Mantuirea Deplina PDF

MÂNTUIREA
ˇ
DEPLINA
Andrei Croitoru
Mântuirea Deplină | Andrei Croitoru
MÂNTUIREA DEPLINĂ
Andrei Croitoru
Copyright © Andrei Croitoru, 2016. Toate drepturile rezervate.
Nici o parte a acestei publicaţii nu poate fi reprodusă, stocată sau transmisă în

orice formă şi prin orice mijloace – electronice, mecanice, prin fotocopiere, mi-
crofilmare, înregistrare sau alt fel – cu excepţia unor citate scurte în recenzii,
fără permisiunea prealabilă a deţinătorului drepturilor de autor.
Toate citatele din Scriptură sunt preluate din traducerea Dumitru Cornilescu
1932, cu excepţia situaţiilor în care este precizat în mod expres.
pag 2
MÂNTUIREA
DEPLINĂ
Andrei Croitoru
pag 3
pag 4
CUPRINS
Către cititor ................................................................................................................ 7

1. Mântuirea - de la început și până la sfârșit.............................................................11
2. Mântuiți din îndurare și dragoste ........................................................................ 17
3. Mântuiți doar prin Hristos (Solus Christus) ...................................................... 27
4. Mântuiți numai prin har (Sola gratia) ................................................................. 31
5. Mântuiți numai prin credință (Sola fide) ............................................................ 35
6. Mântuiți pentru slava lui Dumnezeu (Soli Deo Gloria) .................................... 41
7. Mântuiți fără fapte .............................................................................................. 45
8. Mântuiți doar de Dumnezeu ............................................................................... 53
9. Mântuiți prin înviere și apoi prin credință .......................................................... 61
10. Dovezile mântuirii ............................................................................................. 65
11. Siguranța mântuirii .............................................................................................. 71
12. Credința, darul lui Dumnezeu ........................................................................... 77
13. Condiții adiționale credinței .............................................................................. 79
14. Cum învie Dumnezeu oamenii fără voia lor ..................................................... 83
15. Concluzie............................................................................................................. 87
pag 5
pag 6
CĂTRE CITITOR
X
Unul dintre cele mai importante subiecte din Sfânta Scriptură

este mântuirea. De aceea, cu privire la acest subiect s-au ridicat multe
întrebări dar s-au generat și multe confuzii. Cele mai multe întrebări
sunt legitime și își găsesc răspuns în Sfânta Scriptură. Deși, această car-
te nu este o expunere exhaustivă a ceea ce poate însemna mântuirea
totuși am încercat să privesc acest pasaj important din mai multe un-
ghiuri pentru a prezenta cele mai importante aspecte ale mântuirii.
Dacă ești un credincios adevărat, sper ca această carte să produ-
că zidire spirituală în viața ta. Majoritatea textelor, în care apostolii
vorbesc despre Evanghelie și mântuire, sunt texte scrise adunărilor
creștine și membrilor acestora - adică creștinilor. Motivul pentru care
ei au făcut acest lucru este datorită convingerilor că Evanghelia și mân-
tuirea expusă și explicată, duc la întărire și înviorare duhovnicească.
Dacă ești un credincios formal dar nu conștientizezi acest lu-
cru, această carte cu ajutorul Duhului Sfânt și a lucrării Sale de ilumi-
nare, te va ajuta să înțelegi starea adevărată în care te găsești și poți fi
incurajat de faptul că Dumnezeu vrea să te trezească pentru a-ți vedea
adevărata stare, să vii la pocăință și să primești mântuirea. Te rog, să
nu treci peste cele scrise, scuzându-te peste paragrafele care demon-
pag 7
strează clar, cu ajutorul Scripturii, că nu te afli într-o stare de har. Mai

degrabă fii sincer înaintea lui Dumnezeu și cere-i lui Dumnezeu să fa-
că în tine, prin Duhul Sfânt, o lucrare autentică a harului Său.
Dacă ești mântuit dar nu ai această siguranță puternică a mân-
tuirii, pe care o oferă Duhul Sfânt, credincioșilor care trăiesc în sfințe-
nie și care caută să-și întărească chemarea și alegerea, atunci această car-
te te va ajuta să găsești siguranța pe care Dumnezeu dorește să o pri-
mești; și să o ai toată viața ta. A nu fi sigur de mântuirea ta nu este do-
vadă de smerenie, și nici nu este o stare pe care Dumnezeu o dorește în
viața copiilor Săi.
Poate ești necredincios și îți dai seama de lucrul acesta, poate
ești în căutarea mântuirii sau poate nu ești în căutarea mântuirii și ești
convins că ea nu este lucrată în viața ta de către Dumnezeu. Am con-
vingerea că Dumnezeu a făcut posibil să ajungă această carte în mâini-
le tale, într-un mod plănuit și intenționat, așa încât tu să-l cauți pe
Dumnezeu din toată inima și să-ți dorești să facă în viața ta această lu-
crare a Evangheliei, harului, și Duhului lui Dumnezeu. Te rog să înțe-
legi că aceasta este lucrarea autentică a mântuirii; mântuire pe care-o
lucrează Duhul Sfânt în viața oamenilor. Să nu crezi că este prea mi-
nunat ca Dumnezeu să facă într-adevăr o lucrare atât de glorioasă. Ca-
ută această mântuire și nimic mai puțin!
Poate ești într-o zonă spirituală pe care o poți defini foarte
greu, poate ești mântuit dar slab în credință sau imatur, poate nu ești
mântuit dar ești în căutarea mântuirii, poate ești în căutarea unor ex-
periențe spirituale pe care Dumnezeu nu le dorește pentru tine, poate
Dumnezeu a început să te cerceteze dar tu te-ai retras și ai respins
chemarea lui Dumnezeu; poate Dumnezeu te cercetează chiar acum și
pag 8
ești într-o căutare pe care Duhul Sfânt o provoacă în viața ta. Indife-
rent de starea în care te găsești, am convingerea că întotdeauna Cuvân-
tul lui Dumnezeu aduce rod. Poate acesta este modul ales de Dumne-
zeu să facă o lucrare desăvârșită în viața ta și să aducă în tine mântuire
deplină și veșnică.
Dacă găsești în această carte afirmații cu care nu poți fi de
acord, îmi doresc să ai această libertate și sinceritate de a proba fiecare
propoziție pe care o citești prin Cuvântul lui Dumnezeu, și să nu res-
pingi nimic din ceea ce citești, decât dacă Cuvântul este într-o contra-
dicție clară cu ceea ce eu am scris.
Dacă ajungi în fața unor afirmații pe care nu le înțelegi sau
asupra cărora ai dubii, te rog să citești mai departe și să vezi felul în
care construiesc, cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu, întreaga ima-
gine de ansamblu asupra lucrării de mântuire pe care o face Dumne-
zeu. Citirea acestei cărți va avea un final fericit dacă nu te vei lăsa îm-
potmolit în anumite afirmații pe care nu le poți accepta la un moment
dat.
1. Voi erați morţi în greşelile şi în păcatele voastre, 2. în cari tră-
iaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul pute-
rii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării.
3. Între ei eram şi noi toţi odinioară, cînd trăiam în poftele firii
noastre pămînteşti, cînd făceam voile firii pămînteşti şi ale gîn-
durilor noastre, şi eram din fire copii ai mîniei, ca şi ceilalţi. 4.
Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea
cea mare cu care ne-a iubit, 5. măcar că eram morţi în greşelile
noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sîn-
teţi mîntuiţi). 6. El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să şedem
pag 9
împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, 7. ca să arate în

veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bună-
tatea Lui faţă de noi în Hristos Isus. 8. Căci prin har aţi fost
mîntuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine dela voi; ci este darul
lui Dumnezeu. 9. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. 10.
Căci noi sîntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus
pentru faptele bune, pe cari le-a pregătit Dumnezeu mai dina-
inte, ca să umblăm în ele.
pag 10
1.
MÂNTUIREA - DE LA ÎNCEPUT
ȘI PÂNĂ LA SFÂRȘIT
X
Mulți oameni cred în pierderea mântuirii sau nu au o siguran-

ță solidă a mântuirii pentru că nu înțeleg ce înseamnă mântuirea.
Mulți credincioși cred că mântuirea este doar etapa distinctă și înche-
iată a convertirii. Alții leagă mântuirea doar de actul proslăvirii finale a
credincioșilor, adică atunci când aceștia vor trece din viața pământeas-
că în eternitate. Însă, accentul altora este pus atât de mult pe perseve-
rența și responsabilitatea credincioșilor încât, aproape neagă faptul că
un credincios este deja mântuit.
Textul acesta ne ajută într-un mod remarcabil și eficient să în-
țelegem că mântuirea este o realitate completă, chiar dacă ea se reali-
zează în câteva faze consecutive. Ceea ce este important de observat
este că apostolul Pavel leagă aceste faze în mod indivizibil una de cea-
laltă. Pentru apostolul Pavel nu există posibilitatea ca cineva să fie în-
viat spiritual și să nu creadă, ori să creadă și să nu trăiască o viață nouă.
Teologia care rupe aceste faze ale mântuirii, tinde foarte rapid să devi-
nă eretică și să prezinte o mântuire ciuntită și nebiblică.
pag 11
Nu afirm că mântuirea nu are faze distincte, ci doar că acestea

sunt legate între ele în mod indispensabil datorită harului divin, lucră-
rii Duhului Sfânt, mijlocirii Fiului și protecției Tatălui.
Din acest pasaj putem distinge ușor cinci faze ale mântuirii.
Mântuirea este deplină și sigură, pentru că ea începe în eternitate și se
termină în eternitate.
I. Înainte de întemeierea lumii (v.10b): „faptele bune pe care
le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele”. Expresia
,,mai dinainte” se referă la ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru noi
înainte de întemeierea lumii (Efeseni 1:4).
Pentru apostolul Pavel mântuirea nu a început în actul con-
vertirii, ci în planul veșnic al lui Dumnezeu. Siguranța mântuirii noas-
tre nu se leagă de ceea ce noi am făcut ca să fim mântuiți, ci de ceea ce
Dumnezeu a plănuit și a asigurat încă din veșnicie. Efeseni 1:4 "În El,
Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți şi
fără prihană înaintea Lui”.
Este clar că în pasajul de față apostolul vorbește despre ceea ce
Dumnezeu a pregătit din veșnicie pentru perseverarea noastră în har,
deoarece faptele bune pregătite de Dumnezeu nu se referă la converti-
re ci la perseverare. Dar, oare de ce am crede că Dumnezeu a pregătit
dinainte perseverarea noastră și a lăsat pe seama noastră convertirea
care, dintr-un punct de vedere, este mult mai greu de realizat având în
vedere păcătoșenia și rebeliunea din inima omului? Așadar, este evi-
dent că Pavel afirmă plănuirea mântuirii din veșnicie.
II. Învierea spirituală (vv.4-6): „Dar Dumnezeu, care este bo-
gat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că
pag 12
eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos

(prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să
şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus”.
Expresiile „ne-a adus la viață” și „ne-a înviat” arată primul act
direct făcut de Dumnezeu în inimile aleșilor Săi. Această înviere, con-
form cronologiei prezentate în text, are loc înainte de actul credinței.
Acest lucru este perfect natural pentru că un om mort în păcat nu
poate crede dacă nu este înviat din punct de vedere spiritual.
Atât arminianismul cât și calvinismul afirmă că primul act în
mântuire îi aparține lui Dumnezeu. Cei dintâi spun că primul pas este
harul prealabil oferit tuturor oamenilor pentru ca aceștia să aibă posi-
bilitatea de a crede; în timp ce calviniștii spun că harul este eficient și
este dăruit doar celor aleși, așa încât ei vor crede în mod sigur.
Această înviere spirituală mai este numită uneori de teologi
„harul eficace” sau „harul irezistibil”, și nu se referă la un har care
obligă omul să fie mântuit ci un har care învie omul pentru ca acesta
să aibă puterea și dorința de a crede în Hristos. Și, dacă omul are aceas-
tă viață spirituală în el, cu siguranță va crede în Hristos. Așadar, învie-
rea asigură credința și nu invers.
III. Credința (vv.8-9): „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin
credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu
prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” Actul credinței, așa cum este
afirmat în multe locuri din Scriptură, este darul lui Dumnezeu (Fapte
13:48; Filipeni 1:29).
Credința este îmbrățișarea caldă a Domnului Hristos printr-o
dependență totală de Persoana și lucrarea Lui în vederea mântuirii
pag 13
veșnice a omului care, înainte de aceasta, a fost despărțit de Dumne-

zeu, lipsit de merite și fapte care să-l facă merituos înaintea lui Dum-
nezeu.
IV. Viața nouă (v.10): „Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost
zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumne-
zeu mai dinainte ca să umblăm în ele”.
Mulți oameni au manifestat o frică ilegitimă când au atacat
doctrina mântuirii numai prin har, întrucât nu au înțeles că harul și
credința sunt doi factori care asigură nu doar mântuirea ci și viața no-
uă. De fapt, o parte din mântuire este viața nouă care decurge din ea.
Zidirea în Hristos a fost făcută cu scopul de a manifesta „fapte bune”.
Însă chiar și aceste fapte bune ne sunt asigurate de Dumnezeu fiindcă
„le-a pregătit mai dinainte ca să umblăm în ele”.
Așadar, nu există posibilitatea ca cineva să creadă și să nu tră-
iască o viață nouă. O poziție de acest fel ar fi o absurditate și o anoma-
lie dusă aproape de erezie. Totuși, există suficienți oameni astăzi care
pretind că au credința în Domnul Isus deși viața lor arată mai mult că
ei depind de ei înșiși.
Este ironic că mulți dintre oponenții calvinismului, și care
spun că doctrina „odată mântuit pentru totdeauna mântuit” (doctri-
nă care, în realitate, nu reprezintă poziția calvinistă cu privire la perse-
verarea în har) este o erezie și afirmă că aceasta ar face credincioșii să
trăiască în nepăsare, tocmai ei au inventat teologia potrivit căreia un
creștin născut din nou poate trăi carnal și lumește până la sfârșitul vie-
ții și totuși să fie creștin. În realitate, această teorie duce la trăire nepă-
sătoare și neglijentă.
pag 14
Inconsecvențele unei asemenea poziții sunt nenumărate. În

primul rând, ce fel de naștere din nou este aceea care nu duce omul la
o trăire nouă, așa cum afirmă Scriptura cu nenumărate dovezi? În al
doilea rând, dacă cineva este carnal toată viața și poate fi considerat
creștin în același timp, înseamnă că nu mai putem vorbi despre o
pierdere a mântuirii. În al treilea rând, acești oameni au mai făurit o
doctrină potrivit căreia, acești creștini carnali (nu uitați, ei sunt creș-
tini doar că sunt carnali) este posibil să fie lăsați pe pământ în momen-
tul răpirii fiindcă nu sunt pregătiți pentru cer.
V. Veșnicia (v.7): „ca să arate în veacurile viitoare nemărginita
bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus”.
Scopul pentru care Dumnezeu mântuie este arătarea slavei Sale pentru
veșnicie. Așadar mântuirea completă înseamnă o intrare în veșnicie.
Nu există mântuire fără veșnicie.
În esența învierii spirituale există sămânța perseverării în har și
a intrării în veșnicie. Chiar din momentul învierii, apostolul afirmă că
suntem destinați pentru veșnicie, și ni se spune lămurit că suntem în-
viați cu scopul acesta precis: de a arăta bogăția harului Său pentru veș-
nicie. Dacă acest lucru nu s-ar întâmpla, înseamnă că învierea noastră
spirituală a falimentat în scopul ei și că Dumnezeu nu a realizat cu
mântuirea ceea ce a intenționat să facă.
pag 15
pag 16
2.
MÂNTUIȚI DIN ÎNDURARE
ȘI DRAGOSTE
X
Ce a găsit Dumnezeu în om ca să-l mântuiască? A găsit într-

adevăr păcatul care făcea mântuirea necesară. Dar Dumnezeu nu a gă-
sit în el o motivație pozitivă pentru a-l mântui. Motivația lui Dumne-
zeu se găsește exclusiv în Sine Însuși.
Trebuie să înțelegem și să acceptăm dragostea lui Dumnezeu
pentru noi. Atunci când ea atinge și înmoaie inima omului neregene-
rat, ea îl atrage spre această dragoste ca să fie mântuit. Această dragoste
aprinde în cei credincioși focul iubirii față de Dumnezeu și crește fas-
cinația față de această iubire măreață. Când acest lucru are loc, omul
va fi motivat să se păzească de păcatele de care Dumnezeu l-a salvat, să
I se închine lui Dumnezeu cu toată ființa, să spună și altora despre
această dragoste și să-L slujească pe Dumnezeu cu devotament supra-
natural.
Cum poate avea un credincios siguranța că este iubit de Dum-
nezeu? Motivele pot fi împărțite în două categorii din punct de vedere
cronologic: motive evidente înainte de mântuire și motive evidente în
mântuire.
pag 17
Înainte de mântuire:
1. Ne-a ales din veșnicie. Dragostea lui Dumnezeu se vede prin
faptul că „În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca
să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui” (Efeseni 1:4). Când nu exis-
tam nici noi, și nici primii oameni, Dumnezeu ne-a ales pentru Sine.
2. Ne-a protejat din pântecele mamei. Orice credincios poate
spune cu psalmistul: „de când eram la sânul mamei am fost sub paza
Ta, din pântecele mamei ai fost Dumnezeul meu” (Psalmii 22:10). Es-
te eronat să credem că Dumnezeu ne-a avut în vedere doar după ce ne-
am născut sau de când ne-am pocăit.
3. El ne-a protejat viața de pericolele care ar fi curmat-o. Multe
pericole îi urmăresc pe oameni chiar de la naștere și unii mor din mo-
tive aparent absurde, însă Dumnezeu îi păzește pe ai Lui, pentru ca
aceștia să audă Evanghelia și să fie mântuiți.
4. El ne-a ferit de toate păcatele care ne-ar fi făcut inutili pen-
tru împărăția Lui. Multe păcate pe care le-am fi putut face, ne-ar fi
descalificat pentru anumite slujiri în împărăția Lui, și doar harul Lui
ne-a păstrat departe de ele.
5. El ne-a permis doar acele păcate pe care le-a folosit pentru
pocăința noastră. Multe păcate în care Dumnezeu ne-a permis să in-
trăm, au fost lăsate cu scopul de a ne produce o pocăință amară și au-
tentică.
6. El ne-a pedepsit de multe ori pentru a ne tempera. Este un
principiu că „Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru” (Evrei
12:10). Chiar și atunci când eram sub mânia Lui, El nu ne-a pedepsit să
ne nimicească, ci ca să tempereze nebunia inimilor noastre.
pag 18
7. El ne-a binecuvântat ca să ne arate bunătatea Lui. Binecu-

vântările și bunătatea Lui Dumnezeu, sunt chemările lui Dumnezeu
la pocăință. De aceea, apostolul întreabă: „Nu vezi tu că bunătatea lui
Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?” (Romani 2:4).
8. El ne-a pus sub influența metodelor harului. Mulți dintre
noi am auzit cuvântul predicat de sute de ori, am ascultat rugăciunile
sfinților și am participat la închinarea bisericii. Acestea sunt metodele
harului prin care Dumnezeu mântuie oamenii.
9. El ne-a dat șanse repetate. Faptul că Dumnezeu își întinde
harul spre noi în mod repetat este o dovadă a dragostei Sale. El putea
să ne dea o șansă și apoi să ne pedepsească definitiv pentru respingerea
ei, însă nu a făcut acest lucru.
10. El nu i-a permis diavolului și lumii să ne controleze com-
plet. Cu siguranță că diavolul și lumea ar poseda oamenii dacă li s-ar
permite din partea lui Dumnezeu acest lucru, însă Dumnezeu le pune
o limită pentru ca ulterior să ne mântuiască.
La mântuire:
1. A scos omul din cea mai joasă stare. Cât de mare trebuie să
fie dragostea lui Dumnezeu când a luat oameni împotrivitori Lui în
fapte, vorbe, gânduri, emoții și atitudini și i-a mântuit!
a. Omul a fost aliatul diavolului. Omul s-a dat, prin păcat, de
partea diavolului – cel mai mare dușman al lui Dumnezeu.
Dumnezeu era îndreptățit să nu-l mântuiască și să-l lase pe om
să se piardă pentru totdeauna.
b. Omul era sub mânia divină. Dumnezeu, în dreptatea și sfin-
țenia Lui, S-a mâniat pe ființa umană datorită rebeliunii sale.
pag 19
Dar, în dragostea Lui, a găsit o cale de mântuire. La cruce mila

și mânia Sa s-au împăcat definitiv și irevocabil.
c. Omul s-a născut în păcat și a fost împotrivitor lui Dumne-
zeu de la ieșirea din pântecele mamei sale. Omul nu a avut nici
o măcar o zi din viața lui în care să nu fi fost despărțit de
Dumnezeu. Totuși Dumnezeu l-a iubit și l-a mântuit.
d. Omul a trăit în cea mai joasă idolatrie. El s-a preferat pe sine
în locul Creatorului și a ales gândurile sale, plăcerile sale și voia
sa în locul gândurilor, plăcerii și voii lui Dumnezeu. Pe un
asemenea om l-a iubit Dumnezeu.
2. A înviat omul. Dragostea lui Dumnezeu se arată prin faptul
că omul nu se putea învia pe sine spiritual la fel cum un om mort nu
se poate învia pe sine; totuși Dumnezeu a făcut această lucrare pentru
om, Și-a arătat marea Sa dragoste mântuitoare. De aceea, accentul tex-
tului este pe Dumnezeu care „ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos”
(v.5).
3. A avut milă de om. Dumnezeu era îndreptățit să-și reverse
mânia pentru toată eternitatea asupra tuturor oamenilor. În schimb,
Dumnezeu a luat „copii ai mâniei” și i-a mântuit datorită milei și în-
durării Sale. Mila, doar mila, L-a făcut pe Dumnezeu să mântuiască
oameni. El ne-a mântuit pentru că „este bogat în îndurare” și „pentru
dragostea cea mare cu care ne-a iubit” (v.5).
4. L-a unit pentru totdeauna cu Domnul Isus. Dumnezeu i-a
făcut cel mai mare dar omului: S-a dăruit pe Sine Însuși în Persoana
Domnului Isus. În Hristos, omul are toate bogățiile și binecuvântările
spirituale. Nu există nimic mai mult ce i-ar fi putut dărui. Accentul
pag 20
textului este clar, când se repetă că am fost mântuiți „împreună cu

Hristos” (v.5), „împreună” (v.6), „în Hristos Isus” (v.6), „în Hristos
Isus” (v.7), „în Hristos Isus” (v.10).
5. L-a așezat în locurile cerești. Omul este așezat într-o nouă
dimensiune spirituală – în împărăția Fiului dragostei Sale sau, folo-
sind limbajul acestui text, Dumnezeu „ne-a pus să şedem împreună în
locurile cereşti” (v.6). El este unit cu eternitatea și poate gusta darurile
cerești încă de pe pământ. Acestea sunt garanțiile divine, lăsate tuturor
copiilor iubiți de El.
6. I-a dat cel mai măreț scop. Nu există nimic mai măreț decât
faptul acesta: omul să fie pentru eternitate dovada vie a harului și bu-
nătății Sale. Oamenii sunt mântuiți: „ca să arate în veacurile viitoare
nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în
Hristos Isus” (v.7). Omul credincios nu se mai preocupă de lucruri
nesemnificative, ci acceptă că are un scop etern și slăvit.
7. I-a dat harul Său mântuitor. Duhul Sfânt ne spune că „prin
har ați fost mântuiți” (v.8). Acceptarea omului, în ciuda lipsei sale de
merite, arată că Dumnezeu L-a iubit nespus de mult și necondiționat.
Deși omul era rebel și rău, el a fost totuși acceptat și mântuit numai
datorită dragostei divine.
8. L-a mântuit prin harul credinței. Dumnezeu a dat harul
credinței tuturor aleșilor Săi (Fapte 13:48; Filipeni 1:29; Efeseni 2:8;
Evrei 12:2). Aici, afirmă că „prin har ați fost mântuiți, prin credință”
(v.8). Dumnezeu i-a cucerit pe aleșii Săi prin dragostea Lui și i-a con-
vins să capituleze la picioarele Sale fără pretenții și fără merite. Aceasta
este credința dată sfinților.
pag 21
9. Nu i-a cerut omului nici o faptă. Dumnezeu a mântuit

omul „nu prin fapte” (v.9). Dragostea lui Dumnezeu se arată a fi
complet necondiționată. Dumnezeu nu a cerut omului fapte morale,
fapte bune, fapte religioase sau caritabile. Dumnezeu l-a mântuit pe
om fără fapte. Nu a existat nici măcar o faptă. Singurele fapte despre
care putem vorbi sunt faptele Domnului Isus prin care a câștigat mân-
tuirea pentru aleșii Săi.
10. I-a dat o viață nouă. Omul odată mântuit trăiește o viață
nouă, dar ea nu este rezultatul sforțărilor omului ci este manifestarea
lucrării lui Dumnezeu în om. Credincioșii nu se pot lăuda nici cu fap-
tele lor bune pentru că ele au fost pregătite mai dinainte de Dumne-
zeu. Faptele bune, în limbaj biblic, nu sunt doar fapte caritabile ci fap-
te făcute în credință – semnul unei vieți noi. Dragostea se arată așadar,
prin faptul că „am fost zidiți în Hristos Isus pentru faptele bune pe
care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele” (v.10).
La finalul acestui capitol, trebuie să ne întrebăm dacă este co-
rect să-i chemăm pe oameni la Hristos cu încurajarea „Dumnezeu te
iubește”, deoarece această încurajare este foarte des folosită în evan-
ghelizările publice și chiar cele personale. Răspunsul se află în Scriptu-
ră atât în pasajele care înregistrează predicile apostolilor cât și în afir-
mațiile doctrinare ale evangheliștilor și apostolilor. Observăm câteva
detalii foarte importante:
• În niciun loc în Sfânta Scriptură nu găsim vreun om care a spus
altuia că Dumnezeu Îl iubește. În nicio parte din Biblie, Evanghe-
lia nu este sumarizată cu această declarație. Chiar dacă nu am ve-
dea nicio problemă în această afirmație, și îmi imaginez că cei mai
pag 22
mulți chiar nu văd probleme teologice în ea, totuși ar trebui să

urmărim tiparul Scripturii de prezentare a Evangheliei.
• Găsim în Biblie cu totul alt fel de chemări. De exemplu, Domnul

Isus spunea „veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați” iar Pavel
îndemna „Împăcați-vă cu Dumnezeu”, iar unul dintre cele mai în-
tâlnite îndemnuri este „pocăiți-vă”. Acesta din urmă a fost folosit
de Ioan, de Domnul Isus și de toți apostolii. Poate cineva va suge-
ra că toate aceste îndemnuri sunt bune, deoarece sunt biblice, dar
nici „Dumnezeu te iubește” nu este greșit. Diferența este însă ma-
re, pentru că îndemnurile biblice duc atenția spre o problemă
fundamentală, pe care omul o are. Cei care sunt trudiți și împovă-
rați se află în această stare datorită păcatului, cei care trebuie să se
împace cu Dumnezeu înseamnă că sunt dușmanii Lui, și cu sigu-
ranță nu din cauza lui Dumnezeu; iar cei care trebuie să se pocăias-
că au păcătuit, pentru că nimeni n-ar fi chemat la pocăință dacă nu
ar avea păcate. Așadar, toate îndemnurile biblice îl duc pe om în
fața sfințeniei lui Dumnezeu, îl conștientizează de starea sa și îl
atrag spre Hristos. „Dumnezeu te iubește” nu spune nimic despre
sfințenia lui Dumnezeu, despre păcătoșenia omului și despre mân-
tuirea găsită doar în Domnul Isus.
• Problema cu această încurajare este și faptul că nu arată ce este

chemat să facă omul pentru a beneficia de dragostea lui Dumne-
zeu, însă toate îndemnurile biblice arată acest lucru. Pocăința, cre-
dința, botezul și întoarcerea la Dumnezeu nu se găsesc deloc în
această afirmație. A-i lăsa pe oameni să creadă că sunt iubiți de
Dumnezeu, în timp ce trăiesc în păcatele lor, nu se întorc la Dum-
pag 23
nezeu și nici nu se încred în Fiul Lui, este mai degrabă o împingere

a omului spre iad; strigând la el că este iubit de Dumnezeu. Aceas-
ta nu poate fi Evanghelia.
• Unii vor sugera că „Dumnezeu te iubește” este o afirmație biblică,

precum cea din Ioan 3:15. Însă aici avem iarăși o altă distincție im-
portantă, între cele două afirmații, care face ca acestea să nu merite
a fi comparate. În Ioan 3:16 se precizează două aspecte care lipsesc
expresiei „Dumnezeu te iubește”: în primul rând, este menționată
necesitatea credinței și în al doilea rând, este precizată singura cale
de mântuire - adică moartea Domnului Isus Hristos. Acest lucru
este foarte important întrucât mulți oameni pot rămâne, și rămân
de fapt, cu senzația că Dumnezeu îi iubește și dacă ei nu vin la
Hristos și abordează o altă cale de mântuire. Acest lucru este fatal
pentru că nu există mântuire aparte de Domnul Hristos.
• Nu doar că această expresie nu menționează Persoana Domnului

Isus, Singura în care este mântuire, dar ea nici nu menționează ce a
făcut Hristos pentru mântuirea omului - moartea ispășitoare și
răscumpărătoare. Acest lucru este în detrimentul Evangheliei
deoarece nu există Evanghelie fără moartea Domnului Isus Hris-
tos. Cum ar putea crede acești oameni, care folosesc asemenea ex-
primări, că cineva poate ajunge la mântuire doar spunându-i-se că
Dumnezeu Îl iubește?
În concluzie, am putea arăta acest principiu biblic: niciodată
dragostea lui Dumnezeu nu trebuie ruptă de sfințenia Lui, de chema-
rea la pocăință, de invitația la credință în Domnul Isus, de convinge-
pag 24
rea de păcătoșenia personală și de moartea ispășitoare, răscumpărătoa-

re și substitutivă a Domnului Isus.
pag 25
pag 26
3.
MÂNTUIȚI DOAR
PRIN HRISTOS
(SOLUS CHRISTUS)
X
Există în teologia creștină păreri diferite cu privire la rolul

Domnului Isus în mântuirea omului. Unii afirmă că în mântuirea
noastră putem găsi loc pentru contribuția Maicii Domnului sau a
sfinților.
Poziția pe care o afirm în acest loc este cea potrivit căreia „este
un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi
oameni: Omul Isus Hristos” (1 Timotei 2:5) și că „În nimeni altul nu
este mântuire, căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în
care trebuie să fim mântuiţi” (Faptele Apostolilor 4:12).
Cred că oricine aduce o altă doctrină sau practică referitoare la
realizarea mântuirii prin mijlocirea unică a Domnului Hristos, atinge
substanța și esența Evangheliei, și de aceea este anatema așa cum a spus
apostolul Pavel când avertiza cu privire la acest lucru: Galateni 1:9
pag 27
"Cum am mai spus, o spun şi acum: Dacă vă propovăduiește cineva o

evanghelie deosebită de aceea pe care ați primit-o, să fie anatema!"
Dovezile Scripturii abundă, și nu există nici măcar o mențiune
în toată Biblia care să ne permită o interpretare diferită. Provocarea
mea pentru toți oamenii, atunci când am discutat despre realizarea
mântuirii, a fost să caute în orice traducere o singură mențiune a vre-
unui alt mod de mântuire sau menționarea altui mijlocitor. Chiar
acest pasaj, avut în discuție, conține dovezi suficiente pentru a ne con-
vinge că numai Hristos este Mântuitorul și Mijlocitorul credincioși-
lor.
1. Dragostea lui Dumnezeu ne oferită doar în Hristos: „Dar
Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu
care ne-a iubit măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la
viaţă împreună cu Hristos” (v.4,5). Afirmația, care arată motivația lui
Dumnezeu în mântuirea omului, este repetată și în alte locuri în
Scriptură, fiind legată de Domnul Isus: „nici înălţimea, nici adânci-
mea, nici o altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea
lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani
8:39).
2. Învierea spirituală este realizată doar prin Hristos: „ne-a
adus la viaţă împreună cu Hristos” (v.5). Nimeni nu poate oferi viață
spirituală pentru că doar Hristos a înviat din morți și ne dăruiește din
viața Lui. Această afirmație este repetată de apostolul Pavel în alte
epistole: „Noi, deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi
împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi prin
slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă” (Romani 6:4).
pag 28
3. Înălțarea spirituală este realizată doar prin Hristos: „El ne-a

înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în
Hristos Isus” (v.6). Siguranța noastră veșnică este legată de unirea
noastră cu Domnul Isus Hristos. Nici într-un loc în Scriptură, sigu-
ranța credinciosului nu este legată de vreo altă persoană. Poziția noas-
tră privilegiată înaintea lui Dumnezeu se datorează în întregime
Domnului Isus.
4. Proslăvirea lui Dumnezeu este făcută doar datorită lui Hris-
tos: „El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile
cereşti, în Hristos Isus” (v.7). Proslăvirea veșnică a lui Dumnezeu este
făcută doar datorită a ceea ce noi am primit în persoana Domnului
Isus și datorită poziției noastre în El. Dacă ne-ar fi binecuvântat
Dumnezeu printr-o altă persoană, am fi adus slavă și altei persoane.
5. Harul ne este dat doar prin Domnul Isus: „căci prin har aţi
fost mântuiţi, prin credinţă” (v.8).În alte pasaje în Scriptură harul este
atribuit în mod direct Domnului Isus: „Ci credem că noi, ca şi ei, sun-
tem mântuiţi prin harul Domnului Isus” (Faptele apostolilor 15:11).
Dacă harul ne-ar fi fost dat și prin vreo altă persoană, care să fie sursa
lui, Scriptura ar fi menționat lucrul acesta.
6. Viața nouă vine doar prin Domnul Isus: „Căci noi suntem
lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe
care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele” (v.10).
Viața nouă trăită după mântuire vine doar din zidirea noastră în Hris-
tos. Niciunde în Biblie, sursa vieții noi nu este legată de vreo altă per-
soană. Abundența textelor Scripturistice este suficientă pentru a tran-
șa definitiv această problemă.
pag 29
În concluzie, cititorul este îndemnat să-L îmbrățișeze

doar pe Domnul Isus prin credință ca Autor și Desăvârșire a mântui-
rii. Aceasta nu este o discuție doctrinară sterilă, ci o chemare serioasă
care are ca miză destinul veșnic.
pag 30
4.
MÂNTUIȚI NUMAI
PRIN HAR (SOLA GRATIA)
X
Dacă Dumnezeu mântuiește omul doar prin har, înseamnă că

omul trebuie să se simtă încurajat să vină la Dumnezeu fără frică. El
înțelege că este acceptat în ciuda rebeliunii sale și a faptelor sale corup-
te și stricate.
Se afirmă deseori că păcătoșii sunt primiți de Dumnezeu „așa
cum sunt” , iar predicatorii deseori afirmă că „Dumnezeu te primește
așa cum ești”. Această formulă pare să lase pe din afară necesitatea po-
căinței și afirmă un har ieftin care nu transformă. Mai corect ar fi să se
spună că Dumnezeu „te primește în ciuda a ceea ce ești” – adică pe El
nu îl împiedică păcatele noastre să ne mântuiască.
Pe de altă parte, cei credincioși trebuie să fie motivați profund
să se închine cu toată puterea lui Dumnezeu și să spună celorlalți des-
pre această mântuire slăvită. Dacă Dumnezeu ne-a trecut cu vederea
păcatele și ne-a mântuit, atunci înseamnă că suntem liberi să-L slujim
și să I ne închinăm cu toată puterea noastră. O asemenea mântuire
merită proclamată și altora. Această Evanghelie nu are nevoie de re-
pag 31
clamă, pentru că este o ,,reclamă” suficientă prin însăși vestea pe care

o aduce – că Dumnezeu mântuie numai prin har.
Textul ne oferă câteva dovezi pentru a înțelege că mântuirea
este numai prin har:
1. Nu am fi putut avea merite în starea noastră de păcat. Pavel
afirmă că „eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre"(v.1), și este de
la sine evident că omul n-ar fi putut fi mântuit altfel decât prin har
întrucât toate faptele sale erau mânjite de păcat inclusiv cele religioase,
caritabile sau „bune” în ochii oamenilor.
2. Nu am fi putut merita îndurarea și dragostea Lui. Dacă
Dumnezeu ne-a înviat „pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit”
(v.4), înseamnă că a făcut-o fără meritele noastre. Dragostea Sa este
necondiționată și fiindcă sunt excluse toate faptele și meritele, în-
seamnă că rămâne doar harul Lui. Nicăieri nu găsim că mântuirea vine
din dragostea lui Dumnezeu, dar și din faptele omului.
3. Nu am fi putut merita miracolul învierii deoarece eram
morți. Această realitate este afirmată deslușit printr-un contrast izbi-
tor: „măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă îm-
preună cu Hristos” (v.5). Nu există nimic ce ar fi putut să facă omul
pentru a merita miracolul învierii divine. Omul era mort și nu-și pu-
tea câștiga învierea pentru că moartea este opusul învierii și nu este
posibil să aibă merite un mort sau să facă ceva pentru învierea sa.
4. Nu L-am fi putut merita pe Hristos. Dumnezeu „ne-a adus
la viaţă împreună cu Hristos” (v.5) și nu există nimic mai valoros pe
care ni l-ar fi putut da Dumnezeu deasupra lui Hristos. Cine poate
pag 32
afirma cu blasfemie că vreunul L-am meritat pe Hristos? Este evident

că doar harul Lui ne-a dăruit pe Domnul Isus.
5. Nu am fi putut merita așezarea în locurile cerești: „El ne-a
înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în
Hristos Isus” (v.6). Nu există ceva ce ar fi putut omul să facă pentru a
se ridica „în locurile cerești”. Este cea mai înaltă poziție spirituală în
care omul a fost așezat.
6. Nu am fi putut merita scopul măreț primit. Creștinii au fost
mântuiți: „ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a haru-
lui Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus”. Omul își stabi-
lește scopuri temporare, omenești, firești și lumești. Numai Dumne-
zeu ne-ar fi pus într-o asemenea stare în care să fim capabili să-I arătăm
Lui slava. Doar turnarea harurilor Sale divine, ne-ar fi putut așeza
într-o asemenea poziție. Noi nu am fi putut face nimic cu noi, așa în-
cât să-I putem arăta gloria.
7. Nu am fi putut merita să fim mântuiți doar prin credință.
Pavel afirmă: „prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu
vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se
laude nimeni(v.8). Credința exclude orice fel de faptă. Doar harul lui
Dumnezeu ne-a așezat în această poziție de oameni care să fim accep-
tați fără nicio faptă și fără merite. Noi ar fi trebuit să facem fapte per-
fecte după Legea divină, dar Dumnezeu ne-a acceptat fără ele datorită
Domnului Hristos.
8. Nu am fi putut merita să fim zidiți în Hristos: „noi suntem
lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus”. Așezarea noastră în
Hristos înseamnă unirea noastră cu Hristos și cu Adunarea Lui pen-
tru totdeauna. Noi am devenit Adunarea Lui și parte din El, și de ace-
pag 33
ea într-o unire specială, unică și definitivă cu El. Omul nu ar fi putut

merita aceasta, ci a primit totul prin har.
9. Nu am fi putut merita viața nouă dăruită de El. Duhul Sfânt
ne convinge că: „noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos
Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu”. Faptele
bune sunt acele fapte făcute cu credința în Dumnezeu, după voia lui
Dumnezeu, pentru slava lui Dumnezeu. Asemenea fapte ne-au fost
dăruite de Dumnezeu și lucrate în noi prin Duhul Sfânt.
10. Nu am fi putut merita nimic înainte de întemeierea lumii:
„faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să um-
blăm în ele.” Dacă Dumnezeu ne-a pregătit faptele bune înainte de
întemeierea lumii, înseamnă că doar prin har le-a pregătit, deoarece
asta înseamnă că noi nu am contribuit cu nimic la ele pentru că nici
nu am existat atunci.
pag 34
5.
MÂNTUIȚI NUMAI
PRIN CREDINȚĂ
(SOLA FIDE)
X
Sunt mulți oameni, chiar dintre evanghelici, care nu pot accep-

ta că Dumnezeu ne mântuiește doar prin credință. Ei spun că Biblia
afirmă în alte locuri și alte condiții, însă aceasta este o confundare a
mântuirii cu perseverarea în har. Poziția noastră în Hristos este do-
bândită doar prin credință. Perseverarea în har însă este lucrată de
Dumnezeu prin credința și supunerea omului.
Este necesar să păstrăm distincția dintre poziția noastră în
Hristos și practica noastră. Distincția nu se află în faptul că putem fi
sfinți pozițional și necurați în practică, ci în faptul că poziția este nes-
chimbătoare din momentul convertirii și până când mergem la Dom-
nul; în timp ce practic noi perseverăm, progresăm și suntem desăvâr-
șiți prin Duhul Sfânt.
Deși afirm că perseverarea înseamnă supunere din partea omu-
lui, totuși trebuie să afirmăm că totul vine prin credință. În credința
pag 35
mântuitoare se află sămânța supunerii, pocăinței și perseverării în har.

Așadar, mântuirea în întregime este doar prin credință.
Credința este acceptarea mântuirii fără pretenții, fără merite și
fără fapte. Credința este mâna goală întinsă prin care omul acceptă
darul divin. Trebuie să înțelegem natura acestei credințe pentru a ve-
dea că toate expresiile din text, care definesc mântuirea, sunt dovezi că
mântuirea nu poate fi primită decât prin credință.
1. Mântuirea din moarte spirituală. Nu există altceva mai evi-
dent decât expresiile textului care descriu moartea spirituală și care
dovedesc că omul mort spiritual nu-I poate oferi nimic lui Dumne-
zeu.
Dacă omul trăiește în păcate și greșeli, fiind robit de firea sa pă-
cătoasă și influențat de lume și de diavol, atunci el nu are ce să-i dea lui
Dumnezeu pentru a fi mântuit. Nu doar că Dumnezeu nu primește și
nu dorește nimic din partea omului în schimbul mântuirii, dar nici
omul nu ar avea ce să-i ofere fiindcă totul este afectat și corupt de pă-
cat, până la cele mai frumoase fapte pe care acesta le face. Asta în-
seamnă că omul trebuie să vină la Dumnezeu cu mâinile goale – adică
prin credință.
2. Mântuirea datorită îndurării și dragostei lui Dumnezeu.
Când „Dumnezeu, care este bogat în îndurare” a hotărât să ne mântu-
iască „pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit” (v.4), înseamnă că
a exclus orice contribuție a omului și a acceptat venirea acestuia fără
oferte, fapte, daruri și pretenții – adică prin credință. Dragostea ne-
condiționată nu înseamnă că Dumnezeu Îl primește pe om fără cre-
dință, deoarece credința nu este o condiție, de parcă ar fi o faptă, ci
este o venire a omului fără merite și contribuții. Când omul vrea să
pag 36
adauge la mântuirea sa fapte bune, atunci afirmă că dragostea lui

Dumnezeu nu este suficientă.
3. Mântuirea prin înviere. Omului mort a trebuit să i se dea vi-
ață, altfel orice acțiune spirituală ar fi fost o acțiune spirituală a omu-
lui mort, adică o acțiune respinsă total de Dumnezeu. De aceea,
Dumnezeu „ne-a adus la viață” (v.5). Necesitatea învierii noastre, ca să
putem produce ceva bun din punct de vedere spiritual, înseamnă că
Dumnezeu nu ne putea primi altfel de cum eram – fără merite și fapte
– adică prin credință sinceră.
4. Mântuirea doar prin Hristos. Meritele mântuirii noastre
sunt legate în exclusivitate de Hristos. Dumnezeu „ne-a adus la viață
împreună cu Hristos” (v.5), și fiindcă nu există nimic care ar fi putut
să fie așezat lângă El pentru a contribui la suficiența meritelor Sale,
înseamnă că noi trebuie să venim la El fără nimic – adică numai prin
credință. Dacă nu venim doar cu credință, Îl jignim pe Dumnezeu și
afirmăm că jertfa Fiului Său nu este suficientă.
5. Mântuirea prin așezarea în locurile cerești. Dumnezeu „El
ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti,
în Hristos Isus” (v.6). Însă nu există nimic ce ar fi putut omul să facă
pentru a merita această poziție extraordinar de slăvită, în care l-a așezat
Dumnezeu. El a fost un participant pasiv la această lucrare de înălțare
spirituală și înseamnă că a primit-o doar prin credință. Dacă ar fi fost
activ, ar fi fost prin fapte, dar pentru că este pasiv, înseamnă că este
prin credință.
6. Mântuirea pentru slava Lui. A primi mântuirea prin credin-
ță înseamnă să abandonezi orice fel de merite și fapte proprii. Asta în-
seamnă că toată slava este dată lui Dumnezeu. Dacă omul n-ar fi mân-
pag 37
tuit numai prin credință, el și-ar putea atribui sieși vreun merit și mul-
te laude, însă nu poate face acest lucru fiindcă El ne-a mântuit „ca să
arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bună-
tatea Lui faţă de noi în Hristos Isus” (v.7).
7. Mântuirea doar prin har. Una dintre cele mai clare afirmații
ale textului este aceea că „prin har ați fost mântuiți” (v.8). Rămâne
așadar realitatea că omul este primit prin har, fără fapte, iar singurul
mod în care omul poate primi mântuirea doar prin har este să creadă.
Credința exclude faptele și, de aceea, numai ea este consecventă cu ha-
rul lui Dumnezeu.
8. Mântuirea fără laude. Când Pavel spune că „prin har aţi fost
mântuiţi, prin credinţă ... nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni”
(vv.8-9). A veni prin credință – fără merite, fapte și pretenții – este
singurul mod în care refuzăm să ni se atribuie nouă laude. Orice altă
metodă de mântuire ar atrage laude asupra omului. Din cauza faptu-
lui că omul, datorită naturii sale păcătoase, nu poate suporta să nu fie
lăudat pentru o lucrare atât de importantă ca mântuirea, el inventează
noi căi prin care să-și atragă laude; cel puțin din partea lui însuși.
9. Mântuirea prin credință manifestată în fapte bune. Faptele
sunt rodul credinței și nu rădăcina credinței. Faptele nu pot fi produse
de credință și în același timp să ducă la credință. Textul așează faptele
bune (v.10) după actul credinței (v.8) și ele trebuie păstrate în această
ordine sfântă. Noi suntem mântuiți prin credință, pentru că așa spune
Dumnezeu, dar și pentru că nu am fi putut fi mântuiți altfel.
10. Mântuirea pregătită mai dinainte (v.10). Dacă nu doar
mântuirea, ci și manifestarea ei în fapte bune, este „pregătită mai dina-
inte”, înseamnă că omul nu poate contribui cu nimic la ea și înseamnă
pag 38
că el doar trebuie să o primească. Însă, actul de primire fără contribui-

ții a mântuirii, este credință și de aceea omul nu este mântuit decât
prin credință.
pag 39
pag 40
6.
MÂNTUIȚI PENTRU
SLAVA LUI DUMNEZEU
(SOLI DEO GLORIA)
X
Dumnezeu ne mântuie având în vedere două scopuri: slava

Lui și mântuirea omului. Ceea ce este însă important de afirmat este
că principalul motiv al mântuirii omului este slava lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu ne mântuie pentru noi înșine ci pentru El Însuși. Bene-
ficiile, pe care noi le avem fiind mântuiți, nu sunt principale ci adia-
cente și succesive motivului Său principal: slava Lui.
Dacă Dumnezeu ne mântuie pentru slava Lui, înseamnă că noi
trebuie să ne găsim totdeauna într-o stare de smerenie profundă,
deoarece nu ne putem atribui nimic nouă înșine în mântuirea noastră.
Pe de altă parte, cei nemântuiți pot fi încurajați de faptul că Dumne-
zeu are un motiv suficient în Sine ca să-i mântuiască, întrucât nu tre-
buie să se uite la făpturile Sale stricate pentru a găsi vreun motiv.
1. Starea din care Dumnezeu scoate omul, arată slava Lui. Când
omul meditează suficient la starea în care s-a găsit înainte de mântuire,
înțelege că doar Dumnezeu este slăvit prin mântuirea lui. Cu cât abi-
pag 41
sul spiritual, în care omul a fost căzut, a fost mai adânc, cu atât a stră-
lucit mai tare lucrarea Sa de eliberare. Omul a fost scăpat de el însuși –
de poftele sale stricate, de gândurile sale întunecate și de voința sa îm-
potrivitoare (v.3), de aceea numai Dumnezeu este slăvit în mântuirea
lui.
2. Miracolul învierii spirituale arată slava puterii Sale. Dumne-
zeu ne-a mântuit prin faptul că „ne-a adus la viață” și „ne-a înviat”
(vv.5-6). Nicio altă metodă de mântuire, nu ar fi adus atâta glorie lui
Dumnezeu, ca lucrarea aceasta. Omul ar fi fost în stare să facă multe
lucruri pentru propria sa mântuire, și astfel ar fi împărțit slava cu
Dumnezeu; însă mântuirea prin înviere spirituală, obligă omul să ce-
deze toată slava lui Dumnezeu.
3. Lucrarea unilaterală de înviere aduce slavă Unicului Mântui-
tor. Dumnezeu nu ne-a mântuit în colaborare cu dorința, decizia sau
faptele noastre. El ne-a mântuit printr-o acțiune unilaterală care Îi
aparține în întregime Lui și care nu este amestecată cu nimic omenesc.
Pavel afirmă fără dubii și interpretări complicate că „Dumnezeu ne-a
adus la viață” și „El ne-a înviat” (vv.5-6).
4. Unicul Mijlocitor oferit pentru mântuire aduce slavă lui
Dumnezeu. Dumnezeu nu ne-a mântuit prin predicatori sau prin ar-
hangheli ci prin lucrarea de mântuire realizată și mijlocită de unicul
Său Fiu, adică „împreună cu Hristos” (v.5). Dumnezeu a dat tot ce
avea mai scump pentru mântuirea omului, adică a dat tot. De aceea,
El este slăvit prin prețul pe care L-a dat pentru mântuirea omului.
5. Motivul mântuirii omului aduce slavă lui Dumnezeu.
Dumnezeu ne-a mântuit pentru ă „este bogat în îndurare” și „pentru
dragostea cea mare cu care ne-a iubit” (v.4). El nu ne-a mântuit pentru
pag 42
faptele, dorințele sau deciziile noastre și, de aceea, El nu are cum să-Și
împartă slava cu noi. Motivul mântuirii se găsește exclusiv în Dumne-
zeu, și nu în afara Lui. El nu a fost mișcat de ceva din afara Lui. De
aceea, mântuirea duce la slăvirea exclusivă a lui Dumnezeu.
6. Așezarea omului în siguranță eternă aduce slavă lui Dumne-
zeu. Omul este așezat „în locurile cerești, în Hristos Isus” (v.6), adică
în siguranță deplină și definitivă. Această așezare spirituală oferă sigu-
ranță eternă credinciosului și îl face pe acesta să-L slăvească pe Dum-
nezeu pentru eternitate.
7. Menirea mântuirii omului arată că suntem mântuiți pentru
slava Lui. El ne-a mântuit „ca să arate în veacurile viitoare nemărginita
bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus”
(v.7). Așadar, El ne-a mântuit ca să fie slăvită bunătatea și glorificat
harul Său față de noi. Nimic altceva nu se va întâmpla, ca rezultat al
mântuirii noastre, decât slăvirea Lui.
8. Meritele mântuirii noastre aduc slavă doar lui Dumnezeu. El
ne-a mântuit „prin har” (v.8), adică fără merite din partea omului și,
de aceea, omul nu se poată lăuda cu nimic. Ba, chiar afirmă apostolul
că nu a fost „prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (v.9). Se afirmă des-
chis că Dumnezeu a intenționat ca omul să nu se poată lăuda în mân-
tuirea sa cu absolut nimic. Harul este favoarea pe care Dumnezeu o dă
unor oameni care sunt rebeli și nemerituoși. Nu este doar lipsă de me-
rite din partea omului, ci și împotrivire. De aceea, harul face să strălu-
cească slava lui Dumnezeu.
9. Primirea mântuirii „prin credință” dă toată slava lui Dum-
nezeu. Omul este mântuit „prin credință” (v.8). Credința poate fi re-
prezentată printr-un om care vine cu mâinile goale pentru a primi un
pag 43
dar pe care nu îl merită, și care îi este dăruit chiar în ciuda faptelor rele
făcute. Omul nu are niciun merit datorită credinței, atât datorită fap-
tului că ea este un dar al harului divin, cât și datorită faptului că ea este
cea mai evidentă manifestare a dependenței absolute de Dumnezeu.
10. Manifestarea mântuirii aduce slavă doar lui Dumnezeu.
Omul zidit în Hristos, înviat și îmbogățit cu credință face „faptele
bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în
ele” (v.10). Nici manifestarea mântuirii nu aparține lucrării omului, ci
lucrării Domnului în om. De aceea, Dumnezeu ia slava nu doar pen-
tru evenimentul mântuirii ci și pentru manifestarea mântuirii.
pag 44
7.
MÂNTUIȚI
FĂRĂ FAPTE
X
Există motive multiple și suficiente pentru care trebuie să fim

convinși că nu putem fi mântuiți prin niciun fel de fapte.
- Omul care înțelege că nu poate fi mântuit prin fapte, va fi
impulsionat să fugă la Hristos pentru mântuire, și nu la faptele sale.
Acesta este motivul primar pentru care un necredincios trebuie să în-
țeleagă că mântuirea nu este deloc și niciodată prin faptele sale bune
sau ale altora.
- Credincioșii, care înțeleg că mântuirea nu este prin fapte, nu
vor fi ispitiți să se întoarcă la mântuirea prin fapte, după ce au fost de-
ja mântuiți. Istoria Bisericii ne demonstrează că oamenii au fost mereu
ispitiți să aleagă să se mântuiască prin fapte bune, fie că au fost de na-
tură religioasă, caritabile sau morale.
- Această convingere biblică trebuie să ne ofere ajutor în a-i că-
lăuzi pe alții care au intrat în robia faptelor pentru a se mântui. Este
cea mai cruntă sclavie sub care oamenii se așază. Desigur, este o sclavie
care oferă satisfacție firii și care încearcă să-L jefuiască pe Dumnezeu
pag 45
de glorie. Este datoria noastră să-i luminăm pe oameni prin Cuvântul

Său.
- Toată viața noastră trebuie să-i mulțumim lui Dumnezeu că
nu ne-a împins pe această cale a mântuirii prin faptele bune, pentru că
nu am fi reușit niciodată să o procurăm astfel. Când ne uităm la alții,
care orbecăie după mântuire prin tot felul de fapte, nu putem decât să
ne plecăm la picioarele lui Dumnezeu și să-I dăm slavă pentru gratui-
tatea mântuirii Sale.
- Pe de altă parte, înțelegerea faptului că mântuirea duce la fap-
te bune, ne va ajuta să ne verificăm experiența convertirii noastre. Da-
că convertirea nu rezultă într-o viață nouă, nu a fost o convertire au-
tentică.
- Omul nu poate fi mântuit prin fapte bune. Acest lucru nu
doar că este afirmat explicit de text dar poate fi și demonstrat ușor,
atunci când înțelegem felul în care Biblia descrie ce este o faptă bună.
Sunt câteva argumente biblice pe care le amintesc, pentru în-
ceput, și care dovedesc că mântuirea nu poate fi și nu este prin fapte
bune:
În primul rând, Biblia atribuie faptele bune întotdeauna doar
persoanelor care sunt deja credincioase (Matei 5:16; Faptele 9:36; Ro-
mani 13:3; Efeseni 2:10; Filipeni 4:8; 2 Corinteni 9:8; Coloseni 1:10; 1
Timotei 2:10; 5:10; 5:25; 6:18; Tit 2:7, 14, 3:8, 14; Evrei 10:24; 1 Petru
2:12).
În consecință, trebuie să înțelegem că aceste fapte bune au o
natură specială, și de aceea nu pot fi atribuite necredincioșilor.
pag 46
În al doilea rând, faptele bune, în concepția creștină au în

componența lor cel puțin aceste două elemente: întâi, ele trebuie să fie
morale – adică să se conformeze standardelor voii lui Dumnezeu și,
doi, să fie duhovnicești – adică să fie făcute din dragoste pentru
Dumnezeu, pentru gloria Lui (1 Cor 10.31), conform cu voia Lui și în
credință (Romani 14.23). Oamenii necredincioși, necreștini, neregene-
rați – nu pot să facă fapte bune în sens creștin, ci doar fapte morale.
Ele sunt respinse de Dumnezeu pentru că nu sunt duhovnicești. Tot
ce nu este făcut în credință, este păcat (Romani 14.23), și fără credință
este cu neputință ca un om să fie plăcut lui Dumnezeu. Așadar, oricât
de multe fapte bune și oricât de bune ar fi faptele unui om – dacă ele
nu sunt duhovnicești – vor fi respinse de Dumnezeu ca fiind păcătoa-
se.
În al treilea rând, dacă cineva nu este convins că omul nu poate
să facă fapte duhovnicești, atunci ar trebui să se gândească dacă cineva
poate avea fapte rezultate din roada Duhului Sfânt și din nașterea din
nou – fără să aibă aceste două realități divine, supranaturale, cerești în
viața lui. Dacă le poate avea, atunci mă întreb, care este rostul atribui-
rii Duhului Sfânt puterii de a trăi viața creștină în plinătatea faptelor
bune. De ce e nevoie de Duhul Sfânt pentru fapte bune dacă ele pot fi
făcute foarte simplu și de către un necreștin, un ateu, un agnostic, un
budist, un membru new-age?
În al patrulea rând, dacă cineva nu este convins că omul nu
poate să facă fapte bune – în sensul creștin – să se întrebe de ce toate
poruncile referitoare la fapte bune sunt date creștinilor (2 Corinteni
9.8, Filipeni 4.8, Coloseni 1.11, 1 Timotei 2.10, 6.18, Tit 2.7). Ei sunt
chemați să fie plini de râvnă pentru fapte bune (Tit 2.14) și cei dintâi
pag 47
în fapte bune (Tit 3.8, 14). Creștinilor li se spune să se îndemne la fap-

te bune (Evrei 10.24). Cu siguranță, creștinii nu sunt chemați să facă
lucruri pe care le pot face foarte simplu și păgânii.
În al cincilea rând, e clar că doar cei credincioși pot să facă fapte
bune, odată ce, acestea sunt pregătite de Dumnezeu, în Hristos, pen-
tru cei zidiți în El (Efeseni 2.10). Așadar, ele nu pot constitui motivul
mântuirii sale, odată ce, ele pot fi făcute doar după mântuirea sa.
În al șaselea rând, dacă și necreștinii fac fapte bune, în sens
creștin, în niciun mod faptele bune ale creștinilor nu pot să-i facă pe
aceștia să ajungă în ziua cercetării sau să-i facă să-L slăvească pe Dum-
nezeu (Matei 5.16, 1 Petru 2.12). Dacă necreștinii pot face fapte bune,
înseamnă că unii necreștini pot ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu,
în urma vederii faptelor bune ale altor necreștini morți în greșelile și
păcatele lor.
În al șaptelea rând, Biblia arată constant că faptele bune carac-
terizează doar trăirea creștinilor și, de aceea, femeile creștine evlavioase
respectate în comunitate, sunt recunoscute în acest fel (1 Timotei
5.10). Dacă faptele bune ar caracteriza și necreștinii, ar fi o căutare fără
sens a femeilor evlavioase după acest criteriu și, foarte ușor, le-am con-
funda cu cele necredincioase.
În al optulea rând, în Tit 1.15,16, Pavel afirmă clar că cei „necu-
rați și necredincioși” sunt nesupuși și netrebnici pentru orice faptă
bună. Aici găsim o afirmație de netăgăduit împotriva ideii că cei ne-
credincioși ar face fapte bune.
În al nouălea rând, harul prin definiție exclude faptele. Pavel
explică într-un alt loc exclusivitatea reciprocă dintre fapte și har: „și
pag 48
dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altminteri, harul n-ar
mai fi har. Şi dacă este prin fapte, nu mai este prin har; altminteri,
fapta n-ar mai fi faptă”.
Pe lângă argumentele amintite, ne întoarcem la textul nostru
care ne oferă suficiente argumente prin care putem stabili definitiv că
mântuirea nu este prin fapte.
1. Omul mort în păcate și greșeli nu poate face fapte bune
(vv.1-3). Faptele omului, care trăiește în păcate și greșeli, sunt afectate
de mintea, emoțiile și voința lui stricată, și de aceea nu pot constitui
fapte pentru care Dumnezeu l-ar putea mântui. Dumnezeu nu poate
accepta o faptă morală a unui om care trăiește după mersul lumii și a
puterii văzduhului ca faptă ce poate câștiga mântuirea sa. Un om aflat
sub condamnarea divină nu poate face nicio faptă care să ispășească
această mânie infinită.
2. Dacă Dumnezeu ne-ar mântui prin fapte înseamnă că nu ne-
ar mai mântui din dragoste, așa cum afirmă textul: „Dar Dumnezeu,
care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iu-
bit” (v.4). Dragostea lui Dumnezeu ar fi condiționată de fapte dacă
mântuirea ar fi și prin fapte, și prin dragostea lui Dumnezeu. O ase-
menea dragoste este mai degrabă omenească decât divină; și este mai
degrabă naturală decât divină, supranaturală și spirituală.
3. Faptele bune nu pot oferi soluția de care omul are nevoie.
Dumnezeu, în mântuire „măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-
a adus la viaţă împreună cu Hristos” (v.5); însă faptele bune nu sunt o
înviere spirituală și în nici un fel nu o pot produce. Omul mort are
nevoie de înviere spirituală, nu de fapte bune. Așadar, chiar dacă el ar
pag 49
putea face fapte bune, ele ar fi insuficiente pentru a-i schimba starea,
deoarece el are nevoie de înviere.
4. Faptele bune nu pot realiza doar ceea ce a putut face Hris-
tos: „El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile
cereşti, în Hristos Isus” (v.6). Învierea a putut fi produsă doar de
Hristos deoarece numai El a înviat ca să ne dea și nouă viața Lui spiri-
tuală. Dacă omul nu a putut fi înviat prin propriile fapte, de ce ar cre-
de el că ar putea câștiga Persoana infinită a lui Hristos? Dacă omul s-ar
mântui prin fapte, înseamnă că Dumnezeu a făcut un lucru prostesc
plătind cu prețul de sânge al Fiului Său. O asemenea poziție teologică
L-ar batjocori pe Dumnezeu.
5. Faptele bune nu ne pot așeza în locurile cerești. În mântuire
„El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile ce-
reşti” (v.6). Este nebunie să creadă omul că se poate strămuta în împă-
răția veșnică a lui Dumnezeu prin faptele sale. Mântuirea înseamnă o
strămutare în împărăția lui Dumnezeu și o așezare în această poziție
cerească. Cât de absurd trebuie să fie omul acela care crede că prin fap-
te mânjite de păcat se poate ridica la cerul lui Dumnezeu! Dar oamenii
continuă să afirme cu aroganță că acest lucru se poate realiza.
6. Faptele bune nu i-ar aduce glorie lui Dumnezeu. Duhul
Sfânt ne spune că am fost mântuiți „ca să arate în veacurile viitoare
nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în
Hristos Isus” (v.7). Dacă Dumnezeu ne-a mântuit ca să fie slăvit
Dumnezeu, înseamnă că nu ne-a mântuit prin fapte fiindcă faptele ar
face ca să fim slăviți noi, nu Dumnezeu. Cerul ar fi plin de aroganță și
mândrie și ar arăta mai mult ca iadul, dacă noi am putea fi mântuiți
pag 50
prin faptele noastre. Ce veșnicie teribilă ar fi aceea în care faptele omu-

lui ar fi lăudate, și nu mila Domnului nostru.
7. Faptele bune scot harul lui Dumnezeu din mântuire. Harul
este gratuit, nemeritat și oferit fără schimburi. Textul afirmă că: „prin
har ați fost mântuiți” (v.8), iar versetul următor spune că nu a fost
„prin fapte” (v.9). În ciuda acestor afirmații clare, unii se pare că găsesc
subterfugii în explicații filozofice care contrazic cuvântul clar al lui
Dumnezeu. Lovitura de grație, aplicată celor care promovează mântu-
irea prin fapte, este dată de textul Scripturii.
8. Faptele bune anulează credința și darul divin. Apostolul
spunea: „căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu
vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu”, însă un dar primit prin
fapte nu mai este dar ci este răsplată. Dacă acesta este un dar oferit în
schimbul faptelor, înseamnă că nu mai putem înțelege limbajul clar al
Scripturii deoarece darul este confundat cu răsplata. În plus, credința
înseamnă dependența absolută de Dumnezeu și ea exclude deplin ori-
ce contribuție a faptelor. Cum am putea pretinde că venim la Dum-
nezeu prin credință, adică fără contribuții personale; și în același timp
să spunem că venim totuși cu câteva contribuții, adică cu faptele noas-
tre bune?
9. Dacă Dumnezeu ne-a mântuit „prin credință, nu prin fapte
ca să nu se laude nimeni”, înseamnă că a fi mântuit prin fapte înseam-
nă a avea motive de laudă, ceea ce Dumnezeu spune că nu dorește să
vadă. Aici se scoate din calcul orice implicare a faptelor bune în eve-
nimentul mântuirii noastre, și se afirmă mântuirea prin credință. Dacă
cineva poate citi această afirmație și găsește totuși loc faptelor bune în
mântuire, înseamnă că nu poate exista nicio afirmație mai clară care
pag 51
să-l convingă de realitatea opusului – că suntem mântuiți fără vreo

faptă bună. A renunța la faptele bune, înseamnă a crede.
10. Dacă „am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune”
(v.10), înseamnă că faptele bune nu pot constitui motivul mântuirii
noastre. Ele nu pot fi și motivul mântuirii și manifestările mântuirii.
Textul afirmă că sunt manifestarea mântuirii și, de aceea, ele nu pot fi
motivul pentru care Dumnezeu ne mântuie. Cei care afirmă mântui-
rea „prin fapte” sau „și prin fapte” nu fac decât să așeze „căruța înain-
tea cailor”, adică efectul înaintea cauzei. Deși mântuirea duce la cre-
dință, ei spun că efectele mântuirii sunt de fapt cauza ei.
pag 52
8.
MÂNTUIȚI DOAR
DE DUMNEZEU
X
Când afirmăm că Dumnezeu este singurul Mântuitor, nu

vrem să spunem doar că El nu mântuie cu ajutorul altora, ci că El nu
ne mântuie nici măcar cu ajutorul și colaborarea noastră. Desigur, o
asemenea afirmație este contrară părerilor moderne cu privire la mân-
tuire.
Se obișnuiește să se facă afirmații de genul: „dacă faci un pas
către Dumnezeu, El face doi către tine” sau „Dumnezeu îi ajută pe cei
care se ajută singuri” ori „Dumnezeu își face partea Lui dacă și noi o
facem pe a noastră”. Toate aceste ziceri nu fac decât să contrazică două
premise teologice fundamentale: în primul rând, că Dumnezeu iniția-
ză procesul mântuirii și în al doilea rând, că Dumnezeu nu cere nici
acordul, și nici colaborarea omului pentru a-l mântui.
Prin aceste două premise nu încerc să afirm că omul este tratat
ca un robot în mântuire sau că el este forțat de către Dumnezeu ca să
fie mântuit. Asemenea implicații ar intra în contradicție totală cu
Scriptura și caracterul lui Dumnezeu.
pag 53
Teologic vorbind omul este pasiv în învierea sa spirituală dar

este activ în exercitarea credinței. Însă, ceea ce trebuie să fie înțeles clar
este că învierea generează credința și nu invers. Aceasta înseamnă că
omul este pasiv în inițierea mântuirii sale, deoarece este înviat de către
Dumnezeu. Mai mult, răspunsul activ al omului prin credință este
generat și garantat de învierea lui spirituală, ceea ce înseamnă că, până
și această credință, își are sursa în Dumnezeu.
Când oamenii spun că Dumnezeu face mântuirea posibilă, în-
să omul trebuie să aleagă să primească această mântuire pentru a o face
reală, el spune, de fapt, că omul este factorul decisiv în mântuire și nu
Dumnezeu. Unii recunosc că o asemenea afirmație face ca omul să pa-
ră propriul său mântuitor. Este foarte greu să evadăm dintr-o aseme-
nea concluzie când lucrurile sunt prezentate în acest fel. Posibilitatea
mântuirii, oricât de grozavă ar fi, este inutilă dacă nu devine reală. A
spune că omul este cheia mântuirii sale, nu face decât să-l ridice pe
acesta deasupra lui Dumnezeu și să-l așeze în postura de propriu mân-
tuitor. O asemenea idee nu doar este contrară Scripturii, dar este
aproape blasfemiatoare întrucât Îl jefuiește pe Dumnezeu de gloria pe
care o merită în calitate de unic Mântuitor al nostru.
Unii se întreabă dacă o asemenea analiză nu este pur și simplu
sterilă, ba chiar dăunătoare deoarece nu este practică, ci duce la certuri
de vorbe fără rost. O asemenea concluzie ar fi pripită. De fapt, tocmai
datorită acestor convingeri, evanghelizarea în biserica postmodernă a
suferit transformări aproape iremediabile.
Accentul tot mai slab, pus pe rugăciune și mijlocire pentru cei
nemântuiți, își găsește originea în convingerea că Dumnezeu a făcut
totul pentru mântuirea omului și nu rămâne decât să răspundă omul.
pag 54
Din același motiv, evanghelizările s-au transformat în evenimente de

manipulare în masă a emoțiilor oamenilor, în speranța că aceștia vor
„alege” și vor „decide” să fie mântuiți.
Pasajul asupra căruia ne-am aplecat inimile este suficient pen-
tru a demonstra că Dumnezeu este singurul Mântuitor, și că nu omul
este factorul decisiv în mântuirea sa.
1. Odată ce omul este mort spiritual este clar că El nu poate fi
factorul decisiv în mântuirea sa. El trăiește în păcat și greșeli. El s-a
născut în păcat. El este condamnat sub mânia divină. El trăiește după
mersul lumii și este prins în cursa diavolului. El este condus de propri-
ile sentimente, de propria voință și de propria gândire. Omul este se-
parat de Dumnezeu din punct de vedere moral și spiritual. Un aseme-
nea om nu poate fi factorul decisiv al mântuirii sale. El are nevoie ca
cineva din exterior să intervină deoarece el nu-și dorește mântuirea, nu
o înțelege și nici nu face nimic pentru a fi mântuit, întrucât sufletul
său este în totalitate infectat de păcat (nu distrus).
2. Motivațiile pentru care Dumnezeu mântuiește omul sunt:
(a) fiindcă „este bogat în îndurare” și (b) „pentru dragostea cea mare
cu care ne-a iubit” (v.4). Aceste două motivații scot din calcul accep-
tul, alegerea și decizia omului. Dacă Dumnezeu ne-ar mântui datorită
deciziilor noastre textul ar fi spus „dar Dumnezeu datorită deciziilor
noastre ne-a adus la viață”. Textul însă nu leagă motivația mântuirii
noastre de decizia noastră, ci de îndurarea și dragostea divină.
3. Actul învierii spirituale – care reprezintă actul mântuirii –
dovedește că suntem mântuiți de Dumnezeu, fără acordul și acceptul
voințelor noastre. În ce fel poate, acest om mort spiritual, accepta
propria sa înviere? El poate crede, după ce a fost înviat, dar nu poate
pag 55
decide propria sa înviere. Dacă omul ar trebui să decidă propria sa în-

viere, atunci imaginea pe care Duhul Sfânt a ales-o ca să ne prezinte
mântuirea, ar fi una greșit aleasă deoarece transmite în mod natural
exact opusul a ceea ce zic unii că se întâmplă de fapt.
Învierea ne face să credem că factorul decisiv stă în Cel care în-
viază, și nu în cel care este înviat. Totuși, unii insistă să spună că facto-
rul decisiv se află în cel mort și nu în Cel viu care produce învierea. În-
să textul afirmă clar că „Dumnezeu ... ne-a adus la viață” și „El ne-a
înviat împreună” (vv.4-6), și nicăieri nu este prezentată decizia sau ac-
ceptul omului în această înviere, ci doar decizia suverană a lui Dum-
nezeu.
4. Mijlocitorul învierii noastre, prezentat în text prin expresiile
„ne-a adus la viață împreună cu Hristos” și „ne-a înviat împreună”
(vv.5-6), reprezintă un argument în plus că Dumnezeu este factorul
decisiv al mântuirii. Unirea noastră cu Hristos, prin care suntem mân-
tuiți și prin care primim viața Lui de înviere spirituală, este făcută de
către Dumnezeu. Acceptul omului nu este nici menționat și nici nece-
sar. Dimpotrivă, unirea noastră cu Hristos este pusă pe seama lui
Dumnezeu.
5. Parte din actul inițial al mântuirii este și așezarea omului „în
locurile cerești, în Hristos Isus” (v.6). Această acțiune nu poate fi sub
nicio formă realizată de om. Dar ea nu este nici decisă sau dorită de el.
Omul este corupt de firea pământească, de lume și de diavolul și este o
absurditate să afirmăm că el ar dori să fie pus în locurile cerești, în
Hristos Isus. El nici nu dorește, nici nu decide acest lucru, ci este un
act unilateral făcut de Dumnezeu în dreptul omului pe care El îl mân-
pag 56
tuiește. Afirmațiile explicite ale textului nu ne lasă să interpretăm alt-

fel pasajul.
6. Motivul mântuirii noastre este o dovadă suplimentară a fap-
tului că Dumnezeu este factorul decisiv al mântuirii. Dumnezeu ne-a
mântuit „ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului
Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus”.
Dacă Dumnezeu ar face mântuirea posibilă, însă omul ar face-
o reală prin decizia lui, înseamnă că în veacurile viitoare nu s-ar vedea
doar harul Său și bunătatea Lui față de noi, ci s-ar vedea și faptul că
unii, spre deosebire și în comparație cu alții, au fost mai buni decât
ceilalți care nu au ales să fie mântuiți.
O formă ușor modificată a rugăciunii fariseului fățarnic, ar fi o
laudă pe care am putea-o auzi peste tot în ceruri dacă mântuirea ar fi
realizată la decizia omului și niciodată fără acceptul acestuia: „Dum-
nezeule, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni care nu au ales
mântuirea”. Pe drept, această rugăciune ar fi legitimă dacă omul este
factorul decisiv al mântuirii sale.
7. Meritele mântuirii sunt o altă dovadă a faptului că Dumne-
zeu decide mântuirea noastră deoarece suntem mântuiți „prin har”. A
fi mântuit prin har înseamnă că nu suntem mântuiți ca răsplată pen-
tru meritele noastre, și nici ca răspuns pentru decizia noastră. Omul
este mântuit „prin har”, adică fără să fi făcut omul ceva care să merite.
Decizia omului ar fi un merit pentru care Dumnezeu ar oferi
mântuirea. Unii spun că trebuie „numai să vrei” și că Dumnezeu con-
sideră această dorință suficientă pentru a fi „răsplătită cu mântuire”.
pag 57
Dacă ar fi așa, atunci nu ar mai fi har ci ar fi răsplată. Harul nu poate fi

și răsplată în același timp.
8. Primirea mântuirii „prin credință”, este o altă dovadă sufici-
entă a faptului că Dumnezeu este factorul decisiv în mântuire. Acest
lucru se observă în faptul că învierea spirituală precedă credința omu-
lui și prin faptul că însăși credința este darul lui Dumnezeu.
Unii afirmă că propoziția „și aceasta nu vine de la voi, ci este
darul lui Dumnezeu” nu se referă la credință ci la mântuire, însă acest
lucru este o dovadă în plus că toată mântuirea, incluzând credința,
este darul lui Dumnezeu și nicidecum nu este un argument că această
credință n-ar fi darul lui Dumnezeu. Credința este mâna păcătosului
care primește mântuirea. Nu există niciun merit în mâna întinsă, ci o
dovadă a dependenței absolute, a lipsei de merite și a incapacității per-
sonale.
9. Expresia „nu prin fapte ca să nu se laude nimeni” arată din
nou că Dumnezeu mântuie omul fără intervenția și implicarea acestu-
ia. Cu alte cuvinte, nici o acțiune a omului care poate fi catalogată
drept „faptă” nu poate constitui un factor decisiv al mântuirii. Orice
ar putea face omul poate fi numit o „faptă”, însă mântuirea nu este
„prin fapte”.
Sunt unii care afirmă deschis că actul „credinței” este o faptă.
Acest lucru este o contradicție cu ceea ce Dumnezeu afirmă atât de
clar în acest pasaj despre motivul și metoda prin care suntem mântuiți.
Acest lucru este făcut de Dumnezeu fără faptele omului. Nu se au în
vedere faptele morale, ceremoniale, religioase, caritabile sau de orice
altă natură. Faptele sunt excluse fiindcă sunt făcute de omul care este
pag 58
stricat și care, în consecință, ar mânji și deteriora cumplit mântuirea

acestuia chiar de la început.
10. În finalul pasajului, mântuirea este descrisă printr-un lim-
baj preluat din arhitectură. Pavel afirmă că „noi suntem lucrarea Lui şi
am fost zidiți în Hristos Isus” (v.10). Nicăieri, nu este precizată impli-
carea omului în zidirea sa în Hristos. Omul este luat ca o piatră și pus
în construcția spirituală a bisericii. El nu decide să fie pus acolo, nu se
așază singur acolo, și nici nu Îl ajută pe Dumnezeu să fie pus acolo. El,
pur și simplu, este așezat acolo prin decizia, dragostea, înțelepciunea,
planul și puterea suverană a lui Dumnezeu.
Nu este puțin lucru să observăm că, verbul „am fost zidiți” este
la timpul trecut și se referă la o lucrare realizată și încheiată, și că este la
diateza pasivă; arătându-se faptul că omul a fost implicat în mântuirea
lui ca subiect pasiv, și nu unul activ care a contribuit la învierea sa spi-
rituală.
pag 59
pag 60
9.
MÂNTUIȚI PRIN ÎNVIERE
ȘI APOI PRIN CREDINȚĂ
X
În capitolul anterior am afirmat că omul nu este factorul deci-

siv în mântuirea sa, și am avut în vedere fie dorința acestuia de a fi
mântuit, fie decizia lui pentru a face mântuirea „reală” în propria via-
ță.
Pe baza textului din Efeseni 2, putem fi siguri că actul credinței
omului nu poate precedă învierea spirituală ci este ulterior nașterii din
nou. Sunt câteva argumente textuale suficiente pentru noi să accep-
tăm că învierea este anterioară credinței și că ea produce și asigură cre-
dința omului.
Învierea spirituală este o altă expresie folosită pentru a descrie
nașterea din nou. Oamenii nu au probleme, în general, în a recunoaș-
te că nașterea din nou este lucrarea lui Dumnezeu, dar se susține dese-
ori că această lucrare este făcută de Dumnezeu după și ca răspuns la
credința omului. Doresc să dovedesc că, deși nu există o distanță tem-
porală între credință și regenerare, totuși credința este rezultatul naște-
rii din nou, și nu invers.
pag 61
Putem înțelege de ce oamenii afirmă că omul întâi crede și abia

apoi este născut din nou. Motivul se află în faptul că, din punct de
vedere a ceea ce noi observăm, credința pare să fie primul act în mân-
tuire. Dar faptul că noi observăm mai întâi manifestarea omului și nu
lucrarea Domnului, nu înseamnă că ce face omul precedă ce face
Domnul. Este doar o senzație pe care trebuie să o stăpânim și să o co-
rectăm prin ceea ce ne descoperă revelația Scripturii.
1. Omul mort în greșelile și păcatele lui, născut în păcat, aflat
sub condamnarea divină, sub robia diavolului, a firii și lumii, nu poa-
te fi capabil să creadă prin el însuși până nu e înviat spiritual. El nu
poate crede, nu dorește să creadă și nu poate decide să creadă decât
dacă are viață în el însuși. Așadar învierea precedă credința.
2. Textul prezintă învierea spirituală (vv.4-5) drept un act divin
unilateral ce are loc înainte de exercitarea credinței omului (v.8), și ne
este ușor să concluzionăm că învierea are loc, din punct de vedere lo-
gic, nu neapărat cronologic, înainte de exercitarea credinței. Într-
adevăr, nu există o distanță cronologică între înviere spirituală și exer-
citarea credinței. În momentul în care omul este înviat, el și crede la fel
cum un copil născut respiră din prima fracțiune de secundă când vine
la aer. Dar nu respirația produce nașterea, ci nașterea duce la respira-
ție.
3. Dacă Dumnezeu ne-ar mântui datorită credinței noastre,
atunci motivațiile Sale nu ar mai fi bunătatea și dragostea Lui ci cre-
dința omului. O asemenea dragoste ar fi condiționată de răspunsul
omului. Dar Biblia niciodată nu prezintă mântuirea ca fiind realizată
printr-o dragoste condiționată. O asemenea mântuire ar semăna mai
mult cu un contract al Legii vechi-testamentare.
pag 62
4. Actul învierii spirituale nu poate fi realizat datorită credin-

ței. Omul primește întâi viață și apoi crede. Un om mort spiritual nu
poate crede, și nici nu poate dori să creadă. Viața pe care omul o pri-
mește îl capacitează să dorească, să decidă și să creadă în Domnul Isus.
5. Legătura omului cu Hristos generează credință în acesta.
Până viața din Hristos nu este turnată în om, acesta nu poate crede.
Credința este un exercițiu activ al sufletului omului, însă nu este un
exercițiu al sufletului mort în păcat ci al unui suflet viu! Ar fi absurd
ca Dumnezeu să mântuiască un om printr-o acțiune a unui suflet
mort spiritual.
6. Motivul mântuirii omului nu poate fi credința, așa cum se
afirmă deseori, pentru că atunci ar trebui să proslăvim o veșnicie fap-
tul că omul a crezut, și nu că Domnul a produs învierea spirituală. To-
tuși Duhul înștiințează că Dumnezeu mântuie „ca să arate în veacurile
viitoare nemărginita bogăţie a harului Său”. Dacă mântuirea ar fi deci-
să prin credința omului atunci s-ar arăta „în veacurile viitoare credința
omului” și nu „nemărginita bogăție a harului Său”.
7. Dacă credința ar precedă nașterea din nou (învierea spiritua-
lă) înseamnă că omul este propriul mântuitor, lucru care ar fi complet
în contradicție cu ceea ce ne spune Scriptura despre mântuire. Mântu-
irea este lucrarea lui Dumnezeu începută și finalizată de El. Desigur,
omul este implicat prin credință dar nu pentru a face mântuirea reală,
deoarece ea este inițiată și realizată de Dumnezeu prin credința pe care
tot El o dăruiește.
pag 63
pag 64
10.
DOVEZILE
MÂNTUIRII
X
1. Creștinul nu mai trăiește într-un stil de viață păcătos. Duhul

afirmă despre toți cei morți în păcat că „voi eraţi morţi în greşelile şi în
păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară” (vv.1-2). Cei care sunt năs-
cuți din nou nu mai trăiesc în păcate și în greșeli. Cel care este născut
din nou, deși are slăbiciuni, totuși el nu mai este caracterizat de o viață
trăită în păcat. În același timp, nimeni nu trebuie să-și judece starea
spirituală după un singur eveniment din viață așa încât să nege reali-
tăți spirituale printr-un accident.
2. Creștinul nu mai trăiește după mersul lumii. Omul născut
din nou nu mai dorește să trăiască „după mersul lumii acesteia” (v.2).
„Mersul lumii” se referă la un stil de viață păcătos ce caracterizează
lumea. Dacă un pretins credincios preferă mai degrabă prietenia lu-
mii, și nu a copiilor lui Dumnezeu, atunci el este, de fapt, mort spiri-
tual. Dacă el se raportează la lume pentru a-și trăi viața pe pământ, el
afirmă în mod practic moartea spirituală personală.
3. Creștinul nu mai este sub puterea diavolului. Oamenii morți
în păcat trăiesc „după domnul puterii văzduhului, a duhului care lu-
pag 65
crează acum în fiii neascultării” (v.2). Diavolul are o portiță de control

a vieților oamenilor prin păcatele pe care aceștia le doresc și le practică.
Există o putere demonică care îl stăpânește pe omul mort în păcate,
putere de sub care acesta iese când este născut din nou, pentru că el
iese întâi de sub puterea păcatului.
4. Creștinul nu mai este fiul neascultării. Oamenii morți în pă-
cat sunt „fiii neascultării” (v.2). Cu alte cuvinte, ei sunt caracterizați de
neascultare față de Dumnezeu și voia Lui. Păcatul, în final, este o
neascultare de Dumnezeu. În necredincioși există o tendință foarte
puternică de împotrivire față de Dumnezeu și voia Lui. Spre deosebire
de ei, omul născut din nou are în inima Sa dorința de a se raporta cu
întreaga viață la Dumnezeu prin Cuvântul Lui și prin Duhul Sfânt.
5. Creștinul nu mai este controlat de firea pământească. Cea
mai puternică influență și corupție exercitată asupra omului mort în
păcat este din partea firii pământești, după cum explica apostolul Pa-
vel pe larg: „trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam
voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre” (v.3). Deși, credinciosul
nu este eliberat complet de firea pământească totuși el este eliberat de
sub stăpânirea, autoritatea sau puterea ei. Firea pământească este răs-
tignită împreună cu poftele și patimile ei (Galateni 5:24).
6. Creștinul nu mai este așa cum s-a născut. Oamenii morți în
păcate sunt „din fire copii ai mâniei” (v.3b). Ei s-au născut în păcat și
au trăit toată viața în păcat. Nașterea din nou face o schimbare atât de
dramatică încât omul experimentează că este o „făptură nouă”, chiar
dacă păcatele pe care le-a făcut în moartea spirituală, nu au fost neapă-
rat scandaloase. Nașterea din nou este o experiență, și nu o informație
doctrinară acceptată de minte.
pag 66
7. Creștinul nu mai este sub condamnarea divină. Oamenii

morți în păcate sunt „din fire copii ai mâniei” (v.3b), adică sub con-
damnarea divină. Este puțin probabil că un om poate fi mântuit, dacă
mai înainte nu simte pericolul mâniei divine. Primul pericol de care ne
salvează Dumnezeu, este propria Sa mânie. Dumnezeu nu poate iubi
omul pentru ceea ce este el, decât dacă este răscumpărat în Domnul
Isus Hristos. În caz contrar, omul este sub mânia justă divină. Când
omul este mântuit, el este eliberat de mânia divină și poate fi sigur
pentru totdeauna de dragostea divină, pentru că Îl are pe Hristos –
fiul preaiubit al lui Dumnezeu.
8. Creștinul primește îndurarea și dragostea lui Dumnezeu.
Apostolul afirmă că: „Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru
dragostea cea mare cu care ne-a iubit” (v.4). Dragostea lui Dumnezeu
„a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt” (Romani 5:5).
Credinciosul experimentează și simte dragostea lui Dumnezeu în ini-
ma sa. Dar această dragoste este experimentată în tandem cu o viață
nouă, eliberată de sub autoritatea păcatului și a diavolului.
9. Creștinul este înviat împreună cu Hristos. El este „adus la
viață” (v.5). Credinciosul primește viața lui Hristos, o viață veșnică și
nouă. Un om care trece de la moarte la viață, nu poate să nu experi-
menteze această viață nouă. El simte puterea vieții lui Hristos în el,
pentru că ea îi influențează și împuternicește toată trăirea lui.
10. Creștinul este unit cu Domnul Isus Hristos. Credinciosul
este „adus la viață împreună cu Hristos” (v.5) și de aceea el are o legă-
tură specială cu Domnul Isus. Cea mai dragă persoană pentru un creș-
tin este Domnul Isus pentru că el are „totul deplin în El” (Coloseni
pag 67
2:10), și este binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovnicești

„în Hristos” (Efeseni 1:3).
11. Creștinul are dublă cetățenie. El nu doar este un cetățean pe
pământ, ci este pus să șadă „împreună în locurile cereşti, în Hristos
Isus” (v.6). Un om născut din nou pregustă binecuvântările cerului.
Cetățenia cerească este o realitate prezentă pentru creștini, și nu o nă-
dejde viitoare. Experimentarea deplină a privilegiilor oferite de această
cetățenie, va fi în viitor, însă cetățenia este o realitate prezentă.
12. Creștinul are nădejde. El este „împreună în locurile cerești”
(v.6), și de aceea poate face față tuturor împrejurărilor vitrege ale vie-
ții. El privește dincolo de moarte fiindcă are nădejde. El poate trece cu
mintea limpede prin încercări fiindcă are nădejde. Pierderea multor
lucruri pe pământ este suportată supranatural, fiindcă omul are nă-
dejde datorită așezării sale „în locurile cerești”.
13. Creștinul are dorința de-a-L slăvi pe Dumnezeu pentru veș-
nicie: „ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului
Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus” (v.7). Omul mântuit
are în inimă implantată dorința de a-i aduce slavă lui Dumnezeu.
Când omul îi aduce slavă lui Dumnezeu, inima i se umple de satisfac-
ție și bucurie spirituală și supranaturală.
14. Creștinul are har: „căci prin har aţi fost mântuiţi” (v.8).
Harul este favoarea nemeritată oferită păcătoșilor răzvrătiți și nemeri-
tuoși. Credincioșilor li se dă har necondiționat, nelimitat și nemeritat.
Harul devine aerul spiritual pe care îl respiră în fiecare zi. Creștinul
vede în toată trăirea lui semne nelimitate ale harului divin și că tot ceea
ce i se întâmplă este din harul lui Dumnezeu, și în lipsa meritelor și
faptelor personale.
pag 68
15. Creștinul are credință: „căci prin har aţi fost mântuiţi, prin
credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu”
(v.8). Credința, împreună cu harul și mântuirea sunt darurile lui
Dumnezeu (Filipeni 1:29). Credința este dependența absolută de
Dumnezeu în mântuire și trăire. Omul nu poate trăi prin credință,
decât dacă Dumnezeu îl desprinde de dependența de sine și de alții.
16. Creștinul nu este centrat asupra lui însuși. Oamenii sunt
obsedați să trăiască pentru ei înșiși, și să-și caute laude pentru ei înșiși,
însă omul mântuit este mântuit prin har „nu prin fapte, ca să nu se
laude nimeni” (v.9), și din acest moment, omul nu mai caută laude
pentru sine ci pentru Dumnezeu. Această focalizare asupra lăudării lui
Dumnezeu, este o dovadă a nașterii din nou, în timp ce obsesia după
laude pentru sine este o dovadă incontestabilă a morții spirituale.
17. Creștinul are o viață nouă: „Căci noi suntem lucrarea Lui şi
am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit
Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele” (v.10). Faptele bune
sunt toate acele fapte obișnuite făcute în dependență absolută de
Dumnezeu, indiferent că este vorba despre acțiuni obișnuite sau fapte
cu direcție spirituală.
pag 69
pag 70
11.
SIGURANȚA
MÂNTUIRII
X
1. Dumnezeu ne-a mântuit când nu avea nici un motiv din noi

ca să o facă. Dacă El ne-a mântuit când nu avea nici un motiv în noi să
o facă, acum putem fi siguri că ne va păstra în mântuire, fiindcă a fă-
cut deja cea mai mare investiție în noi. Această idee este repetată de
apostolul Pavel în dese rânduri. Romani 5:8-10: "Dar Dumnezeu Îşi
arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcă-
toşi, Hristos a murit pentru noi. Deci, cu atât mai mult acum, când
suntem socotiţi neprihăniţi prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El
de mânia lui Dumnezeu. Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am
fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai
mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa
Lui." Romani 8:32 "El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat
pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lu-
crurile? "
2. Dumnezeu ne-a mântuit datorită lui Însuși. Dacă este ade-
vărat că Dumnezeu ne-a mântuit pentru că este „bogat în îndurare” și
„pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit” (v.4), ar fi absurd ca
pag 71
Dumnezeu să-și schimbe motivele pentru care ne păstrează în mântui-

rea Lui, și ar fi o secționare a mântuirii pe mai multe faze; iar pentru
fiecare fază în parte, Dumnezeu ne-ar mântui din motive diferite. O
asemenea idee e străină de Sfânta Scriptură. Faptul că Dumnezeu ne
cere să ne ducem mântuirea, are de-a face cu practica noastră, și nu cu
poziția noastră neschimbătoare în Hristos.
3. Dumnezeu ne-a mântuit doar prin El Însuși: „Dar Dumne-
zeu ...” (v.4). Dumnezeu Însuși, și-a luat dreptul de a mântui oameni
fără colaborarea acestora. Lipsa siguranței mântuirii se datorează și
faptului că oamenii nu înțeleg sau nu acceptă că Dumnezeu mântuieș-
te prin propria putere, fără contribuția omului. De aceea, siguranța
mântuirii trebuie să se lege de lucrarea pe care Dumnezeu o face.
4. Dumnezeu ne-a unit cu Hristos: „ne-a adus la viaţă împreu-
nă cu Hristos” (v.5). Unirea cu Hristos nu are o importanță mare de-
cât prin prisma Persoanei cu care suntem uniți. Hristos este Nemuri-
tor, a înviat și este viu pentru vecii vecilor. A fi unit cu Hristos, în-
seamnă a fi uniți pentru eternitate cu El. Nu există nicăieri în Biblie
posibilitatea ca cineva să piardă unirea cu Hristos, deoarece această
unire înseamnă unirea cu Viața însăși. Dacă nu putem fi siguri nici
măcar în unire cu Viața însăși, înseamnă că nu putem fi siguri de abso-
lut nimic și nicăieri. Nici măcar cerul nu ne poate oferi o siguranță mai
mare decât siguranța oferită din unirea cu Domnul Isus.
5. Dumnezeu ne-a înviat spiritual. Pavel afirmă că „El ne-a
adus la viață împreună cu Hristos” (v.6). Viața lui Hristos ne este dată
în unire cu Hristos și este o viață nemuritoare. Dacă suntem uniți cu
Hristos, înseamnă că suntem uniți cu Cel nemuritor, care ne oferă o
viață nemuritoare. Viața, cu care suntem înviați, este o viață veșnică.
pag 72
Din acest motiv, nimeni nu-și poate pierde învierea spirituală. O ase-
menea ideea este atât de absurdă, încât ne este greu doar să ne imagi-
năm implicațiile afirmației că mântuirea se poate pierde.
6. Dumnezeu ne-a pus în locurile cerești: „El ne-a înviat îm-
preună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos
Isus”. Toți credincioșii sunt de acord că în cer vom fi pe deplin în si-
guranță. Dacă lucrul acesta este adevărat, înseamnă că există siguranță
deplină pentru noi încă de pe pământ. Oamenii cred în pierderea
mântuirii pentru că nu știu ce este mântuirea. Mântuirea nu este doar
iertarea păcatelor, ci implică și înălțarea noastră în locurile cerești.
Credincioșii pregustă realitățile cerului și sunt, din punct de vedere
pozițional înaintea lui Dumnezeu, așezați deja înaintea lui Dumnezeu
ca ființe proslăvite.
7. Dumnezeu ne mântuie pentru slava Lui. Un credincios poa-
te fi sigur că va fi păzit pentru totdeauna de Dumnezeu, pentru că la
mijloc este reputația lui Dumnezeu. El ne-a mântuit: „ca să arate în
veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui
faţă de noi în Hristos Isus”(v.7). Cine poate crede că Dumnezeu ar
suporta o veșnicie să știe că unii dintre aceia care au fost mântuiți prin
harul, bunătatea și darul Fiului Său vor arde în flăcările iadului și vor
fi o mărturie a falimentului harului Său? Dacă un singur credincios s-
ar pierde, tot iadul și diavolii ar huli lucrarea lui Dumnezeu și pe
Dumnezeu, pentru că a început o lucrare pe care nu a putut s-o ducă
la bun sfârșit. Eu nu îmi pot imagina că Dumnezeu poate face ceva
care să permită aceste hule parțial legitime.
8. Dumnezeu ne-a mântuit prin har: „Prin har ați fost mântu-
iți, prin credință” (v.8). Dacă Dumnezeu ne-a mântuit fără merite –
pag 73
adică doar prin har – înseamnă că Dumnezeu nu are cum să ne păstre-

ze în harul Lui, după ce suntem deplin îmbogățiți cu el, prin alte me-
tode sau prin fapte bune. O asemenea unire a grâului cu neghina, a
harului cu faptele, este nedemnă de Dumnezeu și lucrările Sale.
Dumnezeu nu începe prin har ca apoi să termine prin fapte, nu începe
prin credință și să sfârșească prin Lege. Dumnezeu începe și finalizează
prin harul Lui liber, suveran și nemeritat.
9. Dumnezeu ne-a mântuit prin credință. „Prin har ați fost
mântuiți, prin credință” (v.8). Credința este primirea fără pretenții și
merite personale a favorului lui Dumnezeu, pentru mântuirea deplină
și definitivă a sufletului în Domnul Isus. Dacă Dumnezeu ne dă mân-
tuirea prin credință, El ne-o dă în totalitate prin credință. Dacă El ne
cere să depindem de El când ne mântuiește, este o absurditate să cre-
dem că El ne cere să depindem de noi pentru păstrarea mântuirii noas-
tre. Unii se pot întreba însă, dacă nu putem pierde această credință.
Dacă am pierde-o, Dumnezeu ar fi batjocorit, întrucât credința este
darul Lui liber pentru cei aleși (Filipeni 1:29), produsă de Duhul Sfânt
(Galateni 5:22) și a cărei Căpetenie și Desăvârșire este Isus Hristos
(Evrei 12:2).
10. Dumnezeu lucrează viața nouă în noi. Dacă noi am fi păs-
trați în mântuire prin faptele noastre, chiar și atunci am putea fi siguri
că nu ne putem pierde din mântuire și credință pentru că „noi suntem
lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune”
(v.10). Așadar, Dumnezeu ne-a mântuit ca să trăim această viață nouă
și ea este garantată de zidirea noastră în Hristos. Dar Pavel argumen-
tează mai departe că și manifestarea mântuirii prin fapte bune este si-
pag 74
gură fiindcă aceste fapte bune „le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte
ca să umblăm în ele” (v.10).
pag 75
pag 76
12.
CREDINȚA,
DARUL LUI DUMNEZEU
X
În Filipeni 1:29, apostolul identifică credința ca fiind un har

dat de Dumnezeu la fel cum este pătimirea pentru Hristos: "Căci, cu
privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să
şi pătimiţi pentru El”.
Doctorul Luca afirmă în Faptele 14:27 că Dumnezeu este Au-
torul credinței: "După venirea lor, au adunat biserica şi au istorisit tot
ce făcuse Dumnezeu prin ei şi cum deschisese Neamurilor uşa cre-
dinţei”.
În Faptele 13:48, Luca arată că darul credinței este cauzat de
hotărârea lui Dumnezeu: "Neamurile se bucurau când au auzit lucrul
acesta şi preamăreau Cuvântul Domnului. Şi toţi cei ce erau rânduiţi
să capete viaţa veşnică, au crezut." Luca nu spune că au crezut aceia
care au fost prevăzuți de Dumnezeu în veșnicie că vor crede, ci că au
crezut aceia care au fost rânduiți. Rânduirea este cauza iar credința es-
te efectul.
pag 77
Spre finalul epistolei sale către Efeseni, apostolul afirmă că

Dumnezeu Tatăl și Domnul Isus sunt Autorii credinței: Efeseni 6:23
"Pace, fraţilor, şi dragoste împreună cu credinţa din partea lui Dum-
nezeu Tatăl şi din partea Domnului Isus Hristos!".
Pe de altă parte, deși erau mântuiți, apostolul Pavel se roagă lui
Dumnezeu ca să producă în viețile credincioșilor din Tesalonic lucrări
izvorâte din credință: 2 Tesaloniceni 1:11 "De aceea ne rugăm necurmat
pentru voi, ca Dumnezeul nostru să vă găsească vrednici de chemarea
Lui şi să împlinească în voi, cu putere, orice dorinţă de bunătate şi ori-
ce lucrare izvorâtă din credinţă." Dacă credința ar fi fost de origine
umană, ar fi fost o batjocorire a lui Dumnezeu din partea apostolului
ca să se roage lui Dumnezeu să producă lucrări ale credinței, odată ce
oamenii sunt autorii ei.
În Galateni 5:22 apostolul numește credința (gr. πίστις) între
caracteristicile roadei Duhului Sfânt: "Roada Duhului, dimpotrivă,
este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea
de bine, credincioşia."
2 Petru 1:1 "către cei ce au căpătat o credinţă de acelaşi preţ cu a
noastră, prin dreptatea Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus
Hristos."
Pavel îndemna în Evrei 12:2 “Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi
Desăvârşirea credinţei noastre.” Termenul „Căpetenie” are sensul de
Inițiator. Hristos este Autorul credinței noastre.
pag 78
13.
CONDIȚII ADIȚIONALE
CREDINȚEI
X
În ultima perioadă de timp aud tot mai mulți oameni care par
să accepte gratuitatea mântuirii lui Dumnezeu deși, în realitate, o nea-
gă. Aceștia spun că, într-adevăr credința este darul lui Dumnezeu, însă
omul trebuie să o accepte pentru a fi mântuit. Această perspectivă gre-
șește în același punct ca doctrina potrivit căreia toți oamenii, prin ha-
rul premergător, pot să creadă în Dumnezeu.
Acesta este răspunsul meu pentru această doctrină:
(i) sunt oameni care nu aud niciodată Evanghelia. Este o bat-
jocorire a lui Dumnezeu să afirmăm că Dumnezeu le dă și acestor oa-
meni posibilitatea să aleagă credința, dacă ei nu au în ce să creadă;
(ii) această doctrină contrazice flagrant Scriptura, care spune că
dorințele oamenilor sunt pervertite de păcat așa încât oamenii nu vor
să vină la Hristos (Ioan 5:40), nu Îl iubesc pe Hristos (Ioan 3:19), și
nici pe Dumnezeu (2 Timotei 3:4); și de aceea nu Îl caută (Romani
3:11) și fac tot ce pot să nu Îl aibă în conștiință (Romani 1:28);
pag 79
(iii) Scriptura nicăieri nu prezintă alte condiții ale mântuirii

aparte de credință și pocăință, iar acestea sunt oferite ca daruri necon-
diționate. Când oamenii spun că trebuie să dorim credința, ei intro-
duc în dinamica mântuirii o altă condiție pe lângă cea biblică.
(iv) A spune că dorința de a crede este condiția ca să primim
darul credinței, este o contradicție în termeni, deoarece a dori să crezi
înseamnă să crezi. Credința nu este un obiect fizic, ca să-l putem avea
fără să-l exercităm.
(v) Dacă mântuirea vine prin credință, iar credința ne este dă-
ruită doar dacă noi o dorim, înseamnă că, în ultimă instanță, mântui-
rea depinde de dorința și decizia omului și nu de Dumnezeu, și nici
măcar de credință așa cum afirmă Biblia.
(vi) A „veni la Hristos” și a „crede în Hristos” – sunt expresii
interschimbabile care se referă la actul întoarcerii la Dumnezeu (Ioan
6:35). Domnul Hristos spune că cei care vin la El sunt doar aceia care
au fost „dați de Tatăl” (Ioan 6:37), „atrași de Tatăl” (Ioan 6:44) și „în-
vățați de Dumnezeu” (Ioan 6:45);
(vii) Această poziție teologică contrazice clar textele Scripturii,
care arată că nu există nimic din om care să preceadă harul lui Dum-
nezeu care ne mântuiește (Romani 9:30; 10:20).
(viii) Dumnezeu nu poate privi drept ceva bun strofocarea
mea după har, dacă înainte de a primi neprihănirea, tot ceea ce facem
este în firea pământească; adică păcătos față de Dumnezeu (Romani
7:18).
pag 80
(ix) Un om aflat în necredință, Îl face mincinos pe Dumnezeu

(1 Ioan 5:10). Cum poate această necredință să Îl dorească pe Dumne-
zeu, ceea ce este bun, harul, darurile credinței și pocăinței?
(x) Dacă harul premergător este dăruit tuturor oamenilor fără
excepție, deja acesta este un exemplu al faptului că Dumnezeu, într-un
fel, ocolește decizia oamenilor abilitându-i să creadă, și de aceea nu are
sens să se obiecteze împotriva faptului că Dumnezeu dăruiește credin-
ță fără să caute acceptul oamenilor.
pag 81
pag 82
14.
CUM ÎNVIE DUMNEZEU
OAMENII FĂRĂ VOIA LOR
X
O obiecție aparent justificată împotriva acestei doctrine este

întrebarea: „dacă oamenii nu vor și nu pot să creadă în Hristos, ce face
Dumnezeu pentru ca oamenii să creadă? Oare îi forțează Dumnezeu
pe oameni să facă ceva împotriva voințelor lor?” Voi folosi doi autori
puritani pentru a explica această aparentă dilemă.
Isaac Ambrose spunea: „Nimic nu poate opune rezistență
Duhului lui Dumnezeu acolo unde El are scopul de a lucra cu putere.
Nu vreau să spun că inima omului nu se poate opune și nu poate res-
pinge lucrarea Duhului într-o măsură și într-un anumit grad; Ștefan a
spus iudeilor: „voi întotdeauna vă împotriviți Duhului Sfânt” (Fapte
7:51).”
Cu alte cuvinte, motivul pentru care Duhul Sfânt pare să fali-
menteze, este pentru că scopul Lui nu e să biruie împotrivirea. Pe de
altă parte, inima omului se opune doar „într-o măsură și într-un
anumit grad”, existând un anumit fel de lucrare a Duhului care nu
poate fi respinsă.
pag 83
Ambrose completează și arată că, modul în care Dumnezeu fa-

ce omul doritor nu este prin forță, ci El „se va apleca în atotputernicia
Lui și îi va schimba voința, va lucra în sufletul lui prin puterea Sa mă-
reață, eficientă, de neînvins și irezistibilă.” Cu alte cuvinte, Dumnezeu
nu forțează, voința este „mișcată, condusă și să sub influența harului
liber al lui Dumnezeu”.1
John Owen explica de asemenea, că Duhul nu lucrează prin
forță ci „prin convingere și ademenire”, așa că această lucrare „deși este
eficientă, ea nu poartă respingere față de facultățile noastre”.
Următorul citat arată două moduri de lucru al Duhului și fap-
tul că voința se poate opune doar față de o formă de lucru a Duhului,
așa încât cel de-al doilea mod de lucru al Duhului nu are parte de îm-
potrivirea voinței, și nici nu este vreodată respins.
„Dușmănia și opoziția care este acționată de voință îm-
potriva harului este împotriva a ceea ce este în mod obiectiv propus ei.
Așa se „împotrivesc” oamenii Duhului Sfânt, adică – față de dispensa-
ția externă a harului prin cuvânt. Și, dacă acesta ar fi singurul aspect al
ei, întotdeauna s-ar împotrivi: „voi întotdeauna vă împotriviți Duhu-
lui Sfânt.” Voința, de aceea, nu este forțată de vreo forță acționată de
har, ci prevalența harului este internă, lucrând în mod real și fizic; ceea
ce nu este obiectul opoziției voinței deoarece nu îi este propus ca să
poată accepta sau refuza, ci lucrează eficient în ea.”
Owen arăta de ce este de așteptat ca în acest fel să fie realizată
lucrarea mântuirii: „Voința, în primul act al convertirii, acționează cât
e acționată, se mișcă cât e mișcată; și de aceea este pasivă. Dacă nu ar fi
1 Ambrose, Privind Țintă la Isus, 737.
pag 84
așa, atunci întoarcerea noastră la Dumnezeu nu ar fi decât un simplu

act natural, și nu duhovnicesc și al harului; pentru că este un act al vo-
inței, nefiind capacitat mai înainte de har. Trebuie demonstrat, în or-
dinea naturală, că acțiunea harului în voință, în convertirea noastră,
este antecedentă acțiunii noastre; deși, în același timp când voința este
mișcată, se mișcă, când este acționată acționează, și își păstrează pro-
pria libertate în exercițiul ei. Este așadar, un act secret intern atotpu-
ternic al Duhului Sfânt, producând și efectuând în voința noastră în-
toarcerea la Dumnezeu, acționând în așa fel voințele noastre încât ele
însele acționează, și aceasta în mod liber.”2
2 Owen, Pneumatologia, 298-299.
pag 85
pag 86
15.
CONCLUZIE
X
Înțelegerea corectă a mântuirii ne ajută să-I dăm toată gloria lui

Dumnezeu, El Cel care o merită deplin. Dacă nu înțelegem că toată
lucrarea este făcută de El, acest izvor de laudă se va secătui rapid. Dar
când înțelegem de unde am fost scoși, inima omului va izbucni în
mulțumire, laudă și închinare.
Experimentarea și înțelegerea mântuirii ne va ține smeriți toată
viața. Doar atunci când înțelegem abisul din care ne-a scos Dumnezeu
putem să stăm cu reverență și smerenie înaintea Lui. Această smerenie
ne va ține întotdeauna aproape de Dumnezeu, în dependență deplină
de resursele și harul Lui.
Mântuirea ne face să înțelegem și cât de profund și pervers
poate fi păcatul. El ajunge să strice tot ceea ce Dumnezeu a făcut fru-
mos. Păcatul este o alterare radicală a lucrării lui Dumnezeu, în timp
ce mântuirea este o restaurare a omului care a fost îmbibat și otrăvit de
păcat. Omul care a fost mântuit se va feri de ciuma păcatului.
Această perspectivă despre mântuire ne ajută să Îl slujim pe
Dumnezeu nu din frică firească, ci doar din dragoste. Suntem siguri
de iubirea Lui eternă și de aceea îi răspundem printr-o viață de sfințe-
pag 87
nie trăită în libertate deplină și bucurându-ne de legământul veșnic al

dragostei lui Dumnezeu.
Câtă mulțumire ar trebui să aducă în inima omului mântuirea
oferită, nu prin plată, ci numai prin har și credință. Faptele mânjite ale
omului nu au putut contribui cu nimic la mântuirea sa. De aceea, ha-
rul și credința trebuie să fie o mare încurajare pentru cei care vor să fie
mântuiți.
În final, este important să nu uităm că mântuirea în întregime
este lucrarea pe care Dumnezeu a realizat-o prin Domnul Isus Hristos.
El ne este cea mai dragă Persoană, fiindcă El a plătit prețul suprem
pentru recuperarea noastră din hățișul fără capăt al păcatului.
pag 88

Mantuirea Deplina PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mantuirea Deplina PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MÂNTUIREA

Copyright © Andrei Croitoru, 2016. Toate drepturile rezervate.

Nici o parte a acestei publicaţii nu poate fi reprodusă, stocată sau transmisă în

Către cititor ................................................................................................................ 7

Unul dintre cele mai importante subiecte din Sfânta Scriptură

strează clar, cu ajutorul Scripturii, că nu te afli într-o stare de har. Mai

împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, 7. ca să arate în

Mulți oameni cred în pierderea mântuirii sau nu au o siguran-

Nu afirm că mântuirea nu are faze distincte, ci doar că acestea

eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos

veșnice a omului care, înainte de aceasta, a fost despărțit de Dumne-

Inconsecvențele unei asemenea poziții sunt nenumărate. În

Ce a găsit Dumnezeu în om ca să-l mântuiască? A găsit într-

7. El ne-a binecuvântat ca să ne arate bunătatea Lui. Binecu-

Dar, în dragostea Lui, a găsit o cale de mântuire. La cruce mila

textului este clar, când se repetă că am fost mântuiți „împreună cu

9. Nu i-a cerut omului nici o faptă. Dumnezeu a mântuit

mulți chiar nu văd probleme teologice în ea, totuși ar trebui să

• Găsim în Biblie cu totul alt fel de chemări. De exemplu, Domnul

• Problema cu această încurajare este și faptul că nu arată ce este

nezeu și nici nu se încred în Fiul Lui, este mai degrabă o împingere

• Unii vor sugera că „Dumnezeu te iubește” este o afirmație biblică,

• Nu doar că această expresie nu menționează Persoana Domnului

rea de păcătoșenia personală și de moartea ispășitoare, răscumpărătoa-

Există în teologia creștină păreri diferite cu privire la rolul

"Cum am mai spus, o spun şi acum: Dacă vă propovăduiește cineva o

3. Înălțarea spirituală este realizată doar prin Hristos: „El ne-a

În concluzie, cititorul este îndemnat să-L îmbrățișeze

Dacă Dumnezeu mântuiește omul doar prin har, înseamnă că

clamă, pentru că este o ,,reclamă” suficientă prin însăși vestea pe care

afirma cu blasfemie că vreunul L-am meritat pe Hristos? Este evident

ea într-o unire specială, unică și definitivă cu El. Omul nu ar fi putut

Sunt mulți oameni, chiar dintre evanghelici, care nu pot accep-

mântuitoare se află sămânța supunerii, pocăinței și perseverării în har.

adauge la mântuirea sa fapte bune, atunci afirmă că dragostea lui

că el doar trebuie să o primească. Însă, actul de primire fără contribui-

Dumnezeu ne mântuie având în vedere două scopuri: slava

Există motive multiple și suficiente pentru care trebuie să fim

de glorie. Este datoria noastră să-i luminăm pe oameni prin Cuvântul

În al doilea rând, faptele bune, în concepția creștină au în

în fapte bune (Tit 3.8, 14). Creștinilor li se spune să se îndemne la fap-

prin faptele noastre. Ce veșnicie teribilă ar fi aceea în care faptele omu-

să-l convingă de realitatea opusului – că suntem mântuiți fără vreo

Când afirmăm că Dumnezeu este singurul Mântuitor, nu

Teologic vorbind omul este pasiv în învierea sa spirituală dar

Din același motiv, evanghelizările s-au transformat în evenimente de

decide propria sa înviere. Dacă omul ar trebui să decidă propria sa în-

tuiește. Afirmațiile explicite ale textului nu ne lasă să interpretăm alt-

Dacă ar fi așa, atunci nu ar mai fi har ci ar fi răsplată. Harul nu poate fi

stricat și care, în consecință, ar mânji și deteriora cumplit mântuirea

În capitolul anterior am afirmat că omul nu este factorul deci-

Putem înțelege de ce oamenii afirmă că omul întâi crede și abia

4. Actul învierii spirituale nu poate fi realizat datorită credin-

1. Creștinul nu mai trăiește într-un stil de viață păcătos. Duhul

crează acum în fiii neascultării” (v.2). Diavolul are o portiță de control

7. Creștinul nu mai este sub condamnarea divină. Oamenii

2:10), și este binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovnicești

1. Dumnezeu ne-a mântuit când nu avea nici un motiv din noi

Dumnezeu să-și schimbe motivele pentru care ne păstrează în mântui-

adică doar prin har – înseamnă că Dumnezeu nu are cum să ne păstre-

În Filipeni 1:29, apostolul identifică credința ca fiind un har

Spre finalul epistolei sale către Efeseni, apostolul afirmă că

(iii) Scriptura nicăieri nu prezintă alte condiții ale mântuirii