MORALA, ETICA SI DEONTOLOGIA - CONSIDERATII GENERALE

1. Introducere
Daca ar trebui sa credem veridicitatea informatiilor cuprinse in Vocabularul filozofic al lui Andre
Labande , termenul de deontologie a fost creat in 1825 de J. Bentham si a aparut in 1834 intr-o lucrare
postuma a acestuia, intitulata Deontologiy or the science of morality. In viziunea lui Labande, deontologia
reprezinta teoria indatoririlor, in timp ce in Vocabularul juridic publicat de Asociatia Henri Capitant, sub
coordonarea lui G. Cornu, ea este definita astfel: Ansamblul datoriilor inerente exercitarii unei activitati
profesionale liberale, definite cel mai adesea prin reglementari ale profesiei.
In Dictionarul explicativ al limbii romane regasim termenuldeontologie ca neologism preluat din
frantuzescul deontologie, definit astfel: Disciplina care se ocupa cu datoriile profesionale. Totalitatea
regulilor si a uzantelor care reglementeaza relatiile dintre medici in ceea ce priveste clientela lor. La
randul sau, in Dictionarul limbii romane. Explicativ. Practic , regasim urmatoarea definitie: Doctrina
privind normele de conduita si obligatie etica (ale unei profesiuni).
Mai apropiata de economia lucrarii noastre, in Dictionarul de Administratie Publica al lui Anton P.
Parlagi , sintagma deontologia functionarului este definita dupa cum urmeaza: Termen de origine greaca
introdus de J. Bentham ca sinonim pentru < stiinta moralitatii >. In sens liberal, disciplina functiei inseamna <
discurs asupra a ceea ce trebuie facut > (de catre o persoana). In stiinta administratiei , pentru a defini sfera de
obligatii moral-juridice ale unui functionar public, se utilizeaza : probitate, loialitate, responsabilitate etc.
De la inceput trebuie sa precizam faptul ca, din moment ce deontologia constituie stiinta indatoririlor
profesionale, am comite un dublu pleonasm daca am utiliza formula deontologie profesionala, prin adaugarea
complementului de nume care desemneaza membrii unei profesii. Astfel, nu am putea vorbi despre Codul
deontologic al profesiei de politist, cand ar trebui sa ne referim pur si simplu la Codul de deontologie al
politistului sau Codul deontologic al politistului. Deontologia este practic o etica sau o morala profesionala si
un drept profesional.
Creat, asa cum am precizat anterior, de filozoful hedonist englez Jeremy Bentham, cuvantul
deontologie deriva din doua cuvinte de origine greaca: deon (datorie) si logos (stiinta). In sensul originar
grec, deontos semnifica stiinta a ceea ce va trebui facut, stiinta datoriei.
2. Despre codurile morale
Termenul de cod moral se poate extinde spre doua sensuri diferite, dupa cum il considera individul
sau societatea. Pentru a le distinge, vom folosi termenul de cod moral in sensul perceput in mod individual, in
timp ce, atunci cand ne vom referi la intelesul sau la nivel social, il vom inlocui cu sintagma principii morale.
Principiile morale, vezi morala, sunt, de cele mai multe ori, asertiuni complexe despre ceea ce este just
sau ceea ce este injust. Din moment ce fiecare individ doreste sa perceapa ca aceste principii morale izvorasc
din sine, este destul de rar sa gasim ceva simplu in cadrul acestor principii sau in etica unui sau altuia dintre
semenii nostri, ceea ce face dificila judecata despre principiile morale ale altuia. Dificultatea izvoraste din
faptul ca morala provine adeseori din religie si reflecta, la fel de des, imaginile codurilor culturale si nu pe cele
strict morale.
O varianta comuna, reunificata, a principiilor morale o constituie legea, in care statul fixeaza pedepsele
sau compensatiile solicitate pentru una sau alta dintre actiunile particulare, care nu incalca principiile morale
devenite norme obligatorii de comportament in societate. In anumite culturi, relatia dintre principiile morale si
lege este absoluta. Aici vorbim despre faptul ca principiile morale servesc drept ghid pentru conduita
individuala.
Printre exemplele de principii morale putem mentiona regulile nobilei simtiri ale budismului, cele 10
porunci respectate de iudaism, crestinism si islam, sau cele 10 comandamente indiene. Un concept, mai avansat
si mai cuprinzator, este cel de etica, care stabileste un echilibru intre argumentele pro si contra unei decizii

individuale, in functie de cel mai mare bine general. Numeroase coduri etice se aseamana cu cele morale, dar
majoritatea codurilor sunt mai putin stricte si nu presupun separarea binelui de rau, in forma obisnuita. Etica
consta in evaluarea efectelor pozitive si negative ale uneia sau alteia dintre actiunile umane, in argumentele
pentru sau impotriva acestora si in luarea unei decizii in favoarea celui mai mare bine dintre un numar mai
mare ale eventualitati si variante posibile.
Conceptul cel mai legat de principiile morale este cel de Cod moral, pe care il consideram propriu
fiecarui individ. Subintelegem ca acceptiunea diferentelor de gandire dintre indivizi este extrem de importanta,
mai importanta decat Creatorul si legile divine. In unele sisteme religioase sau filozofice, cum ar fi taoismul sau
gnosticismul, acest concept este considerat ca o baza a intregii estetici si, deci, si pentru chestiunile morale ale
individului. Principiile morale sunt, deci, vazute in cadrul unor sisteme coercitive care izvorasc mai mult din
politica decat din morala.
Codul moral al unui individ reprezinta modalitatea in care o persoana va aplica propria notiune despre
morala. Aceasta notiune este centrata pe individ, insa se poate extinde la mai multe persoane sau la un grup.
Functie de acest cod, individul ii vede pe ceilalti ca meritand sa fie tratati in forma in care ar dori el insusi sa fie
tratat.
Pe de alta parte, Codul moral reprezinta modalitatea prin care un individ aplica in practica valorile sale
morale si credintele personale. El este descris in diferitele teorii etice ca o frontiera a rationalitatii in cadrul
eticii insasi. Din acest punct de vedere, Codul moral este o notiune estetica care nu poate fi partajata in mod
direct cu ceilalti.
O persoana care se afla in afara codului moral al unui individ nu mai este protejata de acest cod. Astfel,
conceptul de cod moral ne permite sa explicam ipocrizia aparenta a celui care pretinde ca are si respecta
principiile etice. De exemplu, el poate fi intrebuintat de catre un credincios pentru a explica pentru ce aproba
razboiul sau pedeapsa cu moartea pentru unele crime , chiar daca propria sa religie interzice omorul. Astfel, cei
care aproba moartea sunt iesiti din sfera de aplicare a propriului cod moral.
Un Cod moral este de presupus ca se naste din experienta, in special din exemplul moral dat de parinti,
din dezvoltarea lenta a ansamblului de conditii, de inhibitii si de reprezentari ale binelui in cursul intregii vieti
de experiente de cunoastere. Acest Cod moral, mereu in schimbare, nu poate fi comunicat direct, insa aplicarea
cotidiana a acestuia poate inspira, influenta si educa pe ceilalti.
O serie de teorii ale moralei, in special teoria relativismului cultural, dar si numeroase ramuri ale
teologiei, pun putin pret pe valori in ideea de a comunica codul la moral sau de a cauta o armonizare a
chestiunilor morale in afara strictului necesar de a evita un conflict frontal. O idee opusa este ca toate codurile
morale pertinente pot fi puse in comun in cadrul unui proces de control social si al invatarii bunei conduite. O
asemenea credinta induce un anumit grad de standardizare a comportamentelor pe calea principiilor morale
impartasite de catre toti indivizii si sanctionate de lege.
3. Sensurile si fundamentele eticii
Am convenit asupra faptului ca deontologia este partea eticii care se ocupa de indatoririle profesionale,
de datoriile specifice unei profesii, dar si ca etica este stiinta care studiaza normele morale: viata, obisnuintele,
defectele, caracterele. Etica este o disciplina practica si normativa care are scopul de a ne spune cum trebuie sa
traim si sa ne comportam. Exista diverse forme de etica, care se diferentiaza prin gradul lor de generalizare ,
prin obiectul lor sau prin fundamentarea lor . In toate aceste situatii, etica trebuie sa raspunda la intrebarea: Ce
si cine face, pentru a face bine ?
Etica generala stabileste criteriile de a judeca daca o actiune este buna sau rea si pentru a stabili
motivatiile si consecintele unui act sau ale unei fapte. Finalitatea eticii face din aceasta o activitate eminamente
practica. Vorbim despre faptul ca nu este vorba de a stabili ceva nou pentru ea insasi, ci de a oferi solutii pentru
a actiona in mod responsabil. Ea este, astazi, perceputa ca fundamentul eticii aplicate, al eticii individuale, al
eticii sociale si ale diferitelor forme de etica specializata, care se confrunta cu problemele normative ale
propriului domeniu particular.

Este o chestiune delicata incercarea de a determina raporturile dintre morala si etica, intrucat diferenta
dintre cei doi termeni este, ea insasi, diferenta dintre mai multe moduri de gandire. In sensul sau cel mai
rudimentar, termenul de etica este sinonim cu morala si semnifica o practica care are drept obiect stabilirea unei
forme de a trai conform cu scopurile vietii umane: cautarea bunei cuviinte sau a virtutii.
Totusi, o diferentiere curenta consta in a intelege prin morala ansamblul de norme specifice unui grup
social sau unei populatii la un moment dat al istoriei acestora si de a apela la etica pentru a face bine, incepand
cu momentul conceperii actiunilor individuale. Astazi, utilizam termenul de etica pentru a codifica reflectiile
teoretice critice cu privire la moralitatea actiunilor. Vorbim, spre exemplu, despre comitetul de etica in interiorul
institutiilor administrative sau al institutiilor politienesti. Etica are fundamentele sale in luarea unor decizii, asazis rationale, plecand de la dialogul liber intre cunostinte, ca bogatii de traditii si de coduri ideologice asimilate.
O alta distinctie este propusa de catre o serie de filozofi contemporani pentru a putea defini morala ca
ansamblul datoriilor si etica ca realizarea rezonabila a dorintelor si aspiratiilor .
Morala este, de asemenea, atasata unei traditii idealiste, de tip kantian, care distinge intre ceea ce este si
ceea ce ar trebui sa fie, in timp ce etica este alaturata unei traditii materialiste, de tip spinozian, care incearca
doar sa imbunatateasca realul printr-o atitudine rezonabila de a cauta bunastarea in toate.
Dreptul si normele sale este deosebit fata de morala si de etica, in sensul ca nu se pronunta cu privire la
valoarea actelor, bine sau gresit, bun sau rau, si nu defineste decat ceea ce este permis sau interzis, deci aparat
de stat, intr-o societate data. Pe de alta parte, deontologia este, la randul sau, ansamblul obligatiilor pe care o
profesiune se angajeaza sa le respecte pentru a garanta o practica conforma cu etica.
Exista o serie de domenii legate de etica. De pilda, etica este mai intai inseparabila de filozofie, in
punctul in care se confunda cu filozofia morala. Drept urmare, se considera frecvent ca etica este o ramura
principala a filozofiei, in special a filozofiei morale.
Apoi, etica este intim legata de meta-etica, cu toate ca in dezbaterile contemporane se considera ca
trebuie facuta o diferentiere neta intre ele. Meto-etica, drept urmare, are obiectul de a analiza materia
enunturilor, normelor si procedurilor eticii. Ea constituie disciplina care ii permite eticii sa se intoarca in mod
reflexiv asupra ei insasi.
Un alt domeniu inseparabil este politica, mai precis filozofia politica. Este traditional in filozofie de a
considera cetatea drept cadrul natural si ca prelungire a comandamentelor etice. Nu in ultimul rand, dar intr-o
masura mai mica, este traditionala legarea eticii si a filozofiei actiunii, si aceasta, dupa Aristotel, in masura in
care teoria actiunii intereseaza o serie de probleme fundamentale pentru etica, ca o problema de responsabilitate
a agentului sau functionarului, de intentionalitatea unei actiuni sau de a defini ceea ce inseamna un functionar.
4. Semnificatiile codurilor deontologice
A intrat in obisnuinta ideea de a reuni intr-un corp normativ sau intr-un ansamblu de reguli, ce compun
un cod sau o carta de etica, toate cunostintele fundamentale despre ceea ce este just si convenabil pentru buna
exercitare a unei profesii. Astfel, trebuie sa precizam, de la inceput ca, deontologia, in sens de reguli si datorii
care reglementeaza o profesie, reuneste sub forma unui cod regulile privitoare la responsabilitatea membrilor
profesiunilor organizate in ordine profesionale. Plecand de aici, la inceputuri, unii autori considerau ca aceste
profesiuni sunt exclusiv liberale. Astazi, insa, codurile deontologice reglementeaza toate formele de activitate
profesionala: medicala generalisti, medical veterinara, chirurgie, dentisti, farmacisti, infirmieri, arhitecti,
agenti bancari, experti contabili, agronomi, administratori, chimisti, notari, parlamentari, magistrati, politisti,
mediatori, avocati s.a.
Trebuie sa adaugam ca, in ecuatia redactarii si aplicarii codurilor, sindicatele joaca un rol din ce in ce
mai activ, cu concursul asociatiilor patronale, in elaborarea codurilor deontologice aplicabile propriilor membri.
A se vedea, Codul deontologic al lucratorilor sociali, Codul deontologic al functiei publice, Codul deontologic
al agentilor politiei municipale, Codul deontologic al jandarmeriei s.a.

De-a lungul duratei intregii lor cariere, profesionistii sunt supusi unor obligatii deontologice particulare
a caror incalcare poate fi sanctionata chiar prin pedepse penale, atunci cand incalcarile iau formele prevazute de
legea penala, sau prin aplicarea de sanctiuni disciplinare, prevazute de Codul lor deontologic, atunci cand ei
savarsesc acte care aduc atingere datoriei de probitate, de integritate, de onoare sau de buna conduita.
Organizatiile profesionale exercita si ele un control jurisdictional, prin reprimarea incalcarii valorilor
codului deontologic. Ele sanctioneaza functionarii indisciplinati sau contravenienti; la nevoie, in cazul unor
incalcari grave, ele pot recurge la excluderea din corpul profesional in urma unor proceduri disciplinare.
Codurile deontologice enunta reguli de comportament pe care functionarul trebuie sa le respecte atat in timpul
exercitarii profesiei sale, cat si, uneori, in viata cotidiana. Spre exemplu, barourile de avocati adopta norme
deontologice a caror esenta si necesitate rezida din raporturile pe care avocatul le intretine cu protejarea
interesului public. Principiul protejarii interesului public anima, in principal, codul deontologic al profesiei si se
adauga principiului integritatii, care este garantat astfel mult mai bine. De aceea, normele principale pe care le
contine codul se refera la probitate, la competenta si la calitatea serviciului, la sinceritate si onestitate, la
respectarea secretului profesional, la impartialitate, la inexistenta conflictelor de interese, la incompatibilitatea
functiilor, la curtoazie, la respect si la buna credinta.
Regulile deontologice , de natura esentialmente morala, sunt sanctionate prin norme de drept. De aceea,
deseori si cu just temei, se afirma ca principiile deontologice isi gasesc sursa in morala si in sanctiunile in drept.
In general, autoritatea legislativa sanctioneaza codurile pe care autoritatile administrative le elaboreaza
impreuna cu asociatiile profesionale. Insa, dezbaterea asupra problemei de a sti daca normele deontologice
deriva din lege sau din morala nu s-a incheiat. Juristii sustin ca sanctiunea data de autoritatea administrativa fac
din acele percepte morale incalcate prevederi juridice, din moment ce ignorarea dispozitiilor unui cod
antreneaza aplicarea unor sanctiuni disciplinare. Pentru juristi, deontologia este, in mod automat, o sursa a
dreptului profesiei in cauza. Alti autori sustin, insa, ca morala este singura sursa a deontologiei.
Trebuie sa vedem, pe de alta parte, ca deontologia figureaza in nomenclatura dictionarelor,
vocabularelor si lexic-urilor de drept. Codurile deontologice se regasesc si pe site-urile juridice. De altfel,
vorbind despre functionarii publici, si in mod special, despre politisti, vom constata ca membrii organizatiilor
politienesti raspund de faptele de ordin profesional fie in fata propriilor consilii de disciplina (pentru incalcarile
mai simple decurgand din propriul cod deontologic), fie in fata unei autoritati judiciare (pentru fapte mai grave,
cu un mare pericol social si/sau urmari grave). De altfel, constituie greseala profesionala orice act care
contravine legii si regulamentelor si orice ignorare a regulilor deontologice. Si aceasta constituie dovada ca
deontologia deriva din drept.
Insa, daca este adevarat ca aceste coduri deontologice sunt corpuri de norme aplicabile disciplinei
profesionale, trebuie sa precizam ca ele sunt astfel cu titlu indirect. Rolul lor este, mai inainte de toate, de a
reuni principalele reguli morale care reglementeaza o practica profesionala anume. De aceea, trebuie sa fim de
acord cu aceste afirmatii nascute si probate de-a lungul timpului:
1

Codurile deontologice au rolul esential de a servi drept ghiduri pentru intrebarile de constiinta ale unui
functionar;

Un cod nu urmareste, in primul rand si nici in exclusivitate, sa defineasca ceea ce constituie o

inconduita profesionala si nu tinde nici sa evalueze importanta diverselor reguli existente sau a gravitatii
pe care o implica incalcarea lor;

Functiile de a stabili cazurile de inconduita, gravitatea incalcarii regulilor si a urmarilor acestora revin
organelor de conducere ale profesiei;

Scopul regulilor deontologice este de a servi drept ghid; drept urmare, codurile deontologice
incurajeaza autoreglementarea.

Putem spune, astfel, ca deontologia apartine domeniului moralei profesionale. De aceea, putem vorbi, cu
just temei, printr-o asociere directa cu dreptul si deontologia profesiei de politist, de avocat, de notar, de
magistrat. In anumite momente, si in multe dintre prescriptiile sale, ea tinde sa se alinieze regulilor moralei,

insa, prin aplicabilitatea pe care o are, se apropie de normele dreptului. Este un amalgam care trebuie apreciat
ca un fruct al legaturii necesare dintre dreptul profesional si morala profesionala. Sub forma dreptului
disciplinar, deontologia a intrat practic in dreptul pozitiv prin a deveni ceea ce ne convine sa afirmam: dreptul
deontologic.
5. Despre bine si rau
Dupa cum vom vedea, pe intregul parcurs al lucrarii, vom opera cu notiuni conexe problemelor moralei,
eticii si deontologiei. Printre acestea, binele si raul, in sens filozofic, ajuta la proiectarea sensului deontologic al
actiunilor umane in raport cu urmarile acestora. In sens metafizic, binele desemneaza si semnifica ceea ce este
dezirabil pentru om, colectivitate si societate. El este, deci, in parte legat de deziderate si mai precis de
dezideratul definit ca pozitivitate. Cu alte cuvinte, binele este inteles ca ceva care creeaza valori si nu ca ceva
care distruge sau creeaza lipsuri. Binele formeaza, impreuna cu opusul sau, raul, un cuplu conceptual major al
filozofiei morale. Notiunile de bine si de rau au fost si sunt utilizate mai frecvent in context religios; este bine
ceea ce se conformeaza poruncilor divine si rau ceea ce se opune acestora. Din punctul de vedere al ateilor,
semnificatia si pertinenta acestor concepte fac obiectul unor multiple analize divergente, incepand cu problema
continutului celor doua notiuni si utilizarea lor in sens profan si pana la proiectia posibilitatii de utilizare in
teoria moralei laice.
Conceptul filozofic de bine, si greutatea pe care o are in teoria moralei, este un termen care figureaza in
numeroase opere, iar interpretarile date difera oarecum:
1

Este diferentiat binele, ca valoare categorica suprema, ideala, de binele in sens relativ restrans, in sens
filozofic; un act enuntat drept bine, este, deci, daca este de efectuat, un lucru pe care trebuie sa-l
realizam si, daca este deja efectuat, un lucru deja aprobat;

In analiza efectuata de Kant, apare expresia binele suveran, care desemneaza atat ideea de demnitate
, de proba, ceea ce nu este decat o referire la morala, cat si ca studiu de intregire absoluta;

In conceptia filozofului Rudolf Steiner , ceea ce se numeste bine decurge adesea dintr-un automatism
moral; este facut intr-o forma constrangatoare. De aceea, adevaratul bine este cel care deriva, cel mai
adesea, dintr-un automatism moral si pe care il executam cu placere .

Raul descrie un anume tip de comportament sau de stadii ale unei fapte distrugatoare, destructurate sau
imorale si este sursa unor referinte morale sau fizice. In conceptia lui Leibniz, este posibila distinctia dintre: a)
raul fizic, ca suferinta care afecteaza o creatura inteligenta si sensibila; b) raul metafizic, sau imperfectiune a
naturii si c) raul moral, ca greseala.
Dintre problemele pe care le suscita si incita existenta raului, doua sunt cele care prezinta o importanta
particulara: a) de a sti ce este raul si de ce exista si b) de a sti daca este posibila valorizarea raului.
Ceea ce este rau devine, prin definitie, o problema. El constituie o problema intr-un cadru de puritate
morala si comportamentala. In principiu, trebuie sa fim de acord cu unele lucruri: toate religiile, spre exemplu,
dar si toate legislatiile intr-un cadru ateic prevad cam aceleasi interdictii fundamentale: omorul, furtul,
mutilarea (chiar si cea cu scop ritualic), producerea de suferinte, excrocheria, violul, incestul, adulterul,
minciuna s.a. Decalogul constituie un exemplu de interdictii fundamentale. Aceste interdictii, deseori
considerate a fi religioase, se aplica atat mediului credinciosilor dar si intregii colectivitati umane.
In practica, numeroase sunt situatiile care indeamna la reflectare, la gasirea unor raspunsuri: nu ar putea
fi admis de a face un rau putem evita un rau mai mare ? O ucidere poate evita un razboi sau un genocid, ori o
tortura, un atentat terorist ? O serie de actiuni si atitudini umane nu provoaca suferinte umane, cum ar fi
homosexualitatea sau avaritia si totusi unii le considera imorale. De aici, dificultatea de a defini raul in sens
moral . Dar ce ar reprezenta binele, daca nu ar exista raul ? Ce ar fi interesul pentru viata, daca moartea nu ar
exista ?

Etiologia raului si domeniile de manifestare ale acestuia sunt vaste, iar limitele spatiale si conceptuale
deosebit de variabile : a) raul cauzat de natura (cutremure de pamant, furtuni ale vantului, valurile uriase s.a.)
sau de animale (atacurile animalelor feroce); b) raul cauzat de catre om prin ignoranta (crimele savarsite in
numele unor ideologii, pentru a face bine patriei, rasei, principiilor virtutii s.a.) , prin disfunctii ale vointei,
adica prin faptul de a face altceva decat ceea ce ai intentia sa faci, sau din prostie, lipsa de inteligenta ori
stupiditate, izvorata dintr-un defect de gandire, deci de judecata, care leaga teoria de practica si determina
persistenta vointei in acest defect .
In religie, se considera ca raul reprezinta intoarcerea de la Dumnezeu, prin incalcarea poruncilor sale,
prin privarea voluntara de la gratia Divina; presocraticii considerau ca faptul de a depasi granitele naturii (ale
ratiunii si ale cuvantului, cum afirma Heraclit) constituie o injustitie, deci un fapt imoral; neoplatonistii
considerau si vedeau in rautati un spectacol demn de zei; gnosticii faceau distinctia dintre Dumnezeu si
lume ,,Lumea este facuta din materie si se opune spiritului, cum binele se opune raului ; pentru Leibniz exista
raul metafizic, raul fizic si raul moral, iar raul exista pentru ca este necesar pentru buna indeplinire a actiunilor
superioare; pentru Kant, este rea orice actiune si orice comportament care nu poate fi generalizat tuturor
oamenilor fara a declansa haosul ; Nietzsche considera ca nu toate lucrurile rele sunt condamnabile, observand
ca suferinta poate fi o sursa de placere si ca nu exista fenomene morale, ci numai o interpretare morala a
fenomenelor; John Rowls considera ca o situatie poate fi considerata ca justa, dreapta, daca ceea ce ne revine
fiecaruia dintre noi ne face indiferenti fata de persoana alteia si observa ca, in multe societati, exista ideea
inlocuirii unor privilegii cu indatoriri pentru a mentine echilibrul si ca, nu mai exista privilegii ci doar
oportunitati suplimentare de a face bine, insotite de sanctiuni, daca aceste indatoriri nu sunt indeplinite ;
scriitorul Norman Spinrad apara ideea ca rareori conflictele reprezinta o opozitie dintre bine si rau, ci adeseori
un conflict intre doua viziuni diferite si incompatibile ale binelui; in viziunea marxist-leninista, raul era definit
ca un ansamblu de forte reactionare care impiedicau dezvoltarea revolutiilor proletare; filozoful Michel Henry
afirma ca viata este buna prin natura si scopul ei iar raul corespunde a tot ceea ce atenteaza la normalitatea vietii
si isi gaseste originea in moarte .
In viziunile religiilor monoteiste, raul devine o veritabila problema teleologica. Drept urmare, este
dificil de admis ca Dumnezeu provoaca direct raul si, de asemenea, de a admite ca diavolul este suficient de
independent pentru a face tot ceea ce vrea. Alte religii ne conduc in lumea misterelor: numai Dumnezeu
cunoaste binele si raul, omul nu a fost creat pentru a gandi raul, existenta si sursa sa .
6. Despre just si injust
La fel de importante pentru analiza pe care o propunem beneficiarilor nostri sunt si conceptele de
justitie, de just si de injust raportate la comportamentul oamenilor in serviciu, in societate sau in propria familie.
Aici nu ne referim exclusiv nici la ideea de justitie si nici la ideea de institutie judiciara, ci mai mult la ceea ce
este just, adica in conformitate cu adevarul, cu echitatea, cu legitimitatea si cu legalitatea, cu ordinea lucrurilor,
cu realitatea sociala la un moment dat. Opusul lui just ne conduce la ideea de nedrept, incorect, nelegitim,
nepermis, inechitabil, nelegal, imoral s.a.
La fel, noi abordam justitia si ca virtute morala. Denumirea de justitie o regasim in latinescul Justitia,
care deriva din justus = conform dreptului, la randul lui provenit din jus/juris = drept. Sensul originar al
lui jus este religios, avand conotatia de jurare, de angajare printr-o formula sacra; drept consecinta, in
antichitate juramantul era sacru, reprezentand angajamentul de a suporta o pedeapsa in cazul incalcarii sau a
nerespectarii acestuia . Justitia latina a separat chestiunea binelui de lumea religioasa, incepand cu cele
douasprezece table, afirmand ca ea este construita pentru a face bine si nu rau in societate .
Justitia este virtutea prin care fiecaruia i se acorda drepturile. Ea se intemeiaza pe respectarea drepturilor
altuia. Institutiile judiciare fac dreptul si impun respectarea acestuia in numele legii si al adevarului. Din punct
de vedere moral si filozofic justitia este, totusi, un termen ambiguu, intrucat poate desemna justitia care exista
intr-o societate (ca institutie judiciara) sau justitia ca trasatura de caracter al fiecarui individ, deci ca virtute
moral-etica. Diferenta dintre cele doua sensuri este evidenta . Din aceasta cauza apare o tensiune fundamentala
in cadrul filozofiei politice si morale: justitia sociala trebuie sa se intemeieze pe virtutile cetatenilor si, daca nu,
acest fapt nu antreneaza oare conflicte intre un om just si acelasi om in calitate de cetatean ? Un bun cetatean,

care respecta prevederile legilor si normelor moral-etice, poate fi, in acelasi timp, si injust din punctul de vedere
al virtutii ? Inversand lucrurile, un om just este necesarmente si un bun cetatean ?
Se cuvine sa precizam ca termenul de justitie, in sens de virtute, apartine in mod esential filozofiei
morale antice si se opune conceptiei liberale moderne.
Justitia sociala este un concept socio-economic care, plecand de la conceptia ca societatea are aspecte
injuste, cere ca aceste nedreptati sau incorectitudini sa fie corectate. In sens negativ, se afirma ca este injust tor
ceea ce nu este socialmente acceptabil. Spre exemplu, inegalitatile salariale dintre meserii, care presupun
calificari diferite, sunt cel mai adesea considerate ca juste, pentru ca sunt socialmente acceptate de catre
majoritatea populatiei. Sunt extrem de rare cazurile cand un lucrator obisnuit revendica salariul unui cadru
superior . Deci nu putem confunda justitia sociala cu egalitatea. Este esential sa facem proiectia spre o societate
mai justa, ceea ce nu este un scop in sine, intrucat vor exista intotdeauna si inechitati. Actiunile care urmaresc
sa acorde fiecarui membru al sau sanse de reusita vorbesc intotdeauna despre egalitate de sanse. Este
interesanta afirmatia filozofului Rawls, fost profesor la Universitatea Harvard, decedat in anul 2002, care avea
garantia ca societatea poate fi justa daca respecta trei principii, in urmatoarea ordine: 1) garantarea libertatilor
de baza pentru toti; 2) egalitatea echitabila la sanse; 3) mentinerea numai a acelor inegalitati care sunt
profitabile celor defavorizati. Corectiile necesare pentru a mentine un asemenea echilibru pot fi legislative,
sociale, financiare si culturale. Aceasta conceptie a ramas de referinta pentru conceptul contemporan de justitie
sociala .
7. Acceptiunea termenului de datorie
Plecand de la definitia general acceptata si acceptabila a conceptului de deontologie, in care termenul
datorie se constituie in axa semantica a acestuia, trebuie sa ne propunem sa largim putin semnificatiile sale. Am
vazut ca datorie inseamna ceea ce trebuie facut, care corespunde semnificatiei precise a grecescului odeon. Pe
de alta parte, ceea ce trebuie facut raspunde normelor morale (cutumiare si juridice) si a denumirii
de nomos din care latinii au facut norma. Acestea sunt si sensurile pe care le preluam si noi: o norma care
pretinde ca Datoria este necesitatea de a indeplini o actiune prin respectarea normelor stipulate in lege.
Stiinta indatoririlor este, in acelasi timp, si stiinta normelor si a regulilor. In acest sens, putem vorbi
despre logica deontologica sau despre logica normelor. Astfel, deontologia unei profesiuni este constituita din
ansamblul normelor care guverneaza exercitiul profesiunilor si care fixeaza indatoririle acelei profesiuni.
Deontologia diverselor profesiuni, liberale sau nu, astfel definita, a fost mult timp de natura cutumiara,
cu trasaturi ce o apropiau de morala, in general. Abia in secolul trecut, normele scrise ale dreptului au fost
introduse si in acest domeniu, iar astazi izvoarele acestor norme sunt destul de diverse.
Este evident ca principalul izvor al normelor deontologice este legea legi ordinare sau legi organice,
decrete lege, hotarari ale guvernelor, care se constituie in cadrul normativ al exercitarii profesiilor, in statute
ale profesiilor sau in instructiuni de aplicare a acestora. Actelor normative originare si instructiunilor sau
regulamentelor li se adauga asa-numitele reguli corporatiste continute de regulamentele de ordine interioara ale
fiecarei organizatii profesionale in parte , ca celule de baza ale organizatiilor profesionale. Aceste regulamente
poarta marca particularitatilor fiecarei organizatii, in parte, si sunt mai riguroase si mult mai detaliate decat
legea.
In ceea ce priveste organizatiile politienesti, cele mai multe state au promulgat statute ale politistilor si
coduri etice sau deontologice ale politiei ori ale politistilor . La nivel european, in a doua jumatate a secolului
trecut si inceputul secolului XXI, pe fondul intensificarii cooperarii internationale pentru combaterea crimei
organizate si actiunilor teroriste, mai ales la nivelul Consiliului Europei, au existat preocupari pentru
introducerea si aplicarea unor norme comune privind indatoririle politistilor si conduita acestora. Astfel, urmare
a eforturilor Consiliului Ministrilor Consiliului Europei, in anul 1979, a fost adoptata Declaratia privind politia,
o prima tentativa de conturare a liniilor directoare privind etica si deontologia pentru politie, urmata, dupa
evolutiile istorice din 1989, de Recomandarea Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei nr. 2001/10 si Codul
european de etica al politiei. Pe baza acestuia, Consiliul Europei a invitat statele membre sa adopte Coduri de

etica ale politiei tinand cont de elementele continute de recomandare si sa instituie sisteme de monitorizare a
aplicarii principiilor esentiale privind conduita serviciilor politienesti si ale personalului acestora.
8. Conexiunile termenului de conduita
Daca termenul de conduita este definit prin expresii precum fel de a se putea ,comportare sau
maniera de a este firesc sa detaliem aceste expresii pentru a le detalia semnificatiile. Astfel, potrivit DEX,
prin comportament intelegem: 1) modalitate de a activa in anumite imprejurari sau situatii; 2) ansamblul
manifestarilor obiective ale oamenilor si ale animalelor prin care se exteriorizeaza viata zilnica; 3) mod de a se
purta, tinuta, conduita; 4) totalitate a modalitatilor de reactie a organismului fata de mediul inconjurator; 5)
mod in care un organism reactioneaza fata de factorii de mediu.
Conceptul de conduita este conex si altor termeni si expresii, dintre care, pentru tematica pe care o propune
prezenta analiza, sunt de retinut urmatorii:
1
2

adevar: concordanta intre ceva si realitatile obiective; oglindire fidela a realitatii in gandire; ceea ce
corespunde realitatii;
carenta: lipsa, deficienta, neglijenta, lacuna, neajuns, pacat, scadere sau slabiciune;

cinste: onestitate, probitate, corectitudine; face trimitere la corectitudine, incompatibilitate, integritate,

loialitate, onorabilitate, credinta, devotament, fidelitate, statornicie; poate fi tradus prin calitate morala si
sentimentul demnitatii, dreptatii si al constiinciozitatii, care servesc drept calauza in conduita omului;

corectitudine: insusirea de a corespunde normelor sau regulilor; care corespunde uzantelor sociale sau
organizationale; atitudine ireprosabila si de respect pentru principiile moralei sociale;

defect: lipsa, scadere sau imperfectiune morala ori ceea ce nu este conform unor reguli stabilite intr-un
domeniu; se mai poate traduce prin cusur, insuficienta, lacuna, nedesavarsire, rautate, lichelism,
anomalie, sminteala;

delasare: atitudine de nepasare sau neglijenta fata de o activitate inceputa; a parasi sau abandona o
munca inceputa;

drept: actiune facuta potrivit dreptatii si adevarului; dar si putere, prerogativa legal recunoscuta unei
persoane de a avea o anumita conduita, de a se bucura de anumite privilegii sau totalitate a principiilor
si prevederilor general admise pentru realizarea personalitatii umane ori totalitatea regulilor care
reglementeaza relatiile intr-o societate;

dreptate: principiu moral si juridic care presupune a recunoaste si a da fiecaruia ceea ce i se cuvine;

incorect: care este lipsit de cinste, de onestitate; care este rau, gresit, eronat, inexact, necinstit,
inselator;

10 integritate: insusirea de a fi integru, cinstit, corect, incoruptibil; sentiment al demnitatii, dreptatii si

constiinciozitatii, care serveste drept calauza in conduita omului;
11 insuficienta: stare a ceea ce este insuficient si/sau incapacitatea unui sistem social de a functiona
normal, de a asigura acoperirea sarcinilor si responsabilitatilor;
12 indatorire: datoria de a face ceva, obligatie; obligatie morala, sarcina obligatorie;
13 just: conform cu adevarul sau echitatea; care actioneaza si judeca in conformitate cu dreptatea; care
este intemeiat pe lege;

14 lipsa: lucru care lipseste dintr-un ansamblu, faptul de a avea lacune, scaderi; face trimitere la deficiente,
defecte, la ceea ce lipseste din ceva:
15 moravuri: totalitatea obiceiurilor si deprinderilor unui grup social sau ale unei persoane; el face
trimitere la decenta in comportare, la moralitate, la conduita morala;
16 narav: obicei, deprindere rea, viciu, pasiune, patima, obicei rau; face trimitere la caracter, la firea
umana, la deprinderi nedorite;
17 neajuns: lipsa unor insusiri necesare, fiinta care nu are judecata sanatoasa; face trimitere la lipsuri, la
scaderi de cantitate sau calitate, de eficienta sau eficacitate;
18 neglijenta: atitudine de nepasare, de delasare in indeplinirea unei datorii, tradare prin forma a culpei
constand prin atitudinea cuiva care nu prevede consecintele pagubitoare ale faptelor sale;
19 norma: regula, dispozitie obligatorie fixata prin lege sau prin uz; regula privitoare la modul de
comportare a omului in societate, la obligatiile fata de ceilalti si fata de societate;
20 obligatie: sarcina obligatorie, datorie morala;
21 onestitate: caracter onest, integru, cinstit, comportament onest, corect;
22 oportun: care se intampla la momentul potrivit, adecvat situatiei si imprejurarilor;
23 ordine: stare de oranduiala, disciplina si de sistematizare, de succesiune regulata a lucrurilor, actiunilor,
gesturilor;
24 perfectiune: fiinta sau lucru perfect si/sau starea de a fi desavarsit; poate fi tradus si prin insusirea de a
fi perfect;
25 prerogativa: imputernicire acordata in exclusivitate unui organ al statului sau unei persoane oficiale;
26 principiu: totalitatea regulilor si notiunilor de baza ale unei discipline; regula sau norma de actiune;
idee de baza pe care se intemeiaza un sistem, un serviciu social;
27 regula: lege pe baza careia se desfasoara o activitate sau se produce un fenomen; modalitate de a
rezolva o serie de probleme, de a indeplini o serie de activitati, indatoriri, obligatii, operatiuni;
28 responsabilitate: indatorirea de a raspunde de un fapt, o sarcina, o atributie, de actele si faptele proprii;
capacitatea unui subiect constient de a lua o decizie intr-o situatie particulara;
29 responsabilitate administrativa: obligatia ce revine organelor administratiei publice de a da socoteala
pentru actele si faptele sale si ale functionarilor sai;
30 viciu: pornire nestapanita spre rau, apucatura rea, obisnuinta anormala nedirijata de vointa sau de
ratiune; face trimitere la desfrau, dezmat, destrabalare, presiuni necontrolate;
9. Expresii specifice limbajului deontologic
Urmarind tripticul morala etica deontologie, cu care vom opera pe larg in toate ipostazele pe care le
presupune abordarea comportamentului etic al functionarilor publici si al politistilor, consideram ca este utila si
prezentarea definitiilor date termenilor si expresiilor specifice limbajului deontologic din sfera administratiei
publice.

Mentionam ca, in scop didactic, am preluat definitiile care se regasesc, in principal, in Dictionarul
Explicativ al Limbii Romane, precum si in alte dictionare de specialitate, cum ar fi Dictionarul de Administratie
Publica, realizat de Anton P. Parlogi, aparut la Editura Economica, Bucuresti, in anul 2000, astfel:
30 abatere: orice indepartare de la o regula, norma de conduita sau directie prestabilita; incalcarea unei
obligatii de catre o persoana;
31 abatere administrativa: fapta ilicita a unei persoane care incalca normele de procedura, comite fapte
sau emite acte administrative neconforme cu normele dreptului administrativ;
32 abatere disciplinara: forma a abaterii administrative manifestata prin fapta ilicita comisa de catre o
persoana care are calitatea de salariat in legatura cu sarcinile sale de serviciu;
33 abilitare: act prin care o autoritate publica investeste o persoana/institutie sa exercite atributele sale in
conditiile de forma prestabilite;
34 abuz de autoritate: fapta functionarului public care utilizeaza puterea atribuita in scopul exercitarii
functiei in mod nejustificat sau in alte scopuri decat cele pentru care a fost investit;
35 abuz de putere: actul unei autoritati sau institutii publice prin care se incalca competenta sau regulile
de functionare stabilite prin lege; fapta functionarului de a folosi functia publica in care a fost investit
dincolo de limitele stabilite prin actul de investitura;
36 act administrativ: manifestarea unilaterala de vointa a unei autoritati publice sau a unui functionar
public cu scopul de a naste, modifica sau stinge raporturi juridice in regim de putere publica;
37 act de control: actele administrative incheiate in urma unor verificari asupra persoanelor/serviciilor
subordonate a caror valorificare se poate face direct, in momentul controlului, prin aplicarea masurilor
de corectie sau ulterior, in cadrul unor proceduri determinate;
38 administratia: totalitatea functionarilor din aparatul guvernamental si din administratia locala prin care
se realizeaza puterea executiva a statului respectiv administrarea intereselor colectivitatilor locale;
39 administratia publica: activitate care are legatura cu administrarea statului in sfera puterii executive;
arta si stiinta conducerii aplicata in sectorul public; sisteme de autoritati, organisme si agenti insarcinati
sa realizeze puterea executiva;
40 agent: functionarul public a carei autoritate se manifesta in mod unipersonal pentru asigurarea politiei
intr-un domeniu specializat: circulatia rutiera, sanatate publica, mediu, control financiar, silvic s.a.;
41 alegerea functionarilor: selectionarea agentilor publici in mod liber, de catre conducatorul unei
autoritati sau serviciu public;
42 alternativa: optiunea cetateanului pentru una sau alta dintre actiunile posibile ale administratiei publice
cu privire la un drept al sau;
43 analiza muncii: studiu determinat cu privire la natura muncii, conditiile desfasurarii ei,
responsabilitatile functionarilor si rezultatele partiale si/sau finale ale unei activitati;
44 ancheta: operatiune prin care se efectueaza cercetarea unor fapte in scopul de a determina scopul,
justificarea necesitatii, consecintele acestora, responsabilitatea si raspunderea functionarilor pentru
eventualele prejudicii survenite;
45 aparare: faptul de a interveni in ajutorul cuiva sau a ceva pentru a-l sustine impotriva unei actiuni
ostile;

46 aplicarea sanctiunii: moment consecutiv constatarii abaterii materializat printr-o sanctiune disciplinara
in raport cu imprejurarile, timpul, formele, pericolul si consecintele abaterii comise;
47 aprecierea functionarului: caracterizarea nivelului de pregatire profesionala, conduita in serviciu,
executarea sarcinilor si rezultatele obtinute de catre persoana care indeplineste o functie publica;
48 autocontrolul: forma a controlului administrativ care se realizeaza de catre insesi autoritatea sau
functionarul pentru propria activitate, conduita sau actele/faptele realizate, in scopul aplicarii corectiilor
necesare sau a inlaturarii eventualelor ilegalitati ale activitatii;
49 autonomia locala: exercitarea functiei decizionale de catre autoritatile autonome locale in adoptarea
politicilor si aplicarea masurilor necesare dezvoltarii comunitatilor in conformitate cu interesele
cetatenilor;
50 autoritate publica: activitate de putere publica pentru exercitarea si realizarea functiei executive
conferite prin lege;
51 avertisment: sanctiunea aplicata de catre agentul constatator, o comisie de cercetare sau un organism
central pentru fapte cu un grad scazut de pericol social;
52 birocratism: fenomenul de formalizare a administratiei publice prin care ea lucreaza dupa propriile
reguli, fara legatura cu cerintele politice, economice, culturale s.a.;
53 bunuri publice: lucruri care apartin domeniului public, prin uz sau destinatie si sunt supuse unui regim
special guvernat de principiile inalienabilitatii, imprevizibilitatii si insesizabilitatii;
54 caducitate: caderea in desuetudine, inutilitatea unei norme/legi care nu mai corespunde realitatii sociale
sau nu mai este folosita de nimeni;
55 calificativ: aprecierea graduala a activitatii unui functionar public prin puncte, note, de catre autoritatea
superioara sau seful sau ierarhic;
56 cariera: statutul legal al functionarului public care avanseaza pe scara ierarhica si se bucura de garantii
privind securitatea pozitiei ocupate si a activitatii desfasurate;
57 certificat profesional: actul administrativ de atestare a competentei si experientei necesare indeplinirii
unor functii, obtinut, de regula, prin examen sau concurs de verificare a cunostintelor in domeniul de
specializare determinat;
58 civic: sfera activitatii cetatenesti in comparatie cu activitatea autoritatilor, institutiilor si functionarilor
publici;
59 civil: sfera structurilor specifice de organizare cetateneasca in comparatie cu structurile jurisdictionale,
administrative si legislative ale statului;
60 clase de functionari: denumirea data diferitelor categorii de functionari din administratia publica;
61 coercitiune: activitatea prin care organele si autoritatile publice ii determina pe cetateni sa aplice sau sa
respecte legea;
62 convietuire: faptul de a trai laolalta cu unul sau mai multi indivizi; a trai impreuna intr-o colectivitate,
comunitate;
63 comanda: ordin/dispozitie a unei autoritati ierarhice sau de conducere obligatorie pentru structurile
subordonate si/sau pentru functionarii publici din subordine;

64 comisie: grup de persoane constituit prin dispozitie administrativa de catre o autoritate publica pentru
executarea unei sarcini de cercetare a unui fapt/act administrativ, abateri administrative si prezentarea
concluziilor in fata unei autoritati deliberative;
65 compartiment: sector de activitate din cadrul unei institutii publice;
66 competenta: totalitatea atributiilor pe care le exercita o autoritate publica, un compartiment al unei
institutii publice sau un functionar public;
67 competenta personala: capacitatea functionarului public de a-si indeplini atributiile profesionale;
68 comunitate: totalitatea locuitorilor dintr-o localitate, care impartasesc aceleasi credinte, norme, valori si
idei de viata;
69 concurs: forma de recrutare a functionarilor publici prin verificarea cunostintelor in domeniul in care
urmeaza sa-si exercite atributiile;
70 conditie de fond: caracteristicile obligatorii de legalitate, competenta sau procedura ale fiecarui act
administrativ, a caror nerespectare atrage nulitatea acestuia;
71 conditie de forma: caracteristici neesentiale de forma, dotare, inregistrare ale actului administrativ, a
caror nerespectare atrage dupa sine nulitatea relativa a acestuia;
72 conformitate: modul in care functionarul public raspunde intocmai si la timp la deciziile luate de
conducatorul institutiei sau compartimentului;
73 consemn: dispozitie, ordin cu privire la un act, fapt sau procedura care pot fi realizate numai in
conditiile strict determinate de lege, regulamente sau instructiuni;
74 constrangere: forta care se exercita asupra unui functionar public sau asupra unei persoane pentru a o
determina sa comita o fapta, sa dreseze un act ilegal;
75 contencios: controlul judiciar asupra activitatii administratiei publice; controlul de legalitate si de
oportunitate asupra actelor administrative;
76 contestatie: cererea prin care se urmareste modificarea sau anularea unui act/fapt administrativ;
77 contract administrativ: regimul juridic aplicabil contractelor incheiate de o autoritate/institutie a
administratiei publice care au drept obiect folosirea bunurilor din domeniul public sau privat al unitatilor
administrative;
78 control: forma de verificare, evaluare si apreciere a activitatii unei autoritati/institutii
administrative/functionar public;
79 control administrativ: activitate de verificare a modului in care sunt indeplinite sarcinile administratiei
publice realizat de persoane din interiorul institutiei (intern) sau de persoane ierarhic superioare
(ierarhie);
80 control formal: gruparea formelor de control in functie de timp, loc, modul de pregatire si executare,
persoanele competente s.a.;
81 control specializat: controlul activitatilor administratiei publice dintr-un domeniu realizat de catre
persoane/institutii special create pentru supravegherea si corectarea baterilor de la normele de drept
public;

82 coordonare: functie a administratiei publice concretizata in conducerea coerenta si simultana a

activitatilor de indeplinire a deciziilor administrative;
83 coruptie: denumirea generica pentru infractiunile savarsite de functionarii publici, care iau mita,
primesc foloase necuvenite sau se bucura de alte avantaje pentru a indeplini sau a nu indeplini atributiile
la care este obligat prin natura serviciului;
84 curriculum vitae: documentul scris in care sunt mentionate date autobiografice, scolile absolvite,
experienta si functiile indeplinite intr-un anumit domeniu de catre o persoana care doreste sa ocupe o
anumita functie public;
85 cutuma: denumire data pentru orice regula de conduita recunoscuta de societate si care, prin
recunoastere oficiala devine regula juridica;
86 dauna: prejudiciu suferit de catre o persoana juridica sau fizica ca urmare a neindeplinirii obligatiilor de
serviciu de catre un functionar public;
87 decizie administrativa: hotarare luata de catre o autoritate administrativa care are drept obiect
organizarea executarii sau executarii in concret a legilor; are forma unui act scris si produce efecte
juridice in regim de putere publica;
88 declaratie: relatare in forma orala sau scrisa facuta de o persoana in fata unei autoritati a administratiei
publice cu privire la fapt/act determinat;
89 delegare: actul administrativ prin care seful unei structuri administrative transmite catre unul sau mai
multi functionari din subordine indeplinirea anumitor sarcini;
90 delegare de autoritate: actul administrativ prin care o persoana/autoritate transmite unui subordonat
competenta de decizie intr-un anumit domeniu;
91 delegare de competenta: procedura administrativa prin care o autoritate a administratiei publice
desemneaza o alta autoritate administrativa deliberativ/executiva sa exercite numai unele dintre
atributiile sale;
92 democratie sociala: dreptul cetatenilor de a se asocia, constitui in grupuri, asociatii sau organizatii ale
societatii civile;
93 derogare: actul administrativ cu caracter de exceptie prin care se admite abaterea de la o anumita
conduita reglementata, in principiu pentru o perioada limitata de timp si potrivit unei proceduri speciale;
94 deontologia functionarului: sfera obligatiilor moral-juridice ale functionarului public: probitate,
integritate, loialitate, conformitate, responsabilitate etc.;
95 deconcentrare: transferul unor atributii de la autoritatile centrale la autoritatile de specialitate locale;
96 descentralizare: infiintarea, organizarea si functionarea, controlul si desfiintarea serviciilor publice de
catre autoritatile administratiei publice locale;
97 desistare: renuntarea la savarsirea unui fapt administrativ reprobabil sau la o pretentie ori la o actiune in
justitie;
98 din oficiu: obligatie specifica autoritatilor administratiei publice de a se autosesiza in cazul unor
acte/fapte care incalca normele legale pentru a restabili legalitatea;
99 disciplina: conduita impusa de reglementarile unor institutii/autoritati ale administratiei publice;

100discretionar: modalitate de actiune din partea unei autoritati/functionari publici, prin incalcarea legii
prin utilizarea puterii pe care o detin;
101discriminare: modalitatea de a deosebi persoanele dupa criterii de rasa, sex, religie, limba, opinie, stare
sociala sau materiala, prin care se produce defavorizarea unora si favorizarea altora;
102dispozitie: actul unei autoritati administrative privind modalitatea de exercitare a atributiilor care ii
revin;
103domeniul administrativ: totalitatea bunurilor mobile si imobile de care administratia publica are
nevoie sa le utilizeze pentru indeplinirea atributiilor sale;
104domeniul privat: bunurile imobile si mobile aflate in proprietatea autoritatilor administratiei publice
care nu folosesc interesului general;
105domeniul public: totalitatea bunurilor mobile si imobile care apartin statului al carui regim juridic
exced dreptului civil, intrebuintate pentru satisfacerea interesului general;
106drept de petitionare: posibilitatea recunoscuta cetatenilor de a adresa cereri autoritatilor administratiei
publice;
107drept public: ansamblul normelor juridice care reglementeaza raporturile dintre stat si cetatean, precum
si dintre institutiile componente ale statului;
108echitate: obligatia functionarului public de a aplica corect legea tuturor partilor unui raport juridic de a
respecta drepturile si obligatiile ce-i revin si de a satisface in mod egal interesele, drepturile si libertatile
tuturor cetatenilor;
109egalitatea sanselor: posibilitate acordata functionarilor publici de a avansa in cariera numai pe baza
meritului personal;
110egalitate de tratament: respectarea principiului potrivit caruia partile unui raport juridic se bucura de
acelasi regim, de aceleasi drepturi si obligatii;
111egalitate in drepturi: presupune lipsa privilegiilor sau discriminarilor pentru orice persoana in
raporturile cu autoritatile administratiei publice;
112eroare de fapt: reprezentarea falsa, inexacta cu privire la situatia reala in momentul incheierii,
infaptuirii unui act/fapt administrativ, care poate inlatura caracterul ilicit al acestora si a raspunderii
functionarului public;
113executarea actului administrativ: punerea in executare a actului administrativ in scopul de a produce
efectele juridice urmarite prin adoptarea lui;
114executarea amenzii: procedura administrativa prin care se percepe cuantumul sumei de bani stabilite de
agentul constatator, din veniturile sau bunurile contravenientului sau prin instituirea popririi ori prin
decontare bancara;
115executare silita: forma a constrangerii administrative prin care o persoana fizica/juridica este obligata
sa execute direct sau indirect o datorie, prin sechestru, poprire asiguratorie, vanzare silita sau
confiscarea bunurilor;
116extravilan: totalitatea suprafetelor de teren aflate in afara perimetrului delimitat al oraselor/comunelor
si care nu sunt construibile;

117fals: document, act scris intocmit cu viclenie si care nu reflecta adevarul, realizat fie prin contrafacerea
scrierii sau alterarea acestuia, fie prin consemnarea unor imprejurari care nu corespund adevarului, sau
prin omisiunea consemnarii lor;
118fapt administrativ: fapt social, o activitatea desfasurata intr-o comunitate umana, prin care se
realizeaza o suma de valori stabilite de puterea politica, care presupune o organizare administrativa
coerenta;
119fapt social: actiunea indivizilor care compun societatea in scopul de a modifica modul de organizare,
functionare sau normare a acesteia;
120fenomen administrativ: activitatea sociala desfasurata in mod organizat pentru realizarea valorilor
stabilite de autoritatile superioare si/sau exterioare administratiei publice;
121formalism: caracter excesiv, greoi, de indeplinirea sarcinilor de catre administratia publica; o activitate
lipsita de temei legal si logic pe care o desfasoara un functionar/autoritate publica;
122forma: modalitatea de realizarea a vointei de a incheia un act administrativ, care este scrisa in
majoritatea actelor administrative;
123forta majora: un eveniment, exterior vointei umane, neprevazut si de neinlaturat, care impiedica o
persoana sa-si execute obligatiile legale;
124forta publica: totalitatea institutiilor si a mijloacelor utilizate pentru mentinerea ordinii si linistii
publice; atribut al puterii administrative de a constrange pe cetateni sa respecte legea si/sau dispozitiile
administrative;
125functie de executie: activitatea administratiei publice de pregatirea executarii si/sau executia in concret
a legii si a dispozitiilor administrative;
126functie publica: complexul de putere si competenta, de drepturi si obligatii, organizat de lege pentru
satisfacerea unui interes general, in vederea ocuparii de un titular care urmareste realizarea scopului
pentru care a fost creata functiunea respectiva;
127functionar public: persoana care exercita permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent de
modalitatea investirii, o insarcinare de orice natura, retribuita sau nu, in serviciul institutiilor publice sau
al altor persoane juridice de interes public;
128garda financiara: corp de control administrativ financiar specializat, militarizat, care functioneaza ca
serviciu de specialitate al Ministerului Finantelor Publice;
129gestionarea serviciilor publice: forma de organizare si functionare a serviciilor publice sub autoritatea
administratiei centrale/locale;
130gestiune publica: forma de administrare directa de catre stat/institutiile publice a bunurilor si
serviciilor;
131grad profesional: treapta, nivelul la care ajunge un functionar public;
132impozit local: plata obligatorie a unei sume de bani de catre locuitorii unei unitati administrativteritoriale in scopul constituirii fondului general la dispozitia consiliilor locale;
133inalienabilitate: interdictia de a instraina bunurile care apartin domeniului public al statului, atat prin
acte civile cat si prin acte administrative (exceptand concesionarea, inchirierea sau folosinta in alte
moduri);

134incompatibilitate: interdictia legala pentru o persoana de a ocupa concomitent doua functii, in principiu
contradictorii, pentru a se asigura libertatea de actiune pentru persoana care ocupa o functie publica si
de a i se ocroti posibilitatea morala si intelectuala;
135incompetenta: lipsa de atitudine a unei institutii de a indeplini anumite acte/fapte juridice si situatia in
care o persoana este lipsita de dreptul legal de a cerceta o fapta sau un act;
136independenta: dreptul unei persoane care exercita o functie publica de a actiona liber, potrivit propriei
constiinte morale si juridice;
137inoportunitate: situatie in care continutul actului administrativ vine in contradictie cu faptul/fenomenul
pe care il reglementeaza;
138institutia: structura administrativa care are ca obiect de activitate un anumit domeniu;
139inspectorat: serviciu public de specialitate care are ca atributie supravegherea modului in care
institutiile din subordine isi indeplinesc obligatiile;
140interdictie: masura de protectie sau de sanctiune prin care se interzice exercitarea unor drepturi politice,
profesionale sau civile;
141interes public: necesitate sociala, legiferata ca atare, care impune administratiei publice sa organizeze si
sa realizeze servicii publice aferente;
142intravilan: totalitatea terenurilor aflate in interiorul unei localitati care sunt destinate constructiilor cu
caracter urban;
143interimat: perioada de timp, de obicei strict limitata, in care o functie publica, devenita vacanta, este
ocupata de o alta persoana;
144investitie publica: fonduri alocate de autoritatile administratiei publice pentru realizarea unor
obiective/lucrari de interes general pe raza lor administrativa;
145inviolabilitate: imunitatea de care se bucura o persoana publica pe durata exercitarii mandatului;
146incadrare: introducerea intr-o structura administrativa a unui functionar public prin angajarea unei
persoane intr-o functie publica prin examen/concurs dau prin numire de catre autoritatea competenta;
147incetarea functiei: situatie in care functionarului public ii inceteaza raportul de serviciu din cauza
demisiei, eliberarii din functie, pensionarii, ori a destituirii din functia publica;
148indrumare: dreptul recunoscut autoritatilor administrative superioare de a coordona activitatea
subordonatilor in sensul executarii legale a deciziilor administrative luate;
149inscris: document scris care poarta informatiile privind un raport juridic;
150insemne oficiale: desene, semne heraldice, forme asezate pe drapele, panouri sau firme pentru a
reprezenta statul/autoritatea administrativa;
151intreprinderi publice: societati comerciale la care statul sau o autoritate a administratiei publice locale
detine majoritatea capitalului si a dreptului de decizie; persoane juridice care produc bunuri sau servicii
in regim economic independent in scopul satisfacerii unui interes general;
152investitura: actul prin care unei persoane i se acorda o functie publica sau prin care o persoana este
desemnata intr-o functie publica;

153judet: unitate administrativ-teritoriala cu personalitate juridica, avand in componenta comune, orase si

municipii; o comunitate de locuitori cu aceleasi obiceiuri, credinte, relatii si interese economice si
social-culturale;
154juramant: formula solemna a declaratiei unei persoane ca spune adevarul; formula solemna de investire
a unei persoane intr-o functie publica, prin care cel investit isi ia angajamentul de a respecta obligatiile
de serviciu;
155justitie: denumire generica pentru toate instantele judecatoresti, a institutiilor si functionarilor care
participa la aplicarea legilor;
156jurisdictie: sfera drepturilor pe care o instanta/judecator le poate avea; sfera instantelor care au aceeasi
competenta de a solutiona o anumita categorie de litigii; durata a procesului sau dreptul magistratului de
a supraveghea actiunile partilor;
157jurisprudenta: totalitatea hotararilor date de instantele de judecata in referire la o speta; solutia data de
instanta de judecata prin interpretarea unei norme legale sau a principiilor de drept;
158legalitate: sfera principiilor si normelor dreptului care trebuie respectate de catre institutii si cetateni;
conditie a actului administrativ constand in conformitatea acestuia cu legea si celelalte acte normative;
159legitima aparare: fapta savarsita de o persoana pentru a inlatura un atac material, direct, imediat si
injust, indreptat impotriva sa, a altuia, sau impotriva unui interes public sau obstesc si care pune in
pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obstesc;
160legitimitate: expresie a concordantei dintre vointa alegatorilor si conduita guvernarii; tot ceea ce este
corect, normal, potrivit cu o regula sau cu prevederile legale;
161libera circulatie: dreptul constitutional al fiecarui cetatean de a-si stabili domiciliul/resedinta in oricare
localitate din tara, de a calatori in strainatate, de a emigra, precum si de a reveni in tara;
162licitatie publica: procedura administrativa obligatorie prevazuta de lege pentru concesionarea bunurilor
si serviciilor ce apartin domeniului public sau privat al statului/unitatilor administrativ-teritoriale;
163limba oficiala: limba utilizata de cetatenii unui stat in relatiile cu autoritatile publice ale statului
respectiv;
164mandat: institutie a dreptului constitutional referitoare la reprezentantii alesi prin care acestia sunt tinuti
pentru atingerea unui rezultat determinat derivand din interesul public general sau local;
165mediere: activitate desfasurata, individual sau de catre comisii constituite, in scopul armonizarii a doua
opinii contrare, in scopul solutionarii amiabile a diferendelor dintre doua sau mai multe subiecte de
drept;
166memoriu: documentul scris prin care o institutie/o persoana isi expune opiniile/instructiunile;
167metoda: ansamblu mai mult sau ai putin sistematizat de procedee si actiuni utilizat pentru atingerea
unui obiectiv;
168militie: corp de armata cu caracter nepermanent care era chemat la arme in caz de pericol; denumire
data aparatului specializat cu mentinerea ordinii publice in perioada de dictatura;
169minister: autoritate specializata a administratiei publice care realizeaza politica guvernamentala la nivel
central;
170ministru: seful autoritatii administrative centrale de specialitate;

171minoritatea faptuitorului: cauza care inlatura caracterul ilicit al faptei, si din cauza lipsei de
discernamant datorate varstei; din punct de vedere administrativ, minoritatea sub 14 ani inlatura total
raspunderea administrativa iar intre 14-16 ani reduce la jumatate cuantumul amenzilor;
172misiune: insarcinare, rol incredintat unui functionar public;
173modificarea actului: operatiune prin care se schimba o anumita parte a unui act administrativ, realizata
fie de organul emitent, fie de autoritatea supraordonata in cazul tutelei administrative;
174motivarea actului: partea introductiva a unui act administrativ care cuprinde termenele de fapt si de
drept care fac necesara emiterea actului si mentiuni referitoare la indeplinirea procedurilor legale pentru
adoptare;
175motivarea personalului: totalitatea mijloacelor si procedeelor folosite pentru a-i determina pe
functionarii publici sa realizeze atributiile de serviciu la un nivel performant;
176mustrare: sanctiune disciplinara care consta in atentionarea functionarului public care a savarsit o
abatere, pentru prima data;
177neconformitate: lipsa de corespondenta dintre continutul actului administrativ si normele juridice
aplicabile;
178neglijenta: fapta functionarului public care incalca din neglijenta (lipsa de prevedere a consecintelor
pagubitoare) o sarcina de serviciu prin executarea ei defectuoasa sau prin neexecutarea ei si produce o
paguba ori o tulburare grava a activitatii institutiei;
179neutralitate politica: atitudinea unui functionar public de a nu fi atras in jocuri politice si de a nu servi,
prin activitatile desfasurate, interesele unuia sau altuia dintre partidele politice aflate la guvernare;
180nivel de competenta: pozitia pe care o ocupa o autoritate publica/functionar public in sistemul
autoritatilor publice; nivelul cunostintelor si a abilitatilor personale pe care le poseda un functionar
public;
181norma: regula de conduita obligatorie, cu caracter general si impersonal, stabilita prin lege sau un alt
act normativ, prin care se asigura justitia sociala, legalitatea, indeplinirea obiectivelor si scopurilor
incorporate in interesul public general;
182norma de drept administrativ: specie a normelor juridice care reglementeaza raporturile sociale
specifice activitatii administratiei publice centrale si locale, institutiilor publice si functionarilor publici;
183notar public: functionarul public investit cu autoritate de stat care redacteaza, certifica sau autentifica
acte/contracte civile la cererea persoanelor fizice si juridice, ofera consultatii notariale, indeplineste
procedura succesorala si exercita alte atributii prevazute de legea notariala;
184notificare: act sau comunicare oficiala de aducere la cunostinta a continutului unui act administrativ, cu
indeplinirea obligatiei de a face dovada transmiterii sale persoanelor juridice sau fizice interesate;
185nulitate: sanctiune juridica prin care actul/contractul administrativ este desfiintat pentru motive ce tin
de incalcarea legii, a conditiilor de fond si de forma, sau a procedurii prin care este aparat interesul
public al statului sau al colectivitatilor locale;
186obicei: regula de conduita impusa ca forma de relatie sociala unei repetari indelungate in cadrul unei
colectivitati;
187obiectiv: scopul social si politic stabilit prin lege si alte acte normative care trebuie realizat de catre
autoritatile publice si cetateni;

188obligatia functionarului public: indatoririle legale pe care functionarul public trebuie sa le respecte (de
a-si exercita functia personal, de a se subordona ierarhic, de a exercita exclusiv functia publica si de
confidentialitate);
189obstesc: tot ceea ce apartine comunitatilor, organizatiilor cooperatiste si altor forme de asociere intre
persoanele fizice si juridice;
190ofensa adusa autoritatii: fapta de a aduce atingere onoarei sau de a ameninta in public un functionar
public in legatura cu activitatea acestuia, prin forme care aduc atingere autoritatii;
191ofiter: functionarul public care are atributii de politie si ocupa un loc superior in serviciul politienesc,
care aplica sanctiuni contraventionale celor care incalca normele legale din domeniile date in
competenta;
192omisiune: fapta functionarului public de a nu-si indeplini o atributie de serviciu, desi era obligat sa o
execute;
193onoare: consideratia de care se bucura un functionar public din partea societatii civile si a corpului
profesional din care face parte;
194operatiuni administrative: activitati concrete indeplinite de functionarii publici pentru realizarea
sarcinilor administratiei publice in contextul mai general al legalitatii administrative;
195oportunitate: stare de fapt care rezida in concordanta dintre continutul actului si fenomenul/raportul
social pe care il reglementeaza si momentul cel mai propice pentru aducerea la indeplinire a dispozitiilor
sale;
196optiune: procesul constient de alegere, dintre mai multe posibilitati, a mijloacelor si metodelor cele mai
favorabile pentru atingerea unui scop si adoptarea unei hotarari/decizii in acest sens;
197ordin: dispozitia superiorului ierarhic care trebuie adusa la indeplinire de subordonati, emis de o
autoritate administrativa unipersonala centrala sau locala, in executarea legii;
198ordine publica: 1) totalitatea sistematizata si concentrata a parerilor individuale care se refera la o
problema sau un domeniu de interes care poate influenta comportamentul individual, de grup si macro
social, precum si politica guvernamentala; 2)ansamblu de norme juridice prin care este protejata
societatea precum si activitatea generala de aplicare in fapt a normelor prin care se urmareste
indeplinirea/realizarea interesului public; suma conditiilor esentiale pentru desfasurarea unei vieti
sociale normale; 3)stare care asigura activitatea normala a organelor statului, si a celor publice, stare de
pace si liniste sociala, respectarea drepturilor cetatenilor;
199organ: personal/grup investit cu autoritatea de a indeplini o functie administrativa;
200organigrama: reprezentarea grafica a structurii interne a unei institutii/serviciu public;
201organizare: ansamblul masurilor luate pentru a asigura desfasurarea eficienta a activitatilor unei
institutii/autoritati publice in conformitate cu scopul activitatii acesteia; procedura de structurare in
sistem a autoritatilor care compun administratia, cat si stabilirea structurilor si functiilor acestora;
202organizare administrativ teritoriala: delimitarea teritoriului national in unitati administrative si de
populatie relativ compacta;
203organizatii neguvernamentale: persoane juridice constituite sub forma fundatiilor sau asociatiilor care
nu realizeaza activitati lucrative si nu indeplinesc functii publice;
204participare: exercitarea atributiilor unui organism colegial prin participarea tuturor membrilor acestuia;

205pasaport: act de identitate care da dreptul posesorului de a parasi tara si sa patrunda pe teritoriul altor
state;
206patrimoniu: totalitatea bunurilor mobile si imobile, a veniturilor si a creantelor ce apartin
statului/unitatilor administrativ-teritoriale;
207pedeapsa: forma de constrangere morala si/sau fizica aplicata in scopul reeducarii unei persoane care a
comis o fapta ilicita;
208permis: act administrativ prin care o autoritate publica, in limitele competentei, autorizeaza o persoana
sa desfasoare anumite activitati, in anumite conditii;
209persoana de drept public: colectiv de oameni instituit conform legii, inzestrat cu patrimoniu, care se
organizeaza si functioneaza in scopul realizarii unor functii statale si a interesului general;
210petitie: cerere pe care o persoana fizica/juridica o adreseaza unei autoritati a administratiei publice
pentru a-si realiza un scop personal;
211planuri urbanistice: acte de autoritate ale administratiei publice prin care sunt stabilite directiile mari
de dezvoltare, sistematizare, circulatie, mediu si constructii intr-o unitate administrativ-teritoriala;
212plangere: cererea prin care o persoana fizica sau juridica solicita anularea unei masuri administrative, a
unui proces-verbal de constatare a contraventiei pe motiv de nelegalitate;
213politici publice: ansamblul mijloacelor folosite pentru relatiile dintre administratie si public; ansamblul
programelor pentru realizarea unor obiective de interes general;
214politie: serviciu public folosit pentru mentinerea si restabilirea ordinii publice; activitatea de
supraveghere a respectarii normelor de convietuire general obligatorii;
215populatie: totalitatea persoanelor fizice care locuiesc pe teritoriul unui stat/unitate administrativteritoriala si care se afla sub jurisdictia acestora;
216posesiune: stapanirea materiala efectiva a unui bun imobiliar sau mobil;
217prefect: agentul public numit de Guvern in teritoriu pentru conducerea serviciilor publice
descentralizate si supravegherea legalitatii actelor emise de celelalte autoritati publice;
218prerogativa: dreptul unei persoane/autoritati de a exercita anumite atributii conferite prin lege;
219prescriptie: dobandirea sau pierderea unui drept prin trecerea timpului sau stingerea unui drept prin
neexercitarea lui in termenul prevazut de lege;
220prestator de servicii: persoanele/autoritatile a caror activitate este circumscrisa normelor juridice
administrative;
221previziune: functie a conducerii prin care se anticipeaza evolutia probabila a proceselor sociale,
politicile economice si administrative si se fundamenteaza deciziile;
222prevenire: faptul de a lua masuri de informare, de atentionare, de avertizare si/sau de a lua masuri de a
inlatura ceva periculos mai inainte ca acesta sa produca pagube sau alte urmari periculoase;
223primar: autoritatea publica, cu rol executiv, aleasa prin vot direct de catre cetateni pentru a exercita
conducerea serviciilor publice de interes local, sens in care emite dispozitii in sfera sa de competenta;

224primarie: aparatul propriu al consiliilor locale format din primar, vice primar, secretar si functionari
publici; institutie publica cu activitate permanenta care aduce la indeplinire hotararile consiliului local si
solutioneaza problemele curente ale comunitatii locale;
225procedura: ansamblul principiilor, regulilor si formelor juridice utilizate de o autoritate publica pentru
rezolvarea atributiilor sale;
226promovare: trecerea unui functionar public dintr-o functie inferioara intr-una superioara;
227protectie: faptul de a ocroti, apara, proteja; ansamblu de masuri care protejeaza o persoana, o
colectivitate, bunurile, drepturile si libertatile cetatenesti;
228putere executiva: activitatea specifica de conducere a societatii la nivel central si local de catre
autoritatile administratiei publice; capacitatea de a decide la nivel statal si local si de a-si alege
mijloacele si a utiliza metodele de actiune in mod autonom;
229putere executiva: ansamblul prerogativelor pentru a promova interesul general si dreptul autoritatilor
publice de a reglementa domeniile nedefinite de lege sau de a emite norme speciale pentru aplicarea
legii;
230raport: document scris cu privire la legalitatea si oportunitatea unui proiect de act normativ, informatii
despre functionarii publici, constatarile unor studii, analize, acte de control s.a.;
231raport de drept administrativ: raport juridic in care unul dintre subiecte este intotdeauna o autoritate
publica, obiectul il constituie actiunea/inactiunea persoanelor institutiei care participa la raport,
continutul este dat de sfera drepturilor si obligatiilor pe care le au partile, modificarea este de regula
unilaterala iar stingerea se face de regula printr-un act administrativ;
232raspunderea administratiei publice: forma a raspunderii juridice prin care autoritatile administratiei
publice raspund patrimonial pentru daunele cauzate prin faptele si actele lor;
233raspunderea administrativa: forma a raspunderii juridice antrenata prin neindeplinirea sau
indeplinirea defectuoasa a atributiilor de serviciu de catre un functionar public;
234raspunderea disciplinara: forma a raspunderii juridice care intervine pentru savarsirea unei abateri
disciplinare de catre un functionar public;
235raspunderea civila: forma a raspunderii juridice care intervine in situatia in care functionarul public
cauzeaza un prejudiciu patrimoniului public sau in paguba unei persoane fizice ori juridice; este
denumita si raspundere patrimoniala, intrucat repararea prejudiciului cauzat de fapta functionarului se
face pecuniar (baneste);
236raspunderea penala: forma a raspunderii juridice antrenata in cazul in care functionarul public
savarseste o infractiune de coruptie ori o alta infractiune de serviciu sau in legatura cu serviciul;
237recomandare: actul administrativ prin care o institutie sau un serviciu public propune o persoana pentru
ocuparea unui post pe baza rezultatelor bune inregistrate in activitatea anterioara;
238reconstituire: operatiune prin care autoritatile administrative refac acte cu caracter individual;
239rectificare: operatiune prin care autoritatile administratiei publice indreapta erorile materiale comise in
actele administrative, fie prin completarea actului cu elementele lipsa, fie prin stergerea mentiunilor
gresite;
240recurs administrativ: (gratios) procedura administrativa interna care consta in solutionarea plangerilor,
sesizarilor sau contestatiilor de catre insasi autoritatea emitenta a actului;

241reglementare: activitate avand drept scop stabilirea unor reguli prin acte cu caracter normativ sau
individual;
242regulament: act administrativ de organizare interna prin care o autoritate a administratiei publice
stabileste norma cu caracter general si obligatoriu pentru functionarii, institutiile si serviciile publice de
sub autoritatea lor;
243relatii de autoritate: forma de realizare a puterii executive prin subordonarea cetatenilor fata de
autoritatile publice statale si/sau locale;
244relatii formale: relatii care se stabilesc intre functionarii publici, in temeiul reglementarilor legale, de
forma relatiilor de serviciu, de supraordonare si de subordonare sau de colaborare;
245relatii ierarhice: relatii specifice de ierarhizare a autoritatilor publice in sistemul administratiei, in
conformitate cu care se manifesta subordonarea, respectiv supraordonarea;
246relatii publice: modalitatile concrete de realizare a comunicarii dintre un serviciu public sau o autoritate
administrativa si beneficiarii acestora;
247reputatie: consideratia de care se bucura o autoritate sau un functionar public in plan socio-moral,
concretizata in aprecierea pozitiva a celorlalte persoane sau institutii cu care intra in relatii;
248responsabilitate: capacitatea unei persoane de a-si asuma responsabilitati si de a-si reprezenta
consecintele actelor/faptelor pe care le comite;
249resurse publice: totalitatea bogatiilor solului si subsolului, a materiilor prime si materiale, a rezervelor,
creantelor si a celorlalte valori de care dispune o unitate administrativ-teritoriala pentru a-si realiza
sarcinile economico-sociale si de care dispune in mod autonom;
250resedinta: locul in care o persoana fizica isi stabileste locuinta sau o persoana juridica isi stabileste
sediul social;
251retractare: actul prin care o persoana/institutie publica isi retrage afirmatia anterioara sau se dezice de o
fapta anterioara;
252retrogradare: trecerea unui functionar public din functia pe care o detine in functia imediat inferioara
ca urmare a savarsirii unor abateri;
253revocare: retragerea de catre o institutie/autoritate publica a unui act administrativ pe motiv de
ilegalitate sau pe motiv de inoportunitate;
254sanctiune disciplinara: forma a constrangerii administrative aplicate functionarului public care incalca
disciplina muncii in institutia in care este angajat;
255sarcinile administratiei publice: obligatiile pe care le are administratia, in functie de specificul
destinatarilor cu care se realizeaza raporturile de drept public, se stabilesc misiunile si se specializeaza
structurile administrative;
256sarcinile autoritatilor publice: sfera drepturilor si obligatiilor, stabilite prin lege sau prin alte acte
normative, care trebuie indeplinite de persoanele/autoritatile alese sau numite in functii publice;
257sechestru: masura asiguratorie dispusa de o instanta judecatoreasca, constand in indisponibilizarea
bunurilor mobile si imobile ale unui contravenient in vederea repararii prejudiciului produs prin
contraventie si/sau pentru garantarea executarii pedepsei amenzii sau a pedepsei confiscarii averii;

258secret profesional: obligatia functionarului public de a nu dezvalui informatiile pe care le afla in

virtutea indeplinirii prerogativelor sale; ansamblul informatiilor pe care le acceseaza un functionar
public in exercitarea atributiilor sale;
259sector privat: ansamblul organizatiilor care lucreaza in afara sectorului public; totalitatea bunurilor
mobile si imobile aflate in proprietatea privata;
260sector public: ansamblul serviciilor, institutiilor si autoritatilor cu caracter de stat sau comunal,
alimentate de la bugetul central sau local; totalitatea functionarilor din serviciile si institutiile publice;
261securitate: faptul de a fi la adapost de orice pericol; sentiment de incredere si de liniste pe care il da
cuiva absenta unui pericol; protectie, aparare impotriva unor pericole, amenintari sau primejdii;
262selectia functionarilor: modalitatea de recrutare a persoanelor, care urmeaza sa ocupe functii publice,
pe baza unor criterii; activitate de verificare a competentei profesionale a functionarilor publici in
vederea promovarii in functii;
263servicii publice descentralizate: servicii publice subordonate ierarhic ministerelor sau altor institutii
guvernamentale, care se organizeaza la nivelul unitatilor administrativ-teritoriale: judete, municipii,
orase, comune;
264servicii publice locale: servicii organizate de unitatile administrativ-teritoriale pentru administrarea
bunurilor de utilitate publica, pentru furnizarea unor bunuri de necesitate generala sau prestarea de
activitati de interes general;
265serviciu public: activitate de interes general prestata de o persoana privata, intrebuintand prerogativele
puterii publice, sub controlul administratiei;
266standard: act oficial prin care sunt precizate toate prescriptiile tehnico-economice pe care trebuie sa le
indeplineasca un serviciu pentru a satisface o anumita trebuinta sociala;
267stare de necesitate: cauza care inlatura caracterul ilicit al faptei, intrucat faptuitorul a fost obligat de
imprejurari sa o savarseasca;
268stare de urgenta: masuri luate pentru a face fata unei situatii exceptionale;
269stare exceptionala: situatia exceptionala determinata de calamitati naturale, epidemii si epizotii sau alte
cauze in care sunt instituite masuri de protectie a persoanelor sau bunurilor amenintate;
270statut: act juridic de natura administrativa prin care se defineste atat caracterul obligatoriu al exercitarii
autoritatii de catre un functionar public instituit intr-o functie publica, cat si obligatia de a nu renunta la
prerogativele cu care a fost investit, conferite in consideratia interesului public; cadru de conduita
profesionala si morala a diferitelor categorii de functionari publici: militari, politisti, medici, profesori
s.a.;
271structura administratiei publice: sistemul ierarhizat, sub conducerea unei autoritati supreme, in
subordinea caruia functioneaza serviciile publice descentralizate in relatii de supraordonare
subordonare;
272structura functionala: modalitatea sistemica de distribuire a sarcinilor administratiei publice intre
diferitele autoritati, in conformitate cu competenta lor materiala si teritoriala;
273structura organizationala: modalitatea in care este constituita o organizatie/institutie publica;
274subordonare: relatie specifica administratiei publice potrivit careia dispozitiile sefului ierarhic sunt
obligatorii pentru functionarii de sub autoritatea sa;

275subsidiaritate: dreptul si obligatia autoritatilor publice de a solutiona direct problemele de interes local
fara a fi necesara interventia statului; fenomen al descentralizarii interventiei publice pana la nivelul la
care o activitate devine mai eficienta;
276suplinire: institutia juridica prin care se permite inlocuirea unei persoane titulare functiei publice cu o
alta persoana care sa exercite functia pe timpul cat lipseste titularul;
277suprematia legii: principiu potrivit caruia toate autoritatile publice trebuie sa se subordoneze numai
legilor;
278suspendare: institutie juridica prin care un act juridic inceteaza temporar sa produca efecte juridice ,
desi nu a fost desfiintat;
279sanse egale: posibilitatea tuturor functionarilor publici de a promova in functie pe baza meritelor, a
competentei si a experientei dobandite in functiile anterioare;
280santaj: constrangerea unei persoane fizice prin violenta ori amenintare, sa dea, sa faca, sa nu faca, sau
sa sufere ceva, in scopul de a dobandi in mod injust un anumit folos;
281taxa: plata facuta de o persoana fizica/juridica unei autoritati publice pentru asigurarea prestarii unui
serviciu;
282teritoriu: factor determinant al organizarii puterii executive in sensul constituirii autoritatilor publice la
nivelul fiecarei diviziuni administrativ-teritoriale;
283termen: interval de timp in care trebuie exercitat un drept, trebuie indeplinit un act, sau trebuie
executata o cerinta a legii;
284titlu: inscris prin care se face dovada unui drept invocat;
285tutela administrativa: institutie a dreptului administrativ care reglementeaza juridic modul in care
autoritatile ierarhic superioare supravegheaza, controleaza si reformeaza actele emise de autoritatile
ierarhic superioare;
286ultraj: infractiune comisa prin insulta, fie prin calomnie, fie prin amenintare in mod direct sau prin
mijloace de comunicare directa, contra unui functionar aflat in exercitiul functiunii sau pentru fapte
indeplinite in exercitiul functiunii;
287unitate administrativ-teritoriala: diviziune a teritoriului national, omogena din punct de vedere
cultural, etnografic, economic, social in care se organizeaza autoritati de administratie publice prin
intermediul carora se realizeaza atat politica statala cat si cea locala;
288urbanism: activitate avand ca obiect adoptarea unor masuri cu caracter tehnic, administrativ, economic
si social pentru dezvoltarea armonioasa, rationala si umana a localitatilor;
289urmarire silita a bunurilor: procedura judiciara de urmarire a bunurilor si veniturilor unei persoane
care a comis o contraventie/infractiune cu scopul de a despagubi partea civila pentru executarea
confiscarii averii;
290uzurpare de calitati oficiale: actiune ilegala a unei persoane/institutii de a prelua si exercita atributii
care nu sunt de competenta sa; folosirea fara drept a unei calitati oficiale, insotita sau urmata de
indeplinirea unui act determinat de acea calitate;
291vacanta functiei: situatia in care titularul unei functii publice se afla in imposibilitatea de a-si exercita
atributiile, din motive obiective (deces, imbolnavire grava) sau subiective (demisie, refuz);

292viata publica: viata administrativa a unui stat sau activitatea cuiva in legatura cu functiile de stat care le
ocupa;
293venituri bugetare: sursele banesti ale bugetelor unitatilor administrativ-teritoriale, ale institutiilor si
serviciilor publice, provenite din taxe, impozite si alte surse prevazute de lege;
294viciu de consimtamant: imprejurare de fapt cu caracter fizic sau psihic care altereaza vointa juridica a
unei persoane in momentul incheierii actului/comiterii faptului;
295vinovatie: atitudinea psihica a unei persoane fata de savarsirea unei contraventii/infractiuni, precum si
cu privire la rezultatul faptei sale ilicite;
296violare: fapta care incalca normele/institutiile juridice interne;
297violenta: atitudine violenta prin care se afecteaza o persoana prin actiunea alteia, inclusiv prin actiunea
autoritatilor publice;
298zona: suprafata de teren, apa sau aer, de pe teritoriul unui stat care are un regim juridic special, diferit de
restul tarii (contigua, demilitarizata, interzisa, de securitate s.a.).
Etica in Grecia antica
Traditia eticii europene, inclusiv a celei occidentale, a inceput in Grecia antica. De la Socrate, Platon si
Aristotel exista o linie de continuitate in gandirea elenistica, romana si medievala si pana in prezent, in ceea ce
priveste cautarea intelegerii rationale a principiilor conduitei umane.
Inceputurile traditiei filozofiei eticii grecesti sunt cunoscute, dar momentul in care acestea se incheie
este discutabil, intrucat, asa dupa cum afirmau ganditorii Lucretiu si Cicero, preocupati ei insisi de interpretarea
surselor grecesti, stoicismul a dominat viata intelectuala a Romei, incepand cu fosta republica . Indeosebi
Cicero a ilustrat, cu argumente remarcabile, trasaturile centrale ale sistemului epicuric, ale stoicismului, precum
si ale conceptiei sceptice adoptate de Scoala lui Platon din secolele al III-lea si al II-lea i.Hr.
In cazul lui Socrate, Platon si Aristotel care, din toate perspectivele, sunt considerati cei mai importanti
reprezentanti ai eticii grecesti, se poate desprinde o perspectiva generala despre ideile si metodele lor. De la
Platon ne-au ramas Euthyphron, Laches si Republica, prin care a dezvoltat o serie de idei, printre care teoria
formulelor si teoria guvernarii. De la Aristotel s-au pastrat alte lucrari monumentale precum, tratatele etice:
Etica endemica si Etica nicomahica, si cartea sa de capatai Politica.
Important, pentru economia analizei noastre, este de retinut faptul ca etica greaca din toate timpurile
graviteaza in jurul a doi termeni: Eudaimonia si Arete, traduse traditional prin Fericire si Virtute. Se spune ca
Fericirea are conotatia sentimentului de multumire sau de placere. Grecii atribuiau acest termen persoanei, ca
sursa a acestor sentimente, adica acelei persoane care era bogata, puternica, cu familie si copii sanatosi, lucruri
care pot induce sentimentul de multumire. In ceea ce priveste Virtutea, grecii credeau ca atat lucrurile cat si
oamenii sunt posesorii unei Arete care li se potriveste. Numai ca lista acestor calitati poate include si aspecte
care nu pot fi considerate virtuti, adica si pe acelea care nu reprezinta calitati morale. De exemplu, lista lui
Aristotel cuprindea si spiritul si capacitatea de a filozofa cu succes, amandoua fiind situate in afara sferei
morale.
Majoritatea calitatilor pe care grecii le considerau virtuti se regasesc in listele lui Socrate si Platon,
respectiv: intelepciune, dreptate, curaj, moderatie si pietate.
Problema fundamentala, care i-a preocupat pe toti filozofii greci, a fost aceea de a se sti cum ar trebui sa
traiasca un om pentru a atinge Fericirea sau ce anume ar putea face viata placuta. Socrate, pentru a raspunde la
aceste preocupari, face legaturi cu Virtutea pentru a demonstra ca o viata buna este echivalenta cu o viata
moderna. Aristotel a adoptat o pozitie diferita; pentru el viata concordanta cu Virtutea este viata intelectului
uman. Si Platon si Aristotel au afirmat ca oamenii, asemanator lucrurilor, au o functie sau o activitate care le

este specifica, iar Fericirea consta in indeplinirea cu succes a acestor functii. Ei considerau ca nimeni nu-si
poate indeplini aceste functii daca nu poseda calitatile necesare presupuse de lista libertatilor.
In ceea ce priveste functia esentiala a oamenilor, Platon se referea la guvernare si la asemanare,
respectiv dreptatea, iar Aristotel la o viata activa a celor care poseda ratiune si ceea ce este mai bun din Virtute,
care reprezinta subiectul principal al Eticii: acea intelepciune practica si dispozitiile relevante ale etos-ului sau
caracterului, dreptatea, curajul, spiritul si restul. Pentru filozofii greci, subiectul principal al institutiei etice nu
este morala, ci natura bunei vieti a omului si rolul ce trebuie jucat in viata umana. Din perspectiva etica
greceasca, dreptatea, curajul, moderatia, pietatea si liberalismul reprezinta partea importanta din idealul civic in
Grecia secolelor al V-lea si al VI-lea i.Hr. Socrate numea actiunile nedrepte ca fiind rusinoase si ca exista
argumente serioase pentru a le evita. Regulile dreptatii, din aceasta perspectiva, reprezinta doar o limitare a
libertatii de actiune, impusa de societate sau de oricare dintre guvernele ajunse la putere, ca mijloc de protejare
a intereselor pe termen lung. Aceasta pozitie priveste toate virtutile publice. Orice individ trebuie sa-si
recunoasca obligatiile fata de orasul-cetate si cetatenii sai, dar mai exista si indatoririle fata de asociatii,
prietenii si membrii familiei. Cetatenii trebuiau sa aiba un puternic simt al valorii lor si al competitiei cu ceilalti
Pentru toti urmasii lui Socrate, a existat tentatia de a asocia strict viata buna cu procesele rationale,
plecand de la premisa ca nimeni nu face rau intentionat sau ca a gandi bine presupune a descoperi ca el face
ceea ce trebuie este cel mai bine pentru toti oamenii. Pentru Platon si Aristotel, utilizarea ratiunii este necesara,
dar nu suficienta pentru a trai in virtute, intrucat nu toate actiunile permit reflectia. Toti urmasii lui Socrate au
insistat asupra faptului ca diferitele comportamente umane pot si trebuie sa fie justificate prin mijloace rationale
si ca aceasta justificare trebuie facuta in interesul personal al individului. De asemenea, ei au acceptat ideea ca
virtutile socratice sunt indispensabile pentru a duce o viata mai buna.
Etica in Mesopotamia antica
Analiza documentelor comerciale, a codurilor de legi, a sentintelor judiciare, a povestilor cu eroi si a
miturilor releva o serie de concepte valoroase. In primul rand, ele atesta faptul ca societatea situata intre Tigru si
Eufrat era organizata pe baze birocratice si ca diferitele aspecte ale vietii erau reglementate de norme.
Arhivele regale mentioneaza conduita monarhilor care se faleau cu ocuparea si subjugarea teritoriilor
invecinate. Nici o norma privind drepturile universale ale omului nu cerea protejarea popoarelor cucerite,
transformarea bunurilor personale in prada de razboi sau transformarea barbatilor, femeilor si copiilor in
sclavi. Cadrele guvernarii monarhice ale templului stat consemnau unirea Bisericii cu statul pentru a putea
controla pamantul si populatia. Granitele teritoriale atestau identitatea cetatenilor. Stapanul teritorial al
locurilor, in calitate de administrator personal al zeului, controla proprietatea divina . Regele guverna dupa un
cod dezvaluit de zeitatea suprema, dar care reprezenta o reflectare a realitatilor sociale ale templului .Templul
functiona ca o primarie din zilele noastre, fiind centrul care administra dreptatea. Violarea regulilor din codurile
divine erau interpretate ca jigniri aduse zeilor, cazurile fiind audiate la poarta templului si apoi mutate in incinta
acestuia, daca se impunea audierea martorilor si a impricinatilor.
Au fost cunoscute mai multe clase sociale, iar economia locala se baza pe munca sclavilor, care
proveneau din cuceririle altor teritorii si dintrebastinasii care si-au pierdut proprietatile. Sclavii erau considerati
bunuri ceputeau fi vandute sau lasate mostenire urmasilor.
Decretele regale slaveau pacea, acordau atentie dreptului familiei, dreptului asupra proprietatii si de
mostenire pentru copiii nascuti de sotia sau sotiile legale, de sclave sau de prostituate. Nu era recunoscuta
egalitatea intre indivizi sau intre sexe. Unele legi prevedeau etica afacerilor, datoriile, contractele sociale si
limitarea averilor particulare sau eliminarea ostilitatilor.
Cel mai faimos cod de legi mesopotamice, Codul lui Hamurabi al Babilonului, reprezenta o codificare a
principalelor reguli din codurile anterioare. Hamurabi a fost ales de zei pentru a asigura bunastarea supusilor
sai cu dreptate, eliminarea raului si a vicleniei. Multe capitole se refereau la dreptate in sens economic, la
proprietate, la actiunea in justitie, la practica comerciala si la contracte. Justitia facea distinctie intre clasele
sociale. Pentru injuriile aduse membrilor aristocratiei se aplica legea Babilonului. Legea familiei stabilea
intaietatea tatalui. Luarea in casatorie a unei sotii fara contract nu avea baza legala. Sotiile acuzate de

infidelitate erau aruncate intr-un rau pentru ca zeul sa decida asupra vinovatiei sau a nevinovatiei acestora. In
general, legea il favoriza pe barbat in fata femeii si pe aristocrat in fata omului de rand sau a sclavului .
Etica in Egiptul antic
In Egiptul antic, la baza eticii se aflau principiile dreptatii, echilibrului, normei, ordinii, adevarului,
actiunii drepte si corecte, toate stabilite de catre zei si aparate de catre faraoni. Conceptul
de maat a functionat ca valoarea de baza a conduitei si ratiunii morale, iar pe timpul Dinastiei a V-a au fost
desemnati anumiti functionari publici, pentru a se ocupa de problemele legalitatii, denumiti preoti ai maatului. Preceptele maat-ului erau consemnate in diversele decrete faraonice. Dreptatea si adevarul trebuiau
aplicate in viata de zi cu zi. In tribunal, magistratii trebuiau sa aplice maat-ul in modul de solutionare a
cazurilor .
Preceptele eticii care sustineau maat-ul erau predate in scoli de scribi sau de catre carturari, sub forma
unor aforisme, maxime sau sfaturi, care se refereau la moralitatea in afaceri, guvernare si administratie,
functiile administrative si de stat. Ignorarea regulilor conducea la esecul social .Ucenicii erau incurajati sa se
casatoreasca, unitatea sociala de baza fiind familia. Casatoriile incestuoase erau considerate firesti. Proprietatea
era mostenita de catre familie, iar cand mama deceda, tatal risca sa piarda mostenirea, deoarece o fiica obtinea
controlul asupra proprietatii. Pentru a evita instrainarea proprietatii, tatal putea recurge la a se casatori cu
fiica sa, ori fratele cu sora sa.
Unele dimensiuni ale eticii egiptene erau legate de credinta in viata de apoi . Se proceda la conservarea
corpului si folosirea magiei in combinatie cu un concept de ratiune etica. Cartea mortilor cuprinde o
confesiune negativa, in care defunctul recita inaintea unui juriu compus din 42 de judecatori divini o lista de 42
de pacate necomise . Greselile includeau comportamentul urat fata de alte persoane si animale, blasfemia, jaful,
calomnierea stapanului de catre servitorul sau, crima, sexul ilicit sau masturbarea, inselatoria s.a. Intr-o alta
declaratie, facuta in Holul Maat-ului, defunctul pretindea ca a dat paine flamandului, apa insetatului, haine
celui dezbracat si a asigurat transportul pe apa a celui fara de barca . Una dintre cele mai puternice motivatii
etice era, fara indoiala, credinta in viata de apoi.
Interzicerea cruzimii asupra animalelor, un principiu chiar neobisnuit pentru lumea antica, avea la baza
credinta egipteana ca atunci cand zeul creator la Memphisului a dat viata fiintelor, toate creaturile au devenit
manifestarea divinului si trebuie respectate ca atare. Egiptenii considerau ca toate creaturile lumii laudau
soarele (Ra) care rasarea in fiecare zi, iar zeii luau chipuri de animale (maimuta, pisica, crocodil, hipopotam s.a.
Totusi, in ciuda vinovatiei lor fata de animale, egiptenii nu ezitau sa le foloseasca drept sursa de
hrana. Animalele domestice erau tratate cu blandete, acest tip de comportament urmand a fi judecat in viata de
apoi.
In ceea ce priveste lumea exterioara granitelor Egiptului, notiunile pe care le aveau cu privire la
superioritatea lor erau evidente. Termenul de strain sugera o categorie inferioara celei pe care egiptenii o
considerau a fi categoria umana, deoarece influenta strainilor era responsabila cu dezbinarea si raul social .