoricilor, în loc să rezolve ceva, vor adînci mereu o dezbinare istorică. Pesemne că manua­ lele istoricilor unguri şi români nu vor putea fi puse nici­ odată de acord, deoarece chiar dacă există un unic adevăr istoric, interpretarea lui nu va fi niciodată aceeaşi. Soluţia

74

la problema Transilvaniei nu poate veni din trecut, ci doar din acel viitor care astăzi ne apare utopic. Iar viitorul din care poate veni soluţia înseamnă crearea unui teritoriu spiritual aşezat mai presus decît cel pămîntesc. Pentru că diferenţele de etnii sînt diferenţe de teritoriu doar atîta timp cît o civilizaţie se rezumă la mistica pămîntului şi face din acest pămînt valoarea supremă a civilizaţiei. O bucată de pămînt poate fi patrie comună pentru oameni care vorbesc limbi diferite sau care au credinţe diferite, dacă aceşti oameni sînt capabili să construiască laolaltă pe acest pămînt teritoriul spiritual al lui „a fi la tine acasă". Un ungur şi un român pot să se simtă „la ei acasă", dacă fiecare îi recunoaşte celuilalt dreptul de a se simţi la el acasă în aceeaşi măsură în care el se simte la el acasă. Nici unul nu trebuie să fie „mai la el acasă" decît celălalt.

Acest echilibru al sentimentului de a fi la tine acasă nu a fost obţinut pînă acum în istoria Transilvaniei. Poate că ce se întîmplă astăzi în Transilvania este rezultatul acestui dezechilibru. Poate că ungurii din Transilvania au practicat vreme de cîteva secole „privirea de pe cal" a celui care se simte stăpîn şi este mai la el acasă. Poate că românii din Transilvania au simţit apoi nevoia şă-şi ia revanşa şi să împrumute, la rîndul lor, „privirea de pe cal" a celui care se simte „mai la el acasă". Poate că se joacă astăzi o nefastă schimbare de roluri şi că rănile istorice ale celor umiliţi se confruntă acum cu rănile celor frustraţi şi coborîţi de

pe cal.

Dar patria nu este în primul rînd un pămînt. Noi, care am trăit cîteva decenii în comunism, ştim foarte bine că un teritoriu prins între graniţe poate să devină un lagăr de concentrare pentru un popor întreg şi că grănicerii pot deveni paznicii acestei închisori din care nu ai cum să fugi. Patria, în comunism, este locul din care vrei să evadezi, de care vrei să scapi, tocmai pentru că ceea ce era „la tine" a de­ venit „la ei" acasă. Eram „la ei", „la comunişti" acasă, şi nu „la noi", ca oameni liberi. Iată de ce adevărata patrie este

75

starea de spirit a lui „a fi acasă" care se obţine în legătură cu un anumit teritoriu. Cînd această stare de spirit este distrusă, unui om i se fură patria. Patria poate fi furată chiar şi atunci cînd rămîi pe pămîntul pe care te-ai născut. Transilvania trebuie să devină starea de spirit a lui „a fi acasă" pentru două etnii diferite pe care istoria le-a aşezat pe acelaşi pămînt. Acest lucru nu este cu putinţă decît într-o societate în care diferenţa este acceptată din capul locului şi privită ca firească. Societatea care creează patria ca stare de spirit a lui „a fi la tine acasă" este aceea orga­ nizată democratic, pentru că democraţia este singura formă de guvernare care acceptă că ceea ce este diferit este totodată egal.

O Europă integrată este o Europă a democraţiei gene­ ralizate, în care graniţele sînt contururi trasate de stările noastre de spirit, de faptul de a se simţi undeva acasă. Alsa­ cianul devenit primar într-o comună din Germania se sim­ ţea aici la el acasă, aşa cum la el acasă se simţea şi germanul devenit primar în Alsacia franceză. Iar cîtă vreme există state-naţiuni, un ungur din Transilvania poate foarte bine ajunge să se simtă la el acasă, fiind deopotrivă un bun ungur, un bun cetăţean român şi un bun european.

Revista 22, 20-26 martie 1992

EX-REGELE MI HAI

SAU

DESPRE

CÎTEVA

PRECIZĂRI

LUI

„EX-

LOGICA

Selectat după criterii riguros profesionale, noul contin­ gent de crainice âl ,;Televiziunii române libere" ne-a vorbit zilele acestea în repetate rînduri despre „ex-regele Mihai". Aşadar, regele Mihai a fost şi nu mai este rege. Crainicele televiziuni i rru făceau decît să exprime, în felul lo r de crai­ nice, un adevăr — nu-i aşa ? — istoric. în 1947, regele Mihai a abdicat, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, de la tronul României şi a încetat să fie rege. De bunăvoie şi nesilit de nimeni, el a plecat din ţară, sătul să fie rege, şi a luat dru­ mul pribegiei. Pur şi simplu 1 el nu a mai vrut să fie rege sau pur şi simplu poporul român, convertit de la o zi la alta la „democraţia populară", s-a săturat de a avea rege. Regele este deci un fost rege. El este un „ex-"; un „ex-rege". O logică desigur impecabilă. Cum altfel să-i spui unui rege care nu mai este rege altfel decît „ex-rege" ?

Straniu începe să fie cînd logica aceasta nu este dusă pînă la capăt, adică extinsă la toate personajele care populează scena vieţii noastre publice de astăzi. De ce nu auzim, la televiziune, ceva de genul: „Dl Ion Iliescu, ex-prim-secre- tar PCR, actualul preşedinte al României", a făcut.şi a

dres. (Să zicem: „

Adrian Păunescu, ex-poet de curte al lui Ceauşescu.") sau:

„Dl Alexandru Bârlădeanu, ex-ministru al lui Gheor- ghiu-Dej şi ex-erou al muncii socialiste, actualul preşedinte "

al Senatului

al UTC, actualul preşedinte al Camerei deputaţilor

1-a

primit la Palatul Cotroceni pe dl

Sau: „Dl Dan Marţian, ex-secretar al CC "

77

Sau: „Dl Vasile Văcaru, ex-secretar al comitetului de par­ "

Sau: „Dl Vasile

Moiş, ex-ofiţer de miliţie, ex-infractor de drept comun,

vicepreşedinte al Senatului

Am afla atunci că dacă un „ex-rege" ne-a vizitat de Paşti ţara, ex-prim-secretari, ex-membri CC, ex-securişti şi ex-comunişti ne vizitează zi de zi viaţa, drapaţi în funcţii de preşedinţi de republică, de preşedinţi şi vicepreşedinţi de Senat, de deputaţi, academicieni, prefecţi, primari ş.a.m.d. Cu această logică a lui „ex-" dusă pînă la capăt, cu logica acestor „foşti-actuali", am afla şi noi pînă la urmă pe ce lume sîntem şi cît de mult actuala noastră lume con­ tinuă să fie ex-lumea noastră şi lumea celor foşti. Am afla că trăim în lumea lui „ex-" şi că ne trăim „ex-viaţa": ex-viaţa de fiinţe prostite, ex-socialismul bine ascuns după vorbe goale ca privatizare', reformă, legea fondului funciar etc. Şi aşa stînd lucrurile, am afla şi cît de falsă este logica lui „ex-". Acest prefix nenorocit care minte despre un rege ce nu a încetat niciodată să fie rege, pentru simplul fapt că a fost forţat să plece, fără consultarea poporului, de către actualii noştri ex-comunişti flancaţi de tancurile ex-Arma­ tei Roşii, ei bine acest prefix minte şi despre prim-secre- tarii, secretarii de partid şi comuniştii noştri care nu au încetat niciodată să fie prim^ecretari, secretari de partid şi comunişti. Nu este adevărat că regele Mihai este ex-regele României, aşa cum nu este adevărat că preşedintele Româ­ niei, dl Ion Iliescu, este ex-prim-secretar. Regele Mihai e rege şi Ion Iliescu este prim-secretar. Sau altfel spus: pe cît de puţin este Ion Iliescu „ex-prim-secretar", tot atît de puţin este regele Mihai „ex-rege". Fiecare a fost şi este ceea ce a fost şi este dintotdeauna: Regele — rege, dnii Iliescu, Bârlădeanu, Marţian şi ceilalţi — secretari, prim-secretari şi propagandişti de partid. Toţi sînt ce-au fost: unii regi, alţii activişti. Rog „Televiziunea română liberă" să ţină cont de aceste precizări şi ori să renunţe la logica lui „ex-", ori să o aplice peste tot.

tid presă-edituri, actualmente senator

"

ş.a.m.d.

România

liberă,

29

aprilie

1992

 

DE

CE

REGI ?

C

e

, m d gr e , vorbir e

s e

po«e spune

de Sfr e

este: „Nu are nimic sfînt." Un om care nu mai are nimic sfînt poate face orice şi, mai ales, cu el se poate face orice. Asemeni oricărui om, un popor, pentru a nu se destrăma şi pentru a nu fi ameninţat să dispară din istorie, trebuie să aibă mereu ceva sfînt. Un domn, un rege, un monarh există pentru a garanta că un popor poartă în el ceva sfînt. Cînd un popor îşi pierde suveranul, el întrerupe legătura cu Dumnezeu şi pierde ceea ce în chip esenţial îl ţinea laolaltă. Oamenii care îl alcătuiesc rămîn împreună în virtutea inerţiei doar, a unui loc geografic şi a limbii pe care o vorbesc. Dar legătura dintre ei, care se întemeia pe legătura lor cu divinul, a dispărut. Un asemenea popor îşi pierde punctul cardinal şi el poate fi lesne dezbinat. Un popor căruia i s-a luat regele îşi pierde fereastra spre cer şi posibilitatea de a privi în sus.

„Maiestate" înseamnă „măreţie". In rege, un popor îşi recunoaşte măreţia, şi ultimul om, cel mai umil, pri- vindu-şi regele, se transfigurează şi îşi primeşte de la el chipul lui de sărbătoare. Oamenii au nevoie de regi pentru ca să se recunoască şi în altceva, mai înalt decît ei. Ei au nevoie să comunice şi cu altceva decît cu lucrurile de pe pămînt. Regele, ca simbol, este posibilitatea acestei comu­ nicări. Monarhul nu este stăpîn, nu este nici măcar con­ ducător; el este doar garanţia înălţării noastre şi a legăturii

79

noastre de oameni cu ceva care este mai presus decît noi. Regele este capul întors spre cer al unui popor întreg, fiinţa noastră adunată laolaltă într-un punct înalt. Cînd unui popor i se ia suveranul, lui i se ia capul întors către

cer. El este decapitat. Poporul român a fost decapitat astfel

la 30 decembrie 1947.

începînd din acea clipă cu noi s-a putut întîmpla orice. Vorbele noastre şi-au pierdut valoarea, cuvîntul dat nu a mai fost ţinut. Ne-am pierdut încrederea în noi şi ne-am pierdut-o în ceilalţi. Ne-am pierdut demnitatea, curajul şi speranţa. Am putut fi călcaţi în picioare. Am intrat în imperiul fricii şi am uitat ce înseamnă libertatea. Am devenit laşi, grosolani şi răi. Nu am mai avut în noi nimic sfînt.

Amintiţi-vă de acele imagini din ziua de Paşti. Şi amin- tiţi-vă apoi de convoiul prezidenţial care trecea în vizită pe strada pustiită, de trecătorii ţinuţi locului sub privirile iscoditoare ale haitelor de pază care brodau trotuarele Căii Victoriei. Niciodată unui conducător comunist nu i s-a mîngîiat, cu trupurile oamenilor, maşina care îl purta. Pentru că nimeni nu se recunoştea în el. Pentru că nimeni nu îl iubea. Patruzeci şi cinci de ani de despărţire. Am fost cu toţii, în acest răstimp de istorre* bolnavi din lipsă de iubire:

nimeni nu ne-a iubit şi n-am avut pe cine iubi. De cînd nu s-a mai revărsat din noi atîta iubire? Şi cînd, în istoria noastră, sufletul nostru colectiv, degradat în multe feluri, uscat de suferinţă şi de lipsa speranţei, s-a mai deschis cu atîta disperare şi tandreţe ? Mîngîiat de sute de mii de oameni. Freamătul acestei mîngîieri uriaşe nu se putea naşte din altceva decît din disperarea iubirii regăsite. Discursul regal s-a încheiat cu

o declaraţie de iubire lipsită de emfază, austeră chiar. I s-a

răspuns că este, la rîndul lui, iubit. De ce atunci acela că­ ruia i-am declarat iubire şi care ne-a mărturisit iubirea lui

80

a trebuit să plece ? De ce, iubindu-ne, a plecat şi de ce s-a

strigat zadarnic, în urma lui, „nu pleca" ? Pesemne pentru că trăim de patruzeci şi cinci de ani într-o poveste urîtă şi pentru că vraja blestemului nu s-a destrămat încă. Cortina

a căzut, după acea zi de Paşti, peste scenariul unei iubiri neconsumate.

Revista 22,

8-14

mai

1992

NU

SÎNT

MONARHIST

T^Ju am o prejudecată specială legată de fastul curţilor regale, pe care, aparţinînd generaţiei postbelice, nu aveam cum să-1 cunosc decît din cărţi sau din filme. Nu am nostalgia unei perioade populate de regi, pe care nu am trăit-o şi pe care nu am cum s-o regret afectiv. Repre­ zentările mele despre societate şi democraţie pot să treacă dincolo de căleşti poleite şi de cortegiul reginei Angliei. Cred în democraţie şi pot să mi-o imaginez realizată la fel de bine într-o republică sau într-o monarhie constituţio­ nală. Respect forma de guvernămînt americană, franceză, italiană sau germană, aşa cum o respect pe cea daneză, olandeză, engleză sau spaniolă. Nu cred că în principiu democraţia are mai multe şanse într-o monarhie constitu­ ţională decît într-o republică. Cred că pot să existe regi mai puţin reuşiţi, aşa cum pot să existe preşedinţi nu toc­ mai grozavi. Nu sînt deci monarhist.

In schimb, s-a întîmplat să mă nasc român şi, aşa stînd lucrurile, gîndesc în termenii istoriei noastre şi nu-mi este indiferentă soarta poporului numit român. Ştiu că istoria acestui popor s-a făcut cu domni, iar istoria lui modernă s-a făcut cu regi; şi nu s-a făcut rău deloc. Mai ştiu că această istorie s-a întrerupt pe neaşteptate cînd Armata Roşie a venit peste noi şi ne-a impus comunismul. Cu această ocazie, regele, care aparţinea istoriei noastre, a fost silit să abdice şi să părăsească ţara. Din acest moment isto­ ria noastră a început să se facă nu cu regi, ci cu prim-secre-

82

tari şi secretari PCR. Ea a devenit neistoria noastră. Ştiu, pe de altă parte, că la 22 decembrie 1989 a avut loc în Ro­ mânia o revoluţie anticomunistă, aşa cum ea a avut loc şi în celelalte ţări est-europene cotropite după război de sovietici, şi în scurt timp apoi imperiul sovietic, care gene­ rase năpasta, s-a destrămat. Respectul faţă de istoria acestei ţări îmi cere să mă întorc spre locul în care s-a produs ruptura şi din pare, pentru un popor întreg, a început neistoria lui. Am nevoie să-mi regăsesc istoria, şi pe rege îl regăsesc cu această istorie cu tot. îl regăsesc pentru că logica elementară a dreptăţii şi a reparaţiei unei istorii violate mă face să îl întîlnesc în mod firesc. îl regăsesc nu pentru că am nevoie de mituri, ci pentru că am nevoie de certitudinea evacuării comunis­ mului din ţara noastră. îl regăsesc ca pe o instanţă a mora­ lităţii noastre pierdute şi ca pe o garanţie a regenerării noastre morale. îl regăsesc ca termen al reconcilierii noas­ tre cu noi şi cu cerul de deasupra noastră. Ştiu de asemenea că cei care ne-au mutilat istoria au vrut s-o facă în chip ireversibil. Ştiu că ei au cultivat atent, vreme de patru decenii şi jumătate, logica discontinuităţii

şi că, pentru a o disloca, trebuie să recuperăm continuitatea

istoriei noastre. De aceea nu e nevoie, pentru a redescoperi

figura regelui, să fii locuit de un „delir monarhic". Tronul

a fost suspendat la noi nu printr-o revoluţie internă, ci

printr-o năpastă venită din afară. Şi de aceea nu cred nici

o

clipă în necesitatea unui referendum, pentru că ceea ce

e

legitim nu are nevoie de referendum. în problema regelui

nu am de întrebat decît istoria României şi în felul acesta îl regăsesc, simplu şi firesc, pe cel care o întruchipa. Aşadar, fără să fiu din principiu monarhist, mă întîlnesc cu regele prin simplul recurs la un manual netrucat de istorie

a românilor.

Dar dacă îl regăsesc în atîtea feluri, nu pot să recunosc legitimitatea nici unui moment care, din 22 decembrie 1989, s-a petrecut făcîndu-se abstracţie de el. Cîtă vreme

83

nu îl reintegrăm pe rege în istoria noastră, continuăm opera celor care ne-au invadat şi perpetuăm o fraudă şi un viol istoric. Cultivînd ignoranţa noastră istorică şi pu- nîndu-ne să votăm noi constituţii, să alegem preşedinţi, senatori şi deputaţi comunişti, guvernanţii noştri nu fac decît să legitimeze, acum pentru prima oară, frauda origi­ nara. Ei vor să legitimeze devierea istoriei noastre şi să ne împiedice să reaşezăm lucrurile pe drumul de pe care ele au fost scoase. Pecetluim astfel istoria care ne-a fost con­ fecţionată la Moscova în 1947. Fiecare zi care trece pe drumul acestui nefiresc legitimat ne prelungeşte suferinţa şi ne menţine într-o izolare catastrofală pentru ţară.

In euforia care a urmat dispariţiei lui Ceauşescu am uitat să ne recuperăm firescul istoriei noastre. Nici nu am

fi putut-o face, deoarece fireşti noi nu mai eram cu toţii de mult. Ni se băgase atît de bine în minte că regii sînt o fandoseală a popoarelor, nişte vechituri ale istoriei, nişte personaje inutile şi cheltuitoare, care se răsfaţă în palate, care au multe moşii şi care, cînd îşi părăsesc tronul, pleacă

Nici vorbă să ne în­

toarcem cu gîndul într-acolo. Ideea unei monarhii ne apărea ridicolă, iar figura regelui Mihai, fantomatică, venea înspre noi arareori, dintr-un trecut imemorial. Ce a urmat — abia dacă sîrlttem dispuşi să înţelegem as­ tăzi pe deplin. Mai întîi, minciuna Frontului — „păcatul originar" al acestei perioade — care a promis să nu par­ ticipe la alegeri, ci doar să asiste la desfăşurarea lor. Trans­ format peste noapte în partid, beneficiind de toată logistica puterii moştenite, utilizînd, într-o campanie electorală gro- tescă, reflexele unui popor îmbolnăvit vreme de decenii, tehnica diversiunii, a dezbinării şi aţîţării, defăimînd siste­ matic partidele istorice abia reînjghebate şi elita intelec­ tuală a ţării, chemînd la urne în pripă un popor dezinformat, căruia nu trebuia să-i dea timp să se dezmeticească, alegînd ca slogan electoral formula „noi nu ne vindem ţara" — Frontul a cîştigat alegerile din 20 mai 1990, asigurîndu-şi

cu cîteva vagoane de aur după ei

84

o majoritate confortabilă în Parlament şi. un preşedinte „pentru liniştea noastră". Liniştea care a urmat a înmăr­ murit o lume întreagă: diversiunile naţionaliste care s-au ţinut lanţ, încercarea de zdrobire a oricărei forme de opo­ ziţie prin chemarea minerilor în capitală, refuzul de a face lumină în „problema teroriştilor" şi de a-i judeca pe cei care au tras în oameni în decembrie 1989.saU pe arhitecţii totalitarismului postbelic şi pe torţionarii lui. Altminteri, s-a trecut la construirea „economiei de piaţă": capitalismul

urma să renască prin legi alcătuite şi ratificate de un preşe­ dinte de republică, de preşedinţi şi de vicepreşedinţi ai Camerei şi ai Senatului, de deputaţi şi senatori care vreme de decenii fuseseră campioni ai gîndirii şi practicii comu­ niste. Pe scurt, „economia de piaţă" urma să fie refăcută la

noi de cei care făcuseră „economia socialistă"

vorbe — „privatizare", „reforme", „legea funciară" etc. — a fost aruncată peste minţile oamenilor şi peste o economie alcătuită din întreprinderi rămase, după doi ani, în pro­ porţie de 99% , de stat. Unicul efect obţinut a fost neîncre­ derea în modelul economiei de piaţă, pe care oamenii îl confundă astăzi cu haosul, cu mizeria economică şi cu îm­ bogăţirea suspectă a unei categorii, aceeaşi, de privilegiaţi. Şi pentru ca toată această situaţie, născută dintr-o min­ ciună originară, să-şi capete legitimitatea, poporul a fost chemat să voteze în bloc o constituţie pe care e greu de presupus că a studiat-o şi în care important nu era, din punctul' de vedere al guvernanţilor, decît un singur lucru:

perdea de

O

a face să devină ilegitim singurul lucru care era legitim la noi: monarhia constituţională. Iar o opoziţie căreia i s-a făcut în Parlament exact atîta loc cît să cauţioneze o pseudoviaţă politică şi care consimte să participe la un joc asupra regulilor căruia nu a fost consultată — nu re­ prezintă în esenţă o forţă redutabilă.

Vorbim de atîta vreme despre imaginea României în lume. Pledoaria pentru monarhia constituţională a unui intelectual român nu are astăzi cîtuşi de puţin semnificaţia,

85

să zicem, a unei pledoarii pentru Restauraţie făcută de un intelectual francez la sfîrşitul secolului al XLX-lea. Românii nu au ajuns la „Republica Populară Română", în 1947, printr-o revoluţie, ci printr-o invazie. O asemenea pledoa­ rie este cu totul specifică situaţiei noastre şi ea este unică şi în raport cu celelalte ţări est-europene. După atîta ori­ ginalitate în negativ, România are nevoie, pentru a se redresa în ochii ei şi ai lumii, de o originalitate în bine. Am avut parte o vreme, prin cele petrecute la Timişoara şi la Bucureşti în decembrie '89, de respectul unei lumi întregi. Acest capital de respectabilitate l-am pierdut apoi prin manevre de învrăjbire anume făcute pentru ca lumea care mai întîi ne-a admirat să se scîrbească în cele din urmă de noi şi să ne întoarcă spatele. Trăim acum o nouă izolare. Poporul nostru nu se va regăsi şi nu-şi va recăpăta, în ochii lui şi ai lumii, imaginea pierdută, atîta vreme cît singurul Om capabil să-i redea încrederea şi demnitatea va rămîne departe de noi. Restul va fi agitaţie vidă, minciună, nemulţumire, sărăcie şi indiferenţă.

Revista 22, 29 mai - 4 iunie 1992

PORCUL

NOSTRU

DE

SERVICIU

•A.

In cea mai sfidătoare emisiune pe care televiziunea a pro­ iectat-o din 1990 încoace (17 iulie 1992), Adrian Păunescu a admis, adresîndu-se unei doamne din popor care-1 cali­ ficase drept porc: „Ei bine, doamnă, sînt porc, sînt un porc ordinar, sînt porcul dumneavoastră, doamnă." Iată, mi-am spus, un bun început. Cînd cineva spune „sînt prost", el face din conştiinţa prostiei sale un mijloc de a se salva de ea, şi înţelegerea acestui neajuns îl aşază în poziţia avantajoasă de unde începe drumul inteligenţei. La fel, cînd cineva spune „sînt porc", el capătă conştiinţa condiţiei sale porceşti şi,' se presupune, dorinţa de a se vindeca de ea. Dar nu acesta a fost cazul lui Adrian Păunescu. înainte el era porc fără s-o recunoască, astăzi o spune în gura mare şi continuă să fie. înainte doar noi îl consideram aşa, după revoluţie a ajuns şi el să îşi asume, dezinvolt, această cali­ tate. Ceea ce ne cere acum Adrian Păunescu este să fie lăsat să funcţioneze purtînd pe piept eticheta de „porc". „Aveţi nevoie, în societatea noastră, de un porc ? Nu mă uitaţi. Ori cînd sînt, ca porc, la dispoziţia dumneavoastră." Şi care societate n-are nevoie de porci ? Mai ales de porci talentaţi, de porci, la nevoie, gingaşi, care ştiu să cînte, să plîngă, să facă versuri, porci cu voce de piept care trec uşor de la versul de iubire, înfiorat şi foşnitor, la cel care răsco­ leşte, viril, măruntaiele pămîntului strămoşesc şi fără de care noi am uita ce-i aia iubire de ţară (noroc cu porcii că ne învaţă patriotismul), pentru a ajunge în cele din urmă

87

la versul cu adevărat porcesc, cel care.aduce bani, putere şi privilegii, versul acela'închinat stăpînirii, care atunci cînd eşti capabil să-1 faci te face temut, pentru că în schimbul lui stăpînirea te ocroteşte, te răsfaţă şi te lasă, ca porc de serviciu, să trăieşti la curtea ei. Care societate n-are nevoie de porci ? Mai ales cînd porcii sînt înarmaţi cu revistă (în care pot publica ode porceşti)

şi cu „cenaclu" (în care numele României este răstignit pe

cel al ultimului prim-secretar sau preşedinte „-eseu"). Porcul nostru de serviciu a reapărut recent la televiziune

pentru a ne aminti meritele lui trecute şi pentru a ne sugera tot ce ar putea face pe viitor în calitatea lui de porc de serviciu. Ce-aţi zice de o campanie prezidenţială condusă de porcul nostru de serviciu ? (Poate mai tîrziu, cînd se va

fi uscat noroiul frămîntat vreme de două decenii.) Dar

dacă, în loc de revistă şi cenaclu, i-am da porcului nostru de serviciu televiziunea ?

Dar prin persoana lui Tatu li ci i-am şi dat-o. Grav nu este cînd porcul nostru de serviciu îşi pierde răbdarea şi vrea cu orice preţ să facă prestaţie publică trăgîndu-ne în cocina lui; grav este cînd un om al televiziunii ni-1 aduce în faţă, pu- nîndu-1 să se izmenească ore întregi pe ecran şi cerîndu-ne să ne recunoaştem în tăvălelile şi%m mocirla lui. „Vedeţi, spune Tatulici," el sînteţi voi, uitaţi-vă la el, el este oglinda voastră, el a făcut însutit ceea ce aţi făcut de fapt cu toţii. Voi nu sînteţi decît copiile mediocre ale acestui porc de geniu. Toţi am fost porci, mai mult sau mai puţin oneşti." Este dreptul lui Tatulici să se recunoască în fratele lui, porcul-Păunescu. Dar atunci este şi obligaţia lui să se retragă

o vreme din public, să facă un pelerinaj la casa Elisabetei

Rizea, să îngenunche în faţa femeii care, înaintea fiecărei anchete a Securităţii, îşi făcea cruce cu limba pentru a primi în ea forţa de a nu trăda — şi să afle care este deosebirea dintre un om şi un porc. Du -te la Nucşoara, Tatulici!

România

liberă,

12

august

1992

DOUĂ

MĂSURI

ŞI

DOUĂ

PENTRU

ACELEAŞI

MEMORII

FAPTE

V> iţind

articolul

Monicăi

Lovinescu,

Uitarea

noastră

cea

de

toate

zilele,

mi-am

reamintit

etapele

în

care

am

încercat,

de-a

lungul

vieţii,

recuperez,

pentru

mine,

o

istorie

care

era

cu

brutalitate

împinsă

în

uitare.

Mi-am

reamintit

însă

şi perioadele

în

care

eu

însămi

nu

am

vrut

ştiu

sau

am

acceptat

cu

pasivitate

(era

teamă?,

era

delicateţe?,

era

pro­

babil

un

amestec)

tăcerea

celor

din

familie

asupra

„subiec­

telor periculoase".

Care

este

experienţa

lui

Gabriel

Liiceanu

în

privinţa

recuperării

„personale"

a

memoriei?

Intîmplarea a făcut ca de la o vîrstă foarte fragedă să am conştiinţa ororii care ne înconjura. Universul şcolii, în care ia orele dc limbă română, încă din clasele primare, ni se cerea să adresăm scrisori de mulţumire tovarăşului Stalin, şi cel al familiei „mic-burgheze" (mama — profesoară de matematică, tata — finanţist), în care comunismul şi ruşii reprezentau năpasta istoriei — erau evident două lucruri contradictorii. îmi amintesc că aveam patru ani, mă aflam cu mama într-un tramvai, stăteam pe un scaun, cu nasul lipit de geam, iar cînd mama mi-a spus: „Nu mai sta cu nasul pe geam, e murdar" — am întrebat tărăgănat (vor­ beam rar şi aveam vocea groasă şi sonoră): „De ce, au pus mîna ruşii ?" Toată lumea din vagon a început să rîdă, iar mama m-a luat în braţe şi a coborît la prima staţie. După cum vezi, aveam toate premisele să devin mai tîrziu un „element duşmănos". Am cunoscut deci, din capul locului,

89

schizofrenia adevăr /minciună, care guverna viaţa unui spaţiu de formare neomogen. Care copil cu mintea în­ treagă nu simţea că totul e cusut cu aţă albă ? Rumoarea terorii pătrundea în case chiar şi în sufletul copiilor. Tatăl meu a fost dat afară în 1949 din Ministerul Finanţelor, ca făcînd parte din „echipa" lui Vasile Luca. Am şi acum în minte imaginea lui, aşezat, ore în şir,, cu capul în mîini, pe marginea patului, pesemne îngrozit de ceea ce ar fi urmat să i se întîmple.

Avem

aceeaşi

vîrstă.

Lucrurile

arătau

într-adevăr

aşa.

Cînd a

murit Stalin,

i-am

auzit pe ai mei,

în

casă,

spuriînd:

„A

deceniu.

Exact. Am să-ţi mai povestesc o întîmplare. Aveam 12 ani. Locuiam în Cotroceni, pe strada Dr. Lister. Era un noiembrie tîrziu, mă întorceam acasă, seara pe la ora 7. Era întuneric. Pe strada Grecescu, pe care veneam de obicei spre casă, m-a oprit un grup de miliţieni. Mi-au spus să ocolesc pe strada Romniceanu. Nu am înţeles nimic. în clipa în care am intrat în casă am auzit împuşcături. A doua zi dis-de-dimineaţă, cînd m-am dus să iau pîine, am văzut, pe strada pe care nu-mi fusese permis să trec^ întins pe trotuar, cadavrul învineţit unui bărbat îmbrăcat în haine proaste, dar noi (spiritul de observaţie al copiilor). Creierii îi erau proiectaţi pe zid. Pentru prima oară în viaţa mea vedeam un om mort şi şocul a fost total. în dreptul casei unde fusese împuşcat, stătea unul dintre locatari care explica trecătorilor, şocaţi ca şi mine de spectacol, că un hoţ voise să-i spargă casa în seara dinainte şi fusese îm­ puşcat, la timp, de miliţie. Deci în seara dinainte eu pica­ sem în momentul cînd se aranja scenariul acestei împuşcări, în acel moment, în anul 1954, diferiţi condamnaţi politici erau scoşi din închisoare, li se înscenau asemenea lucruri şi în felul acesta erau lichidaţi. Am asistat cum fraţi ai mamei sau veri de-ai mei mai mari au făcut experienţa

obsedantului

murit

căpcăunul

"

Era

deci

începutul

90

închisorilor din anii '50, pentru lucruri de nimic, cum se întîmpla atunci. Mi-a rămas în minte întoarcerea lor de la Canal: obrajii lor scofîlciţi, chelia apărută pe neaşteptate, privirea schimbată, rîsul forţat, menit să-mi risipească teama. Vedeam deci, ştiam, şi, cum părinţii mei vorbeau în casă, din capul locului am asimilat răul cu această catas­ trofă istorică. Bănuiesc că din acea perioadă, în care pre­ lucram toate aceste întîmplări la nivelul sensibilităţii mele, s-a.creat o corectă receptare a unor adevăruri istorice cum­ plite, contra căreia şcoala, facultatea şi toate şedinţele de învăţămînt politic nu au mai putut face nimic.

Liceul l-am urmat la „Gheorghe Lazăr". Era un liceu cu copii proveniţi, ca şi mine, din familii „mic-burgheze". „Lupta de clasă" nu pătrunsese aici, UTM-ul era o figuraţie de operetă, iar cînd se termina anul şi venea vacanţa mare jucam fotbal cu manualele de limba rusă. în afara orelor de marxism sau de economie politică — asimilate însă ca o pastilă pe care trebuie să o iei —, nici un zvon al politicului („demascarea", excluderea etc.) nu pătrunsese în vieţile noastre. Şociil cel mare s-a produs o dată cu intrarea la Facultatea de filozofie, după ce am părăsit teritoriul „blînd", extrem de urban şi rupt aproape de restul lumii, al liceului. Atunci m-am pomenit într-o instituţie-pivot a vieţii ideologice, care pregătea viitoarele „cadre de partid" şi activiştii. Cînd, în 1960, în ultima clipă, m-am hotărît să mă înscriu la examenul de admitere al Facultăţii de filozofie, tatăl meu, stupefiat, m-a întrebat dacă îmi ima­ ginez cumva că am să revoluţionez filozofia marxistă. Evident că nu ştiam ce o să se întîmple, dar acum, cînd mă uit înapoi, cred că am făcut un lucru bun: am ajuns să cunosc la surse fizionomia minciunii, în vederea unei ulte­ rioare, nebănuite pe atunci, destructurări a ei. în anul acela, 1960, la Filozofie erau 100 de locuri pentru cei „cu dosar" şi 3 locuri la „fără dosar", adică cei cu „origine bur­ gheză". La cei „cu dosar", competiţia era de 2 pe un loc,

91

la cei „fără dosar", 16 pe un loc. Pe cele 3 locuri am intrat eu, Victor Ernest Maşek şi un alt băiat, Albert Berger, care mai tîrziu a lucrat la secţia de sport a Agerpres-ului.

Acum

se

poate

vedea

uşor

anii

'60- '64

sînt

ani

de

tranziţie,

de

la

ultima

„strîngere

a

şurubului"

din

1958

spre

„scurta

deschidere".

Dimensiunea

politicului

lipseşte

însă

din

amintirile

vieţii

mele

de

atunci.

Trăiam

o

existenţă

paralelă,

aşa

cum

au făcut

atîţia

dintre

concetăţenii

noştri,

astfel

că am

aflat

cu

uimire,

mai

tîrziu,

în

acei

ani

încă

se

mai practicau

brutale

excluderi

din

facultate.

Spaima

lor

exista

în

mine,

dar

credeam

ele

aparţineau

deja

unui

trecut

îndepărtat.

Care

sînt

amintirile

tale

?

Comoţia cea mare, cînd am simţit politicul pe pielea mea pentru prima oară, în afara receptării lui în postura de copil-spectatdr, atunci s-a produs. In acei ani am avut pentru prima oară experienţa terorii politicului. La prima şedinţă UTC. Totul era de o violenţă, de o agresivitate Stilul marilor şedinţe, în care „nu se glumeşte, tovarăşi", în câre se pregătea şi se făcea execuţia victimei. Să zicem că unul dintre cei 100 de colegi îşi „cosmetizase" la intrare dosarul, declarînd, de pildă, că părinţii lui avuseseră trei pogoane, şi nu zece. Cîţiva dintre colegi (constituiţi în „activul de partid sau de UTC") se deplasau la faţa locului, în diferite sate ale ţării, umblau în actele de la primărie şi le confruntau cu datele declarate de student la intrarea în facultate. Cînd se descoperea o neconcordanţă, duşmanul de clasă care încercase să se strecoare printre noi era de­ nunţat şi urma executarea lui în public. Ideea că nişte copii — aveam în fond 18 ani — erau obligaţi să-şi distribuie între ei, sub îndrumarea atentă a „cadrelor de partid", rolurile de călău şi victimă, pentru a reitera periodic ritua­ lul acestor execuţii interne, m-a îngrozit.

Iar dacă e

să vorbim pînă

la

capăt,

din

clipa

aceea

a

început

conştiinţa fatalei

noastre pervertiri.

Cu

excepţia

92

celor care înfundau puşcăriile, cu toţii am respirat — în tăcere — aerul umilirii noastre. Şi cît de tare era aerul acesta în Facultatea de filozofie şi cît de mare trebuia să fie tăcerea! în 31 decembrie '89, cînd am făcut acea emisiune pentru televiziune, unul din lucrurile pe care le-am spus şi pe care le credeam şi le cred era că, într-un fel sau altul, cu toţii am fost întinaţi, de vreme ce am trăit aici şi am res­ pirat, vrînd-nevrînd, toxinele minciunii generalizate. Sîn­ tem mulţi cei care nu am sporit niciodată, cu vorba sau cu fapta, acest univers al minciunii, dar l-am perpetuat prin. tăcerea noastră sau prin participarea pasivă, de turmă. Chiar faptul, de pildă, că participam la tot soiul de demon­ straţii, că ni se punea un portret în mînă şi că îl căram cu noi ca pe o siglă a umilirii asumate. Dar atunci, la acea şe­ dinţă de excludere, am trăit prima oară ruşinea de a face ceva împotriva voinţei şi a credinţei mele. Ruşinea de a trebui să taci. Pentru că la şedinţele în care era scos unul

dintre noi, ca o oaie de jertfă în afara turmei, şi era executat

în public, ştiam foarte bine cu toţii că a te ridica de partea

lui însemna să-1 urmezi. Şi lucrul acesta s-a întîmplat de-a lungul celor cinci ani ai facultăţii cu cîţiva colegi, care au avut splendoarea sau inconştienţa să facă acest gest. Am

asistat aşadar la aceste lucruri, am închis ochii şi am parti­ cipat astfel la ele prin tăcerea mea. Deci şantajul cu facul­ tatea, cu locul de muncă şi, implicit, inducerea sistematică

a complicităţii în conştiinţele noastre a funcţionat ani la rînd în vieţile noastre de sclavi trişti.

Am acceptat regulile acestui joc care, în grade diferite, spuneam, ne-a întinat pe toţi. Bineînţeles, îţi pui întot­ deauna întrebarea pînă unde poţi fi îmbrîncit în compli­ citate şi compromis. Şi îmi vine în minte un alt episod care îmi spune că, în feluri diferite, pentru mulţi dintre noi, există graniţe care nu pot fi trecute. Existau şedinţele-mamut din aula de la Drept, conduse de diferiţi bonzi de partid, pe care între ann '60-'63 le-am prins şi'eu. Dacă mai ţii

93

minte, din cînd în cînd, în timpul raportului pe care îl citea primul-secretar sau mai ştiu eu ce politruc de acolo, cineva striga din sală o lozincă şi toată sala se ridica în picioare şi scanda lozinca vreme de un minut. Acest entuziasm era construit cu ajutorul studenţilor de la Drept şi Filozofie. Deci eram convocaţi cu o oră-două înainte de şedinţă şi ni se puneau în mînă bileţele cu diferite lozinci, care erau distribuite pe grupe de cîte două persoane. La un moment dat i-a venit rîndul să participe la acest circ şi anului din care făceam eu parte şi am fost risipiţi doi cîte doi în dife­ rite puncte ale balconului aulei de la Drept, urmînd să apreciem cînd, la o propoziţie încheiată de vorbitor cu un cuvînt propice, urma să plasăm lozinca. (Dacă de pildă, într-o propoziţie se vorbea de URSS — de altfel, vorbi­ torul era şi el dresat să facă pauzele de rigoare —, strigai în gura mare „URSS — bastion al păcii e".) Şi am simţit că nu am să pot face acest lucru. Cu nici un preţ. Chiar dacă era să pierd şi facultate şi tot. Şi cînd a venit momentul, colegul meu — un viitor filozof care provenea din rîndurile clasei, muncitoare din Craiova — mi-a spus că a venit rîn­ dul meu. A trecut o propoziţie, a trecut şi a doua şi nu s-a întîmplat nimic. „Ce faci?", m-a întrebat colegul meu. I-am spus că eu nu pot să strig. „Bă, ce fraier eşti, ce timid eşti", mi-a zis, „dă încoa', că strig eu şi pentru tine". Acestea sînt lucruri pe Marginea cărora poţi broda la infinit. De ce, în fond, ar fi mai glorios să nu poţi să strigi în gura mare, într-o aulă, „URSS - bastion al păcii e", şi de ce ar fi mai scuzabil faptul că taci în faţa unei execuţii publice ?

 

Nu

ajungem

cumva

la

o

culpabilizare

generală,

pe

care

de

trei

ani

o

susţin

cei

care

au

deţinut

şi

înainte puterea ?

Problematizînd lucrurile în felul ăsta, nu aş vrea să dau apă la moară teoriei cu „vina generalizată", care a ajuns, să constituie un alibi pentru oamenii aceştia. Nu se poate pune semnul egalităţii între figuranţii terorizaţi şi prota-

94

goniştii execuţiei. Prietenul Andrei Pleşu, într-un acces de nombrilism etic, a spus la un moment dat: „Hai să nu ne mai uităm la vina altora, să ne uităm mai degrabă fiecare la noi." îmi vine în minte chiar cazul excluderii lui din corpul didactic al Facultăţii de arte plastice, în 1982, cu ocazia afacerii „meditaţia transcendentală". Oare tovarăşa

Clătici, activistul de la Centrul Universitar Bucureşti, care

a orchestrat execuţia lui atunci, a coborît măcar o singură

dată în conştiinţa ei ? Oare aceeaşi vină îi uneşte pe Pleşu

şi pe tovarăşa Clătici, sau pe tovarăşa Clătici, care trona în

faţa amfiteatrului, şi pe cei care stăteau terorizaţi — doar era vorba, nu-i aşa ? de un atentat la „securitatea statului" — în

băncile din faţa ei ? Oamenii de genul nostru sînt mai tot timpul dispuşi să scruteze în ei. Şi lucrul acesta merită să fie făcut şi ar fi minunat dacă ai şti că de partea cealaltă lucrurile s-ar pe­ trece la fel. Dar pînă acum nu există semne că vreo tova­ răşă Clătici şi-a făcut examene de conştiinţă. Dimpotrivă, tot ce am constatat în acest timp este că eu nu uit ruşinea acelor episoade la care am asistat ca martor tăcut, conti- nuînd să le consider puncte negre pe harta conştiinţei mele, în schimb puzderia de personaje care s-au pus cu vorba sau fapta în slujba celui mai mare rău al omenirii nu se sfiesc să se arate, să vorbească cu dezinvoltură, să fie sigure pe ele. îmi vine în minte mereu acel personaj care îmi preda la facultate istoria artei şi a literaturii universale, care mai tîrziu 1-a comparat pe Ceauşescu cînd cu omul complet al Renaşterii, cînd cu un omolog al epocii lui Pericle, nimbat de glorie şi geniu. Nici nu i se uscase bine cerneala marilor linguşiri, cînd, pe 22 decembrie, a apărut la televiziune, declarînd că a sosit „pe tanc" pentru a declara ţării bucuria pe care i-a provocat-o căderea dictatorului. Astăzi această doamnă conduce Academia Română din Roma.

Care

nici

acum

nu

a

reuşit să redevină o

instituţie

de

cul­

tură,

cum

a

fost

în

aceeaşi

clădire,

în

perioada

interbelică,

95

Şcoala

Română

din

Roma,

şi

nici

n-are

cum

devină

sub

conducerea

doamnei

sosite

la

Televiziune

„pe

tanc",,

acad.

Zoe

Dumitrescu-Buşulenga.

Dar

ne

întoarcem.

Care

crezi

este

momentul

maturizării

tale

politice

?.

<