UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

CATEDRA DE PSIHOLOGIE

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

PSIHOTERAPII INDIVIDUALE
ŞI DE GRUP

- SEMESTRUL I -

Lector univ. dr. psiholog Daniel DAVID

E-mail: dand@psiho.ubb.soroscj.ro
PREZENTARE GENERALĂ

SCOPUL: Modulul de psihoterapie individuală şi de grup constă în curs şi seminariile afe-

rente. El are ca scop familiarizarea studenţilor cu tehnicile de intervenţie psihoterapeutică
şi asigurarea unui bagaj de cunoştinţe declarative şi procedurale care să-i facă apţi pentru
o activitate eficientă în optimizarea umană, tratamentul psihologic şi ameliorarea tulbură-
rilor psihice şi psihosomatice şi controlul factorilor psihologici implicaţi în tulburările so-
matice. Competenţa oferit de acest modul studenţilor se referă la (a) dezvoltarea şi rafi-
narea abilităţilor în consilierea psihologică din sănătate şi boală şi (b) crearea prerechizi-
telor obligatorii în formarea postuniversitară ca psihoterapeut.

Bibliografie obligatorie
David, D., Holdevici, I., Szamoskozi, S., Băban, AS. (2000). Psihoterapie şi hip-
noterapie cognitiv-
comportamentală, Editura Risoprint, Cluj-Napoca.
Holdevici, I. (1996). Elemente de psihoterapie, Editura All, Bucureşti.
Ionescu, G. (1990). Psihoterapia, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.

Bibliografie facultativă
Hawton, K., Salkovskis, P., Kirk, J. & Clark, D. (1991). Cognitive-behavior therapy for psychiatric
problems, Oxford University Press.
Kaplan, H. I., Sadock, B. J., Grebb, J. A. (1994). Kaplan and Sadock’s Synopsis of Psychiatry; Behavioral
Sciences and Clinical Psychiatry, Williams and Wilkins, London.

2
 CUPRINS

CURS: PSIHOTERAPII INDIVIDUALE ŞI DE GRUP

Introducere în psihoterapie 4

Ce este psihoterapia? 4
Evoluţia psihoterapiei şi relaţia ei cu disciplinele colaterale 4
Orientări psihoterapeutice actuale 7
Fundamentare teoretico-experimentală a psihoterapiei 10
Rolul, formarea şi atribuţiile psihoterapeutului 11
Psihoterapie şi neurobiologie 11

Anatomia actului psihoterapeutic 12

2.1. Diagnostic şi evaluare clinică 12

2.2. Conceptualizare problemei 12
2.3. Relaţia psihoterapeutică 15
2.4. Intervenţia psihoterapeutică 16
2.5. Evaluarea rezultatelor 16

16
Tehnici de intervenţie psihoterapeutică

3.1. Tehnici dinamic-psihanalitice; individuale şi de grup 17

3.2. Tehnici umanist –experienţiale; individuale şi de grup 18
3.3.Tehnici cognitiv-comportamentale şi de relaxare; individuale şi de 19
grup 28
3.4. Tehnci ericksoniene; individuale şi de grup 29
3.5. Hipnoză şi terapia sugestivă 45
3.6. Alte tehnici de intervenţie psihoterapeutică
46
SEMINAR: PSIHOTERAPII INDIVIDUALE ŞI DE GRUP

3
 PSIHOTERAPII INDIVIDUALE ŞI DE GRUP
1. INTRODUCERE IN PSIHOTERAPIE

1.1. Ce este psihoterapia?

Psihoterapia este intervenţie psihologia în patologie şi în optimizarea subiecţilor
umani sănătoşi (ex. profilaxia bolilor, optimizarea performanţelor intelectuale etc.). Pato-
logia studiază modul în care se instalează, evoluează şi se termină bolile. Modificarea fac-
torilor psihologici implicaţi în patologie revin intervenţiei psihoterapeutice. De asemenea,
intervenţia psihoterapeutică vizează nu doar modificarea factorilor psihologici implicaţi în
boală ci şi a celor care ne predispun la îmbolnăvire aduncându-şi astfel contribuţia atât la
profilaxia bolilor cât şi la menţinerea stării de sănătate şi a optimizării personale.

Evoluţia psihoterapiei şi relaţiile ei cu disciplinele colaterale

În 1962 Thomas Kuhn a publicat cartea numită "Structura revoluţiilor ştiinţifice" în care afir-
ma că istoria unui domeniu al ştiinţei trebuie să parcurgă şase etape: (1) perioada prepa-
radigmatică, (2) ştiinţă normală -în care este explorată şi elaborată paradigma ştiinţifică,
(3) faza de criză, (4) apariţia unei noi paradigme ştiinţifice, (5) faza de luptă între vechea
şi noua paradigmă, (6) victoria uneia dintre cele două paradigme şi reîntoarcerea la etapa
de ştiinţă normală. Această descriere a ştiinţei şi a evoluţiei ştiinţifice a exercitat o puter-
nică atracţie asupra oamenilor de ştiinţă, cartea lui Thomas Kuhn devenind cea mai citată
carte de filosofia ştiinţei în revistele de specialitate (Mc Connel, 1983).
(a). Perioada preparadigmatică. Această etapă a evoluţiei ştiinţifice este caracterizată
prin următoarele:
- datele obţinute sunt întâmplătoare, aleatoare şi superficiale;
- cercetarea se bazează pe observaţie, nu pe experiment;
- majoritatea datelor combină simplul cu complexul, adevărul cu falsul, rămânând nume-
roase "breşe";
- se dezvoltă şcoli care sunt în competiţie unele cu altele.
Având în vedere aceste caracteristici, putem afirma faptul că în psihoterapie la
acest nivel se situează psihanaliza, terapiile umanist-experienţiale şi terapia eriksoniană
de la începutul secolului XX spre mijlocul secolului XX.
(b). Faza de ştiinţă normală. Aceasta se caracterizează prin:
- descoperirea unor aspecte ştiinţifice semnificative;
- elaborarea unei paradigme ştiinţifice;
- elaborarea teoriilor; cercetarae se bazează în special pe experiment, nu pe observaţie;
- apar ipoteze ştiinţifice testabile şi falsificabile.
Paradigma reprezintă un set de idei elaborate de teoreticienii aprţinând unei anu-
mite discipline. Ea este reprezentată de asumpţii fundamentale care nu pot fi testate în
mod direct prin experiment. Dimpotrivă, teoria trebuie formulată în termeni care permit
cercetătorilor să o testeze experimental (Eysenck & Keane, 1992). Din acest punct de ve-
dere, în psihoterapie putem vorbi despre ştiinţă normală abia în anii 1950, când a apărut
terapia comportamentală. Paradigma ştiinţifică reinterpretează şi integrează aspectele
valide ale teoriilor anterioare şi ale abordărilor din perioada preparadigmatică în cadrul
sistemului său teoretic, utilizând termeni proprii. De exemplu, în psihoterapie, terapia com-
portamentală a reinterpretat tehnicile analitice în termenii teoriei învăţării care lipsea în
abordarea lui Freud. De exemplu: (1) transferul este interpretat ca un aspect specific al
fenomenului de generalizare a învăţării; (2) represia este un comportament învăţat deoa-
rece este întărit prin reducerea anxietăţii; (3) interpretarea este utilă chiar dacă nu este
adevărată, deoarece oferă pacientului o istorie coerentă de viaţă; (4) tehnica asociaţiilor
libere este folositoare pentru obţinerea de material inconştient deoarece pacientul inter-
pretează acceptarea de către psihoterapeut a verbalizărilor sale ca iertare şi deci teama
asociată cu aceste idei se reduce etc. (Udolf, 1987). În această etapă, paradigma ştiinţifi-
4
că poate coexista cu alte abordări, expresii ale perioadei preparadigmatice sau ale dez-
voltării din etapa preparadigmatică. În psihoterapie, alături de paradigma comportamen-
tală dominantă, există abordări dinamice şi umaniste, şi psihoterapeuţi care nu au accep-
tat asimilarea teoretică a acestora în cadrul paradigmei comportamentale. În orice caz,
forţate de succesul şi de modelul terapiei cognitiv-comportamentale, aceste abordări au
încercat să se dezvolte într-un mod propriu, deşi progresul lor a fost relativ mic (Bergin &
Gardiner, 1994 - vezi terapia dinamică de scurtă durată). Aşa cum am menţionat anterior,
acest lucru nu este neobişnuit pentru ştiinţă, uneori putând fi chiar stimulativ pentru pro-
gresul ştiinţific.
(c). Etapa de criză. Paradigma ştiinţifică este acceptată de către oamenii de ştiinţă chiar
dacă ea nu explică toate datele obţinute experimental. În orice caz, perioada de criză sur-
vine atunci când vechea paradigmă este este confruntată cu numeroase predicţii eronate
şi când apar breşe ale teoriilor sale explicative (Mc Connel, 1983). Din punct de vedere al
filosofiei ştiinţei, în psihoterapie putem vorbi despre criză în 1960, când behaviorismul şi
terapia comportamentală nu au reuşit să explice modul în care cogniţiile şi procesările in-
formaţionale ne influenţează comportamentul şi emoţiile.
(d). Apariţia unei noi paradigme ştiinţifice. Când vechea paradigmă nu poate explica nu-
meroase fenomene relavante pentru ştiinţă şi se acumulează predicţii eronate, apare o
nouă paradigmă. Acesta este momentul începerii revoluţiei ştiinţifice. În acest punst, în
psihoterapie a apărut terapia cognitivă. (anii 1960), încercând să explice modul în care
cogniţiile şi procesările informaţionale ne influenţează comportamentul şi emoţiile.
(e). Revoluţia ştiinţifică este caracterizată prin:
- se adânceşte aspectul de inutilitate a instituţiilor existente;
- cărţile de ştiinţă sunt rescrise în spiritul noii paradigme;
- vechile idei sunt considerate false.
În psihoterapie lupta a avut loc între terapia behavioristă şi cea cognitivă.
(f) Reîntoarcerea la faza de ştiinţă normală. Când una dintre abordări câştigă explicând
majoritatea aspectelor ştiinţifice, cealaltă abordare va fi reinterpretată şi integrată în
acest sistem teoretic. În psihoterapie, lupta a fost câştigată de către terapia cognitivă,
dar după ce s-a întâmplat acest lucru, ea a asimilat asumpţiile corecte ale terapiei behavi-
oriste, astfel încât a apărut terapia cognitiv-comportamentală.
Astăzi există trei tipuri de abordări terapeutice: (1) cognitiv-comportamentală (do-
minantă), (2) dinamic-psihanalitică, (3) umanist-experienţială (orientarea ericksoniană
este înglobată-deşi unii consideră forţat acest lucru-în această orientare). Ca abordare do-
minantă, terapia cognitiv-comportamentală prezintă o puternică tendinţă de a îngloba ce-
lelalte două forme de terapie prin asimilarea aspectelor lor eficiente în termeni cognitiv-
comportamentali.
Perioada modernă a psihoterapiei începe în secolul XVII cu Mesmer (pentru evoluţia
conceptului în Antichitate şi Evul Mediu vezi cursul de psihologie clinică). Mesmer era un
medic vienez care considera că bolile psihice şi somatice îşi au originea în dezechilibrul
magnetismului animal. Magnetismul animal era un fluid prin care corpurile cereşti influen-
ţau organismele vii de pe pământ. Pentru a echilibra magnetismul animal se utilizau mag-
neţi. Sigur că această perspectivă a fost infirmată de Academia Franceză de Ştiinţe dar
Mesmer este acela care a orientat serios eforturile spre o explicaţie nonreligioasă a tulbu-
rările psihice şi somatice pe acest motiv fiind acreditat ca părintele psihoterapiei moder-
ne. Timp de mai mulţi ani, de la sfârşitul secolului XIX până aproximativ în anii "50-"60,
influenţa cea mai puternică în psihoterapie a fost cea a psihanalizei şi a terapiilor derivate
din aceast. De asemenea, în această perioadă apar terapiile experienţial-existenţialiste
(ex. psihodrama-Moreno) care nu dobândesc însă o influenţă majoră. Dezvoltarea terapiei
comportamentale în anii "50 şi "60 s-a realizat datorită:
- dezvoltării cercetării fundamentale în psihologia experimentală şi maturizării behavio-
rismului;
- raportului Comisiei Reunite a Bolilor Mentale şi Sănătăţii în 1950 către Congresul S.U.A.,

5
conform căria psihanaliza nu este foarte eficientă, fiind necesară dezvoltarea altor forme
de psihoterapie;
- publicării de către Eynseck, în 1952, a unei metaanalize a 24 de studii, concluzionând
că nu există nici o cercetare care să susţină eficacitatea psihoterapiei şi că psihanaliza
este mai puţin eficientă decât lipsa terapiei; acest articol a subliniat necesitatea unei psi-
hoterapii ştiinţifice, bazate pe cercetare fundamentală;
- publicarea în 1952 a cărţii lui Wolpe "Psihoterapie prin inhibiţie reciprocă".
Cele mai importante figuri ale psihoterapiei comportamentale din acea perioadă au
fost: Dollard, Eysenck, Miller, Skinner, Wolpe. În loc de a vedea problemele apărute ca fi-
ind simptome ale unor tulburări, terapeuţii comportamentalişti le vedeau ca fiind răspun-
suri dezadaptative învăţate, care trebuie să reprezinte ţinta intervenţiei terapeutice. Tot
în această perioadă apar terapiile umaniste (terapia centrată pe client-Rogers) care îm-
preună cu terapiile existenţialiste apărute anterior vor forma curentul umanist-experien-
ţial în psihoterapie
În anii "60 şi "70 a apărut terapia cognitivă (ca nouă paradigmă). Conform terapiei
cognitive, problemele emoţionale nu sunt produse de anumite evenimente, ci de modul în
care aceste evenimente sunt interpretate. Strategia terapiei cognitive este de a rezolva
problemele emoţionale prin determinarea pacientului să interpreteze evenimentele într-
un mod mai adaptativ. Cele mai importante nume sunt ale lui Ellis şi Beck (consideraţi
fondatorii terapiei cognitive). În această perioadă, terapia cognitivă a fost puternic legată
de cercetarea fundamentală a psihoterapiei cognitive. Acest fapt a dat ocazia terapiei
cognitive să devină în scurt timp cea mai eficace metodă de tratament a problemelor psi-
hologice.
În anii "70 terapia cognitivă a asimilat asumpţiile corecte ale terapiei comporta-
mentale prin lucrările lui Ellis, Bandura, Lazarus, Meinckebaum. În acest mod a apărut
ceea ce azi se numeşte terapie cognitiv-comportamentală.
În anii "80 terapeuţii cognitiv-comportamentalişti au făcut o importantă eroare, ne-
bazându-şi suficient tehnicile terapeutice pe cercetarea fundamentală din domeniu, astfel
încât progresul realizat din punct de vedere al eficienţei a fost relativ mic faţă de anii "70.
În orice caz, la sfârşitul anilor "80 şi în anii"90, terapia cognitiv-comportamentală a reîn-
ceput să se apropie de psihologia cognitivă, asimilând rezultatele acesteia (de ex. cerceta-
rea procesărilor informaţionale inconştiente). A.P.A. (Asociaţia Psihologilor Americani) a
fondat o societate numită Societatea pentru Ştiinţele Psihologiei Clinice (Divizia XIII Secţi-
unea III A.P.A.), al cărei obiectiv este de a stimula relaţia dintre cercetarea fundamentală
şi practica clinică. De fapt, cred că începând din anii "90 putem vorbi despre terapia cog-
nitiv-comportamentală modernă, mai strâns relaţionată cu cercetarea ştiinţifică funda-
mentală. O numesc terapie cognitiv-comportamentală modernă sau intervenţie psihologi-
că în practica clinică şi o văd ca pe o inginerie psihologică. Figurile importante ale acestei
orientări sunt: Ellis, Eysenck, Mandler, Stein, Salkovski, Clark.

Psihoterapie versus medicină

Medicina este ştiinţa care vizează aspectul curativ şi profilactic al bolilor. Intervenţi-
ile medicale vizează mai ales modificări la nivelul organismului uman în vederea profilaxi-
ei şi tratamentului bolilor. Intervenţia psihoterapeutică urmăreşte modificarea unor aspecte
psihologice implicate în profilaxia şi tratamentul bolilor. Cum de cele mai multe ori factori
somatici şi cei psihologici se află în intercaţiune şi intervenţia medicală şi psihoterapeuti-
că se pot combina în scopul eficientizării profilaxiei şi tratamentului bolilor.

Psihoterapie versus psihologie.

Psihoterapia, aşa cum a fost definită şi mai sus, este intervenţie psihologică în patolo-
gie şi în optimizarea subiecţilor umani sănătoşi. Aşadar în tre psihoterapie şi psihologie
este o strânsă legătură psihoterapia fiind fundamentată de dezvoltările teoretico-experi-
mentale care aparţin psihologiei ştiinţifice.

6
Orientări psihoterapeutice actuale
În acest moment există trei mari orientări psihoterapeutice:
Orientarea cognitiv-comportamentală
Orientarea dinamic-psihanalitică
Orientarea unamist-experienţială (incluzând şi orientarea ericksoniană).
Prezentarea generală a acestor orientări psihoterapeutice a fost făcută la cursul de
psihologie clinică (pentru detalii vezi cursul de psihologie clinică). Tendinţa în psihoterapia
modernă este de a integra aceste trei mari orientări psihoterapeutice în scopul unui de-
mers unitar în psihoterapie. Prezentăm în continuare un astfel de demers.

Modelul CCBS (modelul nivelelor cognitiv, comportamental, biologic, subiectiv).

Nivelul cognitiv se referă la procesările informaţionale şi la conţinutul acestora.
Există două tipuri de procesări informaţionale: conştiente şi inconştiente. Procesările in-
formaţionale conştiente se referă la conştientizarea şi verbalizarea conţinutului mental şi a
procesărilor informaţionale. Procesările informaţionale inconştiente se referă la faptul că
nu putem verbaliza conţinutul mental şi procesările informaţionale şi că nu suntem conşti-
enţi de existenţa acestora. Nivelul cognitiv determină calitatea nivelului subiectiv.
Nivelul comportamental se referă la ceea ce în psihologie este denumit comporta-
ment operant. Comportamentul operant este reprezentat în special de comportamentele
motorii învăţate aflate sub control voluntar.
Nivelul biologic se referă la toate modificările ce au loc în organismul nostru la ni-
vel fiziologic şi anatomic. Modificările la nivelul sistemului nervos vegetativ generează in-
tensitatea stării noastre subiective.
Nivelul subiectiv se referă la trăirile subiectului şi la descrierile pe care subiectul le face
propriei stări: pozitivă, negativă sau neutră. Mai mult, acesta se referă la etichetele ver-
bale ale stării emoţionale (ex. "mă simt anxios/dezamăgit/ruşinat" etc.).
Există numeroase interacţiuni între aceste nivele (vezi fig. 1):

subjectivelevel

8
events

1 2 10 9

cognitive
level
3
biological
5 6 4 12
level
behavioral
7
level

11
environment

Fig. 1. Modelul cvadrinivelar al analizei psihologice (CCBS).

săgeata 1- se referă la procesările informaţionale ale stimulilor din mediul extern

(ex. procesul percepţiei).
săgeata 2- se referă la faptul că propriile emoţii influenţează selecţia stimulilor din

7
mediu ce urmează a fi procesaţi. De exemplu, în cazul depresiei, stilul cognitiv negativ îl
va determina pe subiect săgeata selecteze din mediu în special aspectele negative.
săgeata 3- se referă la faptul că procesările informaţionale pot influenţa nivelul bio-
logic. De exemplu, discrepanţa cognitivă este una dintre cauzele de activare vegetativă.
săgeata 4- se referă la procesările informaţionale ale stimulilor din mediul intern. În
cazul atacului de panică, de exemplu, senzaţiile corporale generează şi amorsează proce-
sările cognitive negative ale acestor senzaţii.
săgeata 5- se referă la faptul că comportametul nostru este expresia procesărilor
informaţionale (ex. achiziţionarea deprinderilor).
săgeata 6- se referă la procesările informaţionale ale stimulilor interni în timpul
unui anumit comportament (ex. achiziţionarea deprinderilor).
săgeata 7- se referă la faptul că comportamentul poate influenţa nivelul biologic (ex.
comportamentul de a mânca, stilul de viaţă etc.).
săgeata 8- se referă la procesările informaţionale ale stării subiective, mai exact la
semnificaţia etichetei sale lingvistice.
săgeata 9- se referă la faptul că starea noastră subiectivă este o variabilă depen-
dentă sau un efect al interacţiuni dintre celelalte trei nivele: cognitiv, comportamental şi bi-
ologic (vezi experimentul lui Singer şi Schacter, 1962).
săgeata 10- se referă la faptul că starea noastră subiectivă pozitivă sau negativă
determină mecanisme de coping la trei nivele: cognitiv, comportamental şi biologic.
săgeata 11- se referă la influenţa pe care comportamentul nostru o are asupra me-
diului extern.
săgeata 12- se referă la faptul că mediul extern poate influenţa mediul intern, nu
doar prin procesările informaţionale, dar şi prin acţiune directă asupra nivelului biologic
(ex. acţiunea virusurilor, bacteriilor, traumatismele fizice etc.).
În psihopatologie, trei căi sunt importante:
(a). Calea 1.2.9. În acest caz, interacţiunea dintre mediul extern şi procesările infor-
maţionale pot determina o stare subiectivă negativă sau o stare de distres. Pentru a mo-
difica stares de distres, trebuie să se modifice:
- mediul extern, prin tehnica rezolvării de probleme;
- procesările informaţionale, prin tehnici de restructurări cognitive şi prin hipnotera-
pie;
- nivelul comportamental, prin modificări comportamentale şi tehnici hipnoterapeu-
tice;
- nivelul biologic, prin chimioterapie, tehnici de relaxare, flooding, desensibilizare şi
tehnici de hipnoterapie.
Este foarte important ca modificările să se realizeze la toate cele patru nivele (dacă
este posibil), altfel, intervenţia noastră va fi eficientă doar pentru o scurtă perioadă de
timp datorită nivelelor rămase nemodificate care vor funcţiona ca prerechizite pentru o
altă stare de distres, în noi condiţii.
(b). Calea 10.9. În acest caz, dacă mecanismele de coping sunt dezadaptative,
atunci ele pot amplifica starea noastră subiectivă negativă. În această situaţie este utilă
tehnica inoculării stresului prin faptul că îl învaţă pe pacient mecanisme de coping adap-
tative pentru a înlătura distresul (vezi Cap. 2).
(c). Calea 8.9. În acest caz, modul în care subiectul îşi interpretează starea subiec-
tivă poate influenţa distresul. De exemplu, dacă el nu îşi înţelege distresul şi îl consideră
ca fiind semn al unei boli grave, atunci această discrepanţă cognitivă va amplifica la rân-
dul ei starea de distres. Este necesară o intervenţie la nivel cognitiv care să îi ofere paci-
entului o explicaţie raţională a propriului distres. Această explicaţie trebuie să aibă urmă-
toarele caracteristici:
- să fie acceptată de către subiect;
- să îi explice pacientului cauza tulburărilor, acest lucru sugerându-i şi existenţa
unui tratament;

8
 - nu este necesar să fie adevărată pentru a fi utilă.
După cum am menţionat anterior, în abordările integrative sunt utilizate trei tipuri
de tehnici: cognitiv-comportamentale, dinamic-psihanalitice şi umanist-experienţiale, toa-
te fiind interpretate din punctul de vedere al perspectivei cognitiv-comportamentale. În
cele ce urmează vom prezenta felul în care acest model interpretează eficienţa terapiilor
dinamic-psihanalitice sau umanist-experienţiale.
Terapiile dinamic-psihanalitice sunt în oarecare grad eficiente, deoarece:
- relaţia terapeutică reduce intensitatea distresului la începutul terapiei şi apoi generează
nevroza de transfer; aceasta este o prerechizită pentru modificarea mecanismelor deza-
daptative de coping;
- interpretarea oferită pacientului influenţează direct calea 8.9 şi îi sugerează în mod indi-
rect necesitatea modificării la nivelul 1.2.9 şi 9.10 (de exmplu, în lumina interpretării oferite,
subiectul înţelege că stilul său cognitiv şi mecanismele sale de coping sunt justificate
pentru perioada vieţii sale când era copil, dar nu sunt justificate pentru perioada de adult).
Oricum, aceste tehnici au câteva dezavantaje:
- durează o perioadă lungă de timp;
- sunt utile doar pentru indivizi aparţinând claselor sociale superioară şi medie, cu un înalt
nivel educaţional;
- sunt utile doar în caz de tulburări mai puţin severe.
Terapiile umanist-experienţiale sunt în oarecare grad eficiente pentru că:
- relaţia terapeutică este caracterizată prin empatie, congruenţă, acceptare necondiţiona-
tă, astfel încât reduce starea de distres, oferind pacientului posibilitatea de a descoperi noi expe-
rienţe,
- reducând starea de distres şi amorsând o stare subiectivă pozitivă şi de asemenea sti-
mulând pacientul să-şi discrimineze şi să-şi înţeleagă simptomatologia, sunt influenţate
indirect căile 1.2.9, 8.9 şi 10.9.
Dezavantajele acesor tehnici sunt:
- nu este sigur că tehnicile umaniste vor modifica calea respectivă pentru a influenţa tul-
burarea;
- nu sunt foarte ecologice; în viaţa reală, pacientul va fi abordat mai degrabă direct decât
indirect;
- sunt folositoare doar pentru începutul terapiei;
- pentru alte critici vezi terapiile dinamice.

Fundamentarea teoretico-experimentală a psihoterapiei

Când discutăm despre fundamentarea teoretico-experiementală a psihoterapiei
trebuie să avem în vedere două aspecte. Primul se referă la ancorarea pe care psihotera-
pia trebuie să o aibă în cercetarea fundamentală din psihologie (vezi curs-psihologie clini-
că). Al doilea aspect se referă la validarea experimentală a pachetelor de intervenţie psi-
hoterapeutică. Această idee este preluată din medicină. În medicină înainte ca un pachet
de tratament să fie eliberat pe piaţa el trebuie testat riguros (uneori ani în şir) luându-se
în calcul: (a) eficienţa lui în comparaţie cu efectul placebo, (b) efectele secundare şi riscu-
rile pe care le implică, (c) populaţia căreia i se adresează, (d) recăderile etc. Pe acest mo-
del şi sub presiunea caselor de asigurări de sănătate intervenţia psihoterapeutică trebuie
să facă faţă acestor constrângeri, favorizându-se acele pachete de intervenţie psihotera-
peutică care au trecut testul acid al verificării lor (vezi pentru detalii http://www.apa.org).

1.5. Rolul formarea şi atribuţiile psihoterapeutului

Psihoterapeutul îndeplineşte mai multe funcţii:
Diagnostic psihologic şi evaluare clinică; se referă la identificare factorilor psihologici im-
plicaţi în problema în care se cere intervenţie psihoterapeutică;
Consiliere psihologică şi intervenţie psihoterapeutică; se referă la controlul factorilor psi-
hologici în boală şi în optimizarea subiecţilor umani sănătoşi;

9
Cercetare; se referă la investigarea rolului factorilor psihologici în sănătate şi boală;
Educaţie.

Formarea psihoterapeutului se face conform unor norme bine precizate de către Consi-
liul Mondial al Psihoterapiei prin Declaraţia de la Strasbourg, 1992. Formarea presupune:
(1). O pregătire teoretică. Această pregătire teoretică este asigurată de curicula universi-
tara a facultăţilor de psihologie. Pentru cei care nu sunt psihologi aceste cursuri pot fi ofe-
rite în regim de învăţămând la distanţă.
(2). Formare într-o formă specifică de psihoterapie. Profesori care fac formarea trebuie să
fie psihoterapeuţi formatori acreditaţi în acea formă de psihoterapie.
(3). Practică cu caz. Cursanţi trebuie să fie angajaţi într-o instituţie a Ministerului Sănătă-
ţii, Ministerului Educaţiei Naţionale sau în organizaţii guvernamentale sau nonguverna-
mentale unde oferă servicii de consiliere psihologică şi psihoterapie.
(4). Supervizare. Supervizarea se face de psihoterapeuţi acreditaţi în acea formă de psi-
hoterapie.
Această schemă generală de formare în psihoterapie ia o formă specifică în funcţie
de programul de formarea al fiecărei şcoli de psihoterapie.

1.6. Psihoterapie şi neurobiologie

Psihoterapia modifică factorii psihologici implicaţi în patologie; modificarea factorilor psiho-
logici este însoţită de o serie de manifestări biochimice. În acest context se afirmă că orice
psihoterapie este într-o ultimă analiză farmacoterapie. Această afirmaţie este susţinută
de următoarele argumente:
psihoterapia afectează rata metabolismului cerebral;
psihoterapia modifică metabolismul serotoninei;
psihoterapia afectează activitatea glandei tiroide;
psihoterapia determină creşterea plasticităţii cerebrale.
Mai detaliat: psihoterapia cognitiv-comportamentală determină modificări la nivelul
amigdalei, nucleii bazali şi hipocampus (prin tehnici comportamentale-condiţionare clasi-
că şi operantă) şi la nivelul neocortexului (lobul frontal) prin tehnicile cognitive (modifica-
rea schemelor cognitive). Psihoterapia dinamic-psihanalitică influenţează lateralizarea
emisferică cerebrală şi ariile subcorticale (modificarea reprezentărilor interpersonale în-
cărcate afectiv). Psihoterapia unamist-experienţiala influenţează activitatea sistemului
nervos implicat în stările emoţionale (hipotalamusus, sistemul limbic).
Adesea în practica clinică o combinaţie între intervenţia psihoterapeutică şi cea farma-
cologică este de dorit sporinde-se astfel eficienţa actului terapeutic. Spre exemplu, în ca-
zul depresiei intervenţia farmacologică este însoţită de o reducere mai rapidă a simpto-
matologiei iar intervenţia psihoterapeutică de o reducerea mai lentă dar cu recăderi mai
puţine (o stabilitate mai mare a efectului terapeutic); aşadar o combinaţiei a lor este de
dorit.

ANATOMIA ACTULUI PSIHOTERAPEUTIC

Orice intervenţie psihoterapeutică indiferent de orientare ei conţine mai multe ingre-
diente. La o analiză atentă aceste componente sunt: (a) diagnosticul şi evaluarea clinică,
(b) conceptualizarea problemei, (c) relaţia psihoterapeutică, (d) intervenţia psihoterapeu-
tică şi (e) evaluarea rezultatelor

2.1. Diagnosticul şi evaluarea clinică

Diagnosticul şi evaluare clinică se poate face în două mari modalităţi. Prima se re-
feră la următoarea secvenţă: analiza nosologică prin care încercăm să încadrăm bolnavul
într-o anumită categorie de patologie, apoi particularizăm categoria printr-o evaluare cli-
nică centrată pe bolnavul din faţa noastră iar apoi ne focalizăm pe descompunerea în pro-
bleme specifice a patologiei pacientului. Acest model este preferat de orientarea cognitiv-

10
comportamentală. A doua modalitate începe cu definirea problemelor cu care se confrun-
tă pacientul evaluarea şi diagnosticul realizându-se pe parcursul intervenţiilor în proble-
mele specifice. Diagnosticul nosologic se face doar dacă se cere din punct de vedere ad-
ministrativ (ex. fişă medicală). Acest model este îmbrăţişat de psihoterapia cognitiv-com-
portamentală-şcoală lui Albert Ellis, orientarea dinamic-psihanalitică şi orientarea uma-
nist-experienţială. Pentru detalii privind diagnosticul şi evaluarea clinică vezi cursul de
psihologie clinică.

2.2. Conceptualizarea (explicaţia) clinică

Conceptualizarea făcută simptomelor pacientului:
- stimulează nevoia de a modifica cogniţiile şi comportamentele dezadaptative;
- reduce de asemenea şi simptomatologia pentru că pacientul îşi înţelege tulburarea, as-
tfel încât anxietatea determinată de incontrolabilitatea şi neînţelegerea simptomelor este
eliminată, şi pentru că accentueză speranţele şi expectanţele de recuperare (efect place-
bo);
- este o prerechizită pentru schimbarea mecanismelor dezadaptative de coping, a cogniţiilor
şi interacţiunii cu mediul.
Explicaţia terapeutică este fundamentală în reducerea simptomatologiei. O explicaţie
inadecvată, negativă, poate amplifica simptomatologia sau o poate chiar genera. Spre
exemplu, dacă modificările benigne ale ritmului cardiac ca urmare a unui efort fizic sunt
interpretate ca semne ale unui iminent atac cardiac sau ale unei boli severe, treptat vom
dezvolta un atac de panică sau o nevroză cardiacă.
Caracteristicile esenţiale ale unei explicaţii terapeutice eficace sunt: gradul în care este
acceptată de pacient; gradul în care conceptualizează teoretic problemele pacientului
transformând incomprehensibilul în comprehensibil; gradul în care sugerează existenţa
unor tehnici de intervenţie legate de conceptualizarea teoretică în reducerea simptomatologi-
ei.
Deci, aşa cum se observă, nu este important ca explicaţia terapeutică să fie adevărată
pentru a fi utilă. Pacientul are nevoie de o conceptualizare care să-i explice simptomele şi
să-i spună cum le poate ameliora, nu de un adevăr ştiinţific. Sigur că mitul poate fi un
adevăr ştiinţific (şi este de dorit) dar dacă nu reuşim să-l facem pe pacient să accepte ca
explicaţii adevărul ştiinţific, nu este o tragedie. Putem construi un mit care să-i îndepline-
ască această funcţie ca adevăr ştiinţific (ex.: vezi impactul explicaţiei religioase, psihana-
litice etc.). Deci, contrar a ceea ce credea Freud, nu adevărul eliberează pe bolnavul psi-
hic ci ceea ce el consideră a fi adevăr (mitul).
Această teză că “ceva nu trebuie să fie adevărat pentru a fi util în psihoterapie”, deşi
sfidătoare, greu de digerat pentru practicienii şi psihanaliştii, este o realitate care a primit
un enorm suport experimental. Există mai multe tipuri de conceptualizări psihoterapeutice:
nosologice, funcţionaliste, dinamic-psihanalitice, umanist-experienţiale.

Explicaţia nosologică
Explicaţia nosologică conceptualizează problemele pacientului sub forma unui diag-
nostic nosologic (depresie, anxietate etc.). Acest diagnostic nosologic joacă rolul unei expli-
caţii terapeutice eficace dacă:
este dat de o autoritate (terapeutul, medicul etc.);
pacientului i se explică ce înseamnă categoria nosologică (ex.: depresia este o
tulburare/boală emoţională care implică factori psihici sau/şi biologici şi care vă face
să nu puteţi dormi, să nu aveţi poftă de mâncare etc.);
pacientului i se dă a înţelege că având un nume pentru ce se întâmplă cu el (boala), înse-
amnă că avem şi un tratament pentru boala respectivă.
După cum se poate observa din punct de vedere logic, explicaţia nosologică este o tau-
tologie fără valoare ştiinţifică. Depresia nu îmi explică simptomele, ci este un termen care
simbolizează tocmai simptomele respective. Dacă angajez depresia ca un mecanism expli-

11
cativ al simptomatologiei mele, atunci comit o eroare de argumentare care în logică se numeşte tauto-
logie.
Dar cu toate că din punct de vedere ştiinţific această explicaţie nu are valoare terapeu-
tică, ea este uneori extrem de eficace, salvând pacientul de la alte explicaţii dezadaptative care
ar putea să-i amplifice simptomatologia.

Explicaţia funcţională
Explicaţia funcţională porneşte de la observaţia că pacienţii îşi prezintă simptomatolo-
gia în termeni globali, de trăsături de personalitate (ex.: sunt dezamăgit, trist, mă simt
fără speranţe, mi se face rău etc.). Aceşti termeni nu au o realitate în sine, ci descriu anu-
mite comportamente ale subiectului. Numai comportamentele sunt obiective, observabile
şi măsurabile.
Orice comportament este determinat de prelucrările informaţionale angrenate de stimuli şi
menţinute de consecinţele sale (întăriri pozitive, negative). Astfel că sarcina terapeutului
este de a traduce termenii globali ai pacienţilor în comportamente observabile şi măsura-
bile.
Ex. în depresie:
stă mai mult în pat;
plânge;
mănâncă rar;
nu vorbeşte la telefon cu prietenii;
merge rar la şcoală;
După această etapă, pentru fiecare comportament se face analiza funcţională căutân-
du-se antecedentele (stimulii şi prelucrările informaţionale) şi consecinţele sale (întăriri
pozitive, negative). Conceptualizarea funcţională constă în a explica apariţia unui compor-
tament prin antecedentele sale şi prin consecinţele sale. Odată identificate, pentru a eli-
mina comportamentul respectiv, se elimină sau se modifică prin tehnici specifice antece-
dentele şi consecinţele sale. Odată modificat un comportament, se trece la următorul etc.
până se elimină întregul spectru comportamental etichetat prin depresie. Odată eliminate
comportamentele, în fapt am eliminat ceea ce subiectul numea depresie.
De cele mai multe ori conceptualizarea nosologică şi cea funcţională se fac împreună.
Explicaţia nosologică clarifică problemele de ansamblu ale pacientului, iar explicaţia func-
ţională detaliază mecanismele implicate în problemele specifice ale pacientului.

Explicaţia dinamic-psihanalitică
Explicaţia dinamică presupune ca prerechizită realizarea unei relaţii terapeutice de tip
transferenţial. Întâi i se explică pacientului faptul că comportamentele sale faţă de tera-
peut (nevroza de transfer), reprezintă o transpunere în prezent a unor capacităţi, stări
afective din trecutul său; aceasta se realizează prin analiza materialului adunat în cursul
psihoterapiei, prin compararea pattern-urilor afective şi comportamentale din terapie ci
cele relatate de pacient din trecutul său. Eventual se poate relata mecanismul explicativ
al acestui transfer. Acest demers întăreşte credinţa pacientului că, vechile conflicte pot in-
fluenţa reacţii actuale evidente. Această etapă poate genera reacţii puternice în care pa-
cientul retrăieşte conflicte trecute. Retrăite în prezent cu ajutorul terapeutului, prin asis-
tenţa şi prezenţa acestuia, ele vor fi rezolvate. Contribuie la rezolvare faptul că pacientul,
adult fiind, are o altă perspectivă, alte modalităţi de interpretare decât atunci când era
cazul. Ulterior, prin acelaşi procedeu, se arată cum conflictul bazal a determinat în fapt
conflictul actual.
Psihanaliza clasică freudiană considera că interpretarea primită de pacient, dacă i-a re-
dus simptomatologia, este şi adevărată. Nimic mai fals. Nu ştim, nu este important, dacă
este adevărat faptul că conflictul bazal explică conflictul actual. Important este că inter-
pretarea pe care i-o dăm pacientului îi oferă acestuia o istorie coerentă de viaţă, o alter-
nativă la explicaţia dezadaptativă pe care acesta a avut-o faţă de propria simptomatolo-

12
gie. Interpretarea oferită este adaptativă deoarece:
explică pacientului conflictul şi problemele actuale;
explicaţia oferită face apel la trecutul său şi toţi ştim că este extrem de probabil ca tre-
cutul să ne influenţeze prezentul deşi poate fi uşor asimilată, considerată de pacient
ca adevărată;
este greu de verificat şi de contrazis atât de pacient cât şi eventual de evenimentele
din prezent sau din inventarul pacientului, deoarece angajează fapte petrecute cu
mulţi ani în urmă; de aceea este bine să găsim un conflict bazal cât mai îndepărtat,
pe care pacientul în fapt de mulţi ani îl reconstruieşte în cursul terapiei (uneori îl
construieşte total – false memorii).
interpretarea produce restructurări cognitive; pacientul înţelege că modul său de a re-
acţiona la situaţii frustrante este infantil. El era adecvat şi justificat într-o anumită
etapă a vieţii sale. Acum, ca adult, nu se justifică şi trebuie modificate. Aceasta va
constitui premisa asimilării unor pattern-uri cognitive şi comportamentale noi în cur-
sul terapiei, care apoi vor fi testate în condiţii ecologice.

Explicaţia umanist-experienţială
În acest caz terapeutul nu oferă propriu-zis o explicaţie pacientului. Dar prin reflectările
empatice structurate pe care le face, ajută pacientul să descopere mecanismele tulburări-
lor sale. Odată clarificate aceste mecanisme, pacientul, de cele mai multe ori singur, dar
la nevoie şi ajutat de terapeut, ştie şi poate elabora modalitatea eficace de rezolvare a simp-
tomatologiei. Scurt spus, în acest caz terapeutul oferă explicaţia indirect, dând impresia
pacientului că a descoperit-o singur, ceea ce ar contribui la o mai mare acceptare a expli-
caţiei de către pacient.
În încheiere facem observaţia că în practica clinică explicaţia nosologică/funcţionalistă
tinde să se impună deoarece salvează timp, bani, energie iar eficienţa este comparabilă
cu a celorlalte. La nevoie, pentru a demonstra pacientului evoluţia istorică a mecanisme-
lor presupuse a explica simptomatologia, ea poate fi dublată de o interpretare istorică.
Aceasta însă nu se confundă cu explicaţia dinamic-psihanalitică ci se construieşte pe
baza datelor culese în interviul clinic. Explicaţia dinamică consumă prea mult timp şi
energie, fiind nepractică în condiţiile în care ţi se cere să fi eficient în timp scurt.
Explicaţia unamist-experienţială singură este o intreprindere temerară care are parte
de succes doar în condiţiile în care pacientul nu este grav afectat şi are răbdare să ascul-
te reflectările noastre empatice (vezi congruenţa cu modelul cultural al tratamentului me-
dical). Integrată însă în cadrul explicaţiei nosologic/funcţionale, poate spori gradul de re-
ceptivitate al subiectului şi continuă în fapt relaţia empatic/colaborativă dintre pacient şi
terapeut.

2.3. Relaţia psihoterapeutică

Relaţia terapeutică (pentru detalii vezi cursul de psihologie clinică) -este caracteri-
zată ca o alianţă de lucru şi este descrisă ca o atitudine caldă, colaborativă şi de încrede-
re a pacientului faţă de terapeut, determinată de speranţa pacientului că simptomatolo-
gia va fi eliminată şi de acceptarea necondiţionată a pacientului de către terapeut. Ea
poate reduce anxietatea pacientului, ceea ce reduce la rândul său simptomatologia, furni-
zând clientului o nouă experienţă emoţională şi oportunitatea de a discrimina între trecut şi
prezent (Bergin & Garfield, 1994). Mai mult, în cazul terapiei dinamic-psihanalitice, relaţia
terapeutică generează şi nevroza de transfer; aceasta este stimulată prin comportamen-
tul terapeutului şi este foarte importantă pentru următoarea etapă a tratamentului dina-
mic-psihanalitic. În alte forme de terapie, (ex. terapia cognitiv-comportamentală, terapia
umanist-experienţială), alianţa de lucru nu generează nevroza de transfer pentru că tera-
peutul menţine această "alianţă" printr-un comportament empatic, congruent şi colabora-
tiv faţă de pacient.

13
2.4. Intervenţia psihoterapeutică
Tehnicile sunt strâns legate de explicaţia terapeutică şi vizează modificarea meca-
nismelor etiopatogenetice responsabile de boală. În plus, ele pot elimina anxietatea de
performanţă, crescând autoeficacitatea pacientului. Aceasta, la rândul ei, este o prerechi-
zită pentru schimbarea mecanismelor dezadaptative de coping, a cogniţiilor şi interacţiu-
nii cu mediul de către pacientul însuşi.

2.5. Evaluarea rezultatelor

Evaluarea rezultatelor intervenţie psihoterapeutice este importantă din cel puţin două
motive. În primul rând ea oferă un feedback pozitiv psihoterapeutului şi pacientului referi-
tor la intervenţia psihoterapeutică (este ea eficace?, dacă nu, ce trebuie făcut? etc.). În al
doilea rând evaluarea este necesară activităţilor administrative din cadrul în care psihote-
rapeutul îşi desfăşoară activitatea (ex. statistica intervenţiilor psihoterapeutice, a reuşite-
lor şi eşecurilor într-o anumită perioadă de timp în cadrul unui spital). În al treilea rând
datele culese pot face obiectul unor analize ştiinţifice şi a publicării. Pentru detalii vezi ex-
perimentul cu un singur subiect descris la cursul de psihologie clinică.

TEHNICI DE INTERVENŢIE PSIHOTERAPEUTICĂ

Tehnicile de intervenţie psihoterapeutică vor fi prezentate în cadrul orientării din
care fac parte. Există în practica psihoterapeutică un eclectism la nivel de tehnici (pu-
tem folosi tehnici diverse); acelaşi eclectism nu este însă încurajat la nivel teoretic
unde se accptă acele teorii care au o susţinere experimentală. Aşadar tendinţa este de
a utiliza o varietate de tehnici conceptualizate însă în cadrul teoreti oferit de teoriile
învăţării (orientarea cognitiv-comportamentală).
Tehnicile care urmează a fi prezentate pot fi utilizate individual (vezi prezentare lor
din prezentul volum) sau în grup. Utilizare lor în grup nu angajează modificări semnifi-
cative. Modificările intervin mai ales în organizarea grupului. Construirea unui grup te-
rapeutic în principiu (există mai multe variante) presupune următoarele (grup în tera-
pia cognitiv-comportamentală):
subiectul trebuie să beneficieze de pe urma grupului şi grupul de pe urma subiectu-
lui;
nu se introduc în grup subiecţi extrem de agresivi deoarece aceasta afectează di-
namica grupului; pentru subiecţii agresivi se organizează grupuri speciale;
numărul membrilor grupului este între 6-8 membri; un număr prea mare de subi-
ecţi pot afecta negativ dinamica grupului;
pot fi inclusi subiecţi cu diverse probleme respectându-se doar grupele mari de
vârstă (copii, adolescenţi, adulţi).
Şedinţele de grup au loc de aproximativ două ori pe săptămână. O atenţie spe-
cială se acordă şedinţelor iniţiale de construcţie a grupului. Exerciţiile de încălzire şi
de familiarizare a subiecţilor în grup sunt foarte importante.
Exemplu:Tehnica scaunului. Pentru a facilita discuţiile subiectul se prezintă ca şi cum
ar fi o altă persoană care stă lângă el pe un scaun; se descrie la persoana a doua.
De asemenea, terapeutul trebuie să fie atent ca să stimuleze toţi membri gru-
pului: încurajează pe cei tăcuţi, “struneşte” pe cei prea vorbăreţi şi intruzivi etc.
Numărul mediu de şedinţe de grup este de 25.
Psihoterapia de grup spre deosebire de cea individuală actionează prin alte meca-
nisme. Dacă în psihoterapia individuală factorii principali ai reuşitei sunt: o relaţie
terapeutică eficientă, un diagnostic şi o conceptualizare clinică corecte şi tehnici
eficace de intervenţie în psihoterapia de grup factorii reuşitei sunt:
accesul la un număr mai mare de informaţie terapeutică;
instalarea speranţei; văzând că unii membri ai grupului au reuşit subiectul
înţelege că şi el poate reuşi;
învăţarea prin modelare şi imitaţie;

14
 suportul social al grupului;
universalitatea; problema pe care o are nu îl vizează doar pe el ci apare şi la
alţi subiecţi.
Adesea o combinaţie între psihoterapia individuală şi de grup este extrem de
eficace. Oricum psihoterapia individuală este indicată în cazuri mai severe iar psi-
hoterapia de grup în cazuri mai puţin severe adesea cu rol educativ şi profilactic
(dificultăţi de relaţionare interpersonală, lipsa asertivităţii etc.). Ca regulă generală
înainte de psihoterapia de grup este indicată o psihoterapie
individuală. Tot în acest context trebuie menţionat faptul că unii autori fac distincţie între
psihoterapia de grup şi psihoterapia în grup. Psihoterapia în grup este focalizată pe indi-
vid şi problemele lui care beneficiază de cadrul grupului terapeutic (un subiect anxios într-un
grup terapeutic). Psihoterapia de grup care ca obiect grupul ca întreg şi nu atât individul (ex. terapia de
cuplu, terapia de familie etc.).
Orientarea cognitiv-comportamentală şi umanist-experienţială şi-au dezvoltat teh-
nici care funcţionează bine atât la nivel individual cât şi la nivel de grup. În schimb orien-
tarea dinamic.psihanalitică este mai mult focalizată pe psihoterapia individuală.

3.1. Tehnici dinamic-psihanalitice; individuale şi de grup

Tehnicile dinamic-psihanalitice au ca scop conştientizarea unor conţinuturi informaţio-
nale inconştiente, considerate răspunzătoare de manifestările psihopatologiece şi psiho-
somatice. Conştientizarea acestor manifestări şi modificarea semnificaţiei lor duce la re-
miterea simptomatologiei.

Tehnica interpretării viselor

Tehnica se aplică în cazul în care un vis repetitiv anxietizează pacientul sau în cazul
în care se urmăreşte obţinerea de informaţii suplimentare (dacă pacientul declară că nu îi
vine nimic în minte prin asociaţii libere de la teme discutate în terapie se trece la analiza viselor pe care
acesta le are) pentru a construi o interpretare dinamică.
Tehnica interpretării viselor angajează următorul algoritm:
(1). Pacientul este pus să-şi povestească visul. Terapeutul notează temele visului,
evenimentele în ordinea prezentată de pacient. De asemenea este atent la emoţiile experen-
ţiate de pacient în cursul povestirii şi legătura lor cu temele expuse, relaţiile spaţiale care
pot semnifica relaţii interpersonale
(2). Pornind de la evenimentele relatate (conţinutul manifest), pacientul este rugat să
facă asociaţii libere adunându-se treptat un volum mare de informaţii (conţinut latent)
(3). Pe baza materialului obţinut, terapeutul oferă o interpretare a visului şi/sau a
repetării sale ce pune în legătură în fapt conţinutul manifest cu conţinutul latent.
Eficienţa tehnici depinde nu de valoarea de adevăr a interpretării, ci de plauzibilita-
tea şi gradul acceptării ei de către pacient. Altfel spus, un vis care se repetă anxientizând
pacientul este incomprehensibil. Această incoprehensibilitate, impredictibilitate şi senti-
mentul lipsei de control pe care îl experenţiază subiectul în raport cu apariţia şi semnifica-
ţia visului, generează anxietate anticipativă care în fapt menţine şi perpetuează visul res-
pectiv în diverse variante. Învingerea anxietăţii anticipative şi în consecinţă reducerea
frecvenţei repetării visului se face prin oferirea unui mit terapeutic, în forma interpretării
visului. Sigur, în unele cazuri, interpretarea poate fi adevărată dar nu acest lucru este im-
portant în terapie, ci caracterul de coerenţă şi predictibilitate pe care aceasta îl dă pacien-
tului.

Tehnica asociaţiilor libere

Pacientului i se cere să spună tot ce îi vine în minte atunci când terapeutul va pro-
nunţa numele temei de interes. Se precizează ca este necesar ca pacientul să spună totul
fie că este logic fie că nu este logic, orice îi vine în minte. Tema o stabileşte terapeutul în

15
funcţie de domeniul în care doreşte să afle mai multe informaţii pe care el le consideră re-
levante pentru simptomatologie (ex. relaţia cu mama).
Pentru tehnicile de construcţie a relaţiei transferenţiale şi pentru tehnica interpre-
tării vezi cursul de psihologie clinică sau 2.2 din prezentul volum.

3.2. Tehnici umanist-experienţiale; individuale şi de grup

Tehnicile umanist-experienţiale urmăresc asigurarea unui cadru psihoterapeutic fa-
cilitator şi suportiv în care pacientul îşi poate găsi spontaneitatea şi libertatea facilitând
astfel dezvoltarea personală, capacitatea de a-şi rezolva problemele cu impact favorabil asupra re-
miterii psihopatologiei.
Vezi tehnicile de construcţie a relaţiei psihoterapeutice caracterizată prin empatie,
acceptare necondiţionată şi congruenţă (cursul de psihologie clinică) şi tehnicile de psiho-
dramă (seminarul de psihologie clinică).

Tehnica jocului de rol în condiţii ecologice

În acest caz se realizează un contract cu pacientul în care se precizează că acesta
timp de o săptămână trebuie să se comporte conform unui rol prescris de terapeut. Tera-
peutul va prescrie un rol pentru pacient care este opus modului său cotidian de a se com-
porta. Acest lucru are două consecinţe pozitive pentru demersul terapeutic. În primul
rând, va apare o disonanţă cognitivă între comportamentul nou şi credinţele anterioare
ale subiectului. Or, noi ştim din cercetările de psihologie socială (Festinger, 1957) că în
acest caz de disonanţă neforţată normele se schimbă pentru a fi congruente cu compor-
tamnetul. Se modifică astfel cogniţiile dezadaptative ale pacientului; modificarea este
însă indirectă terapeutul ajutându-l pe pacient să înţeleagă că există posibilităţi de soluţi-
onare eficientă a problemelor sale. În al doilea rând pacientul are posibilitatea de a se de-
centra de pe sistemul său anterior de relaţionare cu mediul şi de a experienţia alte moda-
lităţi de relaţionare. Contează foarte mult ca terapeutul să creeze un scenariu realist,
adaptativ, incompatibil cu cel vechi pe care pacientul să-l accepte şi să-l implementeze
experimental în viaţa cotidiană.

3.3. Tehnici cognitiv-comportamentale; individuale şi de grup

Tehnicile cognitiv-comportamentale urmăresc modificare cogniţiilor şi comporta-
mentelor care susţin simptomatologia subiectului. Tot în această categorie sunt incluse
tehnicile de relaxare, de control al comportamentului respondent (învăţat prin condiţionare
clasică) şi de control al respiraţiei.

A. Tehnicile de intervenţie la nivel cognitiv se clasifică în trei categorii:

tehnici de restructurare cognitivă. Ele vizează modificarea cogniţiilor dezadaptati-
ve. Altfel spus, problema psihologică generatoare de distres rezidă în modul eronat în care
subiectul interpretează situaţiile din realitate, interpretare care intră în discrepanţă cu aş-
teptările şi dorinţele subiectului. Tehnicile de restructurare cognitivă modifică modul în
care subiectul interpretează realitatea reducând discrepanţa cognitivă şi în consecinţă
distresul.
tehnica rezolvării de probleme şi antrenamentul asertiv. Ele urmăresc modificarea
situaţiilor generatoare de discrepanţă cognitivă din realitatea externă (ex. relaţiile inter-
personale). În acest caz problema psihologică sau discrepanţa cognitivă rezidă in faptul că
subiectul nu are abilităţile necesare rezolvării unor situaţii din realitate pentru a le adapta
expectanţelor şi necesităţilor lui, aceasta generând o discrepanţă cognitivă între ce aşte-
aptă subiectul şi ce se întâmplă în realitate. Tehnica rezolvării de probleme şi antrena-
mentul asertiv învaţă subiectul cum să controleze situaţiile din realitate, eliminând discre-
panţa cognitivă şi distresul asociat acesteia.
tehnica inoculării stresului (SIT-stress innoculation training). Ea vizează modificarea
mecanismelor de coping dezadaptativ emoţional. În acest caz, cauza situaţiei de distress
16
nu poate fi eliminată dar subiectul poate fi învăţat cum să se adapteze situaţiei respective
diminuând sau chiar eliminând stare neplăcută de distres. Aceasta se realizează prin eli-
minarea mecanismelor de coping dezadaptative ce amplifică şi menţin starea de distres
şi asimilarea unor mecanisme de coping adaptative ce reduc distresul. În modificarea me-
canismelor de coping utilizăm, pe lângă tehnici specific şi tehnicile de restructurare cog-
nitivă, rezolvarea de probleme şi antrenamentul asertiv, dar într-un context diferit. Astfel,
tehnica restructurării cognitive vizează, în acest caz, nu modul în care subiectul percepe
realitatea externă ci modul eronat în care îşi percepe starea de distres nemodificabilă.
Tehnica rezolvării de probleme şi antrenamentul asertiv vizează nu modul de control al si-
tuaţiilor din realitatea externă ci modul de control şi gestionare ale stării de distres.

B. Intervenţia la nivel comportamental este ghidată de două legi importante.

Regula 1 precizează că orice comportament este determinat de antecedente (1. stimuli externi; 2. sti-
muli interni- modificări fiziologice, subiective; 3. prelucrări informaţionale) şi este menţinut
de consecinţele sale (1. întăriri pozitive; 2. întăriri negative; 3.pedepse). Pentru a modifi-
ca un comportament, trebuie făcute modificări la nivelul antecedentelor şi consecinţelor
acelui comportament. Altfel spus, orice comportament este determinat de procesări infor-
maţionale amorsate de stimuli externi sau interni şi este menţinut de consecinţele sale.
Regula 2 precizează că accelerarea sau decelerarea unui comportament este natural şi auto-
mat însoţită de decelerarea respectiv accelerarea comportamentului opus (A*). În terapie
însă de multe ori urmărim o decelerare a unui comportament dezadaptativ (A) însoţită de
accelerarea unui comportament adaptativ (B). Comportamentul adaptativ B trebuie să
aibă următoarele caracteristici (Catania şi Brigham, 1987):
să fie incompatibil cu comportamentul dezadaptativ A
să aducă aceleaşi beneficii cu comportamentul dezadaptativ A
să fie adaptativ
Se observă că dacă am rămâne doar la tendinţa naturală de a accelera A* în loc de
B, nu am respecta cu certitudine decât prima condiţie a unei schimbări eficace de com-
portament (să fie incompatibil cu A) ceea ce face ca intervenţia terapeutică să nu-şi aibă
rostul.
Exemplu.
(1). comportamentul A: fumează
Acest comportament are următoarele beneficii: elimină anxietatea şi stresul, atra-
ge atenţia şi stima celorlalţi, etc.
(2). comportamentul A*: nu fumează
Acest comportament este incompatibil cu A, este adaptativ, dar nu are aceleaşi be-
neficii ca A (ex. nu îi reduce anxietatea).
(3). comportamentul B: face sport, aleargă
Acest comportament este incompatibil cu A (este greu să alergi şi să fumezi în acelaşi
timp), este adaptativ, are aceleaşi beneficii ca şi A (reduce stresul şi anxietatea, atrage
atenţia şi stima celorlalţi).

C. Tehnicile de relaxare induc modificări la nivel biologic prin modificarea balanţei neu-
rovegetative în sensul echilibrării acesteia şi scăderii dominanţei sistemului nervos vege-
tativ simpatic. Acest fapt este benefic în sensul că reduce parametrii psihofiziologici ai
stresului şi anxietăţii cu impact pozitiv asupra tratamentului tulburărilor psihosomatice şi
recuperării după stres şi anxietate (Catania şi Brigham, 1987).
Cele mai utilizate tehnici de relaxare sunt:
trainingul (antrenamentul) autogen
relaxarea progresivă Jacobson
tehnica biofeedback
hipnoza (vezi partea a doua a lucrării)

17
1. Antrenamentul autogen
Starea autogenă se obţine printr-un antrenament de câteva luni în cursul cărora se
efectuează următoarele exerciţii:
(1). exerciţiul bazal prin care se obţine starea de relaxare;
introducere (1-2 şedinţe)
exerciţiul greutăţii (2-3 şedinţe)
exerciţiul căldurii (2-3 şedinţe)
exerciţiul cardiac (2 şedinţe)
exerciţiul respirator (1 şedinţă)
exerciţiul plexului solar (1 şedinţă)
exerciţiul răcelii frunţii (2 şedinţe)
(2). exerciţiul prin care se induc modificări somatice;
(3). exerciţiul prin care se induc modificări psihice;
(4). exerciţiul meditaţiei.
Vom prezenta în cele ce urmează una din variantele primului exerciţiu în scopul ob-
ţinerii relaxării.
Exerciţiul bazal prin care se obţine starea de relaxare
Introducere: se prezintă tehnica, istoricul ei, aplicaţiile acesteia, se alege poziţia con-
fortabilă (cele mai indicate: culcat pe spate sau într-un fotoliu comod) apoi într-o ambian-
ţă liniştită se spune:
acum te rog să închizi uşor ochii şi să respiri adânc de 2-3 ori,
începi să fii calm şi relaxat,
la început, încercând să te relaxezi, s-ar putea să-ţi vină în minte mai multe gân-
duri decât erau înainte; lasă-le să treacă, cum vin aşa pleacă,
o linişte plăcută te cuprinde,
eşti tot mai calm şi mai relaxat.
Exerciţiul greutăţii
Acum te concentrezi uşor asupra mâinii drepte (sau stângi în funcţie de braţul do-
minant -se începe cu braţul dominant).
Mâna dreaptă începe să devină mai grea.
Mâna dreaptă este mai grea.
O greutate plăcută cuprinde mâna dreaptă.
Mâna dreaptă este grea.
Mâna dreaptă este grea ca plumbul.
Mâna dreaptă este grea ca un braţ de statuie.
Mâna dreaptă grea. (repetă de 5-20 ori).
(Identic pentru mâna stângă).
Braţele sunt grele, grele ca plumbul, ca nişte braţe de statuie. (repetă de 5-20 ori).
Acum te concentrezi uşor asupra picioarelor.
Picioarele încep să devină mai grele.
Picioarele sunt mai grele.
O greutate plăcută cuprinde picioarele.
Picioarele sunt grele.
Picioarele sunt grele ca plumbul.
Picioarele sunt grele ca nişte picioare de statuie.
Picioarele grele. (repetă de 5-20 ori).
Întregul corp este greu.
Greu ca plumbul.
Sunt calm, relaxat.
întregul corp este greu ca plumbul.
Sunt calm, relaxat.
Exerciţiul căldurii
Mâna dreaptă începe să devină mai caldă.

18
 Mâna dreaptă este mai caldă.
O căldură plăcută cuprinde mâna dreaptă.
Mâna dreaptă este caldă.
Mâna dreaptă caldă. (repetă de 5-20 ori).
(Identic pentru mâna stângă).
Braţele sunt calde. (repetă de 5-20 ori).
Picioarele încep să devină mai calde.
Picioarele sunt mai calde.
O căldură plăcută cuprinde picioarele.
Picioarele sunt calde.
Sunt calm, relaxat.
Întregul corp este greu ca plumbul.
Braţele şi picioarele sunt calde.
O linişte plăcută mă cuprinde.
Sunt calm, relaxat.
Exerciţiul cardiac
Inima bate liniştit şi ritmic. (repetă de 5-20 ori).
Exerciţiul respiraţiei
Respiraţia este adâncă şi liniştită. (repetă de 5-20 ori).
Exerciţiul plexului solar
Plexul solar este mai cald.
O căldură plăcută cuprinde plexul solar.
Plexul solar este cald. (repetă de 5-20 ori).
Exerciţiul frunţii
O răcoare plăcută cuprinde fruntea.
Fruntea este răcoroasă. (repetă de 5-20 ori).
Sunt calm, relaxat.
O linişte plăcută m-a cuprins.
Orice senzaţie neplăcută a dispărut.
Sunt calm, relaxat.
Exerciţiul de anulare a stării autogene
Respir adânc, liniştit.
Mă simt refăcut ca după un somn lung, odihnitor.
Deschid uşor ochii, mă trezesc.
Mişc braţele şi picioarele.

Mecanismul antrenamentului autogen

Poziţia aleasă, închiderea ochilor şi condiţiile de mediu induc în mod natural, prin
mecanisme fiziologice specifice, o stare de relaxare musculară. Exemplu: lipsa stimulării
proprioceptive intense (prin poziţia aleasă) şi a stimulărilor din mediu (prin închiderea
ochilor şi organizarea mediului) reduc activitatea formaţiunii reticulate şi gradul de stimu-
lare pe care aceasta îl exercită asupra scoarţei cerebrale. În consecinţă, tonusul muscular
se reduce şi muşchii se relaxează.
Pe acest fond se exercită ulterior formule verbale specifice. Acestea îndeplinesc
două funcţii:
(1) se asociază cu starea de relaxare naturală indusă prin mecanismele amintite
anterior; prin asocieri repetate se ajunge să se poată declanşa ulterior rapid starea de re-
laxare ca urmare a conexiunii puternice existente la nivel cortical, formate prin exerciţiu,
între formulele verbale şi starea de relaxare musculară. Altfel spus, ulterior subiectul îşi
generează prin formule verbale relaxarea musculară.
(2) în primele şedinţe ale trainingului autogen, formulele verbale joacă de aseme-
nea rolul unor atribuţii eronate. Mai precis, subiectul interpretează subiectiv senzaţiile
musculare ca o stare de relaxare etichetată de formule verbale (vezi teoria detectării

19
semnalului -alarme false). Această etapă este esenţială în învăţarea trainingului autogen,
deoarece ea învinge anxietatea de performanţă care ar rezulta în cazul în care subiectul
nu ar simţi în scurt timp, la nivel subiectiv, senzaţiile sugerate. Mai mult, această anxieta-
te de performanţă ar împiedica realizarea relaxării.

2. Relaxarea progresivă Jacobson

Este o metodă de relaxare iniţiată de Jacobson. Ea constă în alternarea relaxării şi
tensionării principalelor grupe de muşchi până la eliminarea contracţiilor musculare şi ob-
ţinerea relaxării.
1. Introducere: se prezintă principiile tehnicii, istoricul, aplicaţiile ei; se alege o poziţie
confortabilă într-un fotoliu sau culcat pe spate.
2. Acum închide uşor ochii şi respiră adânc de trei ori.
3. Strânge puternic pumnul drept astfel încât să simţi tensiune în mână şi antebraţ,
ţine aşa, observă ce simţi, bine, acum relaxează.
4. Repetă 3.
5. Repetă 3 şi 4 pentru pumnul stâng.
6. Strânge puternic pumnul drept şi îndoaie antebraţul astfel încât să simţi tensiu-
ne în antebraţ şi biceps, ţine aşa, observă ce simţi, acum relaxează.
7. Repetă 6.
8. Repetă 6 şi 7 pentru mâna stângă.
9. Acum repetă simultan 7 şi 8.
10. Strânge puternic muşchii din jurul ochilor astfel încât să simţi tensiune în jurul
ochilor şi a frunţii, ţine aşa, observă ce simţi, bine, relaxează.
11. Repetă 10.
12. Strânge puternic maxilarul, ridică bărbia astfel încât muşchii cefei să fie con-
tractaţi, observă ce simţi, bine, acum relaxează.
13. Repetă simultan 10 şi 12.
14. Împinge puternic pieptul în faţă şi trage umerii în spate, astfel încât să simţi
tensiune în muşchii spatelui, ţine aşa, foarte bine, acum relaxează.
15. Repetă 14 şi în plus trage abdomenul asfel încât să simţi încordaţi muşchii ab-
domenului, ţine aşa, observă ce simţi, bine, acum relaxează.
16. Repeţi 15.
17. Respiră adânc de trei ori şi repetă simultan 9, 13 şi 15.
18. Ridici degetele de la picioare astfel încât să simţi o puternică tensiune în gam-
ba şi coapsa dreaptă, ţine aşa, bine, acum relaxează.
19. Repetă 18.
20. Repetă 18, 19 pentru piciorul stâng.
21. Repetă 20 şi 19 simultan.
22. Respiră adânc de trei ori şi repetă simultan 9, 13, 15 şi 21.
Fiecare exerciţiu durează aproximativ 20-30 de minute.
1. Practicaţi cei 22 de paşi cel puţin de 3 ori în decursul a 2 zile.
2. Practicaţi paşii 1, 9, 17, 22 de ce puţin 3 ori în decursul a 2 zile.
3. Practicaţi paşii 1 şi 22 de ce puţin 3 ori în decursul unei zile.
Mecanismul relaxării progresive Jacobson
Prin tehnica relaxării progresive Jacobson, subiectul învaţă să operaţionalizeze con-
ceptele de relaxare şi tensiune. Ulterior, ca urmare a exerciţiilor repetate, se întăreşte co-
nexiunea între eticheta lingvistică de relaxare şi starea efectivă pe care aceasta o defi-
neşte, subiectul reuşind astfel să-şi controleze lingvistic şi voluntar relaxarea musculară.

3. Tehnica biofeedback
Biofeedback-ul este o metodă dezvoltată din anii ‘60 în Statele Unite. Sintetic pre-
zentată, tehnica presupune utilizarea unor instalaţii electronice pentru detectarea şi am-
plificarea unor procese fiziologice inconştiente (ex. conductanţa electrică a pielii, pulsul,

20
ritmul cardiac, undele alfa cerebrale, etc.). Semnalul fiziologic- transformat cu ajutorul acestor instalaţii
electronice în stimul auditiv sau vizual-, este prezentat subiectului, care astfel conştienti-
zează indirect (cu ajutorul semnalului vizual sau auditiv) procesele fiziologice inconştiente
respective. Aceasta constituie premisa controlului pe care subiectul îl poate dobândi asu-
pra proceselor fiziologice inconştiente. Pe scurt spus, biofeedback-ul este o tehnică prin
care ajungem să controlăm funcţiile biologice interne ale organismului. În comparaţie cu
tehnicile de relaxare amintite mai sus, biofeedback-ul realizează o mai mare discriminare
a proceselor fiziologice inconştiente. Spre exemplu, în trainingul autogen şi în relaxarea
progresivă Jacobson subiectul discriminează numai între starea de relaxare versus starea
de tensiune. Sigur că aceste stări presupun modificări specifice ale proceselor fiziologice
(ex. starea de relaxare presupune reducerea ritmului cardiac, reducerea conductanţei
electrice a pielii, apariţia undelor alfa, etc.), dar subiectul nu conştientizează şi nu contro-
lează modificarea fiziologică specifică (ex. reducerea ritmului cardiac) ci doar o stare de
ansamblu (ex. starea de relaxare) care presupune uneori implicit starea fiziologică specifi-
că. Această diferenţă între tehnicile prezentate nu are importanţă dacă scopul pe care îl
urmărim este inducerea unei stări generale de relaxare. Consecinţa însă este alta dacă ur-
mărim modificarea specifică a unor parametri fiziologici inconştienţi, cum se întâmplă în
cazul unor tulburări psihosomatice-ţintă (ex. reducerea tensiunii arteriale în cazul hiper-
tensiunii). În acest ultim caz, utilizarea tehnicii biofeedback pentru modificarea parame-
trului fiziologic-ţintă în opoziţie cu utilizarea unei tehnici de relaxare ce determină o modi-
ficare globală a tuturor parametrilor fiziologici se exprimă într-o eficientizare a modificării
parametrului fiziologic de interes atât sub aspectul vitezei, cât şi al stabilităţii şi intensită-
ţii. Sigur că şi în cazul tehnicii biofeedback, modificând un parametru fiziologic (ex. reducând ritmul car-
diac), influenţăm şi parametrii altor procese fiziologice (ex. reducerea tensiunii arteriale)
dar tehnica se focalizează în principal pe parametrul care ne interesează, cu consecinţele
pozitive amintite mai sus.
Procedură:
Şedinţa 1. Introducere. Se urmăreşte: (a) justificarea faţă de subiect a utilizării teh-
nicii biofeedback raportată la problema pe care urmărim să o rezolvăm; (b) operaţionali-
zarea termenilor de relaxare şi tensiune; (c) prezentarea tehnicii biofeedback ca tehnică
de relaxare şi/sau de modificare a unor parametri specifici: istoric, evoluţie, procedură,
eficienţă; (d) prezentarea instalaţiei şi a aparaturii: este important ca subiectul să mani-
puleze aparatul pentru a se familiariza cu el; (e) alegerea funcţiei fiziologice specifice
care va face obiectul controlului prin tehnica biofeedback. Dacă scopul este inducerea
unei stări de relaxare este indicat ca subiectul să fie determinat indirect să opteze pentru
modificarea pulsului (deoarece este o funcţie mai uşor controlabilă comparativ cu undele
alfa sau cu conductanţa electrică a pielii, corespunde cu miturile subiectului referitoare la
ceea ce înseamnă relaxare şi nu implică o stare de anxietate care s-ar genera în cazul în
care am încerca să modificăm funcţiile strâns legate de un organ vital -ex. modificarea rit-
mului cardiac). Optăm pentru o modificare a oricărui parametru fiziologic, în cazul în care
condiţiile şi boala pacientului o cer.
Şedinţa 2. Se începe exerciţiul propriu-zis într-o ambianţă liniştită, cu lumină difuză
şi după ce pacientul îşi alege o poziţie confortabilă încercând să se relaxeze. Uneori este
indusă o relaxare prealabilă de către terapeut, treptat pacientul învăţând cu ajutorul teh-
nicii biofeedback să şi-o inducă singur. Pe măsură ce apar modificările dorite (ex. reduce-
rea intensităţii sunetului în cască pe măsura reducerii frecvenţei pulsului), terapeutul ad-
ministrează întăriri pacientului (ex. “Da”, “Bine”, “Excelent”, “Continuă” sau semne non-
verbale de încurajare), efectele biofeedback-ului fiind condiţionate în fapt de binecunos-
cuta lege a efectului - un comportament urmat de o consecinţă pozitivă tinde să-şi creas-
că frecvenţa. Treptat întăririle sunt administrate de pacient (autoîntăriri), pentru ca apoi
să funcţioneze ca întărire tocmai apariţia în diverse grade a efectului dorit (ex. reducerea
intensităţii sunetului). Când subiectul reuşeşte să-şi controleze voluntar funcţia internă în
aceste condiţii, se trece în şedinţele următoare la încercarea de a controla această funcţie
21
în condiţii mai ecologice, trecându-se prin următoarele gradaţii:
aceleaşi condiţii ca mai sus, dar cu ochii deschişi;
aceleaşi condiţii ca mai sus dar fără aparat;
într-o cameră bine luminată, cu aparat;
într-o cameră bine luminată, fără aparat;
într-o cameră bine luminată, în prezenţa a 2-3 persoane, cu aparat;
într-o cameră bine luminată, în prezenţa mai multor persoane, fără aparat.
În condiţiile în care exerciţiile se desfăşoară fără aparat, înregistrarea modificării se
realizează ulterior efectuării exerciţiului. Ori de câte ori o fază nu funcţionează, ne întoar-
cem la faza anterioară pe care o stabilizăm şi încercăm apoi să abordăm din nou, în mod
gradat, faza la care au existat probleme. Între şedinţele terapeutice, este indicat ca paci-
entul să exerseze singur acasă cel puţin de două ori pe zi în faza de învăţare. Ulterior,
după ce subiectul a învăţat tehnica, frecvenţa exerciţiilor se poate reduce, cu condiţia ca
tehnica să fie efectiv practicată pentru modificări fiziologice specifice sau generale (vezi
starea de relaxare).
Mecanismul biofeedback-ului
Prin tehnica biofeedback, subiectul învaţă să operaţionalizeze conceptul de relaxa-
re şi/sau de modificare a unui parametru specific (ex. apariţia ritmului alfa). Ulterior, ca
urmare a exerciţiilor repetate, se întăreşte conexiunea între eticheta lingvistică de relaxa-
re şi/sau modificare specifică şi starea efectivă pe care acestea o definesc, subiectul reuşind
astfel să-şi controleze lingvistic şi voluntar relaxarea musculară şi/sau modificarea specifi-
că.
Tehnica biofeedback este favorizată de următoarele premise:
De cele mai multe ori o funcţie internă a organismului nu este liniară, ea variind
continuu între anumite limite; în momentul în care terapeutul observă o variaţie a funcţiei în
sensul urmărit, va administra întăririle care conform legii efectului vor duce la creşterea
frecvenţei modificării dorite.
Poziţia aleasă, închiderea ochilor şi condiţiile de mediu induc în mod natural, prin mecanisme
fiziologice specifice, o stare de relaxare musculară. Exemplu: lipsa stimulării propriocepti-
ve intense (prin poziţia aleasă) şi a stimulărilor din mediu (prin închiderea ochilor şi orga-
nizarea mediului) reduc activitatea formaţiunii reticulate şi gradul de stimulare pe care
aceasta îl exercită asupra scoarţei cerebrale. În consecinţă, tonusul muscular se reduce şi
muşchii se relaxează.
În cazul în care după mai multe încercări, modificarea dorită nu apare sau nu se
menţine nici măcar un timp scurt, terapeutul poate schimba uşor (în sensul dorit şi aştep-
tat de subiect) şi intenţionat valoarea parametrului conştientizabil (ex. sunet) prin care
funcţia internă se exprimă. Aceasta duce la scăderea anxietăţii de performanţă a subiec-
tului, care se presupune că interfera cu apariţia modificării dorite. Mai mult, pentru a sti-
mula apariţia modificării dorite, terapeutul poate da pacientului sugestii asemănătoare
celor din cadrul trainingului autogen; nu este însă indicat a se abuza de aceste formule,
deoarece astfel se elimină unul dintre aspectele fundamentale ale biofeedback-ului, şi
anume acela care conferă individului sentimentul de independenţă şi autocontrol, cu efecte
benefice asupra eficientei terapiei.
Tehnica biofeedback este indicată în special atunci când dorim să modificăm pre-
ponderent un proces fiziologic-ţintă. De asemenea, este indicată în cazul subiecţilor cu o
pregătire tehnică, în ştiinţele exacte.
Concluzie. Tehnicile de relaxare propuse se constituie în metode eficace de intervenţie nu
doar pentru remiterea simptomelor generate de o situaţie anxiogenă şi/sau stresantă, ci
şi pentru prevenirea acestora şi îmbunătăţirea performanţelor subiecţilor în situaţii în care
starea de relaxare este un factor ce poate creşte eficienţa (ex. performanţe sportive - tir
cu arcul, etc).
Cercetările actuale se focalizează în special pe circumscrierea profilului psihologic
al subiecţilor care pot obţine beneficii printr-o tehnică sau alta, precum şi asupra modului

22
în care tehnicile pot fi combinate în scopul creşterii eficienţei lor (în special trainingul au-
togen cu biofeedback-ul, relaxarea progresivă cu biofeedback-ul, hipnoza cu fiecare din-
tre ele).

D. Tehnici de control al comportamentului respondent. Aceste tehnici au fost elaborate de terapia com-
portamentală în scopul modificării efectelor biologice (activarea SNV) ale stimulilor ţintă.
Altfel spus, se modifică legătura între stimulul condiţionat şi reacţia necondiţionată.
(1) Tehnica flooding (tehnica epuizării sau a inhibiţiei de protecţie)
Ruperea legăturii între stimulul condiţionat (ex. stimulul fobic) şi reacţia necondiţio-
nată (reacţia anxioasă exprimată prin dominanţa simpaticului) se face pe baza inhibiţiei
de stingere. Subiectul este expus stimulului fobic, fiind lăsat să experienţieze timp înde-
lungat starea de anxietate până la apariţia inhibiţiei de stingere. Inhibiţia de stingere se
referă la faptul că dacă stimulul condiţionat nu este însoţit de stimulul necondiţionat trep-
tat acesta nu mai deterimină răspunsul condiţionat. Altfel spus, dacă stimulul fobic nu
este însoţit de un stimul necondiţionat care determină o reacţie de anxietate acesta trep-
tat nu mai determină anxietate condiţionată (intensitate anxietăţii se reduce treptat în
cursul expunerii).
Există câteva variante ale acestei tehnici:
(1) stimulul anxiogen poate fi prezentat in vivo (real)-integral sau gradat
(2) stimulul anxiogen poate fi prezentat în imaginar -integral sau gradat.
Indicaţii: fobii de intensitate subclinică; timpul de expunere cât mai mare.
Contraindicaţii: cardiaci; nu se fac expuneri de scurtă durată.

(2) Tehnica desensibilizării progresive

Ruperea legăturii între stimulul condiţionat (ex. stimul fobic) şi reacţia necondiţio-
nată (ex. anxietatea) se face în baza inhibiţiei reciproce. Stimulului condiţionat i se ataşe-
ază un nou răspuns (ex. relaxare) incompatibil cu reacţia anterioară (ex. anxietatea). Pro-
cedura presupune următoarele etape:
(1). se identifică stimulul anxiogen (ex. înălţimea în cazul fobiei de înălţime);
(2). stimulul anxiogen este gradat (ex. gradaţia 1 etajul 1, gradaţia 2 etajul 2, etc.)
astfel încât evaluarea pe o scală de la 0(stimul neanxiogen) la 100 (stimul extrem de an-
xiogen) a fiecărei gradaţii să nu depăşească cu mai mult de 5 puncte gradaţia imediat in-
ferioară; Se fac aproximativ 15-20 de gradaţii începând de la gradaţia 0 până la 100 sau
peste 100;
(3). subiectul este învăţat o tehnică de relaxare;
(4). subiectului i se prezintă, pe fondul stării de relaxare,în mod gradat, stimulul an-
xiogen in vivo sau în imaginar. Se începe cu prima gradaţie (ex. etajul 1). Subiectul este
expus timp de 10 secunde la acest stimul . Dacă reacţia anxioasă nu apare (evaluarea
gradaţiei pe care o face subiectul în această condiţie pe scala de la 0 la 100 este 0 sau
mai mică decât 5) se trece la gradaţia 2. Dacă apare reacţia anxioasă, atunci se efectuea-
ză următorul algoritm:
se repetă prezentarea gradaţiei 1 pe fondul de relaxare. Dacă nu apare reacţia an-
xioasă, atunci se trece la gradaţia 2. Dacă apare reacţia anxioasă, atunci se trece la (b);
se prezintă pe fondul de relaxare gradaţia 1 timp de 20 secunde. Dacă nu apare re-
acţia anxioasă, atunci se trece la gradaţia 2. Dacă apare reacţia anxioasă, atunci se trece
la (c);
gradaţia 1 se descompune în alte componente mai puţin anxiogene (ex. gradaţia
1a parter, gradaţia 1b urc treptele către etajul 1 etc.);
se prezintă gradaţia 1a şi algoritmul se reia.
Indicaţii: fobii clinice extrem de intense.
Dacă desensibilizarea se realizează în imaginar, treptat, spre sfârşitul terapiei, ea
trebuie transpusă in vivo. Există o diferenţă cam de 5 situaţii din cele ierarhizate între ex-
punerea în vivo şi expunerea în imaginar, expunerea în imaginar devansând aşadar expu-

23
nerea în vivo cu 5 situaţii.

(3) Tehnica expunerii gradate

Ruperea legăturii între stimulul condiţionat şi reacţia necondiţionată se realizează
prin inhibiţie de stingere. Mai precis, stimulul anxiogen este prezentat gradat la o intensi-
tate extrem de slabă, el neputând declanşa răspunsul necondiţionat. Repetând această
procedură, stimulul fobic îşi pierde valoarea de stimul condiţionat. O variantă a acestei
tehnici este tehnica modelării, în care subiectul este expus la stimulul fobic gradat şi in-
direct, observând involuntar comportamentul terapeutului (de abordare gradată) faţă de
stimulul fobic. Pacientul urmează şi imită comportamentul gradat al terapeutului faţă de
stimulul fobic.
Indicaţii: terapia copilului.

E. Tehnici de control al respiraţiei

Tehnica expunerii interoceptive
Se cere pacientului să respire adânc şi cu frecvenţă mare pe gură timp de 1-2 mi-
nute. Acest exerciţiu va duce la apariţia hiperventilaţiei şi în consecinţă la declanşarea
unor simptome asemănătoare celor declanşate în crizele anxioase (ex. leşin, ameţeală,
ritm cardiac crescut etc.).
Indicaţii: Tehnica este utilă în modificările cognitive din atacul de panică, când paci-
entul trebuie convins că, crizele sale sunt declanşate prin mecanismul hiperventilaţiei şi
nu se datorează unei boli grave, incurabile şi incontrolabile.
Tehnica de control al respiraţiei.
Pacientul este învăţat să respire uşor şi lent pe nas (3-4 secunde inspiraţia, 4 se-
cunde expiraţia).
Indicaţii: Tehnica este utilă când dorim să învăţăm pacientul să prevină şi să con-
troleze hiperventilaţia.

3.4. Tehnici ericksoniene; individuale şi de grup.

Tehnicile ericksoniene urmăresc accelerarea răspunsurilor adaptative şi reducerea
rezistenţei şi a răspunsurilor dezadaptative.

Tehnici de accelerare a răspunsurilor adaptative

Tehnica amorsajului. Pentru a facilita un comportament sau o interpretare terapeutul amorsea-
ză anterior reprezentarea mentală a comportamentului sau a informaţiilor utilizate în in-
terpretare. Exemplu: înainte de a efectua o tehnică de relaxare pacientul este întrebat de
momentel plăcute de relaxare pe care le-a experienţiat anzterior.
Tehnica imersiei în scenariu. Pentru a faciliat un anumit comportament, pacientului nu i
se cere doar să facă un anumit comportament dar i se dă şi o justificare plauzibilă pentru
acel comportament.
Tehnica justificării efortului. Pacientul este implicat în sarcini extrem de dificile, mai
dificile decât ar fi nevoie în mod real. Cercetările arată că cu cât efortul angajat în sarcină
este mai mare cu atât subiecţii se simt mai ataşaţi şi mai implicaţi în sarcină.

Tehnici de minimizare a rezistenţei

Tehnica paradoxului. Porneşte de la ideea că dacă se încercă blocarea unui comporta-
ment pozitiv atunci acesta îşi creşte frecvenţa. Daca subiectului care suferă de o depresie
uşoară i se cere să experienţieze o depresie severă atunci este posibil ca acesta să nu
mai experienţieze simptomatologie depresivă.
Tehnici de stimulare a controlului. Pacientul este învăţat cum să-şi exagereze simptoma-
tologia. Observând că aceasta este sub controlul său înseamnă că o poate controla şi în
sensul reducerii. Desigur aici intervin şi mecanismele descrise în cazul tehniclor parado-
xale.

24
 Tehnica reinterpretării. Orice manifestare în cadrul psihoterapeutic este interpreta-
tă ca fiind favorizantă pentru psihoterapie. Exemplu: dacă pacinetul cască în cursul psiho-
terapiei i se spune că este pregătit pentru relaxare sau că este relaxat, nu că este plictisit.

3.5. Hipnoza şi terapia sugestivă

Puţine teme atrag în psihologie în măsura în care o face hipnoza. Cauzele acestui
interes sunt multiple. Hipnoza fascinează prin neobişnuitul său şi nu ştim dacă ceea ce
atrage este interesul de a-i descifra taina sau dorinţa de a te lăsa furat de ea. (Gheorghiu,
1977). Ştim însă cu certitudine că cercetările experimentale moderne sunt expresia a
două paradigme aflate fundamental în opoziţie: (1) paradigma clasică sau a transei având
ca reprezentanţi de marcă pe Hilgard, Erickson, Spiegel şi Edmonston; (2) paradigma cog-
nitiv-comportamentală de inspiraţie socială, având ca reprezentanţi pe Barber, Spanos,
Wagstaff, Lynn, Kirsch şi Gorassini.
Ne aflăm, parafrazându-l pe Kuhn (1976) într-o fază de cercetare ştiinţifică a hipno-
zei, extraordinară dar şi paradoxală.
Cercetarea este extraordinară deoarece este expresia luptei între cele două para-
digme mai sus menţionate. Cercetarea este paradoxală deoarece lupta între paradigme dure-
ază de aproximativ 30 de ani fără a se întrevedea clar un câştigător. Or, Kuhn (1976) ara-
tă că ar fi trebuit să se întâmple unul din următoarele două lucruri: (1) schimbarea de pa-
radigmă prin înlocuirea paradigmei vechi (clasică) cu noua paradigmă (cognitiv-compor-
tamentală); (2) asimilarea paradigmei noi în paradigma clasică.
Nu s-a întâmplat nimic, şi această stagnare la nivel paradigmatic are consecinţe
negative asupra elaborărilor teoretice şi aplicative în domeniu; în cărţile noi (anii ‘90) des-
pre hipnoză găsim tratate şi prezentate aproximativ aceleaşi tehnici şi proceduri ca acum
20-30 de ani, progresul fiind deci infim.
Hipnoza nu este considerată astăzi un domeniu major de interes în cercetarea ştiin-
ţifică mondială. În SUA şi Marea Britanie ea nu este văzută ca o întreprindere serioasă.
Cauzele sunt naivitatea, ambiguitatea şi uneori comicul conceptelor utilizate în paradig-
ma clasică, fără valenţe euristice pe de o parte şi dogmatismul teoretico-metodologic be-
haviorist care limitează încă abordarea cognitiv-comportamentală pe de altă parte. Se
face simţită astfel necesitatea unei perspective noi asupra hipnozei care să depăşească
impasul în care s-a ajuns şi care să revitalizeze activitatea de cercetare fundamentală şi
aplicativă în domeniu integrând însă asumpţiile valide ale paradigmelor anterioare. Din
punct de vedere istoric, paradigma clasică a fost prima care s-a impus în studiul modern
şi experimental al hipnozei (de aici şi denumirea de clasică).

Paradigma clasică în studiul hipnozei

Paradigma clasică a generat atât teorii şi orientări ştiinţifice asupra hipnozei, fun-
damentate experimental, (ex. teoria neodisociaţionistă - Hilgard) cât şi teorii şi orientări
naive situate în apropierea simţului comun, fără o bază experimentală riguroasă (ex. ori-
entarea New Age cu implicaţii asupra hipnozei). Cu toată această diversitate se poate evi-
denţia un nucleu comun de asumpţii teoretico-metodologice proprii acestei paradigme:
prin procedura de inducţie hipnotică se induce o stare de transă hipnotică numită
şi hipnoză neutrală (Edmonston, 1981) sau transă A (Barber, 1969). Înţelegem prin transa
A o stare de conştiinţă caracterizată prin faptul că subiectul “rupe” legătura cu mediul în-
conjurător, comportamentul este experienţiat ca involuntar, atenţia se concentrează pe
un stimul intern sau extern iar la nivel fiziologic apare o stare de relaxare;
transa hipnotică are diferite nivele de adâncime care pot fi evaluate cu diverse
scale de hipnotizabilitate (ex. scala Barber, Scalele Stanford: A, B, C sau de grup, etc.);
pe fondul transei A se fac sugestii hipnotice specifice generându-se fenomenele
hipnotice ţintă (ex. catalepsia braţului). Transa A este considerată o condiţie absolut nece-

25
sară pentru producerea fenomenelor hipnotice ţintă. Ea poate fi interpretată ca un fenomen
hipnotic “difuz” care urmează şi este indus de procedura de inducţie hipnotică, şi care
precede, condiţionează şi explică apariţia fenomenelor hipnotice ţintă;
realizarea fenomenelor hipnotice depinde de nivelul de adâncime a transei; unele nece-
sită ca o condiţie prealabilă pentru apariţia lor doar un nivel superficial de adâncime a
transei (ex. catalepsia braţului), altele presupun un nivel profund de adâncime a transei (ex. amnezia
posthipnotică);
hipnotizabilitatea este o trăsătură relativ stabilă de personalitate, fiind greu şi pu-
ţin modificabilă prin tehnici şi exerciţii specifice (ex. biofeedback, deprivare senzorială
etc.).
Figura 2 prezentată în continuare ilustrează această perspectivă.
Teoria dominantă din cadrul acestei paradigme este teoria neodisociaţionistă (teo-
ria observatorului ascuns - Hilgard, 1965, 1973). Ea îşi are rădăcinile în cercetările lui Ja-
net (1925) asupra fenomenelor de disociere. În această teorie se afirmă că prin procedura
de inducţie hipnotică se induce o stare de transă caracterizată printr-o disociere a conşti-
inţei. Adică unele sisteme de prelucrare a informaţiei se separă de procesorul central -
conştiinţa - funcţionând automat şi independent. Această capacitate de disociere este
stabilă pentru fiecare subiect în parte, neputând fi modificată prin diverse proceduri (ex.
biofeedback, relaxare, etc.) decât într-o măsură extrem de mică. Disocierea conştiinţei in-
dusă prin proceduri de inducţie hipnotică este condiţia absolut necesară pentru produce-
rea fenomenelor hipnotice.

Procedura de Sugestii
inducţie hipnotică specifice

Stare de Transa Fenomene

veghe hipnotică hipnotice

(nivel de adâncime) Ex.: catalepsie,

Procedura de Anularea amnezie
anulare a inducţie uşoară sugestiilor posthipnotică,
hipnotice specifice hipermnezie
medie hipnotică,
anestezie şi
profundă analgezie,
etc.
etc.
Figura 2. Abordarea clasică a hipnozei (după Fellows, 1986).

Această perspectivă asupra hipnozei a fost criticată serios de programul cognitiv-

comportamental iniţiat de Barber (1969, 1979). Ca urmare a acestui fapt, impactul ei asu-
pra cercetării fundamentale şi asupra hipnozei experimentale a fost drastic redus. Cu toa-
te acestea, ea domină în practica clinică şi juridică, deoarece prin tehnicile şi procedurile
riguroase şi sofisticate pe care le presupune, hipnoza se constituie într-un “pretext” şi “ri-
tual” cu funcţie terapeutică. Altfel spus, nu tehnica în sine este eficientă, ci semnificaţia şi
funcţia care i se atribuie de către pacient tehnicii este fundamentală. Utile în anumite si-
tuaţii, astfel de tehnici sunt totuşi departe de a genera aplicaţii şi intervenţii de anvergu-
ră. Impactul lor pragmatic ar putea fi comparat cu eficienţa clinică a ritualurilor religioase.
Or, deşi nu trebuie ridiculizate, ele trebuie depăşite, altfel riscăm să ne situăm la nivelul
unor intervenţii practice situate cu o palmă deasupra simţului comun, rupte de aplicaţiile
de vârf din ştiinţă. Schimbarea care trebuie realizată ar fi similară trecerii de la vindeca-
rea prin ierburi tămăduitoare la farmacologia modernă sau de la altoiri la ingineria geneti-
că. O astfel de intreprindere şi încercare de schimbare este programul cognitiv-comporta-
mental iniţiat de Barber (1969, 1979).

Paradigma cognitiv-comportamentală în studiul hipnozei

Programul de cercetare asupra hipnozei iniţiat de Barber (1969) s-a derulat pe par-
cursul a două etape: 1) etapa de negare şi invalidare a rezultatelor teoretico-experimen-

26
tale obţinute până la el, caracterizată printr-o poziţie behavioristă radicală; 2) etapa de
construcţie a unei noi paradigme de orientare cognitiv-comportamentală, îmbogăţită ulte-
rior prin cercetările lui Spanos (1971) şi Wagstaff (1981) cu elemente de psihologie socia-
lă.
În etapa de negare, Barber aduce următoarele argumente pentru a discredita rezul-
tatele teoretico-experimentale obţinute în studiul hipnozei până la el:
explicaţia tautologică a fenomenelor hipnotice în paradigma clasică şi, în consecin-
ţă, lipsa suportului logic pentru astfel de explicaţie. Se afirmă, arată Barber, că hipnoza
este o stare de transă iar fenomenele hipnotice apar ca urmare a faptului că subiectul se
află în stare de transă. În acelaşi timp însă, continuă autorul, starea de transă este eva-
luată şi identificată prin producerea fenomenelor hipnotice. Avem deci o explicaţie tauto-
logică, circulară, în care starea de transă este definită prin fenomenele hipnotice, iar
acestea la rândul lor prin starea de transă;
existenţa unor variabile mascate în studiile anterioare. Spre exemplu, procedura
de inducţie hipnotică are o structură ce cuprinde următorii factori: (1) situaţia este defini-
tă de subiect ca hipnoză; (2) sugestiile vizează inducerea greutătii, închiderea ochilor,
somnul; (3) subiectului i se spune ca îi va fi uşor să răspundă la sugestii; (4) subiectul
este motivat să realizeze sugestiile. Cercetările lui Barber (1969) arată că factorii 3 şi 4,
reuniţi sub numele de “sarcina de supramotivare”, sunt tot atât de eficienţi în producerea
fenomenelor hipnotice ca şi procedura de inducţie considerată în structura ei (fact.1,2,3 şi
4.). Acest lucru înseamnă că nu procedura de inducţie este răspunzătoare de producerea
fenomenelor hipnotice, ci doar factorii 3 şi 4 din cadrul procedurii;
studiile anterioare utilizau design-uri experimentale în care acelaşi lot de subiecţi
era examinat în stare de veghe şi sub hipnoză pentru a se înregistra eventualele diferen-
ţe. Dar este posibil ca sub hipnoză subiecţii să se comporte diferit decât în starea de ve-
ghe deoarece cred că hipnotizatorul aşteaptă acest lucru de la ei. În consecinţă, sugerea-
ză Barber, studiile asupra hipnozei trebuie să se realizeze pe eşantioane independente de
subiecţi, nu pe eşantioane paralele în care acelaşi lot de subiecţi este testat în pretest şi
posttest;
multe rezultate obţinute anterior nu au putut fi reproduse utilizându-se o metodo-
logie experimentală riguroasă sau dacă s-au obţinut, amplitudinea lor (exprimată în mări-
mea efectului şi prag de semnificaţie) a fost mult mai redusă comparativ cu exagerările
anterioare;
fenomenele hipnotice pot fi produse utilizându-se sarcina de supramotivare cu aceeaşi efi-
cienţă ca şi în cazul utilizării procedurii de inducţie hipnotică.
Deşi unele critici sunt exagerate şi nefondate (Gauld, 1992), în ansamblu ele sunt
valide şi se menţin, pregătind drumul pentru o schimbare de paradigmă.
În etapa de construcţie, ca urmare a unei activităţi de cercetare sistematică şi pro-
lifică, Barber (1969, 1979) (Barber este considerat după Spanos cel mai prolific autor în
domeniul hipnozei) iniţiază o nouă paradigmă, paradigma cognitiv-comportamentală,
având următorul nucleu tare:
hipnoza este o stare de transă, dar transa nu are valoare explicativă ca în paradig-
ma clasică, ci este o variabilă dependentă alături de celelalte fenomene hipnotice, care
trebuie ea însăşi explicată;
avem două tipuri de transă, şi anume transa A şi transa B. Transa A este rezultatul
procedurii de inducţie hipnotică şi se caracterizează prin faptul că subiectul “rupe” legătu-
ra cu mediul înconjurător, comportamentul este experienţiat ca involuntar, atenţia se
concentrează pe un stimul intern sau extern, iar la nivel fiziologic apare o stare de relaxa-
re. Pe fondul transei A se fac sugestiile specifice, generându-se fenomene hipnotice ţintă
(ex. catalepsia braţului) şi transa B. Transa B este rezultatul unor sugestii specifice care
vizează declanşarea unor fenomene hipnotice ţintă pe fondul transei A sau după sarcina
de supramotivare. Acest tip de transă se caracterizează prin faptul că subiectul este “ab-
sorbit în imaginar”, efectuând involuntar sugestia hipnotizatorului, rupând legătura cu

27
mediul înconjurător; altfel spus, transa B este o stare de conştiinţă ce însoţeşte fenome-
nele hipnotice ţintă, generate prin sugestii specifice, pe fondul transei A sau după sarcina
de supramotivare;
variabilele independente care condiţionează apariţia fenomenelor hipnotice sunt: (1) su-
gestiile hipnotizatorului; (2) atitudinile, expectanţele şi motivaţiile subiectului; (3) abilită-
ţile imagistice ale subiectului;
hipnotizabilitatea nu este o trăsătură stabilă de personalitate, ci este modificabilă
relativ uşor. Gorassini şi Spanos (1986) elaborează programul Carleton care vizează modi-
ficarea hipnotizabilităţii. Pe scurt, programul are următoarele componente: (1) restructu-
rări cognitive cu scopul de a elimina concepţiile greşite despre hipnoză şi de a crea atitu-
dine şi motivaţie pozitive ale subiecţilor faţă de hipnoză; (2) dezvoltarea abilităţilor ima-
gistice ale subiecţilor şi încurajarea utilizării lor în cursul hipnozei; (3) oferirea de informa-
ţii cu privire la modul în care trebuie interpretate sugestiile. Se insistă asupra faptului că
subiectul trebuie să interpreteze şi să iniţieze activ fenomenele sugerate, cel puţin în faza
iniţială, în acelaşi timp lăsându-se “absorbit în imaginar” pentru a genera în plan subiec-
tiv senzaţia că fenomenele sugerate se produc involuntar, automat, ca de la sine;
procedura de inducţie hipnotică şi transa A sporesc sugestibilitatea subiecţilor eva-
luată cu scala Barber cu aproximativ 2,5 puncte (din 8 posibile) în comparaţie cu sugesti-
bilitatea evaluată în starea de veghe. Acelaşi efect îl are însă şi sarcina de supramotivare,
ceea ce îl face pe Barber să afirme că tot ce se face cu hipnoza se poate face şi fără ea,
utilizând doar sarcina de supramotivare. În acest context prin hipnoză se înţelege utiliza-
rea procedurii de inducţie hipnotică.
Figura 3, prezentată în continuare, ilustrează această perspectivă.
Deşi iniţial revoluţionar şi progresist, programul iniţiat de Barber s-a blocat la un
moment dat, neputând depăşi dogmatismul teoretico-metodologic al behaviorismului cla-
sic din care s-a inspirat, ignorând totodată dezvoltările teoretice recente din psihologia
cognitivă. Mai mult, el nu a penetrat niciodată serios practica clinică şi juridică. Aceasta
deoarece, în numele unui pozitivism logic extrem, ridicat de behaviorişti la rangul de
lege, s-a abordat preferenţial relaţia stimul-răspuns sau variabile antecedente - variabile
dependente în studiul hipnozei, ignorându-se (în prima fază a programului) sau minimali-
zându-se şi neabordându-se sistematic (în a doua fază) prelucrările informaţionale inter-
mediare. În plus, acest program cognitiv-comportamental în studiul hipnozei s-a rupt de
cercetarea avansată din psihologia cognitivă, lipsindu-se astfel de o sursă serioasă de cu-
noştinţe riguroase care i-ar fi dat un ascendent în lupta cu paradigma clasică. Astfel, teh-
nicile elaborate nu au generat aplicaţii practice de anvergură, ele dominând însă hipnoza
experimentală şi cercetarea fundamentală datorită rigorii şi caracterului lor obiectiv susţi-
nute de cercetări experimentale serioase.

Sugestii Fenomene
verbale hipnotice
ţ intă

Atitudinea, Ex.: catalepsie,

expectanţ a şi Absorbţ ie/Implicare amnezie hipnotică,
motivaţ ia în imaginar etc. etc.
subiectului TRANSA B

Absorbţ ia
Abilităţ ile (în lectură,
imagistice audiat muzică,
ale subiectului etc.)

Figura 3. Abordarea cognitiv-socială asupra hipnozei

(după Fellows, 1986).

Recapitulând, deşi paradigma cognitiv-comportamentală în studiul hipnozei a reuşit

în foarte scurt timp să penetreze acest domeniu, ea nu a putut să se impună definitiv în
28
competiţia cu paradigma clasică, în acest moment ele coexistând paşnic. Această coexis-
tenţă paşnică paradoxală a două paradigme aflate fundamental în opoziţie este posibilă
deoarece ele şi-au epuizat potenţialul creativ şi valenţele euristice, nemaireprezentând
una pentru cealaltă un pericol. În ştiinţă, însă, o asemenea coexistenţă a două paradigme
opuse cu aceeaşi influenţă asupra unui domeniu ţintă, este periculoasă deoarece nu se
stimulează competiţia şi progresul, acest lucru având un impact negativ asupra elaborări-
lor teoretico-metodologice în domeniu.
Cu toate acestea, cele două paradigme au avut o contribuţie covârşitoare în abor-
darea şi cercetarea ştiinţifică a hipnozei prin reprezentanţii lor marcanţi, oameni de mare
capacitate intelectuală şi ştiinţifică: Barber, Hilgard, Orne, Sarbin, Spanos, Wagstaff, etc.,
într-o perioadă când în hipnoză se manifestau şi încercau să-şi facă loc cu pregnanţă in-
fluenţe pseudoştiinţifice ca mesmerismul, magnetismul animal, orientarea New Age reprezentată
prin neoericksonieni şi programare neurolingvistică (NLP), caracterizate prin comicul con-
ceptelor, naivitate, simţ comun sau, şi mai grav, uneori prin fraudă (Heap, 1988, 1991).
Paradigma clasică şi paradigma cognitiv-comportamentală vor rămâne în istoria hipnozei
ca puncte de referinţă, iar abordările noi nu pot face abstracţie de ele şi de rezultatele lor
teoretico-experimentale valide, care trebuie integrate, reevaluate şi dezvoltate.
Laboratorul de cercetare creat la Cluj-Napoca în cadrul “Seminarului de Studii Avansate asupra Hipno-
zei şi Sugestiei” încearcă să depăşească această stagnare paradigmatică în cercetarea
hipnozei printr-o infuzie de cunoştinţe fundamentale din psihologia cognitivă care vor
face posibilă trecerea peste impasul în care se găseşte paradigma cognitiv-comportamen-
tală integrând şi dezvoltând totodată asumpţiile sale valide. Altfel spus, încercăm să revi-
gorăm paradigma cognitiv-comportamentală în studiul hipnozei prin ancorarea ei la cerce-
tarea fundamentală recentă din psihologia cognitivă.

ANGAJAMENTUL COGNITIVIST ÎN STUDIUL HIPNOZEI. PROGRAMUL DE CERCETA-

RE AL “SEMINARULUI DE STUDII AVANSATE ASUPRA HIPNOZEI ŞI SUGESTIEI”

Cercetările realizate până acum asupra hipnozei şi asupra temelor din psihologia
cognitivă care pot avea un impact considerabil asupra acesteia (David, 1996a, 1996b; Mi-
clea, 1994, 1996), coroborate cu rezultatele cercetărilor fundamentale din literatura de
specialitate (Barber, 1969, 1979; Naish, 1986; Rhue, Lynn şi Kirsch, 1993; Udolf, 1987)
susţin următoarea perspectivă asupra hipnozei:
hipnoza este un termen care descrie următoarea situaţie din realitate: un subiect
numit hipnotizator îi sugerează altui subiect numit subiect hipnotizat modificări la nivel,
subiectiv, cognitiv, comportamental şi biologic/fiziologic. Sugestiile se pot face: (1) în sta-
re de veghe, fără a se obţine un rezultat evident (doar 1/6 dintre subiecţi obţin un scor
mare la scalele de sugestibilitate în aceste condiţii); (2) pe fondul transei A, după procede-
ele de inducţie hipnotică, generându-se transa B şi fenomenele hipnotice ţintă; sau (3)
după sarcina de supramotivare, generându-se transa B şi fenomenele hipnotice ţintă. Al-
tfel spus, hipnoza este o tehnică prin care se induc modificări subiective, cognitive, com-
portamentale şi fiziologice ţintă numite fenomene hipnotice (vezi detalierea lor în cele ce
urmează); prin sugestii posthipnotice şi tehnici specifice unele modificări cognitive, com-
portamentale şi fiziologice din cursul hipnozei se menţin şi după anularea stării de transă
(ex. restructurările cognitiv-comportamentale). Aceasta are implicaţii pozitive pentru psi-
hoterapie. Mai mult, prin sugestii posthipnotice se pot induce în starea de veghe modifi-
cări subiective, cognitive, comportamentale şi fiziologice adaptative, chiar dacă acestea
nu au fost produse în stare de transă (ex. emoţii, pattern-uri comportamentale, etc.);
modificările la nivel subiectiv se referă la trăirile subiectului aflat în starea de tran-
să, operaţionalizate prin descrierile pe care subiectul le angajează stării sale subiective
(ex. mă simt calm, relaxat, etc.). Nivelul subiectiv este o variabilă dependentă a interacţi-
unii celorlalte trei nivele: cognitiv, comportamental şi biologic;
modificările la nivel cognitiv sunt reprezentate de modificări ale senzaţiilor şi per-

29
cepţiilor (halucinaţii hipnotice, iluzii, anestezie şi analgezie, etc.), ale memoriei (hiper-
mnezie, amnezie hipnotică, etc.), ale gândirii (logica transei, modificări ale cunoştinţelor,
etc.), ale limbajului şi imaginaţiei (vis hipnotic, etc.). Cercetările experimentale care ur-
mează a aborda aceste modificări trebuie să aibă ca premise cercetări riguroase din psiho-
logia cognitivă asupra prelucrării primare de informaţie (Marr, 1982), memoriei (Badde-
ley, 1986; Schacter, 1987; Jacoby, 1991), imaginaţiei (Kosslyn, 1990), teoriei detectării
semnalului (Naish, 1986), cercetări din psihologia cognitivă realizate sau care urmează a
fi realizate;
modificările la nivel comportamental se caracterizează prin faptul că prin hipnoză
putem produce orice comportament al subiectului din starea de veghe. În acest caz însă,
comportamentul este experienţiat de acesta ca fiind automat, involuntar, declanşat de
sugestiile hipnotizatorului şi nu generat voluntar. Abordarea experimentală a modificărilor
comportamentale din hipnoză trebuie să ia în considerare cercetările cognitive asupra
atenţiei, controlului şi prelucrărilor automate de informaţie (vezi Broadbendt, 1958; Nor-
man, 1968; Treisman, 1988; Jacoby, 1991);
modificările la nivel fiziologic sunt induse prin starea de relaxare sau arousal (acti-
vare) fiziologic (în cazul inducerii hipnotice a unor stări emoţionale sau în cazul hipnozei
activ/alerte). Cercetările arată că nu există pattern-uri şi modificări neurofiziologice specifi-
ce hipnozei;
pentru explicarea fenomenelor hipnotice (modificări la nivel subiectiv, cognitiv,
comportamental şi fiziologic) optăm în favoarea microteoriilor. Abordările anterioare (vezi
Hilgard şi Barber) propuneau pentru explicarea fenomenelor hipnotice o perspectivă “holistă
şi globalistă”. Spre exemplu, atât Hilgard cât şi Barber încearcă să explice printr-o singură
teorie globalistă şi unificatoare (vezi figurile 2 şi 3) întreaga diversitate a fenomenelor hip-
notice. Dar abordarea holistă este astăzi văzută în ştiinţă ca nerealistă, ţinând mai mult
de dorinţă decât de activitatea ştiinţifică şi performanţă. Este nevoie de teorii distincte
pentru a explica fenomenele hipnotice de la nivele diferite (ex. nivelul cognitiv, comportamental, fizio-
logic) sau chiar din cadrul aceluiaşi nivel (ex. amnezia şi hipermnezia hipnotică din cadrul
nivelului modificărilor hipnotice cognitive). Peste tot în ştiinţă lucrurile stau la fel. În inteli-
genţa artificială, spre exemplu, s-a renunţat la mitul construirii unui sistem artificial inteli-
gent în general, cercetarea focalizându-se pe construirea unor sisteme artificiale inteli-
gente într-un domeniu bine circumscris. Studiul hipnozei perseverează încă pe o linie gre-
şită, căutându-se “mecanismele hipnozei”, răspunzându-se la întrebări globaliste de ge-
nul “ce este hipnoza?” sau “care sunt mecanismele hipnozei?”, etc. Prin aceasta, studiul
hipnozei se îndepărtează de demersul ştiinţific. În consecinţă, această abordare trebuie
abandonată în favoarea elaborării microteoriilor ce încearcă să clarifice mecanismele im-
plicate într-un fenomen hipnotic ţintă şi nu mecanismele implicate în hipnoză. Sigur, ide-
ea unei teorii unificatoare nu trebuie abandonată ci trebuie lăsată viitorului. Ne putem
pune problema ei atunci când vom avea microteorii riguroase ce se cer articulate pentru a oferi o
perspectivă de ansamblu, unitară. Însă, în studiul hipnozei nu s-a ajuns încă la acest ni-
vel. Putem totuşi angaja “teorii asupra hipnozei” în măsura în care găsim elemente comu-
ne tuturor fenomenelor hipnotice. După cum vom vedea în capitolul următor, un astfel de
element comun este involuntaritatea care caracterizează toate fenomenele hipnotice. Cu
această excepţie, teoriile asupra hipnozei trebuie focalizate, cum argumentam mai sus, pe fe-
nomene şi mecanisme specifice;
răspunsul hipnotic la stimulul sugestie apare în patru modalităţi: (1) automat, di-
rect şi într-un timp scurt (2) subiectul angajează conştient anumite modalităţi cognitive
(ex. imaginaţia) pentru a genera automat şi involuntar răspunsul sugerat în acelaşi timp
nerealizând faptul că el a angajat iniţial voluntar aceste modalităţi cognitive (3) subiectul
angajează conştient anumite modalităţi cognitive (ex. imaginaţia) pentru a genera auto-
mat şi involuntar răspunsul sugerat în acelaşi timp realizând faptul că el a angajat iniţial
voluntar aceste modalităţi cognitive (4) subiectul a generat voluntar răspunsul sugerat.
Răspunsuri hipnotice sunt considerate doar primele trei modalităţi ultima modalitate fiind

30
considerată complianţă sau simulare hipnotică. Pe măsura exersării şi repetării inducţiei
hipnotice răspunsurile hipnotice de tip (3) şi (2) tind să devină răspunsuri tip (1) datorită
automatizării. În cursul unei inducţii hipnotice răspunsurile tip (1), (2), (3) apar totdeauna
împreună deşi într-o proporţie variabilă în funcţie de antrenamentul subiectului;
valoarea pragmatică a hipnozei trebuie văzută cu realism şi ca derivând din modi-
ficările pe care ea le induce dincolo de dorinţele şi aşteptările nerealiste ale omului modal
vizavi de “miracolul hipnozei” sau de scepticismul nejustificat izvorât, de cele mai multe ori, din
ignoranţă şi necunoaştere, al omului de ştiinţă sau al practicianului.
Modificările la nivel subiectiv în hipnoză se constituie în experienţe de viaţă noi pen-
tru subiect, cu impact asupra stimei de sine şi evoluţiei speranţei de rezolvare a problemelor
pentru care hipnoza a fost angajată.
Modificările la nivel cognitiv ne permit să sperăm în utilizarea hipnozei ca:
(a) tehnică de restructurări cognitiv-comportamentale în psihologia clinică şi psiho-
terapie (ex. terapia anxietăţii, depresiei, etc.);
(b) tehnică de anestezie şi analgezie, induse prin mecanisme cognitive în interven-
ţiile medicale acolo unde anestezia prin substanţe chimice este ineficientă sau imposibil de
aplicat;
(c) tehnică de ameliorare a capacităţii mnezice cu implicaţii în psihoterapie şi prac-
tica juridică (memoria martorilor).
Modificările comportamentale sporesc încrederea pacientului în eficacitatea unor sugestii pos-
thipnotice, ameliorând astfel integrarea lui ecologică.
Modificările la nivel fiziologic se constituie în stări de relaxare utile în tratamentul
anxietăţii şi a tulburărilor psihosomatice (Udolf, 1987), sau, prin inducerea unui arousal fiziologic, contri-
buie la realizarea unor tehnici de inoculare a stresului, cu implicaţii psihoterapeutice.
După cum se observă, aceste modificări nu aduc nimic miraculos sau supraome-
nesc. Mai mult, eficacitatea lor pragmatică trebuie evaluată în comparaţie cu alte tehnici
asemănătoare utilizate deja în practica psihologică. Dar şi a te situa pe o poziţie din care să
afirmi că hipnoza este o tehnică neştiinţifică, şamanică, care creează o puternică depen-
denţă a pacientului de terapeut, fără valenţe pragmatice, este o eroare izvorâtă fie din ig-
noranţă, fie din examinarea unei bibliografii de “mâna a doua” cumpărată de pe “taraba
de la colţ”. Hipnoza, în măsura în care este bazată pe o relaţie de colaborare şi nu de au-
toritate extremă între pacient şi terapeut şi este transformată spre sfârşitul şedinţelor de
psihoterapie în autohipnoză, nu produce o dependenţă mai mare decât alte tehnici psiho-
terapeutice.
În concluzie, am putea spune că tehnica hipnotică în sine nu este eficientă sau nee-
ficientă. Eficienţa ei depinde de valoarea şi cunoştinţele celui care o utilizează.
În acest context merită să ne oprim puţin asupra rolului de “pretext” al hipnozei în
psihoterapie, rol care ar merita să fie investigat amănunţit şi sistematic şi care ar genera
aplicaţii practice interesante. În cele ce urmează vom oferi două exemple.
Exemplul 1. Uneori, în cursul psihoterapiei, pacienţii evită să aducă în discuţie anu-
mite fapte sau evenimente care i-ar pune pe ei sau pe terapeut într-o poziţie delicată.
Aceste fapte şi informaţii ar putea avea însă o importanţă covârşitoare pentru desfăşura-
rea psihoterapiei şi remiterea simptomului. Utilizarea hipnozei poate elibera pacientul de
responsabilitatea aducerii în discuţie a acestor evenimente “jenante”, responsabilitatea
căzând pe utilizarea hipnozei: “nu am vrut să vorbesc despre asta, dar dacă m-ai hipnoti-
zat, nu am avut încotro, nu m-am putut opune să-ţi spun” (cazuistică proprie). În acest
caz hipnoza este un pretext pe care subiectul îl foloseşte prin delegarea responsabilităţii,
pentru aducerea în discuţie a acestor evenimente “jenante” pe care altfel nu ar avea cu-
rajul să le abordeze.
Exemplul 2. Utilizarea regresiei în vârstă poate ajuta subiectul să-şi amintească sau
să creadă că-şi aminteşte o mulţime de informaţii pe care le considerase uitate. Nu con-
tează dacă aceste informaţii sunt corecte, trăite de subiect sau sunt doar construite de
acesta în cursul hipnozei. În măsura în care subiectul le consideră ca fiind adevărate şi

31
trăite de el cândva, ele dobândesc o funcţie terapeutică prin faptul că îl ajută să-şi constru-
iască o istorie de viaţă coerentă cu implicaţii directe asupra remiterii simptomatologiei.
Hipnoza în acest caz este tocmai pretextul construirii unei astfel de istorii coerente de
viaţă cu funcţie terapeutică.
Rolul de “pretext” al hipnozei în cursul psihoterapiei, utilizat des dar nesistematic în para-
digma clasică, a fost total ignorat în paradigma cognitiv-comportamentală a lui Barber.
Probabil aceasta este şi explicaţia impactului redus în practica clinică a acestei paradig-
me. Credem că el trebuie reconsiderat şi dezvoltat.
La întrebarea “Se induce prin hipnoză o stare de transă?” răspundem în felul ur-
mător: da, dar transa este un fenomen hipnotic, o variabilă dependentă fără valoare ex-
plicativă; ea este o trăire la nivel subiectiv expresie a modificărilor de la nivelele cognitiv,
comportamental şi biologic. Mai mult, există două tipuri de transă: transa A şi transa B.
Abordarea clasică consideră că transa A este absolut necesară pentru producerea feno-
menelor hipnotice (pe fondul ei se fac sugestiile specifice care generează fenomenele hipnotice
ţintă). Abordarea cognitiv-comportamentală consideră că apariţia fenomenelor hipnotice
şi a transei B presupune doar sarcina de supramotivare şi sugestii specifice, putându-ne
dispensa de transa A şi, în consecinţă, de procedura de inducţie hipnotică ca factor abso-
lut necesar pentru geneza fenomenelor hipnotice (transa B în acest caz este o variabilă
dependentă ca toate fenomenele hipnotice, în fapt un fenomen hipnotic care se cere ex-
plicat). Cercetările iniţiate de noi (vezi în continuare) sugerează următoarea concluzie:
transa A nu este absolut necesară pentru producerea fenomenelor hipnotice ţintă şi a
transei B, dar le poate favoriza. Gândind prin analogie, ea joacă rolul catalizatorilor într-o
reacţie chimică: se poate şi fără ei, dar eficienţa şi rapiditatea reacţiei chimice sunt mult
mai mari când sunt prezenţi.
Această perspectivă asupra hipnozei poate fi rezumată şi sintetizată aşa cum apare
ilustrată de figura 4.
sarcina de supramotivare

sugestii specifice
fenomene hipnotice
atitudine, motivaţie,
expectanţe
procedura de
sarcina de supramotivare inducţie
imaginaţia

sugestii specifice

atitudine, motivaţie, fenomene

absorbţie stare de veghe transa
expectanţe hipnotice

evaluare
imaginaţia
uşoară - amnezie hipnoticã
- halucinaţii, etc.
anularea medie sugestiile
inducţiei hipnotice
adâncă

absorbţie în lecturã, vizionarea unui film, etc.

- subiecţi cu imaginaţie mare - subiecţi cu imaginaţie mică, medie sau mare

- studii experimentale - practica clinică / studii experimentale

Figura 4. Abordarea cognitiv comportamentală modernă asupra hipnozei.

COMPONENTE ALE ABORDĂRII COGNITIV-COMPORTAMENTALE MODERNE ASU-

PRA HIPNOZEI (FIG. 3). DETALIERI ŞI PRECIZĂRI SUPLIMENTARE

(1) Procedura de inducţie hipnotică care apare ca un factor important în această

perspectivă are următoarele componente:
începutul inducţiei; Se asigură un mediu liniştit şi securizant, ferit pe cât posibil de
zgomote, o poziţie confortabilă pentru subiect, sugestii securizante şi de inducere a cal-
mului;
concentrarea atenţiei; se poate face pe un stimul intern (ex. respiraţia subiectului, pro-
priile senzaţii corporale-ex. relaxarea, etc.) sau pe un stimul extern (ex. punct luminos,
32
obiect, etc.);
relaxarea corporală; se face prin sugestii specifice şi se regăseşte în majoritatea
procedurilor de inducţie hipnotică (deşi alte tehnici hipnotice se bazează nu pe relaxare, ci
pe declanşarea unui arousal fiziologic -ex. hipnoza activ-alertă);
adâncirea transei A; se face prin sugestii specifice în scopul creşterii eficienţei sugesti-
ilor ţintă;
evaluarea adâncimii transei prin scale de hipnotizabilitate standardizate pentru cercetarea experimenta-
lă sau prin forme prescurtate ale acestora şi itemi specifici pentru practica clinică;
tehnici de hipnoterapie în tulburări specifice sau cercetare experimentală;
procedura de anulare a stării de transă; Se insistă asupra faptului că orice sugestie
dată sub hipnoză (exceptând sugestiile posthipnotice) trebuie anulată în cursul acestei
proceduri;
discuţii; Se insistă asupra experienţelor pe care le-a trăit subiectul, rolului lor diag-
nostic şi de tratament iar apoi se programează şedinţele următoare.
Toate procedurile hipnotice respectă această structură, cu mici variaţii; diferenţele
majore între diversele tehnici de inducţie hipnotică constau nu în structura acestora, ci în
conţinutul lor.
(2) Atitudinea pozitivă spre hipnoză, motivaţia de a fi hipnotizat şi stimularea capa-
cităţilor imagistice ale subiectului se realizează prin sarcina de supramotivare.
(3) Sugestia este o componentă fundamentală a acestei perspective astfel că ea este
abordată detaliat în cele ce urmează. Sugestia o definim ca un stimul ce urmăreşte de-
clanşarea unui răspuns (comportamentul A) cognitiv, comportamental şi/sau fiziologic
prin amorsarea unor procese informaţionale ţintă. Pentru ca un stimul să fie considerat
sugestiv, trebuie să existe posibilitatea subiectului de a nu declanşa răspunsul sugerat
(comportamentul B) iar costurile răspunsului sugerat A şi al răspunsului opus B să fie
comparabile. Mai mult, pentru a considera un stimul -sugestie şi un răspuns -răspuns su-
gerat, trebuie îndeplinite mai multe constrângeri. Răspunsul sugerat să fie involuntar şi
conştientizat în momentul execuţiei, subiectul comportându-se “ca şi cum” în contextul dat
aceasta ar fi singura posibilitate de răspuns. Dacă răspunsul este voluntar şi conştient, atunci
vorbim despre simulare şi complianţă. Dacă răspunsul este involuntar şi inconştient,
atunci subiectul nu are opţiunea alternativei, deci nu discutăm despre sugestie şi sugesti-
bilitate. Extinzând această idee, prelucrările inconştiente de informaţie (ex. în procesul de
atribuire, evaluare etc.) nu trebuie incluse în domeniul sugestiei şi sugestibilităţii, modul
lor de funcţionare excluzând din start opţiunea alternativei şi posibilitatea subiectului de
a se comporta “ca şi cum” doar răspunsul sugerat este posibil. Cred că este mai pragma-
tic să separăm cele două domenii în beneficiul rigorii studiului lor, rămânând deschisă
însă posibilitatea de a găsi mecanisme comune şi analoge.
Dacă aceste constrângeri nu sunt satisfăcute, nu putem vorbi despre sugestie, ci
eventual despre comandă, constrângere sau cerere. În funcţie de tipul de sugestie, avem
trei tipuri de sugestibilitate (sugestibilitatea este eticheta lingvistică pentru răspunsul vi-
zat de stimulul sugestiv):
(1) sugestibilitate motorie (primară) -când stimulul sugestiv urmăreşte direct sau
indirect declanşarea unui răspuns motor;
(2) sugestibilitate senzorială (secundară) -când stimulul sugestiv urmăreşte direct
sau indirect declanşarea unui răspuns senzorial şi fiziologic;
(3) sugestibilitatea cognitivă sau terţiară -când stimulul sugestiv vizează declanşa-
rea unei modificări la nivel cognitiv (ex. memorie, gândire); în acest caz dacă stimulul su-
gestiv apre sub forme unei întrebări sugestiv-cognitive, se numeşte sugestibilitate intero-
gativă;
(4) sugestibilitatea de tip placebo; În acest caz apar un agent chimic inactiv sau
nespecific determină modificări la nivel biologic asemănătoare celor determinate de un
agent chimic activ sau specific. Mecanismul presupus aici este cel al expectanţelor pe
care le are subiectul vizavi de acţiunea agentului chimic;

33
 (5) sugestibilitatea de tip hipnotic. Ea se referă la evaluarea sugestibilităţii după o
procedură de inducţie hipnotică. Sugestiile hipnotice se clasifică în trei categorii: (1) su-
gestii de inducţie şi deinducţie hipnotică; (2) sugestii date în cadrul hipnozei pentru eva-
luarea hipnotizabilităţii sau în scop terapeutic şi (3) sugestii posthipnotice.
Cele mai studiate tipuri de sugestibilitate sunt: sugestibilitatea motorie directă, sugestibilitatea
senzorială indirectă, sugestibilitatea placebo, sugestibilitatea hipnotică şi sugestibilitatea
interogativă. Cercetările au arătat ferm următoarele:
aceste tipuri de sugestibilitate nu corelează între ele;
cu hipnotizabilitatea cel mai puternic corelează sugestibilitatea motorie directă.
Urmează ca viitoarele cercetări să clarifice şi să detalieze mecanismele şi relaţiile
reciproce ale sugestiei şi hipnozei.
Sugestia/sugestiile stimul, pentru a fi eficace, trebuie să îndeplinească o serie de constrân-
geri:
(1) să fie simplă şi concisă
Corect: Mâna dreaptă este grea.
Incorect. Parte de sus a corpului şi capul este grea şi relaxată ca o bucată de plumb
sau ca o bară de fier.
(2) să fie repetată
* simplu: Braţul drept e greu. Braţul drept e greu.
* parafrazat: Braţul drept e greu, o greutate plăcută cuprinde braţul drept, braţul
drept e greu ca de plumb.
* sinonim: Braţul drept e greu, braţul drept e ca de plumb.
(3) să fie credibilă şi dezirabilă
Corect: O energie plăcută şi reconfortantă te cuprinde... Te simţi tot mai refăcut... tot
mai energizat şi puternic.
Incorect: O energie plăcută te cuprinde. Te simţi puternic, tot mai puternic... eşti cel
mai puternic om.
(4) să fie încadrată temporal: ex.: “acum”, “în scurt timp”, “când voi ajunge la 10” etc.
Corect: Eşti calm, relaxat (implicit acum). Când voi ajunge la 10 vei fi într-o stare
adâncă de relaxare.
Incorect: Vei fi calm şi relaxat. Vei fi într-o stare adâncă de relaxare.
(5) pe cât posibil să nu fie ambiguă
Corect: Mâine la concurs vei alerga ca o căprioară, vei alerga la maximum capacităţii
tale, vei da tot ce poţi.
Incorect: Mâine la concurs vei alerga ca o căprioară.
(6) pe cât posibil sugestia să fie bine ţintită, să vizeze o problemă şi nu două sau
trei simultan
Corect: Braţul drept este greu. Respiraţia este adâncă, liniştită.
Incorect: Braţul drept şi picioarele sunt grele, iar respiraţia şi relaxarea sunt adânci
şi liniştitoare.
(7) dacă problema ţintă vizată de sugestie este prea complexă, atunci ea se sparge în
probleme mai simple
Corect: Mâine la concurs vei fi în formă ... vei alerga la maximum capacităţii tale...
orice sentiment neplăcut de anxietate va dispărea.
Incorect: Mâine la concurs vei fi cel mai bun.
(8) să fie formulate în termeni pozitivi
Corect: Sunt calm, relaxat.
Alerg din ce în ce mai mult.
Fumez din ce în ce mai puţin.
Incorect: Nu mai sunt tensionat.
Fac sport, nu fumez.
(9) la începutul inducţiei, sugestiile care vizează relaxarea să nu amorseze gânduri
sau imagini prea bogate sau prea vii; acestea pot fi uneori anxiogene, interferând cu relaxarea

34
 (10) pe parcursul inducţiei, sugestiile să fie dublate de conţinut imagistic care le
poate potenţa efectul
Indicat: Imaginează-ţi realmente cum braţul drept e rigid ca o bară de oţel.
Contraindicat: Braţul e rigid.
(11) sugestiile să fie formulate cu o voce hipnotică. O voce hipnotică se caracteri-
zează prin faptul că:
este monotonă sau ritmică, uşor mai gravă decât vocea pe care o folosim în mod
normal;
distorsionează uşor cuvintele importante: “Eşti tot mai caaalm şi relaxaaat”;
accelerează uşor ritmul la sugestiile ţintă;
este un raport adecvat între un ritm continuu (susţinut prin operaţii logice: şi, sau)
şi pauze (necesare pentru a da ocazia apariţiei raspunsului sugerat)
(12) sugestiile pot fi directe sau indirecte
Directe: Braţul drept e greu, braţul drept coboară uşor jos, tot mai jos.
Indirecte: - Imaginează-ţi că pe braţul drept ţi se aşează un dicţionar şi mai
greu. Braţului îi este greu să susţină dicţionarul şi coboară uşor în jos.
- în cazul utilizării metaforelor
(13) să fie aplicate în condiţii favorizante
Efectul stimulului-sugestie este mai eficace dacă acţionează într-un context mai pu-
ţin structurat, ambiguu, care nu impune constrângeri, dar nici nu favorizează evident răs-
punsul sugerat.
În ansamblu, tehnicile hipnotice pot fi de două feluri:
(1) predominant autoritare: folosesc predominant sugestii directe, o voce ritmată şi
mai autoritară. Această tehnică este indicată la subiecţii care se supun autorităţii, caută
autoritatea ca mijloc de protecţie şi respectă autoritatea în viaţa cotidiană (ex. militari,
profesori, părinţi, leaderi, etc.). Este utilizată în hipnoza individuală şi nu de grup.
(2) predominant de colaborare: foloseşte sugestii directe sau indirecte, o voce mo-
notonă, multă imagerie. Este indicată subiecţilor creativi şi cu multă imaginaţie, care do-
resc să-şi depăşească continuu propriile limite.
In concluzie, mizăm pe faptul că această perspectivă cognitiv-comportamentală
asupra hipnozei va genera aplicaţii de anvergură în practica clinică şi în încercarea de a sti-
mula performanţele subiecţilor umani.
Hipnoterapia. Hipnoterapia este hipnoza utilizată în tratamentul diverselor afecţiuni psihi-
ce, somatice şi psihosomatice (Holdevici, 1996).
Hipnoterapia se derulează pe parcursul mai multor faze:
(1). Decizia de a utiliza hipnoterapia ca formă de tratament. Această fază este con-
diţionată de:
angajamentul teoretico-pragmatic şi pregătirea psihoterapeutului;
calităţile pacientului care se constituie în disponibilităţi pentru hipnoterapie;
gradul de eficienţă a hipnoterapiei în tratamentul tulburărilor ţintă reflectat de
cercetarea de specialitate şi de experienţa clinică.
(2). Aplicarea programului Carleton de sporire a hipnotizabilităţii
(3). Stăpânirea unei tehnice hipnotice şi a intervenţiei hipnoterapeutice propriu
zise.
Din punctul nostru de vedere şi luând ca şi criteriu sursa angajamentului teoretic
ce fundamentează intervenţia hipnoterapeutică, hipnoterapia poate fi utilizată în psihote-
rapie în două forme:
hipnoterapie propriu-zisă;
hipnoterapie combinată cu psihoterapie cognitiv-comportamentală: hipnoterapie
cognitiv-comportamentală.
HIPNOTERAPIA PROPRIU-ZISĂ
Hipnoza, prin modificările la nivelele subiectiv, cognitiv, comportamental şi biolo-

35
gic/fiziologic pe care le induce, se constituie în tehnică de intervenţie psihoterapeutică
prin ea însăşi.
Moficările la nivel subiectiv prin experienţele generate au un rol stimulativ asu-
pra stimei pacientului faţă de propria persoană, expectanţelor de vindecare şi prin aceas-
tea un rol catalizator asupra procesului terapeutic. Altfel spus, modificările la nivelele
cognitiv, comportamental şi fiziologic determină la nivel subiectiv –o stare de transă- care
se constituie într-o experienţă de viaţă nouă pentru subiect, cu efect stimulator asupra
eficienţei psihoterapiei şi modificărilor pe care aceasta le vizează.
Modificările la nivel cognitiv
regresia în vârstă, visul hipnotic pot ajuta pacientul să îşi genereze o istorie coe-
rentă de viaţă cu implicaţii în reducerea simptomatologiei
amnezia posthipnotică pentru informaţii traumatizante poate reduce diconfortul
emoţional pe termen scurt sau în situaţiile de criză, până când se rezolvă problema prin
tehnici de psihoterapie mai adecvate
Modificările la nivel comportamental
În cazul multor pacienţi simptomatologia este întreţinută printr-un cerc vicios în
care cauza şi simptomatologia îşi schimbă locul continuu (vezi exemplele 1 şi 2 de mai
jos).

Ex.1

simptomatologia: anxietate
consumul de alcool, anticipatorie
alimente, tutun, etc.

cogniţii dezadaptative:
nu poate renunţa la ele,
ar vrea dar nu reuşeşte.

Ex.2

simptomatologia: anxietate
comportament de performanţă
nonasertiv.

cogniţii dezadaptative:
ar dori să fie asertiv,
dar nu se poate comporta astfel.

În aceste cazuri sugestiile posthipnotice pot sparge cercurile vicioase reducând simptomatologia
şi apoi în combinaţie cu alte tehnici să o elimine. Mecanismul este următorul:
subiectul realizează faptul că el poate executa orice sugestie dată lui de către hip-
notizator în cursul hipnozei;
sugestia posthipnotică vizează declanşarea unui comportament a cărui realizare
este împiedicată de anxietatea anticipatorie sau de performanţă;
sugestia posthipnotică fiind dată de către hipnotizator în cursul hipnozei, elimină
în fapt tocmai anxietatea de performanţă crescând eficacitatea individuală a pacientului.
Cazuistica proprie:
Pentru ex.1: Subiectul C.V., 26 ani, internat cu delirium tremens. A început să bea
la vârsta de 14 ani pe fondul unor probleme familiale şi şcolare. După două săptămâni în-
cepe terapia de desensibilizare. Relatează însă că ori de câte ori vede o sticlă cu alcool nu
se poate stăpâni (în timpul curei de dezintoxicare) să nu consume alcool. Analiza detalia-
tă arată că vederea sticlei cu alcool îl face pe subiect să se îndoiască de eficienţa trata-
mentului început, iar pe fondul anxietăţii generate de această stare, începe să consume al-
cool. În acest caz sugestiile posthipnotice incluse în tratament s-au dovedit salutare în
continuarea şi eficienţa tratamentului, reducând în fapt anxietatea anticipatorie:
36
 “Pe zi ce trece vei consuma tot mai puţin alcol, vei fi mai sănătos”
“Consumul de alcol este sub controlul tău. Te simţi stăpân pe situaţie. Orice situaţie
o tratezi cu calm şi superioritate.”
Pentru ex.2: Subiectul P.D., 15 ani, are probleme de relaţionare interpersonală. În
urmă cu 2 luni a fost aleasă şefa clasei, dar problemele sale interferau cu rolul cerut de
această numire. Tratamentul ales a fost antrenamentul asertiv. Deşi în imaginar reuşeşte
să îşi îndeplinească atribuţiile, în vivo dădea greş. Analiza atentă a relevat mecanismul de
la ex.2. Pentru a elimina anxietatea de performanţă am optat pentru următoarele sugestii
posthipnotice:
“Mâine la ora 6 vei anunţa în faţa clasei programul excursiei.”
Modificările la nivel fiziologic
La nivel fiziologic hipnoza este o excelentă tehnică de relaxare, mult mai eficientă de-
cât tehnicile clasice, deoarece:
* timpul necesar obţinerii stării de relaxare este redus;
* hipnoza poate fi transformată în autohipnoză, pacientul dobândind astfel autono-
mie;
* relaxarea este extrem de profundă.
Dezavantaje:
* nu implică de la început în mod activ pacientul;
* nu se aplică (sau necesită mult timp pentru aplicare) pacienţilor non-hipnotizabili
sau greu hipnotizabili.
Oricum, hipnoza ca tehnică de relaxare este indicată dacă dorim să obţinem rezul-
tate în timp scurt. Pentru a avea rezultate durabile şi pentru a stimula o activitate de pre-
venţie: (1) hipnoza trebuie transformată în autohipnoză, sau (2) pacientul trebuie învăţat
o tehnică de relaxare prin care să devină autonom faţă de terapeut .
HIPNOTERAPIA COGNITIV-COMPORTAMENTALĂ
Psihoterapia cognitiv-comportamentală presupune tehnici de intervenţie la nivel
cognitiv, comportamental şi fiziologic. Eficienţa acestor tehnici poate creşte dacă sunt
asociate cu tehnica hipnotică (David, 1998).
Intervenţiile la nivel cognitiv
Unele tehnici de modificare la nivel cognitiv: blochează influenţa informaţiilor false
asupra comportamentului (ex. oferirea informaţiilor alternative, restructurarea globală
etc. vezi cap.2). şi favorizează astfel procesul de asimilare a cogniţiilor adaptative. Alte
tehnici favorizează procesul de asimilare a cogniţiilor adaptative prin repetarea acestora
(a cogniţiilor) un timp îndelungat. Deşi eficiente la nivel experimental unele sunt mai greu
de implementat în practică. Aceasta deoarece ele creează un sentiment de penibilitate şi
de neverosimil.
Exemple. (1) Tehnica repetiţiei: Repetă de 10-20-30-40 de ori:”Sunt cel puţin la fel
de valoros ca ceilalţi” sau (2) Tehnica restructurării globale-vezi cap.2 “Uite, hai să presu-
punem că eşti o persoană nouă, uităm toate trăsăturile pe care le-ai avut înainte şi îţi for-
mezi o nouă personalitate caracterizată prin-se enumera aspectele pozitive ...”.
Totuşi, aplicate sub hipnoză, în contextul special creat de aceasta, aceste tehnici
par mai verosimile şi acceptabile, nefiind cu mult mai ciudate ca alte lucruri care se în-
tâmplă sub hipnoză.
Intervenţiile la nivel comportamental
Înainte de a implementa in vivo un anumit comportament, el poate fi experimentat sau simulat în imagi-
nar sub hipnoză. Se pot identifica astfel consecinţele pozitive ale realizării lui, creşte sen-
timentul de autoeficacitate al subiectului, se anticipă eventualele piedici şi modul de de-
păşire a lor, se elimină anxietatea de performanţă.
Intervenţiile la nivel fiziologic
În acest caz hipnoza poate fi folosită în locul tehnicilor de relaxare, cu avantajele şi
dezavantajele pe care aceasta le aduce (vezi mai sus). Mai mult, flooding-ul şi desensibili-
zarea progresivă în imaginar pot fi realizate mai eficient pe fondul hipnozei, deoarece:
37
 relaxarea este mai adâncă şi mai rapidă;
imaginile sunt mai vii şi mai clare.
Trebuie însă să se aibă în vedere şi să se elimine dezavantajele pe care utilizarea
hipnozei ca tehnică de relaxare le-ar putea aduce.
3.6. Alte tehnici de intervenţie psihoterapeutică
Sub acest nume includem orice tehnici şi proceduri care nu au un angajament teo-
retic riguros şi bine sistematizat dar care totuşi duc la obţinere unor rezultate pozitive.
Mecanismul răspunzător de efectul acestor tehnici de efectul placebo (vezi cursul de psihologie
clinică).

SEMINAR: PSIHOTERAPII INDIVIDUALE ŞI DE GRUP

Seminarul îşi propune să particularizeze în cadrul unor tulburări psihice şi psihoso-
matice tehnicile de intervenţie psihoterapeutică prezentate în cadrul cursului. Tehnicile
vor fi grupate în pachete de intervenţie psihoterapeutică; vor fi prezentate doar acele pa-
chete care au o susţinere experimentală. Prezentarea pachetelor de intervenţie va fi deta-
liată prin lucrări şi demonstraţii ce urmează a fi realizate împreună cu studenţii şi prin bi-
bliografia obligatorie.
1. Delir, demenţă, amnezie, tulburări cognitive şi tulburări psihice datorate
unor condiţii medicale
Pachetul de intervenţie psihoterapeutică:
Tehnici cognitiv-comportamentale-cu rol educativ şi pentru optimizarea memoriei;
Tehnici umanist-experienţiale-cu rol suportiv;
Tehnici dinamic-psihanalitice-reducerea mecanismelor defensive asociate tulburărilor.
2. Tulburări legate de consumul de substanţe
Pachetul de intervenţie psihoterapeutică:
Tehnici umanist-experienţiale-cu rol suportiv;
Tehnici cognitiv-comportamentale-controlul comportamentului dezadaptativ, restructurarea cogni-
ţiilor dezadaptative, inducerea relaxării pentru a contracara anxietatea de performanţă
asociată tratamentului;
Hipnoterapie-sugestii directe şi indirecte vizând reducerea consumului de substan-
ţe.
3. Schizofrenia şi alte tulburări psihotice
Pachetul de intervenţie:
Tehnici cognitiv-comportamentale-cu rol educativ (încadrarea în grupul social), prevenirea recăde-
rilor, reducerea delirului şi halucinaţiilor care nu cedează la medicaţie, creşterea com-
plianţei la tratament, reducerea simptomatologiei negative;
Hipnoterapia-întărirea eului.
Tulburări afective
Pachetul de intervenţie:
Tehnici cognitiv-comportamentale - modificarea comportamentelor şi cogniţiilor dezadaptative,
rol educativ;
Tehnici dinamic-psihanalitice-reducerea simptomatologiei depresive.
Tulburările de anxietate
Pachetul de intervenţie:
Tehnici cognitiv-comportamentale-modificarea comportamentelor şi cogniţiilor deza-
daptative, inducerea relaxării.
Tulburările somatoforme şi durerea
Pachetul de intervenţie:
Tehnici cognitiv-comportamentale-modificarea cogniţiilor dezadaptative (interpretă-
rile eronate ale semnalelor coprorale); Hipnoterapia-sugestii vizând reducerea durerii.
38
Tulburările factice
Pachetul de intervenţie: nu există încă tehnici eficiente de intervenţie psihoterapeutică.
Asistenţa psihologică vizezază mai ales personalul medical şi grupul primar al bolnavului
care sunt incluşi în programe educaţionale cu referire la boală pentru o relaţionare mai
eficientă cu bolnavul.
Tulburări disociative
Pachetul de intervenţie:
Tehnici dinamic-psihanalitice-integrarea aspectelor conştiente şi a celor inconştien-
te;
Hipnoterapia-sugestii vizând reducerea disocierii.
Tulburări sexuale şi de identitate sexuală
Pachetul de intervenţie:
Tehnici cognitiv-comportamentale-controlului anxietăţii de performanţă asociată
tulburărilor, rol educativ, modificarea comportamentelor dezadaptative.
Tulburări de alimentaţie
Pachetul de intervenţie:
Tehnici cognitiv-comportamnetale-controlul comportamentelor dezadaptative, a cogniţiilor iraţiona-
le, controlul anxieatăţii de performanţă asociată tulburărilor, întărirea eului.
Tulburări de somn
Pachetul de intervenţie:
Tehnici cognitiv-comportamentale-controlul anxietăţii asociată tulburării, eliminarea
comportamentelor dezadaptative.
Tulburări ale impulsului
Pachetul de intervenţie:
Tehnici cognitiv-comportamentale-reducerea tensiunii asociate tulburării, controlul comporta-
mentelor dezadaptative.
Tulburări de adaptare
Pachetul de intervenţie:
Tehnici cognitiv-comportamentale de control al stresului şi consecinţelor acestuia.
Tulburări de personalitate
Pachetul de intervenţie:
Tehnici cognitiv-comportamentale-modificare comportamentelor şi cogniţiilor care
susţin manifestări dezadaptative şi relativ stabile, adaptarea la situaţii problematice;
Tehnici dinamic-psihanalitice-eliminarea conflictelor care susţin manifestări dezadap-
tative;
Tehnici umanist-experienţiale-favorizarea exprimării libere şi a dezvoltării personale.
Stresul şi tulburările psihosomatice
Pachetul de intervenţie:
Tehnici cognitiv-comportamnetale-controlul cogniţiilor dezadaptative implicate în
stress, reducerii dezechilibrului balanţei vegetative, reducerea anxietăţii asociate tulburărilor
psihosomatice;
Tehnici dinamic-psihanalitice-eliminarea mecanismelor defensive şi rezolvarea con-
flictelor implicate în tulburările psihosomatice.
Tulburările clinice ale copilului şi adolescentului
Pachetul de intervenţie: intervenţiile utilizează tehnicile descrise în cazul psihoterapiei
adultului care au fost însă adaptate particularizăţilor de vârstă (vezi psihologia clinică)
17. Alte condiţii clinice
Tulburările somatice. Factorii psihologici intervin în etiogeneza tulburărilor somatice

39
favorizând dezvoltarea sau menţinerea bolilor. Intervenţia psihoterapeutică urmăreşte
modificarea acestor factori cu impact favorabil asupra stării de sănătate. Domeniile majo-
re unde intervenţia psihoterapeutică s-a dovedit eficace sunt: oncologia (psihooncologia), imu-
nologia (psihoneoroimunologia), nefrologia (psihonefrologia).
Asistenţa psihologică în chirirgie. Controlul factorilor psihologici preoperator, perioperator şi
postoperator contribuie pozitiv la pregătirea bolnavului, desfăşurarea intervenţiei chirur-
gicale şi starea de recuperare a bolnavului (ex. reducerea anxietăţii, durerii, consumului
de medicamente etc.)
Probleme de cuplu şi familie; terapia grupului mic
Pachetul de intervenţie:
Tehnici cognitiv-comportamentale: de comunicare şi negociere eficientă, tehnica
contractului; analiza sistemică şi a relaţiilor interpersonale (tehnici de terapie interperso-
nală);
Tehnici umanist-experienţiale: tehnica jocului de rol în condiţii ecologice;
Tehnici dinamic-psihanalitice: tehnica interpretării relaţiilor transferenţiale şi a meca-
nismelor defensive.

40