Curs 3 SISTEMUL DREPTULUI SI ALTE SISTERME NORMATIVE

A. Relaia sistemului dreptului cu celelalte sisteme de norme sociale

1. Dreptul i religia
2. Dreptul i morala
3. Dreptul i normele de convieuire social
4. Dreptul i politica
5. Dreptul i normele tehnice
B. Structura intern a sistemului dreptului
1. Caracteristici definitorii ale sistemului dreptului
2. Elementele sale componente
3. Diviziunile generale ale dreptului

tiina dreptului folosete, alturi de celelalte metode de studiu, metoda sistemic.

Metoda sistemic i-a dovedit utilitatea pentru a oferi o imagine ct mai clar i mai
cuprinztoare asupra obiectului de studiu al acestei tiine. Utilizarea cu preponderen a
metodei i a concepiei sistemice asupra dreptului au fost influenate de curentul de
gndire pozitivist.
Pentru a ne referi la sistem, l putem nelege ca ansamblu de elemente aflate in
legtur ntre ele, n cadrul unei formaiuni complexe i relativ stabile care se comport
ca un intreg, cu proprieti i funcii proprii, distincte, calitativ deosebite de proprietile
elementelor componente, un ansamblu de elemente legate prin raporturi stabile (sistemul
solar, sistemul economic, sistemul social etc.).

Un sistem nu este altceva dect dispunerea diferitelor pri ale unei arte sau tiine 1
ntr-o ordine n care acestea se susin reciproc i n care unele se explic prin altele.
Cele care ajut la explicarea celorlalte se numesc principii, iar sistemul este cu att mai
articulat cu ct numrul de principii este mai mic, chiar numai unul.
Dei suntem tentai s aplicm teoria sistemic dreptului nc de la nceputurile sale,
adic inclusiv dreptului roman, percepia dreptului ca sistem dateaz din secolul al XIII-
lea, fiind efectul redescoperirii logicii aristoteliene.

1
Terre p.38
1
 Concepia sistemic asupra dreptului ajut la explicarea unitii, coerenei i
ierarhizrii specifice dreptului, fie c ne referim la fenomenul juridic n ansamblu sau la
sistemul dreptului, ca parte a acestui fenomen.
Fenomenul juridic, realitatea juridic, sistemul juridic sunt noiuni create n scopul
de a cuprinde toate elementele cu conotaie juridic din societate, ncepnd cu contiina
uj ridic (a legiuitorului, a funcionarului administrativ, a judectorului sau a
ceteanului), continund cu normele juridice i relaiile juridice i terminnd cu
instituiile juridice, n sens de sisteme organizaionale implicate n crearea sau aplicarea
dreptului.
Spre deosebire de sistemul juridic, cu pretenii exhaustive, sistemul dreptului are n
vedere doar palierul normativ al societii i i propune, pe de o parte, s delimiteze
normele juridice de alte norme sociale i, pe de alt parte, s unifice normele juridice,
indiferent de tipul lor (interne sau internaionale, de drept administrativ sau de dreptul
familiei etc.)

A. Sistemul dreptului si alte sisteme normative

Viata sociala se conduce dup o multitudine de norme: morale, religioase,
juridice, tehnice, politice etc. Asa cum evidentia E. Sperantia, o norm, o regula, implic
ntotdeauna o mrginire, o limitare a unei micri, a unei activiti.() Exist o strns
legtura ntre o norma si un drum batut; drumul impune o directie si implica o limitare a
cadrului inlauntrul caruia trebuie sa se mentina traseul unui mers.() Abaterile peste
marginea drumului batut sunt anomalii, sunt proceduri anormalecare, pe de o parte, pot

sa dauneze pe propietarii terenului marginas, iar pe de alta parte, in masura in care sunt
mai pronuntate si mai ales repetate, pot sa rataceasca pe drumet.
Toate aceste reguli formeaza un sistem al normelor sociale. In cadrul acestuia,
normele juridice se detaseaza prin caracterul sanctiunilor pe care le implica, prin
posibilitatea de a apela la forta de constringere pentru a asigura realizarea dreptului.
Nu trebuie sa intelegem ca doar normele juridice ar fi dotate cu sanctiuni, ci doar
ca sanctiunile juridice difera de sanctiunile proprii morale, religiei, politicii etc. De
exemplu, oprobiul public sau mustrarile de constiinta sunt sanctiuni specifice moralei, iar

2
excomunicarea religiei, la fel cum incalcarii normelor de partid ii poate urma
excluderea din acesta.
Dreptul poate ingloba normele tehnice, religioase, morale, ceea ce aduce
posibilitatea aplicarii unei constringeri organizate de autoritatea publica pentru asigurarea
respectarii lor.
1. Dreptul i religia
Religia, ca atare, nu este un sistem normativ, dar are o strnsa legtura cu
elaborarea normelor juridice. Decalogul, Coranul conin nu doar precepte religioase, ci si
norme juridice. Dreptul hindus se afla sub influenta religie brahmanice, dreptul
musulman cuprinde reguli desprinse din Coran.
Este necesar s facem distincia intre dreptul de esena religioasa, cum este cel
musulman sau hindus, si dreptul eclesiastic, ce desemneaz ordinea juridica interioa ra a
comunitilor religioase.
Este adevrat c normele religioase, cele morale si cele juridice sunt intr-o strnsa
interdependenta. Sunt domenii in care religia si dreptul sau religia, morala si dreptul se
suprapun. Este cazul relaiilor din cstorie sau a infraciunilor referitoare la persoana:
lovirea, omorul, violul. Totui exist reguli de drept a cror legtur cu religia ar fi greu
de demonstrat. Astfel e cazul dispoziiilor codului rutier.
Existena zonelor in care dreptul i religia se pot suprapune fac utile cteva
reflecii cu privire la diferenele i influenele dintre cele dou domenii. In societile n
care societatea este puternic influenat de religie, cum este cazul statelor arabe islamice,
a Indiei sau a societilor arhaice, distincia ntre normele juridice i comandamentele

religioase este dificil de fcut. n schimb, n alte culturi, distincia dintre cele dou zone
normative a devenit posibil i util. Astfel, n cultura europeana, de srcine cretin, ar fi
dificil de conciliat noiunea de legitim aprare, spre exemplu, cu preceptul cretin al
ntoarcerii i celuilalt obraz. Bineneles, exist si aici cazuri n care normele religioase i
cele juridice au acelai coninut: nu fura, nu ucide etc.
Studiul obiectului reglementrii juridice sau religioase ne-a permis s decelm
zonele de confluen i cele de separaie.
Un alt aspect ce difereniaz cele dou sisteme normative; religios i juridic, are n
vedere subiectele ntre care se stabilete relaia. Preceptele religioase privesc, chiar i la

3
nivelul sanciunii, raportul omului cu divinitatea, pe cnd cele juridice au n vedere relaia
individului cu grupul social, care l i sancioneaz, de altfel.
Istoria relaiilor dintre drept i religie e marcat de alternane. S-au exprimat
poziii diverse: de la dizolvarea dreptului n religie la separarea lor radical,
nregistrndu-se si opinii intermediare.
Afirmarea principiului laicitii dreptului, care e tot o norm juridic i care
urmeaz a fi interpretat ca atare, este astzi neleas ntr-un sens pacificator. Laicitatea
nu nseamn negarea libertii credinei sau a religiei, ci recunoaterea acestei liberti, cu
consecina separrii statului de biseric, a spaiul politic de cel religios. Laicitatea
nseamn neutralitatea autoritilor, inclusiv n ceea ce privete nvmntul, fa de
diversitatea de credine religioase i implic tolerana religioas.
Dei astzi este indiscutabil ca ntre drept si religie nu mai exista aproape nici un
raport formal2, aa cum argumenta prof. Al. Vallimarescu, , intre cele doua se pstreaz o
legtura latenta, prin substratul lor comun mistic. Astfel, sustine autorul citat, respectarea
dreptului, chiar si a celui laic, se bazeaza nu numai pe raionament si observaie, ci si pe
sentiment si intuiie crora Al. Vallimarescu le da numele de sentiment mistic. Pe
aceeai idee, Fr. Terre, p.10, e de prere c dreptul nu e doar cunoatere ci si credina,
chiar dac la ea nu aderm toti, cel putin nu cu aceeai convingere. Dreptul se caut
mereu n tot ceea ce-l determin i-l calific: divinitatea, natura, raiunea, timpul. p.11
2. Dreptul i morala
Morala (etica) cuprinde ansamblul preceptelor care, in diverse epoci ale vietii
unui popor au fost considerate de cea mai mare parte a oamenilor ca norme de conduita

obligatorii pe care fiecare trebuie sa le respecte sub sanctiunea de a atrage reprobarea

generala. Ele sunt produsul comunitii sociale neinstitutionalizate.
Intre morala si drept exista numeroase asemanari, dar si deosebiri.
Numeroase reguli de drept sunt mprumutate de la morala, motiv pentru care s-a
considerat c dreptul nu e altceva dect morala preluat i sancionat de ctre grupul
social. Jus est minima moralia, afirma.?

2
Cu exceptia juramintului depus de martori, spre exemplu, si care, in continutul si modul de depunere face
apel la credinta religioasa a martorului.
4
 Una dintre cele mai des ntlnite opinii este c morala sta la baza dreptului.
Numeroase precepte morale susin incriminarea unor fapte ca infractiuni sau ca delicte
civile ( furtul, imbogatirea fara justa cauza).
Pe de alt parte, exist zone de reglementare juridic ce nu par a avea vreo
legtur cu morala. Spre exemplu, normele juridice considerate tehnice nu pot fi apreciate
din punct de vedere moral 3. In alte cazuri, legtura dintre drept si moral e strns: spre
exemplu, e reprobabil din punct de vedere moral s vinzi la un pre excesiv sau s
cumperi la un pre derizoriu. Totui, nici n aceste cazuri nu exist o suprapunere perfect
ntre cele dou. In asemenea cazuri, dreptul completeaz norma moral aducndu-i , pe
de o parte, precizie si, pe de alt parte, lipsind-o de nuane, spre exemplu, prin fixarea
pragului peste sau sub care preul devine incorect. Astfel dreptul se dovedete ataat nu
doar de justiie, ci i de ordine, securitate i pace social.
Tot in favoarea unei distincii ntre drept i moral pledeaz i argumentul c
morala, mai exigent i mai nuanat, l raporteaz pe individ, n primul rnd, la propria
contiin, i, apoi, la grupul social, pe cnd dreptul are n vedere comportamentul
exterior al persoanei, raportat la ceilali membri ai comunitii sau la autoritatea care
gireaz norma juridic.
Un alt argument n favoarea distinciei dintre drept i moral are n vedere
sanciunile specifice fiecreia. Dac nclcarea moralei se sancioneaz mai cu seam la
nivel intern, sanciunea juridic are srcinea in exteriorul individului, provenind de la
autoritatea public cu rol constrngtor.
tiina eticii contribuie n mod fundamental la definirea noiunilor de justiie,

echitate, noiuni ce sunt indispensabile dreptului. Intr-o accepiune derivat din coala
dreptului natural, ns strin curentului pozitivist, justiia reprezint, alturi de ordine i
4
securitate, fundamentul dreptului. In aceast accepiune dreptul are rolul de mediator
ntre indivizi, intre guvernani i guvernai.
Drept i justiie5
Jus est ars boni et aequiafirma juristul roman Celse6??.

3
Ex: regulile de redactare a actelor de stare civil sau a celor referitoare la publicitatea imobiliar.
4
Terre
5
terre p 13
6
Digeste, I, 1, de jusiticia et jureI
5
 Legtura dintre drept i jusitite e ambigua n mare parte datorit faptului c justiia
poate fi neleas de maniere diferite. Divergenele pleac mai ales de la o distincie
esenial aprofundat de Aristotel.
Dac suntem partizanii justiiei comutative, trebuie ca, printr-o apreciere obiectiv
a produselor sau serviciilor care se transfer ntre indivizi, s asigurm, pe ct posibil, o
egalitate matematic. Pentru cei ataai de justiia distributiv, trebuie s se urmreasc o
ct mai bun repartiie a bogiilor. Dar aceast repartii e poate fi conceput de maniere
diverse: fie ca o egalitate teoretic i absolut, fie ca o egalitate subiectiv i relativ
(fiecruia dup munc sau fiecruia dup nevoi).
In msura n care justiia ghideaz dreptul, alegerea fiecreia din variantele de mai
sus poate determina soluii diferite n cazuri concrete.
Drept i echitate7
Necesitile securitii sociale pot ndeprta dreptul de justiie. Recursul la
echitate tinde, prin atenuarea a ceea ce dreptul, mai ales cel scris, ar reglementa prea
rigid, s reduc distana care ar putea aprea ntre just i drept.
S-a spus c echitatea este recursul la judector contra legii 8, iar Toma dAquino
precizeaz: echitatea nu merge contra la ceea ce este just n sine, ci contra a ceea ce este
just, dup lege.
Astfel, art. 970 din C civ. dispune: conveniile oblig nu numai la ceea ce este
expres ntr-nsele, dar la toate urmrile, ce echitatea, obiceiul sau legea d obligaiei,
dup natura sa. n unele cazuri, judectorul poate, la stabilirea cheltuielilor de judecat,
s reduc cuantumul acestora n funcie de condiiile economice ale celui czut in

pretenii sau in funcie de complexitatea cazului. Judectorul poate s dea termene de

gratie debitorului in nevoie. In dreptul francez, judectorul poate modera valoa rea
clauzei penale.
Datorit libertii de decizie pe care o atribuie instanei, asemenea dispoziii
argumenteaz opinia ca intervenia judectorului in echitate ataeaz principiului
suspiciunea de arbitrariu i de incertitudine.
Amiabila compozitiune??? Dovedeste influena originar a echittii asupra
dreptului.(terre p. 16).
7
terre, p.15
8
Terre p.15
6
 Dintr-o alt perspectiv, cercetnd raportul dintre moral i drept, s-a susinut i
ideea moralitii sistemului de drept, a legitimitii normelor juridice. Astfel, a fost
formulat opinia c moralitatea unui sistem de drept si, deci, nsi existenta acestuia,
devin discutabile in urmtoarele cazuri: lipsa oricrei proceduri de luare a deciziilor,
nepublicarea sau necomunicarea normei destinatarului obligat sa o respecte, abuzul de
legislaie retroactiva, lipsa preocuprii de a face normele nelese, adoptarea unor norme
care cer o conduita ce depete puterile prii afectate, neconcordana dintre norme,
astfel cum sunt enunate si aplicarea lor.
3. Dreptul i normele de convieuire social
Normele de convietuire sociala si obiceiurile sunt o categorie de norme apropiate
de cele morale. Ele sunt destinate sa asigure relatii civilizate in viata cotidiana . Deseori
leguitorul face trimitere la acestea, fara a le preciza continutul. Spre exemplu in
Constitutie, art 26, n Legea 31/1954 privitoare la persoanele fizice, n Codul Penal, art.
321 se face referire la regulile de convietuire sociala, la bunele moravuri.
Spre deosebire de normele morale, care raporteaz comportamentul individului la
principii precum bine/ru, just/injust, normele de convieuire social raporteaz acelai
comportament la noiuni precum frumos/urt, civilizat/necivilizatetc.
In plus, bunele moravuri par mai uor modificabile, mai puin consolidate dect
normele etice. Astfel, un comportament considerat scandalos intr-o anumit epoc poate
fi permis peste o perioad sau, chiar n aceeai perioad, ns n alt grup social.
Ataamentul dreptului faa de bunele moravuri i gsete explicaia n
importana pe care dreptul o acord ordinii i securitii sociale i nu n exclusivitate

justiiei.
4. Dreptul i normele tehnice
Normele tehnice sunt normele ce conditioneaza realizarea unei meserii sau
activitati in scopul atingerii unui anume rezultat. De exemplu, daca se doreste construrea
unui pod, trebuie respectate anumite normele privind materialele utilizate i procedeul de
lucru. Scopul propus nu poate fi atins fara respectarea normelor tehnice. Acestea pot
cpta caracter juridic, prin includerea lor in acte normative, ceea ce implica posibilitatea
aplicarii lor inclusiv prin forta de constringere a statului (ex. normele de siguranta
circulatiei, normele securitatii muncii). Astfel, normele tehnice vor condiiona nu doar

7
atingerea scopului propus, ci i legalitatea raporturilor interumane ce au ca obiect acel
serviciu, acea prestaie.
Asemenea norme abunda in reglementarile de drept comercial sau administrativ.
5. Dreptul i politica
Politica poate fi neleas mai ales ca expresia i aciunea Puterii, n special a celei
a autoritii etatice9. Politica este activitatea social care i propune s asigure prin fora,
n general subordonat dreptului, securitatea extern i consensul intern al unei uniti
politice date, garantnd ordinea n contextul luptelor care se nasc din diversitate,
divergena de opinii i de interese10.
Dreptul, ca ansamblu de norme ce dirijeaz grupul social, reprezint voina
poporului exprimat de ctre organul reprezentativ al acestuia Parlamentul. La rndul
lui, Parlamentul este constituit din reprezentanii diferitelor partide politice care au
intrunit votul cetenilor. Ca urmare, coninutul normelor elaborate de Parlament (dar si
de Guvern sau de organele administraiei publice) va reflecta si conceptia partidelor
politice parlamentare.
Pe de alta parte, jocul partidelor politice este ordonat si limitat prin normele
juridice deja adoptate. In consecin, legtura dintre drept si politica este biunivoc, n
sensul c dreptul i politica se influenteaz, se condiioneaz reciproc.
Avnd n vedere aceast realitate a democraiei, n doctrin s-a exprimat att
opinia c politica este subordonat dreptului, ct i aceea c dreptul reprezint unul dintre
instrumentele politicii. Istoria instituiilor juridice este, probabil una a coabitrii dificile a
acestor dou tendine, fr a se punea ns nega existena unor interdependene ntre cele

dou.
Alexandre Kojeve11 propune un alt criteriu de difereniere ntre raportul juridic,
cel religios i cel moral. In timp ce relaia morala ar fi solitara, cea religioas a ar pune in
raport 2 persoane, relaia juridica ar fi triunghiulara datorita prezentei unui judector
(terul imparial si dezinteresat). In replic, Fr. terre opineaz c aproapre nu exist a,
raport social care sa nu dea loc interveniei unui judector, n consecin, distincia
propus nu ar fi de un mare ajutor.

9
terre, p.25
10
J Freund cf. Terre p. 27
11
( dupa Fr terre p 33)
8
B. Sistemul dreptului

1. Definitie
Normele juridice se completeaza si se echilibreaza reciproc. Ele nu sunt
independente unele de altele, ci interdependente, formnd un sistem sistemul dreptului.
In opina profesorului francez Fr. Terre 12, definirea sistemului dreptului e dificil
pentru c dreptul reprezint acea mediere ntre corect i nelept care, n orice societate
uman, i propune s creeze modele care s compun un sistem de reguli i soluii,
sistem mereu redefinit.
Pentru necesitile acestui studiu preliminar, v propunem s considerm sistemul
dreptului ca totalitatea normelor juridice n vigoare, structurate i organizate sistemic
pe baza anumitor criterii i principii.

2. Elementele componente ale sistemului dreptului

In cadrul sistemului dreptului, normele juridice se ordoneaza, se ierarhizaza, se
grupeaza dupa diferite criterii in subsisteme ale sistemului dreptului cum sunt institutiile
juridice si ramurile dreptului.
a).Institutia juridica reprezinta un corp de norme juridice referitoare la un
raport social fundamental, un intreg sistematic, permanant si durabil de norme juridice

ordonante in juril unei idei directoare centrale si care urmaresc un scop comun , ca, de
exemplu, organizarea proprietatii, familiei, statului, contractele, succesiunile, statutul
persoanei.
Notiunea de institutie este utilizata in drept, in doua acceptiuni:
1. organism cu personalitate juridica: Parlament, Tribunal, spital, universitate sau
2. ansamblu, complex de norme juridice.
In cursul de fata, utilizam notiunea in cel de al doilea sens.

12
Terre p. 37
9
Institutiile juridice se pot subimparti. De exemplu, institutia familiei se subdivide in
filiatia fireasca, infiere, casatorie, autoritate parinteasca.

b). Ramura de drept este un ansamblu distinct de norme juridice legate organic
intre ele care reglementeaza relatii sociale care au acelasi specific, cu ajutorul aceleiasi
metode de reglementare si pe baza acelorasi principii.
Ramurile dreptului constituie subsisteme ale sistemului dreptului. Ele regrupeaza
mai multe institutii juridice.
Intre ramurile dreptului exista interactiuni, legaturi functioale sau relatii de
subordonare care se manifesta in procesul aplicarii dreptului. De exemplu, normele de
drept penal nu se pot aplica decit prin intermediul celor de procedura penala. De aceea,
prof. M. Djuvara afirma ca ramurile dreptului atirna juridiceste unele de altele.
Procesul formarii ramurilor de drept si a institutiilor juridice este continuu,
sistemul dreptului fiind un complex dianmic. Astfel, din ramura dreptului civil s-a
desprins dreptul familiei, din cea a dreptului administrativ s-a desprins dreptul financiar,
iar dreptul mediului s-a format din norme desprinse din dreptul administrativ si dreptul
civil. Astfel, ramurile noi, desprinse din cele vechi, si-au capatat o anumita autonomie.
Cu toate acestea, in cazul lipsei unei norme care sa reglementeze un raport juridic nascut
in sfera de aplicare a ramurii noi se apeleaza la reglementarile din ramura-mama, care
astfel devine dreptul comun pentru noua ramura.
Notiunea de drept comun are o srcine dubla: a). istorica si b). sistematica.
a). Deosebirea dintre ramurile de drept este un fenomen modern. In trecutul indepartat nu

se facea aceasta deosebire, dreptul infatisindu-se ca un ansamblu ale carui elemente se

confundau. Ulterior, dupa ce a intervenit aceasta distinc tie, ramurile noi ale dreptului au
reprezentat reglementarea de exceptie.
b). In cadrul sistemului dreptului, dreptul comun reprezinta normele generale, cuprinse in
coduri, mai ales in partile generale. Acest uia i se opun normele speciale, rezultate din
specializarea ramurilor de drept.
In concluzie dreptul comun reprezinta fondul traditional si general al ordinii juridice.

10
Codul reprezinta un act normativ sistematizator . In general, unei ramuri juridice ii
corespune un cod, dar sunt numeroase exceptii. De asemenea, tot de regula, legislatia
necuprinsa in cod are un caracter special, de exceptie.
Diviziunea normelor in norme generale, de drept comun si norme speciale, de exceptie,
prezinta o utilitate practica deosebita, cele doua categorii interpretindu-se diferit, asa cum
vom vedea in cursurile urmatoare.

3. Diviziunile generale ale dreptului

Clasificrile, distinciile din interiorul sistemul dreptului se datoreaz

13
complexitii crescnde a sistemului i a relaiilor sociale . Aceast complexitate se
manifest prin existena unei ierarhii a normelor: Constituie, tratate internaionale, legi
organice, legi ordinare, ordonane, hotrri etc. si a unui pluralism de ordini juridice:
interne, internaionale, comunitare.
Aceast diviziune, clasificare a normelor prezint interes metodologic i didactic,
pe de o parte, i, pe de alt parte, interes n crearea i realizarea dreptului.
Cum astzi se poate constata o puternic tendin spre diversificare a unor grupuri
de norme ce aspir la statutul de ramur autonom de drept, devine tot mai important
cunoaterea clasificrilor tradiionale, care influeneaz aplicarea dreptului, cel puin in
relevarea normei generale sau a dreptului comun.
Cele mai generale diviziuni ale sistemului de drept sunt: aceea a dreptului intern,
respectiv internaional i aceea a dreptului public i privat.

3.i Diviziunea sistemului de drept in drept intern i drept internaional

Dreptul intern (naional): dreptul n vigoare pe teritoriul unui stat. Are surse,
organe, sanciuni proprii acelui stat i reglementeaz relaiile sociale care se produc pe
teritoriul acestui stat, fr ca vreun element relevant a unui alt stat sa intervin n aceasta
relaie.

13
Fr. Terre, p.77
11
 Spre deosebire de dreptul intern, care se aplica pe teritoriul unui stat si numai
relaiilor interne, dreptul internaional cuprinde normele juridice ce se aplica relaiilor
dintre state sau dintre cetenii diferitelor state.
Dreptul internaional public reglementeaz, ntr-o analiza clasic, raporturile
dintre state. Majoritatea cercettorilor n domeniu sunt de acord c exista o ordine
juridica internaionala, chiar dac, n privina relaiilor dintre aceasta i ordinea juridic
de drept intern exist opinii diferite.
Dreptul internaional public are surse supranaionale: convenii, tratate
internaionale, cutume internaionale, principiile generale ale dreptului recunoscute de
ctre naiunile civilizate. de asemenea, exista i instituii de drept internaional public:
Organizaia Naiunilor Unite, Curtea Internaional de Justiie, Consiliul de securitate
etc., toate aceste elemente argumentnd teza existenei unei ordini de drept internaional,
diferit de ordinea de drept intern.
In privina sistemului de sanciuni specifice dreptului internai onal, trebuie, ns
remarcat faptul c aceste sanciuni nu sunt la fel de formalizate, sau de eficiente ca i cele
de drept intern. O posibil explicaie poate fi lipsa unei autoriti internaionale care s se
bucure de supremaie, n condiiile n care relaiile juridice internaionale se bazeaz, cel
puin n momentul de fa, pe principiul egalitii juridice a statelor suverane,
independente n plan extern. Asupra acestei chestiuni, profesorul Francois Terre
argumenteaz: Este adevrat ca acestor componente nu li se adaug un sistem de
sanciuni suficient mpotriva violrilor regulilor de drept internaional public. Insa, daca
admitem ca dreptul, indiferent de care, implica, in vederea realizrii, un consens, chiar

implicit, trebuie sa admitem ca, in relaiile dintre state, acest consens exista, in general.
Amintim, de altfel, ca existenta sanciunii nu este criteriul dreptului, ca regulile nu sunt
juridice fiindc sunt sancionate, ci sancionate fiindc sunt juridice. Din consens,
fundamentat sau nu pe teama, i trage dreptul existenta sa.14
Dr internat privat reglementeaz raporturile intre particulari, cnd intervine un
element de extraneitate. Sunt raporturi de drept internaional privat raporturile ce se nasc
intre dou persoane ceteni ai unor state diferite, in vederea i n urma cstoriei. Tot
raporturi ce cad sub incidena normelor de drept internaional privat sunt i cele dintre

14
(p/79)
12
vnztori i cumprtor, n cazul n care obiectul vnzrii l-ar reprezenta un imobil situat
pe teritoriul altui stat dect cel al ceteniei ambilor parteneri. Aceste raporturi suscita
problema conflictului de legi, adic a determinrii dreptului naional aplicabil unei situaii
juridice internaionale interesnd particularii.
Dreptul internaional privat conine i reglementri privind condiia strinilor, a ti de ce
drepturi se bucura strinii intr-un stat care nu este al lor (spre exemplu n privina
accesului la proprietatea funciara, la anumite profesii, dreptului la prestaii sociale etc.)
Cunoaterea dreptului internaional privat poart, de asemenea, si asupra ceteniei.
Caracterul internaional al dreptului internaional privat a fost contestat deoarece
sursele si sanciunile acestor reguli sunt, in primul rnd, naionale. Astfel, n privina
regimului strinilor si a ceteniei are prioritate caracterul naional . Deoarece sursele dr.
internaional privat sunt interne, suntem n prezena unui drept intern.
Susintorii caracterului internaional au replicat ca suveranitatea naionala si
caracterul naional al fiecrui sistem de soluii la conflictele de legi nu exclude respectul
pentru voina altor state. Deoarece regulile si soluiile poarta asupra relaiilor
internaionale, dreptul internaional public este un drept internaional.

3.ii Diviziunea sistemului de drept in drept public i drept privat

Dup concepia clasic, dreptul intern se divizeaz n doua ramuri: drept public si
drept privat. Romanii deja considerau c instituiile juridice in de dou mari categorii net
15
difereniate, avnd n vedere orientarea lor spre interesele publice sau private . Dintre

toate ramificaiile dreptului, aceasta este cea mai veche i cea mai importanta. Ea
corespunde, de o manier foarte general, distinciei pe care o fcea Montesquieu cnd
definea dreptul public, numit de el drept politic, si dreptul privat, pentru el, drept civil. 16
Ceea ce se remarca de la nceput este existena unor ansambluri de reguli bazate
pe o idee simpl: nu se reglementeaz de aceeai manier relaiile dintre particulari si
stat, administraie sau colectivitile publice si relaiile private dintre particulari.

15
Dup Ulpian (Digeste, cartea I, titlul I, cap. 1, sectiunea 2), dreptul public ad statum rei romanae
spectat, dr. Privat ad singulorum utilitatem pertinet.
16
Fr. Terre, p.80
13
 Dr. public cuprinde ansamblul regulilor care, intr-un stat dat, guverneaz
organizarea acelui stat si a colectivitilor publice si raporturile acestor autoriti cu
particularii.
Dreptul public se subdivide in mai multe ramuri: drept constituional, drept
administrativ, drept financiar, drept penal, drept de procedura penala. Cum sub anumite
aspecte, dr. penal are legturi cu dreptul privat, dreptul penal poate fi considerat ca
sanciunea ultim a dr. privat. Totui, dreptul penal rmne o ramura de dr. public.
Dreptul privat este ansamblul de reguli care guverneaz raporturile particularilor
intre ei sau cu colectivitile private precum societile comerciale sau asociaiile non-
profit. Dr. civil este ramura centrala a dreptului privat fiind, perioada roman, dr.
cetenilor, de civis (n lat.)
Dreptul civil reglementeaz raporturile private, insa numai in msura in care nu
sunt reglementate de norme speciale dintr-o ramur nou. Deseori, dreptul civil a rmas
dr. privat comun, aplicabil tuturor, cu excepia cazurilor in care anumite raporturi sunt
guvernate de dispoziii particulare.
Sunt ramuri de dr. privat, aprute ulterior i desprinse din dreptul civil: dreptul
comercial, diferit de dr. afacerilor, care include si dreptul fiscal, dreptul penal, dreptul
contabil, dreptul muncii, dreptul administrativ, financiar, economic.
Apariia unui numr semnificativ de ramuri noi de drept privat, mai ales, ramuri care i
afirm relativa autonomie fa de dreptul civil, atesta faptul ca in epoca noastr sunt puse
in cauz categoriile tradiionale. La rndul lor, unele din aceste ramuri, noi - prin
comparaie cu dreptul civil, au fost uneori considerate depite, argumentndu-se

necesitatea nlocuirii sau divizrii lor. Astfel, dreptul comercial e ameninat de o dubl
manier: suntem incitai sa-l absorbim ntr-un ansamblu mai vast, al dreptului afacerilor
sau s-l divizm n noi ramuri de drept. Unele grupuri de reguli de drept comercial au
atins o coerena proprie, motiv pentru care le studiem distinct: dreptul maritim, al
transporturilor terestre si aeriene, al asigurrilor, al proprietii intelectuale.
Un alt exemplu, dreptul financiar, sub influena pieelor financiare internaionale,
este ameninat si el deoarece fenomenul de mondializare repune in cauza eficacitatea si
chiar existenta cadrului si tehnicii juridice naionale.

14
 Distinctia intre dreptul public si cel privat s-a fcut inca din antichitate, in functie
de interesul satisfacut. Se afirma ca apartine dreptului public orice norma care satisface
un interes, o nevoie a statului, iar dreptului privat, normele ce privesc interesele
particularilor. Obiectind ca unui particular nu-i pot fi indiferente normele de drept public,
asa cum statului nu-i sunt indiferente reglemetarile dreptului privat, s-au propus si alte
criterii de distinctie intre dreptul public si cel privat.
Subiectii raportului juridic ar putea fi un asemenea criteriu. Cind raporturile se
stabilesc intre particulari, suntem in prezenta unui raport de drept privat, iar cind unul
dintre subiecti este organ de stat, ca reprezentant al autoritatii, ne aflam in sfera dreptului
public. Trebuie mentionat faptul ca si statul poate paritcipa la raporturi de drept privat,
atunci cind organele sale apar ca simple titulare de drepturi si obligatii, iar nu ca
purtatoare ale autoritatii publice. Este cazul raporturilor dintre stat, ca proprietar de
terenuri din domeniu privat, si un eventual antreprenor, constructor, spre exemplu.
In functie de obiectul reglementarii, am putea afirma, precum prof. Fr. Rigaux, ca
dreptul public este acea diviziune a dreptului care are ca obiect organizarea statului si a
persoanelor juridice care depind de el ca si raporturile lor cu particularii, organizarea
puterii si a modalitatilor prin care se exercita, iar dreptul privat are ca obiect raporturile
dintre persoanele particulare, care nu privesc nici exercitarea puterii, nici activitatea
agentilor puterii, ci actele particulare carora li s-a acordat autonomie.
Natura sanctiunilor juridice pe care le comporta, poate fi un alt criteriu e
demarcatie, in sfera dreptului privat fiind permise doar sanctiunlie de natura
patrimoniale( evaluabile in bani), cele personale fiind interzise.

Hotarele dintre dreptul public si cel privat nu sunt fixe, ci se modifica in functie
de atitudinea autoritatii fata de relatiile sociale respective.

Dezbaterea asupra distinctiei: dr. public / dr privat

Criterii de diferentiere:
Scopul
Caracterul: dr public e esentialmente imperativ, in dr privat nu pt a lasa indivizilor
libertatea. Dr muncii o alta ramura de dr privat in care exista numeroase norme
imperative, - aspect specific dr public.

15
Sanctiunea mai usor de gasit si aplicat pt normele de dr privat, , mai greu pentru normele
dr public, deoarece aici statul nu este inclinat sa se pedepseasca pe el insusi.

Critica distinctiei:
A fi imprecisa
A fi falsa : orice norma juridica apara interesul public, spun socialistii
Persistenta distinctiei
In conceptia liberala rolul statului e limitat la st jandarm , pe cand in conceptia
socialista, aparare statul providenta (p.87), ceea ce determin plasarea unor ramuri de dr.
din zona dr privat in cea a dr public
Convine sa evitam o confuzie intre extensia domeniului dr public si extensia domeniului
regulilor imperative: in dr muncii, al contractelor, a crescut nr normelor imperative , insa
dr public nu s-a substituit dr privat. La fel in dr familiei
Colaborarea intre administratii si particulari: concesiunea unor servicii publice catre
particulari, distinctia domeniu public/privat al statului, participarea statului cu actiuni la
societati mixte
Disciplinele mixte
Procedura civila: disp care se refera la organizarea si functionarea instantelor sunt
de dr public, iar cele care se refer la actiunea in justitie si intereseaza partea, sunt de dr
privat
Dr international privat: disp referitoare la cetenie si la conditia strainilor tin de

dr public, iar cele care reglementeaza dispozitia asupra careia poarta conflictul sunt de
dr privat.

Ramurile autonome ale dreptului

Terre semnaleaza o tendinta exagerat in afirmarea autonomiei ramurilor de dr celor mai
diverse. Pericolul apare cnd autonomia tinde s permit unor raporturi juridice s scape
de la aplicarea unor reguli in mod just constrngtoare.

16
Tendinta aparitiei de noi ramuri autonome corespunde unei legi de evolutie sociologic
a societatii postindustriale, legata de manifestari diverse de inflatie si de tehnicizare a
dreptului. A se avea in vedere si dr comunitar.

Bibliografie:
Sofia Popescu, Teoria generala a dreptului
Eugeniu Sperantia, Filosofia dreptului
Al. Vallimarescu , Tratat de enciclopedia dreptului

Dr civil ce reglementeaz
Desprinderea noilor ramuri din dreptul civil. Relativa lor autonomie.

In acest context,

17