1

CĂTRE CITITORI

Continuăm lucrul bun, cu care s-a început tipărirea cărticelelor acestora şi continuăm din
îndemnul şi purtarea de grijă a Î.P.S. Patriarhului Nicodim, iubitorul de carte şi scriitorul însuşi a
multor cărţi de folos sufletesc şi învăţătura creştină.
Voim prin inima şi din mâinile fraţilor preoţi, tot creştinul să primească un cuvânt spus cinstit şi
lămurit pentru îndreptarea vieţii, lumina minţii şi întărirea credinţei.
De două ori pe lună se va găsi la fiecare biserică «Biblioteca Apostolului» această cărticică ce
vrea să închipuie epistolele de învăţătură ale Sf. Apostoli. Vom primi să publicăm orice vor crede fraţii
preoţi că trebuie răspândit în popor pe limba şi înţelegerea lui.
Acum vă trimitem cuvânt din Sf. Scriptură asupra pedepsei dumnezeeşti care a fost cutremurul
din luna noiembrie 1940. După cum veţi vedea — acesta a fost degetul lui Dumnezeu. Să ne fie spre
pildă şi învăţătură fraţilor. Deocamdată trimitem câte 10 broşuri în fiecare parohie. Sunt puţine şi
pentru zelul unor fraţi preoţi şi pentru numărul parohienilor şi pentru folosul ce se urmăreşte. Dar noi
vrem să mergem pe pământ sănătos. Nu vrem să cădem silă, — ci să răspundem cu bucurie. Ştim că
vor fi parohii ce ne vor mai cere şi aşteptăm ca să le trimitem cu bucurie. Vrem să mergem pe urmele
acelora ce până la marginile lumii au dus vestirea lor. Căci pentru, voi iubiţi credincioşi şi dragi cititori,
noi voim să vă dăm din prisosul rodului nostru în Domnul! Primiţi-ne cu dragostea cu care venim la
voi.
«De aceia ne şi rugăm totdeauna pentru voi ca Dumnezeul nostru să vă învrednicească de
chemare şi să desăvârşească toată buna voinţa bunătăţii şi lucrul credinţei cu putere ca să se
preamărească numele Domnului Nostru Iisus Hristos întru voi şi voi întru El după harul Dumnezeului,
nostru si al Domnului Iisus Hristos». (Sf. Ap. Pavel II Tesaloniceni I, 11—12).

Econ. PETRU GH. SAVIN

Consilier referent Secţia culturală Sf. Arhiepiscopie a Bucureştilor
 3

CUTREMURUL DE PĂMÂNT ESTE

SEMNUL MÂNIEI LUI DUMNEZEU

«Noi credem şi mărturisim că

Dumnezeu ne învaţă şi ne dă
semnele sale» (Isaia VIII, 20)

Toată lumea se plânge de greutatea vremurilor pe care le trăim, dar nimeni nu vrea să re-
cunoască şi partea lui de vină în această răsturnare şi răvăşire a valorilor morale.
Observăm cu toţii cum aproapele nostru este stăpânit de cel mai sălbatic egoism dar nu ne dăm
seamă că şi noi înşine în acelaş păcat hălăduim. Ne revoltăm de zgârcenia altora, fără să o lepădăm pe a
noastră. Măreţi şi trufaşi suntem dar ne turbură numai mândria şi semeţia celorlalţi. Hulim neîncetat pe
Dumnezeu dar ne scârbim când auzim pe alţii luând în deşert numele Lui. Suntem îndărătnici şi
neascultători de părinţi, nerecunoscători şi nemulţumitori faţă de binefăcătorii noştri, lipsiţi de cuviinţă,
şi de dragoste, în raporturile cu semenii noştri dar grozav ne supărăm când alţii ne întorc cu aceiaşi
măsură. Neînduplecaţi când e vorba să trecem cu vederea greşala şi supărarea ce ne-a căşunat-o vecinul
nostru, dar suntem cuprinşi de mânie şi dor de răzbunare, când el se poartă la fel cu noi. Grăim de rău
pe alţii, cu gândul vrăjmaş de a le strica numele cel bun, dar să nu auzim pe cineva clevetindu-ne, că-i
punem mâna în gât. Trăim o viaţă uşuratică şi fără frâu, dar nu găsim cuvinte cât mai tari pentru ca să
înfierăm pe nesocotitorii bunelor moravuri. Ne supără nedreptatea dar noi întrecem măsura. Cruzi până
la vărsare de sânge şi haini până la crimă, cerem totuşi milă şi omenie dela alţii. Ne bucurăm cu
drăcească bucurie când vedem pe fratele nostru în suferinţă şi strâmtorare, dar vai şi amar de el dacă s-
ar purta la fel cu noi.
Vedem adică paiul din ochiul aproapelui, dar nu vedem bârna din ochiul nostru.
Fiecare doreşte de istov şi aşteaptă cu înfrigurare schimbarea vremurilor şi a oamenilor, dar nici
unul nu încearcă să înceapă cu el însuşi această prefacere. Ne mulţumim doar cu înfăţişarea adevăratei
credinţe, dar prin purtarea noastră nechibzuită, tăgăduim puterea ei.
Pentru astfel de păcate şi alte multe fărădelegi, despre care ruşine este a şi grăi, din pricina
nesupunerii faţă de Tatăl Ceresc şi a nesocotirii poruncilor lui, viaţa a ajuns o povară strivitoare, iar
zilele pe care le trăim crunte şi apăsătoare până la deznădejde. «De aceia s-a aprins mânia lui
Dumnezeu împotriva acestei ţări, ca să aducă peste ea tot blestemul scris în cartea aceasta».
(Deuteronom XXIX 26). «Purtarea ta şi ale tale fapte rele au pricinuit aceasta» (Ier. IV 18). În adevăr.
Anul 1940, este anul încercărilor celor mai dureroase pentru neamul nostru. În acest an, mânia Sa care
nimiceşte şi urgia Sa care înspăimântă, s-au revărsat pustiitoare peste ţara noastră scumpă.
Măreţul edificiu al României întregite ridicat pe morminte de eroi, ca pe nişte umeri de uriaşi, s-
a prăbuşit. Hotarele izvodite cu sângele vitejilor noştri, au fost sfârtecate. Zapisul de veşnică şi
neturburată stăpânire asupra acestei sfinte moşteniri a fost sfâşiat iar trupul patriei noastre scumpe,
mutilat de lăcomia nesăţioasă a vrăjmaşilor neamului. Visul întru care o mie de ani au nădăjduit şi de
dorul căruia ne-au răposat şi moşii şi părinţii s-a spulberat numai după 22 ani de dăinuire din pricina
netrebniciei noastre.
 4
Cu lacrimile în ochi, cu faţa crispată, cu inima însângerată de durere, cu mâinile încleştate pe
arme am privit neputincioşi cum se năruie şi se risipeşte clironomia încredinţată pe mâinile unor
moştenitori nevrednici.
Dar a trebuit să se împlinească Scriptura ce zice: «Regele fără rânduială prăpădeşte pe poporul
său» (Sirah X 3).
Şi fiindcă am lepădat legiuirile lui Dumnezeu am călcat în picioare rânduelile lui şi nu ne-am
trezit la pocăinţă, valurile mâniei dumnezeeşti încă nu s-au potolit.
Am semănat zadarnic sămânţa noastră şi în deşert ne-am ostenit frământând pământul cu
sudoarea frunţii, căci duşmanii au mâncat roadele muncii noastre.
Basarabia ca şi celelalte provincii ne-au fost răpite tocmai când holdele pârguite erau gata
pentru seceriş.
Dar cum nici după aceasta nu ne-am înţelepţii, urgia mâniei lui Dumnezeu s-a arătat şi sub altă
înfăţişare.
S-a închis cerul şi pământul s-a făcut ca arama şi silinţele noastre s-au sleit în deşert căci
ogoarele n-au mai rodit şi pomii din livezi n-au mai făcut fructe. Am ajuns să plătim kg. de mere şi de
pere de la 50-100 lei kg.
De vreme ce însă nici după toate acestea nu ne-am întors şi nu ne-am pocăit ci ne-am pus de-a
curmezişul şi n-am ascultat legea Domnului, a adus Dumnezeu sabia străină în ţară, ca să sfărâme
semeţia puterii noastre şi pâinea o mâncăm cântărită cu cântarul. (Vezi pentru toate acestea Levitic
XXVI 16, 19, 20, 25, 26), iar foametea rânjeşte ameninţătoare la uşa fiecăruia, întrucât nici odată
nedreptatea şi lăcomia de câştig n-a înflorit mai mult ca acum. «De la cel de rând până la cel mai de
frunte toţi sunt lacomi de câştig» (Ieremia VI, 13). Şi în această dorinţă după înavuţire nimeni nu mai
ţine seamă de lege şi dreptate, de milă şi iubire. Nu-i zi lăsată dela Dumnezeu în care să nu apară în
jurnale nume de negustori, care pierzând simţul ruşinei şi omeniei speculează fără îndurare pe cel aflat
la ananghie, deşi dumnezeiasca învăţătură porunceşte: «Să nu faceţi strâmbătate în judecăţi, la
măsurătoare la cântar şi la măsuratul bucatelor, ci să aveţi cântar drept, greutăţi drepte» (Levitic XIX
35). Iar de vei nesocoti cuvântul lui Dumnezeu, «Vei mânca, zice Domnul, dar nu te vei sătura şi
foamea ta va roade, vei pune la o parte, dar nu vei putea să scapi nimic de mâna vrăjmaşului şi ceia ce
vei scăpa eu voi trece prin ascuţişul săbiei» (Miheia VI, 14).
Cu toate aceste ameninţări înspăimântătoare însă, toţi s-au abătut împreună netrebnici s-au
făcut.
Pentru aceste mari neorânduieli şi grele nelegiuiri, alte ameninţări încă şi mai cumplite atârnă
deasupra capului nostru. Căci nu numai că Dumnezeu ne va lipsi de orice sprijin şi ajutor, dar «voi
pune pe copii căpetenii peste ei şi nerozii vor domni peste ei», zice Domnul Atotţiitorul. (Isaia III, 4).
Ce este oare ameninţarea comunistă, care devine din ce în ce mai cutezătoare, decât încercarea de a
răsturna buna rânduială şi a întrona anarhia când «oamenii se vor necăji unii pe alţii fiecare pe
aproapele său, copilul va hărţui pe cel bătrân şi cel mojic pe cel de neam, bun». (Isaia III, 5).
Dar noianul fărădelegilor noastre a întrecut marginea răbdării şi milostivirii dumnezeieşti care
este zăbavnică la mânie şi pentru aceia altă Scriptură se împlineşte astăzi în urechile noastre precum
zice: «Oraşele voastre le voi face paragină şi voi pustii sfintele voastre lăcaşuri... şi astfel voi nimici
ţara aceia, încât duşmanii voştri, care vor locui într-însa, vor rămânea încremeniţi» (Levitic XXVI 31-
32).
Căci iată, cine nu s-a înfiorat de groaza cutremurului din noaptea de 9-10 noiembrie 1940, şi
cine n-a auzit de prăpădul şi pustiirea pe care le-a făcut în regiunile bântuite?

(http://www.youtube.com/watch?v=Lbd70yvDI28&feature=channel_video_title)
 5
A căuta să tălmăceşti acest năprasnic fenomen geologic numai ca fiind datorit deplasării şi
aşezării straturilor adânci ale pământului fără a vedea într-însul degetul ameninţător a lui Dumnezeu,
însemnează a spori încă şi mai mult sentimentul de spaimă şi de groază în faţa puterilor oarbe şi
înfricoşătoare ale naturii.
De oare ce dacă omul s-ar şti lăsat numai la cheremul acestor forţe nestăpânite, unde s-ar mai
putea găsi el sprijin şi nădejde, unde va afla chezăşie vieţii în astfel de împrejurări?
De aceia, în aceste clipe de obştească groază «şi preotului i se va întâmpla ca şi poporului,
stăpânului ca şi robului, slugii ca şi stăpânii sale; vânzătorului ca şi cumpărătorului, împrumutătorului
ca şi celui ce se împrumută, datornicului ca şi celui ce are zapisul datoriei». (Isaia XXIV, 2). Oamenii
învăţaţi, ca şi cei neînvăţaţi sunt cuprinşi de acelaş sentiment de nimicnicie, care-i înfrăţeşte în
rugăciune. «În ziua aceia, zice Domnul, va pieri curajul regelui şi al dregătorilor, preoţii îşi vor pierde
cumpătul lor..» (Ieremia IV 9), nădejdea unora ca şi a celorlalţi fiind numai la Dumnezeu. Şi nimeni în
astfel de momente nu mai stă pe gânduri şi nici nu aleargă la raftul cu cărţi ca să-şi lămurească pe cale
ştiinţifică pricina cutremurului, ci gândul tuturor se înalţă numai şi numai către Cel de sus de unde
aşteaptă ajutorul.
Îndeosebi, creştinii cei adevăraţi sunt pe deplin convinşi, că dacă nici o pasăre din cele ce se
vând două de un ban, nu cade pe pământ fără ştirea Tatălui nostru (Matei X, 29), cu atât mai vârtos
pământul nu se va clăti de pe temeliile lui fără îngăduinţa ziditorului său.
Şi cu drept cuvânt. Din răzoarele Cărţii sfinte culegem lăstarii prea frumoasei învăţături, că
Dumnezeu, cel ce se îmbracă în veşmânt de măreţie şi strălucire, urzit din raze de lumină, a întins cerul
de azur ca un cort ocrotitor şi tot el a întărit pământul pe tăria lui, care nu se va clăti în veacul veacului.
(Ps. 104, 2 şi 5).
Unele ca acestea ştiind când vedem că se petrec totuşi astfel de înfiorătoare întâmplări că
pământul ne fuge de sub picioare «noi credem şi mărturisim că Dumnezeu ne învaţă şi ne dă semnele
Sale» (Isaia VIII, 20) şi deci, cutremurele de pământ, despre oare până acum oamenii de ştiinţă n-au
putut să constate încă origina lor şi nici dacă să propagă prin atmosferă sau prin pământ, nu sunt numai
simple fenomene seismice, ci şi semnele mâniei dumnezeeşti, pentru păcatele şi fărădelegile noastre.
Zidind Dumnezeu pe om după chipul şi asemănarea sa 1-a pus ca pe un împărat făpturii şi l-a
aşezat în rai ca să-1 păzească şi să-l lucreze. Dar omul, neascultător dumnezeieştii porunci făcându-se,
s-a înmulţit răutatea în lume, în aşa măsură, în cât i-a părut rău lui Dumnezeu că a făcut om pe pământ
şi s-a mâhnit în inima sa. Atunci a rostit Domnul: Nimici-voi de pe faţa pământului pe omul pe care l-
am zidit; şi pe om şi dobitoacele şi târâtoarele şi păsările cerului, căci îmi pare rău că le-am zidit».
(Facere VI, 6-7). Iar această mânie a lui Dumnezeu s-a arătat şi se arată încă, în multe feluri şi în multe
chipuri: în potop de ape multe sau în secetă cumplită, în molimă ucigătoare sau în crâncene războaie, în
groaznice semne cereşti sau înfricoşătoarea cutremurare de pământ.
Căci, dacă deschide Dumnezeu mâna sa toate se umplu de bunătăţi, iar ascunzându-şi El faţa,
toate se înspăimântă. Le ia înapoi sufletul, ele mor şi se întorc în pulberea lor, de le trimite iarăşi duhul
lor, se zidesc din nou şi primenesc faţa pământului. Se atinge de mulţi îi face de fumegă iar de-şi
aruncă ochii spre pământ, îl face de se cutremură. Aşa cum tremură în faţa tatălui sau mamei sale
copilul vinovat, aşa cum se înfioară de frică în faţa profesorului şcolarul, care se ştie cu lecţia
neînvăţată sau precum se zguduie criminalul în faţa conştiinţei mustrătoare.
La toate acestea cugetând adusu-mi-am aminte de proorocul ce grăeşte: «Iată Domnul va pustii
pământul şi îl va preface în pustietate va răsturna faţa lui şi va împrăştia pe locuitori»... Pământul stă
pângărit sub cei ce-l locuiesc, căci el au călcat legea şi au înfrânt rânduiala şi legământul l-au stricat pe
veci. Pentru aceasta blestemul mistuieşte pământul şi locuitorii de pe el ispăşesc păcatul». Pentru
aceasta «pământul se sfărâmă, pământul plesneşte şi sare în bucăţi, pământul se clatină, pământul se
mişcă încoace şi încolo ca un om beat, se dă în sus şi în jos ca un scrânciob.» De ce? Pentrucă
«păcatele îl apasă...» (Isaia XXIV 1, 5, 6, 19-20), şi întărâtă mânia Lui Dumnezeu. Iar «de mânia lui
pământul se cutremură şi popoarele nu pot îndura urgia lui». (Ieremia X, 10). «Munţii se cutremură din
 6
pricina lui... pământul se zbuciumă în faţa lui... împotriva urgiei lui cine stă şi cine poate să stăvilească
arşiţa mâniei lui?» (Naum I, 5-6).
Şi acum de se întreabă cineva, ce legătură poate fi între păcat şi cutremurul de pământ, va afla
răspunsul tot în Sf. Scriptură, care ne încredinţează că din pricina păcatului strămoşesc, nu numai omul,
ci «toată făptura suspină laolaltă şi este până acum, ca în dureri de naştere». (Romani VIII, 22) căci,
nici pământul n-a scăpat de mânia lui Dumnezeu, precum adevereşte aceiaşi scriptură zicând:
«Blestemat să fie pământul din pricina ta.» (Facere III, 17). Ba de va fi cu luare aminte va observa
multă asemănare între durerea şi zbuciumul sufletului omenesc şi această zvârcolire a măruntaielor
pământului. Căci precum după o boală grea omul este adeseori scuturat de friguri şi suspine, tot aşa
pământul după marele cutremur încă mai este zgâlţâit din când în când de uşoare zvâcnituri, ca nişte
tresăriri de conştiinţă, turburată de crunte remuşcări.
Aş vrea încă să-ţi mai atrag luarea aminte, frate creştin, ca să te păzeşti de cei ce caută sufletul
tău şi găsesc acum vreme cu bun prilej ca să-ţi încâlcească paşii în cursa rătăcirilor şi a smintelii dela
dreapta credinţă.
Tălmăcind semnele vremii după credinţa lor greşită, sectanţii vor încerca să te încredinţeze că
sfârşitul lumii se apropie şi Domnul e la uşă. «Căutaţi să nu vă amăgiţi, cu mulţi vor veni întru numele
meu zicând că «eu sunt Hristos şi vremea s-a apropiat» dar să nu mergeţi după ei» (Matei XXIV 4-5)
«căci de ziua şi ceasul acela, nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, fără numai singur Tatăl»
(Ibid. 36). Fii deci, tare în credinţă. «Şi, de veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie, să nu vă
spăimântaţi, că se cuvine toate acestea să fie. Că se va scula neam peste neam şi împărăţie peste
împărăţie dar încă nu va fi atunci sfârşitul. Şi va fi pe alocurea foamete şi ciumă şi cutremure, ci acelea
toate vor fi începutul durerilor» (Matei XXIV, 6-8).
Desigur, în faţa unor astfel de năprasnice întâmplări şi zguduitoare nenorociri, închipuirea
mulţimei este răscolită până în străfunduri şi anume copleşit de groază crede ca totul s-a sfârşit.
Această zgomotoasă vânzolire şi crâncenă încăierare a popoarelor, aceste sângeroase şi fără de
sfârşit războaie între neamurile pământului sunt rodul poftelor care se luptă în mădularele omenirii,
stăpânită de duhul urei şi al mândriei, de duhul vicleşugului şi al desfătării.
Cartea Sfântă ne învaţă că războiul este un rău, pe oare Dumnezeu îl îngăduie ca mijloc de
pedeapsă împotriva popoarelor, pentru necredinţa şi nelegiuirile lor.
Prin urmare, atâta vreme cât lumea zace întru cel rău este firesc să se întâmple toate acestea,
credincioşii însă nu trebuie să se înspăimânte ci să le socotească drept un semn al certării dumnezeieşti,
pe care o pot îmblânzi prin pocăinţă şi rugăciune.
După cum popoarele se frământă şi se întărâtă, tot astfel şi cerul şi pământul se află în mişcare.
Aşa cum există adică o turburare a forţelor morale, există şi o luptă a puterilor fizice.
Când aceste puteri ajung să se ciocnească între ele, se produc în omenire întâmplări neaşteptate
şi impresionante, până la înfricoşare. Iar dacă cumva în unele împrejurări se pierde oarecum echilibrul
acestor forţe atunci se petrece un fel de răsturnare a rânduielilor firii, care uneori au urmări catastrofale.
Şi în această stare de nestatornicie a elementelor, când însăşi stihiile firii par a-i sta împotrivă,
creştinul adevărat trebuie să rămână neclintit în credinţa, că nici un fir de păr din capul lui nu va pieri,
fără îngăduinţa Tatălui ceresc.
Ci, de vreme ce ştim că valurile mâniei lui Dumnezeu se revarsă cu urgie împotriva celor răi,
păcătoşi şi îndărătnici, împotriva celor necredincioşi şi nepocăiţi, împotriva celor ce-L uită pe
Dumnezeu şi sunt nedrepţi, prigonitori şi făţarnici, nu cumva să se suie în inima noastră trufaşul gând şi
vicleana părere, că numai cei ce au îndurat pagube nimicitoare sau au căzut de moarte năpraznică cu
acest prilej au fost în adevăr păcătoşi iar cei rămaşi în viaţă, sunt singurii rânduiţi de Dumnezeu spre
dobândirea mântuirii. Să nu fie. Despre aceasta ne încredinţează însuşi Mântuitorul.
Căci, iată ce citim în Sf. Evanghelie.
«În vremea aceia, erau câţiva acolo, care dădură de ştire lui Iisus despre acei galileeni, al căror
sânge Pilat îl amestecase cu jertfele lor. Atunci El răspunzând le-a zis: Credeţi oare că aceşti galileeni,
 7
fiindcă au păţit aceasta, au fost ei mai păcătoşi decât toţi galileenii? Nu! zic vouă; dar de nu vă veţi
pocăi, toţi la fel veţi pieri».
«Sau, acei optsprezece inşi, peste care s-a surpat turnul în Siloam şi i-a omorât, gândiţi oare că
au fost ei mai greşiţi decât toţi locuitorii din Ierusalim? Nu, zic vouă; dar de nu vă veţi pocăi, toţi veţi
pieri la fel» (Luca XIII 1-5).
Deci, te întreb şi eu acum pe tine iubite cititorule: crezi oare că sutele de oameni peste care s-a
năruit blocul Carlton, ori au pierit sub ruinele altor clădiri prăbuşite de cutremur au fost ei mai păcătoşi
decât toţi ceilalţi locuitori ai ţării noastre?

Blocul Carlton
 8

Nu, desigur. Dar, a vrut Dumnezeu, ca prin pedeapsa altora să ne înţelepţim.

Drept aceia, bine ştiind că nimeni nu se poate împotrivi certării dumnezeeşti, firesc este să ne
întrebăm: Ce vom face dar, pentru ca «milostiv, blând şi lesne iertător să fie nouă bunul şi iubitorul de
oameni Dumnezeul nostru şi să-şi întoarcă mânia, care se porneşte asupra noastră şi să ne izbăvească
de îngrozirea lui cea dreaptă». Răspunsul este scurt: «Împăcaţi-vă cu Dumnezeu», (II Corinteni V, 20).
Iată calea. Dar cum vom ajunge la această împăcare? Să ne recunoaştem mai întâi păcatele, prin
care am atras urgia lui Dumnezeu asupra noastră, să le spălăm eu lacrimi de pocăinţă şi să luăm
nestrămutata hotărâre de a nu le mai săvârşi. «Deci pocăiţi-vă şi vă întoarceţi, ca să se şteargă păcatele
voastre, ca să vină dela faţa Domnului vremi de uşurare... » (Fapte III, 19-20).
Ci, de vom asculta cuvântul lui Dumnezeu şi vom umbla după rânduielile lui de vom păzi
poruncile lui şi le vom împlini atunci ne va trimite el ploi la vreme şi pământul va da roadele lui iar
livezile poamele lor. Atunci precum zice Scriptura «treieratul vostru, se va lungi până la culesul viilor
şi culesul viilor până la vremea semănatului şi veţi mânca pâinea voastră până veţi fi sătui şi veţi
sălăşlui fără grijă în ţara voastră. Voi hărăzi pace în ţară şi veţi locui într-însa fără ca nimeni să vă
stingherească...» «Veţi urmări pe vrăjmaşii voştri şi ei vor cădea în sabie sub ochii voştri. Cinci dintre
voi vor pune pe fugă o sută şi o sută dintre voi, vor pune pe fugă zece mii şi duşmanii voştri, vor cădea
în sabie sub ochii voştri». (Levitic XXVI, 3-8).
Iar pentru a nu mai fi prinşi din nou în mreaja păcatelor şi a pricinui iarăşi aprinderea mâniei lui
Dumnezeu, să ne rugăm neîncetat ca să nu cădem în ispită. Atunci se va împlini Scriptura ce zice: «Şi
dacă a văzut Domnul că ei s-au umilit, fost-a cuvântul Domnului... grăind: s-au umilit şi nu-i voi mai
nimici». (II Cronici XII, 7), căci mânia lui Dumnezeu se îndulceşte faţă de credincioşi şi se uşurează
prin îndurarea Lui.
Drept aceia împreună cu biserica să ne rugăm zicând:
«Cel ce cauţi spre pământ şi-l faci pe el de se cutremură izbăveşte-ne pe noi de groaza cea
înfricoşată a cutremurului, Hristoase Dumnezeul nostru şi trimite-ne nouă milele tale cele bogate,
pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, unule iubitorule de oameni». (Troparul cutremurului).