Carte Ã - Ntrod. PT

5/16/2018 BAZELE PSIHOTERAPIEI - slide pdf.
c om
UNIVERSITATEA ECOLOGICA BUCURESTI
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE
Program de studii de masterat
Psihodiagnoza Cognitiva si Consiliere Psihologica

Bucuresti 2010
INTRODUCERE IN PSIHOTERAPIE
Sinteze de curs
Conf. Univ. Dr. în Psihologie
Tamara Bîrsanu
http://slide pdf.c om/re a de r/full/ba z e le -psihote ra pie i-55a b560b3342f 1/113

5/16/2018 BAZELE PSIHOTERAPIEI - slide pdf.c om
Cuprins
I. PROBLEME GENERALE ALE PSIHOTERAPIEI
I.1 DEFINITIE
I.2 OBIECTIVELE PSIHOTERAPIEI
I.3 ORIENTARI PSIHOTERAPEUTICE IN DIFERITE SITUATII CLINICE SI CONDITII
NAZOGRAFICE
I.4 TEHNICI SI METODE IN PSIHOTERAPIE
II. PSIHOTERAPEUTUL ŞI CLIENTUL
II.1 RELATIA TERAPEUTICA
II.2 SUGESTIA – STRATEGIE DE COMUNICARE SI INFLUENTARE IN RELATIA CLIENT –

TERAPEUT
II.3 RELATIA TERAPEUTICA IN TEORIA SI PRACTICA UNOR SCOLI TERAPEUTICE.
II.4 PERSONALITATEA PSIHOTERAPEUTULUI
II.5 SELECTIA PACIENTILOR PENTRU PSIHOTERAPIE
II.6 DUREREA
II.7 ASCULTAREA FIZICA
III. ORIENTARI PRINCIPALE IN PSIHOTERAPIE
IV. INCEPUTURILE PSIHOTERAPIEI IN EPOCA MODERNA
V. PROCESUL PSIHOTERAPIEI
V. 1 MANAGEMENTUL PSIHOTERAPIEI
V. 2 TEHNICI SI METODE IN PSIHOTERAPIE
V.3 BAZELE PSIHOLOGICE ALE PSIHOTERAPIEI SIMPTOMATICE
V.4 RELAXAREA
V. 5 PSIHOTERAPII COGNITIV - COMPORTANMENTALE
PSIHOTERAPIA RATIONALA
PSIHOTERAPII COMPORTAMENTALE ( SALKOVSKI)
V.6 PSIHOTERAPII EXISTENŢIALE ( centrată pe client - C. ROGERS)

V.7 METODA PSIHOTERAPEUTICA DUPA EMIL KUE (Pe baza actiunilor verbale imaginative)
VI. EVALUAREA MULTIAXIALA -DSM IV
VII. ASPECTE PRIVIND ATITUDINILE PĂRINTEȘTI ȘI DEZVOLTAREA PERSONALITAȚ II
COPILULUI
BIBLIOGRAFIE


I. PROBLEME GENERALE ALE PSIHOTERAPIEI
I.1 DEFINITIE
Este bine cunoscut faptul ca cuvantul poate sa raneasca omul, să-l ducă în
disperare ba chiar sa declanşeze o boală adevarată. Se poate întâmpla şi
contrariul: poate să aline o durere, sa vindece o boala, sa linisteasca un suflet. Pe
aceasta se bazeaza psihoterapia. Totusi, la intrebarea “Poate, oare, cuvantul sa
devina un intreg inteles nu numai pentru suflet dar si pentru corpul fizic? “ –
raspunsul este “DA”, ba chiar mai eficient decat orice medicament iar aceasta ne
dovedesc rezultatele stiintifice a marilor savanti.
Totul se axeaza pe teoria stiintifica a lui I. PAVLOV despre limbaj – al

doilea sistem de semnalizare si legatura lui cu inconstientul care dirijeaza
procesele fiziologice in organism. Si daca aceasta legaura exista atunci cu
ajutorul cuvantului se poate actiona asupra psihicului iar prin intermediul lui
asupra proceselor fiziologice, ameliorand functia organelor interne, mobilizand
autoreglarea.
Este cunoscut faptul ca creierul pastreaza informatia atat despre

fenomenele bolnave in organismul omului cat si despre cele sanatoase iar
psihoterapia se bazeaza pe aceste fenomene care pot regla sfera fiziologica prin
intermediul cuvantului.
Toate fenomenele mintale sunt rezultatul interactiunii conflictuale a unor
forte intrapsihice inaccesibile constiintei si carora li se opune rezistenta – scopul
– facilitatea intelegerii continutului inconstient al psihicului. Se porneste de la
premisa ca orice comportament normal sau anormal este produsul a ceea ce a
invatat sau nu a invatat omul. Scopul este invatarea noilor alternative
comportamental- experentiale, astfel situatia de subestimare a dimensiunilor etice

si a relatiilor morale cu altii are ca scop atingerea unei maxime constientizari,

dezvoltarea autodeterminarii, creativitatii, autenticitatii.
Pentru imbunatatirea starii organului intern respectiv, psihoterapia

(cuvantul) normalizeaza dirijarea organului de catre sistemul nervos central.
Astfel fluxul de sange se indreapta spre organul respectiv hranindu-l optimal si
imbagatindu-l cu oxigen, dandu-i putere si energie. Astfel se poate obtine o
imbuatatire reala a starii intregului organism printr-o orientare si mobilizare
verbala adecvata.
Marii savanti fiziologi au canstatat ca impulsurile sistemului II de

semnalizare, obtinute prin actiunea cuvantului de la scoarta cerebrala se
indreapta spre tesuturile organelor interne reglandu-le vitalitatea. Acesta este
mecanismul dobandirii vitalitatii sanatoase obtinute prin puterea “magica” a
cuvantului. Cercetarile ne dovedesc ca obtinem o stare optimala de o luna
(inregistrata de aparate) ca rezultat al unei sedinte de 30 de minute.
Tinand cont de analiza spectrala a cuvantului, a imbinarilor de cuvinte

savantii psihologi si medici terapeuti, cu ajutorul unor indicatoare speciale au
obtinut cele mai optimale si obiective informatii de pe punctele active biologice
ale omului la adresa excitatiei verbale, intensitatea lor si reactia omului. In
laboratoarele INSTITUTULUI CREIERULUI din SANKT PETERSBURG,
bolnavul este asezat precum un cosmonaut dotat cu tot felul de casti,
audiometre care inregistreaza valentele potentialelor bioelectrice ca rezultat al

reactiei organismului la continutul informatiei verbale. In cartoteca acestui
institut sunt mai mult de 2000 de terapii verbale.
Daca sub un anumit unghi medicina este considerata ca o forma a

solidaritatii interumane, psihoterapia constituie , fara indoiala , expresia nobila a
acestei solidaritati.

Suprimarea dialogului social duce in mod fatal la anularea dialogului

interpersonal care constituie esenta psihoterapiei. Psihoterapia ofera nu numai
pacientului ci si omului aflat in impas sau suferinta o punte spre realitate. Orice
metoda de psihoterapie isi propune nu numai eliberarea omului de teama si
complexe ci si o infuziune de sperante, o mai ampla respiratie a fiintei sale si un
plus de cutezanta: acestea sunt posibile fie printr-un proces de reconstructie a
ego-ului (dezideratul psihoterapiilor psihanalitice) fie prin eliminarea
distorsiunilor ideative (principalul demers al psihoterapiilor cognitive).
O societate bazata pe comunicare minidirectionata este in fapt

incompatibila cu psihoterapia. Consecintele negative se manifesta nu numai
asupra actului terapeutic medical ci si in plan mai larg social cu atat mai mult cu
cat psihoterapia in afara actiunilor sale sanogenetice constituie un garant al
asanarii etice.
Antiteza a terapiei medicale bazate pe bisturiu si drog, psihoterapia se
instituie in esenta ca o abordare interumana bazata pe comunicare prin dialog.

PSIHOTERAPIA – este o metoda de actiune a terapeutului asupra
psihicului unui bolnav sau asupra unui grup de bolnavi cu ajutorul
cuvantului , asupra sistemului II de semnalizare in vindecarea atat a
bolnavilor neuropsihici cat si somatici. Totodata actiunea terapeutica asupra
psihicului se poate obtine si prin actiunea preparatelor psihotrope (neuroleptice,
tranchilizante, etc).
Baza actiunii psihoterapeutice este actiunea verbala a terapeutului prin
intermediul cuvantului vindecator dar deseori cuvantului terapeutului poate sa-l
lase pe bolnav neinfluentat in special la primele sedinte. Este necesar sa
remarcam faptul ca cuvantul poate sa-l trateze pe bolnav doar atunci cand el
aduce cu sine o informatie venita din suflet, cand terapeutul depune toata
silinta pentru a vindeca bolnavul.

Informatia pozitiva, de obicei raspunde la problemele cele mai importante,

chiar vitale ale omului in suferinta, in special cand cuvantul reuseste sa-l
mobilizeze pe om, sa-i aduca linistea si invers cuvantul negandit al terapeutului
nechibzuit, care nu tine cont de actiunea lui asupra psihicului bolnavului poate
actiona negativ, traumatizand pacientul si poate duce chiar la aparitia altor
simptome patologice. Din aceste motive terapeutul trebuie sa fie foarte atent la
cuvintele adresate pacientului.
Aplicarea in practica a psihoterapiei cere cunostinte ample despre

activitatea nervoasa superioara a pacientului, particularitatile lui individuale,
tipologice ale caracterului, temperamentului. Deseori psihoterapia este metoda
de baza a tratamentului in cazuri de balbaiala, nevroze, alcoolism, unele boli
interne si de piele, unele boli endocrinologice, iar in alte cazuri psihoterapia
serveste ca metoda complementara de tratament.
Un loc insemnat il ocupa psihoterapia in tratamentul bolilor psihice.
Metodele psihoterapeutice variaza in corespundere cu caracterul bolii, varsta

pacientului, particularitatile institutiei medicale unde se face psihoterapia
(stationar, policlinica, sanatoriu).
Dintre metodele psihoterapeutice conditional se pot imparti in trei

tipuri de terapii:
1. Rationala;
2. Sugestiva (tratarea prin sugestie);
3. Analitica (psihanaliza).
La noi in tara si in tarile europene mai des se folosesc terapiile rationale si
sugestive. In SUA si in unele tari din occident mai frecvent se apeleaza la
psihanaliza. In afara acestor metode de baza in spihoterapie se mai folosesc si
alte metode ca: antrenamentul autogen, psihoterapia colectiva, terapia cauzala,
etc.

CONTINUTUL NOTIUNII DE PSIHOTERAPIE – Psihoterapia este

sistemul actiunilor psihice alcatuit din sugestia verbala a terapeutului prin
intermediul sistemului II de semnalizare asupra psihicului omului, iar prin psihic
la intregul organism. Acest sistem de actiune se bazeaza pe cunostintele
patogenezei bolii, cunoasterea metodelor de actiune asupra psihicului care ne da
posibilitatea sa obtinem efectul terapeutic dorit. Baza psihoterapiei este
principiul fiziologic bazat pe conceptia lui PAVLOV despre nevrism, conceptia
despre reflexele conditionate care dezvaluie actiunea activitatii nervoase
superioare asupra proceselor atat fiziologice cat si patologice . O importanta
colosala are atat psihologia medicala cat si conceptia despre unitatea psihicului
si somaticului, cat si dependenta organismului uman de mediu , in primul rand
de cel social.
I.2 OBIECTIVELE PSIHOTERAPIEI
In linii de maxima generalitate obiectivele psihoterapiilor pot fi : imediate

sau de perspectiva iar comunicarea este ca un fir rosu la toate.
Obiectivele imediate sunt orientate direct asupra starii pacientului in timp

ce obiectivele de perspectiva au in vedere reorganizarea personalitatii,
adecvarea comportamentului si cresterea disponibilitatilor de relationare si
integrare.
Obiectivele imediate orientate asupra starii de sanatate urmaresc:
• interventia in criza si eliminarea anxietatii;

• reducerea simptomatologiei specifice;
• rezolvarea unor probleme limitate;
•
realizarea unor clarificari intr-o zona circumscrisa de conflict.

Obiectivele de perspectiva orientate asupra reorganizarii personalitatii si

ameliorarii comportamentului au in vedere:
• reducerea intensitatii conflictului;

• intarirea capacitatilor integrative;
• reorganizarea structurilor defensive;
• modificarea conflictelor inconstiente fundamentale;
• redistribuirea mai mult sau mai putin profunda a investitiilor afective in
vederea unei dezvoltari armonioase a personalitatii, modificarea organizarii
personalitatii in directia functionarii adaptative si mature.

Obiectivele amintite pot fi formulate relativ independent , in sensul ca in
fata unui pacient in criza ne formulam obiective imediate, in timp ce pentru un
pacient cu EGO slab, nevrotic, ne propunem obiective de perspecitva dupa cum
ele pot fi inscrise intr-o anumita ordine, succesiunea lor fiind in functie de starea
si situatia pacientului.
Totodata obiectivele initial stabilite pot fi constant urmarite dupa cum pot
fi modificate in succesiunea lor in continut sau pot fi inlocuite cu altele
considerate mai adecvate. Desigur schimbarea obiectivelor este determinata de
numerosi factori si in primul rand de disponibilitatea si responsivitatea
pacientului fata de psihoterapie.
Fara indoiala ca obiectivul major al psihoterapiei consta in realizarea unor

schimbari a personalitatii pacientului care sa-i permita o mai buna adaptare fata
de sine si fata de lume. Desi cele mai multe obiective sunt axate in primul rand
asupra etiopatogeniei manifestarilor, obiectivul psihoterapiei consta in realizarea
unei sanatati mintale inalt calitative capabile sa asigure realizarea maxima a
potentialului uman al individului. Aceasta constituie nu numai obiectivul final ci
si dezideratul psihoterapiei psihanalitice formulat de creatorul psihanalizei care
preconiza ca terapeutul “ sa faca totul pentru ca aptitudinile pacientului sa se

realizeze facandu-l pe acesta atat eficient cat si capabil sa se bucure pe cat este
posibil” (Sigmund Freud).
I.3 ORIENTARI PSIHOTERAPEUTICE IN DIFERITE SITUATII

CLINICE SI CONDITII NAZOGRAFICE
Eficacitatea psihoterapiei in functie de actiunile sale de la cele generale la

cele specifice impun precizarea anumitor criterii de orientare in privinta alegerii
metodei psihoterapeutice in fata diferitelor situatii clinice. Astfel:
Pacientul cu manifestari psihopatologice acute recent aparute consecutive

unor situatii psihostresante beneficiaza in primul rand de o psihoterapie
suportiva, superficiala si abreviata.
Pacientii cu dificultati de adaptare si relationare cu situatii interpersonale

conflictuale, cu stima redusa fata de sine si cu manifestari psihopatologice
cronice este angajat intr-o psihoterapie elaborata de profunzime si indelungata.
Pacientul cu personalitate fragila, cu EGO slab si cu nivel de anxietate

ridicat are nevoie de o psihoterapie mai directa, mai concreta si mai bine
structurata.
In tulburari nevrotice, tulburari de personalitate, in depresii de mai mica
intensitate ca si in stari de anxietate pot fi recomandate metode psihoterapeutice

apartinand uneia din cele trei arii psihoterapeutice principale: dinamica,
umanista, comportamentala.
In tulburarile psihotice (schizofrenii, boli afective, bipolare, depresii

majore, etc.) psihoterapia cu unica abordare terapeutica nu este suficienta fiind
necesara asocierea cu psihofarmacoterapia si cu sociometria.
10

In alcoolism, si in unele tulburari de personalitate (cu dificit etic si

comportamental) psihoterapia are un rol complementar fiind mai indicate
abordarile de grup si socioterapia.
In tulburari psihosomatice psihoterapia se inscrie terapiei biologice

specifice , aceasta abordare dovedindu-se superioara fata de terapia biologica
superioara.
In tulburari obsesivo-compulsive ca si in fobii simple este recomandata

terapia comportamentala mai ales sub forma desensibilizarii sistematice eventual
asociata cu o forma de relaxare.

In deficientele mintale, domeniu considerat pana in ultimii ani exclus
abordarii psihoterapeutice se recomanda terapia comportamentala susceptibila sa
determine ameliorarea functionala sub aspect ocupational ca si in domeniul
automaniei si al socializarii.
In tulburari sexologice, de cuplu este contraindicata psihoterapia

individuala recomandandu-se includerea ambilor parteneri.
I.4 TEHNICI SI METODE IN PSIHOTERAPIE
Modele psihoterapeutice
Actualmente psihoterapia a devenit tot mai elaborata astfel incat putem

vorbi in prezent de aproximativ un numar de 2000 de tehnici de psihoterapie.
Fiind atat de numeroase ele pot fi clar delimitate cu continut si moduri de
actiune distincte si bine precizate.
In functie de anumite criterii distingem urmatoarele:
- metode orientate emotional sau afectiv
11

- metode orientate intelectual sau cognitiv

Din punct de vedere al demersului aplicativ se disting tehnici si metode de
terapie bazate pe criterii precum:
- criteriu investigativ preocupat in mod esential de organizarea psihismului

uman
- criterii care urmaresc in mod univoc eliminarea simptomului si vindecarea
pacientului .
In functie de distinctiile multor scoli , psihoterapii:
- dinamice
- comportamentale
- experentiale.
1. Psihoterapiile dinamice - au la baza conceptia conform careia toate

fenomenele mentale sunt rezultatul interactiunii conflictuale a unor forte
intrapsihice (convingerile interioare date de subconstient sunt in
contradictie cu gandurile din constient) .
Inaccesibile constiintei omului si carora el le opune rezistenta, scopul
psihoterapiilor dinamice consta in facilitatea intelegerii continutului
inconstient al psihismului.
2. Psihoterapii comportamentale – ele pornesc de la premisa ca orice

comportament normal sau anormal este produsul a ceea ce a invatat sau
nu individul. In consecinta bolile psihice au , dupa scoala , deprinderi
invatate sau raspunsuri dobandite in mod involuntar repetate si intarite de
stimuli specifici din mediu. Pentru vindecarea cu psihoterapiile
comportamentale pacientii invata noi alternative comportamentale care
trebuie exersate atat in cadrul situatiei terapeutice cat si neaparat in afara
ei.
12

3. Psihoterapii experentiale – au punctul de plecare situatia de subestimare a

dimensiunilor etice ale omului si a relatiilor sale morale cu ceilalti.
Psihoterapia experentiala are ca scop nu numai vindecarea bolii ci si
dezvoltarea individului atat prin atingerea unei maxime constientizari cat
si prin dezvoltarea unor dimensiuni expansive: autodeterminarea,
creativitatea etc.
Dupa numarul celor care participa in psihoterapie, acestea se impart in:
• psihoterapii individuale:
- psihoterapii dialectice
- psihanaliza – restructurarea personalitatii prin terapii
analitice:
1. analiza experentiala
2. psihoterapii nondirective
3. psihoterapii scurte
4. longoterapie
- psihoterapii sugestive –hipnotice – hipnoza= relaxare barbiturica
• psihoterapii de grup (colective)

- psihodrama
- socioterapia (consiliere terapeutica)
- resocializarea
- terapia familiei
II. PSIHOTERAPEUTUL ŞI CLIENTUL
II.1 RELATIA TERAPEUTICA
RELATIA TERAPEUTICA = este legatura absolut obligatorie ce se

stabileste intre client si terapeut in cadrul procesului terapeutic.
13

Aceste relatii au un caracter complex fiind rezultatul interactiunii unor

factori ce depind de client si terapeut cat si interactiunea dintre acestia.
Cei mai conturati factori sunt:
- alianta terapeutica
- transferul
- contratransferul
- rezistentele
In desfasurarea ei, relatia terapeutica prezinta niste etape dupa cum
urmeaza:
1. etapa de inceput
2. etapa de lucru activ cu pacientul
3. etapa de detasare
4. etapa de incheiere
Pentru fiecare etapa sarcinile terapeutului sunt diferite. Acesta trebuie sa
creeze clientului sau conditii cat mai prielnice ca securitatea si suportul
emotional.
Inca de la inceput se va stabili un contact cat mai direct si mai apropiat

pentru a evita inhibarea clientului asa cum observa si FREUD in epoca sa.
Iata de ce mobilarea cabinetului de psihoterapie trebuie sa permita
pacientului alegerea unui loc cat mai potrivit lui. Pozitia “ fata in fata” poate
inhiba pacientul. Asezarea laterala pentru aceiasi interlocutori poate oferi
“protectia subiectului”, acesta retragandu-se in el atunci cand simte nevoia.
Ideal este ca pacientul sa decida locul pe care va sta in timpul terapiei.
Activitatea de sfatuire creaza un cuplu client+ terapeut apropiat de diada mama-

copil. Treptat diada poate deveni triada, daca pacientul accepta sa fie ajutat de
familie in timpul intalnirii terapeutice.
14

RELATIA TERAPEUTICA IN CONTEXTUL CELORLALTE

INTERACTIUNI SOCIALE
GILIERON (1997) observa ca majoritatea psihoterapiilor sunt delimitate

de campul social-cultural caruia ii apartin clientul si terapeutul. In acest sens
relatia terapeutica implica doua aspecte:
1. un ansamblu de coduri de relationare (regulile jocului)

2. un dispozitiv.
In relatia terapeutica, anumite tabuuri sunt anulate, dar sunt instaurate alte
interdictii. De exemplu in psihanaliza pacientului , se permite si chiar i se cere
sa spuna orice ii trece prin minte, ceea ce in viata nu se intampla.
Iata aici noutatea rolului prescris de codurile psihoterapeutice care prin

simplul mod de comunicare direct si fara interdictii asigura puterea si
stabilitatea relatieie psihoterapeutice. Astfel se va instala “ o noua ordine” in
campul terapeutic.
Aceste reguli din cadrul relatiei terapeutice sunt aspecte valabile diadei
client-terapeut:
- un aspect etic
- un aspect tehnic
- un mod de comunicare specific
Fiecare scoala psihoterapeutica presupune o anumita conceptie despre
boala si sanatate si conform acestora sunt demarate procedurile terapeutice.
15

II.2 SUGESTIA – STRATEGIE DE COMUNICARE SI INFLUENTARE
IN RELATIA CLIENT – TERAPEUT
Dialogul dintre cei doi ne releva o distorsiune a mesajului care circula

intre cei doi. Intalnirea se face intr-o situatie de mare incarcatura psiho-afectiva
pentru pacient. Aici nu trebuie neglijat aspectul legat de personalitatea celor
doi. Este pus in evidenta un registru de valori ce ne obliga la simulare/
disimulare, inselare/autoinselare – fenomene ce ne apropie de fenomenul
sugestiv.
Pacientul va cunoaste o perioada de regresie si remisie – care ii va creste

sensibilitatea la sugestie. Cu cat anxietatea este mai mare cu atat bolnavul va
apela la strategii subconstiente de “santaj afectiv”, exagerand acuzele. Astfel se
va pune in miscare mecanisme de aparare psihica in care un rol mare il are
autosugestia.
Boala va fi prezentata de pacient conform mediului social cultural din care

acesta face parte. De toate aceste aspecte psihoterapeutul trebuie sa tina seama
daca doreste ca informatiile culese de la pacient sa fie cat mai clare si mai
veridice. Comportamentul psihoterapeutului neverbal este de o importanta
majora. Astfel el poate sa transmita sugestii pozitive sau negative.
Psihoterapeutul trebuie sa acorde timp destul expunerii pacientului pentru

ca acesta sa nu il acuze de o lipsa de interes. Nici prelungirea excesiva a
anamnezei nu este indicata.
Interviul clinic poate fi influentat de unele efecte sugestive ale formatiei

profesionale ale terapeutului.
In anul 1986 GUDJONSSON si CLARK definesc sugestibilitatea
interogativa ca masura in cadrul unei relatii sociale stranse “ in care oamenii
16

ajung sa accepte mesaje comunicate in timpul chestionarii, avand ca rezultate

modificarea raspunsului comportamental ulterior”
Acest model presupune trei conditii pentru aparitia sugestiei interogative:
- increderea interpersonala
- incertitudinea
- expectatiile interogative
O serie de “ mituri clinice” genereaza efecte sugestive astfel:
• Modelul VIROTIC – orienteaza interviul clinic spre descoperirea unei

cauze generate de un virus, un corp strain. Astfel terapeutul in demersul
diagnostic trebuie sa gaseasca o cauza care sa justifice terapia.
• Modelul ENERGETIC este modelul conform caruia boala este
interpretata ca un dezechilibru energetic ce implica terapii ce utilizeaza
curentul electric.
• Modelul SINERGETIC – se refera la faptul ca terapeutul care poseda
energie supranormala corecteaza deficitul energetic al pacientului prin
anumite metode.
• Modelul EDUCARII VOINTEI – conform acestui model terapeutul
foloseste indemnuri de interdictie la adresa pacientului ( ex “ nu mai
fuma”). Este emis faptul ca orice comportament se invata.
Documentele medicale au importanta lor in raport de cel ce parafeaza dar
si de unitatea emitenta. Astfel si ele pot influenta decizia diagnostica si
terapeutica.
ASPECTELE TEHNICE specifice relatiei terapeutice pot in anumite

cazuri sa induca pacientului sentimentul de dependenta si sugestibilitate.
Securizarea pacientului este o grija permanenta a psihoterapeutului.Aceasta
sarcina este cu atat mai grea cu cat starea pacientului este mai alterata.
17

Influenta sugestiva in plan terapeutic este favorizata de factori ca:
- personalitatea recunoscuta a terapeutului

- responsabilitatea actului terapeutic
- imaginea de sine, etc.
II.3 RELATIA TERAPEUTICA IN TEORIA SI PRACTICA UNOR

SCOLI TERAPEUTICE.
1. Relatia terapeutica psihanalitica implica reguli dupa cum urmeaza:
- regula asociatiei libere

- comportamentul terapeutului
- transferul
- contratransferul
- rezistentele la transfer
2. Relatia terapeutica in terapia centrata pe client.
Acest gen de terapie are la baza un model al personalitatii care pune

accent pe rolul dezvoltarii sau autoactualizarii. Actualizarea are ca obiectiv
principal dezvoltarea personalitatii si tendinta evolutiei catre maturizare.
Pentru o cat mai buna relatie terapeutica ROGERS sustine ca aceasta

trebuie sa indeplineasca conditiile congruentei, atentiei (imaginii) pozitive
neconditionate si empatiei.
In domeniul terapiei centrate pe client deosebim mai multe orientari:
- psihoterapia experentiala (GENDLIN 1973)
- abordarea dominant cognitiva (Wexler, RICE 1974)

- abordarea dominant didactica (TRUAX/ CARKHUFF-1969).
18

Psihoterapia interpersonala este o ramura directiva si are un caracter

interactiv (KIESLER -1982). Are ca obiectiv identificarea, clasificarea si
stabilirea de alternative la stilul comportamental rigid si auto-defensiv al
clientului.
3. Relatia terapeutica în terapia cognitiv –comportamentala.
Acest gen de terapie se centreaza pe tehnicile folosite in cadrul relatiei

client-terapeut. Cea mai importanta tehnica este transferul alaturi de inhibitia
reciproca . Aici terapeutul are un rol directiv, de colaborare, ghidare si
parteneriat.
TENDINTE INTEGRATIVE
In timp ce unele abordari terapeutice au abordat un singur aspect, altele au

adus argumente in favoarea unor tendinte integrative. In cadrul relatiei
terapeutice s-au delimitat relatii “ reale” si relatii “nereale”.
RELATIA PSIHOTERAPEUTICA-o constructie psihosociala.

Relatia psihoterapeutica – este o constructie psihosociala deoarece atat
pacientul cat si terapeutul intra in interactiune cu credintele si asteptarile lor, cu
experienta altor relatii sociale anterioare.
II.4 PERSONALITATEA PSIHOTERAPEUTULUI
TERAPEUTUL CA IDEAL
In aceasta categorie, sfatuitorul este persoana perfecta care face toate

lucrurile fara greseala. El este aproape ca parintele idealizat din copilarie. Fata
de el se constituie un set de comportamente semnificative ca: trimiterea de
complimente si laude, de osanale aduse in fata altora, aprobarea tuturor
19

interpretarilor sau reflectiilor produse de acesta, foamea de prezenta-obliga

comunicarea cu terapeutul. Este posibila o anumita identificare - imitare a
terapeutului, prin adoptarea imbracamintii, a stilului de a vorbi, a expresiilor
acestuia..
Pentru inceput, sfatuitorul se simte excelent, este mandru de sine, de
competenta sa. Aceasta luna de miere se consuma insa in comportamentul
pacientului aparand frustrarea si mania sa si abia acum, terapeutul recunoaste
modelul deviant al relatiei cu pacientul, ceea ce ii declanseaza tensiune,
anxietate, confuzie.
Prin modificarea reactiei de idealizare si a frustratiei consecutive,

terapeutul va oferi un suport continuu Eului sfatuitului, prin tolerarea
dezamagirii, depresiei, posibil a maniei, in momentul confruntarii acestuia cu
reactia transferentiala. Confruntarea asteptarilor idealizate cu imaginea reala a
terapeutului in diada client-terapeut, dar si in sfera relatiilor intime si de
prietenie cu altii, ii provoaca subiectului o stare de furtuna, ceea ce va permite

recunoasterea modelului sau dominant „intrapunitiv” de expresie, in care
predomina atitudinile de autoumilire si de autonegare. Terapia poate aduce
agravarea starii sale prin pierderea eului si adoptarea unuia fals care mimeaza pe
cel al terapeutului. Prelucrarea relatiei transferentiale va duce la depasirea
reactiei.
TERAPEUTUL CA VIZIONAR SI CARE HRANESTE
Modelul terapeutului ca vizionar are multe similaritati cu cel anterior,

esenta sa fiind ca i se atribuie terapeutului calitati de atotstiutor, de expert, si de
putere. Clientul asteapta sfaturi si anticiparea sugestiile care ii pot fi oferite
initial, sfatuitorul se simte mandru de sine, puternic, atotstiutor, suferind de o
20

adevarata autointoxicare. Cu timpul el incepe sa aibe indoieli asupra lui insasi,

fapt care duce la dezamagire, la trairea de incopetenta , de esec terapeutic.
Pentru a depasi aceasta reactie, trebuie luate in atentie asteptarile

clientului, mai ales a celor ce reflecta exagerarea puterii altora, a terapeutului,
dar si a persoanelor din jur. Se vor analiza motivele/nevoile clientului de a alege
un asemenea mod de aparare- relationare cu lumea. In spatele lui se ascund
sentimente de aparare, deinferioritate si frica de a lua decizii de unul singur.
Pentru a se mentine intr-o stare de autoprotectie, el prefera sa delege altora
dreptul de a lua decizii. Trecerea pacientului in etapa mult mai riscanta a
deciziilor personale, autonome, este realmente dificila.
Persoanele din aceasta categorie actioneaza ca neajutorati. Ei se simt

incapabili sa intervina decisiv si oscileaza intre activitate si inactivitate, avand
puternice nevoie de dependenta si fuziune care se exprima prin emotii puternice,
tendinte la tipete si frici. Prin ele sfatuitorul solicita ordine si preluarea sa de
cate terapeut. Acesta trebuie sa ia masuri, sa adopte solutii astfel starea

pacientului se va agrava, intrucat sentimentele de slabiciune se pot accentua
treptat in ciuda interventiei si pot aparea solicitari de atingere, de tinut in brate,
si chiar imbratisat. Cea mai severa solicitare poate sa fie cea sexuala, care
semnifica fuziunea, uniunea cu elementul puternic-sfatuitorul. Mai putin
dramatic este refugiul in neajutorare sau lipsa de speranta, ca forma de evitare a
confruntarii cu realitatea. In acest mod cleintul poate declansa reactii de
compatimire si o atitudine protector-hranitoare din partea terapeutului.
Recunoasterea acestui model se realizeaza prin autoexaminarea

terapeutului inca din momentul in care simte ca este solicitat excesiv sa
mangaie si sa ingrijeasca pe cel sfatuit. El poate trai o adanca parere de rau,
compatimire fata de client, iar daca nu se reuseste sa se pastreze distanta, va
intra intr-o reactie contratrasferentiala, care va bloca procesul terapeutic prin

depresia si frustrarea proprie. Relatia terapeutica se va deteriora in timp.
21

Solutia este buna autonomizare a atitudinilor sale, in paralele cu analiza

atitudinii fundamentale a pacientului, caracterizata prin asertiunile „ sunt
incapabil”, „ ai grija de mine”, etc, care exprima intense nevoi de dependenta.
Pentru depasirea starii regresive a pacientului se impun masuri de reconstructie
a Eului si o conduita suportiva pe aceasta perioada de timp. In vederea depasirii
situatiei, analiza comportamentelor de fiecare zi ale ambilor parteneri si
dezvoltarea alternativelor sunt cai lente dar reale.
TERAPEUTUL CA O PERSOANA FRUSTRANTA
Unii clienti vad in sfatuitor o persoana stresanta pentru experientele lor

actuale. Ei au o atitudine defensiva, apar precautii excesive in impartasirea vietii
lor. Exista reticente fata de implicarea in ceea ce se poate numi relatia de
intimidare specifica psihoterapiei. Intimidarea semnifica permisiunea data intr-o
atmosfera de prietenie unei alte persoane de a avea acces la detalii importante si
bine aparate despre viata sa.
In acest tip de reactie transferentiala, clientul manifesta suspiciune si

neincredere, avand aerul unei persoane frustrate, nemultumite. El incearca sa
intre in relatia terapeutica dar, foarte repede se retrage in sine, conturandu-se un
joc de intrare-iesire. Fiindu-i frica de eventualele dezamagiri el declanseaza
manevre de distantare, prin care testeaza reactia sfatuitorului: lipseste de la
sedinte, intarzie, blocheaza discutiile, etc. Pentru a depasi fazele timpurii clientul
are nevoie in aceste atitudini de castigarea increderii.

Recunoasterea acestui tip de reactie porneste de la senzatia de si tensiune,
de grija, pe care o resimte sfatuitorul care adopta treptat o prudenta de parca ar
merge pe sarma, ceea ce duce la o monitorizare excesiva a raspunsurilor sale.
Treptat el se simte din ce in ce mai incomodat si se poate retrage, traind un
sentiment de neplacere, care se poate accentua pana la ostilitate si ura.
22

Plasat intr-o asemenea pozitie, sfatuitorul poate sa traiasca vinovatia fata

de evolutia nefavorabila a terapiei. De aceea, sfatuitorul va trebui sa apeleze la
experienta sa pozitiva cu alti clienti pentru a recunoaste ca este supus unei
reactii transferentiale dificile. Prin prelucrarea ei se poate produce evolutia
catree o atitudine normala a clientului, cu pierderea neincrederii si reducerea
tendintei la distantare fata de sine si de altii. Se recomanda focalizarea atentiei
asupra relatiei, asupra constituirii gesturilor de incredere, cum ar fi: oglindirea
experientelor, empatie, etc. Dupa ce s-a realizat o relatie mai buna, se poate
aborda si fenomenul intrare-iesire. Totodata, clientului i se va dezvalui motivatia
prudentei sale excesive si i se vor semnala fenomenele de neincredere de cate

ori ele devin vizibile in timpul terapiei.
TERAPEUTUL CA O NON-ENTITATE
Sfatuitul il percepe pe terapeut ca pe o persoana inanimata, lipsita de

consistenta, de nevoi, de dorinte, de sperante, etc, ca urmare, el percepe un fel
de vid in momentul discutiei, vid pe care il va umple prin volubilitate, un fel de

diaree verbala intretesuta de miscari permanente. Se creaza un baraj de vorbe si
gesturi, fara vreo tema semnificativa. Ora se consuma fara scop si sens,
neputandu-se avansa. O asemenea miscare il obliga pe terapeut sa se regrupeze,
sa initieze raspunsuri timide, senzatia sa dominanta fiind ca este manipulat,
subapreciat, neluat in considerare ceea ce duce la frustratie si manie.
Pentrun a contracara aceasta forma de transfer, sfatuitorul va stabili un

cadru si reguli precise ale discutiei, pe care le va impune cu consecventa si
fermitate. Repetarea intrebarilor si a eventualelor raspunsuri si interpretari
reprezinta o tactica menita sa sparga zidul indiferentei clientului. Tendinta
sfatuitului de a ignora expresiile consilierului va fi analizata cu voce tare ceea ce
va antrena o evaluare comuna a mersului terapiei.
23

Acest fapt poate naste onestitatea relationala. In spatele fugii neincetate de

contactul real cu sfatuitorul poate sa stea frica de reflectie asupra propriei soarte,
ca posibila sursa de depresie si de percepere a golului interior. Dupa depasirea
reactiei transferentiale se poate ajunge cu mult suport la problemele nerezolvate
si la un stil de viata mai satisfacator.
II.5 SELECTIA PACIENTILOR PENTRU PSIHOTERAPIE
Psihoterapia nu poate fi efectuata in orice situatii clinice sau oricarui

pacient care o solicita fara a-i prejudicia succesul. Rigorile selectiei depind de
metoda psihoterapeutica ce urmeaza a fi aplicata si de competenta si
profesionalisml psihoterapeutului dar trebuie tinut cont ca psihoterapia
psihanalitica impune selectia cea mai severa in opozitie cu terapia
comportamentala.
Pe de alta parte, natura tulburarii pacientului, amploarea manifestarilor

sale clinice, gradul de organizare a personalitatii sale precum si capacitatea sa de
testare a realitatii impun de asemenea rigori selectiei.
In linii generale pentru a putea fi inscris intr-o cura de psihoterapie

pacientul trebuie sa prezinte:
1. motivatia clara pentru psihoterapie;

2. dorinta puternica de schimbare;
3. un anumit grad de forta a EGO-ului;
4. o anumita capacitate de relationare;
5. un anumit grad de dezvoltare cognitiva.
Se sustine ca psihoterapia este in primul rand eficace pentru tineri, adulti,
anxiosi, suferinzi de tulburari minore ca si pentru indivizii care prezinta o
functionare sociala satisfacatoare, capacitatea de a se exprima in plan afectiv.
24

Foarte important este ca cel care solicita psihoterapia sa doreasca sa se

vindece; sa realizeze ca are o problema; sa aiba un mic grad de forta a EGO-
ului.
Expresie a caracterului psihoterapiei deceniilor trecute ce caracterizeaza in

primul rand psihoterapia
psihanalitica o constituie suita adjectivelor care exprima tot atatea conditii:

tanar, atragator, bogat, inteligent si cu succes. Aceste conditii dezirabile ale
pacientului candidat la psihoterapie nu mai sunt impuse actualmente nici de
reprezentantii psihoterapiei psihanalitice care le-au preconizat.

Dupa selectia pacientilor are loc cel putin o sedinta de psihoterapie cu
caracter investigativ-instructiv in cadrul careia sunt cunoscute expectatiile
pacientilor care in acelasi timp iau cunostinta de continutul dar mai ales de
forma psihoterapiei. Unii terapeuti vorbesc despre o faza initiala a psihoterapiei
nesistematizata si nespecifica dupa care urmeaza cura de psihoterapie
propriuzisa. De fapt, initierea psihoterapiei prezinta intotdeauna anumite
dificultati care se intalnesc deseori si la incheierea ei.
In cadrul acestor sedinte de evaluari orientative pot fi distinse urmatoarele

caracteristici:
1. Pacientul obtine anumite informatii referitoare la natura si mecanismele
tulburarii sale (sa-i vorbim despre el) ca si asupra continutului si modului

de desfasurare a psihoterapiei.
2. Terapeutul permite pacientului sa treaca de la un subiect la altul sau poate
intia o comutare a temelor in discutie cand constata ca pacientul devine
anxios sau reticent.
3. Terapeutul se va concentra nu atat asupra cauzelor initiale ale pacientului,
cat mai als asupra trasaturilor personalitatii lui .

4. Abtinerea terapeutului de a formula vreo judecata asupra pacientului.
25

5. Terapeutul va manifesta interes fata de pacient ca si dorinta de a-l ajuta

(sa simta ca vrem sa-l ajutam).
In urma evaluarii orientative a problematicii pacientului, terapeutul va
stabili numarul sedintelor pe care le considera necesare pentru pacientul
respectiv.
Terapeutul trebuie sa asculte cu atentie si interes nu numai continutul

manifest ci si semnificatiile latente, inconstiente din relatarea pacientului. In
plus terapeutul trebuie sa incurajeze pacientul in exprimarea directa neelaborata
a gandurilor si sentimentelor sale.
II.6 DUREREA
Durerea – boala reprezinta o stare si o situatie a persoanei, modificarea

subiectiv si obiectiv. Indispozitia, insomnia, durerile, tulburarile functionale
diverse fac ca (dintr-o data sau treptat) corpul sa dobandeasca pentru Eu (adica
subiectiv) o mare importanta, intr-un mod neobisnuit. Senzatii necunoscute (sau
amintind senzatii avute altadata, in cursul starilor morbide) nasc intrebari, duc la
interpretari, genereaza anumite convingeri. Bolnavul are viziunea ingrijoratoare
a urarilor posibile, a progresiunii bolii, a consecintelor pe care episodul morbid
le poate avea in viata personala, ca si in viata profesionala etc.
Obiectiv este vorba, oricum, de nevoia de a fi ingrijit, de scaderea

prestatiilor sociale si a veniturilor, de cheltuieli de tratament etc. preocuparile
zilnice trebuie evitate, relatiile cu colaboratorii si cu prietenii vor fi intrerupte,
indeplinirea unor proiete va fi amanata, unele placeri si satisfactii vor fi interzise
etc. Fiecare dintre elementele poate lua proportii de catrastofa.
Durerea este – in primul rand – o problema de fiziologie evolutionista. Se

considera azi ca sensibilitatea dureroasa este o achizitie a filogenezei limitata
26

poate la unele linii evolutive. Durerea este o contrafata a progresului biologic.

Utilitatea ei in reactiile adecvate ale organismului (in adaptare) este reala, ceea
ce nu inseamna insa ca orice durere este oportuna. Regiunile care au cea mai
mare sensibilitate algica nu sunt cele mai vitale pentru organism. Nu exista
paralelism intre suferinta fizica (durerea) provocata de o boala si gravitatea ei.
Durerile de masele pot fi mult mai intense si mai suportabile decat unele dureri
din cancer. Durerea vie provoaca reactii vegetative (si soc), care pot periclita
viata chiar atunci cand leziunea de la care pornesc semnalele algice este lipsita
de importanta. Durerea se insoteste de impotente functionale reflexe sau
generate de teama de durere.

Durerea – simptom important al bolilor, face totodata obstacol de la
unele interventii terapeutice necesare. Chirurgia nu s-ar fi putut dezvolta daca nu
s-ar fi descoperit narcoza, anestezia locala. S-a spus de aceea , pe drept cuvant,
ca durerea este si prieten si dusman.
Durerea este, de multe ori, simptomul care “forteaza” pe bolnav sa se

prezinte la medic - dar ea creaza si teama de medic. O recomandatie banala
terapeutica este “respectarea” durerii pana la stabilirea cauzelor ei (adica la
schitarea diagnosticului); explorarea clinica trebuie sa se calauzeasca dupa
existenta zonelor si a punctelor dureroase. Toate manualele atrag atentia asupra
existentei durerilor reflexe sau iradiate la distanta de organul bolnav (junghiul
abdominal in pneumonie, direrea in umarul drept cu “punct de plecare” in
colecist, durerea retrosternala si a membrului superior stang in angina
coronariana), asupra zonelor de hiperestezie cutanata in suferinte viscerale etc.
Durerea care nu mai serveste diagnosticului si ghidari mainii medicului
(indiferent daca este vorba de infarctul miocardic, de o fractura sau de o
nevralgie) trebuie in general suprimata. Trebuie combatuta, de asemenea,
durerea care impiedica mobilizarea necesara recuperarii functionale. S-a
presupus ca intermediarul intre excitantul nociv (care ar genera excitatii
27

nociceptive) si aparatul care le receptioneaza ar fi substante algogene. Se

cunosc, ce e drept, numeroase substante de origine celulara sau tisulara care
poseda aceasta insusire. Algogene se gasesc in lichidele secretate (sucul gastric
in contact cu peritonelul sau cu terminatiile nervoase ale pielii; lichidele acide;
tripsina pancreatica; kininele plasmatice din sangele extravazat in cavitatea
abdominala).
Este durerea o senzatie sau un sentiment?
Unii stimuli durerosi ii traim mai curand ca pe un sentiment sau emotie, in
timp ce altii ii sesizam ca pe o senzatie. Se pare ca mecanismele nervoase

periferice justifica aceasta bivalenta. Se poate vorbi despre o durere primara,
resimtita imediat, acut, localizata cu usurinta si despre o durere secundara care
“implica personalitatea”. Durerea primara ar fi condusa de asa numitele fibre A,
cu viteza de 25m pe secunda, in timp ce durerea secundara, care apare dupa un
timp de latenta, este condusa de fibrele C cu o viteza de I.5m pe secunda, mai
greu localizata, iradiabila. Cele doua tipuri de fibre nervoase ar avea diferite
potentiale de actiune. Ipoteza aceasta “specifista” se bazeaza si pe faptul ca
exista fibre specializate care raspund numai la o satimulare intensa, dar nu
inseamna ca ele sunt “fibre de durere” si ca ele produc intotdeauna durere sau
numai durere.
O a doua teorie incearca sa se foloseasca de ambele aceste principii intr-
un mod original. Este teoria controlului durerii prin “porti medulare”. Este o
teorie pe care am putea-o numi cibernetica. Un sistem de control legat de
substanta gelatinoasa din maduva ar modula impulsurile are sosesc la primele
celule de transmisie centrala. Celulele de control (cu rol de inhibare) sunt
stimulate de fluxul venit pe fibrele groase (cu conducere rapida) si inhibate de
fluxul venit pe calea fibrelor subtiri (cu conducere lenta). Pentru perceptarea
durerii, deoarece transmisia centrala rezulta in urma unor integrari (sumatiuni)

spatiale si temporale ale impulsurilor. Distrugerea patologica a fibrelor groase
28

poate motiva cazuri de anestezie dureroasa ca si dureri “spontane”. Dar

avantajele teoriei “portilor” consta mai ales in posibilitatea influentarii
sistemului de control medlar prin factori de control centrali superiori sau cu alte
cuvinte in intelegerea neurofiziologica a dimensiunii motivationale a durerii.
In fenomenul de durere sunt implicati neuroni noradrenergici si
serotoninergici. Endorfinele si encefalinele ar avea rol de modulatori.
Terminatiile nervoase libere transmit impulsurile spre maduva prin fibre

subtiri (sensibilitate protopatica) unde are loc o prima confruntare intre
neurotransmitatori, substanta P si encefaline. O a doua contruntare are loc in

substanta cenusie periapeductala, alta la nivelul hipotalamusului. Acest filtru
odata depasit, durerea devine “emotie – suferinta”. Se admite ca endorfinele ar fi
“moleculele starii de bine” iar substanta P “moleculele durerii”. Reglarea starii
“subiective” ar depinde de intensitatea stimulilor (n-ar exista, la drept
vorbind,receptori sau fibre pentru durere) si ca, in realizarea efectului, un rol
insemnat il are varsarea peptidelor in lichidul cefalorahidian, endorfinele ar

servi si ca transmitatori sau modulatori pentru medierea satisfactiei si a
recompensei – ca atare fiind implicati si in memorizare.
Analgia (sau analgezia) congenitala lipseste organismul de un important

dispozitiv de alarma si de protectie. Agresiunile care trebuie evitate gratie
durerii se pot exercita liber si duc la leziuni grave in piele, mucoase si schelet.
Sugarul caruia ii cresc dintii isi musca busele si limba, isi roade degetele, isi
zgarie fata, mainile, corneea; ranile se infecteaza; raman cicatrice sau chiar
mutilari. Mai tarziu, copii isi provoaca accidental arsuri, traumatisme osoase
pana la fracturi. Izbeste imprudenta lor extrema si – ca trasatura psihopatologica
– dorinta de a brava, lasandu-se maltratati “eroic” de catre alti copii, aruncandu-
se din copaci sau pe fereastra etc. Imobilizarea fracturilor este resimtita ca o
presiune intolerabila. Comportamentul se schimba la pubertate, odata cu

constiinta “necesitatii” de a-si ingriji corpul, uratenia fetei si muilarile creandu-
29

le complexe de inferioritate. Inteligenta este in limite normale. Din punct de

vedere medical, se cere, indeosebi, supravegherea starii dentitiei si a
complicatiilor infectioase.
Durerea este insa si un comportament. La nivelul cel mai elementar, la

animale,durerea poate fi studiata prin concomitentele sale; dezorganizare
motrice, reactie de fuga (plus fenomene vasomotorii si neuroendocrine).
Experienta dureroasa umana implica memorizarea globala a situatiei ce a
provocat durerea, fenomenul agresiv devenind semnificantul durerii iar situatia
respectiva este intampinata si retraita cu o reactie afectiva complexa. Durerea
umana reprezinta totodata un raspuns la o situatie de esec. De aceea, durerile
elementare, durerile acute, durerile organice cronice duc, in clinica, la
comportamente variabile dupa varsta, nivel cultural, profesiune, boala ca si dupa
motivatii, tendinte, educatie etc. Durerea copilului mic are semnificatia unei
chemari, unei solicitari afective – si se calmeaza de indata ce apelul este auzit.
Inca din copilarie durerea face parte din relatiile cu lumea umana, cu celelalt, dar
si din investitia in propriul corp a energiei libidinale sau a agresivitatii (se
ajunge la distinctia intre durerea nociceptiva elemetara si durerea –
comportament.
Durerea elementara este in multe cazuri “pazitoarea vietii si a

sanatatii”, “santinela protectoare” – dar uneori “un obstacol in calea vietii”, un
fenomen ce face mai penibila si mai complicata o situatie irevocabila. Este un
semnal inselator. Durerea-comportament, in algiile cronice rebele in suferintele
morale si psihogene acopera de multe ori o situatie de esec. Omul suferind este
mai preocupat de durere decat de ceea ce se ascunde sub ea. Linistirea durerii, a
fost dintotdeauna un obiectiv al medicinii. In lupta impotriva durerii, medicina a
folosit droguri de origine vegetala, produse chimice de sinteza si , recent,
metode chirurgicale. Combaterea durerilor banale, nespecifice (cum ar fi
cefaleea) revine in ultimle decenii “antinevralgicelor” care reprezinta
30

medicamentele cale mai utilizate de catre marile mase, pana la abuz. Pentru noi
este important sa notam ca durerile banale (dar nu numai ele) cedeaza intr-un
mare procent de cazuri la administrarea unor substante indiferente (placebo) –
ceea ce demonstreaza valoarea psihoterapiei in combaterea durerii fizice.
Experienta clinica inscrie alte numeroase argumente in acelasi sens: dureri cu
origine organica (lezionale) evidenta, care cedeaza temporar la psihoterapie.
Psihoterapia poate fi eficace si in cazurile de dureri talamice prin procese
destructive cerebrale. Este cunoscuta metoda psihoprofilaxiei durerilor de
nastere.
Semiologica durerii este astazi un capitol diferentiat al medicinii clinice.

O analiza subtila a formelor de durere a si a “modalitatiilor” se datoreste
homeopatilor.
Ca o problema psihologica, durerea face parte atat din viata normala cat,
mai ales, din viata patologica a organismului. Pradines vedea in durere
consecinta cresterii globale a sensibilitatii organismelor evoluate, in cadrul

evolutiei telereceptiei primejdiei; asa se explica insusirea sa de “avertisment
barbar”. In timp ce placerea apartine “simtului nevoii”, marcand indeplinirea
unei functiuni, savarsirea ei, cucerirea unui obiect, succesul impulsului catre un
obiect – durerea semnalizeaza pericolul rezultat din partea unui obstacol,
precede activitate de aparare care va expulza (sau care va invinge) obstacolul.
Faptul ca organele interne (sau creiereul) pot fi bolnave fara sa doara, se explica
prin aceea ca, in mod natural (fara interventia chirurgicala de exemplu)
organismul este incapabil sa elimine (sa expulzeze) cauza acelei perturbari. Din
acest punct de vedere, credem ca s-ar putea incerca o clasificare a durerilor,
dupa intentionalitate, adica dupa modalitatea (intuita sau imaginara) care le-ar
putea suprima sau atenua. Astfel, durerea ar puatea fi atenuata prin indepartarea
agentului “exterior” sau prin departarea de noxa (fuga), prin indepartarea unei
parti din corp, prin protejare sau dimpotriva prin dezvelire, prin imobilizare sau
31

dimpotriva prin umblet, printr-o anumita pozitie a corpului, prin apasare, prin
caldura, prin strigat, prin “deschiee” a zonei bolnave, prin expulzare (tenesme),
prin contactul senzorial cu organul bolnav (sa pun mana, sa vad). Interesanta
este impresia pe care o avem, uneori, dupa care prin intensificare durerea ar
putea sa se lichideze; este oare o intuire a luptei organismului subiacenta
durerii? Novalis vorbea de posibilitatea de a gasi satifactie in durere prin
identificarea cu forta implicata in provocarea ei. Mentionam ca, in “ileusul”
obstructiv, incetarea colicilor poate marca debutul fazei paralitice, de rau agur.
In ultimile cazuri, bolnavul are impresia ca s-ar linisti daca s-ar preciza sediul
durerii sau cauza – dar aici este vorba de anxietate si nu de durere; sau este
convins ca durerea va ceda prin trecerea timpului. Suntem in domeniul reactiilor
la durere, reactii care au o componenta experimentala, culturala si de filozofie a
vietii. In schimb, un fenomen proriu-zis psihofiziologic pare sa fie concurenta
interalgica, faptul ca o durere poate masca o alta durere (de exemplu, o durere
acuta poate oculta cronica, una neasteptata poate eclipsa o durere obisnuita).
Admirand o relatie intre durere si nevoia (biologica) de expulzare (a unui

corp strain sau devenit strain), este greu sa admitem teza dupa care nasterea
normala este nedureroasa. Cercetarile au aratat ca atunci cand gravida nu sufera
de nici o maladie, cand nu prezinta o patologie a contractiilor uterine, cand
bazinul este sufucuent, iar caile genitale sunt normale ca dimensiuni si ca
elasticitate, durerea de nastere, desi incontestabila , nu este excesiv de mare.
Frica de durere si teama de necunoscut nu cresc intensitatea durerii ci adauga o
stare de neliniste si de agitatie. Poate ca aceasta concluzie este intrucatva
exagerata: durerea este si o reactie sau are o componenta reactionala (in acest
sens vorbeste marele procent de dureri de orice natura – pana la 35% - suprimate
prin placebo). S-a constatat ca eficacitatea placebo-ului este atat mai mare cu cat
stresul este mai puternic (placebo este de 10 ori mai eficace in suprimarea
durerii patologice decat in anularea durerii experimentale).
32

Diferentele individuale nu tin numai de vointa si de caracter ci de factori

organici si psihici mai profunzi.
La adulti s-au descris cazuri de hipoalgoestezie,, cu o toleranta uimitoare a

leziunilor – astfel dureroase – sau a interventiilor operatorii. Mai frecventa si
mai stanjenitoare este hiperalgezia, hiperestezia algica, susceptibilitatea crescuta
fata de durere, hipealgosensibilitatea, algofilia, algopatia etc. in acest caz, rolul
factorilor ongenitali pare mai mic decatcel a experientei vietii, al exercitiului, al
calirii sau cocolosirii etc.
Sensiibilitatea algica depinde evident de starea sistemului

nervosvegetativ; hipersensibilitatea acestu sistem explica genestopatiile si
difuzarea durerii, autointretinerea prin mecanisme de cerc vicios etc. ea mai
depinde de starea umorala si endocrina (hipo sau hipercalcemia, spasmofilia,
hipertiroidismul, disfoliculina, acidoza). Ea depinde de asemenea de
corticalitate, de factorul neuropsihologic sau pur si simplu de factori psihici.
Interventia psihicului se manifesta ca amplificare sau adaos psihic (prin frica,

anxietate, oboseala etc), ca fixare psihica (durere de urma, reziduala, durere
amintire), ca psihalgie (durere psihogena, corticogena, centrogena, imaginativa,
obsesiva, psihosomatica, nevrotica; cerebralgie; algohalucinoza etc).
Durerea – intrucat este simptom subiectiv si reactie psihica are un caracter

individual, personal – poate fi punctul de plecare al unei tipologii. Este ceea ce a
incercat sa faca Fervers (1940). Pornind de la constatarea ca durerea este

inseparabila de existenta umana, autorul recunoaste si aspectele sale legate de
vigilenta si de constiinta corpului, a existentei etc. pe alta parte durerea poate fi
considerata ca o insulta pentru suflet astfel incat analgezia sau narcoza sunt
masuri de crutare sau de protectie a psihicului.
Tipul Tetanic: reactioneaza la durere prin agitatie (hipermotrica), revolta,

fiind posibila o atitudine “dusmanoasa” fata de partea bolnava (mai ales la
33

schizotimi, introverti). Este un tip simpaticotonic si afectiv. Persoana se

intereseaza de pronostic, priveste critic masurile terapeutice, este mai greu de
tratat; recurge la alcool, la nicotina, la cafea. Tensiunea afectiva motorie se
poate sublima: durerea poate da pinteni creatiei. Kant este cel care a sris ca
durerea este un imbold sau un spin al activitatii (fire simpaticotonic-motorica,
expansiva, agresiva). Tipul tetanic cu autodominare deplina i-a apartinut lui
Scaevola, care s-a pedepsit pentru greseala cu consecintele politic-militare,
arzandu-si bratul.
Tipul Patic: se plange; este hipotonic, are tendinta al colaps, dar si

rabdare. Este vagotonic, ciclotimic; in tipologia lui Jaensch ar fi un :B-in
Tegrat”. Se gandeste la moarte, doreste liniste, cauta un “tu” pe care sa se
sprijine, este sinton (stabilind relatii afective cu persoanele ce-l incojoara). Isi
proiecteaza temerile asupra obiectelor din jur (lumea dobandind “fiziognomie”).
Daca este autostapanit se resemneaza. Tipul patic oscileaza intre inactivitatea
depresiva si o stare de cvasi-betie euforica; are nevoie obiectiva de
medicamente.
Fervers insita asupra rolului sugestiei si autosugestiei in intretinerea si in

tratamentul durerii. Medicul poate sugestiona bolnavului in mod incostient si
naiv, atunci cand crede el insusi, sincer, in mijlocul intrebuintat; sau poate sa-l
sugestioneze in mod constient si premeditat. Bolnavul, la randul sau , poate
suporta sugestia pasiv, inconstient, uneori i se ofera voluntar sau o sustina prin
autosugestie.
Profiloaxia reactiilor exagerate fata de durere se face prin calire. Este

interesant de mentionat ca in secolul al XVI-lea Montaigne recomanda
introducerea unui anumit tip de calire pentru a putea rezista presiunilor prin
mijlocirea torturii, pe atunci raspandita.
34

Este evident ca cercetarea tipurilor de activitate nervoasa superioara poate

avea importanta nu numai in “Psiho” – profilaxia durerilor de nastere, dar si in “
psiho” profilaxia sau psihoterapia altor dureri. Dar aici intalnim doua modalitati
de lucru:
a) cea hipnosugestiva, in care scoarta cerebrala a paientului este inhibata;
cuvantul care I se adreseaza are un caracter imperativ, iar rolul cel mai
important revine “personalitatii” medicului;
b) cea psihoprofilactica propriu-zisa, in care cuvantul este folosit intr-o
forma logica ratopnala, educativa; centrul de greutate trece asupra
personalitatii pacientului; scoarta sa cerebrala este activa, echilibrata, dar
cu focare de excitatie puternica. Astfel este nevoie de relatii optime intre
procesele fundamentale de excitatie si de inhibitie in scoarta, de relatii
reciproce adecvate intre scoarta si centrii subtro[picali. In cazul nasterii,
A.P Nikolaev preconizeaza crearea artificila a unui puterinic focar de
excitabilitate cortical al carui continut sa fie convingerea despre evolutia
favorabila a nasterii etc. inconjurat de o zona de inhibitie (prin inductie
reciproca) el devine aprope inaccesibil pentru impulsurile interoceptive cu
caracter dureros si dupa legea dominatiei, atrage impulsuri extero-si
interoceptive nedureroase si distrage scoarta pentru alta activitate. In
conceptia Pavloista, sugestia ste cel mai simplu si mai tipic reflex
conditionat al omului iar educatia, intruirea, disciplinarea sunt siruri lungi
de reflexe conditionate. Este discutabil insa daca restructurarea
mentalitatii femeilor, daca asanarea psihicului nu este si altceva decat
stingerea unor reflexe conditionate vechi si crearea unor reflexe
conditionate noi. Dealtfel, metodacuprinde si inlaturarea emotiilor
negative, rearea unor emotii pozitive, ca si procedee de analgezie
medicamentoasa.
35

In general se poate spune ca in dureri se merge de la nivelul chimic (narcoza)

pana la cel spiritual (care implica valorizarea, anxiologia suferintei) trecand prin
ceea ce este neurofiziologi elementar si prin pysche)
II.7 ASCULTAREA FIZICA
In ascultare exista o importanta componeneta fizica, denumita de catre

unii specialisti si “limbajul trupului” (A.Pease 1993), aceasta facand parte din
metacomunicare, mai ales pe timpul tacerilor sau a intervalului dintre asertiuni.
Ea este singura componenta vizibila a mesajului emis continuu de catre

ascultator. Influenta sa este decisiva, exprimand gradul real de disponibilitate al
ascultatorului, ascultarea fizica poate construi la rasplatirea dar si la indepartarea
subiectului.
Mesajele communicate corporal au o complexitate deosebita si pot

cateodata sa fie in discordanta cu disponibilitatea adevarata a sfatuitorului.
Aceasta poate fi mascata sau deformata aparent de catre o indispozitie fizica sau
psihica sau de alti factori din afara, care nu afecteaza participarea ascultatorului.
Se descriu cateva componente ale pozitiei ideale de ascultare ca: postura
corporala, deschiderea fizica, contactul vizual, miscarile corpului.
O postura destinsa, relaxata, cu corpul elastic, mobil, expresiv

conjugate cu o fata care ofera un zambet de simpatie, reprezinta semne majore
de disponibilitate, de receptivitate fata de interlocutor, tot asa cum corpul rigid,
bratele incrucisate, faciesul incruntat, in tensiune, pot transmite mesaje
involuntare de respingere, de persoana nemultumita care judeca pe cel din fata
lui.
Deschidearea fizica presupune a sta cu bratele deschise, cu mainile legate,

cu trupul putin aplecat in fata. Impreuna cu pozitia de fata in fata, el costituie
36

elemente definitorii ale disponibilitatii fizice. Schimbul continuu de priviri,

caracteristic pozitiei fata in fata poate fi greu de suportat de timizi sau de
persoane cu trairi de vinovatie care se simt astfel visate, judecate. De aceea, ele
pot prefera pozitia laterala. Trupul prea aplecat in fata catre interlocutor poate
naste impresia de agresivitate din partea sfatuitorului, prin invadarea spatiului
personal al clientului.
Din contra, o pozitie prea relaxata a trupului, aplecat pe spate, a trandavie

impresioneaza neplacut prin senzatia de nepasare, de lipsa de sensibilitate pe
care o creaza.
Un contact vizual bun reprezinta o importanta sustinere a clientului, in

timp ce privirea in alte parti creaza si indica tensiune sau plictiseala, desi ea
degajeaza interlocutorului, pentru un timp, depresiunea de a se simti privit ca
obiect de studio. Pe de alta parte insa contactul vizual sustinut ofera posibilitatea
de a se urmari jocul mimic al clientului, atat de important in procesul de
comunicare. Zambetul si datul din cap destul de frecvent, in sens afirmativ, pe

parcursul discutiei creaza prezenta, exprima atentia care se acorda clientului, dar
si permisiunea de a vorbi si interesul fata de subiectul expus.
O mimica si pantomimica expresie, bine marcate care reflecta trairile

clientului, reprezinta un avantaj. In schimb, o atitudine de sfinx, cu zgarcenie in
expresivitate, adica in dezvaluirea sfatuitorului, creaza raceala si distanta.
Componentele ascultarii de calitate
Ascultarea presupune o serie de operatiuni aditionale din partea

sfatuitorului ca: deschiderea discutiei, intrarea in cadrul intern de referinta al
clientului, structurarea si disciplinarea ascultarii, utilizarea mesajelor de
continuare, folosirea cuvintelor cheie, mentinerea cursului corect, evitarea sau
37

reducerea la minimum a surselor de interferenta si a mesajelor de descurajare,

oglindirea.
Descrierea discutiei
Acesta presupune formularea unei invitatii, considerate si ca o permisiune

de a vorbi. Ea poate avea si forma unei intrebari deschise(OPEN-ENTED), a-l
carui raspuns este nedeterminat lasand libertatea clientului de a alege.
Iata cateva deschideri: “ Aveti vreo problema? Sunt gata sa va ascult. Ati
putea sa-mi spuneti ce va framanta? Pareti tulburat(a), aveti ceva pe suflet?”.
De multe ori clientul afirma ca el nu stie daca va reusi sa se exprime

corect, sa-si expuna problemele si ca ar fi bine sa fie intrebat, el marginindu-se
in a raspunde ”mai bine intrebati dumneavoastra”.
Astfel, clientul se retrage in pozitia de aparare, care ii este mai comoda.

Prin aceasta apare riscul pentru terapeut de a fi plasat intr-o pozitie dominanta,
de investigator.
Daca tacearea se prelungeste excesiv, atunci este nevoie sa se accepte ca

apararile clientului sunt prea rigide si nu vor putea fi depasite de la inceput fara
ajutor: este greu sa-ti dezvalui problemele…viata e grea….(asertiunei nsotita de
un sfat).
Structurarea discutiei
Un interviu psihoterapic trebuie sa inceapa cu o serie de lamuriri asupra

pozitiei participantilor. Ele vor fi repetate pe parcurs, ori de cate ori va fi nevoie.
Clientii trebuie sa fie ajutati sa intre in pozitia activa, de persoane care doresc sa
se implice, sa participle direct la procesul de vindecare sau de schimbare. Ei
38

trebuie sa lupte, sa invete sa se ajute singuri. Pentru a realiza un asemenea

obiectiv, ideal este sa ne plasa in pozitia de colaboratori, de persoane de ajutor,
si nu de experti care rezolva si prescriu solutii existentiale, ca si cum ar oferi
tratamente. Chiar daca se solicita un ajutor de tip medical, de ingrijire, activarea
clientului se realizeaza numai prin reducearea rolului sfatuitorului, care il va
ajuta sa lucreze la solutiile proprii si nu ii va oferi unele gata fabricate.
III. ORIENTARI PRINCIPALE IN PSIHOTERAPIE
Cele doua tendinte importante din aceasta categorie sunt: cea clasica, tipic
orientata catre problema, obiectiv si cea behaviorista.
A. Orientarii clasice ii apartine consilierea scolara T. Allen, J.M.

Whiteley 1968, prin care se incearca sa se demonstreze
elevului/studenteului ca modul sau de abordare a scolaritatii este
gresit. Sfatuitorul discuta, argumenteaza si incearca sa rationeze

impreuna cu elevul pentru a-l aduce catre schimbare. Se incearca
redirectionarea comportamentului acestuia catre conformismul social,
adica o mai buna concentrare in clasa, respect fata de profesori,
efectuarea temelor, etc. Aceasta binecunoscuta orientare a fost
denumita rezolvarea realista a problemelor. Ea are limite deja
mentionate in capitolul introductiv. Subiectul este plasat aprioriu in

pozitia dezavantajoasa de vinovat, fapt ce poate crea bariere invizibile
dar puternice in calea actiunii persuasive.
B. In orientarea behaviorista sau teoria invatarii problema ar consta in
modelele invatate ale comportamentului maladaptiv, orientarea fata de
sarcina a clientului fiind necorespunzatoare, J. Brown, C. Brown 1977.
Comportamentele nevrotice sau antisociale sunt considerate drept
rezultat al unor intariri gresite. Elevul nu a reusit sa-si modeleze
39

comportamentul social conform unor modele pozitive, proadaptative.

Solutia ar fi identificarea contingentelor intaritoare ale
comportamentelor gresite, iar prin manipularea mediului ele urmeaza
sa fie eliminate, fiind inlocuite cu cele dezirabile . Aceasta reprezinta o
manipulare obiectiva catre obiect.
Ultimile dezvoltari stiintifice au adus argumente in favoarea teoriilor
behavioriste. Astfel A. Bandura 1977 a produs o noua dimensiune a functionarii
mintale si anume eficacitatea. Succesul actiunii si trairea eficace rezultata
modifica substantial schemele mintale prin imbunatatirea imaginii de sine. Ea a
fost demonstrata prin aplicarea tehnicii afirmarii de sine asertive training J.M.
Boisvert, M. Beaudy, 1979. Pentru a largi cadrul stramt al conceptiilor
behavioriste clasice au fost introduse ca variabile intermediare cognitia A.Beck
1979 si teoria sinelui cu functia sa reflexiva, de structurare a autonomiei si a
coerentei interne D. Stern 1985, G. Rudolf 1993 care apartin altor curente, ceea
ce a dus la dezvoltarea unei combinatii cognitiv comportamentale.
C. Rezolvarea problemelor. Curentul denumit “rezolvarea problemelor”,

dezvoltat in jurul experimentalismului lui J. Dewey 1913-1950, insista
asupra imbunatatirii adaptarii sociale prin indrumarea educationala. Se
realizeaza o mai buna autointelegere, fapt care duce in final la
reorganizarea structurilor interne, a motivatiilor. Prezentarea didactica
a problemelor trebuie impletita cu contactul afectiv si cu experentierea
interactiunii terapeutice care favorizeaza asimilarea noilor continuturi.
Desi scopul sfatuirii este rezolvarea problemelor, succesul este
conditionat de trairea de securitatea creata in timpul relatiei
terapeutice si care depinde de abilitatea sfatuitorului. Modificarile
produse in interactiunea terapeutica se rasfrang asupra ambilor
parteneri.
40

Conceptul de rezolvare a problemelor, desi ia in consideratie valorile,

realitatea exterioara si vinovatiile, se concentreaza asupra crearii alternativlor, a
identificarii solutiilor, a gasirii mijloacelor de punere in aplicare. Alternativele ar
trebui aduse pana la elaborarea unui plan de actiune. Decizia este traita ca un
eveniment de catre individ care o va si pune in aplicare.
Sfatuirea va fi terminata, problema fiind considerata ca rezolvata din

momentul in care individul nu mai sufera de trairile grele de vinovatie,
anxietate, depresie sau frustrare. Continuatorii lui Dewey au completat
conceptele de baza prin dezvoltarea de proceduri, instrirea didactica, scimbari de
atitudine sau au subliniat valoarea deciziei D. Greenwald 1973. Modelul propus
de catre Dewey si scoala sa a dus la reorientarea substantiala a sfatuirii catre
eficacitate, fiind reluat in buna masura de terapia realitatii W. Glaser 1976.
Unul dintre cele mai fertile curente din psihologie s-a grupat in jurul ideii
de intentionalitate, care postuleaza primordialitatea factorului intern J.Barcley
1973. Ideea a fost formulata de catre Toma d’Aquino dezvoltata apoi de

Leibnitz si Spinoza Brentano 1838-1917, citat de J. Barcley 1973, a creat o
psihologie a intentionalitatii din perspectiva acestui concept. Intentionalitatea se
regaseste in teoriile psihanalitica, fenomenologica, gestaltista precum si in
scoala umanista a lui A. Maslow 1970, C. Rogers.
IV. INCEPUTURILE PSIHOTERAPIEI IN EPOCA MODERNA
Calea catre psihoterapie a fost destul de intortocheata. Ea trece prin teoria

magnetismului dezvoltata de Messmer 1773-1815. Acesta sustinea ca intervine
in ajutorul unot bolnavi prin intermediul magnetismului animal. Eficacitatea sa a
ramas neexplicabila. Mai tarziu metoda sa a fost denumita hipnoza de J. Braid.
Ea a fost perfectionata de Charcot 1825-1893 si altii, devenind prima metoda de
41

psihoterapie medicala. foarte curand a fost elaborata si psihoterapia rationala

Dubois,1848-1918 ca o contrapondere a ratiunii fata de factorul emotional-
sugestiv al sugestiei.
DUBOIS a intemeiat metoda persuasiva, directiva de tratament a

nevrozelor. el a insistat foarte mult asupra delimitarii precise dintresugestie si
persuasiune. Metoda sa consta in educatia vointei. Dupa o etapa de ascultare si
cunoastere a problemelor pacientului urma ca prin intermediul metodei
convingerii sa se produca clarificarea gandurilor si adoptarea ideilor propruse de
terapeut, in calitate de bun prieten. Medicul trebuia sa-i insufle bolnavului
increderea ca el se va vindeca si totodata sa-l insoteasca pe lungul drum al
autoeducarii.
Dupa D. Langen 1973 linia rationala creata de Dubois s-a sprijinit pe

urmatoarele elemente: clarificarea, influentarea prin argumentatie a
convingerilor gresite ale bolnavului si educatia sistematica destinata lui si
familiei sale.
Inrudite cu psihoterapia rationala sunt metodele create de cel de al doilea
razboi mondial:
- terapia rational emotiva a lui A. Ellis 1943; precursoarea tehnicilor

cognitive,
- behaviorismul, mai ales in partea de instruire,
- terapia realitatii N.Glaser,
- terapia deciziei W. Greenwald.
Cea mai apropiata este insa logoterapia lui V. Frankl 1858-1970
42

INDRUMAREA REALISTA – PRIMORDIALITATEA MEDIULUI
Pe aceeasi cale a apelului la intelepciune, in diferite asezaminte din SUA,

dar si in alte tari, s-a dezvoltat un curent de indrumare realista la inceputul
secolului. El a stat la baza sfatuirii scolare, a consilierii, apropiata de metodele
practicate in aceeasi perioada de clinicile de indrumare a copilului si
adolescentului “ child-guidance”. Aceeasi orientare a fost adoptatade scoala
invatarii si de terapia comportamentala.
Obiectivul principal al acestui grup de tehnici este obtinerea unei mai mari
adecvari fata de normele sociale, ale familiei si/sau comunitatii, a unei mai bune
adaptari la probleele vietii, imbunatatirea relatiilor cu cei de aceeasi varsta. Este
o orientare catre mediu, influenta sa fiind considerata drept fundamentala. Se
considera ca existenta individuala este determinata de scopuri divergente, intre
care se numara nevoia de securizare si nevoia de dezvoltare. Acestea isi gasesc
expresia in comportamentele directionate catre o finalitate adica spre
satisfacerea nevoilor.
Cei care se prezinta pentru sfatuire au o problema generata de o atitudine
sau de o exprimare comportamentala gresita sau au intrat intr-o situatie aparent
fara solutie. Problemele trebuie sa fie rezolvate. Devierea comportamentala este
partiala si poate fi corectata cu ajutorul cuiva din afara care va oferii solutii
urmand ca subiectul sa preia apoi responsabilitatea pentru propria existenta,
prin punerea in aplicare.

Obiectivele terapeutice au fost limitate la rezolvarea unei situatii sau a
unei probleme date. printre trasaturile orientarii catre mediu, L. Barcley 1973
distinge:
- respectarea normelor culturale, sociale, a realitatii obiective. Exista
un corp de morala, de valori si conduite care trebuie respectate. Scopul

consilierii este clarificarea roblemelor persoanei. Ca metode se folosesc:
43

intelegerea trairilor, identificarea deficientelor comportamentale si eliminarea

lor prin invatare sociala. Schimbarile in comportament amorseaza modificari
in atitudini, trairi si motivatii, iar succesul este determinat prin criterii
obiective, sociale. Se realizeaza un model concret de rezolvare a
problemelor, impartit in etape. Sfatuitorul se implica in definirea cailor de
rezolvare si a resurselor, alegand dintre cele existente in repertoriul
clientului. Scopul sau este de a-l ajuta pe client sa se schimbe.
V. PROCESUL PSIHOTERAPIEI
V. 1 MANAGEMENTUL PSIHOTERAPIEI
- numarul de sedinte
- durata sedintelor
- locul de desfasurare a acestora.
- psihologul il interogheaza cu privire la factorii de natura

situationala care ii inflienteaza comportamentul.
- Starile fiziologice
- Factorii ce tin de relatiile interpersonale cat si despre
comportamentul .......
Interviul preliminar are insemnatate in cadrul demersului psihoterapeutic
pentru ca adesea clientul se prezinta cu un numar impresionant de probleme iar

psihologul este cel care il ajuta ca sa se ajute singur ( il ajuta sa-si ordoneze
problemele) in asa fel incat clientul intelege ca dificultatile pot fi reduse la
dimensiuni rezonabile si incetul cu incetul cu incetul intelege ca schimbarea este
posibila.
Exemplu: daca un client acuza ca are o serie de probleme (stari de .....,

dispozitie proasta, pierderea interesului de viata, scaderea stimei de sine,
44

tulburari de somn, lipsa sperantei pentru viitor) psihologul explica ca daca o sa

accepte ca are aceste probleme atunci si schimbarea poate fi posibila incetul cu
incetul.
Reevaluarea propriei vieti.
1. subconstientul creeaza la fiecare om un program unicat . El se creeaza

in situatiile vitale.
2. cu acest fenomen se ocupa subconstientul de la nastere. In subconstient se
pastreaza informatiile intregii vieti.
3. copilul dezvoltat ca adult aduna experienta, receptioneaza factorii din

exterior deja avand la baza experienta trecutului neconstientizand ca viata
adultului este formata din radacinile copilariei
Atitudinea constienta fata de mediul inconjurator se schimba permanent
iar subconstientul poate sa ramana fidel acelor tipare formate chiar si ereditar.
Exemplu: daca in copilarie a avut loc o situatie traumatizanta care a lasat o

amintire ea exista in subconstient pana in prezent putand influenta situatia
prezenta, de aceea este important ca eu singur sa-mi creez viata mea, lumea
mea, cu gandurile si cu comportamentele.
Boala = reflectarea gandurilor negative si a comportamentului negativ pe

corpul fizic.
Atatitudinea fata de mediul exterior se formeaza la copil sub influenta

copiilor (gradinita, scoala etc.) cu timpul toate aceastea se sedimenteaza in
programarea subconstienta comportamentala. Reflectarea tuturor acestora este
mediul in care traim.
Reevaluand viata personala noi schimbam omul, programand

subconstientul adica schimbam viata, modelul mental, modul de a trai.
45

Deoarece boala este reflectia pe planul psihic a gandurilor negative, a

emotiilor, este foarte important sa cautam mai adanc si sa selectam in istoricul
personal acele situatii care au dus la formarea unei astfel de atitudini.
Studiu de caz:
Pacient de 28 de ani acuza dureri lombare, dureri aparute in timpul

nasterii unui copil mort.
Dupa colaborarea cu subconstientul (intoarcerea spre sine) s-a demonstrat

ca nu moartea copilului a provocat boala ci in plus moartea copilului s-a datorat
programarii subconstiente de distrugere a copilului.
Psihologul: Pana la prima sarcina ati avut ganduri de a scapa de copil, ati
spus NU VREAU COPII!!!? Ori v-a fost frica sa ramaneti insarcinata, ori a fost
aceasta o sarcina nedorita?
Pacientul: Nu!
Psihologul: Dar subconstientul dumneavoastra ne-a dat informatii

conform carora boala si moartea copilului a fost provocata de acest program
distructiv. In plus acest program distructiv s-a instalat in subconstientul
dumneavoastra in copilarie.
Pacientul: Nu tin minte nimic! Trecand prin copilarie, nu-mi amintesc sa-
mi fi dorit sa am copii !
Psihologul: Cand au aparut aceste sentimente? In ce circumstante?
Pacientul: Tata cu mama se certau tot timpul iar eu mai mult timp mi-l
petreceam la bunica care imi spunea ca parintii mei se certau din cauza mea.
Deci daca eu nu eram, consider ca ei erau mai fericiti!
Atunci au aparut durerile la spate! Sunconstientul a concluzionat atunci

ca copii nu aduc fericirea parintilor. Aceasta este programa dorintei copilului
46

tau – moarte. Fetita pe atunci a uitat dar cand a dorit sa fie mama acest gand s-a
realizat in nasterea copilului mort iar apoi in tasarea vertebrelor.
Pacienta si-a amintit si alte ganduri si situatii cu acelasi caracter.
Concluzie: boala este nevinovata.
Bunica a reflectat prin cuvinte de fapt ceea ce noi numim programarea

distructiva a fetitei. Faptul ca pacienta a avut mai multe avorturi este o
manifestare a programarii de ucidere a copiilor.
Schimband gandurile subiectului schimbam de fapt programul –

reprogramam subconstientul. Pentru unii oameni aceste programari sunt ascunse
foarte adanc dar foarte important este autoevaluarea si scoaterea lor la iveala
devenind revelant.
Concluzie: boala este un semnal dat de subconstient.
V. 2 TEHNICI SI METODE IN PSIHOTERAPIE
Modele psihoterapeutice
Actualmente psihoterapia a devenit tot mai elaborata astfel incat putem

vorbi in prezent de aproximativ un numar de 2000 de tehnici de psihoterapie.
Fiind atat de numeroase ele pot fi clar delimitate cu continut si moduri de

actiune distincte si bine precizate.
In functie de anumite criterii distingem urmatoarele:
- Metode orientate emotional sau afectiv

- Metode orientate intelectual sau cognitiv
Din punct de vedere al demersului aplicativ se disting tehnici si metode de
terapier bazate pe criterii precum:
47

- criteriu investigativ preocupat in mod esential de organizarea psihismului

uman
- criterii care urmaresc in mod univoc eliminarea simptomului si vindecarea
pacientului .
In functie de distinctiile multor scoli: Psihoterapii: dinamice,
comportamentale, experentiale
4. Psihoterapiile dinamice - au la baza conceptia conform careia toate

fenomenele mentale sunt rezultatul interactiunii conflictuale a unor forte
intrapsihice (convingerile interioare date de subconstient sunt in
contradictie cu gandurile din constient) .
Inaccesibile constiintei omului si carora el le opune rezistenta, scopul
psihoterapiilor dinamic consta in facilitatea intelegerii continutului
inconstient al psihismului
5. Psihoterapii comportamentale – ele pornesc de la premisa ca orice
comportament normal sau anormal este produsul a ceea ce a invatat sau

nu individul. In consecinta bolile psihice ar dupa scoala deprinderile
invatate sau raspunsuri dobandite in mod involuntar repetate si intarite de
stimuli specifici din mediu. Pentru vindecarea cu psihoterapiile
comportamentale pacientii invata noi alternative comportamentale care
trebuie exersate atat in cadrul situatiei terapeutice cat si neaparat in afara
ei.
6. Psihoterapii experentiale – au punctul de plecare situatia de subestimare a
dimensiunilor etice ale omului si a relatiilor sale morale cu ceilalti.
Psihoterapia experentiala are ca scop nu numai vindecarea bolii ci si
dezvoltarea individului atat prin atingerea unei maxime constientizari cat
si prin dezvoltarea unor dimensiuni expansive: autodeterminarea,
creativitatea, .......
Dpa numarul celor care participa in psihoterapie, acestea se impart in:
48

• psihoterapii individuale:
- psihoterapii dialectice;
- psihanaliza – restructurarea personalitatii prin terapii analitice:
1. analiza experentiala;
2. psihoterapii nondirective;
3. psihoterapii scurte;
4. longoterapie;
- psihpoterapii sugestive –hipnotice – hipnoza= relaxare barbiturica;
• psihoterapii de grup (colective);

- psihodrama;
- socioterapia (consiliere terapeutica);
- resocializarea;
- terapia familiei.
V.3 BAZELE PSIHOLOGICE ALE PSIHOTERAPIEI SIMPTOMATICE
In timp ce psihoterapia patogenetica realizeaza principiul cauzal pentru a

intelege si a anula cauzele si mecanismele aparitiei si dezvoltarii bolii
psihoterapia simptomatica este directionata spre ameliorarea si lichidarea
simptomelor dar in timpul tratamentului nu trebuie minializata importanta uneia
sau alteia. Psihanalistul JEAN MARMAR a spus ca psihanalizatul este acelasi
internist. De pilda, in cazul unei diarei de la o intoxicatie alimentara este
suficienta o dieta si niste remedii simple dar cand este vorba de o patogeneza
mai complicata sunt necesare si alte metode adecvate.
Catre metodele psihoterapeutice de natura simptomatica des utilizate in

tratamentul nevrozelor si a multor maladii sunt hipnoterapia, terapia autogena,
sugestia si autosugestia.
49

HIPNOTERAPIA – interesul catre acest fenomen reflecta posibilitatea lui

terapeutica de a mari sugestibilitatea utilizand starea somnului hipnotic. Marii
savanti au dezvaluit mecanismul fenomenului hipnotic si utilizarea lui in
tratarea diverselor maladii nevrotice si somatice. Tinand cont ca sugestia si
hipnoza au particularitati foarte comune este binevenit termenul de
hipnosugestie prin intermediul careia se poate actiona practic asupra tuturor
simptomelor de natura psihogena si psihosomatica ( frica, nelinistea, depresia,
astenia, dereglarile neurovegetative motore, etc)
AUTOREGLAREA ADAPTATIVA – ca metoda de tratament a fost descoperita

in 1923 de I SCHULTZ apoi dezvoltata fructuos in anii 70 de M
LEBEDINSCHI s.a.
Paralele cu utilizarea acestei metode in practica de tratament se utilizeaza

si in lucrul psihoigienic si psihoprofilactic la pregatirea studentilor si a
persoanelor care isi petrec activitatea in situatii extremale. In multe lucrari este
reflectata posibilitatea stimularii realizarii deprinderilor autoreglatorii prin
intermediul principiului legaturii inverse biologice ( electromiografica,
electroencefalografica), legatura inversa cu ritmul inimii.
Savantul K. MIROVSCHI a dovedit ca utilizarea orientarii biologice a

legaturii inverse in obtinerea relaxarii psihice permite miscarea timpului pentru
insusirea exersarii metodei de autoreglare.
PSIHOTERAPII DIRECTIVE
In acest cadru ar intra mai intai o serie de terapeutici nesistematice a

caror actiune sugestiva nu este constient folosita pentru a restaura sanatatea. Ele
50

fac apel la inteligenta, ratiune, sentimente morale si chiar religioase. Vindecarile

miraculoase sau magice isi au in marte acelasi mecanism.
Terapeutica de persuasiune isi gaseste cea mai tipica prezentare in

lucrarile lui DUBOIS asupra psihonevrozelor. Prin conversatii el cauta sa
inlocuiasca ideile absurde ale bolnavului prin ganduri filozofice.
Hipnoza si sugestia sunt cunoscute din antichitate si se regasesc sub forme

variate in toate civilizatiile. Tehnica variaza dupa experimentator si dupa bolnav,
fiecare hipnoterapeut dezvoltandu-si tehnica sa de inductie pe care o adapteaza
la pacient.
Aplicarile hipnozei sunt de trei categorii. Hipnoza poate fi utilizata ca
metoda de sugestie directa in scopul de a usura anumite simptome, ea poate fi
utilizata ca un catarsis, metoda de descarcare emotionala si ea se poate combina
cu psihoterapiile larii de cunostinta.
Indicatiile hipnozei sunt foarte largi. S-a utilizat hipnoterapia in diverse

tulburari functionale, in gastroenterologie, urologie, cardiologie, ginecologie,
dermatologie, in ansteziologie se utilizeaza hipnoza cu sedare preoperatorie ca
agent usurand industria anesteziei generale, ca sedativ postoperator. S-au obtinut
analgezii in diverse situatii. Deasemeneea hipnoza este folosita in nevrozele
actuale in anumite nevroze caracterioale, precum si in sindroame psihosomatice
cronice. Se considera ca psihoticii nu sunt hipnotizabili. In psihiatria infantila s-
au tratat cazuri de enurezis, balbaieli, ticuri, etc. Hipnoza nu presupune somn, ea
poate fi o stare speciala de veghe in cazuri speciale ea putand provoca sau
vindeca leziuni.
Autosugestia constienta este proprie metodei lui E. COUE. Aceasta

autosugestie foloseste cuvantul. Se recomanda in primul rand evitarea
autosugestiilor verbale negative,. In al doilea rand se recomanda o autosugestie

pozitiva nespecifica: in toate diminetile la trezire si in fiecare seara subiectul va
51

inchide ochii si fara sa fie atent la ceea ce spune va pronunta destul de tare ca
sa se auda, numarand pe o sfoara douazeci de noduri, fraza: “ din toate punctele
de vedere, zi de zi sunt din ce in ce mai bine, Autosugestia trebuie sa fie facuta
intr-un chip cat se poate de simplu, mai copilaresc, mai mecanic si deci fara cea
mai mica fortare. In cazuri specialem se adauga si autosugestii speciale, Pentru
explicatia rezultatelor se vorbeste de captarea fortelor inconstientului, marele
director al tuturor functiunilor. COUE recunoaste rolul favorizant al fricii de
boala pentru instalarea ei. Orice boala este dubla: la orice boala fizica se
grefeaza si una morala, predominanta. Bolile fizice se vindeca mult mai usor
decat suferintele morale. COUE a sustinut ca nimeni nu ne poate da sugestii atat

de puternice cum ne putem da singuri si impotriva parerii generale a aratat ca
sugestia poate vindeca leziuni organice.
Sugestiile de decor in cadrul practicii medicale au fost semnalate de R.

LIEK. Peste orice act medical se suprapune o influenta psihica, in cadrul
acesteia joaca un mare rol decorurile, ceremonialurile, si ritualurile dar mai ales
aducatia personala a medicului. Orice actiune medicala are doua radacini:
obiectiva si personala. Ca atare, arta vindecarii nu se pate desparti de miracol. In
categoria vindecarilor miraculoase se pot ingloba si metodele medicale la moda:
- au dat rezultate intr-un numar de boli eterogene

- au dat rezultate excelente in mainile creatorilor lor si dubioase in alte
maini
- au dat rezultate bune in anumite medii social culturale si mediocre si alte
medii.
Multe metode si tehnici care se adreseaza sistemului nervos vegetativ fac
parte din aceste grupe. Teoriile pe care se bazeaza interventiile nu rezista
intotdeauna criticii, initiatorii lor fac greseala de a deduce din succesele
personale veridicitatea teoriei.
52

Psihoterapia de relaxare are unele elemente particulare. Metodele

psihoterap[eutice de relaxare deriva din unele mijloace utilizate de terapeuticile
hipnozei si tehnicile Yoga.
Se folosesc grade variate de detensionare musculara si se aplica in

tratamentul unor stari nevrotice si ale unor tulburari psihosomatice . Cele mai
cunoscute sunt relaxarea progresiva si metoda lui J.H. SCHULTZ de training
autogen. Metoda lui SCHULTZ incepe printr-un tratament cu ajutorul unui
medic si continua prin exercitii individuale. Tehnica cuprinde sase exercitii
corespunzand frazelor cheie: sunt complet linistit, bratele si picioarele sunt
grele, btratele si picioarele sunt complet calde, inima bate regulat, respiratia este
linistita, plexul iradiaza cald, simt o racoare agreabila [e frunte. Considerand ca
fiecare exercitiu cere in medie 15 zile este necesara o durata de 3 luni pentru a
castiga un bun automatism. Dupa circa 6 luni frazele cheie pot sa se reduca la
cuvintele cheie: linistire, greutate, caldura, inima calma, respiratie linistita, plex
cald, frunte racoroasa. De la acest stadiu se trece la treapta superioara: stadiul
culorii personale, stadiul obiectelor concrete, stadiul obiectului abstract.
Psihoterapia de relaxare poate fi utilizata atat ca hipotensor al rezonantei

afective car si pentru potentarea mecanismelor intelectuale.
Psihoterapia de sinteza si de reconstructie – metoda VITTOZ se bazeaza

pe reeducarea receptivitatii senzoriale. Trebuie sa il ajutam pe bolnav sa simta
obiectele in modul cel mai elementar, evcitand de ale conceptualiza. Dereglarea

cerebrala tip care beneficiaza este PSIHASTENIA.
Exercitiile metodei VITTOZ pot fi descompuse in exercitii de

cunoastere, exercitii de concentrare, exercitii de vointa.
53

V.4 RELAXAREA
METODA DE PSIHOTERAPIE SI REGLARE A STARILOR PSIHICE
Termenul de relaxare semnifica o deconectare generala a individului de

activitatea sa cotidiana. Acest proces contine mai multe forme si variate
incepand cu odihna activa si terminand cu deconectarea. .
In sens restrans, relaxarea este o tehnica psihoterapeutica si autoformativa,

fundamentata stiintific, care urmareste realizarea unei relaxari musculare si
nervoase avand ca efect economisirea energiei fizice si psihice, cresterea
rezistentei la stres a organismului si diminuarea efectelor negative ale stresului
deja instalat. Relaxarea este in acelassi timp o metoda de autoreglare a starilor
psihice utilizate in tratamentul unor afectiuni de tip nevrotic sau psihosomatic si
a pregatirii psihologice a sportivilor.
La ora actuala tehnicile de relaxare sunt studiate cu cea mai moderna
aparatura de laborator in foarte multe tari ale lumii interesul crescut pentru
aceste sisteme fiind determinat de aplicatiile lor practice imediate in diferite
domenii de activitate: medical, sportiv, antrenamentul pilotilor si chiar al
cosmonautilor. Cele mai frecvente tehnici de relaxare folosite sunt: relaxarea
musculara progresiva a lui IACOBSON si antrenamentul autogen a lui
SCHULTZ.
Metoda de relaxare musculara a lui IACOBSON se foloseste mai rar ca

un procedeu de inductie in desensibilizare. Frecvent este folosita metoda
antremnamentului autogen intr-o legatura genetica cu hipnoza. Marele neurolog
OSCAR VOGT care, alaturi de contributiile lui importante in morfologia
creierului s-a ocupat si de hipnoza si a descris fenomenul auto-hipnozei. In
esenta era vorba despre urmatorul fenomen: anumiti subiecti erau capabili sa
intre in stare de somn hipnotic repetand ei insisi in gand fomulele utilizate de
54

hipnotizator. Pornind de la aceasta descoperire SCHULTZ a elaborat un

procedeu special denumit de el antrenament autogen si calificat dreptr
autorelaxare concentrativa. In aceasta metoda putem remarca acelasi efort de a
depasi hipnoza, de a lasa obiectul pasiv, de a nu-l antrena in procesele
nredobandirii echilibrului si disparitiei simptomelor. Dar starea pe care
antrenamentul autogen este de presupus ca o induce nu este catusi de putin un
somn (nici macar hipnotic) ci presupune dimpotriva o atentie de o anumita
calitate, o veghere a constiintei dirijata de data aceasta inspre propriul corp.
Ceea ce este mai putin usor de inteles dar in acelasi timp esential in
metoda lui SCHULTZ, este ca aceasta autoconcentrare este in acelasi timp si o
relaxare. Intoarcerea catre propriul corp nu presupune panda anxioasa a
survenirii unei disfunctii organice ci dimpotriva, printr-un mecanism de
autosugestie, ascultarea linistita a masinii umane in optimul ei de functionare. In
acelasi timp autoconcentrarea presupune intoarcerea temporara de la relatia
perturbanta cu lumea inconjuratoarea, o odihna absoluta a functiei de relaxare.
Odihna activa insa pune in functiune fortele volitive dar totusi aceasta metoda
nu este directionata spre educarea vointei ci de o cucerire treptata si sistematica
a autocontrolului pornind de la stapanirea simpla a unei functii foarte accesibile
vointei spre structurile organice autonome in raport cu activitatea deliberata.
Ambitia lui SCHULTZ, nu se limiteaza insa la a-l inzestra pe pacient cu o
metoda de autocontrol dirijata excllusiv catre corp. Dupa cum vom vedea,
indivizii care si-au insusit cu succes partea intitiala a antrenamentului (ciclul I)
pot purcede la o treapta superioara in care sa reuseasca sa-si domine masa
reprezentarilor, a sentimentelor si chiar a evaluarilor lor etice (ciclul II).
SCHULTZ spera sa obtina prin antrenamentul autogen nu numai un echilibru
de suprafata a persoanei si o restructurare profunda vizand organizarea
caracteriala a persoanei si o restructurare profunda vizand organizarea
55

caracteriala a persoanei in tot ceea ce are mai elaborat. Metoda respectiva poate
fi aplicata atat individual cat si in grup.
Antrenamentul in grup are nu numai avantajul aplicabilitatii la un numar

mai mare de pacienti ci si pe acela care ocazioneaza o expereinta colectiva care
la sfarsitul sedintei poate sa fie impartasita intre membrii grupului de relaxare
si utilizata de terapeut in scopul elaborarii unei trairi colective.
Intrarea in antrenament presupune neaparat o convorbire introductiva cu

pacientul in care acestuia i se va explica principiul si scopul metodei. In liniile ei
mari aceasta convorbire va trebui sa puncteze urmatoarele: sistemul nervos al

vietii de relatie si cel vegetativ sunt diferite. Cu toate acestea suntem capabili
daca vom controla corect pe primul sa-l stapanim si pe cel de al doilea. Bolile
pentru care pacientii sa faca antrenament autogen se datoresc dereglarii
sistemului nervos vegetativ. O anumita functie a organismului se poate modifica
prin forta reprezentarilor, a imaginatiei.
Deci, exercitiile vor consta in a ne reprezenta succesiv modificari ale

tonusului muschilor, vaselor de sange, organelor interne.
Exercitiile care vor fi invatate cu terapeutul dar ceea ce este mai important
este ca pacientul sa le practice singur acasa. In cateva luni (2/3) exercitiile vor fi
insusite dar ele trebuie continuate inca mult timp pentru a elimina total
simptomele suparatoare.
Etapa urmatoare isi propune sa stabileasca pozitia de baza. Antrenamentul

presupune o pozitie confortabila care se poate realiza fie culcat pe o canapea cu
capul usor ridicat, fie asezat pe un scaun sau un fotoliu. Dupa obtinerea pozitiei
de baza se trece la rostirea exercitiilor. Rostirea trebuie sa respecte claritate,
siguranta la intonatie, cadenta ( pauze adecvate intre formule) ca si formulele
hipnotizorului. Iata un mode de exercitiu
56

1. sunt calm, linistiti, totul este calm si linistiti. Las gandurile sa treaca pe
langa mine.
2. bratul drept e greu, greu ca plumbul, greu ca un brat de statuie. Atarna
greu de umar ( pentru pozitia culcata –apasa greu pe pat); Bratul stang e
greum greu ca plumbul, , greu ca plumbul, greu ca un brat de statuie.
Atarna greu de umar ( pentru pozitia culcata –apasa greu pe pat);
3. bratul drept e cald, arde placut ca un calorifer. O caldura placuta pleaca de
la umar si se furiseaza pana in varful fiecarui deget: bratul stang e cald,
arde placut ca un calorifer, O caldura placuta pleaca de la umar si se
furiseaza pana in varful degetelor.

4. picioarele sunt grele, grele ca pumbul, grele ca picioarele unei statui,
apasa greu pe podea
5. picioarele sunt calde, o caldura placuta porneste din coapse si se scurge
pana in varful degetelor. Sunt calm, linistit, las gandurile sa treaca pe
langa mine
6. Inima bate linistit si puternic

7. respir adanc si linistit
8. pantecele meu este invadat de o caldura placuta
9. o racoare placuta imi cuprinde fruntea
10.sunt calm, linistit, totul este calm si linistit. Las gandurile sa treaca pe
langa mine, pacea ma inconjoara. Liniste, calm, relaxare
11.si acum respir adanc, incordez bratele, deschid ochii.

Aceste formule impun urmatoarele comentarii:
1. la sfarsitul fiecarei sedinte pacientii vor comenta tot ceea ce au simtit iar
terapeutul va face observatiile necesare
2. exercitiile sunt practicate in grup zilnic ( in spital sau in spitalele de zi)
sau de 2/3 ori pe saptamana ( cu pacientii ambulatorii) dar pacientii vor
trebui sa le aplice si acasa. Cu cat sirul exercitiilor este mai scurt cu atat
57

numarul de practicari va trebui sa fie mai frecvent. De exemplu un pacient

care este la stadiul insusirii exercitiului va trebui sa il faca de 5-6 ori pe zi
intr-un interval de 5 minute fiecare. Pe masura ce sirul exercitiului se
lungeste se poate face mai rar ajungandu-se atunci cand cele doua
exercitii au fost parcurse la o singura executare a carei durata este insa de
circa 15 minute.
3. Semnificatia exercitiilor este insa urmatoarea:
- Exercitiul 1 este prelungirea luarii pozitiei de baza. Sugereaza o liniste
generala, desigur superficiala. Pacientul poate fi sfatuit sa-si reprezinte in
acest timp o imagine linistitoare la alegerea lui ( un lac calm, o poiana

insorita).
- Exercitiul 2, demonstreaza pacientului putinta accesibila aproape oricarei
vointe, a scaderii tonusului muscular.
- Exercitiul 3, induce modificari ale vascularizatiei membrelor
(vasodilatatie) arata pacientului ca este posibila o influenta asupra
motilitatii involuntare ( a vaselor sanguine).

- Exercitiile 4 si 5 , - este valabil ceea ce s-a spus la exercitiile 2 si 3.
Repetarea exercitiului 1 are semnificatia unei rememorari a linistii
generale la jumatatea drumului.
- Exercitiul 6 – cu acesta se trece in momentul inervatiei organelor interne.
Insusirea exercitiului duce la senzatia ca inima lucreaza ca o pompa
eficienta, un mecanism bine pus la punct care expediaza sangele in tot

corpul. Noi nu am observat ca bolnavii anxiosi sau hipocondrici ar putea
accepta aceasta traire corporala ca pe ceva inspaimantator dar e posibil ca
la subiecti lucrul acesta sa se intample.
- Exercitiul 7 releva subiectului posibilitatile pe care le banuia de a inspira
un mare volum de aer. El se desfasoara in doua faze: inspiratie – respiri
adanc si expiratie – linistit.
58

- Exercitiiul 8 – trebuie in prealabil explicat subiectilor ca prin pantece se

intelege aici, etajul superior al abdomenului. SCHULTZ foloseste chiar
termenul plexul solar, scopul fiind intradevar vasodilatatia la acest nivel.
- Exercitiul 9 - exista un contrast intre vasodilatatia la nivelul viscerelor si
usoara vasoconstrictie meningee, raspunzatoare de senzatia de frunte
racoroasa. Calmul emotional, linistea gandirii trebuie sa se alature de
aceasta senzatie.
- Exercitiul 10 este o reluare a sugestiei de calm general care la capatul
secventei de exercitii trebuie sa fie mai adanc. Acest exercitiu se reia
indiferent de faza insusirii ciclului ca si cel urmator.
- Exercitiul 11 – daca subiectul nu se recontracta risca sa ramana cu o
senzatie neplacuta de slabiciune generala. In special la membre. De aceea
este acest exercitiu absolut indispensabil la sfarsitul fiecarei secvente.
Parcurgerea intregului ciclu cere unui subiect constiincios cam 2-3 luni.
Este evident ca tipul de personalitate joaca un mare rol in reusita.
Subiectii scrupulosi cu tendinte psihanaliste vor reusi bunaoara mult mai

bine decat cel cu trasaturi isterice. Parcurgerea cu succes a ciclului 1
poate sa permita continuarea lui prin tinerea unui anumit organ. Cu acesti
pacienti vom incerca atingerea unei stari de relaxare intr-o anumita zona
corporala, cea acfectata.
Subiectul care a suferit de hepatita poate utiliza de exemplu formula:
ficatul meu e pe deplin relaxat, obtinand o notabila cedare a spasmului.

Subiectului care a parcurs ciclul cu succes i se poate propune sa mearga mai
departe abordand ciclul II – obiectul acestuia nu mai este stapanirea starii
vegetative ci a continutului reprezentarilor sensibile si morale.
Intrucat in aplicarea acestui ciclu experienta psihoterapeutica este foarte

limitata, oricum vom expune secventa exercitiilor in principalele etape.
59

Ciclul II incepe cu o concentrare interioara asemanatoare celor din

exercitiile budiste: privesc spre centrul fruntii. Urmeaza un exercitiu in care
subiectul este invitat sa-si recunoasca culoarea personala. O reprezentare a unei
culori omogene care ii defineste tempweramentul. Urmatoarea treapta presupune
reprezentarea unor obiecte concrete printr-un fel de asociere l;ibera iar ultima
etapa care este atinsa cu dificultate si numai de anumite persoane, propune ca
subiectul sa-si reprezinte niste notiuni abstracte ca binele, dreptatea, etc.
Pornind de la utimile doua faze este posibila o discutie care dezbatand

continutul reprezentarilor ajunge la anumite relevari de tip analitic. Astfel
autorelazarea concentrativa culmineaza in etapele ei cele mai avansate intr-o
dezvaluire a unor semnificatii mai adanci asemanatoare cu cele care ar rezulta
dintr-o psihanaliza.
Una din posibilitatile cele mai ispititoare pe care le ofera antrenamentul

autogen este verificarea obiectiva a efectelor lui. Masuratorile exacte au aratat
ca nu numai tonusul muscular si vascular dar si functionarea diverselor organe

este profund influentata de exercitii si ca aceasta constituie si o verificare a
realitatii trairilor subiective legate de ele, termometria cutanata, EKG,
spirometria dar si masuratori ale unor constante mai generale ale organismului
( bazal, dozari hormonale) constata modificarea profunda data de antrenamentul
autogen. Cu toate acestea ameliorarea subiectiva este elementul care conteaza
cel mai mult in aprecierea rezultatelor clinice.
Trecand la indicatiile metodei vom spune ca de cele mai multe ori

antrenamentul autogen nu rezolva singur cazurile care i se ofera. Lucrul este
valabil in special pentru ciclul I . In cazurile pur psihiatrice el se prezinta mai
ales ca o metoda insotita de alte procedee psiho sau farmacoterapeutice.
In cazurile psihosomatice este obligatoriu insotit cel putin in anumite faze

evolutive ale bolilor de o terapie farmacologica. Dar ca metoda de insotire care
60

creeaza un fond de relaxare optim exercitarii oricarei farmaco sau psihoterapii

este un procedeu dintre cele mai folositoare. La nivel individual el obliga pe
pacient sa aiba mereu in minte faptul ca se gaseste in cursul unei psihoterapii pe
de alta parte contribuie in mare masura la risipirea surselor corporale ale
nesigurantei de sine care joaca un rol destul de important in generarea fondului
anxios nespecific la anumiti bolnavi. Bineinteles ca nu putem cere sistemului sa
gaseasca conflictele inconstiente ale apcientului si nici sa-i induca o cale
specifica de viata.
In sectii de spital sau sanatoriu de nevrize, antrenamentul autogen poate

sa puncteze cu folos o si de activitate medicala. Exercitiile pot fi difuzate printr-
o banda magnetica de mai multe ori pe zi: dimineata la desteptare, inainte de
odihna de dupa amiaza, seara inainte de adormire ( prelungind acest intim
exercitiu prin somn). De asemenea sedintele de relaxare in grup pot constitui
amorsa unei abordari psihoterapeutice colective mai profunde. In ceea ce
priveste starile patologice in care este indicat antrenamentul autogen vom
remarca faptul, ca sfera sa se acopere in buna parte cu sfera hipnozei. Domeniul
marii psihiatrii ii este strain. Schizofrenii care practica un timp exercitiile pot
sa deduca de aici trairi de influenta in domeniul nevrozelor, antrenamentul este
folosit atat la pacientii care manifesta tulburari subiective in sfera somatica cat si
anxiosi care prin dobandirea unui autocontrol corporal castiga in siguranta de
sine. Dupa cum am aratat, structurile psihoastenice au o mai mare usurinta la
insusirea exercitiilor in timp ce istericii intampina deseori obstacole si datorita
inconstantei lor caracteristice nu reusesc de multe ori sa duca pana la capat ciclul
I. Se vede ca lucruile se petrec invers ca in hipnoza, in care domeniul isteriei
este preferential ales ceea ce este un criteriu important in punerea indicatiilor
tehnicilor respective. Pasivitatea istericului se impotriveste insusirii unui sistem
care pune in fata in primul rand initiativa subiectului.
61

Marele domeniu al relaxarii este insa medicina psihosomatica. Starile

patologice influentate pozitiv de aceasta metoda sunt: ulcer duodenal, aerofagie,
cardiospasm, spasme colice, diaree, dischinezie biliara, meteorism, colita
mucoasa si ulceroasa, varsaturi psihogene, insuficienta coronariana,
hipertensiune esentiala si juvenila, boli ale circulatiei periferice, angina
pectorala, aritmii, boli alergice, eczeme, astm bronsic, prurit, urticarie,
hipertiroidism , migrena cefalee, enureza diurna si nocturna, etc. In toate aceste
stari este de dorit ca exercitiilor standard ale ciclului I sa li se adauge formule
tintite pe organ. In legatura cu aceasta se pune intrebarea daca este preferabil ca
terapeutul care indruma exercitiile sa fie numai psihoterapeut sau daca nu este
mai bine ca el sa fie si una si aceeasi persoana cu medicul care are raspunderea
generala a tratamentului. Astfel, orice bolnav somatic va evolua mult mai bine
daca masurilor p[ropriu zis medicale li se vor adauga altele de natura pur
psihoterapeutica si aceasta idee pare sa castige astazi mult mai mult teren. Un
domeniu care se situeaza oarecum in afara medicinii dar care dupa parerea
noastra reprezinta o indicatie de electie a psihoterapiei sunt acele cazuri in care

indivizii, avand o profesie care presupune un control corporal foarte fin si
diferentiat, nu dau cele mai bune performante din pricina unei emotivitati
excesive. De exemplu un tanar pianist a abordat metoda si exercitiile resuind sa
imbunatateasca substantial calitatea interpretarilor sale. O persoana care trebuia
sa ia deasemenea cuvantul in public a devenit mult mai sigura si prin aceasta,
mai convingatoare, mai pertinenta, mai coerenta in ceea ce spunea.

Antrenamentul autogen, prin rigoarea pe care o presupune, prin caracterul
de tehnica bine reglata joaca un rol insemnat in contextul masurarilor
terapeutice.
62

V. 5 PSIHOTERAPII COGNITIV - COMPORTANMENTALE
PSIHOTERAPIA RATIONALA
Psihoterapia rationala este psihoterapia logica, explicita care se

efectueaza pe fondul starii active a scoartei celebrale chiar de la prima
cunostinta dintre medic si pacient.
Fondatorul terapiei rationale este savantul Dubois in 1913. Daca in caz de

psihoterapie sugestiva se adreseaza sferei emotional-volative a bolnavului,
atunci la aplicarea terapiei rationale ne adresam in special sferei intelectuale si
logice. Se stie ca, cu cat este mai bogat intelectual cu atat mai multa informatie
are el despre sine si cu atat mai mult avanseaza pe planul II emotivitatea care se
alimenteaza de la instincte, oferindu-I locul primordial intelectului. Din acest
motiv cand avem in fata noastra un bolnav cu un intelect bine dezvoltat si
insuficient sugestiv dar sufera de o neuroza este bine sa i se indice o psihoterapie
rationala. Aceasta alegere este cea mai rationala, fiindca metoda respectiv ne
permite posibilitatea de a depista si de a inlatura nu numai simptomele bolii dar
si motivul bolii interpretata gresit de insasi bolnav.
De exemplu, pacientul care sufera de frica de inaltime nu este in stare sa se

elibereze de aceasta stare singur. Actiunea psihoterapeutica in aceasta metoda
este orientarea spre schimbarea modalitatii gandirii pacientului si in special la
schimabarea atitudinii bolnavului fata de simptomele sale. Psihoterapeutul

implica in modul cel mai activ in procesul terapeutic pe insasi pacient, ii induce
atitudine critica fata de starea lui si, important, ii demonstreaza si il convinge ca
cauza lui nu este altceva decat imaginatia lui bolnava. Se recomanda schimbarea
anturajului pacientului, aspectul lui (culoarea parului, tunsoarea, imbracamintea
etc), in special in cazurile cand pacientul se afla in stare de conflict cu cei din
jur.
63

Savantul considera ca psihoterapia rationala se reduce in exclusivitate la

actiunea intelectuala asupra personalitatii: categoric se exclude factorul sugestiv
dar actualmente savantii psihoterapeuti considera ca in psihoterapia rationala
sunt inclusi si factori sugestivi care sunt in stransa legatura cu fenomenul
sugestiv si cu actiunea considerabila a personalitatii terapeutului asupra
personalitatii pacientului.
O insuficienta considerabila a psihoterapei rationale este munca enorma

depusa de psihoterapeut, a actiunii logice asupra multor forme de neuroza la
baza carora sta suprasolicitarea sistemului nervos sub actiunea factorilor atat
psihogent cat si somatogeni.
O importanta enorma are tipul sistemului nervos al pacientului si

scepticismul pacientului catre metodica psihoterapeutica sau catre medicul in
cauza. Deci, tratamentul prin convingere sau psihoterapia rationala este
tratamentul cu ajutorul informatiei care intra in legatura si in interactiune cu
inchipuirile despre boala sa care apoi sunt supuse interpretarii. La baza acestui
fenomen pot intervenii noi viziuni asupra lucrurilor, o noua interpretare asupra
fenomenelor traumatizante psihicului, noi conditionari, etaloane asupra
viitorului. Aceste etaloane determina importanta actiunii asupra omului a
semnelor respective si de aici reactia asupra excitantilor.
In timpul terapiei apare alta atitudine catre simptome benefica sanatatii
pacientului sau in cel mai rau caz se franeaza vechea atitudine. Astfel se obtine
schimbarea importantei informationale a excitantiilor si slabirea capacitatiilor
lor patogene. Terapia rationala se mai numeste si “Metoda Socratica” adica
reeducarea omului. Deseori psihoterapiile rationale se combina cu
farmacoterapiile. Tehnica acestei terapii se reduce la dialogul cu pacientul unde
terapeutul ii explica pacientului cauza bolii, ii explica si il orienteza pe bolnav
sa-si schimbe viziunea si atitudinea fata de intamplarile mediului inconjurator,

sa nu mai fixeze atentia asupra simptomelor lui considerate patologice. Este
64

important ca, convingerea sa fie insotita de actiunea emotiva sporita si

argumentele sa fie pronuntate cu un ton ridicat. Acest fenomen sporeste
actiunea lor sugestiva.
De exemplu, la un bolnav care sufera de insomnie I se spune: “Nu va mai

ganditi la somn – el zboara ca o pasare cand alergi dupa ea, inlaturati cu ajutorul
ratiunii dumneavaoastra gandurile si grijile neintemeiate si neimportante.
Straduiti-va sa terminati ziua cu un simplu gand care va da posibilitatea sa
adormiti linistit.”.
o pacienta tanara care suferea de tahicardie din cauza

Alt exemplu:
neintelegerilor in familie – terapeutul ii argumenteaza: “Dumneavoasta sunteti
perfect sanatoasa, tanara si frumoasa, organismul dumneavoastra este foarte
sanatos iar tahicardia este pe fond nervos. Nu aveti nimic la inima, nici o boala,
cat de des ar fi pulsul d-voastra, oricum nu este din cauza inimii ci din cauza
nervilor. Presupunem ca v-ati trezit dimineata din cauza batailor de inima, v-ati
infricosat si va ganditi ca muriti. Astfel induceti o tulburare sufleteasca care

impune inimii d-voastra sa bata, numarand pulsul care a fost 100 si s-a facut 120
va nelinistiti si mai mult, dar daca ne convingem ca nu se intampla d-voastra va
linistiti si totul revine la normal. Judecati in felul urmator: ca eu sunt tanara,
sanatoasa, puternica, nu am nici o boala de inima nici alta leziune organica si de
la aceasta tahicardie nu mor; respirati iar odata cu linistirea respiratiei se va
linistii si inima si tot organismul in intregime. Terapeutul trebuie sa-si convinga
pacientii de o neaparata insanatosire imbinand metoda convingerii cu cea
sugestiva atat directa cat si indirecta. In timpul tratamentului prin intermediul
terapiilor rationale argumentele pot sa fie de caracter diferit.
De exemplu: bolnavul care sufera de cancerofobie (fiind de specialiatte

chiar lucrator medical) I se explica in felul urmator: “D-voastra acum va aflati in
clinica de psihiatrie, oare daca ati avea cancer veti fi internat la psihiatrie,
evident ca in mod sigur veti fi internat in spitalul oncologic. Sub nici o forma
65

bolnavul nu va fi internat la spitalul de psihiatrie, nu-i asa? Ati fost internat aici
fiindca v-ati bagat in cap aceasta idée deoarece sunteti un om cu o sugestie
sporita. Singur ati marturisit ca si inainte ati avut astfel de frica de boala
canceroasa iar povestirea prietenului d-voastra despre ruda lui v-au acutizat
aceste senzatii. Ati inceput sa va fixati atentia asupra functiei stomacului,
intestinelor. Gandurile despre cancer v-au invatat si astfel d-voastra ati pierdut
autocontrolul. Noi neaparat va vom ajuta sa obtineti acest control si cu siguranta
va spunem ca nu aveti cancer (cu voce ferma) iar apoi mai domol I se spune ca
va sta in stationare pana cand va intelege ca nu are nici un cancer.
Este necesar la terapiile rationale sa se explice bolnavilor decurgerea

simptomaticii in plan fiziologic, posibilitatea inlaturarii lor, spre expemplu
inlaturarea paraliciului insteric prin inducerea procesului de inhibitie, fobiilor
prin mecanismul reflexului conditionat. De exemplu: “D-voastra aveti diferite
senzatii neplacute la stomac, inima, torace s.a si considerati ca suferiti de vreo
boala serioasa dar va rog sa constientizati ca inima omului lucreaza continuu,
pompeaza sange prin tot corpul, prin vasele noastre sanguine; hrana traverseaza
si ea un traseu incepand de la cavitatea bucala pana la intestine. Toate aceste
fenomene interne nu sunt constientizate de noi, ele se opresc la nivelul
cerebelului dar d-voastra ati suferit o trauma cerebrala si drept consecinta filtrele
cerebrale au slabit putin iar impulsurile au inceput sa patrunda constient si ati
inceput sa le simtiti. Problema d-voastra nu consta in aceea ca aveti la stomac
sau la inima doar pragul sensibilitatii a scazut si d-voastra simtiti aceea, ceea ce
in normal nu simteati. Nu aveti boli ale organelor interne doar numai o
sensibilitate sporita la excitanti normali iar ei se maresc atunci cand d-voastra va
concentrati asupra acestor senzatii, acestera nu sunt simptome a unei boli ci doar
niste senzatii nevinovate. Cu cat mai multa atentie d-voastra atrageti cu atat mai
puternice ele pot devenii. Noi va dam un medicament care va mari pragul
perceptiv si astfel se vor micsora si senzatiile dar important ca d-voastra sa va
66

ocupati cu munca, cu ceea ce va place, nu lasati ca atentia d-voastra sa fie

concentrate pe aceste senzatii, nu le acordati atentie si ele vor trece”.
Alt exemplu reda un episod din conversatia terapeutului cu doi pacienti

avand scopul sa le schimbe reactia la actiunea psihotraumatica a factorilor
externi si sa actioneze asupra particularitatiilor caracterologice: “boala d-voastra
este consecinta fenomenelor ca sunteti prea suparacios si sensibil. E necesar sa
va schimbati viziunea asupra mediului inconjurator, celor ce se intampla este
necesar sa va reeducati in acest aspect si atunci veti scapa de neuroza cardiaca
care va supara si de hipertensiune.
Imaginati-va ca pe langa un om trece o veche cunostinta si nu se salute cu

el. Diferiti oameni vor interpreta acest fenomen diferit; unul se va gandi ca
cunoscutul lui este preocupat de grijile lui sin u l-a observat, astfel incat nu i-a
atras atentia si a mers mai departe sa-si caute de treburile lui. Altul priveste
aceasta situatie astfel si-I va reprosa ca individual nu-si mai recunoaste prietenii,
nu se salute, e fudul, s-a facut bogat si nici nu se uita el, simtindu-se totodata
jignit. Un bolvan psihic cu halucinatia de gelozie poate vedea in aceasta situatie
o infedilitate a sotiei. Inca marele filozof Marc din Roma spunea “Schimba-ti
viziunea asupra lucrurilor care te deranjeaza”, aceasta situatie se atarna si catre
d-voastra. Este necesar sa va orientati in asa fel ca sa reactionati corect la
fenomenele din jur.
Dezbracati-va de suspiciuni neintemeiate, actualmente d-voastra aveti

nevoie sa fiti ocrotiti de nelinisti si de aceea orientate-va in asa fel sa nu
afecteze lucrurile mici, priviti astfel lucrurile. Micsorati nivelul excitabilitatii.
Fiti foarte linistit, (mereu linistiti-I se spune pacientului cu voce ferma,
convingatoare). Oricine si orice v-ar spune d-voastra reactionati linistit, foarte
linistit (ultimile cuvinte sa fie cu un ton foarte convingator si dominant). De
exemplu pacienta lucreaza ca educatoare la o gradinita de copii: “Serviciul d-

voastra are un caracter mai special, fiindca comunicati cu mamele copiilor.
67

Imaginati-va ca una din ele, fara vreo motivatie va supara. Acum va veti atarna
fata de aceasta situatie foarte calm si-I veti raspunde in felul urmator: pe un ton
linistit si binevoitor ”Gresiti doamna”, gandindu-va ca doamna are vreun necaz,
este agitata, are neplaceri in familie si din acest motiv v-a acuzat pe nedrept.
Important sa ramaneti linistit, absolut linistit, echilibrat, doar psihiatrul la locul
sau de munca nu reactioneaza la impulsivitatiile pacientilor si acuzatiile lor
nedrepte. El ramane tot timpul linistit. Echilibrat fiindca isi induce mereu atat
liniste interioara cat si linistea din exterior. La fel si d-voastra trebuie sa va
orientati si sa va induceti o protectie atat interna cat si externa la acuzele
nedrepte ale celor din jur. Nici cromul nici valeriana nu va va proteja de aceste
senzatii. Decat autoeducarea poate sa va protejeze de astfel de neplaceri.
Terapia rationala se poate imbina cu terapiile sugestive motivate.
Studiu de caz: “D-voastra aveti o nevroza usoara cu o simptomatologie

stearsa. Daca oferiti organismului d-voastra o adihna calitativa, o liniste atat
interioara cat si exterioara totul va trece. Unicul tratament al d-voastra este

autoeducarea. Nu trebuie sa fiti orgolios. Sunteti un musician bun, un profesor
excelent, elevii va iubesc. Gasiti in aceste fenomene o satisfactie, doar aduceti
atat bine societatii, dar nu trebuie sa pretindeti la mult mai mult sa dati dacat
puteti, decat sunteti in stare. Schimbati-va nivelul d-voastra de pretentii,
reduceti-l in conformitate cu posibilitatiile d-voastra sin u veti fi victima
esecurilor pentru totdeauna veti scapa de nevroza care afecteaza. Nu va
considerati un om necajit fiindca nu sunteti un Beth Oven sau un Mozard.
Eliberarea bolnavului de tensiunea emotionala din cauza discordantei

dintre posibilitati si pretentiile sale au contribuit nu numai la lichidarea neurozei
dar si la o restructurare benefica a personalitatii in intregime. In timpul
tratamentului prin sugestie, orientand sa-si analizeze punctul de vedere
psihotraumatizant si sa-l schimbe, terapeutul paralel ii indica traseul
68

comportamental pe viitor care ii va forma noi interese mai sanatoase celor

anterioare.
Care-I avantajul psihoterapiei rationale? Avantajul acestui tip de terapie

este ca pacientul participa active la procesul de tratament iar prin astfel de
lecuire I se dezvolta intelectul, se deschid noi perspective pentru corectia
valorilor umane, principiilor umane, principiilor generale si a particularitatiilor
caracterologice predispuse la aparitia bolii.
In timpul tratamentului prin convingere, spre deosebire de tratamentul
prin sugestie noile reprezentari formale nu raman izolate ci se leaga de

reprezentarile formale anterioare care le si protejeaza mai departe. Aceste
fenomene stimuleaza stabilitatea succesului terapeutic. Unicul neajuns al acestui
tip de terapie este ca efectul poate fi de o durata mai mare lunga decat la
terapiile sugestive, in special in dereglarile isterice monosimptomatice.
Ce inseamna biblioterapia?
Una din metodele psihoterapiei rationale este metoda convingerii

pacientului prin recomandarea citirii informatiei respective din carti. Deseori o
carte este mai convingatoare decat un terapeut fiindca pacietul considera ca
doctorul ii spune aceste lucruri doar ca sa-l linisteasca si nu este sincer cu el. O
mare insemnatate are autoritatea si solidaritatea editarii.
pacienta suferea de anorgasmie. Terapeutul, dupa terapia

Studiu de caz:
instructiva i-a dat pacientei cartea sexopatologie feminine unde se relateaza
procentajul celor care se masturbeaza dupa cum urmeaza: femeile la 7 ani – 4%;
la 12-13 ani 13%, femei la 35-60 ani 60%: dispre barbati la 12 ani 12%, la 15
ani 82% iar la 20 ani 92%. Este binecunoscut faptul ca masturbarea la femei din
punct de vedere fiziologgic nu este daunatoare. Actul masturbal local activeaza
aceleasi schimbari in organele genitale la fel ca la actul sexual. S-a subliniat

faptul ca aceasta carte a fost dedicata doctorilor de medicina generala.
69

La ce boli sunt indicate psihoterapiile rationale?
Psihoterapiile rationale se folosesc in tratamentul diferitelor boli dar in

special la tratarea neurozelor. Ele sunt recomendate la toate tipurile de neuroze
si se pot folosi in toate cazurile. Evident ca nu in toate cazurile se poate atinge
succesul vindecarii utilizand doar o forma de terapie. De exemplu, multi pacienti
bolnavi de isterie sunt vindecati numai utilizand mai multe metode de tratament,
terapia rationala ramanand o terapie complementara. Orice alta metoda de
tratament folosita este mai efectiva, mentinadu-se complementar cu terapia
rationala numai pentru inlaturarea simptomului dar si pentru proliferarea
recidivarii.
Poate oare tratamentul terapeutului sa obtina efect vindecator daca

informatia este falsa?
O particularitate specifica a tratamentului prin convingere este ca efectul

terapeutic poate fi obtinut indiferent daca in ceea ce pacientul se convinge este
fals sau adevarat.
Studiu de caz: pacienta, 21 ani in urma decedarii tatalui a simtit o sufocare
si un nod in gat. Dupa mai multe terapii rationale in urma carora s-a vindecat
starea de sufocare, a ramas nodul in gat. Terapeutul, examinand laringele,
faringele i-a spus ca intradevar are o implantatie (polip) si stopindu-l de cateva
ori (la sedintele de terapie rationala) cu sol. Lidocaina 1%, care-I produce niste
senzatii de amorteala, pacienta s-a vindecat.
Ce sporeste eficacitatea tratamentului prin tearapiile rationale?
Efectul terapeutic se obtine mai usor atunci cand convingerile terapeutului

nu sunt in discordanta cu convingerile pacientului.
70

PSIHOTERAPII COMPORTAMENTALE ( SALKOVSKI)
Obiectivul psihoterapiei este sa-l ajute pe pacient să identifice care este

problema sa si nu ceea ce nu este ea.
Pacientul trebuie sa realizeze faptul ca simptomele exista in realitate iar

tratamentul trebuie sa ofere o explicatie satisfacatoare pentru prezenţa acestora.
Se stabileste cu pacientul un contract pe termen scurt, contract care

trebuie sa respecte
solicitarile psihoterapeutului si anxietatile pacientului.
Inaintea inceperii tratamentului pacientul trebuie sa fie de acord cu

definirea psihologica a problemei sale. Aceasta se discuta clar cu pacientul.
Pacientul si terapeutul trebuie sa cada de acord in ceea ce priveste scopul
psihoterapiei. Multi pacienti incearca sa faca din terapeut un fel de aliat. Altii
vad in psihoterapeut un expert de la care pot obtine asigurari.
La inceput, terapeutul trebuie sa para ca accepta pe deplin convingerile

pacientului. El ii explica acestuia, ca in eneral oamenii isi bazează asemenea
convingeri pe date ale observaţiei.
In acelasi timp trebuie sa-I arate ca mai poate exista si o explicaţie alternativă la
cele observate de pacient si ca vor fi utilizate anumite sarcini specifice pentru a
testa respectiva explicatie, a simptomelor, care este diferita de cea a subiectului.
Pacientului trebuie sa I se spuna in mod explicit analizele, controalele
medicale, asigurarile si discutiile fara rost despre boala nu vor face parte din
tratament. Se propune un termen de 4 luni pentru psihoterapie. Daca in acest
interval pacientul a realizat tot ceea ce ia cerut terapeutul si nu s-a produs nici o
modificare, terapeutul va fi gata de a admite ca pacientul are o problema mai
curand somatica.
71

Terapeutul are obiectiv prioritar modificarea modului in care pacientul

interpretează simptomele. Se utilizează discuţiile cu privire la gandurile
negative, automonitorizarea si experimentele din sfera comportamentului.
Automonitorizarea ofera pacientului si terapeutului indicatii cu privire la cat de
eficienta a fost modificarea unei convingeri.
Exemplu:
Unui pacient care credea ca dificultatile sale de deglutiţie sunt simptomul

unui cancer laringian I s-a cerut sa inghita de mai multe ori la rand si sa observe
efectele. Acesta a constatat cu surpriză ca-I venea din ce in ce mai greu sa

inghită. Pacientul obisnuia să înghită in sec de mai multe ori pentru a verifica
starea gatului sau.
Un alt pacient considera ca senzaţia de ameteală pe care o avea era

simptmul unei tumori cerebrale. In momentul in care I s-a cerut sa se
concentreze asupra zonei capului si sa se gandeasca la tumoră, senzaţia de
ameţeala s-a accentuat. Discutand cu terapeutul, pacientul si-a amintit faptul ca
in mod frecvent, gândul la tumoră îi provoacă simptome. Terapeutul l-a intrebat
ce concluzie trage din această observaţie iar pacientul i-a raspuns ca I se pare
putin probabil, ca numai gândul la tumoră poate sa-I inrautaţească stare si ca mai
curand simptomele erau reacţia la starea de anxietate.
Modificarea comportamentului.
Terapeutul împreună cu pacientul testeaza convingerea conform careia un

anumit tip de comportament îl apără de consecinţele bolii; efectuează
experimente pentru a verifica daca acele comportamente despre care pacientul
crede ca reduc simptomele chiar realizează acest lucru.
Exemplu:
72

O pacientă cu colon iritabil se simţea anxioasă ori de cate ori avea o

senzaţie de balonare in zona abdominală. Ea utiliza frecvent laxative si
supozitoare pentru a scapa de aceste senzaţii. Terapeutul a emis ipoteza că
aceste medicamente perturbau functionarea normala a intestinului si cresteau
sensibilitatea in zona respectiva. Pacienta a fost de acord sa renunte la
supozitoare si laxative timp de 3 săptămâni, monitorizând functionarea
intestinului. Ea a constatat ca avea mai putine balonari si a reusit sa
discrimineze mai corect senzaţia de defecare.
O pacientă cu dureri cronice a fost obligata sa utilizeze un scaun cu rotile

pentru ca si-a restrans activitatea fizica ramanand in pat. Atunci cand durerile
erau puternice, cand a inceput un program de exercitii fizice, ea a ramas mirata
sa constate ca nu s-a produs nici o deteriorare a starii sale.
Clarificarea efectului negativ al asigurarilor.
La acesti pacienti asigurarea personalului medical devine repede

neproductivă pentru ca ei culeg informatiile in mod selectiv si interpreteaza
gresit chiar asigurarile.
Exemplu:
Unui pacient cu dureri de cap, medicul i-a spus: durerile tale de cap sunt
probabil cauzate de tensiune. Daca persista vom face o radiografie la cap.
Pacientul a interpretat afirmatia medicului ca fiind un semn ca acesta ar crede ca

pacientul suferea de o tumoră cerebrala. Deci, incercarile repetate de a-I dovedi
pacientului ca nu este bolnav, chiar daca sunt bazate pe teste medicale sau pe
persuasiune verbala nu fac decat sa-I sporeasca anxietatea. In astfel de situatii
terapeutul trebuie sa-I explice clar pacientului rolul in mentinerea simptomului
al acestei goane dupa asigurari ca nu este bolnav. In acelasi timp terapeutul
trebuie sa evite discutiile neproductive cu privire la boala pe care tinde sa o

initieze pacientul.
73

“Tu chiar crezi ca ai nevoie de de aceste asigurari? Pentru ca m-ar face sa

ma simt mai bine.”
“ Tu cat de mult trebuie sa te asiguri ca nu esti bolnav ca sa-ţi ajungă pana

la sfrsitul anului?”
“ Pana la sfarsitul anului!”
“ Ai primit pana acum mii de asigurari. Crezi ca inca trei ore in care sa te
asigur ca nu esti bolnav o sa-ti ajunga pana la sfarsitul anului ?”
“Probabil doar pentru restul zilei.”
“Deci, oricare asigurare ai fi primit tot nu ti-a ajuns.”
“Nu, cu cat primesc mai multe cu atat vreau mai multe!”
Indicatii psihoterapeutice pentru diverse tipuri de afectiuni psihosomatice

si somatoforme.
CEFALEE
Se recomanda o serie de tehnici cognitive de modificare a

comportamentului si relaxare (PHILIPS, 1988). Studiile clinice au aratat ca
aproximativ 40% din pacienti obtin o ameliorare pe termen lung a durerilor de
cap daca renunta la medicatia analigezica
INSOMNIA
Pacientii cu dificultati de somn se afla intr-un cerc vicios in cadrul caruia
ingrijorarea produce insomnie, iar insomnia conduce la randul ei la o noua
ingrjorare care produce din nou insomnie.
Pentru ca psihoterapia sa aiba succes este necesar:
a) sa se optimizeze conditiile care fac sa se instaleze somnul
74

b) sa se reduca preocuparea (cu ingrijorarea) pentru alte evenimente

decat tulburarea de somn,
c) sa se reduca ingrijorarea in legatura cu tulburarea de somn,
d) trebuie inlaturata conceptia eronata ca este obligatoriu pentru toti
indivizii sa doarma 8 ore,
e) modificarea stilului de viaţă si a regimului alimentar (trebuie eliminate
mai ales alcoolul si cafeaua)
f) evitarea somnului de dupa amiaza,
g) instalarea unui model regulat de somn-veghe,
h) strategii cognitive: modificarea gandurilor negative referitoare la
tulburari de somn.
Astfel, de exemplu, un pacient era convins de faptul ca daca va fi deprivat
de somn el va muri de oboseală. Acestui pacient I s-au descris experimentele e
deprivare de somn a.i. sa ajunga la concluzia ca acestea nu sunt chiar atat de
periculoase. Pacientul s-a amuzat cand a aflat ca subiectii cu care se incerca
deprivarea de somn (prin sunete, spoturi luminoase) au sfarsit prin a adormi.

Acest pacient a fost instruit sa scrie pe faţa unei cartele “lipsa de somn mă va
ucide”, iar pe cealalta faţă “lipsa de somn mă va face pana la urma sa adorm”.
O contabila nutrea ideea ca lipsa de somn o va face sa greseasca la

calcule. Cu ea s-a facut urmatorul experiement:
A fost solicitata sa realizeze niste calcule dupa o noapte cand a dormit

bine si dupa o noapte de insomnie si nu a constat nici o diferenta. Tinand un
jurnal in care sa-si noteze fluctuatiile de dispozitie si erorile de calcul ea a
constatat ca lipsa somnului ii afecteaza dispozitia dar nu si performanţa.
i) relaxare. Aceasta trebuie sa cuprinda in mod psecial imagini mentale cu

caracter ritmic.
75

j) formarea unei deprinderi de conditionare a somnului (controlul stimulilor

declansatori ai somnului). Astfel, daca utilizam dormitorul pentru a lucra,
ne va fi mai greu sa adormim. Dimpotriva trebuie realizata o asociere intre
somn, pat, dormitor.
Se recomanda identificarea activitatilor care inlatura somnul: lectura,
mancatul, privitul la televizor, ingrijorare pentru diverse probleme. Cu exceptia
somnului si a relatiilor sexuale, toate activitatile vor fi excluse din dormitor.
Este indicata, de asemenea, respectarea aceleasi ore de culcare.
“ Daca constati ca te framantă grijile atunci cand te asezi in pat, ridica-te,

mergi in alta camera unde te poţi gandi la problemele tale. Ramai acolo pana ti
se va face somn”.
k) tehnica psihoterapiei prin interventie paradoxala. Aceasta tehnica se

rcomanda mai ales acientilor rezistenti la tratament. Instructajul administrat
suna in felul urmator: “Cand te asezi pe pat incearca sa notezi gandurile care-
ti vin in minte. Fa toate eforturile ca sa nu adormi. Chiar daca nu vei dormi
toata noaptea, aceasta iti va fi de folos in viitor.”
In cazul in care pacientii vin la psihoterapeut cu speranta ca vor obtine un

autocontrol total asupra problemei aceasta tebuie sa-I determina sa aiba
obiective mai realiste. Dimpotriva, daca pacientii sunt totalmente lipsiti de
speranta in legatura o posibila schimbare, trebuie sa li se spuna ca micile
modificari realizate le vor fi utile in viata de zi cu zi si in acelasi timp trebuie sa
se sublinieze si faptul ca pacientul nu are nimic de pierdut daca se angajeaza
intr-un mic experiment in cadrul caruia isi propune un scop limitat (de pilda sa
nu se mai simta deprimat atunci cand are ameteli).
O problema importanta este legata de atitudinea celorlalti medici care nu
de putine ori saboteaza psihoterapia cu sau fara voie.
76

Efectele psihoterapiei la aceasta categorie de pacienti sunt:
- ameliorare pe termen lung

- obtinerea unor modificari de mica amploare dar care sunt utile pacientului
- stoparea deteriorarilor
- ajutarea pacientilor sa duca o existenta aproape normala in ciuda
problemei pe care o au
- reducerea starilor afective, negative, asociate simptomului (anxietate,
depresie, demoralizare).
Indicatii psihoterapeutice speciale pentru diverse afectiuni psihosomatice

sau somatoforme (dupa SALKOVSKI,1989).
I. HIPERTENSIUNEA
• Tensiunea arteriala tebuie periodic masurata
•
Este eficienta utilizarea relaxarii, combinata cu meditatie si procedee
bazate pe biofeedback (PATEL, MARMOT si TERRY, 1981; JONSON
1984; LEENAN si HYNES 1986)
II. TICURI SI SPASME MUSCULARE:
• Utilizarea practicii pozitive in cadrul careia se cere voluntar contractura
musculara pe perioade bine determinate ( BIRD, CATALDO,PARKER,
1981)
III. ASTMUL BRONSIC
Pacientii sunt adesea cuprinsi de panica chiar si atunci cand caile
respiratorii nu sunt obstruate. Atacurile de panica se termina de obicei cu un
atac de astm si invers. Este necesara tratarea astmului, atacului de panica.
Automonitoriyarea si experimentele in sfera comportamentala sunt utile pentru
a-l invata pe pacient sa realizeze discriminarea dintre un atac anxios si un atac

de astm propriu-zis.
77

Se utilizeaza strategii de management al anxietatii si strategii de expunere

pentru a stopa atacurile si pentru a creste toleranta la stres a pacientului (CREER
1982, JOHNSTON 1984).
Se pot utiliza cu succes tehnici de relaxare si hipnoza.
IV. AFECTIUNI DERMATOLOGICE

Principala interventie utilizata in eczeme este reducerea scarpinatului care
are loc cu un grad minimal de constientizare. Se explica pacientului faptul ca
scarpinatul produce o usurare pentru moment dar inrautateste problema in viitor.
Automonitorizarea creste gradul de constientizare a tendintei subiectului de a se

scarpina. Se propun comportamente alternative in locul scarpinatului cum ar fi
de pilda lovirea usoara a zonei afectate (RISCH si FERGUSON 1981, MERLIN
FRIEDERICKSEN, NOREN si SWEBWLIUS 1986). Se utilizeaza cu succes si
tehnica hipnotica.
V. TULBURARI VESTIBULARE
In cazurile de ameteala cronica sunt indicate exercitii gradate de miscare a
corpului precum si alte tipuri de miscari care provoaca senzatia de ameteala
(METODA EXPUNERII).
In Tinnitus se utilizeaza relaxarea si interventia cognitiva, menite sa-i

ajute pe pacienti sa realizeze o interpretare mai realista a simptomelor lor.
VI. DURERILE CRINICE

Reducerea comportamentelor de evitare reprezinta o componenta
importanta a tratamentului. De asemnea se recomanda prescrierea unor exercitii
fizice.
Obiectivul explicit al psihoterapiei consta in producerea unor modificari

graduale in viata pacientilor, modificari care sa reduca nivelul handicapului
comportamental si pe cel al anxietatii. Daca se obtine si o reducere a durerii ca
78

atare aceasta este un castig suplimentar. Indicarea unei exercitii fizice creste si
pragul de toleranţa la durere (WEISEMBERG 1987, PHILIPS 1988).
Asa cum am mai subliniat este utila invatarea relaxarii si a autohipnozei.
TEHNICA DESENSIBILIZĂRI ( Psihoterapiile forţate comportamentale)
Pacientului i se induce o relaxare profunda apoi conform unei serii de

intrebari pregatite din timp terapeutul intocmeste o lista a fenomenelor si
situatiile stresante, arajandui-le intr-o ordine crescanda traumatizant (lista este
compusa ierarhic).
Spre exemplu: la reactia catre inmormantare se spune cuvantul mort, apoi

inmormantarea propriu zisa cu toata ceremonia inmormantarii.
Pentru fiecare tema infricosatoare pentru pacient se intocmeste o lista

separata, apoi pacientul intra in hipnoza si i se induce o relaxare si mai profunda.
In stare de relaxare profunda i se induce o relaxare si mai profunda. In

stare de relaxare profunda i se insufla aceste scene deranjante pentru el
incepand de la cele mai nesemnificative. Este necesar ca pacientul sa fie
avertizat ca daca scena va produce o foarte puternica reactie emotionala neaparat
pacientul trebuie sa-i dea un semnal doctorului – sa ridice un deget in sus.
La semnal, terapeutul intrerupe scena traumatizanta si adanceste starea de

relaxare sau termina sedinta sau propune o alta scena mai putin traumatizanta.
Numai dupa stingerea ultimei reactii terapeutul poate sa treaca la o scena mai
nelinistita, astfel incetul cu incetul obtine excluderea anxietatii.
Pentru inlaturarea fobiilor terapeutul poate utiliza urmatoarea metodica:

pacientului i se propune sa inchida ochii si sa-si induca gandurile obsesive, iar
terapeutul deodata ii striga “stop” si asa de cateva ori se repeta. Strigatul
79

terapeutului ii opreste gandurile obsesive. Pacientului i se explica ca si el poate

proceda la fel astfel franeaza fenomenul patologic respectiv. Peste 1-2 saptamani
cu antrenamente zilnice se pot inlatura gandurile obsesive. Daca acest mod de
tratament este insuficient, atunci i se propune pacientului sa se gandeasca la
ceva foarte placut sau indiferent si numai cum apar gandurile obsesive pacientul
ii da semnal doctorului. Pentru blocarea gandurilor obsesive cu succes se
foloseste distragerea atentiei sau inhibitia exterioara.
Unei paciente i s-a propus, cand va fi obsedata de vreun gand rau sa

inceapa sa faca altceva. Astfel, terapeutul impreuna cu pacientul intocmeste o
lista de activitati care ar putea “sa faca in acest moment pacientul”; de exemplu,
sa citeasca o carte , sa coasa, sa faca curatenie, etc.
Ca scop terapeutic se poate apela si la niste amintiri placute.
In etapa finala a antrenamentului autogen cu pacientii de fobii se poate

injecta de la 0.25 la 1 ml. de solutie de adrenalina hidroclorica subcutanat in
scopul provocarii unui complex de senzatii cardiovasculare care de obicei apar
in caz de anxietate, ce ne da o probabilitate de vindecare.
Tratamentul agorafobiile, nozofobiilor, ereintofobiilor si claustrofobiilor
Metoda psihoterapeutica este recomandata si la tratarea unor astfel de

fobii, ca frica de spatii deschise(agorafobiile), frica de obiecte ascutite
(ereintofobiile), de obiecte sau spatii murdare (nozofobiile), spatii
inchise( claustrofobie).
Cu pacientul se comunica deschis si se explica cauza bolii inducandu-i

gandul ca el poate scapa de aceste fobii numai prin antrenament, prin dorinta de
a se obisnui cu ceea ce ii este frica.
80

Perioada de adaptare este de lunga durata si foarte ingaduitoare, dar

neaparat sistematic.
De exemplu, bolnavul care ii este frica sa mearga singur pe strada, mai

intai, timp de cateva zile apoi timp de cateva saptamani i se propune sa se
plimbe pe strada insotit de un apropiat timp de 1-2 ore. Prima zi merg amandoi
alaturi iar apoi tot mai departe unul de altul, iar in perspective distanta dintre ei
se tot mareste.
In cazul fricii de spatii inalte, impreuna cu pacientul intra in acest spatiu si
un om apropiat lui, I
In caz de claustrofobie alaturi de omul suferind neaparat se gaseste si alta
persoana in care pacientul are incredere deplina. Atunci cand pacientul are frica
de obiecte ascutite, impreuna cu el o persoana apropiata aranjeaza cutitele si
furculitele impreuna, apoi incetul cu incetul le aranjeaza el singur timp de o
perioada mai lunga.
In caz de frica fata de obiectele si spatiile murdare, pacientul impreuna cu

altcineva de la inceput incepe sa se adapteze la astfel de situatii, apoi reuseste
singur sa indeplineasca sarcinile care il obliga sa fie si in contact cu murdarii.
In situatiile de ereifobii terapeutul il pune pe pacient de mai multe ori sa

efectueze activitati care ii provoaca inrosirea tegumentelor in special a fetei;
spre exemplu:sa se apropie de asistenta si sa se adreseze la ea sau i se sugereaza

idea sa se duca in magazine si sa roage vanzatoarea sa-i arate diferita marfa si sa
renunte apoi la cumparat. In acelasi timp pacientul isi insufla ca sangele se duce
in picioare.
Cursul respectiv de antrenare tine de la cateva saptamani pana la cateva

luni si da rezultate bune chiar in cazuri de fobii de lunga durata.
81

Unui elev de clasa a IX-a care sufera de balbaiala i s-a interzis sa

vorbeasca in clasa timp de cateva saptamani. Apoi i s-a permis ca atunci cand
vrea sa vorbeasca sa ceara cuvantul si sa raspunda la lectii si in sfarsit cand va fi
solicitat. Peste un timp i se propune sa citeasca cu voce tare la inceput cate doua
ore pe zi apoi cate 3-4 ore pe zi.
Antrenamentul, cu scopul de sensibilizarii fricii obsedante se petrece

neaparat in anturaj real infricosator: se poate obtine desensibilizarea inducand
reproducerea imaginilor infricosatoare anume in stare de relazare. Se poate
utiliza scenariul respectiv tras pe caseta, spre exemplu in caz de frica de
transport pacientului i se ofera sa asculte in stare de relaxare anume acest
episode.
Tratamentul vomei psihogene la copii
In cazurile de voma psihogena la copii provoaca spre exemplu la vederea

laptelui. Este necesar mai intai sa se dea ceai, cacao sau apa cu cate putin lapte.
Apoi se tot mareste cantitatea laptelui si se tot micsoareaza cantitatea ceaiului
sau a apei in timp ajungand numai la lapte. La reactia de la pielita de pe lapte
aceasta se strecoara printr-o sita, apoi se tot maresc gaurile sitei prin care trece
laptele.
Tratamentul fobiilor la copii
Cele mai efective terapii ale fobiilor la copii se fac in timpul activitatii de
joc.
Studiu de caz:.
O fetita de patru ani intra in bucatarie. In acest moment o vecina care
tocmai intrase, dorind sa glumeasca, a imbracat pe cap un cos si pe neasteptate

s-a intors spre fetita si a tipat cu voce tare, ceva nedeslusit. Fetita s-a speriat si a
82

fugit. Din acel moment ea a inceput sa se sperie de cosuri, genti, sacose,

portmonee, de vecina si nici nu mai dorea sa intre la bucatarie. O reactie mai
acuta avea atunci cand intra vecina la bucatarie sau cand vedea vecina cu cosul
in mana. Terapeutul nu a reusit sa stagneze reflexul conditionat prin
convingere , adica prin terapia rationala. Atunci ,terapeutul i-a propus fetitei sa
se joace de-a mama si tata: tu vei fi mama” i-a spus terapeutul fetitei. “aici va fi
casuta ta , dar aici va fi magazinul……, mama cumpara multe produse……
acestia sunt banii. Iia aceste cubusoare(produsele) si du-le acasa. Dar stai, nu ai
cumparat inca paine, nu ai cumparat nici cartofi, nici varza, nici morcovi. Vai
cat de multe produse trebuie sa cari acasa. Toate acestea nu poti sa le duci in
mana. Tata, eu le voi pune intr-un cosulet (un cosulet mititel pentru copii, care
era asemanator cu cel de care s-a speriat fetita). Terapeutul trece cu cosuletul
prin fata fetitei de cateva ori si ii demonstreaza cat este de comod. Drept reactie
de raspuns la joaca fetita prezinta iute inteles fata de cosulet si incepe sa puna si
ea produsele in cos. Interesul sporit pentru joaca o ajuta sa submine starea de
frica provocata de acest cosulet. Apoi fetita ia singura produsele de mai multe
ori, le pune in cosulet apoi le rastoarna tinand in mana cosuletul. Incetul cu
incetul reactia la el se atenueaza dar totusi mai ramane referitor la cosul mare, la
vecina si la bucatarie.
A doua sedinta( a doua zi).
In ziua urmatoare terapeutul ia un cosulet mai mare iar peste o zi un cos si

mai mare. Cand reactia la cosuri se atenueaza terapeutul ia cosul care i-a indus
fetitei aceasta frica ( anterior fiind adus de mama la rugamintea terapeutului) si
il foloseste in joc astfel obtinand atenuarea reflexului conditionat provocat de
el. Apoi terapeutul ii spune fetitei ca, cosul este greu sa-l duci in mana si il pune
fetitei pe umar apoi pe cap (fetita rade in hohote). Incetul cu incetul terapeutul se
apropie de situatia care a provocat frica (imaginea vecinei cu cosul pe cap). Mai
departe terapeutul ii propune fetitei sa puna cosul pe umeri, pe cap apoi pe cap la
83

fel cum l-a pus vecina totodata apelant si la franarea externa (vorbindu-i fetitei
cat este de interesant si ce joc vesel este acesta) in scopul atenuarii reactiei
conditional reflectorice de frica care de regula apare in aceste situatii de stres.
Incetul cu incetul dispare complet reactia conditional-reflectorica.

Atenuarea reflexului conditionat la cosul imbracat pe cap de obicei duce la
atenuarea si a celorlalti stimuli la astfel de reactii: portmonee, genti, vecina,
bucataria (reflexele atenuate secundar dupa L.Pavlov). Nu trebuie neglijat faptul
ca reflexul conditionat peste un timp poate sa se reinoiasca (copilul iarasi poate
sa ii fie teama de cos) chiar intr-o forma mai atenuata si numai intr-un timp mai
lung incetul cu incetul dispare nefiind incurajat. In tratamentele conform acestei
metode, de exemplu, copilul speriat de un caine nu trebuie sub nici o forma
apropiat de el imediat; acest caine nici chiar dupa o explicatie ca acest caine nu
ii face nimic, nu prezinta nuci un pericol. Este indicat ca mama sau educatorul sa
se apropie singura de caine, sa-l mangaie, sa-l hranesca, sa se apropie alti copii
de ea, cei care nu se tem de el. E bine sa i se citeasca copilului o povestioara
despre caini unde sunt momente groaznice.
Foarte bune rezultate au dat cand copilul care s-a speriat de un caine
negru terapeutul organizeaza o activitate de joc cu niste casute care trebuie sa fie
pazite de un caine. Terapeutul alege intai un catelus alb mititel(jucarie). Copilul
la inceput se temea si de acesta. Apoi se punea paznic alta jucarie – un catel la
fel, alb dar mai mare, apoi unul negru astfel atenuind reactia conditional-
reflectoria.
Astfel se trateaza si copilul care ii este frica sa doarma singur. Mai intai
se culca impreuna. Urmatoarea data se culca mai departe cu el. Apoi se culca
langa patutul lui pe o canapea sau pe scaune. Mai apoi mana trebuie sa stea pur
si simplu in camera copilului. Cand frica sa adoarma singur nu trece se trage
patul copilului mai aproape de usa fiind deschisa. Apoi se trage putin de la usa si
84

tot asa incetul cu incetul pana ajung la locul lui. In sfarsit se inchide usa la
camera copilului.
V.6 PSIHOTERAPII EXISTENŢIALE ( centrată pe client - C. ROGERS)
In aceasta teorie subiectul este considerat ca o persoana unica, avand

probleme generate de o proasta imagine de sine. Ea nu a fost capabila sa isi
integreze trairile despre altii, despre existenta. Atentia terapeutului se
concentreaza asupra procesului terapeutic. Prin ascultarea empatica, ascultatorul
ajuta pe client sa intre in contact cu realitatea. Se realizeaza o experienta unica,
de restruscturare spontana, care va duce la maturare si autoactualizare, adica la
stimularea nevoii de realizare sociala, profesionala si de alta natura. Intrucat C.
Rogers a influentat profund conceptele sfatuirii in ultimii 20 de ani, este
importanta o prezentare mai larga a conceptiilor sale. In elaborarea unor
conceptii proprii el a pornit de la o practica bogata, fara prejudecati, realizata in
cadrul unui cabinet de psihoterapie a copilului si adolescentului dintr-o clinica
de indrumare a copilului din S.U.A., in anii 40 pe baza reusitelor sale el a
construit esafodaj teoretic original.
Printre elementele de baza se enumera conceptiile sale asupra omului care

se regasesc in confucianism si crestinism. Se porneste de la premiza ca omul
este fundamental bun dar imprejurarile vietii pot sa-i blocheze dezvoltarea, sa-
i instraineze trairile si sa stimuleze mecanisme de aparare bolnavicioase.
Defensele astfel aparute pot sa serveasca impotriva fricilor de interior, iar
persoana poate sa se comporte intr-un mod incredibil de crud, destructiv, imatur,
regresiv, antisocial, daunator. In realitate, in profunzime salasluiesc tendinte
orientate pozitiv, care trebuie ajutate sa iasa la lumina.Ele sunt resursele latente
care au nevoie de o mai are capacitate de expresie si de o utilizare mai buna.
Cea mai importanta tendinta o omului este catre crestere, catre maturizare
85

sociala, catre o mai buna functioare si o mai mare capacitate de a se confrunta

cu succes cu viata. Acest concept afirma ca in fiecare persoana se manifesta o
nevoie fundamentala de realizare, de autorealizare, de autoactualizare, prezenta
de-a lungul ciclului vietii. In calea autorealizarii se constituie obstacole interne,
care pot fi inlaturate prin interventia terapeutica, dupa care procesul de
maturizare se reia spontan. Fiecare isi alege calea care i se potriveste si nu mai
este nevoie de indrumare ,marunta. Scopurile interventiei ar consta in atingerea
etapelor de dezvoltare sau de maturizare, iar aceasta poate fi realizata in timpul
procesului terapeutic. Plasarea in centru a subiectului dat si numele tehnicii –
sfatuire centrata pe client – iar libertatea acordata in a alege calea de dezvoltare

a dus la formula de non-directiva.
Un alt pilon al gandirii rogersiene este dat de primatul dezvoltarii prin

devenire. Ea se realizeaza prin experienta, care este o activitate suprema. Se
vorbeste despre a experentia. Rogers distinge trei categorii:
1. Lumea obiectiva, aceea din jurul nostru care poate fi abordata obiectiv-
stiintific;
2. Lumea subiectiva, lumea care poate fi abordata subiectiv,
3. Lumea interpersonala, impartasita cu altii si care este defaot lumea
experientei.
In teoriile rogersiene experienta are primordialitate. Ea se plaseaza la
radacina schimbarii. Prin experienta este favorizata dinamica vietii, curgerea sa
si procesul de schimbare. Nimic nu este imobil si aceasta face ca viata sa fie
mai bogata si cel mai adesea mai satisfacatoare. Imaginea de sine este legata de
experienta si constituie un important element reglator al existentei.
Interventia terapeutica se realizeaza prin intalnirea dintre doua persoane si

depinde de calitatea acesteia. Eficacitatea terapeutului este in stransa legatura cu
modul de concepere a relatiei terapeutice ale carei reguli de baza sunt: empatie,
incredere pozitiva neconditionata, impartasirea experientei, naturaletea,
86

acceptare si autoacceptare. Terapia capata caracteristicile ascultarii. Se incearca

patrunderea in sensurile adanci ale existentei , pornind din interiorul
subiectului. Faptele nu sunt atat de importante pe cat sunt trairea lor. Esenta
psihoterapiei este de a crea securitate emotionala si anumita satisfactie pentru
reflectarea lumii interne. Se realizeaza o comuniune in intelegere/
Pana la terapie, persoana s-a simtit ca o jucarie in mana soartei, a fortelor

exterioare, avea un locus de control extern. In timpul terapiei el se elibereaza de
aceste trairi apasatoare si isi proclama un fel de declaratie de independenta. De
acum incepe sa aleaga el insusi cu sinele sau unic. Alaturi de autointelegere, de
dezvoltarea constiintei de sine se situeaza si autoacceptarea. Subiectul isi
reorganizeaza conceptia despre sine prin aparitia unei imagini de sine mai
pozitive.
Rogers defineste cateva directii ale procesului terapeutic:
1. experentierea imediata a Eului potential,

2. Experienta imediata a unei relatii afective,
3. Refacerea afectiunii fata de sine insusi, descoperirea faptului ca centrul
personalitatii proprii este pozitiv’;
4. Insusirea experientei proprii.
V.7 METODA PSIHOTERAPEUTICA DUPA EMIL KUE

(Pe baza actiunilor verbale imaginative)
Renumitul psihoterapeut francez EMIL KUE , conform acestei metode

trata nu numai patologiile functionale dar si cele organice astfel incat nu il
interesa nici personalitatea pacientului, nici bolile de care suferea pacientul
afirmand totodata ca actiunea psihoterapeutica nu inlocuieste intotdeauna si total
87

medicamentele dar in cel mai rau caz reduce o parte din ele si stimuleaza
actiunea lor .
Inainte de terapie, KUE comunica foarte mult cu pacientii argumentandu-

le ca actiunea psihoterapeutica la om se realiuzeaza prin imaginatie de aceea
tratamentul oricarei maladii trebuie sa se bazeze anume pe acest fenomen
imaginativ.
Prima etapa a terapiei este explicarea si argumentarea actiunii sugestive,

iar in etapa a doua el aplica metoda sugestiva indirecta, adica insanatosirea va fi
in cazul in care pacientul va obtine senzatia de relaxare si numai dupa aceea se

trece la terapia autosugestiva. In ce consta tehnica terapeutului ?
Cu pacientul se comunica, explicandu-i si descriindu-i mecanismul

actiunii imaginative asupra organismului in intregime prin ameliorarea functiilor
reglatorii. Apoi se explica pacietului ca el paralel trebuie sa prelungeasca
terapiile la domiciuliu in felul urmator: pacientul se aseaza comod in fotoliu
inchide ochii, obtine starea de relaxare 2,3, minute si repeta in gand sau in
soapta fara incordare, automat de 20-25 de ori unul si acelasi text compus din 3-
4 fraze de exmplu:
• Zi cu zi imi este tot mai bine;

• Vazul se face din ce in ce mai bine;
• Dipozitia se face tot mai buna;
• Puterile sunt tot mai mari;
• Acum eu, singur, pot sa vad pe unde merg si cu ochiul care a fost bolnav,
dar acum e sanatos.
Sedinta tine cateva minute . Este necesar ca aceste sedinte sa se faca timp de 3-4
saptamani, neaparat de 3-4 ori pe zi, spre exemplu: dimineata, dupa pranz si
inainte de somn. KUE atentioneaza ca este necesar de efectuat terapiile in cauză,
in stare de relaxare si liniste chiar inainte de somn si in starea de trecere de la
88

somnul de noapte la desteptare. Pentru ca sa nu se incurce numaratoarea se

utilizeaza un siret cu 20-25 de noduri care se pipaie cate unul la fiecare repetare
a textului, se pot folosi si margele (25 bilute in sirag).
Cand apare efectul terapeutic al autosugestiei?
Actiunea benefica pozitiva in cazul respectiv de tratament apare destul de

repede, chiar dupa o luna si jumatate, doua luni de tratament, dar sunt si cazuri
in care efectul terapeutic apare mai tarziu (dupa un an, chiar mai mult).
In ce consta prioritatea acestei metode de psihoterapie?
Avantajele acestei terapii constau in participarea pacientului in procesul

de tratament si in intarirea fenomenului recuperativ, succesiv cu ajutorul
formulelor de actiune verbala efectuata de insasi pacient.
Popularitatea acestei metode in special in Franta, Rusia, Olanda se

datoreaza si efectului extraordinar pe baza actiunilor verbale sistematice de
lunga durata cu aspect sugestiv foarte benefice atat in tratamentul proceselor

psihice, cat si vegetative.
La care maladii se foloseste aceasta metoda mai frecvent?
Nevrozele, tulburarile psihogene ale organelor interne, isteriile, fricile,

incordarea emotionala, educarea comportamentelor verbale sunt cele mai
frecvente patologii pentru care se aplica metodica psihoterapeutica respectiva.
EXEMPLE DE AFIRMAȚ II PENTRU O SĂNĂTATE DIN CE ÎN CE MAI BUNĂ
1. ACUM ELIBEREZ ORICE MÂNIE DIN INTERIORUL MEU ȘI ORGANELE MELE SUNT FOARTE
CONȘTIENTE DE FIECARE GÂND PE CARE ÎL EMIT.
2. CORPUL MEU ESTE UN SLUJITOR CREDINCIOS ȘI ȘTIE CUM SĂ SE VINDECE SINGUR, IAR EU ÎI
OFER ALIMENTE SĂNĂTOASE, GÂNDIRE CURATĂ, ELIBEREZ CRITICILE ȘI CONSTATĂRILE DESPRE
ALȚ I OAMENI.
3. CONSUM NUMAI ALIMENTE CARE SUNT BUNE PENTRU CORPUL MEU; IUBESC FIECARE ORGAN ȘI
CELULĂ A CORPULUI MEU.
4. ÎN FIECERE CLIPĂ MĂ AȘTEPT SĂ FIU PERFECT SĂNĂTOASĂ ȘI ÎMI ÎNGRIJESC CORPUL

OFERINDU-I TOT CEEA CE ARE EL NEVOIE.
89

5. MĂ ELIBEREZ DE TOATE EMOȚ IILE NEGATIVE, DE TRECUT, DE SENTIMENTELE DE VINOVĂȚ IE, DE

BLOCAJE, DURERI, DISCONFORTURI, TOXINE, ENERGII NEGATIVE, PROGRAME DISTRUCTIVE DIN
COPILĂRIE, MĂ ELIBEREZ DE EXTERIOR, DE DEPENDENȚ E, DE TOT CE ÎNSEAMNĂ VIBRAȚ II JOASE.
6. MĂ VINDEC. ÎI PORUNCESC MINȚ II MELE SĂ SE DEA LA O PARTE Ș I SĂ ÎI PERMITĂ INTELIGENȚ EI

NATURALE A CORPULUI MEU SĂ ÎL VINDECE PE ACESTA.
7. CORPUL MEU FACE ÎNTOTDEAUNA TOT CE ÎI STĂ ÎN PUTERE PENTRU A-MI CREA O STARE DE
SĂNĂTATE DIN CE ÎN CE MAI BUNĂ.
8. ÎMI ÎMPART ECHILIBRAT VIAȚ A ÎNTRE MUNCĂ, ODIHNĂ, DESTINDERE. TOATE ACESTE ASPECTE
AU PARTE DE UN TRATAMENT EGAL DIN PARTEA MEA.
9. ÎN FIECARE ZI ÎI MULȚ UMESC UNIVERSULUI PENTRU CĂ TRĂIESC, PENTRU O SĂNĂTATE

MENTALĂ, FIZICĂ, SOCIALĂ, MATERIALĂ, SIMT O PLĂCERE ȘI BUCURIE CĂ POT TRĂI O NOUĂ ZI.
10. SUNT DISPUSĂ SĂ CER AJUTOR MEREU CÂND AM NEVOIE DE EL, M-AM ELIBERAT DE ORICE
MÂNDRIE. OPTEZ ÎNTOTDEUNA PENTRU O SĂNĂTATE MENTALĂ, FIZICĂ, SPIRITUALĂ, MATERIALĂ,
SOCIALĂ, ETC.
11. AM ÎNCREDERE ÎN INTUIȚ IA MEA Ș I SUNT ÎNTOTDEUNA DISPUSĂ SĂ ASCULT MICUL ȘI

DEVOTATUL MEU PRIETEN INTERIOR- INTUIȚ IA.
12. SOMNUL MEU ESTE ODIHNITOR, MĂ STRADUIESC CA ULTIMELE GÂNDURI SĂ FIE POZITIVE CA
SĂ-I PERMIT SUBCONȘTIENTULUI MEU SĂ SE ODIHNEASCĂ BINE ȘI MĂ TREZESC ÎN FIECARE
DIMINEAȚ Ă CU AFIRMAȚ II POZITIVE INDEFERENT CE AM DE FĂCUT ÎN ACEA ZI.
13. FAC CU DRAG TOT CE IMI STA IN PUTERI PENTRU A-MI INGRIJI CORPUL SI CEL PUȚ IN O DATĂ PE
SĂPTĂMÂNĂ ÎNTREȚ IN MENTALUL PRINTR-O TERAPIE SUPORTIVĂ, ELIBEREZ TENSIUNILE PRINTR-
UN MASAJ SENZORIAL ȘI ÎNTREȚ IN CIRCULAȚ IA PERIFERICĂ PRIN REFLEXOTERAPIE; LUNAR ÎMI
PURIFIC CORPUL PRIN HIDROCOLONOTERAPIE, ETC.
TOATE ACESTEA LE FAC CU IUBIRE PENTRU CORPUL MEU DRAG, CARE MĂ SERVEȘTE CU
ATÂTA DEVOTAMENT.
14. STAREA DE SĂNĂTATE PERFECTĂ ESTE DREPTUL MEU DIVIN PRIMIT LA NAȘTERE ȘI EU SOLICIT
ACUM ACEST DREPT.
15. IMI REZERV O PARTE DIN TIMP PENTRU A-MI AJUTA SEMENII ȘI CONȘTIENTIZEZ CĂ ACEST
LUCRU ESTE BUN PENTRU SĂNĂTATEA MEA ȘI A CELOR DIN JUR.
16. ÎI SUNT RECUNOSCĂTOR CORPULUI MEU PENTRU SĂNĂTATEA DIN CE ÎN CE MAI BUNĂ PE CARE
MI-O OFERĂ ȘI SIMT CĂ IUBESC VIAȚ A DIN CE ÎN CE MAI MULT.
17. SUNT SINGURA PERSOANĂ CARE DEȚ INE CONTROLUL ASUPRA OBIȘ NUINȚ ELOR MELE
ALIMENTARE, ASUPRA INTERPRETĂRILOR , PE CARE LE ELIBEREZ DIN CE IN CE MAI MULT ȘI MĂ
POT
ALBĂ,ÎMPOTRIVI ORICÂND DORESC
CARNEA, TELEVIZORUL UNUI
ȘI ALEG ALIMENT
ACEST LUCRU.NESĂNĂTOS - ELIBEREZ DULCIURILE, FAINA
18. APA ESTE BĂUTURA MEA PREFERATĂ ȘI BEAU DIN CE IN CE MAI MULTĂ APĂ CA SĂ-MI PURIFIC
CORPUL ȘI MINTEA.
19. GÂNDURILE FERICITE, CARE MĂ FAC SĂ MĂ SIMT BINE, REPREZINTĂ CALEA CEA MAI RAPIDĂ
CĂTRE O SĂNĂTATE DIN CE ÎN CE MAI BUNĂ.
20. ÎMI ALOC CEL PUȚ IN O DATĂ PE ZI CÂTEVA MINUTE DE MEDITAȚ IE – O INTERIORIZARE Ș I O
CONECTARE LA ACEA PARTE A FIINȚ EI MELE CARE Ș TIE CUM SĂ MĂ VINDECE ÎN ORICE SITUAȚ IE
AȘ FI.
21. GÂNDURILE MELE DE FERICIRE MĂ AJUTĂ SĂ ÎMI CREEZ MEREU UN CORP SĂNĂTOS.
90

22. INSPIR PROFUND ȘI PLENAR, INSPIR SUFLU VIEȚ II ȘI MĂ HRĂNESC CU ACESTA. INTREȚ IN MEREU
STAREA DE MULȚ UMIRE Ș I RECUNOȘ TINȚ A FAȚ Ă DE PĂRINȚ I Ș I INTREGUL UNIVERS. SMERENIA
ESTE TOVARUȘUL MEU PRETUTINDENI ȘI MĂ STRADUIESC SĂ FAC UN BINE FIECĂRUI OM PE CARE
ÎL ÎNTÂLNESC.
MULȚ UMESC PENTRU CĂ TRĂIESC.
VI. EVALUAREA MULTIAXIALA -DSM IV
Sistemul multiaxial ne permite aplicarea modelului socio-psiho-social in

conditii clinice educationale si de cercetare.
Folosirea acestui sistem multiaxial faciliteaza o evaluare corecta si

sistemica. Acest tip de evaluare pune in evidenta tulburari mentale si conditii
medicale generale, probleme psiho-sociale si de mediu cat si nivelul de
functionare ale acestora.
Utilizarea sistemului multiaxial de catre clinicieni le permite acestora

culegerea de informatii multiple pe care acestia le folosesc la elaborarea planului
de tratament cat mai corect si la prognosticarea evolutiei bolii.
Clasificarea multiaxiala a DSM -4 cuprinde 5 axe. O axa reprezinta un

segment ce cuprinde un domeniu diferit de informatii, dupa cum urmeaza:
Axa I – Tulburari clinice .
Alte conditii care se pot afla in centrul atentiei clinice.
Axa II – Tulburari de personalitate. Retardare mentala.
Axa III – Conditiile medicale generale
Axa IV – Probleme psiho-sociale si de mediu
Axa V – Evaluarea globala a functionarii
91

Axa I – acaeasta axa cuprinde date referitoare la totalul tulburarilor si

conditiilor din clasificare cu exceptia tulburarilor de personalitate si a retardarii
mentale care vor fi trecute in Axa II.
- Este de mentionat faptul ca pe axa I se pot trece si alte date aflate in

atentia clinicianului.
- Daca un pacient prezinta mai multe tulburari specifice axei I – acestea vor
fi trecute toate, dar diagnosticul principal sau motivul internarii vor fi
mentionate primele;
- Daca pacientul prezinta o tulburare pe axa I si pe axa II – atunci
diagnosticul principal sau motivul internarii va fi considerat tulburarea de
pe axa I ( exceptie face cazul cand diagnosticul de pe axa I este clasificat
ca „ diagnostic principal”);
- In cazul in care pe axa I nu este prezenta nici o tulburare acest lucru
trebuie clasificat ca V 71.09. Daca un diagnostic de pe axa I este amanat
acest fapt va fi codificat 789.9
Axa I cuprinde tulburarile diagnosticate de regula pentru prima data in
perioada de sugar, in copilarie sau adolescenta (excluzand retardarea mentala
care este diagnosticata pe axa II)
Axa I exemple:
• Schizofrenie si alte tulburari psihotice

•
Tulburari somatoforme
• Tulburari sexuale si de identitate sexuala
• Tulburari de comportament alimentar
• Tulburari afective
• Tulburari anxioase
92

Axa II – aceasta cuprinde date referitoare la tulburari de personalitate si

retardare mentala. Tot aici se vor semnala elementele dezaptative de
personalitate remarcabile si mecanismele de aparare.
- Mentionarea acestor date pe o axa separata se face pentru a nu fi pierdute

din vedere la aparitia altor informatii. Codificarea separata a acestor
tulburari de personalitate pe axa II nu trebuie sa ne faca sa credem ca
tratamentul va fi total diferit de cel al tulburarilor codificate pe axa I.
- Daca un pacient are pe axa I si axa II cate un diagnostic iar diagnosticul
de pe axa II este diagnosticul principal sau motivul consultatiei acest fapt
se va nota prin indicatia expresa de „diagnostic principal” sau de „ motiv
al consultatiei” dupa diagnosticul de pe axa II;
- Cand pe axa II nu exista nici o tulburare, acest fapt va fi codificat ca
V71.09
- Un diagnostic amanat pe axa II va fi codificat ca 799.9;
- Axa II poate cuprinde si elemente dezaptative de personalitate
remarcabile care nu satisfac pragul pentru tulburari de personalitate (nu se
va utiliza numarul de cod)
- Utilizarea habituala a mecanismelor de aparare dezaptative vor fi
mentionate pe axa II.
Axa II – exemple:
Tulburari de personalitate paranoida

• Tulburari de personalitate schizoida
• Tulburari de personalitate antisociala
Axa III – aceasta cuprinde raportarea conditiilor medicale generale cu scopul
de a ne usura intelegerea sau tratamentul tulburarii mentale a individului.
- Conditiile medicale generale pot fi in legatura cu tulburarile mentale

intr-o varietate de moduri;
93

- Conditiile medicale generale se pot afla in relatie etiologica directa cu

aparitia sau agravarea simptomelor, iar mecanismul pentru acest efect este
fiziologic;
- Daca o tulburare mentala este considerata a fi consecinta fiziologica
directa a conditiei medicale generale, aceasta tulburare va trebui sa fie
diagnosticata pe axa I iar conditia medicala generala trebuie inregistrata
atat pe axa I cat si pe axa III.
- Cand un individ are mai mult decat un singur diagnostic relevant pe axa
III trebuie raportate toate. Daca nu este prezenta nici o tulburare pe axa
III – „ nici un diagnostic”
- Daca un diagnostic de pe axa III este amanat pana la strangerea de date
suplimentare se vor nota „ Axa III – diagnostic amanat”
Axa III – exemple:
• Maladii infectioase si parazitare

• Neoplasme
• Maladii ale sistemului circulator
• Maladii ale sistemului genito-urinar, etc
Axa IV – aceasta cuprinde problemele psihosociale si de mediu care pot afecta
diagnosticul, tratamentul si prognosticul tulburarilor mentale ( axa I si axa II)
- cand un individ are multiple probleme psihosociale sau de mediu,
clinicianul poate nota atatea cate considera daca sunt relevante;

- Se va utiliza ca cele mai multe probleme psihosociale si de mediu sa fie
indicate pe axa IV. In cazul cand o problema psihosociala sau de mediu
se afla in centrul atentiei clinice, aceasta trebuie sa fie inregistrata pe axa
I;
- Pentru o cat mai buna catalogare a problemelor psihosociale si de mediu
ele au fost grupate pe categorii astfel:

• Probleme cu grupul de suport primar
94

• Probleme in legatura cu mediul social

• Probleme educationale
• Probleme profesionale
• Probleme cu locuinta
• Probleme economice
• Probleme la serviciile de asistenta
• Probleme in legatura cu interactiunea cu sistemul legal/penal
• Alte probleme psihosociale si de mediu
Cand se utilizeaza formularul de raportare a evaluarii multiaxiale
clinicianul trebuie sa identifice categorii relevante de probleme psihosociale si
de mediu si sa indice factorii specifici implicati. Cand nu se utilizeaza
formularul de raportare a evaluarii multiaxiale clinicianul poate nota problemele
specifice pe axa II. Exemplu:
- probleme cu grupul de suport primar
- probleme in legatura cu mediul social

- probleme educationale
- probleme profesionale
Axa V – aceasta cuprinde raportul legat de opinia clinicianului asupra nivelului
global de functionare a individului. Aceste date sunt de folos pentru planificarea
tratamentului si masurarea impactului sau si predictia deznodamantului.
- pe axa V – raportarea functionarii globale poate fi trecuta folosint „global

assessment of functioning” (GAF). Aceasta scara urmareste aprecierile
referitoare la functionarea psihosociala si profesionala.
- Scala GAF este divizata in 10 categorii de functionare.
- Scorul GAF inseamna alegerea unei singure valori care ne arata cel mai
bine nivelul global de functionare al individului.
95

VII. ASPECTE PRIVIND ATITUDINILE PĂRINTEȘTI ȘI

DEZVOLTAREA PERSONALITAȚ II COPILULUI
Încă de la naştere, copilul intră într-un sistem complex de relaţii

cu cei apropiaţi: părinţi, fraţi, rude, mai târziu prieteni. Fiind tratat cu
dragoste sau răceală, răsplătit sau pedepsit pentru faptele sale, copilul
dezvoltă la rândul său anumite sentimente şi atitudini faţă de persoanele cu
care intră în contact. Asimilând progresiv limbajul, în cadrul aceluiaşi sistem
relaţional, învaţă totodată să comunice, folosind metode oferite de cei din
jurul său. Asistăm astfel la dezvoltarea unui complex proces de învăţare socială,
proces care îşi va lărgi progresiv sfera, pe măsură ce se extind şi relaţiile
psihosociale ale subiectului.
-Crescând, copilul va participa – simultan sau succesiv – la viaţa
mai multor grupuri (familial, şcolar, de joacă etc.), formându-şi o tot mai
complexă reţea de relaţii interpersonale şi asimilând tot mai numeroase modele
şi norme de comportament.
Când îşi va alege o profesie, o va face pe baza unor modele şi
influenţe preluate tot de la cei din jur, de regulă persoane care au o
semnificaţie afectivă deosebită sau care se bucură de mult prestigiu.
În concluzie, viaţa fiecărui om capătă conţinut şi semnificaţie
numai în contextul câmpului sociocultural în care trăieşte, sub influenţa

relaţiilor interpersonale pe care le dezvoltă şi a experienţei sociale pe care o
acumulează.
Procele psihice subiacente funcţinării acestui complex câmp de relaţii
vor avea conţinuturi dinamice şi forme specifice de manisfetare într-un anumit
cadru sociocultural şi istoric. Aceste aspecte, împreună cu numeroase probleme
derivate constituie principalul obiect de studiu al psihologiei sociale.
96

Referindu-ne la studiul de faţă, care şi-a propus să cerceteze relaţia

dintre rolurile şi atitudinile parentale şi formarea şi dezvoltarea copilului, după
cum a reieşit din cele afirmate mai sus, importanţa acestei teme pentru
psihologia socială derivă tocmai din scopul său.
O. Lăzărescu afirma că un copil este o farâmă de om care cumulează
speranţele de viitor ale părinţilor, este purtătorul bucuriilor, viselor neîmplinite
şi nădejdilor viitoare ale acestora ( O. Lăzărescu, 25).
Funcţia familiei, a rolurilor și atitudinilor parentale pe lângă copil,
depăşeşte domeniul creşterii elementare şi pe acela al dobândirii deprinderilor
destinate să asigure confortul şi prestigiul adultului.Familia este locul de inserţie

a copilului în societate şi cultură, constituie mijlocul prin care copilul este
introdus în viaţa umană şi în cadrul în care se elaborează personalitatea sa
proprie, realizând astfel socializarea sa primară.
Numeroase trăsături importante ale personalităţii se constituie după
măsura situaţiilor trăite de copil în sânul familei. Atitudinile părinteşti, atât cât
pot fi ele definite, îi determină pe copii să se diferenţieze unii de alţii, pentru ca

particularităţile lor să se manifeste clar şi coerent în comportamentul sau în
exprimările pe care subiecţii înşişi le oferă prin unele teste de personalitate. Cu
alte cuvinte, atitudinile părinteşti au alte consecinţe durabile asupra
personalităţii copilului.
Singura atitudine părintească validă – luând în consideraţie datele
oferite de psihologia copilului – este cea descrisă sub termenul de acceptare,

care presupune dragostea din partea părinţilor, atenţie profundă la posibilităţile
şi slăbiciunile copilului, respectarea persoanei în formare a acestuia. Aceasta
atitudine de acceptare se manifestă în diferite moduri, după vârsta copilului. De
asemenea, cei doi părinţi sunt implicaţi în mod egal în procesul educativ
familial, dar având roluri diferite. Ei sunt indispensabili, însă pot fi substituiţi
într-o oarecare măsură prin înlocuitori adecvaţi, dacă aceştia sunt acceptaţi de
către copil, fapt care depinde de acceptarea acestuia de către părinţi. Orice
97

neînţelegere între părinţi, ale căror roluri sunt strâns complementare, pune în
pericol sentimentul de siguranţă al copilului şi armonia dezvoltării personalităţii
sale.
Personalitatea copilului se constituie datorită interacţiunii continue
dintre factorii externi şi cei interni prin apariţia şi dezvoltarea unor elemente
bazale ale personalităţii în relaţie cu cei din jur şi cu achiziţii importante la
nivelul experieţei de viaţă ( E. Verza, p. 88).
Deoarece personalitatea începe să se formeze încă de la naştere, orice
achiziţie reprezintă o contribuţie semnificativă la constituirea sa şi pregăteşte
terenul pentru instalarea unor noi caracteristici din ce în ce mai complexe, ce

marchează notele distinctive şi difereţiatoare ale identităţii personale.
Copilul vine pe lume cu o zestre ereditară bine camuflată sub trăsături
încă nediferenţiate. Treptat, ies la iveală anumite particularităţi fizice, fiziologice
şi psihice, datorită căror începe să i se contureze personalitatea. Putem afirma,
deci, că ereditatea constituie premisa, mediul este condiţia, iar educaţia
reprezintă factorul determinant al dezvoltării personalităţii umane.

Personalitatea este "rezultatul unui proces evolutiv care începe din
primele zile de viaţă ale copilului, dar care se fundamentează pe anumite
structuri biosomatice transmise pe cale genetică, şi, deci, preexistente în raport
cu structurile psihice în curs de formare în ontogeneză.
Cei mai mulţi psihologi sunt de acord să împartă copilăria în mai multe
etape, fiecare dintre ele înglobând anumite caracteristici care definesc în linii
mari personalitatea copilului. Neomogenitatea copilăriei şi lunga cale a
dezvoltării personalităţii umane au condus la necesitatea acestei periodizări,
tinându-se seama de nevoile biologice ale organismului şi de relaţiile cu mediul
familial şi social. Schimbarea personalităţii de la o perioadă la alta înseamnă o
restructurare calitativă a particularităţilor psihologice, ceea ce ne oferă
posibilitatea diferenţierii unei etape de alta.
Procesele psihosociale implicate în formarea personalităţii copilului
98

Formarea şi evoluţia personalităţii sunt strâns legate de trei categorii

de procese psihosociale și socioculturale cu caracter complementar: socializarea,
integrarea şi învățarea socială. Bloom afirmă că în copilărie se dobândeşte
aproximativ 60% din experienţa fundamentală de viaţă. Un aspect deosebit de
important în acest sens îl reprezintă socializarea copilului. Întrucât în timpul
naşterii omul nu este decât o potenţialitate umană, transformarea lui în realitate
reclamă imperios ca, încă din momentul naşterii, copilul să fie angrenat într-un
proces de socializare. Geneza sociabilităţii este determinată de formarea
culturală a personalităţii, de apariţia conştinţei conformării la regulile şi
simbolurile grupului din care face parte individul. Acest proces poartă numele
de socializare, în raport cu care individul interiorizează normele, valorile şi
preceptele grupului social, devenind actor al sistemului. B. Bernstein considera
că socializarea este ”procesul în cursul căruia un copil dobândeşte o identitate
culturală determinată şi reacţionează, în acelaşi timp, la această identitate”. Din
această definiţie reiese faptul că socializarea implică şi o reacţie pozitivă din
partea copilului la valorile, concepţiile sau modelele de comportare transmise în

vederea formării şi integrării sociale.
D. Cristea definea socializarea ca un ”proces psihosocial cu caracter
interactiv, prin intermediul căruia se transmit şi se asimilează sisteme de valori,
norme, modele socioculturale , atitudini, credinţe şi concepţii, care sunt
caracteristice colectivităţilor şi grupurilor de apartenenţă”. Fiind un proces care
are ca elemente funcţionale fundamentale comunicarea şi influenţa

interpersonală şi de grup, socializarea presupune transmiterea, asimilarea,
interiorizarea şi exercitarea activă şi independentă a unor conţinuturi
socioculturale care reprezintă principiile strcturante ale unei comunităţi
istoriceşte constituită. Aceste conţinuturi, odată asimilare, constituie premisă
esenţială a integrării şi coparticipării persoanei la viaţa socială în termeni de
normalitate acceptată, după cum nerealizarea acestui deziderat conduce cel mai
99

adesea la marginalizare, dezinserţie, respingere socială, anomie şi manifestarea

unor atitudini şi comportamente deviate sau antisociale.
Influenţele formative care se exercită asupra subiectului în perioada
socializării determină configurarea şi îmbogăţirea progresivă a structurilor
personalităţii, pe fondul unei activităţi instructiv-educative sistematice şi
diferenţiate în funcţie de vârstă şi de aptitudinile personale. C.Ciofu afirma, că
socializarea debutează în jurul vârstei de un an şi poate fi definită ca procesul
prin care un individ devine membru al unui grup social. În timpul acestui proces,
care durează toată viaţa, dar cunoaşte dezvoltarea maximă între doi şi şaşe ani,
copilul învaţă normele de comportare în societate, rolurile sociale, sensurile

ritualilor, autocontrolul şi autostima.
Funcţia de socializare revine în primul rând familiei. M. Voinea
afirmă că procesul de socializare prin familie se manifestă în următoarele
direcţii:
- copilul învaţa că adulţii au dorinţe, interese, obiceiuri, nevoi şi că este
avantajos să se adapteze acestora;

- copilul învaţă că trebuie să împartă resursele (spaţiul, bunurile,
jucăriile, hrana, timpul şi afecţiunea părinţilor);
- copilul învaţă cum este de dorit să se poarte pentru a fi acceptat,
apreciat, recompensat;
- copilul învaţă să lupte pentru a obţine un lucru, pentru a-şi satisface o
dorinţă.
Socializarea implică trei forme principale: primară, (de
bază), secundară şi continuă ( a adultului).
Socializarea primară are loc în timpul copilăriei, atunci când copilul își
fixează profund modelele formative exercitate de părinţi, la nivelul structurii
sale de personalitate aflate în formare. Copilul învaţă să distingă elementele
100

lumii obiectuale şi relaţionale, dezvoltându-şi treptat conştiinţa propriei

identităţi.
Socializarea secundară se produce prin activitatea de învăţare a
normelor care reglează relaţiile copilului cu egalii săi (fraţi, surori, prieteni,
colegi). Acest tip de socializare îl determină pe copil să constate că rolurile
sociale pe care le indeplineşte nu au loc întotdeauna într-un climat afectiv şi
protector. Astfel, în vreme ce familia socializează copilul într-un climat afectiv,
şcoala şi relaţiile implicate de ea presupun un tip de socializare bazat pe
neutralitate afectivă.
intervine pe tot parcursul schimbărilor din viaţa

Socializarea continuă
adultului,în măsura în care acesta îşi schimbă valorile, atitudinile,
comportamentele, dobîndind noi experienţe de viaţă şi asumîndu-şi noi roluri
sociale.
E. Sănciulescu, plecînd de la concluziile formulate de o serie de
cercetători, evidenţiază faptul că în familia tradiţională, părinţii aparţinând unor
categorii socio-economice diferite transmiteau copiilor lor valori la fel de

diferite: astfel, în clasele mijlocii şi superioare erau valorizate autonomia şi
stăpînirea de sine, imaginaţia şi creativitatea, în timp ce în clasele inferioare
accentul era pus pe ordine, curăţenie, obedienţă, respect al vîrstei etc. În timp ce
părinţii aparţinând claselor superioare şi mijlocii valorizau reuşita şcolară, ca
mijloc de ascensiune socială (trasmiţînd copiilor "sindromul de reuşită"), cei din
clasele de jos transmiteau mai degrabă un "sindrom al eşecului", educaţia lor

fiind dominată de pasivitate şi fatalism.
Din această perspectivă, uniformitatea socializării se referă la
convergenţa modelelor culturale transmise la fiecare din cele trei nivele: clasa
superioaaară / clasa mijlocie / clasa inferioară. În societatea tradiţională există o
scară valorică mult mai mare, spre deosebire de societaţile contemporane unde,
la acelaşi nivel (clasă superioară) găsim forme diferite de socializare, valori
diferite, atitudini şi comportamente uneori contradictorii, toate acestea datorită
101

faptului că prezentul a impus un nou tip de cultură, cultura prefigurativă

(vârstnicii învaţă alături de / de la tineri) .
Referindu-se la societatea românească tradiţională, E. Stănciulescu
afirma că, din orice categorie socială făceau parte, copiii participau de facto la
exercitarea puterii, ori de câte ori era în joc un aspect al vieţii familiale care îi
includea, chiar dacă de jure nu li se recunoştea acest drept. Atât timp căt se
purtau cum trebuie (cum o cerea situaţia şi nu cum o impunea o normă precisă),
familia nu exercita decât rareori o influenţă explicită, de întărire, asupra lor.
Dacă acceptăm acest punct de vedere,afirmă C. Ciupercă, atunci putem
considera că România se află "cu un picior în modernitate", ea folosind deja

modelul socializării de mai târziu.
Din perspective socializării în funcţie de sex, familia tradiţională a
favorizat accentuarea conştientizării diferenţelor dintre sexe, întrucât punctele de
convergenţă între cele două modele educaţionale erau destul de puţine. Băieţii
erau socializaţi astfel încât să devină activi, ostili şi agresivi. .Fetele, însă, erau
blamate sau pedepsite pentru comportamentul lor agresiv, dar recompensate

dacă erau supuse şi politicoase. Chiar şi cu ajutorul jucăriilor, cele două sexe
erau influenţate să se îndrepte spre anumite profesii, lucru care se mai întămplă
şi în zilele noastre.
Socializarea în familia tradiţională avea loc prin câteva procese de
învăţare, ce întăreau sentimental apartenenţei la un sex, sentiment ce pune la
baza lui mai mult diferenţele dobîndite şi mai puţin diferenţele prescrise. Cele
mai importante procese de învăţare sunt: imitaţia diferenţială, întărirea
diferenţială și auto-socializarea.
1) Imitaţia diferenţială
Acest process de învăţare pleacă de la premise că la copii există
tendinţa de a imita modelele de acelaşi sex, în mai mare măsură decât pe cele de
sex opus, deoarece copiii sunt mai tentaţi să imite pe cineva perceput ca fiind
similar cu ei. Însă părinții aparţinând societaţii tradiţionale nu interveneau deloc
102

în acest proces, ba chiar erau convinşi că băiatul va deveni bărbat adevărat doar
imitându-şi tatăl, iar fetiţa o femeie veritabilă, identificându-se numai cu mama.
În general, nu erau doar convinşi de acest lucru, ci şi mândri, copilul devenind
matur abia atunci când era capabil să imite modelul oferit de părintele de acelaşi
sex.
2) Întărirea diferenţială
Se consideră că părinții, profesorii, prietenii întăresc comportamentele
specifice sexului copilului şi răspund negative la comportamentele nepotrivite
sexului. Societatea tradițională nu numai că impunea copiilor să preia
comportamentele de rol ale părinţilor de acelaşi sex, dar, în acelaşi timp,

valoriza negativ orice încercare a copilului de a imita gesturi, de a adopta
comportamentele considerate ca aparţinând modalităţilor de manifestare ale
celuilalt sex.
3) Auto-socializarea
L. Kohlberg arată că acest proces de învăţare pleacă de la ipoteza

potrivit căreia odată ce copilul s-a identificat, el caută în mod activ informații
despre modul cum femeia / bărbatul trebuie să se poarte. Însă societatea
tradiţională oferea două modele distincte de comportament, cu care copilul
trebuie să se identifice sau nu, plecând de la sexul pe care acesta îl are. Ceea ce
vede în familia de apartenenţă, vede şi în celelalte familii, societatea tradiţională
fiind unitară şi convergentă în privinţa adoptării celor două modele distincte de
comportament, proprii celor două sexe.
Ca o concluzie, relaţia părinte-copil în familia tradiţională era în
general bazată pe înţelegere şi acceptare şi nu pe conflict şi negare, convergenţa
valorilor, respectul faţă de norme şi obiceiuri, linearitatea rolurilor generând şi /
sau permiţând o socializare lipsită de tensiuni şi divergenţe.
În familia modernă, pe de altă parte, relaţia părinte-copil are cu totul
alte coordonate comparativ cu cele existente în familia tradiţională. Concepţiile
103

privind relaţia parentală au evoluat semnificativ, rezonant tranziţiei treptate a

familiei de la tradiţional la modern.
Din această perspectivă, E. Duvall evidenţiază existenţa a două tipuri
de modele materne, şi anume: modelul mamei tradiţionale (ce impune prin
perseverenţă şi rigiditate) şi modelul mamei moderne (axat pe dezvoltarea
capacitaţilor instructiv- formative ale copiilor, în condiţiile unei libertaţi şi
flexibilităţi crescute).
Analog, E. Elder a identificat modelul tatălui tradiţional (care asigură
educaţia copiilor de pe poziţia celui care are întotdeauna dreptate şi ultimul
cuvânt în orice problemă) şi modelul tatălui modern (ce foloseşte mai puţin
metodele punitive-restrictive).
Din combinarea celor patru modele rezultă patru tipuri de familii, care
sintetizează trecerea de la socializarea rigidă şi autoritară la cea flexibilă şi
îngăduitoare, şi anume: familia tradiţională (alcătuită din doi părinți
tradiţionali), două forme de tranziţie (un părinte tradiţional şi unul modern) şi
familia modernă. Nici familia tradiţională, dar nici cea modernă nu asigură însă
o socializare echilibrată, aceasta fiind posibilă mai curând în cadrul celor două
forme de tranziție, în care unul din părinţi compensează cu tradiţionalismul său
modernitatea celuilalt.
Pentru a evidenţia caracteristicile socializării în familia modernă şi
consecinţele relaţiei părinte-copil asupra viitorului matur, C. Ciupercă a urmat
două direcţii, şi anume: (a) prezentarea caracteristicilor generale ale procesului

de socializare şi (b) abordarea socializării din perspective celor două sexe,
pentru a observa în ce măsură contribuie aceasta la adâncirea prejudecaţilor şi
stereotipurilor legate de identitatea sexuală şi asumarea viitoarelor roluri
familiale.
Socializarea implică procese similare de identificare şi diferenţiere.
Identificarea e un process psihologic prin care un subiect asimilează un aspect, o
caracteristică, un atribut al altuia şi se transformă (total sau parţial), pe baza
104

modelului respective. Din acest punct de vedere, personalitatea se constituie şi

se diferenţiază printr-o serie de identificări.
Conform E. Stănciulescu, părinţii constituie pentru copii prezenţe
simbolice esenţiale, ei fiind primele repere semnificative ale procesului de
autoidentificare / autodiferenţiere a sinelui. Aici intervin două puncte de vedere
distincte. Orice copil, indiferent de sex, este supus unei puternice influenţe
materne. Însă un copil învaţă să devină matur prin identificarea cu părintele de
acelaşi sex şi, mai târziu, prin identificarea cu persoanele reprezentative ale
aceluiaşi sex din jurul său.
Băiatul este obligat să se detaşeze de mama lui, să se apropie de tatăl

lui şi să facă să funcţioneze un mecanism de identificare în legătură cu aceasta
din urmă. Mediul rural permite o identificare mai uşoară, pentru că băiatul vede
cum tatăl său îşi exercită meseria de bărbat. Mediul urban nu favorizează această
identificare, iar adolescentul trebuie să se descopere pe sine şi să devină un adult
"împotriva" tatălui său (urmează altă meserie, adoptă alte valori etc.). În acest
caz, apare mai viabilă teza potrivit căreia băiatul sesizează superioritatea paternă
printr-un sentiment de rivalitate.
Chiar dacă se manifestă sau nu acest sentiment, cercetările psihologice
subliniază că, pentru dezvoltarea identitaţii masculine, despărţirea de mamă este
esenţială. A-ţi descoperi propria identitate sexuală, afirmă E. Leonelli înseamnă
a imita modelele sau modurile de a proceda, de a găndi şi de a simţi ale unei alte
persoane de acelaşi sex. De aceea, un băiat care nu are alături de el un bărbat

adult are dificultaţi în a se identifica în cadrul sexului lui. Prin urmare, baieţii
fără tata vor avea o identitate de sex confuză şi capacităţi mai reduse de
expresie. Această concluzie a avut un impact considerabil, luând în consideraţie
faptul că au apărut puncte de vedere potrivit cărora opţiunea homosexuală la
băieţi ar deriva mai mult dintr-o ataşare împiedicată faţă de tata, decât din
dominaţia maternă, cum se teoretizase anterior. Pe de altă parte, fata poate face
să funcţioneze un mecanism de identificare fără să se detaşeze de mama sa.
105

Poate acesta este şi unul din motivele pentru care fetele se maturizează mai
devreme decât băieţii .
Aceeaşi idee o regăsim şi la E. Stănciulescu care cosideră că
sentimental copilăriei masculine are o durată mai mare decât acela al copilăriei
feminine: băieţii sunt mai vulnerabili şi mai greoi în înţelegerea / asimilarea
ordinii sociale adulte.
Greutaţile pe care le întămpină fata în procesul de identificare se leagă
de rolul pe care nu îl mai acceptă şi pe care îl vede de la mama sa (gospodină,
imobilă, pasivă etc). Există, deci, şi ideea potrivit căreia cu cât fata creşte, cu
atât identificarea cu mama ei nu mai apare ca o soluţie satisfacătoare. Acest

lucru se întămplă în special în familiile unde tatăl este perceput ca având
autoritate iar, pentru a domina, fata trebuie să se identifice cu el. Dacă nu va
reuşi, ea va suporta superioritetea paternă cu o admiraţie neputincioasă .
Un rol important îl are şi reacţia tatălui faţă de propria sa fiică. De
exemplu, dacă fata seamăna din punct de vedere fizic cu mama sa, care este
foarte feminină, atunci tatăl va avea tendinţa să o trateze ca pe o femeie. Dar

dacă tatăl nu are un fiu, iar fata sa are o constituţie viguroasă şi robustă, atunci
el va fi tentat să o trateze ca pe un băiat . În general, o fată care are surori se
formează altfel decăt o fată care are fraţi. Un băiat apărut după două fete are
puţine şanse să fie neglijat. Dacă ar fi precedat, însă de doi băieţi, ar putea fi
socotit ca o decepţie. Tot aşa, un băiat care are numai fraţi poate ajunge să se
simtă străin de tot ceea ce este femeiesc, rămânând toată viaţa stângaci într-un
mediu populat de femei.
În concluzie, numărul şi sexul copiilor uşurează sau îngreunează
semnificativ procesul de identificare al fetei sau al băiatului cu părintele de sex
opus. Indiferent de numărul copiilor, pentru obţinerea unei identităţi autentice
sunt necesare mai multe etape:
- ataşarea faţă de mamă;
- îndepartarea de mamă;
106

- ataşarea faţă de tată;

- îndepărtarea de tată;
care îl ajută pe om să-şi descopere "esenţa proprie".
În procesul socializării,copiii nu se identifică cu părinţii,ci îşi formează
ei comportamente proprii. Conform acestei teorii a dezvoltarii cognitive,
propusă de L. Kohlberg, identificarea sexuală apare ca fiind un produs al
căutării efective a identităţii proprii. Aceasta deoarece înainte ca un copil să se
identifice cu o altă persoană, el trebuie să dispună de anumite judecăţi despre
natura caracteristicilor sale distincte .
De exemplu, băieţii nu devin bărbaţi pentru că se identifică sau îşi

imită tatăl, ci se identifică cu tatăl lor pentru că realizează că sunt baieţi. Ei îşi
conştientizează apartenenţa sexuală şi se comportă ca atare. Această teorie, deşi
recunoaşte rolul active pe care copiii îl au în procesul identificării lor
sexuale,deşi accentuează importanţa diferenţierii, neglijează semnificaţia
invăţării sociale a sex-rolului.
Indiferent de punctual de vedere adoptat, este important de sesizat ce

vede copilul la părintele cu care se identifică sau nu, prin ce vrea el să se
diferenţieze şi ce impact are acest proces asupra raportului părinte-copil .
Astfel, copilul observă mai întâi cum părinţii caută să-l facă să
gândească şi să acţioneze în antinomii. De exemplu, printre primele lucruri
învăţate de un copil sunt deosebirile dintre curat-murdar şi dintre permis-
interzis. Însă ceea ce e considerat curat şi permis versus murdar şi interzis

variază mult de la o societate la alta sau chiar între familiile dintre aceeaşi
societate .Conştientizarea diferenţelor îl determină pe copil să îşi creeze propriul
lui sistem de valori.
Apoi, copilul sesizează, odată cu ieşirea în exteriorul familiei, că
părinţii cad în una din cele două extreme: hiperprotecţie sau libertate totală. În
ambele cazuri, copilul doreşte să-şi afirme individualitatea, dorinţă generată de
fustrare (în primul caz) sau de permisivitate (în cel de al doilea caz). Dacă
107

diferenţierea nu este posibilă pot apărea consecinţe grave mai târziu. De

exemplu, se consideră că 62% din divorţuri sunt cauzate de hiperprotecţia
maternă asupra bărbaţilor, urmarea unei prea strânse legături dintre mamă şi fiu .
Majoritatea cercetătorilor conchid că elementele contradictorii cele
mai vizibile în raportul dintre generaţii apar în perioada adolescenţei, pentru că
atunci intervin modificări importante, datorită resocializării care are loc. Se
renunţă la vechile norme şi valori (ce constituiseră un dat până la acea vreme) şi
se însuşesc altele noi ( datorită voinţei proprii, individuale). Ca atare, se
manifestă tot mai acut tendinţa de afirmare a propriei personalităţi, de
individualizare, de personalizare.
Adolescentul se comportă ca şi cum ar reprezenta punctual central al
vieţii, dorind să atragă atenţia asupra sa, să şocheze prin faptul că e unic şi
nonconformist. El caută să fie original şi să stârnescă admiraţia în tot ce face,
plecând de la gesturi şi limbaj şi ajungţnd la vestimentaţie sau chiar la modul
cum îşi semnează numele. Dorinţa de libertate şi armonie este tot mai mare şi ea
sporeşte odată cu vârsta. Pe măsură ce apar primele iubiri, adolescentul se

închide şi mai mult în lumea constrită de el şi orice încercare de a pătrunde în
interiorul ei determină atitudini negative, mia ales dacă aceasta simte că
propriile sentimente îi sunt ridiculizate şi contestate. Se observă, deci, că la
vârsta adolescenţei copilul aparţinând familiei moderne tinde să se comporte în
două maniere faţă de părinţi: contra lor sau îndepărtându-se de ei. În primul caz,
el consideră că părinţi nu-l înţeleg şi se decide să " lupte", dovedindu-le că poate

reuşi şi fără ajutorul lor, dar aplicând o altă mentalitate şi o altă scală de valori.
În al doilea caz, copilul nu luptă, dar îşi construieşte o lume a sa, se izolează faţă
de părinţi şi îi acceptă în jurul său doar pe cei care-l înţeleg. Din această
perspectivă putem concluziona că societatea contemporană este macinată de
contradicţii interpersonale, iar aceasta capătă accente suplimentare când este
vorba de generaţii diferite. Se poate afirma cu un grad mare de certitudine că
raporturile intergeneraţionale moderne sunt caracterizate de o conflictualitate
108

ridicată, neîntâlnită în societatea tradiţională, marcată de conformism şi

constrângere. Căutând o explicaţie, C. Ciupercă consideră că un posibil punct de
plecare îl constituie faptul că deosebirile între generaţii sunt determinate de
schimbările intervenite în dezvoltarea psihosomatică a individului contemporan,
cu deosebiri la vârsta tânără.
Debutul mai timpuriu al adolescenţei, aparţinea pubertăţii la o vârstă
mai mică, extinderea limitelor superioare ale tinereţii, toate constituie
particularităţi ce influenţează relaţiile între generaţii. O altă cauză ce
accentuează decalajul dintre dezvoltarea personalităţii individului, maturizarea
sa biopsihică şi intelectuală şi integrarea în societate este dată de prelungirea

şcolarităţii. Nu trebuie ignorate nici modificările ce au intervenit în ierarhia
trebuinţelor. De multe ori, adolescentul adoptă nevoi caracteristice statutului de
adult, dar acestea ori nu sunt identice, ori sunt asumate necorespunzător.
De cele mai multe ori, divergenţele între generaţii îşi au originea în
lipsa de interes pentru problemele cu care se confruntă adolescentul. Din lipsă
de timp, din indiferenţă sau chiar din motive ridicole ( de exemplu, unii adulţi
consideră că tinerii nu vor accepta argumente lor şi, ca atare, nici nu mai deschid
discuţii ce ar putea induce divergenţe de opinii), adulţii ignoră să abordeze
anumite aspecte ale vieţii şi realităţii sociale. Iar atunci când se hotărâsc să o
facă este, de obicei, prea târziu, căci contradicţiile sunt deja amplificate .
Analizând aceste aspecte, a ajuns la următoarea concluzie: dacă
societatea ar fi relativ stabilă, cu valori bazate pe continuitate temporală,

transferul de cultură nu ar ridica probleme deosebite. Însă societatea
contemporană se caracterizează prin discontinuitate valorică, ceea ce afectează
stabilitatea şi conduce la dificultăţi în comunicarea sau înţelegerea dintre
membrii familiei, promovând o stare de incertitudine reflectată în raporturile
dintre generaţii. Această stare de incertitudine este accentuată de trecerea de la o
societate închisă, orientată spre supravieţuire, la una deschisă orientată spre
109

dezvoltare, trecere ce a implicat o serie de efecte perverse şi a generat situaţia de

ambiguitate existantă astăzi.
În ceea ce priveşte România, principalul efect al evenimentelor din
1989 în acest sens îl constituie ruperea procesului de socializare. În perioada
totalitaristă, singurul vector care mai efectua o socializare firească era familia.
Familia devenise o seră care te apăra de sistem. Aceste rol al familiei a fost
distrus în 1990, când strada a devenit vectorul principal de socializare. Acum
relaţia părinte-copil se bazează pe alte principii, comparativ cu cele care
guvernează familia tradiţională. Copiilor îşi iau / li se acordă mai multă libertate,
mai multă autonomie, mai multă responsabilitate, separarea devenid o problemă

firească.
Privind socializarea din perspectiva celor două sexe, C. Ciupercă
afirma că deşi influenţele tradiţionale au rămas, ele s-au modificat în mare
măsură. În această ordine de idei, s-au modificat considerabil patru axe pe care
mulţi sociologi le-au considerat a fi baza diferenţei de socializare a celor două
sexe. Prima dintre ele este axa sedentarism-mobilitate.

În trecut, fetele erau încurajate să rămână sedentare, iar băieţii să
devină mobili. Aceste caracteristici tradiţionale s-au destrămat progresiv. În
zilele noastre, fetele se lovesc de toate problemele pe care le ridică mobilitatea şi
îşi formează o perspectivă mult mai largă, dorindu-şi mai mult de la ea.
Strâns legată de această axă este şi axa public-privat, care a suferit şi
ea numeroase modificări. Progresiv, s-a renunţat la ideea că femeile acţionează

(doar) în spaţiul privat, ceea ce a generat schimbări în procesul socializării celor
două sexe.
Axa pasiv-activ se supune aceluiaşi proces de transformare. Fetele sunt
învăţate să devină active, să renunţe la pasivitatea tradiţională care, aplicată la
condiţiile societaţii contemporane, le-ar fi izolat, le-ar fi frustrat.
110

În fine, numeroase schimbări a suferit şi axa dependenţă- autonomie.

Fetele sunt educate astfel încăt să poată depăşi stadiul de dependenţă faţă de
sexul opus şi să devină tot mai libere în opţiunile lor de viaţă.
După cum se poate observa, socializarea fetelor a devenit din ce în ce
mai complexă şi dificilă. Şi aceasta nu atât pentru că ar implica eforturi sau
costuri foarte mari, ci din cauza faptului că trebuie înlăturată o mentalitate care a
făcut din femeie o fiinţă sedentară, pasivă şi dependentă, ce-şi limita viaţa doar
la spaţiul privat.
În ceea ce priveşte socializarea băieţilor, se merge în continuare pe
linia mobilitate-activism- autonomie, acţionând cu preponderenţă în spaţiul

public. Nu au intervenit schimbări de fond, modificările care au apărut ţinând de
conştientizarea faptului că băieţii trebuie să devină mai expresivi şi nu doar
instrumentali, accentuând şi latura afectiv-emoţională, nu doar cea economică.
Învăţarea socială este o activitate complexă,
complementar şi indisolubil legată de procesul socializării,
reprezentând totalitatea proceselor psihoindividuale şi

activităţilor psihosociale prin intermediul căror se asimilează
ansamblurile de cunoştinşe, norme şi modele sociale specifice
unei comunităşi, generând pe această cale moduri specifice de
gândire, simţire şi acţiune. Învăţarea socială presupune nu
numai asimilarea cognitivă a unor conţinuturi de natură socială,
ci şi interiorizarea acestora, adică realizarea unor complexe de

natură cognitivă, afectivă şi motivaţională, care, odată formate,
vor acţiona ca factori interni în determinarea atitudinilor şi
comportamentelor prosociale. De calitatea şi eficienţa
procesului de învăţare va depinde nemijlocit atât nivelul de
socializare şi integrare socială a membrilor, cât şi coeziunea şi
funcţionalitatea generală a comunităţii căreia aparţine .
111

Învăţarea socială reprezintă o formă specială de învăţare umană,

discriminativă, care se distinge printr-o notă emoţională, de participare afectivă
a subiectului la însuşirea comportamentului social şi care se efectuează fie pe
cale observaţională (după model), individual asistând la experienţa altor
persoane, fie în procesul interacţiunii nemijlocite a indivizilor în grup ori în
condiţiile exersării individului asistat de alţii, ca învăţare în public şi, deci, sub
influenţa prezenţei celorlalţi. Această învăţare se realizează prin :
-condiţionare socială directă;
-condiţionare indirectă- prin limbaj- cuvinetele conţinând sensuri
plăcute ori neplăcute pentru subiect şi trezindu-i astfel o atitudine emoţională,

care apoi e ataşată obiectului, situaţiei sau evenimentului pe care îl desemnează
cuvântul respectiv .Printr-o asemenea condiţionare indirectă verbală se însuşesc
în genere prejudecăţile, zvonurile şi stereotipurile sociale. Învăţarea socială
observațională, în care cel care învaţă participă emoţional, stă la baza multor
conduite afective de apărere ale individului. Foarte multe dintre experienţele
sociale învăţate se bazează pe mecanismele condiţionării umane operante,

pornind de la o motivaţie a individului. Prin conţinutul său, învăţarea socială
este învăţare de experienţe umane, de roluri şi comportamente sociale, de relaţii
sociale, semnificaţii şi valori. Învăţarea socială are la bază o motivaţie socială
individuală şi de grup, dată de nevoia de mutualitate, trebuinţa unui statut social
ridicat, dorinţa autorealizării şi de autodepăşire, angajarea în atingerea
scopurilor colective etc.

Învăţarea socială a indivizilor este reglată şi controlată în grup prin
fenomenul comparaţiei sociale, raportând performanţele învăţării fiecăruia la
rezultatele indivizilor concret existenţi, ca şi la modelul grupal etalon
generalizat, funcţionând ca reper social, ca model ideal.
Factorii întăritori în învăţarea socială sunt aprobarea grupală,
recompensele morale, lauda, recunoşterea, acceptarea şi promovarea socială a
indivizilor. Învăţarea socială se distinge prin efectele sale psihosociale asupra
112

personalităţii indivizilor, ca şi asupra relaţiilor din grup. Ea poate fi învăţare

competitivă sau cooperativă, cu sarcini invidviduale sau colective, de participare
ierarhică sau cu efort egal distribuit şi cu tot atâtea consecinţe deosebite în
dezvoltarea psihică şi socială a celor ce învaţă .
BIBLIOGRAFIE
Allport, G.W. – Structura si dinamica personalitatii, EDP,Bucuresti,1981;

Birch, A. – Psihologia dezvoltarii , Ed. Tehnica , Bucuresti 2000,
Holdevici I., Elemente de psihoterapie, Bucureşti, 1996
Holdevici I., Psihoterapia, Bucureşti, 1993
Holdevici I., Autosugestie şi relaxare, Bucureşti, 1995
Holdevici I., Vasilescu V.P., Psihoterapia un tratament fără medicamente, Ed.
Ceres, Bucureşti, 1994
Mitrofan I., Psihoterapia experienţială, Bucureşti, 1997
Dolto F., Psihanaliza şi copilul, Bucureşti, 1993
Holdevici I., Sugestiologie şi terapie sugestivă, Ed. Victor, Bucureşti, 1995
Gheorghiu V., Hipnoza- realitate şi ficţiune, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997
Gheorghiu V., Ciofu I., Sugestie şi sugestibilitate, Ed. Academiei R.S.R.,

Bucureşti, 1981.
113

Carte Ã - Ntrod. PT

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carte Ã - Ntrod. PT

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

5/16/2018 BAZELE PSIHOTERAPIEI - slide pdf.

UNIVERSITATEA ECOLOGICA BUCURESTI

Psihodiagnoza Cognitiva si Consiliere Psihologica

Conf. Univ. Dr. în Psihologie

http://slide pdf.c om/re a de r/full/ba z e le -psihote ra pie i-55a b560b3342f 1/113

II.2 SUGESTIA – STRATEGIE DE COMUNICARE SI INFLUENTARE IN RELATIA CLIENT –

V.6 PSIHOTERAPII EXISTENŢIALE ( centrată pe client - C. ROGERS)

http://slide pdf.c om/re a de r/full/ba z e le -psihote ra pie i-55a b560b3342f 2/113

http://slide pdf.c om/re a de r/full/ba z e le -psihote ra pie i-55a b560b3342f 3/113

I. PROBLEME GENERALE ALE PSIHOTERAPIEI

Totul se axeaza pe teoria stiintifica a lui I. PAVLOV despre limbaj – al

Este cunoscut faptul ca creierul pastreaza informatia atat despre

comportamental- experentiale, astfel situatia de subestimare a dimensiunilor etice

http://slide pdf.c om/re a de r/full/ba z e le -psihote ra pie i-55a b560b3342f 4/113

si a relatiilor morale cu altii are ca scop atingerea unei maxime constientizari,

Pentru imbunatatirea starii organului intern respectiv, psihoterapia

Marii savanti fiziologi au canstatat ca impulsurile sistemului II de

Tinand cont de analiza spectrala a cuvantului, a imbinarilor de cuvinte

audiometre care inregistreaza valentele potentialelor bioelectrice ca rezultat al

Daca sub un anumit unghi medicina este considerata ca o forma a

http://slide pdf.c om/re a de r/full/ba z e le -psihote ra pie i-55a b560b3342f 5/113

Suprimarea dialogului social duce in mod fatal la anularea dialogului

O societate bazata pe comunicare minidirectionata este in fapt

Antiteza a terapiei medicale bazate pe bisturiu si drog, psihoterapia se

instituie in esenta ca o abordare interumana bazata pe comunicare prin dialog.

http://slide pdf.c om/re a de r/full/ba z e le -psihote ra pie i-55a b560b3342f 6/113

Informatia pozitiva, de obicei raspunde la problemele cele mai importante,

Aplicarea in practica a psihoterapiei cere cunostinte ample despre

Un loc insemnat il ocupa psihoterapia in tratamentul bolilor psihice.

Metodele psihoterapeutice variaza in corespundere cu caracterul bolii, varsta

Dintre metodele psihoterapeutice conditional se pot imparti in trei

http://slide pdf.c om/re a de r/full/ba z e le -psihote ra pie i-55a b560b3342f 7/113

CONTINUTUL NOTIUNII DE PSIHOTERAPIE – Psihoterapia este

I.2 OBIECTIVELE PSIHOTERAPIEI

In linii de maxima generalitate obiectivele psihoterapiilor pot fi : imediate

Obiectivele imediate sunt orientate direct asupra starii pacientului in timp

• interventia in criza si eliminarea anxietatii;

realizarea unor clarificari intr-o zona circumscrisa de conflict.

http://slide pdf.c om/re a de r/full/ba z e le -psihote ra pie i-55a b560b3342f 8/113

Obiectivele de perspectiva orientate asupra reorganizarii personalitatii si

• reducerea intensitatii conflictului;

personalitatii in directia functionarii adaptative si mature.

Fara indoiala ca obiectivul major al psihoterapiei consta in realizarea unor

http://slide pdf.c om/re a de r/full/ba z e le -psihote ra pie i-55a b560b3342f 9/113

I.3 ORIENTARI PSIHOTERAPEUTICE IN DIFERITE SITUATII

Eficacitatea psihoterapiei in functie de actiunile sale de la cele generale la

Pacientul cu manifestari psihopatologice acute recent aparute consecutive

Pacientii cu dificultati de adaptare si relationare cu situatii interpersonale

Pacientul cu personalitate fragila, cu EGO slab si cu nivel de anxietate

In tulburari nevrotice, tulburari de personalitate, in depresii de mai mica

intensitate ca si in stari de anxietate pot fi recomandate metode psihoterapeutice

In tulburarile psihotice (schizofrenii, boli afective, bipolare, depresii

http://slide pdf.c om/re a de r/full/ba z e le -psihote ra pie i-55a b560b3342f 10/113

In alcoolism, si in unele tulburari de personalitate (cu dificit etic si

In tulburari psihosomatice psihoterapia se inscrie terapiei biologice

In tulburari obsesivo-compulsive ca si in fobii simple este recomandata

asociata cu o forma de relaxare.

In tulburari sexologice, de cuplu este contraindicata psihoterapia

I.4 TEHNICI SI METODE IN PSIHOTERAPIE

Actualmente psihoterapia a devenit tot mai elaborata astfel incat putem

In functie de anumite criterii distingem urmatoarele:

- metode orientate emotional sau afectiv

http://slide pdf.c om/re a de r/full/ba z e le -psihote ra pie i-55a b560b3342f 11/113