Arheologie biblica

Institutii de drept si de stat

La Creatie Dumnezeu a randuit legea morala naturala, omul avand

in sine ideea de bine si de rau. Inainte de formarea societatii existau legi
nescrise, dupa care oamenii se conduceau. La organizarea societatii au
aparut legile, inca nescrise, acestea toate formand obiceiul pamantului.
Dreptul avea doua aspecte: aspectul legilor traditionale, sau obiceiul
pamantului, si legea pozitiva, scrisa, stabilita de autoritatea statului.
Toate legile isi au izvorul in Dumnezeu. La evrei legile provin de la
Moise. Normele legii mozaice formeaza obiectul institutiilor de drept. Prin
legile de la Dumnezeu se dorea pastrarea credintei monoteiste si pregatirea
omenirii pentru venirea Mantuitorului. Legile sunt patrunse de spiritul
teocratiei, adica poporul are conducator suprem pe Dumnezeu, care Isi
exercita autoritatea prin profeti si regi. Forma de conducere teocratica s-a
manifestat prin Moise, Iosua, Judecatori, pana la Samuel.
Dreptul mozaic cuprindea normele jurudice descoperite lui Moise,
ca mijlocitor intre Iahve si popor. Preotia aaronita preia, prin intermediul
dreptului mozaic, din prerogativele religioase.
Legile lui Moise erau de provenienta divina, unele insa provenind
din legea naturala, altele din obiceiul pamantului (Sabatul, casatoria) si
altele din legislatia altor popoare (Legea Talionului).
Legea mozaica cuprindea detalii pentru cazuri particulare, acest
aspect apartinand lui Moise. Acesta primeste dreptul de a redacta si preciza
in detaliu norme juridice. Astfel, legislatia mozaica este rod al revelatiei
divine si al geniului lui Moise, apartine divinului in esenta si umanului in
forma. De-a lungul timpului se dovedeste a fi incompleta in diferite
probleme, ceea ce a facut ca in Timpul lui David, acesta sa reglementeze

1
cultul, apoi Ezdra face din nou acest lucru, fara insa sa fie schimbata
esenta.
Teocratia apare odata cu eliberarea din robia egipteana, pastrandu-
se formele patriarhale, insa completate. Astfel, in cartea Iesire se dau norme
legale referitoare la viata particulara si publica, in Deuteronom sunt
repetate si intregite cu un aspect umanitar. Legile sunt formulate la
imperativ, iar umanitarismul este unic si specific legii mozaice, ceea ce
arata inca o data provenienta ei divina. Asemanarile cu alte legislatii sunt
doar de forma, fondul fiind total diferit.
Obiceiul pamantului cuprindea legi din care unele au intrat in legea
mozaica. Aceste obiceiuri sunt anterioare lui Moise (concubinajul, dreptul
primului nascut) si ele dovedesc ca sunt pastrate de la patriarhi in ciuda
starii de robie.
In cartea Levitic sunt date principiile vietii religioase si cele ale
cultului divin, legi morale, disciplinare si comportamentale legate de legile
Deuteronomului, care au contribuit la alcatuirea Misnei si a Talmudului.
Normele care stabilesc raportul dintre statul teocratic si cetateni
formeaza dreptul intern, care se imparte in drept public (dreptul
cetateanului) si drept particular (dreptul individului).

Dreptul public mozaic

Dreptul public mozaic se ocupa de formele de guvernare si
administrare a statului. Astfel, Moise randuieste Judecatori peste grupuri de
indivizi, randuieste 70 de batrani pentru conducerea poporului, acestia din
urma fiind reprezentantii poporului. Batranii conduc poporul evreu multe
secole. Existenta si functionalitatea lor se baza pe faptul ca erau priviti ca
continuatori ai familiei (se ghidau dupa legea naturala si dupa obiceiul
pamantului).

2
 Prin intermediul adunarii batranilor, se mentinea unitatea de neam
si credinta. Adunarea batranilor prevedea existenta unui singur Dumnezeu,
Caruia i se atribuie o singura inchinare.
Legea mozaica il considera pe rege ca loctiitor al lui Dumnezeu si
ales al lui Dumnezeu. Moise da legea de instituire a regalitatii pentru
viitorii regi ai Israelului. In baza teocratiei, regatul lui Israel devine astfel
regatul lui Iahve. Cand regele se urca pe tron, primea Tora, care trebuia sa-i
aminteasca permanent ca este unsul lui Dumnezeu si ca este subordonat lui
Dumnezeu. Regele era primul om al statului, si era indatorat sa respecte
prescriptiile divine.
In timpul exilului, poporul evreu a fost condus de catre batrani si
principi. Dupa exil au condus principii, care nu au putut reinstaura
teocratia. Astfel, Simon Macabeul isi asuma si functia arhiereasca, iar Ioan
Hircan I (135-104) preia ambele functii, domnia devenind ereditara.
Dreptul public prevedea si drepturi de judecata a celor ce
contraveneau poruncilor divine. Pana la Moise, judecata era facuta de capul
familiei. Moise aseaza pe batrani si pe Judecatori ca sa judece poporul.
David reorganizeaza Judecatorii, care dupa Solomon isi pierd din
autoritate, reluandu-si rolul in timpul regelui Iosafat (871-849). Iosafat
organizeaza Marele Sinedriu, format din 70 de membrii. Unii considera ca
Sinedriul ar fi fost infiintat in 110, de catre Ioan Hircan I. Sinedriul era
format din batrani, carturari si fosti arhierei, desfasurandu-si sedintele
zilnic. Dupa anul 70, Sinedriul isi muta resedinta in Tiberiada.

Procedura de judecata
Se judeca in numele lui Dumnezeu, iar hotararea era irevocabila si
definitiva. Judecata se facea ziua (exceptie facand Sabatul si sarbatorile).
Sentintele se dadeau pe loc, oral, fiind necesara prezenta martorilor, iar
daca acestia lipseau, judecata se facea sub marturia penitentului. Nu exista

3
drept de apel la o alta instanta. Martorii (minim doi) marturiseau sub
juramant, iar sclavii si femeile nu puteau fi martori. Se aplicau pedepse
(amenzi), iar daca se hotara omorarea prin lapidare, sentinta se executa in
afara orasului, martorii aruncand primii cu piatra.
Judecata se ghida dupa Legea Talionului, care era importanta pentru
scopul ei si nu pentru consecinte si care nu promova razbunarea, ci
dreptatea. Pedepsele erau in functie de gravitatea faptelor, iar strainii
trebuiau mai intai sa se circumcida pentru a putea beneficia de judecata
ebraica.
Dreptul particular
Legea facea deosebire intre oamenii liberi, sclavi si straini. Oamenii
liberi erau israelitii care erau independenti in fata legii, sub autoritatea lor
aflandu-se familia si sclavii ei. Exista, de asemenea, dreptului intaiului
nascut, prin care acesta primea parte dubla din mostenire si avea autoritate
paterna asupra fratilor.
In cazul sclavilor, legea prevedea aspecte care reflecta
umanitarismul ei. Codul lui Hamurabi prevedea uciderea celui care
adaposteste un sclav fugit, dar legea mozaica acorda libertatea unui sclav
de a-si alege alt stapan.
Nu se interzicea convietuirea cu strainii, exceptie facand amonitii,
moabitii si cele sapte popoare din Canaan. Strainii aveau obligatia de a se
supune legilor evreilor.

Forme de organizare si administrare

Teocratia
Teocratia s-a cladit pe organizarea patriarhala, fiind zidita prin
legamantul de pe Muntele Sinai. In teocratie, Dumnezeu este Stapanitorul
absolut, El are toata puterea, teocratia avand la baza caracterul unic prin

4
care Israel intra in legatura cu Dumnezeu. Raportul unic are ca scop
implinirea planului de mantuire a lumii.
Evreii au cunoscut voia divina prin legi. Legile au asigurat si
organizarea, functionarea si guvernarea statului evreu, in care adevaratul
conducator, legiuitor si judecator este Dumnezeu, Care Se manifesta prin
loctiitori. Dumnezeu isi manifesta prezenta prin Sortii sfinti (Urim si
Tunim), de asemenea prin minuni si pedepse. Conducatorii trebuiau sa
pastreze si sa respecte legea divina, ei avand de asemenea puterea
legislativa. Puterea executiva o detineau batranii si principii. Forma deplina
a teocratiei apare la Moise, se continua in timpul lui Iosua, pana la Samuel.
In timpul lui Moise, puterea legislativa, judecatoreasca, executiva si
preoteasca (pana la preotia aaronita) era detinuta de catre Moise, in timp ce
administrarea statului era in mainile batranilor, iar preotii si arhiereul
pastrau Legea. Moise era ajutat la judecarea poporului de catre Judecatori,
care erau si ei impartiti in Judecatori superiori si Judecatori inferiori.
Adunarea celor 70 de batrani inceteaza dupa Moise.
Dupa Iosua, conducatorul nu a mai fost unic, pentru ca semintiile
nu mai aveau unitatea necesara, de aici cazandu-se in idolatrie. Judecatorii
conduc acum doar o parte din popor, intre anii 1200-1032 i.Hr. Conducerea
judecatoreasca nu era ereditara, Judecatorii nepurtand semne distincte.
Regele conducea poporul ca loctiitor al lui Dumnezeu, fiind ajutat de
slujitorii de la curte si de Judecatori. Dupa exil, se pirde forma unitara de
conducere, conducerea ajungand acum in mainile Judecatorilor si ale
principilor.

Profetismul
Profetismul este o institutie religioasa care s-a format in timpul lui
Moise, fiind fagaduita de Dumnezeu (Deuteronom 15, 18-22). S-a
dezvoltat in timpul lui Samuel si Neemia, fiind randuit pentru garantarea

5
implinirii poruncilor dicine. Prin prooroci Dumnezeu amintea regilor ca
sunt obligati sa respecte legamantul cu Dumnezeu. De asemenea, prin
prooroci se manifesta si vointa lui Dumnezeu in mod direct, starea religios-
morala a profetilor putand influenta respectarea legamantului. Prin profeti,
Dumnezeu avertiza poporul pentru greselile sale.
Cuvantul profet inseamna a vorbi in locul cuiva, a vedea dinainte.
Profetii mustrau pe pacatosi, amenintau cu pedepsele divine si asigurau
poporul de implinirea timpurilor mesianice. Au existat si profeti falsi, care
erau interesati doar de propria persoana.

Conducerea si administratia de stat

La binecuvantarea lui Iacob si la profetia lui Varlaam despre steaua
din Iacov este amintit sceptrul, ca semn al puterii regale. Samuel instituie
regalitatea, Saul fiind uns primul rege (1032-1012). David stabileste apoi
ereditatea in ocuparea tronului, intre domnia fiului sau, Solomon, si anul
587 i.Hr. perindandu-se la domnia 20 de regi.
Regatul de Nord a pastrat regalitatea din 932 pana in 722 i.Hr, in
acest timp perinzandu-se la domnia 19 regi, ocuparea scaunului facandu-se
de cele mai multe ori prin uzurpare.
Organizarea teocratica se prelungeste in timpul conducerii regale.
Regele conducea poporul in ascultarea Legamantului, primind Tora (Legea
lui Moise- Pentateuhul). Regatul nu a primit numele regelui in functie, ci s-
a numit regatul lui Iahve. Regele era ajutat de batrani si era supravegheat
de profeti. El trebuia sa fie ales din poporul lui Israel, ungerea in rege fiind
facuta de catre profeti, in particular, sau de catre arhirei in public.
Regele avea vesminte albe sau purpurii, diadema, lancea (in loc de
sceptru, coroana (apare la David), sceptru (toiag din lemn impodobit cu
aur), bratara de aur, tronul (simbol al majestatii regale, care era vazut ca
tron al lui Iahve, pozitionarea sa insemnand inaltimea Celui ce sta pe el).

6
Cel ce sedea de-a dreapta tronului regal avea parte de o cinstire deosebita.
Cand era asezat pe scaun, regele depunea juramant pentru respectarea Legii
si ascultare a lui Dumnezeu si urma apoi juramantul batranilor, de supunere
si credinciosie.
Oamenii din provincie il vedeau pe rege ca pe Dumnezeu.
Onorurile de care avea parte regele erau urmatoarele: avea loc rezervat la
Templu, locuia la Palat, avea trasura speciala, suita si garda regala formata
din mercenari filisteni care pazeau Palatul si haremul. Uzurpatorul era
omorat, garda regala executand pedepsele cu moartea.
Indatoririle regelui erau de a nu-si spori armata, de a nu face lux la
curte si de a nu avea multe femei. Regele era conducator suprem, avea
dreptul de a declra razboi, dar nu dadea legi. Regele David a mutat Templul
si a organizat cultul.

Dreptul mozaic

Dumnezeu este izvorul binelui, adevarului si dreptatii. Obiceiul

pamantului arata drepturile particulare iar tot ce contravenea obiceiului era
socotit nedrept. Dupa iesirea din Egipt, Moise a dat legi pentru cauzele
importante si repetate, ele fiind scrise in ordinea promulgarii. Legile lui
Moise sunt marcate de umanism si spirit de toleranta.
Dreptul personal (particular)
Legea lui Moise a venit cu prescriptii in ceea ce priveste persoanele
particulare. Dreptul personal sta in stransa legatura cu dreptul public
(comunitar). In fata legii evreii erau frati, adica aveau aceleasi drepturi si
indatoriri. Legea facea deosebire intre categoriile sociale, intre cetatenii
liberi, sclavi si straini.
Obiceiul pamantului oferea tatalui mai multe prerogative decat
Legea mozaica, astfel ca dupa Legea mozaica el nu mai putea dispune de

7
viata familiei sale, nici de cea a sclavilor sai. Daca existau conflicte care
duceau la lovirea parintelui sau in cazul in care fiica dezonora familia,
atunci judecata se facea in mod public iar tatal nu avea dreptul sa se
razbune. Legea inlatura astfel abuzurile de autoritate
Intaiul nascut avea privilegii in fata fratilor, mostenea o parte dubla
de avere, dupa moartea tatalui inlocuia autoritatea acestuia si avea
prerogativele sacerdotale ale familiei.
Aceste obiceiuri veneau din obiceiul pamantului. Astfel, capul
familiei putea sa dea dreptul intaiului nascut altui copil al sau. Legea
urmarea limitarea saraciei si stopa alcatuirea marilor latifundii. Legea
prevedea de asemenea dreptul strainilor si calatorilor de a intra pe
proprietatea cuiva pentru a se hrani. Anul Sabatic era considerat anul
saracilor, ei putand in acest an sa culeaga roade de pe orice proprietate I
acest an, la fel si strainii. Legea cerea blandete si indurare fata de saraci sin
u opera contactul cu strainii, ei existand permanent printer evrei si putand
chiar sa aduca sacrificii la Templu. La judecata evreul si strainul se bucurau
de aceleasi privilegii. In cazul imprumutarii unui strain, evreul putea cere
dobanda.
Dreptul matrimonial.
Obiceiul pamantului avea legi si pentru casatorie, pe care Moise le
colectioneaza si le adapteaza. Prima conditie in vederea casatoriei era aceea
ca tinerii sa fie de aceeasi credinta, daca un evreu voia sa se casatoreasca cu
o straina, aceasta trebuia sa treaca la Legea mozaica. Casatoria cu femeia
canaanita era interzisa. Barbatii de alt neam care voiau sa se casatoreasca
cu o evreica trebuiau sa se circumcida. A doua conditie era sa nu existe
grade de rudenie cosangvine sau prin incuscrire. Casatoria dintre
ascendenti si descendenti erau interzise. In privinta varstei nu existau
prescriptii. Talmudul prevedea pentru baiat varsta de 18 ani si pentru fata
minim 12 ani. Fetele unui israelit care nu avea frate erau obligate sa se

8
casatoreasca cu barbati din aceeasi familie sau din acelasi trib pentru ca
averea sa nu fie instrainata.

Casatoria de levirat

Evreii intelegeau procreerea ca scop al vietii. Lipsa copiilor

presupunea neimplinirea destinului. Inaintea lui Moise exista un obicei:
daca un evreu murea fara urmasi, urmatorul frate necasatorit trebuia sa ia
vaduva de sotie. Primul nascut era urmasul mortului, mostenind numele si
averea tatalui. Obiceiul se referea doar la fratii dupa tata. Moise
reglementeaza acest obicei, aducandu-l la rangul de Lege. Fratele mortului
putea refuza sa se casatoreasca cu vaduva. Femeia il descalta in public la
un picior, il scuipa in fata si ii adresa anumite cuvinte (Iesire XXV).

Indatoririle si drepturile reciproce ale sotilor

Faptul ca sotul isi rascumpara femei implica o dependenta a

acestora fata de el. In alte civilizatii, barbatii isi cumparau sotiile, ceea ce
insemna ca aveau drept de moarte asupra lor. Dupa Legea mozaica, sotia nu
este proprietatea barbatului ei, ea este dependenta de sot (pentru orice
actiune avand nevoie de acordul lui), i se adresa sotului cu Stapanul meu
iar sotia rascumparata avea mai putine drepturi decat cea nerascumparata.
Sotul hotara singur daca ramane monogam sau poligam, daca
rascumpara o sotie (50 de sicli) putea deveni poligam, daca lua o femeie in
casatorie aceasta devenea sotie cu drepturi depline. Sclava ajunsa sotie nu
putea fi vanduta iar copiii sclavelor aveau statutul de robi. Sotii erau
obligati sa pastreze fidelitatea conjugala. Incalcarea fidelitatii (adulterul) se
pedepsea cu moartea, pedeapsa valabila pentru ambii adulterini).

9
 Adulterul reprezenta relatia unui barbat cu o femeie maritata sau cu
o logodnica sau cu o vaduva care astepta casatoria de levirat. In cazul
banuielii de infidelitate, barbatul cerea femeii sa dea un juramant de
curatire (zelotipie). Acest juramant se desfasura astfel:
- femeia venea la Cort (Templu) unde aducea ca jertfa o cantitate de
faina de orz.
- preotul o punea sa stea fara voal si cu parul despletit.
- preotul umplea un vas cu apa din lavoarul preotilor, in care punea
praf din curtea preotilor.
- rostea un juramant infricosator cu blesteme.
- la fiecare formula femeia raspundea Amin.
- preotul scria blestemele pe hartie, pe care o spala apoi cu apa din
vas.
- se ardea jertfa pe altar.
- femeia bea apa din vas, iar apoi se astepta ca starea sanatatii ei sa
reflecte adevarul.

Divortul
Dreptul la divort apartinea doar barbatului. La aparitia influentelor
romane si grecesti au aparut si situatii de divort din partea femeii. Primul
caz cunoscut este acela al Salomeei, una din femeile lui Irod cel Mare. Al
doilea caz a fost Irodiada, mama Salomeei.
Femeia putea sa-si paraseasca barbatul. Legea nu prevedea motive
de divort. Odata cu practicarea divortului, barbatul putea invoca orice
motiv. Chiar si simpla cerere declarata devenea hotarare de divort. Cartea
de divort se dadea femeii, ea putand dovedi astfel ca este o femeie libera,
ce se poate recasatori. Divortul reprezenta o situatie rara in civilizatia
iudaica, el fiind vazut ca o actiune malefica impotriva familiei.

10
 Proprietate, imprumut, mostenire.
Evreilor le-a fost promisa de catre Dumnezeu Tara Canaanului.
Legea lui Moise prevedea unele indatoriri pentru pastrarea ei. Astfel, ei nu
erau stapanitorii pamantului, ci doar se foloseau de el (uzul fructual),
Dumnezeu fiind stapanitorul absolut. In Anul Sabatic nu se lucra pamantul,
serbandu-se in acest an Sabatul Domnului. In Anul Jubileu, fiecare evreu
care-si vanduse pamantul il recapata fara rascumparare.
Principii pentru Anul Jubileu.
Vinderea unei proprietati avea valoare oscilanta. Anul Jubileu se
numara de la anul intrarii in Canaan. Vanzarea pamantului nu era de fapt o
vanzare propriu-zisa, ci mai degraba o arendare a lui.
Vanzatorul avea dreptul de a cumpara proprietatea instrainata,
aducand diferenta de bani pana la Anul Jubileu. Dreptul de rascumparare se
extindea asupra pamantului caselor din sate si targuri neinconjurate de
ziduri, precum si la casele levitilor cu pamanturile aferente. Feceau
exceptie casele din orase care se rascumparau doar in primul an de la
vazare, ele nefiind retrocedate la Jubileu. Pamanturile consecrate lui
Dumnezeu nu se retrocedau. Daca cineva cumpara un teren si-l consacra lui
Dumnezeu, la Jubileu il primea inapoi. Toate aceste principii au dus la
neformarea latifundiilor si la necaderea in saracie a unora.
Imprumutul.
Existau prescriptii care fereau pe datornicul sarac de asuprirea
creditorului. Legea interzicea dobanda la imprumut (doar pentru straini
dobanda era valabila), lipsa dobanzii fiind considerata un act de caritate. In
cazul in care imprumutul era mare se putea cere gaj sau ipoteca, dar
creditorul nu putea sa-si aleaga obiectul ipotecat si daca datornicul nu avea
lucruri de prisos pentru gaj si trebuia sa amaneteze lucruri de mazima
folosinta (rasnita, haine de deasupra), Legea delega creditorul sa le
inapoieze la apusul soarelui.

11
 In Anul Sabatic nu se cerea inapoi imprumutul. Daca nu se inapoiau
banii la termen, se vindeau casa si terenul si chiar sotia, fiica si familia
datornicului. Aceste dispozitii au existat in obiceiul pamantului, iar Moise
le-a colectionat si le-a reformulat.
Mostenirea.
Dupa moartea tatalui, averea se impartea ,primul nascut primind o
parte dubla. Daca un barbat avea mai multe sotii, primul nascut din tatal era
intaiul. Acesta prelua prerogativele tatalui (ingrijea de sotiile tatalui si de
surorile nemaritate). Iacob trateaza pe copiii concubinelor ca pe toti ceilalti
copii ai sai. Legea pamantului nu prevedea nimic strict pentru copiii
concubinelor. Legea mozaica acorda drepturi egale pentru toti copiii unui
tata.
Fetele nu mosteneau parintii. Ele primeau doar o zestre la casatorie
(chiar si pamant in cazul in care se casatoreau cu un barbat din aceeasi
semintie). In cazul lipsei baietilor, fetele mosteneau egal averea. In cazul
lipsei copiilor, averea se impartea rudelor (fratii tatalui, unchii tatalui sau
pe linie paterna, astfel neinstrainandu-se averea.
Vaduvele nu mosteneau sotul (lucru care ducea la nefractionarea
proprietatii). Ele se putea vedea nevoite sa plece din casa sotului. Prin
testament se lasa o parte de mostenire vaduvelor. In timpul Macabeilor, o
parte din captura de razboi se acorda vaduvelor. Profetii au certat poporul
pentru lipsa de respect pentru vaduve.
Un copil adoptat avea drepturi egale de mostenire cu cei legitimi.

Abateri, delicte, pedepse, instante de judecata

Dreptul penal se baza pe Legea Talionului, care starpea raul prin
descurajarea tentativelor de a face rau si prin preintampinarea savarsirii
unor abateri.

12
 Pacate impotriva lui Dumnezeu.
Petru evrei o abatere reprezenta o nedreptate impotriva statului si a
societatii, deci pacat impotriva lui Dumnezeu. Pacatele impotriva lui
Dumnezeu reprezentau un pacat impotriva armoiei universale (s-a intinat
pamantul). Pentru evrei cele mai mari pacate erau cele care ofensau pe
Dumnezeu, descrise in primele patru porunci ale Decalogului: idolatria era
considerate crima de inalta tradare fata de conducatorul supreme al
poporului si se pedepsea cu moartea, chiar si cand era vorba de o cetate
intreaga. Superstitia, vrajitoria, necromantia, proorocia falsa, blasfemia sau
hula impotriva lui Dumnezeu se pedepseau cu moartea.
Profanarea Sabatului reprezenta atingerea majestatii divine.
Esavarsirea circumciziunii, refuzul consumarii mielului pascal, mancarea
partilor din jertfa care erau pentru altar, consumarea mielului pascal cu
necurati, consumarea sangelui, toate acestea erau de asemenea pedepsite cu
moartea.
Abateri impotriva autoritatii statale (regi, judecatori, loctiitori ai
lui Dumnezeu).
Pacate impotriva parintilor.
Maltratarea, blestemarea, neascultarea de parinti aduceau moartea,
parintii fiind loctiitori ai lui Dumnezeu in familie. Homosexualitatea si
pederastia erau o profanare a naturii umane. Evreii se fereau sa puna la jug
doua animale diferite, sa semene o tarina cu doua feluri de seminte si sa
schimbe vesmintele.
Adulterul era aspru pedepsit, mai usor pedepsit doar in cazul in care
femeia era sclava. Violarea castitatii se pedepsea aspru, o fecioara
nelogodita si necinstita trebuind sa fie luata de sotie fara a o alunga
vreodata. Daca fecioara era logodita se aplica pedeapsa cu moartea pentru
amandoi. Daca un viol se petrecea in cetate se pedepsea. O fecioara ce nu-

13
si pastra castitatea era ucisa cu pietre in fata usii casei. Daca o fecioara era
acuzata de desfranare si se dovedea contrariul, cel vinovat era pedepsit.
Legatura barbatului cu femeia in timpul necuratiei se pedepsea cu
moartea. Pentru leziunile corporale intentionate se rasplatea la fel.
Clevetirea, calomnia se pedepseau cu severitate, aplicandu-se pedeapsa ce
trebuia aplicata celui acuzat. Pentru crima se rasplatea cu moartea celui ce a
savarsit-o, neexistand posibilitatea impacarii. Animalele care cauzau
moartea trebuiau ucise. Daca animalul era periculos si stapanul nu avea
grija de el, acesta era si el omorat. Daca un animal omora un sclav, stapanul
animalului trebuia sa plateasca rascumpararea sclavului, adica 30 de sicli.
Pentru uciderea fara voie existau cetati de azil, unde ucigasul fara
voie se putea refugia. Razbunatorul sangelui era ruda cea mai apropiata, iar
daca acesta refuza, era dezonorat. Obiceiul razbunarii sangelui era mai
vechi decat Legea lui Moise. Daca nu se cunostea ucigasul, cea mai
apropiata cetate trebuia sa aduca un serviciu de expiere a crimei. Paricidul
si sinuciderea nu erau prevazute in Lege. Avortul nu este amintit deoarece
creatia era rostul vietii. Legea pedepsea abuzul de incredere, cel acuzat
trebuind sa plateasca despagubire.
In cazul furtului, daca obiectul era gasit complet si putea fi folosit,
trebuia data o despagubire dubla. Daca obiectul nu se recupera, in cazul
unei oi, se dadeau inapoi patru, iar in cazul unui bou, se inapoiau cinci boi,
fapt care descuraja hotia. Daca cineva era surprins noaptea la furat,
stapanul putea sa-l omoare. Daca era in zori, cel care fura era prins si
judecat. Legea prevedea pedeapsa cu moartea, pedeapsa corporala si
amenda ca pedepse pentru furt.
Pedeapsa cu moartea se aplica pentru crima voluntara (razbunatorul
sangelui), rapire de persoane in scopul sclaviei, blasfemie, profanarea
Sabatului, vrajitoria, magia, necromantia, prostitutia unei fiice de preot,

14
pacatul impotriva parintilor, abuzul in relatiile sexuale (adulterul, incestul,
sodomia, bestialitatea).
In cazul pedepsei cu moartea din partea societatii, se aplica
pedeapsa cu moartea prin lapidare, primul care arunca trebuind sa fie
martorul\martorii. Pedeapsa se termina cu expunerea celui ucis spre
aprobiul public. Chiar si cei expusi erau inmormantati la caderea serii.
Crucificarea se practica la persi, greci si romani. Prima mentiune a unei
crucificari se face de catre Iosif Flaviu, care spune ca s-ar fi petrecut in
timpul lui Antioh IV Epifanes. Crucificarea nu era aplicata in cazul
cetatenilor romani. Zdrobirea fluierelor picioarelor insemna taierea oricarui
sprijin. Vina era scrisa pe o tablita deasupra capului. Se obisuia ca victimei
sa i se dea o bautura ametitoare.
Arderea de viu se aplica doar in cazul fiicei de preot prostituate si in
cazul casatoriei unui barbat cu mama sau cu fiica.
Pedeapsa corporala se manifesta prin biciuirea barbatului care a
acuzat pe nedrept si a fiului neascultator si era facuta prin 40 de lovituri in
public.
Amenzile nu se plateau statului sau comunitatii. Se aduceau sume
de bani preotilor pentru achitarea unor servicii religioase. Amenda se dadea
ca o compensatie pentru persoana lezata. Barbatul ce-si defaima sotia
trebuia sa plateasca tatalui acesteia. Daca animalele distrugeau o holda,
despagubirea se facea la valoarea celei mai bune recolte.
Pentru evrei nu exista pedeapsa cu inchisoarea. Pana la exil
inchisoarea se folosea pentru asteptarea judecatii. Dupa exilul babilonic
apare la evrei.
Instante de judecata
In timpul patriarhilor, tatal avea puterea judecatoreasca asupra
familiei. Seful tribului avea prerogative judecatoresti. Moise isi exercita
aceasta functie in desert. Apar Judecatori peste 1000, 500, 100, 50, 10

15
oameni, alesi dintre batranii poporului. Iosua Navi urmeaza ca Judecator
dupa Moise. In timpul lui Samuel fiii lui nu faceau dreptate incurajand mita
si partinirea, ceea ce a dus la intemeierea regalitatii. Solomon cere
intelepciune de la Dumnezeu pentru a judeca poporul.
Cartile Vechiului Testament arata ca judecata regelui aparea si in
situatii neinsemnate. Judecatorii se aflau in fiecare cetate (7 mari, 3 mici).
Ei functioneaza continuu, judecand la portile cetatii. Daca judecata implica
o pedeapsa, judecatorii o impuneau. Pedeapsa capitala se aplica pe loc de
catre martori. Judecatorii trebuiau sa nu plece urechea la zvonuri si barfe,
nu trebuiau sa primeasca daruri (spagi), nu erau desemnati official. Erau
promovati din randul poporului ca judecatori cei mai onesti si mai intelepti.
Au aparut Judecatori de cariera instituiti de rege, de la regele
Iosafat. La Ierusalim se face un tribual din preoti, leviti si conducatori ai
familiilor Israelite. Tribunalul era prezidat de Marele Preot I problemele
religioase, sau seful Casei Regale in probleme politico-administrative.
Judecatorii oficiali nu excludeau pe batranii de la portile cetatii.

Marele Sinedriu
Se numea si Sanhedrin. Era un tribunal ecclesiastic politic suprem.
Rabinii spuneau ca acesta si-ar fi avut originea in vremea lui Moise, prin
adunarea celor 70 de batrani. Inca nu exista o atestare a realitatii intemeierii
lui in aceea perioada. A fost organizat in perioada persana (538-333 i.Hr.).
Evreii si-au alcatuit o autoritate proprie, care oferea anumite facilitati si
garantii. Acest Sinedriu era format din sefii de familii, preoti si laici, care
apartineau aristocratiei. In perioada greaca (202-164) acest organism era
amintit sub numele de Gherasia (de la gherontos- batran). Stapanirea greaca
le-a lasat evreilor o mare libertate de organizare, cu conditia recunoasterii
autoritatii, astfel ca Marele Preot si sinedriu detineau atributii deosebit de
importante. Cand s-a produs miscarea de independenta a Macabeilor,

16
acestia au cvrut sa ia toata forta religioasa si politica, deci Marele Sinedriu
a fost restrans in activitate. Are o noua perioada de inflorire sub stapanirea
romana. Irod cel mare a avut o atitudine conflictuala cu Marele Sinedriu, la
inceputul domniei sale omorand 45 din cei 70 de membri ai Sinedriului.
Cei care i-au inlocuit pe cei ce murisera erau fideli lui Irod.
In timpul lui Arhelau, puterea Sinedriului se intindea doar in Iudeea
si Samaria iar in timpul procuratorilor romani, el isi racapata importanta,
aparand in vremea Mantuitorului ca cea mai inalta curte de justitie a
natiunii. Inca mai este numit Adunarea Batranilor. Dupa anul 70, Sinedriul
s-a desfiintat, la Iabne reconstituindu-se un tribunal iudaic cu o autoritate
limitata.
Era compus din 71 de membri, arhiereul fiind presedinte. Nu se stie
care era modalitatea de recrutare a membrilor, dar acest organism avea
caracter aristocratic, compus din reprezentanti de frunte ai preotimii
(saduchei), si invatatori de lege (farisei). Exista probabil o consultanta a
celorlalti membrii care se retrasesera. Un membru nou era numit pe viata si
era primit prin punerea mainilor din partea celorlalti membri. Iosif Flaviu ii
imparte pe membri Sinedriului in arhierei, carturari si batrani. Arhiereii
aveau primul rang si in aceasta categorie intra arhiereul in functie, arhiereii
pensionati, membrii ai familiilor acestora sau sefi ai principalelor familii
sacerdotale. Batranii puteau fi atat preoti cat si laici si erau promovati din
familii de rang inferior, chiar si dintre farisei.
Sinedriul isi putea exercita autoritatea si asupra diasporei. Se ocupa
de problemele de ordin spiritual si religios; nu era un tribunal de apel la
care sa ajunga cazurile nesolutionate in tribunalele locale. Se ocupa numai
cu problemele grave (idolatrie, profeti mincinosi, abateri ale Marelui
Preot). Avea si o trupa de soldati care executau pedepsele si aveau grija de
buna randuiala. Era supus insa procuratorului roman. Daca pronunta o

17
pedeapsa cu moartea, aceasta trebuia aprobata de procurator. Functiona in
orice zi in afara de zilele de sarbatori, dar doar ziua.
Membrii se asezau in semicerc, presedintele statea in mijloc, avand
langa el doi vicepresedinti. Unul dintre acesti doi vicepresedinti putea sa-l
inlocuiasca pe presedinte in cazul lipsei acestuia. La marginea semicercului
statea cate un grefier care scria tot ce se discuta. Acuzatul venea intr-o
atitudine umila in fata semicercului. Sinedriul se intalnea in vecinatatea
Templului. Un proces avea loc fie in urma unui denunt al unei persoane
prejudiciate fie in urma unei vesti care anunta o problema mai ampla.
Judecatorii stateau pe scaun sau pe perna iar la pronuntarea sentintei se
ridicau in picioare. Acuzatul putea sa se apere sau sa aiba chiar un
reprezentant, nu chiar un avocat, ci mai degraba un martor. Trebuia sa
existe cel putin doi martori ai acuzarii, cu atat mai mult in cazul pedepsei
capitale. Marturiile erau verificate de judecatori, iar minciuna era pedepsita
dur. Femeile si sclavii nu puteau depune marturie. In situatii mai putin
importante, sentinta se pronunta si se executa in aceeasi zi. In rest, se cerea
ca judecata, pronuntarea sentintei si executarea sa se faca in zile diferite.
Timpul de judecata era de obicei dimineata. Daca nu se putea stabili
adevarul, se recurgea la prestarea de juramant. O alta modalitate era
tragerea la sorti.

Relatiile Israelului cu alte state

Evreii au avut misiunea de a pastra credinta monoteista, de aceea au
fost feriti de neamurile politeiste. Contactul cu alte neamuri a fost interzis,
in sensul amestecului si a influentelor acceptate de evrei, nu in sensul
influentelor pozitive pe care au putut aduceevreii in viata politica pagana.
In acest sens, legea prevedea obligatia evreilor de a iubi pe strainii care
voiau sa se instaleze in Tara Sfanta. Doar legaturile cu canaanenii erau
interzise cu strictete. In acest sens, si David si Solomon au stabilit relatii

18
comerciale cu alte state. Cand se incheia o intelegere la nivel de stat, se
incheia un juramant, se dadea un ospat ca semn al dorintei de durabilitate a
legamantului incheiat. Conform obiceiului pamantului, juramantul se
incheia cu junghierea si despicarea in doua a unui animal, cei care
incheiasera juramantul trecand printre cele doua parti ale animalului. De
aceea a aparut si expresia a taia legamantul, nu ca rupere a lui, ci ca
consfintire.
Dupa impartirea regatului, relatiile cu strainii au devenit nefaste.
Cele doua parti au cerut ajutor strain, ceea ce a dus la amestecarea strainilor
in existenta statului evreu, pana la supunerea lor. Profetii s-au impotrivit
aliantelor cu strainii intrucat aceste aliante reflectau neincrederea in
ajutorul divin. Solii altor popoare erau inviolabili, ei purtand demnitatea
poporului pe care il reprezentau.

CULTUL MOZAIC
Cultul divin inainte de Moise
Cuvantul cult vine de la termenul latin collo, -ere= a lucra
pamantul, a ingriji, a cinsti, a onora, el fiind actiunea de cinstire a lui
Dumnezeu, cultivarea sentimentului de cinstire a divinitatii, ideea de
divinitate fiind sadita in inima omului.
Primii oamenii isi manifestau cultul prin supunerea fata de forta
divina. Cultul divin este format din forma interna si forma externa
(imbracata dupa cadere). Prin actele externe se dovedeste adorarea fiintei
supreme. Cain si Abel aduc jertfe dar Dumnezeu astepta si o angajare
interna a sufletului omului. Partea externa (formala) este desavarsita de
forma interna (sentimentul religios interior). Oamenii au fost dintotdeauna
religiosi dar au avut o forma externa diferita. Urmasii lui Cain au trecut la
idolatrie si sacrificii umane, Dumnezeu fiind confundat cu creatia si
trecandu-se astfel de la monoteism la politeism.

19
 Avraam este ales pentru pastrarea religiei si cultului divin adevarat
si pentru pregatirea omenirii pentru venirea Mantuitorului. In timpul
patriarhilor cultul avea forme simple, sacrificii si invocari ale numelui
divin. In locul teofaniilor se ridicau altare din piatra necioplita si pamant pe
care se savarseau jertfele. Partea pentru Dumnezeu se mistuia prin foc,
omul consumand cele ramase ca semn al comuniuniii cu divinitatea. Se
practica si inaltarea unor stalpi comemorativi pe care se turnau materiale
lichide pentru jertfa (untdelemn, vin), ceea ce se numeste libatiune. Prin
jertfe se manifesta credinta si se pastra legatura cu Dumnezeu.
In Egipt evreii pastreaza riturile din timpul patriarhilor, jertfind
animale considerate sacre de egipteni. Ei respecta circumciderea iar
consumarea animalelor sugrumate si a sangelui erau interzise. Vitelul de
aur era dorinta unei reprezentari idolatre a divinitatii.

Cultul divin mozaic

Poporul evreu trebuia sa aiba un cult bine dezvoltat. Statul teocratic
avea legi referitoare la viata religioasa. Moise organizeaza si perfectioneaza
cultul divin mozaic pentru a ajunge la misiunea dubla alui Israel, pastrarea
credintei in unicul Dumnezeu si pregatirea omenirii pentru venirea
Mantuitorului. Moise infiinteaza noi institutii religioase. Formele externe
trebuiau sa fie manifestari ale sentimentelor interne. Manifestarea externa
trebuia sa fie o actiune simbolica a sufletului. Toate actele cultice erau
marcate de o insemnatate simbolica.
Semnificatia simbolica difera de la un popor la altul datorita
conceptiei religioase. Evreii se deosebeau de alte popoare pentru ca
Dumnezeu a facut cu ei un legamant special, prin care se restabilea legatura
omului cu Dumnezeu, rupta prin pacat. Dumnezeu a randuit un ritual
mozaic, a ales un loc special pentru practicarea lui si un personal de cult,
preotii aaroniti.

20
 Daca Dumnezeu le-a randuit, inseamna ca trebuiau respectate
indicatiile pentru a ajunge la comuniunea cu Dumnezeu. Cultul arata ca
omul intra in legatura cu Dumnezeu dupa stergerea pacatului (prin jertfe).
Jertfele mozaice au urmarit sa constientizeze existenta pacatului si
necesitatea stergerii lui. Totusi nu au reusit sa aduca cu adevarat iertarea
pacatelor. Institutiile religioase vechi-testamentare au anticipat si
simbolizat institutiile nou-testamentare.
Sacrificiile Legii Vechi au doua insemnatati:
- simbolica- se refera la actul jertfei in sine. Omul este constient de
pacatele sale si de vinovatia lui, el aducand o alta viata ca dar divinitatii in
locul sau. Jertfa il inlocuieste pe om si il reprezinta in acelasi timp.
- tipica- specifica poporului Israel, care nu se refera doar la actiuni
de cult ci si la celelalte institutii randuite de Dumnezeu. Porneste de la cea
simbolica, bazandu-se pe aceasta. Actiuile, institutiile si faptele Vechiului
Testament sunt oglinda celor instituite de Mantuitorul in Noul Testament.
Cultul mozaic are un caracter tipic, intruchipat de persoana Mantuitorului,
prin faptele si invataturile Lui. Jertfele Vechiului Testament s-au concretizat
in jertfa de pe Golgota. In cultul Legii Vechi s-a aflat tainic cultul Legii
Noi. Datorita caracterului tipic, cultul mozaic se diferentiaza de cultele
pagane (externe, formale, importanta simbolica).

Raportului cultului divin cu cultele pagane

Exista deosebiri radicale intre cultul divin si cultele pagane din
punct de vedere al conceptiei divine (doctrina este absolut diferita). Cultul
mozaic s-a instalat datorita unei descoperiri supranaturale (Dumnezeu a
dorit cultul, recomandandu-l). Cultele pagane se bazeaza pe revelatia
supranaturala care este incompleta si interpretativa, omul putand forma
teologii pornind de la premise gresite. Unele practici seamana datorita

21
faptului ca ambele forme au pornit de la revelatia primordiala, cea a
protoparintilor Adam si Eva.
Pacatul are o influenta decisiva in interpretarea gresita a revelatiei.
Moise a pastrat manifestari cultice care erau compatibile cu cinstirea
adevaratului Dumnezeu, respingand pe cele care erau in contradictie.
Asemanarile formale (locasuri, personal de cult) nu sunt identice si nu se
suprapun cu cele de fond.

Locasuri de cult
Omul a simtit dintotdeauna nevoia sa-si manifeste sentimentele
religioase intr-un anumit spatiu, din aceasta cauza rezultand locasurile de
cult ca spatiu de locuire a divinitatii. Locasul de cult era privit ca centrul
atentiei divinitatii respective, aici divinitatea fiind receptiva la solicitari.
Locasul de cult are aceeasi vechime cu cultul. La inceput nu existau edificii
ci doar anumite locuri in natura (spatii cultice). Primele manifestari de cult
se fac pe inaltimi (dealuri, munti) si in locuri linistite, acestea fiind
teofaniile. Orice spatiu cultic avea un altar, acesta fiind locul de aducere a
ofrandei pentru divinitate. Cel mai vechi loc de altar este Sichemul ,acolo
unde Avraam a primit promisiunea ca va primi Canaanul. Alte altare de
jertfa au mai fost la Beel (ridicat de catre Avraam), la stejarul Mamvri
(Hebron), la Beer eeba etc.
Primul locas de inchinare apare dupa iesirea din Egipt. Cortul Sfant
reprezenta un loc de intimitate, unde nu se aduceau jertfe. El era amplasat
in afara taberei (IESIRE XXXIII, 7-11). Moise construieste Cortul
Marturiei (dedicat cultului divin public), el numindu-se si Mican (locuinta
Domnului), Micda (sanctuarul sfant) sau Habout (casa lui Dumnezeu).
Cortul Marturiei avea o forma dreptunghiulara, era lung de 30 de
coti, o latime de 10 coti si o inaltime de 10 coti, era demontabil si avea

22
pereti pe trei laturi, din scandura de salcam poleita cu aur si doua randuri de
verigi de aur si drugi orizontali de fixare.
Interiorul era format din doua incaperi, Sfanta la Est (incaperea mai
mare) si Sfanta Sfintelor (ultima incapere). La rasarit Cortul nu avea perete
ci doar perdele si cinci stalpi auriti cu capiteluri si postamente de arama
aurita. Incaperile se separau prin patru stalpi de salcam aurit de care atarna
cate o perdea din in (combinatii de purpura si broderii cu heruvimi).
Acoperisul era acoperit cu patru straturi de covoare care aveau carlige
pentru a putea fi atasate. Straturile acoperisului erau diferite ca compozitie:
1- in si purpura.
2- Postav din par de capra.
3- Piei rosii de berbec.
4- Piele de animal marin.
Cortul era inconjurat de o curte de 100/50m, delimitata de 60 de
stalpi din salcam cu capitel aurit si postamente de arama cu carlige cu
verigi de argint de care se prindea o franghie pe care se puneau perdele de
in. Cortul nu era in mijlocul curtii, ci mai aproape de peretele vestic.
Intrarea in curte se facea dinspre rasarit.
Altarul (holocaustelor) avea o lungime de 6 coti, o latime de 6 coti
si o inaltime de 3 coti. Era portabil, din lemn de salcam imbracat cu arama.
Avea forma unei cutii umplute cu pamant. La colturi era fixat in sus cate un
colt de arama. Treapta care-l inconjura era pana la jumatatea inaltimii lui.
Altarul se afla in fata intrarii in Sfanta si avea ca accesorii galeti pentru
cenusa, lopeti si furculite, vase pentru sange, toate confectionate din arama.
Marea de arama era un lavoar de arama care pastra apa necesara
spalarii preotilor pe maini si pe picioare inaintea jertfei si se afla intre Altar
si Sfanta.

Obiectele din Sfanta.

23
 1. Altarul tamaierii era construit din aur si avea o lungime de 1
cot, o latime de 1 cot si o inaltime de 2 coti. Era prevazut cu verigi de aur
pentru transport. Se afla in mijlocul Sfintei, iar pe el se ardeau seara si
dimineata mirodenii (tamaie, aromate, sare, rasina).
2. Masa punerii inainte era construita din lemn de salcam aurit,
avea forma dreptunghiulara (L-2 coti, l- 1 cot, h- 1,5coti) iar pe margine
avea un ornament ca o coroana aurita. Se afla langa peretele nordic al
Sfintei iar sambata se puneau pe aceasta masa 12 paini nedospite (cele 12
semintii), painile vechi fiind intotdeauna consumate de preoti.
3. Candelabrul cu 7 brate (Menorah) era confectionat din lemn
de salcam imbracat in aur iar in fiecare brat se punea o cadela ce ardea
permanent. Piciorul candelabrului se impodobea cu flori, globuri si
migdale. Se afla pe partea de sud a camerei.

Obiectele din Sfanta Sfintelor.

1. Chivotul Legii se mai numea si Sicriul Legii sau Arca Marturiei.
In el se pastrau Tablele Legii (2). Avea forma unei cutii de lemn de salcam
(L- 2,5 coti, l- 1,5 coti, h- 1,5 coti). Era placat cu aur si avea inele laterale
pentru a putea fi purtat in calatorii. Capacul era din aur si deasupra lui erau
doi heruvimi cu aripile intinse in mod protector. Capacul se mai numea si
troul impacarii (indurarii) pentru ca deasupra lui troneaza Iahve.
Transportarea Chivotului era responsabilitatea levitilor. La opriri poporul se
aseza imprejurul sau. Evreii au deplasat Chivotul fara sa mute Cortul, pe
vremea Judecatorilor. El reprezenta obiectul sacru al evreilor si semnul
prezentei divine. A fost pierdut in bataliei cu filistenii si a fost asezat de
catre acestia in templul zeului Dagon. Este adus inapoi la Ierusalim de catre
David. Fiecare trib avea steagul propriu si se aseza intr-o anumita pozitie
fata de Cort. In Chivot se pastra nastrapa (vasul de aur cu mana) si

24
toiagul lui Aaron care odraslise. Dupa ce a fost asezat i Templu, in el a fost
asezat si Pentateuhul lui Moise.

Simbolismul Cortului Sfant.

Cortul Sfant era considerat casa Domnului. El prefigureaza
Imparatia lui Dumnezeu, fiind totodata si prototipul Bisericii crestine.
Inchinarea intr-un singur loc subliniaza monoteismul poporului evreu, care
a dus la consolidarea constiintei unitatii de neam. La marile sarbatori evreii
erau obligati sa aduca la Cort prinoase. Construirea cortului a durat o
jumatate de an. La intrarea in Canaan a fost asezat la Ghilgal (la NV de
Ierihon). Aici Samuel judeca poporul, aici Saul a fost uns rege iar Samuel
pronunta respingerea lui Saul. Cortul exista in timpul regilor David,
Solomon, Nob, Ghibeon, iar dupa construirea Templului este asezat In
Sfanta Sfintelor. In anul 586 este distrus impreuna cu Templul.

Templul lui Solomon

David a dorit sa dea importanta religioasa Ierusalimului pri
aducerea aici a Cortului Sfant. Apoi el a vrut sa construiasca aici o casa lui
dumnezeu, dar proorocul Natan il avertizeaza ca nu este el persoana
potrivita sa ridice Templul. David face planurile Templului, aduna
materialele, cumpara tarina in care avea sa fie construit Templul (a lui
Arafna iebuseul) iar fiul sau, Solomon, incepe construirea Templului.
Lemnul a fost adus di Fenicia, piatra a fost luata din carierele vecine
Ierusalimului iar mana de lucru a fost asigurata de localnici si de mesteri
fenicieni.
Templul a fost construit dupa modelul Cortului Sfant, i forma
dreptunghiulara. Era format din trei incaperi, vestibulul (Ulam), Sfanta
(Heical) si Sfanta Sfintelor (Debir). In mijloc se afla o usa din lemn de
maslin ornamentata care avea o latime de 4 coti. Exista o perdea care era

25
trasa tot timpul si nu permitea sa fie vazut inauntrul Sfintei Sfintelor.
Acoperisul era plat si facut din grinzi de cedru, din scandura si dim
marmura. Inaltimea lui diferea, vestibulul si Sfanta avand 30 de coti
inaltime iar Sfanta Sfintelor avea 20 de coti inaltime. Mai exista o
incaperee in care se pastra tezaurul Templului. In fata intrarii erau doua
coloane de bronz, inalte de 9m, prevazute cu capiteluri din bronz. Pe trei
laturi Templul era inconjurat de o cladire etajata, care era loc de depozitare
si loc de intalnire a Sinedriului
Templul era inconjurat de doua curti:
- curtea interioara, a preotilor, mai inalta, inconjurata de un zid si de
grinzi, pardosita cu piatra slefuita, avand porti ferecate in arama.
- curtea poporului, mai joasa, inconjurata cu zid si prevazuta cu
porti. Aici existau apartamente pentru preotii care slujeau cu saptamana.
Templul era dispus in terase, pe muntele Sion, pe colina Moria. El a
reprezentat apogeul culturii si religiei iudaice. In locul pe care odata se
inalta Templul astazi dainuie moscheea lui Omar.
Obiectele Cortului Sfant au fost preluate si de catre Templu. In
Sfanta Sfintelor erau doi heruvimi din salcam aurit, inalti de aproximativ
5m, cu aripile intinse. In Sfanta se aflau Altaru Tamaierii, din lmn de cedru,
Masa puerii inainte si 10 candelabre.
In Curtea interioara se afla Marea de Arama, mai mare decat cea de
la Cort si asezata pe spinarea a 12 tauri.
Intretinerea Templului era responsabilitatea regelui. In 597 i.Hr.
Templul este jefuit de Nabucodonosor, capturile fiind duse in Babilon, cu
aceasta ocazie pierzandu-se urma Chivotului Legii. In 585 i.Hr. Templul
este distrus din temelie.

Templul lui Zorobabel

26
 In 538 i.Hr. Cyrus da voie evreilor sa se intoarca in Ierusalim si sa
reconstruiasca Templul. Primii evrei reintorsi din robia babilonica au
construit un altar pe locul celui vechi, si au degajat terenul de daramaturi.
Samarinenii si dezinteresul evreilor au dus la intreruperea lucrarilor. In 520
i.Hr. lucrarile la Templu se reiau sub principii Zorobabel si Iosua si sub
proorocii Zaharia si Agheu. In 515 are loc sfintirea Templului.
Dimensiunile Templului au fost stabilite de catre Cyrus (Ezdra VI,
3). Peretii sunt construiti dintr-o alternanta de grinzi, piatra si lemn.
Cladirile laterale au fost reconstruite, dar Templul nu mai avea maretia
celui dintai. Lipseau Chivotul Legii, norul slavei dumnezeesti, focul sfant,
uleiul sfant, sortii Urim si Tunim si Cortul Sfant. In locul Chivotului se afla
o piatra pe care arhiereul ardea tamaie (Yom Kipur).
In Sfanta se aflau Masa punerii inainte, Altarul tamaierii si un
candelabru, iar in curte erau amplasate altarul holocaustelor si lavoarul.
Existau doua curti, una interioara si alta exterioara, cea din urma avand
ziduri foarte inalte. Cu timpul Templul incepe sa primeasca odoare
(donatii). In anul 169 i.Hr. este jefuit de Antioh IV Epifaes, care ia Altarul
Tamaierii (aur), Masa punerii inainte, candelabrul, podeaua si tot tezaurul.
In 167 acelasi Antioh IV Epifanes interzice cultul, punand in Templu
statuia lui Zeus. In 164, Iuda Macabeulrecucereste ierusalimul,
reconditionand Templul si instituind sarbatoarea de curatire a Templului.
In anul 63 i.Hr. Ierusalimul este cucerit de romani, Pompei
respectand cultul dar pastrand pentru sine Tezaurul. In anul 56 Crasus,
imperatorul Siriei ia tezaurul, care consta i poleiala de aur din interiorul
Templului, aproximativ 8000 de talanti. In 37, Irod cel Mare, rege al
Palestinei, incepe reconstruirea Templului, dar abia in aul 64 d.Hr. Templul
este complet restaurat.
Iosif Flaviu descrie Templul destul de amanuntit in lucrarile sale:
acesta era construit in terase, zidurile interioare fiind adevarate bastioane.

27
Intrarea se facea prin coridoare; zidurile erau placate cu marmura alba.
Privit de pe Muntele Maslinilor, Templul stralucea, parand un munte de
zapada. Pe lungimea curtilor se desfasurau pridvoare din marmura alba, cu
coloane de 12 m inaltime. Pardoseala pridvoarelor era din pietre colorate,
iar acoperisul era din lemn de cedru.
Pridvorul din partea de est era Pridvorul lui Solomon, aici facandu-
se schimburi de bani si negustorie cu animale mici. Curtea interioara era
formata din curtea barbatilor la Vest si curtea femeilor la Est, despartite
printr-un zid.mai sus de aceasta curte se afla curtea preotilor, acestea doua
fiind despartite printr-un grilaj.
Altarul Sacrificiilor avea lungimea si latimea de 15m si inaltimea
de 7m, la sud de acesta se aflka lavoarul, nu mai era portabil. La Nord Vest
Irod construieste Fortareata Antonia, care functiona ca punct de observatie.
In anul 70 intreaga constructie este distrusa. Obiectele interioare au
fost purtate pe calea triumfului lui Titus la Roma. Imparatul Adrian
construieste mai tarziu aici un Templu pentru Zeus Capitolin, in Sfanta
Sfintelor tronand o statuie ecvestra a imparatului.
In anul 363 Iulian Apostatul dorea sa reconstruiasca Templul dar in
prezent pe locul fostului Templu se afla Moscheea lui Omar, a doua ca
importanta dupa Mecca.

Sanctuare iudaice in afara Ierusalimului

In secolul Vi i.Hr. un grup de evrei sunt primiti mercenari in armata
persana, si sunt pusi sa strajuiasca pe Insula Elefantina, la Assuan. Aici se
pare ca a existat o comunitate care vorbea aramaica si avea o religie
sincretista. Exista de asemenea aici un Templu in care il cinsteau pe Iahve
(cca. 525 i.Hr.). in 410 Templul este distrus de egipteni la instigarea
preotilor zeului Chnum, iar cand persii au fost invinsi de trupele lui
Alexandru Macedon, evreii mercenari au fost dispersati.

28
 In secolul II i.Hr. se reamenajeaza un templu egiptean la
Leontopolys. Onias obtine de la ptolemeu Vi dreptul de a converti templul
egiptean intr-unul evreiesc. Acesta avea totusi dimensiuni reduse. Dainuie
pana in 73 d.Hr cad este distrus de romani. Iosif Flaviu si Talmudul
contesta validitatea sacrificiilor facute aici.
Un alt Templu a fost construit pe Muntele Garizim, aproape de
Sichem, de catre samarineni, in jurul anului 332 i.Hr. Construirea acestui
Templu s-a datorat lui Manase, fratele arhiereului din Ierusalim, care se
casatorise cu fiica guvernatorului Samariei, Sambalat. Templul este
construit cu aprobarea lui Alexandru cel Mare, dar in 167 Antioh IV
Epifanes profaneaza Templul dedicandu-l lui Zeus, iar in 129 Ioan Hircan il
distruge.

Sinagoga
Sinagoga are o origine obscura, majoritatea considerand ca a aparut
la plecarea evreilor in exil. Chiar in asele timpuri evreii se adunau in case
pentru rugaciune, citeau din cartile sfinte si ascultau de invataturile mai
marilor. Astfel, ei se adunau in zi de Sabat pentru un cult latreutic.
Cei din Galileea se adunau in Sinagogi, care nu au aparut spontan,
ci progresiv, si au avut ca principale actiuni constientizarea unitatii
sanctuarului iudaic si importanta studierii Legii.

Personalul de cult
In timpul patriarhilor nu exista preotie, capul familiei indeplinind
functia de sacrificator. Primii nascuti erau afierositi Domnului si nu puteau
fi rascumparati, iar importanta lor se contureaza la intrarea in Canaan. Pana
la instituirea preotiei mozaice, capii de familie aveau datoria de a chema
numele divin, de a da binecuvantari si de a savarsi circumciderea si
junghierea mielului pascal.

29
 In popor se pastra ideea ca primul nascut este mijlocitorul catre
Dumnezeu. Alegerea levitilor a fost contestata, aparand rasculati (Gore,
Datan si Aviron). Moise instituie preotia mozaica pentru semintia lui Levi,
care avea ca scop pastrarea unitatii de sfintenie si de credinta, pentru
confirmarea vointei divine a lui Dumnezeu facandu-se minunea odraslirii
toiagului lui Aaron. Se pare ca levitii nu s-au inchinat vitelului de aur.
Preotul era o persoana sfanta, destinata cultului sacrificial,
mijlocitor intre Dumnezeu si popor. Levitii se imparteau in aroniti (cei din
familia lui Aaron), din care se alegea arhiereul, si nearoniti, leviti
subordonati preotilor.
Preotia Vechiului Testament avea trei trepte: arhiereul, care putea sa
intre in Sfanta Sfintelor o data pe an, preotii, care aveau voie doar in Sfanta
si in curte, si levitii, care aveau voie doar in curtea Cortului.

Levitii.
Erau randuiti la slujire printr-un act de sfintire (cu apa curatiei din
lavoar). Apoi urma spalarea vesmintelor si raderea parului de pe intregul
corp. Batranii isi puneau apoi mainile peste ei si aruncau toate pactele
poporului asupra lor. Levitii isi puneau apoi mainile pe doi tauri tineri,
lucru care simboliza trecerea pacatelor. Cei doi tauri erau apoi adusi ca
jertfa, unul ca ardere de tot iar celalalt ca jertfa pentru pacat. Ritualul a
continuat sa se perpetueze, fiind savarsit de catre arhiereu.
Sarcinile levitilor erau urmatoarele:
- faceau lucrarile pregatitoare cultului (curatenie si cele necesare).
- erau mijlocitori intre preot si popor.
- se ocupau cu demontarea, transportarea si montarea Cortului.
- transportau Chivotul Legii.
- pazeau Cortul Sfant.
- pregateau painile punerii inainte.

30
 - cumparau substantele vegetale pentru mir.
- adunau darile catre Templu.
- administrau proviziile Templului.
- ajutau la junghierea si jupuirea animalelor de jertfa.
- insoteau pe preoti la inspectarea leprosilor.
- executau cantari vocale si instrumentale la Templu.
David imparte sarcinile tuturor levitilor. Astfel, din cei 38.000 de
leviti, 24.000 erau ajutoare pentru preoti, 6.000 erau scriitori si judecatori,
4.000 erau pazitori si portari iar 4.000 alcatuiau corul si orchestra
Templului, fiind impartiti in 24 de cete, fiecare ceata slujind cate o
saptamana in continuu.
Erau scutiti de serviciul militar si de plata impozitelor. Purtau haina
de vison (tesatura de bumbac). Sursa lor de venit provenea din zeciuieli
(din produse ale pamantului, fructe si animale). Levitii dadeau zeciuiala
preotilor si participau la mesele date de cei ce aduceau jertfe.

Personalul auxiliar de cult (netimii).

Existau si activitati (indepartarea cenusei, taierea lemnelor) care
erau facute de alti evrei. La inceput acestia erau cei din Ghibeon Beeroth,
Kefira si Kiriat-Iearim. Cel care dorea sa faca parte din personalul auxuliar
dadea un vot liber. In timpul lui David, prizonierii de razboi faceau toate
aceste lucrari. Din aceasta categorie puteau face parte si vaduve sau
fecioare (proorocita Ana).

Preotii.
Constituiau a doua treapta a sacerdotiului si erau alesi dintre fiii lui
Aaron, din casa lui Aaron. Deci prima conditie era una genealogica, si
anume aceea de a face parte di casa lui Aaron. Primii preoti au fost Nadab,
Abiud, Eleazar si Itamar. Dintre acestia, Nadab si Abiud au fost pedepsiti

31
de Dumnezeu cu moartea subita pentru ca au adus foc strain in Cortul
Sfant.Uneori au ajuns preoti si dintre levitii nearoniti si dintre evreii din
alte triburi.
A doua conditie era integritatea corporala, cei ce nu slujeau avand
dreptul la beneficiile preotilor. A trei conditie era tinuta morala, fiind
interzisa casatoria cu femeia straina, cu vaduva sau cu desfranata. Familia
preotului trebuia sa fie model, iar abaterile se pedepseau cu asprime.
Preotilor le era interzis atingerea de cadavre, sfasierea vesmintelor la
inmormantare, ranile pentru tristete si consumul bauturilor alcoolice in
timpul slujirii.Varsta minima pentru preotie se pare ca ar fi fost de 25 de
ani.
Ritualul de sfintire pe care l-a savarsit moise pentru Aaro si pentru
fii acestuia a fost urmatorul: mai intai s-a savarsit spalarea corpului, apoi au
fost imbracati in vesmintele preotesti si miruiti pe cap si pe frunte. Se
aducea apoi un sacrificiu, un taur tanar si doi berbeci plus adaosuri de
mancare. Aaron si fiii lui au pus mana pe taur si pe primul berbec, care au
fost apoi aduse ca ardere de tot ca semn al predarii lor lui Dumnezeu. Apoi
cu sangele celui de-al doilea berbec se ungea urechea dreapta, degetul mare
de la mana dreapta si degetul mare de la piciorul drept. Urma apoi stropirea
vesmintelor cu sange, care amintea de stropirea sangelui in Egipt. Acest
ceremonial era repetat timp de sapte zile. In ziua a opta se aduceau ca jertfa
un vitel pentru pacat si un berbec ca ardere de tot
Etapele de sfintire ale uleiului sfant erau incarcate de simbolism:
- spalarea mainilor si picioarelor simboliza spalarea de pacate.
- imbracarea cu vesmintele liturgice simboliza investirea cu
demnitatea preoteasca.
- ungerea cu mir simboliza impartasirea harului.
- ungerea unor parti ale corpului simboliza dezvoltarea si sfintirea
organelor.

32
 Preotii erau considerati intermediari intre evreii de rand si
Dumnezeu. Ei aveau intreita slujire:
1. In interiorul Templului aduceau zilnic, dimineata si seara jertfe
de tamaie pe Jertfelicul de aur, alimentau cu ulei candelabrele cu Sfanta si
schimbau painile punerii inainte, consumandu-le pe cele vechi.
2. In curtea Templului intretineau focul neintrerupt pe altar, curatau
altarul de cenusa, dimineata si seara aduceau sacrificiu cate un miel,
rosteau binecuvantarea zilnica asupra poporului, aduceau sacrificii
sangeroase (publice si particulare), varsau sangele victimei la baza altarului
si ungeau coarnele jertfelnicului cu sange.
3. In mijlocul poporului isi manifestau functia invatatoreasca,
anutau sarbatorile care urmau, cercetau leprosii, apreciau animalele de
jertfa, eliberau pe nazirei, cercetau daca poporul respecta purificarile rituale
si se ocupau de zelotipie.
In timpul slujirii la cort preotii purtau:
- camasa alba de in croita dintr-o bucata, care ajungea pana la
glezne.
- pantaloni scurti din in, paa la genuchi.
- brau din in, semul demnitatii si puterii preotesti.
- mitra sub forma unui turban, pe care u o scoteau niciodata, acest
lucru fiind semn de doliu.
Preotii slujeau desculti. Albul simboliza slava si cinstea demnitatii
preotesti si demnitatea morala si sfintenia slujitorilor. Pentru intretinerea
familiei, preotii primeau o parte din carnurile jertfelor.
In cazul jertfelor pentru pacat si culpa se ardea toata carnea, in
cazul jertfelor de pace se ardea doar pieptul si soldul drept iar in cazul
holocaustelor, doar pielea animalului. Din sacrificiile nesangeroase, preotii
primeau cantitati simbolice iar din ofrandele pamantului le reveneau toate
primitiile (parga). Pe langa toate acestea mai primeau z eciuieli, fructe (din

33
al patrulea an de la sadire), carnea intailor nascuti ai animalelor curate,
primii nascuti ai animalelor necurate erau rascumparate la preoti, mai
primeau o parte din lana oilor tunse, pretul de rascumparare al intailor
nascuti de parte barbateasca, o parte din prada de razboi (1/500) si danii de
bunavoie.
Slujitorii locasului sfant erau scutiti de impozite si serviciu militar
si puteau avea si alte meserii, dar nu din cele necurate.

Arhiereul.
Arhiereul detinea functia pana la moarte, iar atunci cand era plecat,
loctiitorul sau era al doilea preot. Procuratorii romani au impus arhieria pe
bani, astfel ca arhieria se dadea pe un singur an. In timpul Mantuitorului
tocmai se schimbase arhiereul, Caiafa luandu-i locul lui Ana. Talmudul
arata ca Ana ar fi pastorit ca arhiereu intre 6-15 d.Hr si ca ar fi avut o
autoritate mare iar Caiafa iar fi urmat si ar fi domnit 10 ani.
Aaron a fost primul arhiereu. I-a urmat Eleazar si Itamar. Sfintirea
arhiereului era identica cu cea a preotilor (ungerea cu mir pe cap).
Arhiereului ii era interzis sa-si tunda parul, sa-si rupa vesmintele, sa se
atinga de cadavre si era obligat sa se casatoreasca cu o fecioara.
In timpul Sarbatorii Impacarii arhiereul intra in Sfanta Sfitelor si
aducea sacrificiu pentru pacatele sale si ale poporului. Consultarea voii
divine in momentele de cumpana ale poporului se facea prin efod si prin
sortii sfinti. De asemenea, arhiereul putea sluji zilnic ca preot.
Arhiereul avea urmatoarele atributiuni: verifica oficierea corecta a
cultului, pastra Tezaurul Templului, prezida sedintele Sinedriului, ungea si
instala regele si reprezenta fundamentul teocratiei si moralitatii.
Meilul se purta peste camasa de in, ewra un vesmant tesut pe de-a
intregul si avea taieturi pentru cap si maini. Era lung putin peste genuchi si
avea la poale snur cu clopotei de aur ce simbolizau poruncile dumnezeesti,

34
mere din in rasucit si metanii. Avea culoare albastra, care arata ca purtatorul
este slujitor ceresc si reprezenta integritatea spirituala a sfintilor slujitori.
Efodul era vesmant sacerdotal din in, purtat de diferite personaje
(samuel si David). Era vesmant propriu arhiereului si se purta peste stihar si
meil. Avea tesaturi din fir de aur si lana amestecata cu in si avea doua parti
(fata-spate) care se prindeau cu o agrafa de aur pe umeri, unde se mai aflau
si doua pietre de onix cu numele a cate sase semintii gravate pe ele. Se
strangea printr-un brau si era simbolul slujirii arhieresti pentru popor.
Cosenul (pectoralul) avea o forma patrata cu latura de o palma,
avea un lant de aur cu care se agata de gat si un lant cu care se incingea
mijlocul. Era impodobit cu 12 pietre scumpe, cate trei pe patru randuri, si
avand gravate pe ele numele semintiilor si simboliza demnitatea
judecatoreasca. Avea forma uui saculet in care se tineau sortii sfinti.
Reprezenta un obiect de cult facut de Mica pentru sanctuarul din casa sa,
apoi a fost facut de Ghedeon din aurul de la madianiti, era portabil si cu
ajutorul lui se consulta voia divina (oracol).
Urim si Tunim, cei doi sorti, sunt obiecte putin cunoscute, care se
pare ca aveau forma unor pietre mici (zaruri) sau bastonase.
Mitra avea o placuta de aur pe care scria Sfantul lui Iahve si
simboliza sfintenia cugetarii si lucrarii arhieresti.
Vesmintele se pastrau intr-o camera din Templu.

Actiuni de cult
Actiuni de cult obisnuite
Jertfele
Omul si-a exprimat dintotdeauna dependenta fata de Dumnezeu.
Astfel, jertfele erau actiuni sfinte prin care omul se arata supus divinitatii.
Cuvantul jertfa, sacrificiu provine din latinescul sacrificium, care
insemna a face ceva sfant.

35
 Cain si Abel sut primii care aduc jertfa. Apoi Set este primul care
invoca numele divin intr-o rugaciune. Din aprecierea jertfelor celor doi, ale
lui Cain si Abel, reiese ca Dumnezeu priveste doar la jertfele aduse din
toata inima. Pacatul insa se manifesta in Cain, care aduce jertfa din
obligatie.
Jertfa este o intentie de substituire a omului, care trebuie sa
plateasca pentru pacatul sau ca sa nu fie pedepsit cu moartea. Unele
civilizatii au ajuns chiar la sacrificii umane, considerand ca nu exista alta
posibilitate de substituire. Jertfele sunt actiui cultice pornite din credinta in
Dumnezeu si urmaresc oferirea omului prin substituirea lui sub diferite
forme (animale, produse etc.). astfel, jertfa exprima daruirea omului sub
aspectul trupului si al sufletului.
Jertfa are doua caractere: unul simbolic (substituirea omului cu
jertfa) si uul prefigurativ (toate jertfele Vechiului Testament amintesc de
jertfa Mantuitorului. Deci, toate jertfele Vechiului Testamet au fost
prefigurari ale jerfei Mantuitorului.
In Legea Mozaica jertfele au fost actiuni obisnuite cu caracter
latreutic (de adorare), imperativ (de cerere), euharistic (de multumire) si
expiator (de curatire). Scopul jertfelor era de a curati sufletul omului, adica
purtatorul vietii. Obiectivul jertfei era de a sterge pacatele iar subiectul era
curatirea pacatelor din inima omului. Jertfele din antichitate difera de
jertfele mozaice, aceasta fiind o diferenta de fond. In cultele pagane nu
exista ideea de pacat, care impiedica sufletul sa se ridice la divinitate. De
aceea, jertfele Vechiului Testament nu sunt o copie a celor pagane si nici o
dezcvoltare a cultului egiptean, asa cum sustin unii. Formalismul actului
cultic trebuia indepartat, pentru ca el se practica doar in paganism.
Dragostea fata de Dumnezeu si actul de daruire fata de divinitate
sunt caracteristice jertfelor Vechiului Testament. Insa a-ti pune viata pentru

36
prieteni (Ioan XV, 13) este cel mai inalt grad de jertfa, de aceea jertfa
Mantuitorului este Jertfa Suprema.

Rugaciunea.
Este mentionata in Vechiul Testament in urma jertfelor. Este
intalnita la patriarhi, care chemau numele divin. Era unita cu jertfa si este o
parte indestructibila a religiei. Rostirea solemna a rugaciunii se facea i
locuri speciale, publice sau particulare. Chiar termenul de sinagoga
inseamna adunare, rugaciune.
Psalmii Vechiului Testament nu sunt altceva decat rugaciuni de
laude, de cerere sau de multumire. Rugaciuile solemne de la sarbatori
aveau randuiala speciala, levitii cantand psalmi. Rugaciuile priveau atat pe
cei vii cat si pe cei morti, si, dupa cum se spune la II Macabei XII, 44
rugaciunea putea ajuta pe cei plecati. Ea reprezenta vorbirea mintii cu
Dumnezeu, iar evreii rosteau rugaciuni de trei ori pe zi, dimineata (ceasul
III), la pranz (ceasul VI) si seara (ceasul IX).
In timpul rostirii rugaciunilor, evreii stateau in genuchi sau in
picioare cu capul plecat, sau cu tot corpul la pamant. In cazul rugaciuilor
particulare, evreii se rugau pe acoperisurile caselor sau pe locuri inalte.
In perioada de dupa exil rolul rugaciunii creste, evreii purtand la ei
tot timpul bucati de papirus pe care erau scrise anumite rugaciuni
(totafot=bijuterie). Rabinii le numeau tefilim sau filacterie. Foloseau de
asemenea si un vesmant special, talit, o bucata de panza dreapta cu ciucuri
la colturi, care se purta la rugaciunea de seara de catre un membru
important al Sinedriului. Credinciosii simpli puteau folosi talitul doa r la
rugaciunea de dimineata.

Actiuni de cult extraordinare.

Actiunile de cult extraordinare se impart si ele in:

37
 - actiuni de cult care s-au savarsit o singura data in viata
(circumciderea, sacrificiul de pe Muntele Sinai, sacrificiul consacrarii
primilor preoti si leviti).
- actiuni de cult care se savarsesc rar (sacrificiul legamantului,
sacrificiul mielului pascal, jertfa impacarii, jertfa curatirii celui lepros,
jertfa nazireului, juramantul de zelotipie si sacrificiul vacii rosii).
Circumciderea este un act de cult extraordinar, instituit de
Dumnezeu ca semn al legamantului cu Avraam. Nerspectarea
circumciziunii aducea cu sine pedeapsa cu moartea. Circumciziunea se
facea i ziua a VIII-a, cand se punea si numele. Era practicata in antichitate
la mai multe popoare (egipteni, fenicieni), dar in nici un caz la scara
nationala.
Pentru evrei, circumciziunea reprezeta semnul credintei monoteiste,
infranarea senzualitatii prin extirparea unei parti din trup. Cei din alte
neamuri care voiau sa se alature comunitatii evreilor trebuiau sa se
circumcida. Cei care se circumcideau erau numiti prozelitii dreptatii iar cei
care respectau doar anumite precepte ale Legii se numeau prozelitii portii.
Acestia nu consumau sange, animale sugrumate si mortaciuni.
Sacrificiul Legamantului era facut in amintirea primirii Legii si a
faptului ca Moise a adus jertfa la poalele Muntelui Sinai. Sangele era
considerat sediul vietii, iar varsarea lui reprezenta implicarea sufletului.
Prin aceasta jertfa s-a facut intrarea in teocratie.
Sacrificiul vacii rosii se facea i cazul starii de necuratie, cand
cineva se atingea de cadavre, de leprosi, sau in cazul impreunarilor sexuale.
Petru curatire se folosea cenusa de la sacrificiul vacii rosii. Ritualul
sacrificiului era urmatorul:
- se alegea o vaca rosie tanara, neinjugata si fara defecte.
- aceasta era jertfita la marginea orasului de un preot.

38
 - preotul arunca in foc cedru, isop, fire de lana rosie, dupa ce
stropea mai intai cu sange de sapte ori inspre Templu.
- preotul era considerat necurat intreaga zi.
- cenusa era adunata si depozitata in afara taberei.
De la Moise si pana in anul 70 d.Hr. se considera ca s-au sacrificat
noua vaci rosii. In Noul Testament, la Evrei IX, 13 se aminteste de cenusa
curatitoare. Culoarea rosie simboliza viata nestricacioasa, cedrul simboliza
durabilitatea vitii curate, isopul purificarea omului iar lana rosie simboliza
viata care biruie moartea.
Sacrificiul vacii rosii preinchipuie jertfa de pe Golgota, prin care
sangele Mantuitorului a purificat sufletele de pacate.

JERTFELE
Originea jertfelor
Omul a simtit dintotdeaua nevoia sa relationeze cu divinitatea prin
oferirea unor bunuri personale. Jertfele se bazeaza pe ideea adorarii lui
Dumnezeu, iar aducerea jertfelor dovedea cainta omului pentru greselile
facute. Jertfele nu au fost impuse din exterior, ci au veit din interiorul
sufletului uman. Erau folosite ca modalitate de impacare cu Dumnezeu, iar
sacrificiul animalelor arata ca omul se substituie cu animalele jertfite.
Pana la caderea in pacat omul isi manifesta dependenta fata de
Dumnezeu prin ascultarea voii divine. Prin moise s-au dat legi care au
reglementat modul de aducere al jertfelor. Jertfele s-au zidit pe o credinta
monoteista si ele trebuiau aduse de o persoana consacrata intr-un loc
special.

Impartirea jertfelor
Jertfa nesangeroasa era considerata un dar oferit lui Dumnezeu. In
cazul arderii, existau atat jertfe sangeroase cat si jertfe nesangeroase,

39
exceptie facand lichidele, care erau folosite intr-o alta forma de jertfa,
libatiunea.
Sacrificiu era considerat orice dar inchinat lui Dumnezeu si era
folosit doar la jertfele de impacare. Darul leganat era jertfa i care se
aduceau doar parti ale animalului sacrificat, care se leganau in fata
altarului. Animalele jertfite trebuiau sa nu fie mai mici de opt zile si nici
mai mari de trei ani. Evreii aveau un numar de 73 de defecte corporale
petru animale, dintre care 50 erau comune si omului. Respectarea
integritatii animalului reprezenta respectarea integritatii divine.
Ca jertfe nesangeroase puteau fi aduse: spice de grau, untdelemn de
masline verzi, snopi de orz, vin rosu, paini de grau nedospite si tamaie
(simbol al rugaciunii) si sare (simbol al sfinteniei).
Jertfele pot fi impartite in:
- obligatorii: jertfele zilice la locasul de cult si jertfele extraordinare
pentru viata credinciosilor.
- facultative: sacrificiile particulare.
Dupa scop, jertfele pot fi impartite in:
- arderi de tot.
- jertfe de iertare a greselilor.
- jertfe de pace (lauda, multumire, cerere).
Dupa persoana careia i se cuvine jertfa, jertfele se impart in:
- totale (holocaust).
- partiale.

Holocaustul
Este cea mai veche modalitate de a relationa cu Dumnezeu.
Termenul vine de la a inalta, a ridica. Erau jertfite numai animale de sex
barbatesc. Jertfa se pregatea in etape: jupuirea pielii, taierea carii, spalarea
orgaelor si arderea totala (in afara pielii).

40
 Holocaustul se aducea zilnic la Templu, si consta in cate doi miei,
dimineata si seara. In Sabat jertfa era dubla, la fel ca in zilele de sarbatoare
si la inceputul lunii. Se practicau si holocauste particulare, la curatirea
lauzei, la vindecarea leprosului si la curatirea nazireilor. Scopul sau era
manifestarea adorarii lui Dumnezeu, credinciosul maifestandu-si dorinta de
daruire totala.

Jertfa pentru pacat

A fost instituita pe vremea lui Moise, prin ea dorindu-se curatirea
celui ce o aducea. Se sacrificau animale de ambele sexe si materiale
nesangeroase, care nu se amestecau pe altar cu jertfa sangeroasa. Cu
sangele jertfei se ungeau parti ale locasului sfant si coarnele jertfelnicului.
Jertfa pentru pacat era fie publica (sfintirea preotilor si levitilor si a
locasului sfant, sarbatori anuale), fie particulara. Se puneau mainile pe
capul animalului ca semn al transmiterii pacatului. In urma sacrificiului
vasele trebuiau purificate, cele de lut spargandu-se iar cele metalice
spalandu-se, la fel si hainele. Animalul simboliza pe stapanul care a
pacatuit. Aceasta jertfa preinchipuia jertfa Mantuitorului, si era numita
sfintenie mare.

Jertfele pentru culpa

Jertfele pentru culpa aveau o denumire care insemna vina. Nu
erau publice, ci strict particulare, aducandu-se in cazul in care se producea
o violare a proprietatii si a drepturilor divine si umane:
- cand cineva lua din bunurile consacrate lui Dumnezeu.
- incalcarea unora din poruncile divine.
- cand se savarsea juramant stramb saunu se tinea o promisiune.
- desfranare cu sclava sau logodnica aproapelui.
- la vindecarea leprosului, in a opta zi de la curatire.

41
 - un nazireu ce se necurata pri atingerea de un cadavru.
Ca ritual, era asemanatoare cu sacrificiul pentru pacat, insa pe altar
se ardea doar grasimea si rarunchii animalului, restul consumandu-se de
catre preoti. Cu sangele se stropea in jurul altarului. Momentul culminant
era satisfactia pe care omul o aducea pentru culpa morala.
Diferente intre jertfa pentru pacat si jertfa pentru culpa.
- jertfa pentru culpa se baza pe satisfactie, cea pentru pacat cerea
expierea pacatului.
- jertfa pentru culpa era strict particulara.
- la jertfa pentru culpa se sacrificau doar berbeci.
- jertfele pentru culpa se aduceau in cazul lezarii dreptului divin sau
al aproapelui, iar cele petru pacat se aduceau pentru orice faradelege.
- pacatul este implinirea raului iar delictul este parasirea binelui.

Jertfele pentru pace

Acestea se numeau jertfe de impacare si se folosea termenul
salem. Prin ele se exprima lauda, cererea si multumirea omului fata de
Dumnezeu. Legea mozaica mentioneaza trei feluri de sacrificii de acest fel:
- de lauda si multumire.
- votive (cand se facea o fagaduinta).
- voluntare.
Aveau acelasi ritual, se aduceau ca jertfa animale mici si mari,
paine, faina de grau framantata cu untdelemn. Nu avea o randuiala
separata, iar o parte din jertfa nu trebuia arsa ci era data ca prinos
Domnului (pieptul, pulpa dreapta si soldul), revenind preotilor slujitori. In
cazul pieptului, acesta era asezat in bratele celui care aducea jertfa si era
dus in fata usilor locasului sfant ca semn al darului adus in fata lui
Dumnezeu. Deosebit de importante erau jertfele de lauda.

42
 Partile din jertfa care reveneau slujitorilor considerate in aceasta zi
ca idee centrala, sacrificatorul trebuind sa fie curat sufleteste si trupeste si
sa caute sa-si intareasca comuniunea cu Dumnezeu prin sacrificiul adus,
aceasta insemnand starea teocratica. Ospatul specific acestei jertfe
constituia garantia starii teocratice. Ideea centrala era ca omul se apropie de
Dumnezeu si ramane in comuniune cu el prin ospatul sacrificial. Oamenii
participau la acest ospat in calitate de invitati. Aceste jertfe au avut si un
sens tipic, prefigurand sacrificiul euharistic prin care crestiul se
impartaseste cu trupul si sangele Mantuitorului Hristos.

Ritualul sacrificiului
Acesta avea cinci momente:
1. Omul care dorea sa jertfeasca un animal il alegea din turma
proprie, respectand anumite criterii. Dupa aceea, venea cu el la usa
locasului sfant pentru a-l jertfi.
2. Urma punerea mainilor acestui om pe capul animalului pentru a
reliefa intentia lui de a-si transmite pacatele pentru a dobandi iertare. Acest
lucru varia in functie de scopul jertfei. Inlocuirea omului cu animalul
simboliza pedeapsa pe care omul era constient ca o merita, dar care trece
asupra unui bun de-al sau. Rostea o scurta marturisire a pacatelor. In cazul
sacrificiului de pace punerea mainilor simboliza faptul ca victima era darul
pentru Dumnezeu iar omul isi inchina viata lui Dumnezeu. Acest moment
al jertfei se intalneste si in alte culte si civilizatii, dar este doar o asemanare
formala, pentru ca in credinta monoteista este caracteristic sentimentul
religios.
3. Urma sacrificarea animalului i partea de nord a altarului, act care
era facut de catre om. In cazul jertfelor publice, junghierea era facuta de
catre preot, care cu timpul, va ramane unicul sacrificator al comunitatii.

43
Momentul principal era scurgerea sangelui, predarea vietii lui Dumnezeu
pentru iertarea pacatelor. Avea acum loc satisfacerea substitutiva.
4. Se aduna sange intr-un vas, se stropea jertfelnicul, in functie de
scopul jertfelor aceasta simbolizand stergerea pacatelor care existau de la
sacrificator la animal.
5. Se ardea carnea animalului sacrificat. Se jupuia, se taia, se spalau
maruntaiele si se puneau pe jertfelnic. Focul era pregatit de catre un preot
si, dupa jertfa, victima se ardea total sau partial. La arderile partiale se
ardea intotdeauna grasimea. Pe langa grasime, se adaugau rarunchii si
coada. Arderile se faceau numai de catre preot, iar in cazul jertfelor
particulare pentru pacat, restul carnii era arsa in afara taberei, iar la jertfa
pentru pace reveneau preotului pentru ospatul sacrificial.
Focul altarului era considerat sfant, iar altarul era considerat masa
lui Dumnezeu. Darurile erau considerate sfintenie mare pentru ca
apartineau lui Dumnezeu. In actul arderii se produceau si momente de
adorare a lui Dumnezeu. La toate jertfele sangeroase se aduceau si
materiale nesangeroase. Era nelipsita sarea (legamantul cu Dumnezeu) si
tamaia, simbol al rugaciunii. Ospetele sacrificiale se pregateau uneori de
catre sacrificatori.

Jertfele nesangeroase
Acestea ocupa un loc important in manifestarile religioase ale
oameilor. Sacrificiile nesangeroase sunt foarte vechi iar intre elementele
nesangeroase trebuie mentionate painea si vinul. Se mai puteau aduce
graunte din spice, faia de grau, paine nedospita, framantatura cu untdelemn,
tamaie etc. Prinosul de paine era intotdeauna edospit pentru ca painea
dospita era simbol al coruptiei.
Exista si o exceptie de la aceasta regula, la Cincizecime aducandu-
se doua paini dospite, asemenea si la jertfa de impacare. De obicei, jertfele

44
nesangeroase erau adaosuri la jertfele sangeroase. Cele douasprezece paini
ale fetii, asezate pe masa din Sfanta, erau facute din faina de grau. Pe langa
tamaierile zilnice se adaugau si cele din sarbatori, ele simbolizand
rugaciunea celor ce aduceau jertfa nesangeroasa. La cele sapte candele ale
Menorahului se punea untdelemn curat (spiritul divinitatii), lumina celor
sapte candele simbolizand cele sapte daruri ale Duhului Sfant. Jertfele
nesangeroase au fost prefigurari ale Sfintei Euharistii.

Simbolistica si caracterul tipic al jertfelor

Jertfele s-au nascut din sentimentul launtric al omului de a
preamari, a cere si a multumi lui Dumnezeu. Omul avea sentimentul
dependentei fata de divinitate. Toate jertfele au avut si valoare simbolica,
indiferent de religie. Simbolistica a fost diferita insa intotdeauna intre
monoteism si politeism, monoteismul exprimand clar orientarea spre
transcendent, spre dorirea omului de a se inalta catre cer.
In monoteism, jertfele au subliniat ideea purificarii. In politeism,
viziunea religiei a ajuns chiar la sacrificii umane, interzise in religia
monoteista. In credinta monoteista, jerfele aduse aveau un puternic caracter
simbolic, jertfa substituindu-se omului. Pana la moise, ritualul si materia
jertfei erau la latitudinea fiecaruia. Pri ritualurile mozaice s-a statornicit cea
mai buna cale de savarsire a unui ritual eficient. Iudeul a inteles ca darul il
substituie simbolic inaintea lui Dumnezeu. Formalismul in practicarea
jertfelor a fost mereu combatut de prooroci. Toate aceste jertfe din Vechiul
Testament au adus doar curatirea trupeasca a omului, ele fiind incarcate si
de o eficienta simbolica, cu sentimentul de ascultare a legii divine. Omul se
impartasea de dreptatea legii si mostenea anumita sfintenie de la
Dumnezeu.
Jertfa Fiului lui Dumnezeu a fost prefigurata de jertfele Vechiului
testament. Caracterul simbolic al jertfelor se intalneste la jertfele pagane,

45
cat si la cele ale Vechiului Testament, dar jertfele mozaice au un specific
aparte, un caracter tipic, si anume faptul ca jertfele Vechiului Testament au
preinchipuit si sunt tipuri ale jertfei unice adusa de Mantuitorul Hristos
pentru mantuirea lumii. Acest sens tipic se bazeaza pe credinta si nadejdea
in mantuirea sufletelor de pacate. Toate jertfele Vechiului Testament n-au
adus pe om in Imparatia Cerurilor, ci numai in comuitatea teocratica. De
aceea, au avut o valoare relativa pentru ca nu puteau sterge pacatul
stramosesc, lucru realizabil doar prin jertfa Mantuitorului. Acest lucru a
fost semnalat chiar de profetii Vechiului Testament. Innoirea s-a produs si
imperfectiunea jertfelor a fost inlocuita de jertfa Mantuitorului, care este
continuu actuala prin repetarea ei in Biserica. Prin moartea Mantuitorului
toate jertfele au incetat iar prin ruperea catapetesmei s-a aratat inlocuirea
Legii vechi cu una noua.

Alte actiui cu caracter religios

Primitiile.
Erau primele roade din seceris, din vita de vie, maslini si pomi din
al patrulea an de la sadire, o parte di lana oilor, aluatul dospit si mierea.
Aducerea lor la locasul sfant exprima recunoasterea omului pentru darurile
lui Dumnezeu facut oamenilor pri intrermadiul pamantului. Cantitatea nu
era prevazuta dar trebuia sa fie de buna calitate. Se aduceau la templu si
erau consumate de catre preoti, impreuna cu sclavii si strainii. Constituia
sursa de existenta a preotilor si levitilor si exprima un act de supunere a
credinciosului fata de Dumnezeu. Un alt venit al acestora era impozitul
platit pentru locasul sfant. Orice om trecut de 20 de ani dadea lui
Dumnezeu ca rascumparare o jumatate de siclu. Acest impozit nu tinea cont
de statutul social. Suma era platita si de evreii din diaspora.

Fagaduintele solemne

46
 Constau fie in angajarea de bunavoie a uui credincios de a aduce
jertfa inaintea lui Dumnezeu, fie din respectarea unor fagaduinte de a se
abtine de la placeri. Aceasta era expresia supunerii fata de Dumnezeu si
avea ca scop intarirea vietii religioase monoteiste. Puteau fi facute in sens
pozitiv sau negativ. Votul nazireului consta in a nu bea vin sau sichera, sa-si
rada parul de pe tot corpul si sa nu se atinga de cadavre. Acestea se mai
puteau face si de catre pariti pentru copiii lor, iar ele durau 30 de zile. Acest
vot exprima intentia de a trai in sfintenie si prefigureaza votul monahal
crestin. Consumul alcoolului era vazut ca placere, contrara sfinteniei. Este
specific legii mozaice.

Binecuvatarea.
In numele Domnului se impartaseau unei persoane binefacerile
divine. Patriarhii si-au binecuvatat intotdeauna copiii, prin aceasta
transmitand fagaduinta lui Dumnezeu despre venirea lui Mesia. Cea mai
importanta era cea de la holocaustul de dimineata. O importanta deosebita
avea si binecuvantarea tatalui catre primul nascut. Opusul ei era blestemul,
care era deosebit de infricosator. O forma aspra a blestemului era anatema,
prin care persoana sau obiectul erau distruse. Omul care se atingea de
persoana sau obiectul anatemizate era pedepsit. Evreii au practicat si
excomuicarea din sinagoga impotriva celor ce se abateau de la disciplina
comuitatii. Excomunicarea era de treizeci de zile si mai era una mai mare
pentru cei care huleau pe Dumnezeu, aceasta rostindu-se si impotriva celor
care nu se indreptau.

Juramantul.
Era permis de lege, acesta implicand invocarea numelui divin si era
orstit in vederea aflarii adevarului in cazul furturilor. Se depunea i fata altei

47
persoane si a judecatorilor, care trebuiau sa confirme sinceritatea cuvintelor
rostite prin cuvintele: Amin!Amin! sau Tu ai zis!.
Legea mozaica iterzisese juramantul fals. Rostul juramantului era
de a inlatura nedreptatea. Uneori era insotit de blesteme. Vechimea lui este
foarte mare (cel ce jura punea mana pe coasta celui caruia se jura). Se
ridica mana dreapta in timpul juramantului. Evreii au inceput sa practice
juramantul fara a mai rosti numele divin, recurgand la aspecte din cretia lui
Dumnezeu. Aceste aspect a fost combatut de Mantuitorul la Matei XXIII.
El insa nu a respins juramantul adevarat.

Purificatii levitice
Actiunea cu caracter religios prin care se dobandea curatirea
sufletului si trupului se numea purificatie levitica. Aceste purificatii erau
necesare cand omul ajungea intr-o stare spirituala decazuta, o intinare a
vietii sufletesti sau trupesti. Erau provocate de atingerile de cadavrul
vreunui om, de imbolnavirea de lepra sau de relatiile sexuale
extraconjugale. Omul nu mai putea astfel sa ramana in comunitatea
religioasa, nu mai participa la cultul divin si era chiar scos din societate. S-
au dat de aceea legi purificatoare pentru a se solutiona aceasta problema.
Purificatiile au un caracter tipic, prefigurand baia botezului crestin.
Legea mozaica prevedea ca cel ce se va atinge de un cadavru
omenesc sa fie considerat necurat timp de 7 zile. Curatirea se facea de catre
un barbat curat care nu era obligatoriu sa fie preot. El lua apa de izvor la
care adauga cenusa de la sacrificiul vacii rosii si cu isop stropea pe cel
necurat in ziua atreia si in ziua a saptea. Cand cineva se atingea de cadavrul
unui animal, necuratia tinea doar o singura zi.
In cazul leprei, excluderea din comunitate se hotara de catre preot.
El declara daca respectivul nu este contaminat cu lepra sau dimpotriva,
trebuie sa paraseasca comunitatea. Leprosii trebuiau sa umble cu capetele

48
descoperite, cu hainele rupte la piept si, in cazul in care cineva se apropia
de ei, erau obligati sa strige Tame! (necurat!). Daca lepra era vindecata,
el reveea in comunitate, iar preotul ii facea curatirea, care consta intr-o
jertfa cu lemn de cedru (durabilitate), isop (curatenie), si lana rosie (viata
deplina). Era stropit de 7 ori. Etapa curatirii dura 7 zile dupa care se
aduceau doi berbeci fara meteahna, o oaie si o efa de grau ca jertfa pentru
curatire. Se facea acum sfintirea leprosului. In poporul iudeu se acorda
mare atentie leprei caselor. Preotii cercetau casele respective si hotarau
inchiderea lor timp de 7 zile, timp in care se razuiau peretii si se retencuiau,
iar daca boala revenea, casa era daramata. Mai exista lepra vesmintelor de
in, lana sau piele. Acestea erau inchise de catre preoti timp de 7 zile dupa
care se spalau sau se distrugeau.
In cazul necuratiei lauzei, aceasta dura 7 zile pentru femeia care
nastea un baiat si 14 zile pentru cea care nastea o fata. Dupa aceasta
perioada, femeia isi spala corpul, vesmintele si obiectele pe care le atinsese,
care deveneau curate numai pentru cei ai casei. Femeia lauza nu trebuia sa
paraseasca casa timp de 33 de zile pentru femeia care nastea un baiat si 66
de zile pentru cea care nastea o fata. Apoi, venea la locasul sfant si aducea
ca jertfa de necuratie un miel de un a ca ardere de tot si un pui de porumbel
ca jertfa pentru pacat.
Femeia care era la ciclul menstrual era considerata ca necurata timp
de sapte zile, timp i care ea necurata toate obiectele sau fiintele de care se
atingea, acestea fiind socotite necurate o zi. Apoi veea la Templu si facea
aceleasi jertfe. Daca se imbolnavea si in aceasta perioada avea ciclu
menstrual, era considerata necurata pe tot timpul bolii.

Cultul zilnic
Cultul divi este alcatuit din manifestari interne si externe ale
credintei omului, pri care-si exprima sentimentele de adorare si supunere

49
fata de dumnezeu. Primii care si-au exteriorizat sentimentele au fost Cain si
Abel, iar Enos a fost primul care a invocat numele divin. In vremea
patriarhilor, cultul era simplu, la el adaugandu-se actul circumciderii. La
scoaterea din Egipt, evreilor li s-a dat Legea prin Moise si au fost instituite
noi institutii religioase care caracterizau monoteismul si aveau o misiune
dubla: pastrarea credintei in unicul Dumnezeu si pregatirea omenirii pentru
venirea Mantuitorului.
Cultul zilnic exprima manifestarea neintrerupta a sentimentului de
adorare a lui Dumnezeu si consta din aducerea de jertfe dimineata si seara.
Acestea erau holocaustele zilnice, cate un miel de un an seara si dimineata,
la care se adaugau adaosuri nesangeroase. Focul ardea continuu pe
jertfelnic. Jertfa zilnica expia pacatele poporului savarsite ziua si noaptea.
Se exprima sentimentul ca Dumnezeu este stapanitorul poporului Israel. La
jertfire, preotul intra i Sfanta si tamaia, curata si completa candelele
Menorahului. Dupa jertfa, preotul rostea o binecuvantare asupra poporului.
S-au instituit si sarbatori, zile festive inchinate adorarii deosebite a lui
Dumnezeu. Ele erau legate de ciclul sabatic, si erau urmatoarele: Sabatul,
Anul Sabatic. Anul Jubileu si sarbatorile din cursul anului calendaristic
(prima si ultima zi de Pasti, Cincizecimea, Ziua Trambitei, Ziua Impacarii,
Sarbatoarea Corturilor si sfarsitul anului.
Doua sarbatori durau sapte zile: Pastile si Sarbatoarea Corturilor. In
sarbatori si in Sabat holocaustul zilnic se dubla. In Sabat se schimbau si
painile punerii inainte, iar in sinagoga se citeau pericope din profeti si se
explicau de catre rabini.
Fiecare sarbatoare avea un cult special, care consta in marirea
jertfelor sangeroase cu adaosuri nesangeroase. Cele mai multe jertfe se
aduceau la Sarbatoarea Corturilor. La unele din ele se aduceau prinoase
speciale: un snop de orz a treia zi de Pasti sau doua paini din noua recolta
la Cincizecime.

50
 Sabatul
Cea mai des intalnita sarbatoare (a se odihni) era Sabatul. La evrei
ziua incepe de seara precedenta pana in ziua respectiva, seara. Sabatul s-a
instituit in amintirea zilei de odihna a lui Dumnezeu. In timpul patriarhilor
nu a fost respectat din cauza vietii nomade, la fel in Egipt. A patra porunca
din Decalog amintea de cinstirea Sabatului, care se facea sub doua aspecte:
- pozitiv, prin dublarea sacrificiului zilnic, schimbarea painilor
punerii inainte, ospete, cantari.
- negativ, prin incetarea oricarui lucru din partea oamenilor liberi, a
sclavilor si chiar a animalelor. Se interzicea chiar aprinderea focului,
comertul, transportul etc.
De Sabat israelitii nu aveau voie sa faca mai mult de 2000 de pasi
(calea Sambetei). Toate aspectele, pozitive si negative, urmareau sa
sublinieze importanta Sabatului. Erau permise: aducerea jertfelor, taierea
imprejur, participarea la ceremoiile Templului. Din timpul Macabeilor,
evreii aveau voie sa poarte arme in Sabat. Mantuitorul le reproseaza ca
mintea lor ingusta oprea savarsirea faptelor bune in zi de Sabat. Sabatul a
ramas semn vesnic al legamantului lui Dumnezeu cu Israel. El voia sa
aduca odihna oamenilor si pamantului, dar simboliza totodata starea de
odihna si fericire a omului in Rai.

Anul Sabatic
Cuvatul Sabath are si intelesul de an. Di sapte i sapte ani evreii
serbau Anul Sabatic, ce urma sa aduca odihna pamantului, care nu era
lucrat in anul respectiv. Ceea ce rodea de la sine revenea oamenilor
nevoiasi, strainilor si sclavilor. Anul Sabatic incepea la I Tiri (luna a saptea
a anului) si cinstea pe Dumnezeu, adevaratul prprietar al pamantului.
Datoriile erau amanate, iar saracilor le erau chiar iertate, de aceea Anul

51
Sabatic mai era numit si Aul Iertarii sau Anul Dmnului. Anul Saabatic a
inceput sa fie sarbatorit in al XIV-lea an de la ocuparea Tarii Sfinte. Dupa
exilul babilonian a fost neglijat. Evreii puteau in aceasta perioada sa
zideasca case, sa repare drumuri etc.

Anul Jubileu
Dupa Legea mozaica, se praznuia in al cincizecilea an dupa sapte
Ani Sabatici. Incepea la 15 Tiri si se praznuia prin nelucrarea pamantului,
retrocedarea pamanturilor confiscate sau cumparate, eliberarea sclavilor cu
intreaga familiei. In Anul Jubiliar erau ajutati saracii, strainii, nu se lua
dobanda dar nu se cereau nici imprumuturi. Produsele pamantului erau
hrana pentru nevoiasi, straini si animale. Dumnezeu ii asigura pe evrei ca le
va da recolte bogate intotdeauna inaintea Anului Sabatic sau Anului
Jubileu. Recastigarea dreptului asupra pamantului instrainat si eliberarea
sclavilor puneau in lumina egalitatea tuturor oamenilor in fata lui
Dumnezeu. Cele trei sarbatori sabatice au o deosebita importanta moral-
sociala. Munca este o indatorire sfanta a omului, dar ea nu trebuie sa-l
cuprinda pe om in detrimentul lui Dumnezeu. Pentru evrei odihna nu
insemna inactivitate, ci era prevazuta o activitate spirituala dedicata lui
Dumnezeu. Sentimentul de umanitate este reliefat in mod deosebit. Toti
evreii au dreptul la proprietate, cei saraci se bucura la fel ca si proprietarii
de roadele pamantului. Solidaritatea si dragostea frateasca erau ocrotite si
cultivate.
In acelasi timp, prin nelucrarea pamantului se exprima spiritul de
conservare a naturii pe care oamenii trebuiau sa o ocroteasca. Sarbatorile
mozaice erau si prilej de mare bucurie pentru oameni.

Sarbatorile anuale

52
 Intre sarbatorile anuale, cele mai importante sunt Pastile,
Cincizecimea si Sarbatoarea Corturilor. Acestea erau legate de evenimente
din istoria poporului evreu: Pastile (exodul din Egipt), Cincizecimea
(primirea Legii pe Muntele Sinai), Sarbatoarea Corturilor (vietuirea timp de
40 de ani in corturi). Sarbatorile acestea aveau o relatie si cu mucile
agricole: Pastele (inceputul secerisului), Cincizecimea (incheierea
secerisului) si Corturile (inceperea culesului).

Pastile.
Se praznuiau la 14 Nisan, perioada de primavara, ca simbol al
renasterii la o viata noua. Termenul se traduce prin a trece (ingerul
Domnului care i-a pedepsit pe uii si i-a crutat pe altii). Trimite si la
eliberarea din robia egipteana. Tocmai de aceea Pastile ca si Sarbatoarea
Corturilor se serba timp de 7 zile. Au existat trei modalitati de praznuire:
1. De la iesirea din Egipt pana la intrarea in Tara Sfanta capul
familiei alegea un miel de un an fara meteahna la 10 Nisan, iar in seara
zilei de 14 Nisan il junghia. Cu sangele erau unse usile si usiorii casei.
Mielul se frigea cu toate maruntaiele, nu era fiert si nu i se zdrobeau oasele.
Se consuma cu azima si ierburi amare, imbracati si incinsi, gata de drum.
Nu se lasa nimic pe a doua zi, iar ceea ce ramanea era ars. Di mielul pascal
nu aveau voie sa consume cei necurati sau cei netaiati imprejur.
Nerespectarea acestor prescriptii se pedepsea cu moartea prin lapidare.
Daca cineva nu putea sa respecte aceasta randuiala, era obligat sa serbeze
Pastile la 14 ale luii urmatoare. Doar prima si ultima zi de Pasit se serbau
cu incetarea lucrului si adunare. Se manca doar azima. Painea nedospita
amitea de aluatul cu care au fugit evreii. Dospitura era considerata un
simbol al pervertirii, al coruptiei.
2. De la intrarea in Tara Sfanta la robia babilonica . La Pasti se
sacrificau doar miei. Care se junghiau la Locasul Sfant. Junghierea se facea

53
i curtea Templului de catre fiecare cap de familie. Sangele se varsa la
picioarele altarului, se renuntase la ungerea usilor si a usiorilor casei. Evreii
veneau din toata tara pentru aceasta sarbatoare la Ierusalim, aducand cu ei
corturi. Consumarea mielului pascal avea acelasi ceremonial.
3. In perioada de dupa robia babilonica influenta rabinilor a
dezvoltat ritualul praznuirii Pastilor. In seara de 14 Nisan membri familiei
isi spalau mainile si picioarele, capul familiei binecuvanta mancarurile. Se
consumau patru pahare de vin negru. Se binecuvanta primul pahar, tatal se
spala pe maini si binecuvata ierburile amare. Capul familiei istorisea
tuturor iesirea din Egipt. Se umplea al doilea pahar si se citeau Psalmii 113-
114, care faceau parte din Imnul Mare. Dupa consumarea paharului II tatal
se spala din nou pe maini si binecuvata mielul. Se consuma al treilea pahar,
dupa care se citeau Psalmii 115-118 si circula al IV-lea pahar de vin. Acest
ceremonial s-a impus dupa exilul babilonic si nu are fundament
scripturistic.
Jertfa mielului pascal are un inteles tipic, preinchipuind pe Mielul
lui Dumnezeu, jertfit pentru iertarea pacatelor intregii omeniri. Pastile
cuprindeau doua momente:
- jertfa de curatire
- ospatul pascal care are un inteles tipic, prefigurand Sfanta
Euharistie. In aceasta idee, iudeii nu aveau voie sa lase ceva din mielul
pascal sau sa-i zdrobeasca oasele. Intre acest ritual si Cina cea de taina
exista anumite puncte asemanatoare. Mielul Pascal are aspect dublu: jertfa
pentru stergerea pacatelor si jertfa de pace.

Cincizecimea

Este cea de-a doua sarbatoare anuala care se praznuieste dupa

trecerea celor 7 saptamani, in ziua a 50-a la 6 Sivan (Iesire 34, 22). In Ziua

54
Cincizecimii se aducea 2 vitei, un junc si 7miei de un an fara meteahna ca
holocaust, la care se adauga sacrificiul nesangeros corespunzator. Se mai
aduceau doua paini dospite din 2/10 efa de grau din recolta noua ca primitie
lui Dumnezeu si odata cu ele un tap ca jertfa pentru pacat, un junc, doi
berbeci si sapte miei ca holocaust.
La sarbatoarea Cincizecimii, israelitii, pe langa jertfele impuse de
Lege mai audceau si sacrificii de pace voluntare, de drept multumire
inaintea lui Dumnezeu care-i binecuvantase cu recolte bogate. In Sinagogi,
sarbatoarea Cincizecimii este praznuita cu citirea celor 10 porunci si a cartii
Rut.
Dupa parerea rabinilor, incepand cu secolul II d.Hr. Cincizecimii i
s-a atribuit si o insemnare istorica, ea fiind instituita in amintirea darii
legislatiei sinaitice dupa trecerea a 50 de zile de la Pasti. Cincizecimea
iudaica a prefigurat Cincizecimea crestina, ziua pogorarii Duhului Sfant,
cand s-a dat omenirii Legea cea nou, scrisa in inima, nu pe tablele de piatra.

Corturile
Cea de-a treia sarbatoare anuala se praznuia, ca si Pastile, timp de
sapte zile, incepand cu ziua de 15 Tisri si pana la 22 Tisri. Ea se praznuieste
in amintirea sederii evreilor in corturi pe timpul peregrinarii celor 40 de ani
prin pustie, cand Dumnezeu le-a purtat de grija. Serbarea ei se mai face si
in semn de multumire lui Dumnezeu pentru strangerea recoltelor de
toamna.
Israelitii sarbatoreau in corturi construite pe acoperisul caselor, in
curti sau pe strazi, in amintirea celor 40 de ani din pustie, solemnitatea lor
fiind marcata de aducerea mai multor jertfe. De asemenea, in semn de
bucurie, israelitilor li se porunceste sa ia ramuri de copaci frunzosi, de
finic, de palmieri si de salcie.

55
 Se considera ca o sarbatoare mai putin religioasa si mai mult
populara care incheia sirul praznicelor din cursul anului.
Ceremonia sarbatorii includea si mergerea preotului in fiecare
dimineata la lacul Siloam, ca sa ia apa intr-un vas de aur. Apa amestecata
cu vin o varsa la poalele altarului jertfelor in sunetul muzicii instrumentale
si al cantecelor, in amintirea momentului cand Moise a scos apa din stanca.
Aceasta apa vie simbolizeaza apa vie a mantuirii pe care o va aduce Mesia.
Teologii rationalisti considera ca praznuirea Corturilor nu este de
origine mozaica, intrucat ea a fost imprumutata de la canaanei care, pe
timpul toamnei, aveau o astfel de sarbatoare legata de inceputul anului.
Bucuria strangerii recoltei este o sarbatoare generala, care nu este specifica
canaaneilor, iar la poporul evreu ea are un continut cu totul specific din
punct de vedere religios.

Alte sarbatori
Anul nou religios incepea cu luna Nissan sau Aviv, iar praznuirea
lui se incadreaza in randuiala inceputului de luna si consta din jertfirea unui
tap pentru pacat, 2 vitei, un berbec si sapte miei plus adaosul nesangeros si
turnare corespunzatoare ca holocauste.
Anul nou civil incepea cu luna a VII-a Tisri si se anunta prin sunet
de trambite. Prima zi a anului civil este praznuita prin repaus sabatic,
adunare sfanta si suplimentarea jertfelor pentru arderea de tot si curatirea
pacatelor. Anul nou civil poarta numele de capul rosu sau ziua judecatii
pentru ca acum se decide soarta fiecarui evreu pentru anul care incepe.
Evreii mai numesc an nou si alte zile: prima zi a lunii Nissan cu care
incepe numaratoarea anilor de domnie, prima zi a lunii Elul cand se face
zeciuirea si ziua a XV-a a lunii Svat numita anul nou al pomilor.
Ziua impacarii se praznuieste in fiecare an la 10 Tisri ca zi a
iertarii sau ziua mare a impacarii. In aceasta zi legea prevedea repaus

56
sabatic, adunare sfanta si aducerea jertfelor. Fata de celelalte sarbatori, in
aceasta zi se posteste din seara zilei a noua pana in dimineata zilei a zecea,
de aceea era socotita cea mai mare zi de odihna pentru smerirea sufletelor.
In ziua impacarii se iarta toate pacatele comise in cursul unui an si
aceasta iertare se obtine mai ales prin jertfele aduse de arhiereu. Pentru
indeplinirea ritualului, arhiereul priveghea toata noaptea de 9 spre 10 Tisri
si dimineata se spala pe corp si apoi imbraca vesmintele sfinte ca sa
curateasca locasul sfant, jertfelnicul, preotii si toata obstea.
Motivul instituirii divine al sarbatorii se pare ca sta in relatie cu
pedepsirea lui Nadab si Abiud, fiii lui Aaron, care au adus foc strain in loca
sul sfant netinand seama de porunca divina ca numai arhiereul, odata pe an
avea voie sa intre in Sfanta Sfintelor ca sa impace tot poporul cu
Dumnezeu.
Un alt motiv al instituirii il ofera traditia iudaica ce leaga ziua
speciala de la 10 Tisri de iertarea poporului de pacatul idolatriei savarsit in
timp ce Moise primea tablele Legii pe muntele Sinai
Ritualul din ziua impacarii este indeplinit doar de arhiereu, care in
dimineata praznicului aducea ca jertfa pentru pacat un vitel si doi tapi,
precum si un berbec ca ardere de tot. Arhiereul lua juncul pe capul caruia
rostea pacatele sale si cale formatiei sale si il injunghia, adunand sangele
intr-un vas. Tamaia apoi in Sfanta Sfintelor tronul indurarii, apoi iesea si
lua vasul cu sange si intra a doua oara in Sfanta Sfintelor stropind cu el o
data catre tronul indurarii si de sapte ori inaintea lui. Apoi jertfea tapul ca
jertfa pentru pacatele poporului si cu sangele lui intra a treia oara in Sfanta
Sfintelor, facand acelasi lucru ca si cu sangele vitelului.
Stropirea cu sangele celor doua victime simbolizeaza stergerea
pacatelor arhiereului, preotilor si poporului. Era curatat apoi locasul sfant,
arhiereul luand din sangele celor doua victime si ungand coarnele altarului
tamaierii si stropind de sapte ori inaintea lui. Acest ritual era repetat la

57
altarul jertfelor, iar sangele ce ramanea era varsat la picioarele
jertfelnicului.
Partea principala a ritualului se incheia cu citirea unor rugaciuni.
Ritualul din ziua impacarii are pe langa simbolismul actiunilor cultice si o
insemnatate tipica, prefigurand jertfa unica si desavarsita a Mantuitorului
Hristos pe care o aduce spre iertarea pacatelor si spre impacarea intregii
creaturi cu Dumnezeu.

Sarbatorile postmozaice
Sarbatoarea Purim a fost instituita in amintirea salvarii poporului
iudeu in exil de la nimicirea decretata de Aman, ministrul regelui
Artaxerxes al persilor. Este cea mai vesela sarbatoare a evreilor,
sarbatorindu-se in zilele de 14 si 15 Adar. In prima zi de purim se citeste in
sinagoga textul cartii Estera, se fac ospete, se ofera daruri prietenilor si
saracilor, se consuma bautura multa etc.
Hanukka sau reinnoirea Templului [sarbatoarea luminilor], a fost
instituita de Iuda Macabeul in anul 165 i.Hr. in amintirea curatirii si sfintirii
Templului, dupa profanarea de catre regele sirian Antioh IV Epifanes.
Sarbatoarea incepe la 25 Kilev si dureaza opt zile in care se aduc la templu
holocauste si jertfe de pace in sinagogi se citesc rugaciuni speciale, se
aprind lumanari in fiecare zi, acest lucru fiind insotit de cantece si veselie.
Aducerea lemnelor a fost instituita in vremea lui Neemia, care a
dispus ca iudeii trebuiau sa aduca la Templu lemnele necesare intretinerii
focului pe altarul holocaustelor. Iosif Flaviu spune ca era o zi de mare
bucurie si se praznuia la 14 Av.

Grupari si partide religioase

58
 Moise a vrut ca prin Lege sa transmita sentimentul unitatii
nationale, insa cele 12 semintii s-au despartit in anul 933 i.Hr., iar dupa
exilul babilonian separarea a fost si mai mult evidentiata.
Fariseii. Sursele ce vorbesc de ei sunt foarte numeroase: Iosif
Flaviu, Talmudul si cel mai bine Noul Testament. Acestia au aparut dupa
secolul IV i.Hr. scrierile Vechiului Testament neamintind nimic de ei. Erau
numiti perusim in ebraica, aceasta insemnand a separa, a distinge. Ei s-
au numit asa pentru ca intentia lor era sa se indeparteze de lucrurile
necurate. Persoana si faptele persoanei in conceptia iudaica sunt una si
aceeasi, de aceea fariseii se indepartau de toti cei socotiti pacatosi. Prima
atestare a lor este din vremea stapanirii siriene, in vremea lui Antioh IV
Epifanes (175 i.Hr). In 170 acesta jefuieste Templul, ii ia tezaurulk si
interzice aproape toate practicile religioase iudaice, din acest motiv
izbucnind rascoala Macabeilor. Acestia au gasit sprijin intr-un partid format
pentru a rezista elenismului, partidul hasidinilor (al oamenilor piosi),
radacina fariseilor. Dupa victoria macabeilor, fariseii raman alaturi de ei
pana in 105 cand Macabeii vor sa pastreze si functia arhiereasca (Ioan
Hircan, Alexandru, Aristobul). Cand la conducere ajunge Alexandra, sotia
lui Alexandru Ianeul, ea a facut pace cu fariseii, i-a favorizat iar cei doi fii
ai ei au ajuns rege si arhiereu. Fariseii au trecut la persecutii impotriva
celor ce erau de partea lui Alexandru Ianeul.
Cand au aparut neintelegeri la scaunul de domnie, fariseii l-au
detronat pe Ioan Hircan II si l-au pus pe Aristobul. Pompei ii supune pe
evrei iar fariseii ajung in umbra pana la Irod cel Mare (37 i.Hr.) cand acesta
a inceput sa ii persecute iar ei au ramas in opozitie. Astfel ei ajung un fel de
martiri ai poporului, facandu-i in cele din urma iubiti de catre acesta.
Admiteau traditia orala ce interpreta si completa Legea. Sub
influenta lor, se considera ca e mai periculos sa calci prescriptiile
invatatilor decat prescriptiile Legii. Credeau in nemurirea sufletului, in

59
invierea mortilor si in liberul arbitru, spre deosebire de saduchei. Atitudinea
lor era diferita in privinta stapanirii straine. Unii credeau ca e o pedeapsa de
la Dumnezeu si ca trebuie acceptata, altii ca e o lovitura data teocratiei si
sprijineau orice revolta. Erau preocupatii sa fie liderii spiritual-religiosi ai
poporului, orice tendinta prooroceasca ce nu era in spiritul lor trebuind
eliminata.
Se crede ca informatiile privitoare la Ioan Botezatorul care au ajuns
la urechile lui Irod Antipa s-au datorat uneltirilor fariseilor. Mantuitorul a
avut la inceput o atitudine prudenta fata de ei, cautand sa-i lumineze cu
invataturile Sale. Le da si explicatii convingatoare, dar si prin puterea
harica, prin savarsirea de minuni inaintea lor. Fariseii considerau ca acest
prooroc din Nazaret huleste impotriva lui Dumnezeu cand spune ca iarta
pacatele, ca nu posteste, ca intra in casele celor pacatosi, ca nu respecta
Sabatul. Mantuitorul incearca sa le explice ca principiul divin se afla in
panul spiritual al omului, nu in cel material.
De mai multe ori fariseii au incercat sa-L prinda pe Mantuitorul in
cuvant, i-au cerut semn din cer, dar intelepciunea divina a ramas
intotdeauna deasupra lor. Mantuitorul ii sfatuieste pe ucenici sa se fereasca
de aluatul rau al fariseilor si rosteste un cutremurator inchizitoriu impotriva
fariseilor si carturarilor, in care ii acuza: ca inchid drumul spre Imparatia
Cerurilor, ca sunt preocupati sa aiba multi prozeliti pe care ii invata apoi
lucrarea pierzaniei, ca au o selectie a juramintelor ce trebuie sau nu trebuie
facute, ca dau zeciuiala si din ce nu a prevazut Moise, dar nu pretuiesc
dreptatea si mila, ca sunt preocupati de aspectele exterioare vizavi de
intinaciune dar pretuiesc mai putin intinaciunea sufletului, ca pe dinauntru
sunt morminte putrezite, ca cinstesc pe proorocii omorati de parintii lor,
socotindu-se mai buni decat aceia, desi ei persecuta pe Proorocul cel Mare.
Fariseii ii incita si pe saduchei impotriva Mantuitorului. Nu toti
fariseii au avut aceeasi orientare in privinta Mantuitorului (Gamaliel, Pavel,

60
Iosif din Arimateea, Nicodim si altii). In cadrul primei comunitati crestine
de la Ierusalim s-au aflat si foarte multi farisei care au creat o situatie
iudaizanta, reparata prin Sinodul Apostolic din anul 50. evlavia fariseilor si
interpretarea orala a Legii a condus la alcatuirea a 650 de prescriptii
talmudice ce au inchis viata iudeilor intr-o servitudine greu suportabila.
Aceasta prezentare a fariseilor din Noul Testament a facut ca in zilele
noastre, termenul de fariseu sa insemne fals, ipocrit, habotnic.
Carturarii sau Invatatorii de Lege proveneau dintre farisei
ocupandu-se in special cu studierea Legii si cu transmiterea traditiei
stramosesti.
Saducheii ne sunt amintiti de catre aceleasi surse, numele lor fiind
pus in legatura cu arhiereul Sadoc, contemporan cu Solomon. Descendentii
lui Sadoc ar fi pastrat functia de arhiereu pana la Antioh IV Epifanes.
Acesta era un artificiu, ei aparand mult mai tarziu in istorie, fiind formati
doar din arhiereu si marii preoti. N-a existat o identitate intre preotia
iudaica si gruparea saducheilor, ceea ce a permis ca multi preoti sa devina
crestini la inceputurile Bisericii.
Isi fac cunoscuta prezenta in vremea Macabeilor, cand sunt de
partea acestora in conflictul lor cu fariseii. In timpul lui Irod s-au acomodat
destul de bine, pentr ei contand sa aiba pace si liniste. La distrugerea
Templului, saducheii au disparut si ei. La aparitia Mantuitorului, saducheii
au facut front comun cu fariseii impotriva Acestuia.
Nu acceptau decat Scriptura, Traditia neavand pentru ei nici o
valoare. Nu credeau in ingeri, in sufletul nemuritor, in posibilitatea invierii.
Respingeau si providenta divina si necesitatea harului divin, considerand ca
lumea functioneaza prin sine dupa Creatie. Spuneau ca Dumnezeu il lasa pe
om liber, chiar ca S-a dezinteresat de poporul Sau, deci nu trebuie asteptat
nimic de la El sau de la Mesia. Morala no avea valoare pentru ei pentru ca
nu credeau in viata viitoare. Au ajuns sa nu aiba nici un ideal religios,

61
jertfele neputand sa schimbe ceea ce te asteapta dupa moarte. Erau egoisti,
lacomi, cruzi, nepotriviti cu statutul lor religios, straduindu-se sa combata
in orice fel Biserica din Ierusalim.
Samaritenii. In 722 i.Hr. Israel a fost desfiintat de invazia
asirienilor, evreii fiind deportati in Asiria. Sargon a adus pe teritoriul pe
care locuiau evreii cinci triburi din tinuturile Orientului. In 715 au colonizat
aici arabi, iar in secolul urmator au fost aduse aici familii din Babilon,
Elam si Persia. Aici s-au mai asezat si alti straini, dar au existat si evrei care
nu au fost deportati, acestia amestecandu-se cu strainii, iar religia lor
devenind un mare sincretism.
Din Vechiul Testament acceptau doar Pentateuhul, credeau intr-un
Dumnezeu unic, Moise era un mare prooroc, credeau in ingeri buni si rai,
in judecata de dupa moarte, in rai si iad si in inviere. Tineau Sabatul si
sarbatorile prescrise de Lege, practicau circumciderea si admiteau a II-a
casatorie, respingandu-o pe a III-a si acceptand cu greu divortul.
Cand evreii s-au intors din exil, samaritenii si-au oferit ajutorul, dar
au fost refuzati pentru ca evreii ii desconsiderau mai mult decat pe pagani,
astfel aparand ura dintre iudei si samariteni. In vremea Mantuitorului, sa se
numeasca cineva samaritean era o mare injurie. Samaritenii incercau sa se
razbune pe evrei. Talmudul spune ca este acelasi lucru sa primeasca cineva
mancare de la un samaritean cu a manca porc. Sacrificiile samaritenilor nu
erau primite niciodata la Templu.
Mantuitorul nu manifesta tendinte separatiste, ci trece prin Samaria
adeseori, ramane aici, mananca cu samaritenii, le vesteste Evanghelia
Imparatiei, savarseste minuni. Parabola Samariteanului milostiv este
expresia sentimentelor frumoase purtate de Mantuitorul acestor oameni. La
intemeierea Bisericii, ea s-a dezvoltat foarte usor in Samaria. Astazi, din
samariteni n-a mai ramas decat o mica comunitate in orasul Hablus si in
Sichem.

62
 Irodienii, partid de nuanta politica legat de dinastia lui Irod cel
Mare. Pomeniti de trei ori in Noul Testament, ei s-au asociat cu fariseii la
ispitirea Mantuitorului in privinta dajdiei Cezarului. Se crede ca ei erau
evrei care vedeau in dinastia lui Irod o conducere binemeritata asupra
poporului, iar in stapanirea straina protectia binevenita dinastiei irodiene.
Erau simpatizanti ai culturii romane si elenistice, mai multpolitici decat
religiosi, au fost printre altele implicati in spionarea si prinderea Sfantului
Ioan Botezatorul.
Elenistii erau evrei ce locuiau in diaspora, in provinciile apropiate
(Siria, Egipt) sau in Asia Mica, Grecia, Italia. Manifestau influente din
filosofia greaca, acestea manifestandu-se in limba, cultura si obiceiuri. Cei
mai multi si-au uitat limba, vorbind numai greaca, care a devenit si libma
de cult. Evreii insa nu s-au deznationalizat, facand calatorii la marile
sarbatori, aducand ofrande si platindu-si zeciuielile.

63