Sunteți pe pagina 1din 30

Pa rt ea

I

DREPTUL ŞI STATUL ÎN SISTEMUL PUTERII

Capitolul I NOŢIUNI GENERALE DESPRE DREPT

§ 1. Originea noţiunii de drept

Omul nu poate trăi decât în societate, iar societatea pretinde omului, ca pe o lege imanentă a existenţei sale, respectarea anumitor principii. Tocmai necesitatea acestor principii constituie izvorul dreptului şi raţiunea sa de a exista. Istoria culturii şi civilizaţiei dezvăluie preocupările din totdeauna ale omului de a ajunge la o definiţie clară a noţiunii de drept care să dobândească valoare generală. Reflecţii socio-juridice sugestive, cu privire la valoarea pe care o reprezintă pentru individ şi societate dreptul şi, în general ideea de justiţie, au existat încă din antichitate. Socrate, de exemplu, considera că legile sunt expresia unei înţelepciuni supreme, ele având drept scop să asigure ordinea în cetate, adică binele şi fericirea tuturor. Platon, la rândul său, vedea în justiţie o „armonie a părţilor înlăuntrul totului”. După Aristotel, cetatea, respectiv statul şi dreptul, se află într-o legătură organică. Dreptul are în vedere binele general, el asigură mersul natural al tuturor în cadrul cetăţii. Omul, arată Aristotel, prin natura sa, este destinat să trăiască în societate, însă dacă întreprinde acţiuni contrare ordinii normale el trebuie să fie pedepsit. În concepţia lui Aristotel justiţia „se află la baza societăţii, iar actul judiciar constituie ordinul societăţii, aplicarea a ceea ce este just”.

5

Încă de la început, juriştii care au încercat să dea o definiţie noţiunii de drept, s-au lovit de o dificultate deosebită, datorită diversităţii domeniilor dreptului care făcea imposibilă precizarea unui sens unic care să conducă la o definiţie şi care să domine şi să cuprindă toate ideile ce se desprind din acest termen. Ca urmare o definiţie clară a noţiunii de drept depinde de particularităţile reglementării juridice a relaţiilor sociale, diferite de la un sistem juridic naţional la altul, precum şi de multitudinea ramurilor juridice aflate într-un proces de diversificare şi autonomizare, mai ales în etapa actuală. Deşi renumiţi în tehnica transpunerii celor mai variate şi cuprinzătoare noţiuni, nici juriştii romani nu au reuşit să creeze o definiţie unică a dreptului. Marele jurist roman Ulpian lega de noţiunea cuvântului „drept” trei idei diferite: justiţia, jurisprudenţa, dreptul. Primele două noţiuni de „justiţie” şi „jurisprudenţă” a reuşit să le definească, însă, pentru noţiunea a treia, dreptul propriu-zis, întrebuinţează o expresie a lui Celsus: „nam ut eleganter Celsus definit jus est ars boni et aequi” – dreptul este arta binelui şi echităţii. Din aceste încercări un fapt s-a desprins în mod constant şi anume acela că juriştii nu au putut să cuprindă într-o singură definiţie diferitele sensuri ale acestui cuvânt. Dacă în ceea ce priveşte definiţia dreptului, pretenţiile doctrinarilor s-au limitat la acceptarea maximelor latine, în ceea ce priveşte funcţionarea şi utilitatea dreptului este unanim acceptat că acestea constau în ordonarea acelor relaţii care prezintă o importanţă considerabilă în realizarea armoniei sociale. În ambianţa socială, omul intră într-o multitudine de relaţii sociale cu semenii săi, unele devenind raporturi juridice, şi anume acelea care fac obiectul reglementării lor prin norme juridice. Cu alte cuvinte, sunt reglementate obligatoriu acele relaţii sociale care au ca scop să asigure înfăptuirea intereselor generale ale societăţii dar şi a intereselor individuale. Din acest punct de vedere, într-un prim înţeles, dreptul înseamnă totalitatea normelor juridice existente în societate şi care sunt indispensabile vieţii sociale. Într-un al doilea înţeles, dreptul înseamnă posibilitatea recunoscută prin lege

6

unei persoane de a face sau de a nu face ceva sau de a pretinde alteia să facă sau să nu facă ceva, precum şi posibilitatea conferită anumitor autorităţi publice de a sancţiona nerespectarea unei reguli de drept sau încălcarea ei de către orice altă persoană. Sub această înfăţişare dreptul este o „putere a individului” şi el este cunoscut sub numele de drept subiectiv, reprezentând sfera de drepturi personale de care poate face uz individul şi a căror origine se găseşte în dreptul obiectiv.

§ 2. Definiţia dreptului

Conceptul de drept cuprinde un domeniu extrem de vast şi foarte greu de definit datorită multiplelor sensuri şi nuanţe atribuite acestui termen de diferite popoare şi în diferite epoci istorice în raport cu dezvoltarea societăţii şi cu gradul ei de civilizaţie. Dincolo de nuanţe şi conotaţii, noţiunea de drept este întrebuinţată în două înţelesuri deosebite: ca normă juridică care reglementează raporturi sociale concrete şi ca posibilitate recunoscută sau garantată de stat unei persoane de a cere altei persoane un anumit comportament juridic stabilit expres de lege. Normele juridice delimitează activitatea noastră exterioară prin care venim în contact cu ceilalţi semeni, stabilind sancţiuni de constrângere pentru cei care le-ar încălca. Într-o primă accepţiune dreptul este definit ca fiind ansamblul normelor juridice edictate sau sancţionate de stat, prin care sunt stabilite drepturile şi obligaţiile indivizilor, modul de organizare şi funcţionare a puterilor statului, precum şi raporturile între ele şi prin care sunt instituite şi apărate ordinea şi stabilitatea socială. Într-o altă accepţiune, dreptul este definit ca fiind ansamblul regulilor de conduită umană edictate şi sancţionate de către autoritatea statală şi destinată să asigure „domnia” ordinii şi libertăţii în relaţiile sociale. În literatura noastră juridică mai veche s-a considerat că dreptul nu este decât un ansamblu de reguli de conduită impuse de puterea publică, menite să asigure ordinea în societate sau ca un sistem de norme de acţiune socială, raţional armonizate şi impuse de societate. Profesorii Ioan Ceterchi şi Momcilo Luburici au definit dreptul ca sistem al normelor stabilite sau recunoscute de stat, a căror respectare obligatorie este garantată de forţa coercitivă a statului. Profesorul Ioan Muraru, defineşte dreptul ca fiind totalitatea regulilor

7

de conduită, instituite sau sancţionate de stat, reguli ce exprimă voinţa poporului ridicată la rangul de lege, a căror aplicare este realizată de bunăvoie şi, în ultimă instanţă, prin forţa coercitivă a statului. Într-o explicaţie simplă se poate reţine că edictarea dreptului are la bază voinţa generală a unei colectivităţi de reglementare normativă

a relaţiilor sociale, norma juridică fiind expresia concretă a acestei

voinţe şi că la nevoie respectarea normei este asigurată prin forţa de constrângere a statului. Se poate conchide că în esenţa sa, dreptul este definit ca

totalitatea regulilor de conduită care exprimă voinţa poporului ridicată la rang de lege, reguli a căror aplicare este realizată la nevoie prin forţa de constrângere a statului.

§ 3. Dreptul natural şi dreptul pozitiv

Oamenii au conceput în toate timpurile existenţa unui drept natural, adică a unui drept care derivă din natura lucrurilor şi din raţiunea omenească.

În formarea noţiunii de drept natural un loc important îl ocupă Cicero (106-43 î.e.n.), care în lucrări ca „Despre Republică”, „Despre legi”, „Despre îndatoriri” îşi exprimă ideile despre drept şi despre legi. Thomas Hobbes, gânditor de seamă din sec. al XVII-lea îşi expune concepţia asupra societăţii şi dreptului natural, în lucrarea „Leviathan”. El face deosebire între „dreptul natural” şi „legea naturală”. „Dreptul natural nu-i nici legea, nici idealul legii, el este regula supremă a legislaţiei. Dacă legiuitorul se depărtează de dânsul, face o lege nedreaptă sau rea”. Acelaşi imbold de a medita asupra unui sistem de drept întemeiat pe natura raţională a omului întâlnim la juristul şi istoricul olandez Hugo Grotius. El considera că înclinarea socială a omului se află la baza genezei normelor de drept şi

a legilor. Răspunzând nevoii omului de a trăi în societate, principiile

dreptului natural, după Grotius, sunt dictate de raţiune, fiind opera acesteia. Dreptul natural are la bază anumite precepte fundamentale de respectarea cărora devine posibilă convieţuirea normală a oamenilor în societate. Aceste precepte sunt: a) respectarea a tot ce e al altuia:

bunuri, viaţă, demnitate etc.; b) respectarea angajamentelor; c) repararea pagubelor pricinuite altora; d) pedepsirea echitabilă a celor

8

care calcă aceste principii. Ulterior, acestora li s-au adăugat alte comandamente reprezentând principii fundamentale izvorâte din practica socială şi din nevoia de a asigura individului un anumit statut social, egal cu al altora. Prin urmare, dreptul natural ar cuprinde un ansamblu de reguli sau idei directoare, din care raţional legiuitorul trebuie să se inspire în elaborarea dreptului pozitiv, pentru ca acesta să fie conform cu nevoile şi cu tendinţele societăţii. Sediul adevărat al materiei dreptului natural trebuie căutat însă în doctrinele publiciştilor, căci aceştia au avut mai ales nevoie să apeleze la principiile lui. Pentru că şcoala pozitivistă, oricât ar tăgădui existenţa unui drept natural, ea se vede obligată să-i recunoască existenţa şi să-i lărgească hotarele. Esenţa dreptului natural, umanitatea a cucerit rând pe rând, toate înfăţişările care să-i dea caracterul unei civilizaţii. Programul economic, evoluţia juridică şi socială a popoarelor, marile cuceriri în domeniul libertăţilor, crearea unui drept social, toate acestea îşi datorează izvorul lor de inspiraţie dreptului natural. Dreptul natural are doar valoare morală. Pentru a fi opozabile terţilor normele dreptului natural trebuie să fie transpuse în norme de convieţuire socială, adică în dreptul pozitiv. Dreptul pozitiv este totalitatea normelor juridice în vigoare, existente la un moment dat într-un anumit stat. El poartă denumirea de pozitiv, pentru că este înscris în reguli pozitive, reguli care pot fi recunoscute de toată lumea şi care sunt posibile de adus la îndeplinire prin constrângere. Între dreptul natural şi cel pozitiv există o strânsă legătură. Prin intermediul unei norme aparţinând dreptului pozitiv, dreptul natural îşi asigură funcţia sa de ocrotire a fiinţei umane faţă de abuzurile guvernanţilor. Aşa de exemplu, norma de drept natural care se referă la interdicţia de a ucide este transpusă în viaţa socială ca o prescripţie care interzice omorul, printr-o normă a dreptului pozitiv care pedepseşte omuciderea (o normă de drept penal). Deci totalitatea actelor normative capabile de a pune în mişcare forţa pentru a le face respectate formează dreptul pozitiv.

9

§4. Dreptul public şi dreptul privat

Împărţirea dreptului în public şi privat a fost făcută de juriştii romani. Ulpian (228 – 170 î.e.n.) preciza astfel această diferenţiere:

„Publicum jus, est quod ad statum rei romanae spectat; privatum, quod ad singulorum utilitatem pertinet”. Distincţia dintre dreptul public şi privat se caracterizează prin principiile diferite care guvernează dreptul aplicabil statului de cele ale dreptului aplicabil particularilor. În timp ce dreptul public însumează acele reguli care au ca obiect reglementarea raporturilor dintre guvernanţi şi dintre aceştia şi guvernaţi, dreptul privat cuprinde reguli care reglementează raporturile dintre particulari. Dreptul public este dominat de interesul general şi are două caracteristici importante care îl disting de dreptul privat. Astfel, în raporturile de drept public întotdeauna unul dintre subiecte este statul, pe când în raporturile de drept privat pot fi şi doi indivizi. În raportul juridic aparţinând dreptului public se urmăreşte interesul general al societăţii (alegerea parlamentului, desemnarea şefului statului, numirea guvernului, adoptarea unei legi, semnarea sau ratificarea unui tratat etc.). În raportul juridic de drept privat, fiecare parte urmăreşte un interes personal (contractul de muncă, contractul de asigurare a vieţii, contractul de închiriere a unei locuinţe etc.). În doctrina contemporană majoritatea autorilor se pronunţă pentru distincţia dintre dreptul public şi privat. Unii autori susţin că baza împărţirii în cele două ramuri o formează nu atât interesul general sau individual, ci modul în care se asigură apărarea drepturilor subiective. Alţi autori arată că dreptul privat generează raporturile dintre particulari, pe când dreptul public relaţiile dintre stat, puterile publice şi indivizi. Dreptul public cuprinde mai multe ramuri de drept şi anume:

dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul internaţional, iar dreptul privat cuprinde dreptul civil, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul comercial etc.

10

Capitolul II DREPTUL CONSTITUŢIONAL CA DISCIPLINĂ ŞTIINŢIFICĂ

§1. Apariţia disciplinei dreptului constituţional

În procesul apariţiei şi dezvoltării dreptului, ramura dreptului constituţional se formează la sfârşitul secolului al XVIII-lea după ce curentul revoluţionar dezlănţuit în 1789 a dus la elaborarea primelor constituţii scrise pe continentul european. Pentru prima dată instituirea unor catedre universitare având ca obiect studiul constituţiei a fost preconizată în Franţa în anul 1791, dar conceptul clasic de „drept constituţional” este de origine italiană. Prima catedră de drept constituţional apare în Italia la Ferrara în 1796, iar apoi în Franţa în 1834. Împrejurarea că prima catedră de „drept constituţional” a fost creată în Italia se datorează faptului că iniţiativele luate de juriştii francezi nu au fost urmate de măsuri practice, iar cercetarea ştiinţifică a constituţiei s-a făcut împreună cu dreptul administrativ, în cadrul aşa-numitului „drept public”. Contribuţia Franţei în această privinţă constă în faptul că a pregătit terenul, ca urmare a ocupării armate a Italiei şi a răspândirii ideilor

revoluţionare, pentru ca noţiunea de drept constituţional să se poată naşte în această ţară. Catedra de drept constituţional creată la Paris în 1834 a funcţionat sub această titulatură până în 1852, când, în urma loviturii de stat a lui Ludovic Napoleon, a fost desfiinţată, dar a fost reînfiinţată după instaurarea celei de-a treia republici. Titulatura de „drept constituţional” s-a menţinut până la începutul celei de-a doua jumătăţi

a secolului nostru când a fost înlocuită cu cea de „drept constituţional

şi instituţii politice”. Termenul de drept constituţional s-a răspândit în restul Europei

o dată cu elaborarea diferitelor constituţii scrise. În unele state precum Germania, Austria şi Rusia termenul de drept constituţional a fost înlocuit cu cel de „drept de stat”.

11

§2. Apariţia şi dezvoltarea disciplinei de drept constituţional în România

În ţările române s-au predat, ca şi în Franţa, elemente de drept constituţional şi elemente de drept administrativ reunite, sub denumirea de drept public. Primul curs de drept public a fost ţinut în limba franceză la Academia Mihăileană din Iaşi, în 1834, de francezul G. Maisonnabe. Mai târziu, după înfiinţarea Universităţii din Iaşi, Simion Bărnuţiu a predat „Dreptul public al Românilor”. Noţiunea de drept constituţional apare foarte curând. Astfel, în 1864, A Codrescu publica un curs sub denumirea de „Drept constituţional”, iar în 1881, la Brăila, Christ I. Suliotis, îşi publică cursul intitulat „Elemente de drept constituţional”. Încetăţenirea conceptului de drept constituţional se consideră însă o dată cu predarea şi publicarea la Facultatea de drept din Iaşi a cursului de Drept constituţional al profesorului Constantin Stere (1903) şi la Facultatea de drept din Bucureşti a cursului de Drept constituţional al profesorului Constantin Dissescu (1915). Între cele două războaie mondiale, disciplina dreptului constituţional a fost definitiv consacrată în facultatea de drept din ţara noastră. Astfel, au fost publicate cursuri valoroase a unor redutabili profesori printre care se numără: G. Alexianu, Drept constituţional, Bucureşti, 1926; P. Negulescu, Curs de drept constituţional român, Bucureşti, 1927; G. Alexianu, Curs de drept constituţional, vol. I-III, Bucureşti, 1930-1937; I. Vântu, Curs de drept constituţional, 1939- 1940; C. G. Rarincescu, Curs de drept constituţional, Bucureşti, 1940; G. Alexianu, Principii de drept constituţional, Bucureşti, 1945-1946 şi 1947; I. Gruia, Curs de drept constituţional, Bucureşti, 1945-1946 şi 1947. Profesorii P. Negulescu şi G. Alexianu au publicat în 1942 un „Tratat de drept public” în două volume. După instaurarea dictaturii comuniste în ţara noastră, noţiunea de drept constituţional a fost părăsită un timp şi înlocuită cu denumirea de „drept de stat”. S-a considerat că denumirea de „drept de stat” prezintă un cadru mai potrivit de expunere a problemelor legate de constituţie, permiţând cercetarea lor nu numai prin prisma prevederilor acesteia, ci şi a celor cuprinse în alte izvoare de drept. Denumirea disciplinei „drept de stat” nu încorporează în sfera ei de cercetare toate normele juridice privitoare la raporturile sociale

12

ce se nasc în procesul organizării şi funcţionării organelor administraţiei publice, a instanţelor judecătoreşti şi a parchetului. După ţiva ani s-a revenit la denumirea de „drept constituţional”, considerându-se mai potrivită. După 22 decembrie 1989 denumirea dată acestei discipline în programele facultăţilor de drept din România este de „Drept constituţional şi instituţii politice”.

§3. Dreptul constituţional ca ramură a sistemului de drept

Sistemul dreptului românesc se prezintă ca un ansamblu de norme juridice, cuprinzând mai multe ramuri de drept, precum dreptul constituţional, dreptul civil, dreptul penal, dreptul administrativ etc. Ramurile de drept reprezintă o grupare de norme juridice, legate între ele prin obiectul lor comun de reglementare şi, în subsidiar, prin unitatea de metodă folosită în reglementarea relaţiilor sociale respective. Ramura principală a dreptului românesc este dreptul constituţional care prin normele sale consacră şi ocroteşte cele mai importante valori economice, sociale şi politice. Ca ramură de drept, dreptul constituţional reprezintă o totalitate a normelor şi instituţiilor juridice care au ca obiect reglementarea raporturilor sociale care iau naştere în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Ca factor structurant în sistemul dreptului, dreptul constituţional guvernează şi orientează reglementarea juridică din celelalte ramuri ale dreptului. Dreptul constituţional se constituie ca factor structurant al întregului sistem de drept, deoarece izvorul formal principal al dreptului constituţional este Constituţia, act politic şi juridic fundamental al ţării. Constituţia, aflându-se la vârful sistemului actelor juridice, implică stricta şi necondiţionata conformitate a tuturor normelor ce alcătuiesc toate celelalte ramuri ale dreptului cu normele dreptului constituţional. Normele cuprinse în Constituţie abrogă ori modifică implicit normele cuprinse în celelalte acte normative, dacă şi în măsura în care acestea contravin dispoziţiilor legii fundamentale. Cerinţa conformităţii tuturor normelor ce alcătuiesc toate celelalte ramuri ale dreptului cu normele dreptului constituţional nu vizează numai conţinutul celorlalte acte normative, ci şi activitatea de aplicare a normelor Constituţiei prin acte individuale şi măsuri

13

concrete, care, de asemenea, trebuie să fie conforme cu dispoziţiile legii fundamentale. Sunt numeroase împrejurări când emiterea unor acte individuale ori stabilirea unor măsuri concrete poate fi făcută pe baza şi în legătură directă cu o anumită dispoziţie a Constituţiei. Aşa, bunăoară, art. 23 al Constituţiei stabileşte că nici o persoană nu poate fi reţinută mai mult de 24 de ore, iar arestarea poate fi făcută în temeiul unui mandat emis de magistrat şi pentru o durată de cel mult 30 de zile. Sunt însă şi cazuri când aplicarea unei dispoziţii constituţionale implică o explicitare printr-un act normativ inferior, fără de care nu ar fi posibilă aplicarea integrală a normei constituţionale. Aşa de exemplu, dispoziţiile art. 5 al Constituţiei potrivit căruia cetăţenia română se dobândeşte sau se pierde în condiţiile prevăzute de legea organică, implică adoptarea unei legi organice în care să fie stabilite modalităţile şi condiţiile de dobândire sau de pierdere a cetăţeniei române. În acest caz Parlamentul este obligat să emită o lege prin care să fie reglementate modalităţile şi condiţiile de dobândire şi pierdere a cetăţeniei române. Dreptul constituţional, ca ramură a sistemului de drept, reprezintă la rândul său un sistem de norme şi instituţii juridice, care, în raport cu sistemul dreptului, apare ca subsistem al acestuia, ca „parte” a „întregului”.

§4. Definiţia dreptului constituţional, obiectul dreptului constituţional

După cum am arătat mai sus, sistemul dreptului este format din mai multe ramuri de drept, fiecare având principii proprii, specifice obiectului ei de reglementare juridică, limitate la o anumită sferă de relaţii sociale. În definirea dreptului constituţional ca ramură a dreptului unitar existent într-un stat sunt exprimate în literatura juridică mai multe păreri.

Unii autori definesc dreptul constituţional ca fiind alcătuit din norme juridice care reglementează forma statului, organizarea, funcţionarea şi raporturile dintre puterile publice, limitele puterilor

14

publice, organizarea politică a statului etc. În unele definiţii sunt incluse drepturile şi libertăţile omului şi cetăţeanului. Sunt autori care consideră că dreptul constituţional reglementează relaţiile sociale care apar în procesul organizării şi exercitării puterii şi în sfârşit, alţi autori susţin că relaţiile sociale reglementate de dreptul constituţional sunt cele care apar în înfăptuirea puterii. Analizând normele juridice aparţinând altor ramuri ale dreptului public (drept administrativ, drept financiar ş.a.) vom constata că şi aceste norme reglementează unele relaţii sociale din domeniul exercitării puterii. Ceea ce deosebeşte însă normele de drept constituţional de celelalte norme ale altor ramuri ale dreptului public, este faptul că relaţiile sociale reglementate de normele dreptului constituţional sunt relaţii sociale din domeniul consacrării fundamentale a formelor politice şi juridice de organizare şi înfăptuire a puterilor statului şi anume: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească. Cu alte cuvinte, obiectul dreptului constituţional constă în reglementarea organizării şi funcţionării statului şi ale organelor sale şi anume: parlament, guvern, instanţe judecătoreşti şi a raporturilor dintre acestea, a raporturilor între stat şi cetăţean, precum şi a drepturilor şi îndatoririlor acestuia. În acest context, definirea dreptului constituţional necesită o conturare mai exactă a noţiunilor de „organizare” şi „înfăptuire” a puterilor în stat. Relaţiile sociale dintre cele trei puteri ale statului – legislativă, executivă şi judecătorească – alcătuiesc prima categorie de relaţii sociale, reglementate prin normele dreptului constituţional. Normele care reglementează aceste relaţii sociale consacră structura de stat şi organizarea administrativă a teritoriului. O altă categorie de relaţii sociale, reglementate prin normele dreptului constituţional o formează acelea care stabilesc competenţa materială a diferitelor organe create prin lege. În sfera de competenţă a dreptului constituţional intră toate normele care reglementează relaţiile sociale ce se nasc în procesul complex de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii. Dreptul constituţional se ocupă de organizarea întregii vieţi a statului, el determină structura statului, organizează şi proteguieşte viaţa individuală, influenţează toate celelalte ramuri ale dreptului, le fixează cadrul de dezvoltare. Ceea ce trebuie reţinut însă este faptul că nu toate relaţiile sociale reglementate prin norme constituţionale sunt

15

relaţii exclusive de drept constituţional, unele dintre ele au o dublă natură juridică, adică sunt reglementate în acelaşi timp şi de alte ramuri de drept. Prin urmare în obiectul dreptului constituţional vor fi cuprinse două categorii de relaţii şi anume: 1) relaţii care fiind reglementate şi de alte ramuri de drept sunt reglementate în acelaşi timp şi de către constituţie, devenind astfel şi raporturi de drept constituţional; 2) relaţii specifice de drept constituţional care formează obiectul de reglementare numai pentru normele de drept constituţional. Referindu-ne la prima categorie de relaţii sociale, vom observa că, spre exemplu, dreptul administrativ nu este altceva decât punerea în aplicare a principiilor trasate de dreptul constituţional. Aşa de exemplu, dreptul penal este în strânsă legătură cu dreptul constituţional, pentru că principiul nulla poena sine lege, a devenit principiu constituţional. Regimul politic al unei ţări, regim determinat de Constituţie va avea o influenţă hotărâtoare asupra dreptului civil al unui stat, deoarece principiile organizării proprietăţii şi garanţiile ei se găsesc înscrise în Constituţie. În ceea ce priveşte a doua categorie de relaţii, şi anume relaţii specifice de drept constituţional, trebuie observat că aceste relaţii se nasc în procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii şi privesc conţinutul şi organizarea puterii statale. Spre exemplu, relaţiile care se nasc în legătură cu structura de stat sunt relaţii de drept constituţional pentru că în funcţie de structura statului se exercită şi puterea de stat, prin unul sau mai multe organe legiuitoare; de asemenea, sunt raporturi de drept constituţional raporturile care se nasc în legătură cu organizarea administrativ-teritorială. Şi raporturile privitoare la cetăţenie şi statutul juridic al cetăţeanului sunt raporturi de drept constituţional, pentru că ele se nasc în exercitarea puterii. Pe baza celor expuse putem defini dreptul constituţional ca ramură principală a dreptului românesc care reglementează, prin normele sale, relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii.

16

§5. Izvoarele formale ale dreptului constituţional

Istoria ne arată că umanitatea a trecut prin diferite faze de civilizaţie şi că formele vieţii de stat au evoluat de la o epocă la alta. În raport de aceste evoluţii ale istoriei formele de exprimare ale prescripţiilor juridice au fost cuprinse în anumite acte juridice. Aceste acte juridice constituie ansamblul izvoarelor de drept. Din ansamblul izvoarelor dreptului trebuie să identificăm care sunt izvoarele formale (juridice) ale dreptului constituţional. Criteriile în măsură să ajute la identificarea izvoarelor formale ale dreptului sunt: autoritatea publică emitentă şi conţinutul normativ al actului. Teoria juridică contemporană recunoaşte calitatea de izvoare ale dreptului constituţional formelor dreptului scris, exprimate în actele normative ale organelor legiuitoare. Trebuie să arătăm de la început că nu toate izvoarele dreptului, explicate de teoria juridică contemporană, sunt izvoare de drept constituţional. În primul rând, trebuie să observăm că sunt izvoare ale dreptului constituţional român numai actele normative adoptate de autorităţile publice direct reprezentative. În al doilea rând, aceste acte normative trebuie să reglementeze relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Sunt astfel izvoare ale dreptului constituţional actele care reglementează relaţiile sociale fundamentale privind instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterilor în stat: Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei, legile ca acte normative ale Parlamentului, Regulamentele Parlamentului, ordonanţele Guvernului, tratatele internaţionale. Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei sunt principalele izvoare ale dreptului constituţional, pentru că ele reglementează toate problemele fundamentale care, prin obiectul lor specific, aparţin dreptului constituţional. Legea ca act normativ al Parlamentului ocupă al doilea loc în sistemul izvoarelor dreptului nostru. Prin conţinutul şi importanţa relaţiilor sociale pe care le reglementează legile, ca acte normative ale Parlamentului, sunt principalele izvoare ale dreptului constituţional. Vom observa însă că nu toate legile sunt izvoare ale dreptului constituţional. Unele dintre ele sunt izvoare ale altor ramuri de drept. Aşa de exemplu, codul penal este izvor de drept pentru dreptul penal,

17

codul civil pentru dreptul civil, codul muncii pentru dreptul muncii etc. Ceea ce trebuie să reţinem este aceea că legile sunt izvoare de drept constituţional în măsura în care reglementează relaţii fundamentale din domeniul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Sunt izvoare ale dreptului constituţional, printre altele, legile electorale, legea cetăţeniei etc. Regulamentele de organizare şi funcţionare ale Parlamentului sunt şi ele izvor de drept constituţional, întrucât ele sunt acte normative prin care sunt reglementate relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. În sistemul nostru parlamentar sunt trei categorii de regulamente: Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. Ordonanţele Guvernului, pot fi izvoare ale dreptului constituţional dacă îndeplinesc condiţia de a reglementa relaţii sociale fundamentale privind instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii. Domeniul reglementării va fi însă stabilit prin legea de abilitare a Guvernului. Tratatul internaţional este un alt izvor de drept constituţional. Pentru a fi izvor de drept constituţional, tratatul internaţional trebuie să fie de aplicaţie directă, nemijlocită, să fie ratificat de către Parlament şi să privească reglementarea unor relaţii sociale specifice dreptului constituţional. Din examinarea dispoziţiilor constituţionale (art. 20) rezultă patru reguli şi anume: a) tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern; b) obligaţia statului de a le respecta întocmai şi cu bună credinţă; c) interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate; d) prioritatea reglementărilor internaţionale în cazul unor neconcordanţe între acestea şi reglementările interne privitoare la drepturile fundamentale ale omului. Constituţia României acordă tratatelor internaţionale o atenţie sporită.

18

§6. Raporturile şi normele de drept constituţional

Raporturile de drept constituţional, fiind raporturi sociale, obiectul lor îl formează activitatea oamenilor, a colectivelor şi a organelor. Nu orice activitate socială poate forma însă obiectul raporturilor de drept constituţional, ci numai acele activităţi care se referă la principalele aspecte ale vieţii social-politice şi exercitării statale a puterii. Ceea ce caracterizează raporturile de drept constituţional faţă de alte raporturi juridice este faptul că acestea sunt raporturi sociale ce intră sub incidenţa unei norme juridice constituţionale. Cu toate că majoritatea raporturilor de drept constituţional sunt purtătoare a acestui atribut, trebuie precizat că există şi raporturi de drept constituţional al căror temei nu îl constituie o normă constituţională, ci alte norme juridice care emană de la alte organe ale puterii şi în condiţiile altor proceduri. Pornind de la această constatare, în legătură cu sursele normative ale raporturilor de drept constituţional, este necesară o distincţie şi anume: în timp ce normele constituţionale au întotdeauna vocaţia de a crea, stinge sau modifica un raport de drept constituţional, celelalte norme nu sunt susceptibile a se realiza prin raporturi de drept constituţional decât dacă reglementează raporturi sociale ce au calitatea de a fi elemente constitutive ale unei anumite activităţi fundamentale ce se desfăşoară în stat şi anume activitatea de instaurare, menţinere şi exercitare statală a puterii. Prin urmare, dacă ne referim la criteriul hotărâtor de delimitare a raporturilor de drept constituţional de celelalte raporturi juridice, raporturile de drept constituţional pot fi definite ca fiind acele raporturi sociale reglementate sau sancţionate de o normă juridică în care oamenii, fie individual, fie organizaţi, participă ca titulari de drepturi şi obligaţii ce apar în cadrul activităţii de instaurare, menţinere şi exercitare statală a puterii. Problema care se pune este aceea de a şti dacă toate normele de drept constituţional sunt susceptibile să dea naştere, să modifice sau să stingă raporturi juridice şi, în al doilea rând, dacă normele de drept constituţional au întotdeauna ca obiect de reglementare raporturi sociale ce aparţin dreptului constituţional.

19

Luarea în discuţie a acestei probleme este cu atât mai necesară, cu cât s-a afirmat de către unii autori că normele constituţionale nu fac parte, în totalitatea lor, din dreptul constituţional. Astfel, se afirmă că normele cuprinse în Constituţie ce au ca obiect organizarea administrativă, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, dreptul de proprietate altele decât cele politice, nu fac parte din dreptul constituţional deoarece relaţiile reglementate sunt relaţii specifice altor ramuri de drept. Trebuie reţinut, în legătură cu primul aspect al acestei probleme, că legea fundamentală constituie, ca act normativ, o alcătuire unitară de norme juridice. Or, după cum se ştie normele juridice reglementează relaţiile sociale, care devin astfel relaţii juridice. Deci afirmaţia potrivit căreia dispoziţiile constituţionale privitoare la baza socială nu ar avea ca obiect reglementarea unor relaţii sociale nu apare întemeiată. Este adevărat că asemenea dispoziţii au şi caracter de consacrare, dar acest caracter nu este de natură să estompeze natura de norme juridice a dispoziţiilor respective. Chiar dacă prin asemenea dispoziţii sunt consacrate unele realităţi social-economice şi politice, se stabilesc totodată şi anumite

reguli. În ceea ce priveşte al doilea aspect al problemei, răspunsul nu poate fi, după părerea noastră, decât afirmativ, în sensul că toate normele constituţionale reglementează raporturi de drept constituţional, raporturi sociale care aparţin acelei forme fundamentale de activitate a statului care este instaurarea, menţinerea şi exercitarea statală a puterii. Este adevărat că, aşa cum am arătat, nu toate raporturile sociale reglementate prin norme constituţionale sunt raporturi exclusive de drept constituţional, unele din ele fiind, în acelaşi timp, şi raporturi specifice altor ramuri ale dreptului. Astfel, raporturile sociale născute în legătură cu unele din drepturile fundamentale ale cetăţenilor, organizarea şi funcţionarea organelor din administraţia publică devin, prin reglementarea lor, raporturi de drept constituţional, dar sunt în acelaşi timp şi raporturi juridice ce aparţin altor ramuri ale dreptului cum ar fi: dreptul administrativ, dreptul muncii, dreptul civil, dreptul familiei etc. Este evident faptul că reglementarea unor astfel de raporturi sociale se face, în primul rând, prin Constituţie, iar normele dreptului

20

administrativ, dreptul civil sau altor ramuri de drept nu fac altceva decât să dezvolte aceste reglementări de principiu, fundamentale. Trebuie reţinut faptul că stabilirea domeniului de reglementare al dreptului constituţional poartă amprenta amplitudinii şi complexităţii transformărilor sociale, a caracteristicilor vieţii social- politice. În funcţie de aceste transformări sociale domeniul dreptului constituţional poate fi mai restrâns sau poate penetra în domenii rezervate altor ramuri de drept. În această situaţie vom constata procesul de constituţionalizare a unor ramuri ale dreptului, rezultat din extinderea reglementării constituţionale a unor relaţii sociale rezervate prin tradiţie altor ramuri de drept. Acest proces de constituţionalizare a altor ramuri de drept nu este de dată recentă, ci, doar denumirea procesului în sine este nouă. Este cunoscut faptul că toate ramurile dreptului îşi au izvorul în principiile constituţionale.

§7. Noţiunea de instituţie politică

Prin instituţie, în general, se înţelege forma de organizare a raporturilor sociale, repetate şi tipizate potrivit normelor juridice stabilite pe domenii de activitate şi oglindind caracterul istoric al orânduirii societăţii respective. În legătură cu definirea instituţiei politice s-au purtat şi încă se poartă discuţii. Cunoscutul politolog şi jurist francez Maurice Duverger, a susţinut că noţiunea generală de instituţie se defineşte prin două elemente: un element structural şi un element de credinţă. Folosirea noţiunii de „instituţie politică” în cursurile de drept constituţional este pe deplin îndreptăţită, deoarece ca ramură a sistemului de drept, acesta reglementează raporturile sociale fundamentale din domeniul cercetării exercitării puterii politice. Cu alte cuvinte, dreptul constituţional stabileşte modul de organizare şi funcţionare, atribuţiile instituţiilor prin intermediul cărora se exercită puterea politică. În limbajul comun noţiunea de instituţie desemnează organizaţiile care au un statut, reguli de funcţionare şi acţionează pentru realizarea anumitor nevoi sociale. Modelul tipic de organizaţie este statul. Conceptul de instituţie are accepţii particulare în sociologie, politologie şi ştiinţa dreptului. În sociologie termenul de instituţie

21

desemnează regulile de influenţare şi control social al comportamentelor individuale, modelele specifice şi stabile de organizare şi desfăşurare a interacţiunilor între indivizi şi grupuri sociale orientate spre satisfacerea unor nevoi de bază, valori şi interese cu importanţă esenţială pentru menţinerea colectivităţilor politice. În mod obişnuit, sociologia este considerată drept ştiinţa societăţii, respectiv ştiinţa convieţuirii şi relaţiilor dintre oameni. În politologie, termenul de instituţie este circumscris organismelor investite cu autoritatea de a exercita puterea politică. Dreptul constituţional limitează instituţia socială la autorităţile instituite prin textele constituţionale, la modul lor de organizare, de funcţionare şi la interferenţa lor în procesul de exercitare a puterii politice. Instituţiile politice, spre deosebire de cele cu caracter cultural, religios etc., sunt create în scopuri ce au legătură cu instaurarea sau exercitarea statală a puterii, cu participarea la putere, la conducerea societăţii. Aşa de exemplu, sunt instituţii politice parlamentul, guvernul, partidele politice. În legătură cu aserţiunea potrivit căreia „instituţiile politice sunt în acelaşi timp organe etatice şi reguli care le reglementează, se impun câteva precizări. În limbajul curent noţiunea de instituţie este folosită ca o formă organizaţională creată de oameni potrivit unor reguli sociale, pentru atingerea unor scopuri. În limbajul juridic noţiunea de instituţie este utilizată în sensul de ansamblu de norme care reglementează un grup unitar de relaţii sociale. Pornind de la definiţia noţiunii de instituţie, în general, în opinia noastră instituţiile politice pot fi definite ca fiind acele organisme investite cu autoritatea de a exercita puterea politică.

22

Capitolul III DREPTUL CONSTITUŢIONAL CA DISCIPLINĂ ŞTIINŢIFICĂ

Dreptul constituţional, ca ramură a sistemului de drept, nu studiază numai anumite norme juridice, constituite într-o ramură distinctă a dreptului, ci şi raporturile juridice ce se nasc în procesul de aplicare a acestor norme. În definiţia pe care am dat-o dreptului constituţional al României, această noţiune de drept constituţional a fost utilizată pentru a desemna un ansamblu de norme juridice care se deosebesc de cele care aparţin altor ramuri ale dreptului (cum este dreptul administrativ, civil etc.), prin obiectul lor specific. Noţiunea de drept constituţional poate fi utilizată pentru a desemna o anumită disciplină ştiinţifică. Aşa, de exemplu, atunci când în planul de studii se utilizează termenul: „dreptul constituţional”, prin această expresie nu se înţelege un ansamblu de norme având un obiect specific, ci disciplina care cercetează din punct de vedere ştiinţific normele dreptului constituţional. Ştiinţa dreptului constituţional caută să determine categoriile ce-i sunt proprii şi să stabilească legităţile obiective care stau la baza dezvoltării fenomenelor juridice ce-i sunt specifice. După cum fizica, bunăoară, are un obiect propriu de cercetare şi anume fenomenele fizice (căldura, sunetul etc.), tot aşa ştiinţa dreptului constituţional are şi ea un domeniu propriu de fenomene pe care-l studiază. Acest domeniu îl constituie regulile dreptului constituţional şi fenomenele juridice născute în procesul aplicării acestor reguli. Pentru a putea vorbi de o ştiinţă a dreptului constituţional este necesar să se învedereze totodată şi faptul că cercetarea unei categorii de fenomene nu se face la întâmplare şi empiric, ci prin aplicarea unei metode ştiinţifice. Pornind de la acest punct de vedere, ştiinţa dreptului constituţional din ţara noastră consideră că o cercetare ştiinţifică, pentru a fi cu adevărat substanţială, nu se poate mărgini la descrierea, clasificarea şi integrarea într-un sistem a fenomenelor juridice. Astfel fiind, cercetarea ştiinţifică a fenomenelor juridice va trebui să parcurgă două etape. Într-o primă etapă va fi necesar să se cerceteze esenţa fenomenelor juridice şi legile lor de dezvoltare. Pe această cale

23

vor putea fi descoperite cauzele care determină naşterea şi evoluţia fenomenelor juridice. Într-o a doua etapă, procedeul va fi invers. Odată lămurită esenţa şi precizate cauzele care au dat naştere diferitelor instituţii juridice, acestea vor fi examinate atât fiecare în parte, cât şi transformările pe care le parcurg. Această cercetare nu va avea însă ca rezultat un tablou haotic, format din diverse instituţii, ci ea va apare ca un tot coordonat şi unitar. De asemenea, cercetarea nu se va limita să scoată în evidenţă criteriile formale care le caracterizează, ci va putea să le explice pe baza legilor lor interne de dezvoltare. Ştiinţa noastră juridică nu poate nesocoti elementele exterioare ale fenomenelor. De aceea, în definiţia pe care o dă dreptul constituţional, ea va insista asupra faptului că el este constituit dintr- un ansamblu de norme prin care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii.

§1. Apariţia şi dezvoltarea ştiinţei dreptului constituţional

În unele state europene, în împrejurări social-istorice diferite, încep să apară în secolul al XVII-lea germenii ştiinţei dreptului constituţional. Preocupările teoretice din această perioadă sunt caracterizate prin mixtura categoriilor de drept privat cu cele de drept public (cum i s-a spus uneori dreptului constituţional), precum şi folosirea sistemului instituţional. Folosirea sistemului instituţional este caracteristică în special dogmatismului german din secolul al XVII-lea, care a încercat să construiască dreptul constituţional ca „instituţie de drept public”, recurgând la analogia cu dreptul privat. În secolul al XVII-lea au fost jurişti care au criticat asemenea construcţii dogmatice, arătând că multe probleme ale dreptului public trebuie scoase din clasificarea trihotomică a instituţiilor. În secolul al XIX-lea şi la începutul secolului XX apar şi se dezvoltă elementele definitorii ale ştiinţei dreptului constituţional. Au apărut numeroase şcoli şi doctrine cu reprezentanţi de seamă ca P. Laband, A. Esmein, A. Dicey, L. Duguit, V. Orlando, J.D. Levin, M. Hauriou ş.a. care prin lucrările lor au contribuit la dezvoltarea unei

24

democraţii relative, la guvernarea reprezentativă şi recunoaşterea regimului juridic. Dreptul divin al monarhiilor, dreptul natural, a fost repudiat pentru a se ajunge la pozitivismul juridic. Pozitivismul juridic era chemat să construiască o teorie juridică „purăavând ca obiect de studiu materialul juridic pozitiv şi utiliza numai metode pur juridice, operând cu noţiuni şi categorii juridice. În unele ţări, în care s-au cristalizat mai repede principiile unui regim parlamentar şi apoi ale unui regim democratic, analiza juridică a fost combinată cu aprecierea „metajuridică, în concordanţă cu principii ca: suveranitatea populară sau naţională, supremaţia parlamentului, domnia dreptului etc. Metodologia ştiinţei dreptului constituţional a rămas tributară aceleiaşi grave insuficienţe şi anume ruptura între realitatea şi noţiunea juridică. În cea de a doua parte a secolului XX, criza legalităţii a determinat o slăbire a şcolii juridice şi intensificarea căutărilor spre o nouă metodologie. În acest context se constituie şcoala sociologică a dreptului constituţional, care reprezintă un pas înainte, incluzând elemente sociologice şi politice în ştiinţa dreptului constituţional. Un reprezentant de seamă al acestei şcoli a fost L. Duguit care afirma că voinţa poporului ar fi o idee arbitrară, nedovedită şi nedemonstrabilă. Potrivit doctrinei sale statul nu este un instrument al dominaţiei, ci al „serviciului social”; dreptul nu se întemeiază pe ideea suveranităţii unice şi indivizibile, ci el rămâne „un drept obiectiv al guvernării care nu condamnă. Un alt reprezentant al şcolii sociologice, M. Hauriou, afirmă că „proprietatea reprezintă forma naturală şi definitivă a libertăţii individuale”, reprezintă primatul factorului economic asupra celui politic şi juridic. O secvenţă din teoria lui M. Hauriou se referă la reprezentare. El consideră că reprezentantul nu este negreşit un mandatar, că alegerea nu este un mijloc necesar pentru transmiterea mandatului şi că procedura electorală trebuie concepută şi organizată în aşa fel încât această „ordine a lucrurilor” să nu poată fi pusă în discuţie în fiecare zi de corpul electoral. Orientările actuale ale ştiinţei dreptului constituţional sunt îndreptate spre conservarea formelor organizării de stat „clasice”, caracteristice democraţiei. În angrenajul extrem de complex privind

25

organizarea de stat fără a afecta principiul fundamental caracteristic unui stat de drept şi anume separaţia puterilor, nu trebuie dizolvate unele puncte de vedere realiste. Aşa de exemplu, G. Burdeau recunoştea că „construcţia juridică a instituţiilor politice este departe de a corespunde realităţii lor. Unele dintre ele sunt denaturate cu textele juridice, altele nu-şi găsesc locul în aceste texte. Fie că această constatare ne bucură, fie că ne întristează, sistemele juridice contemporane sunt legate indisolubil de politică. Semnificative pentru orientarea contemporană a ştiinţei dreptului constituţional, ni se par declaraţiile lui M. Duverger. El recunoaşte că puterea politică şi constrângerea economică sunt profund legate între ele.

§2. Subiectele raporturilor de drept constituţional

Atribuirea calităţii de subiect de drept în anumite raporturi juridice presupune recunoaşterea de către stat a capacităţii juridice, adică a posibilităţii de a fi titular de drepturi şi obligaţii şi de a le exercita nemijlocit. Trebuie să subliniem încă de la început două trăsături specifice cu privire la subiectele raporturilor de drept constituţional şi anume: a) unul din subiecte este totdeauna fie statul, fie un organ reprezentativ (legiuitor), fie deţinătorul puterii; b) aceste subiecte acţionează într-un raport juridic apărut în activitatea de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii. În raporturile de drept constituţional, ca în oricare raport juridic, părţile participante pot fi numai oamenii care se prezintă fie ca subiecte de drept individuale, fie ca subiecte de drept colective. Ca subiecte de drept individuale ale raporturilor de drept constituţional, oamenii pot apărea fie ca persoană fizică care intră în diferite relaţii reglementate de normele dreptului constituţional (în cadrul raporturilor de cetăţenie, al raporturilor de drept electoral etc.), fie ca persoană ce îndeplineşte anumite funcţii în cadrul unui colectiv sau al unui partid (deputatul în raport cu parlamentul, organul legiuitor) în care a fost ales sau cu alegătorii din circumscripţia electorală în care a fost ales. Ca subiecte colective de drept constituţional, oamenii pot apărea sub diverse forme (popor, stat, organe ale statului etc.). Sfera subiectelor de drept constituţional este

26

foarte largă. De aceea, în legătură cu delimitarea acestei sfere şi cu clasificarea subiectelor de drept constituţional, în literatura juridică de specialitate au fost emise mai multe opinii. Unii autori susţin că poporul nu poate avea calitatea de subiect al raporturilor juridice pe considerentul că poporul şi naţiunea sunt categorii politice şi nu juridice. Aceiaşi autori sunt dispuşi să recunoască poporului calitatea de subiect de drept numai în dreptul internaţional. După opinia noastră subiectele de drept constituţional trebuie să cuprindă: poporul, statul ca întreg, organele statului, partidele politice, cetăţenii şi alte persoane fizice, asociaţiile de orice fel, sindicatele. Poporul ca subiect al raporturilor de drept constituţional este constituit din totalitatea cetăţenilor statului român. Constituţia consacră faptul (art.2) că suveranitatea naţională aparţine poporului român, care încredinţează exerciţiul ei unor organe alese prin vot universal, egal, direct şi liber exprimat. De aici rezultă că poporul este deţinătorul întregii puteri în stat. Termenul de popor apare în articolele 2 şi 4 ale Constituţiei care arată că suveranitatea naţională aparţine poporului şi că statul are ca fundament unitatea poporului român, patria comună şi indivizibilă a cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie şi de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială. Poporul este deţinătorul suveranităţii naţionale. El este sursa principală a tuturor drepturilor şi obligaţiilor. Nici un grup şi nici o persoană, se arată în articolul 2(2) al Constituţiei, nu-şi pot atribui exercitarea suveranităţii în nume propriu. În condiţiile statului democratic român, dreptul este expresia intereselor şi a voinţei poporului. Între popor şi statul de drept, democratic şi social român există o legătură inseparabilă, statul având ca fundament unitatea poporului pe care o exercită. Acesta este sensul celor exprimate în Constituţie (art.2 alin.1), că poporul îşi exercită puterea prin organele sale reprezentative şi prin referendum. Este evident faptul că poporul român concentrează în mâinile sale întreaga putere şi are dreptul să decidă asupra sorţii sale, deci în procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii. În multe probleme, cum ar fi: stabilirea formei de guvernământ, a structurii de

27

stat, poporul apare direct ca subiect al raporturilor de drept constituţional. Statul apare ca subiect al raporturilor de drept constituţional în calitatea sa de purtător al suveranităţii poporului. În art. 1(3) al Constituţiei se arată că România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate, iar în articolul 6(1) se arată că statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase. În vederea realizării acestor ţeluri se stabilesc raporturi de drept în care statul apare direct ca unul din subiectele de drept constituţional. Aşa de exemplu, statul este un subiect de drept constituţional în raportul de cetăţenie. Şi părţile componente ale statului pot fi subiecte ale raportului de drept constituţional. Spre exemplu, în statele federale, în cadrul raporturilor ce se stabilesc între federaţii şi statele membre, unul din subiecte este statul federal (în întregime), iar celelalte subiecte sunt statele părţi componente ale federaţiei. În literatura noastră juridică de specialitate unii autori au susţinut că în cadrul statului unitar unităţile administrativ-teritoriale (părţi ale teritoriului statului) pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional. Într-o opinie se consideră că unităţile administrativ - teritoriale sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional. Susţinându-se că şi părţile componente ale statului sunt subiecte de drept constituţional, se arată că şi unităţile administrativ-teritoriale apar ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional, atunci când se procedează la organizarea administrativ-teritorială. O asemenea opinie nu este întemeiată, deoarece în nici un raport juridic nu apare ca participant teritoriul sau unitatea administrativ-teritorială, ci numai organele de conducere ale acestor unităţi. Într-o altă opinie se ajunge la concluzia că unităţile administrativ-teritoriale pot apare şi ca subiecte în raporturile de drept constituţional dacă prin noţiunea de unităţi administrativ-teritoriale se înţelege colectivul de oameni care populează o anumită porţiune a

28

teritoriului ţării, cu condiţia de a li se recunoaşte prin lege anumite drepturi şi obligaţii în cadrul unor raporturi de drept constituţional. După părerea noastră o asemenea susţinere nu este întemeiată deoarece potrivit prevederilor constituţionale statul are ca fundament unitatea poporului român, integritatea teritorială, patria comună şi indivizibilă a cetăţenilor săi (art.4). Dacă ne limităm să subliniem că raportul juridic este o relaţie socială, este suficient pentru a ajunge la concluzia că într-un raport juridic nu pot avea calitatea de participanţi decât oamenii, consideraţi individual sau colectiv, nu şi unităţile administrative. Organele statului (autorităţile publice) pot fi subiecte ale raportului de drept constituţional în toate cazurile în care relaţia la care participă este reglementată de o normă a dreptului constituţional. Desigur în cele mai multe raporturi de drept constituţional apar ca subiecte de drept organele puterii. Aşa de exemplu, organele legiuitoare apar întotdeauna ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional, cu condiţia ca raportul juridic la care participă să fie de drept constituţional. Şi celelalte autorităţi ale statului (executive, judecătoreşti) pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional numai dacă participă la un raport juridic în care celălalt subiect este poporul, statul sau organele legiuitoare şi dacă raportul se naşte în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Organele puterii pot constitui ambele subiecte ale raporturilor de drept constituţional sau pot apărea numai ca unul din subiectele raporturilor respective, celălalt subiect fiind un alt organ al puterii, o organizaţie politică sau o persoană fizică. Cetăţenii apar ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional fie în calitate de persoană fizică, membru al societăţii noastre care participă la instaurarea, menţinerea sau exercitarea puterii de stat, fie în calitate de persoană investită cu anumite funcţii într-un partid politic sau organ de stat sau organizaţi pe circumscripţii electorale. În prima ipostază, cetăţenii apar ca subiecte ale raportului de drept constituţional în numeroase cazuri în legătură cu exercitarea drepturilor sociale, politice, economice, culturale şi în toate celelalte domenii ale vieţii publice. În cea de-a doua ipostază sunt numeroase raporturi de drept constituţional în care cetăţenii pot fi subiecte de drept dacă sunt

29

investite cu o anumită calitate care rezultă din o funcţie pe care o deţin într-un organ al puterii (deputat, senator) sau al unui partid politic. În ultima ipostază cetăţenii apar ca subiecte ale raportului de drept constituţional cu ocazia alegerilor parlamentare sau prezidenţiale organizate pe circumscripţii electorale. Grija statului pentru respectarea ordinii constituţionale, a drepturilor şi libertăţilor constituţionale, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţeanului imprimă acestor raporturi, ca de altfel tuturor raporturilor de drept constituţional, un caracter real, democratic. Şi străinii ca şi persoanele fără cetăţenie pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional. De exemplu, străinul care solicită acordarea cetăţeniei române se află într-un raport de drept constituţional până la aprobarea cererii sale. Aceeaşi situaţie se poate întâlni şi în cazul cererii de azil politic în ţara noastră a unui cetăţean străin.

Partidele politice ocupă un loc important în sistemul democraţiei din societatea românească. Definind esenţa activităţii lor, Constituţia (art.8) stabileşte că partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile prevăzute de lege. Ele contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei. În condiţiile dezvoltării democraţiei statului nostru, rolul partidelor politice în viaţa publică, în definirea şi exprimarea voinţei cetăţenilor se amplifică şi ele apar ca subiecte de drept constituţional într-un număr tot mai mare de raporturi de drept constituţional. Subiectele de drept menţionate au un atribut indispensabil, ce le conferă calitatea de a fi participante la un raport de drept constituţional, acela că ele participă în relaţii sociale specifice unei anumite forme fundamentale de activitate a statului şi anume la activitatea de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii.

30

Capitolul IV LOCUL DREPTULUI CONSTITUŢIONAL ÎN SISTEMUL DE DREPT

În sistemul dreptului nostru, ca de altfel în toate sistemele de drept din statele democratice, competenţa de a stabili norme juridice aparţine atât parlamentului, cât şi unui număr de organe cum sunt:

Guvernul României, miniştri, celelalte organe centrale şi locale. Indiferent care ar fi organul de la care emană, aceste norme sunt obligatorii pentru subiectele raporturilor juridice pe care le reglementează. Aceasta nu înseamnă că toate normele juridice aplicabile pe teritoriul României au aceeaşi forţă juridică. Potrivit Constituţiei noastre, anumite norme juridice trebuie să fie conforme cu alte norme juridice, deci au o forţă juridică inferioară acestora din urmă.

Pornind de la acest considerent, vom constata că în fruntea ierarhiei normelor juridice în vigoare se află Constituţia, legea fundamentală a României. Aceasta are forţa juridică cea mai mare, deoarece dispoziţiile tuturor celorlalte acte normative trebuie să i se conformeze. După Constituţie, în ierarhia normelor juridice, urmează imediat legile ordinare şi ordonanţele guvernului emise în baza delegării legislative. În această ordine descrescândă urmează actele celorlalte organe centrale şi locale. Locul pe care îl ocupă normele constituţionale în ierarhia normelor juridice determină poziţia dreptului constituţional în cadrul sistemului general al dreptului nostru. Pentru că Constituţia constituie în acelaşi timp şi izvorul principal de drept constituţional, este firesc ca această ramură de drept să determine conţinutul normelor celorlalte ramuri de drept, al căror izvor de drept îl constituie diferite legi ordinare, cum sunt, de pildă, codul penal pentru dreptul penal, codul civil pentru dreptul civil, codul muncii pentru dreptul muncii etc. Întrucât aceste legi ordinare trebuie să fie conforme Constituţiei, rezultă că ramura de drept care le cuprinde va fi determinată de dreptul constituţional. Cu alte cuvinte dreptul constituţional este ramura fundamentală a dreptului român, poziţia sa conducătoare în cadrul sistemului de

31

drept al României fiind determinată de obiectul şi conţinutul normelor sale, de importanţa relaţiilor sociale pe care acestea le reglementează. Reglementând relaţiile sociale fundamentale care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii în stat, dreptul constituţional constituie baza tuturor reglementărilor juridice în statul nostru. În normele dreptului constituţional îşi găsesc fundamentarea toate ramurile de drept. Prin urmare, dreptul constituţional apare ca factor de structură al întregului sistem de drept prin aceea că normele ce alcătuiesc celelalte ramuri ale dreptului trebuie să fie conforme cu normele cuprinse în Constituţie. În acest sens, poate fi acceptată afirmaţia că toate celelalte ramuri ale dreptului sunt, într-un fel, o continuare a ramurii dreptului constituţional. Toate normele cuprinse în Constituţie abrogă ori modifică implicit normele cuprinse în celelalte acte normative, dacă şi în măsura în care acestea contravin dispoziţiilor Constituţiei. Cerinţa conformă cu dispoziţiile Constituţiei nu vizează numai conţinutul celorlalte acte normative, ci şi activitatea şi măsurile concrete, care, de asemenea nu pot fi decât conforme cu dispoziţiile legii fundamentale. Necesitatea conformităţii duce la o consecinţă edificatoare pentru stabilirea locului dreptului constituţional şi anume că o modificare intervenită în dreptul constituţional impune modificări corespunzătoare ale normelor din celelalte ramuri de drept care conţin reglementări ale aceloraşi relaţii sociale. În numeroase împrejurări, emiterea unor acte individuale ori promovarea unor măsuri concrete poate fi făcută şi în legătură nemijlocită cu o anumită dispoziţie a Constituţiei, fără a mai fi nevoie de intervenţia altei norme interpusă între dispoziţia constituţională şi actul individual. În alte cazuri, aplicarea unei dispoziţii constituţionale implică o detaliere şi explicitare, printr-un act normativ inferior, a modului în care prevederea din actul fundamental urmează a fi aplicată. Unele dispoziţii ale Constituţiei au, fără îndoială, valoarea unor principii, dar şi acestea sunt tot norme juridice, urmând acelaşi tratament ca oricare alte norme ale legii fundamentale.

32

Modalităţi de realizare a normelor dreptului constituţional

În sistemul nostru de drept, legile şi celelalte acte normative subordonate lor trebuie să fie conforme Constituţiei şi de aici consecinţa că de câte ori organele competente emit norme juridice, conţinutul acestora urmează să fie stabilit cu respectarea dispoziţiilor constituţionale. Rezultă deci că normele constituţionale se impun ca norme obligatorii cu ocazia elaborării legilor şi a celorlalte acte normative elaborate de organele puterii competente. Nu numai activitatea normativă a organelor puterii trebuie să se desfăşoare în conformitate cu principiile Constituţiei, ci şi activitatea de aplicare, prin acte individuale şi măsuri concrete a actelor normative. În unele cazuri, normele constituţionale sunt formulate în termeni foarte generali şi, din acest motiv, organele chemate să le aplice sunt în situaţia de a face acte individuale sau de a lua măsuri concrete pe baza acestor norme. În aceste situaţii, normele constituţionale, pentru a putea obliga organele respective să ia măsuri concrete, presupun o prealabilă reglementare, pe cale de lege ordinară sau alte acte normative subordonate legilor, a unor condiţii de amănunt în vederea transpunerii lor în practică. În acest context, normele dreptului constituţional pot fi divizate în norme cu aplicaţie mijlocită şi norme cu aplicaţie nemijlocit</