Text Curs 13

Petrologie Metamorfica
ROCI METAMORFICE PE TERITORIUL ROMANIEI

recomand materialul de mai jos întocmit de unul din ce mai recunoscuți specialiști în
domeniul rocilor metamorfice din România
(sinteza)
Autor: Ioan Coriolan BALINTONI (2005)
Universitatea „Babes-Bolyai” din Cluj Napoca
Pentru examen cititi cu atentie in special ceea ce este marcat cu culoare mov sau albastru
(pasajele subliniate pentru cei care nu au materialul color).
Retineti de asemenea denumirea unitatilor metamorfice (subliniate si marcate cu galben) si
incadrarea lor la Carpatii Orientali, Carpatii Meridionali sau Muntii Apuseni
I. DIVIZAREA GEOTECTONICĂ A TERITORIULUI ROMÂNIEI PENTRU OROGENEZA

ALPINĂ
Prima încercare de divizare geotectonică a teritoriului României pentru orogeneza Alpină, prin
prisma tectonicii plăcilor, a fost realizată de Rădulescu şi Săndulescu (1973). Ei au pornit de la
constatarea, că în partea estică a Munţilor Apuseni, precum şi în lungul arcului carpatic, pot fi urmărite
două aliniamente de roci sedimentare cu caractere flişoide (turbiditice), cu care se asociază roci
bazice şi ultrabazice. Primul aliniament formează Munţii Metaliferi sau zona Mureşului, iar cel de al
doilea aliniament este inclus în zona flişului carpatic extern. Autorii menţionaţi au interpretat aceste
aliniamente ca resturile unor bazine oceanice sau rifturi, adică suturi, una vestică şi una estică.
Conform schemei de mai sus, între cele două rifturi a fost individualizată o fâşie de litosferă
continentală, spre vest de bazinul vestic era un alt bloc continental, iar spre est de bazinul estic se
întindea marele continent eurasiatic.
Kovacs (1982) a denumit blocul continental vestic, Tisia, iar Săndulescu (1994) a utilizat
pentru el numele de Preapulia. Balintoni (1994), în conformitate cu o idee mai veche a lui Dewey et al.
(1973), a considerat falia Peceneaga-Camena, cunoscută în Dobrogea de nord, ca fiind o
transformantă şi a separat un al patrulea bloc continental, situat între transformanta respectivă şi
sutura estică. Acest autor a denumit fâşia continentală dintre cele două suturi Getia, iar pentru cel de-
al patrulea bloc continental menţionat mai sus, a propus numele de Euxinia.
Balintoni (1994) a utilizat pentru blocurile continentale separate de discontinuităţi
translitosferice termenul de „craton”. Astfel, pe teritoriul României, pentru orogeneza Alpină, au fost
individualizaţi cratonii Eurasiatic, Euxinic, Getic şi Preapulian. Stampfli şi Mosar (1999) au propus o
schemă generală mai nouă de evoluţie a Tethysului, modificată de Balintoni (2001), pentru Europa
sud-estică.
Revista de Politica Stiintei si Scientometrie - Numar Special 2005 - ISSN- 1582-1218 1/40
Fig.1 Separarea geotectonică a teritoriului României
Unităţi tectonice cu cristalin în componenţă se găsesc în Munţii Apuseni, în Carpaţii Orientali

şi în Carpaţii Meridionali. Dobrogea de nord, unde se cunoaşte o centură mobilă Alpină diferită de cea
carpatică, nu va fi discutată în acest text. Munţii Apuseni provin prin forfecarea antitetică a marginii
cratonului Preapulian. Carpaţii Orientali provin prin forfecarea sintetică a marginii cratonului Getic.
Carpaţii Meridionali provin prin forfecarea sintetică a marginilor cratonilor Getic şi Euxinic. Numai în
Carpaţii Meridionali sunt cunoscute unităţi tectonice de soclu cu originea şi în placa inferioară şi în cea
superioară. Pentru clasificarea unităţiilor tectonice carpatice, Săndulescu (1984), a utilizat denumirile
de Dacide şi Moldavide în sens temporal şi noţiunile de marginal, extern, median şi intern în sens
spaţial. Dacidele sunt unităţi tectonice de vârstă cretacică, iar Moldavidele de vârstă terţiară. Conform
clasificării lui Săndulescu, Moldavidele provin din partea estică a bazinului flişului carpatic extern,
Dacidele marginale reprezintă marginea forfecată a Platformei Moesice, Dacidele externe provin din
zona oceanizată a bazinului flişului carpatic extern, Dacidele mediane îşi au originea în fâşia
continentală aflată la vest de bazinul estic, iar Dacidele interne sunt pânzele de soclu din Munţii
Apuseni. Pentru unităţile tectonice născute din bazinul vestic, Săndulescu (1984) uitilizează numele de
Transilvanide. Balintoni (1994) a făcut o critică a acestei clasificări pentru că nu este corect să se
utilizeze timpul ca nume principal în clasificarea unităţilor tectonice, ci spaţiul, adică locul de
provenienţă, iar atunci când unităţile tectonice îşi au originea în mai multe plăci, acestea nu pot fi
clasificate ca externe, mediane şi interne unele în raport cu altele. În consecinţă şi ţinând cont de
priorităţi, Balintoni (1994) a propus următoarea schemă de clasificare a unităţilor tectonice Alpine
carpatice.
Euxinide: unităţi tectonice de soclu, provenite din marginea cratonului Euxinic. Numele de
„prag Euxinic” a fost utilizat de Stille (1953) pentru marginea dobrogeană a Mării Negre. Euxinidele pot
fi denumite şi Euxinide danubiene, pentru că de multă vreme această parte a Carpaţilor Meridionali a
fost denumită „domeniul danubian”.
Perimoldavide: unităţi tectonice de cuvertură provenite din marginea estică a bazinului flişului
carpatic extern, care au avut un fundament de crustă continentală subţiată, aflată în prelungirea
vestică a platformei moldoveneşti (partea cratonului Eurasiatic aflată pe teritoriul României).
Severinide: unităţi tectonice provenite din partea oceanizată a bazinului flişului carpatic extern.
Pânza de Severin, cu ofiolite în componenţă a fost descrisă de Codarcea în 1940.
Getide: unităţile tectonice provenite din marginea forfecată a cratonului Getic. Pânza Getică
reprezintă prima unitate tectonică majoră din Carpaţii Meridionali, descrisă de Munteanu-Murgoci în
1905.
Transilvanide: unităţi tectonice care îşi au originea în bazinul vestic. Apusenide: unităţi
tectonice de soclu provenite din marginea forfecată a cratonului Preapulian, termenul având o utilizare
uzuală pentru aceste unităţi tectonice.
Exceptând Perimoldavidele, care s-au amplasat în Terţiar, toate celelalte unităţi tectonice sunt
de vârstă cretacică (Austrice, mediteraneene sau Laramice).
Pentru că, între Carpaţii Orientali şi cei Meridionali există o zonă acoperită cu sediemente,
Getidele pot fi divizate în Getide estice sau orientale şi Getide sudice sau meridionale.
II. PRINCIPIILE SEPARĂRII SECVENŢELOR METAMORFICE CARPATICE
Înainte de 1990, metamorfitele carpatice au fost separate pe baza conceptului de ciclu

tectonomagmatic, mai mult sau mai puţin identic cu cel de geosinclinal. Prima sinteză privitoare la
totalitatea metamorfitelor carpatice, care a utilizat acest concept a fost realizată de Giuşcă et al.
(1969). Aceşti autori au recunoscut trei cicluri de sedimentare şi metamorfism, după cum urmează:
ciclul Preassintic, ciclul Assyntic târziu sau Caledonian, ciclul Varistic.
În literatura geologică românească, pentru ciclul Preassintic s-au mai folosit termenii de
Dalslandian, Prebaikalian sau Grenvillian, iar pentru cel Assyntic târziu, termenii de Baikalian,
Assyntic, Cadomian sau Caledonian timpuriu. De asemenea ciclul Varistic a mai fost denumit şi
Hercinic.
În 1980 Kräutner a propus următoarea nomenclatură pentru metamorfitele carpatice generate
în cele trei cicluri : Supergrupul Carpian; Supergrupul Marisian; Supergrupul Variscan.
Vârstele sedimentelor premetamorfice au fost apreciate prin intermediul palinologiei pentru
primele două cicluri, iar pentru ciclul Variscan prin intermediul palinologiei şi al paleontologiei clasice.
În ce priveşte vârstele evenimentelor metamorfice, pentru cirscumscrierea lor s-au utilizat
vârste izotopice, în general neconfirmate ulterior, cu excepţia unora Varistice. Schema de clasificare a
metamorfitelor carpatice propusă de Kräutner (1980) o redăm în tabelul de mai jos.
Tabel 1.
Unităţi litostratigrafice Scara stratigrafică
Supergrupul Variscan (III) Paleozoic Permian
Carbonifer
Devonian
Silurian
Ordovician
Cambrian
Supergrupul Marisian (II) Precambrian superior B Vendian
Supergrupul Carpian (I) Precambrian superior A Riphean

Corelarea unităţilor litostratigrafice carpatice cu scara cronostratigrafică (după Kräutner 1980)
În 1988, Kräutner, Kräutner et al. şi Dimitrescu, au folosit această clasificare pentru descrierea
unităţilor litostratigrafice pre-Varistice din centurile cutate Varistice şi Alpine.
Dimitrescu (în Rădulescu şi Dimitrescu 1982) a clasificat metamorfitele carpatice conform
următoarei scheme:
1. Formaţiuni mezo-katamorfice de vârstă insuficient cunoscută (Cadomiene cu rezerve). Aici
sub numele de grup, serie sau formaţiune, Dimitrescu a descris 16 entităţi litostratigrafice cu nume
proprii.
2. Metamorfite Caledoniene de vârstă rifeo-cambriană. La acest ciclu au fost incluse alte 16
entităţi litostratigrafice.
3. Metamorfice Hercinice de vârstă paleozoic medie şi superioară. Acestui ciclu i-au fost
repartizate 29 de entităţi litostratigrafice. Însumând unităţile litostratigrafice generate în cele trei cicluri
ajungem la un număr de 61. Cauza principală pentru separarea unui număr atât de mare de unităţi
este legată de discontinuitatea lor spaţială, cristalinul carpatic aflorând în trei ramuri diferite ale centurii
mobile, precum şi în faptul că Carpaţii sunt alcătuiţi din pânze de şariaj Varistice şi Alpine (e.g.
Balintoni 1981, Săndulescu et al. 1981, Balintoni et al. 1983, Săndulescu 1984, Iancu ez al. 1988).
După 1990 s-a încercat interpretarea genezei şi evoluţiei secvenţelor metamorfice carpatice
prin prisma tectonicii plăcilor. Kräutner (1996), în locul supergrupurilor Carpian, Marisian şi Variscan, a
separat terene precambriene, terene Caledoniene timpurii şi terene Varistice. În cadrul acestor terene
a descris aproximativ aceleaşi unităţi metamorfice pe care le-a menţionat Dimitrescu (în Rădulescu şi
Dimitrescu 1982), însă a legat naşterea lor de noţiunea de setting tectonic de geneză. Spre exemplu,
pentru terenele precambriene a propus asociaţii de arc insular şi de crustă oceanică, în afara unora
sedimentare şi vulcano-sedimentare pe subasment continental, pentru cele Caledoniene timpurii s-a
referit la arc vulcanic, back-arc şi fund oceanic, iar în cazul celor Varistice a menţionat bazine de rift ca
posibile locuri de formare.
Balintoni şi Pană (1993) au respins clasificarea formală a metamorfitelor carpatice, aducând în
discuţie faptul că metamorfitele pot îndeplini cu mare greutate sau deloc condiţiile cerute de codul
Hedberg (1976) în acest sens. Aceşti autori au propus o clasificare informală a metamorfitelor
carpatice în care noţiunile fundamentale să fie cele de liton, litozonă şi litogrup. Conform codului
Hedberg (1976), litozona ar corespunde aproximativ, ca termen informal, noţiunii formale de
formaţiune, iar litogrupul ar reuni totalitatea metamorfitelor cu o origine comună şi o istorie
metamorfică comună.
În 1997 Balintoni a regrupat toate metamorfitelor carpatice în litogrupuri, utilizând litologiile
secvenţelor metamorfice pentru precizarea settingurilor tectonice premetamorfice.
Pe baza acestui concept, pentru Carpaţii Orientali spre exemplu autorul citat a separat cinci
litogrupuri, denumite Bretila, Rebra, Negrişoara, Tulgheş şi Rodna.
Litogrupul Bretila a fost considerat ca provenind dintr-o prismă de acreţie, Rodna şi
Negrişoara că reprezintă secvenţe sedimentate iniţial pe o margine continentală pasivă, Tulgheş că a
fost generat într-o ambianţă de arc insular, iar Rodna evidenţiază un setting tectonic de rifting
continental. Lucrarea lui Kräutner (1996), precum şi cele ale lui Balintoni şi Pană (1993) şi Balintoni
(1997), indică trecerea definitivă a descrierii şi clasificării metamorfitelor carpatice de la conceptul de
ciclu tectono-magmatic geosinclinal, la cel de setting tectonic încadrat paradigmei tectonicii plăcilor.
Un mare impediment în descrierea şi clasificarea metamorfitelor carpatice a constat în absenţa datelor
geochimice de calitate şi a vârstelor izotopice moderne. Datele palinologice pentru secvenţele intens
metamorfozate s-au dovedit ulterior a fi lipsite de valoare, iar vârstele K/Ar şi cele Rb/Sr nu au putut
furniza vârste de protoliţi credibile şi nici pentru evenimentele termo-tectonice pre-Varistice. Cu toate
că atât Kräutner (1996), cât şi Balintoni (1997), au acceptat o vârstă proterozoic superioară pentru
multe din metamorfitele carpatice, această vârstă a fost confirmată până în prezent doar pentru două
secvenţe din constituţia Euxinidelor danubiene, litogrupurile Drăgşan şi Lainici-Păiuş (e.g. Liegeois et
al., 1996).
Unele dintre litogrupurile metamorfice carpatice au putut forma terene de sine stătătoare, care
au migrat în timpul Paleozoicului dinspre Gondwanaland spre Baltica. Altele au format cuverturi ale
primelor. În fine, altele au putut evolua la marginile active ale terenelor menţionate, sau provin din
litosfera oceanică aflată între ele. Informaţiile de vârste izotopice disponibile, subliniază rolul major al
orogenezei Varistice în edificarea terenurilor carpatice în timpul Paleozoicului superior (e.g. Medaris et
al., 2003). Acesta însemnează că în Carpaţi există mai multe suturi Varistice, unele dintre traseele
acestora fiind discutate de Balintoni (1997). Suturile Varistice şi terenele paleozoice vor constitui
preocupări principale ale lucrării. De asemenea unele secvenţe metamorfice carpatice considerate
anterior Varistice, s-au dovedit a fi Alpine (e.g. Pană, 1998). Atât în timpul orogenezei Alpine, dar mai
ales în timpul celei Varistice, teritoriul carpatic a fost un domeniu al coliziunilor şi subducţiei
continentale. Prin intermediul vârstelor izotopice obţinute în majoritate de autori, lucrarea va încerca
să precizeze vârstele protoliţilor metamorfitelor carpatice, vârstele principalelor evenimente
metamorfice, să delimiteze terenele migrate în timpul Paleozoicului dinspre Gondwanaland spre
Baltica şi adocate la aceasta în timpul orogenezei Varistice şi să traseze suturile de aceeaşi vârstă.
III. METAMORFITELE DIN MUNŢII APUSENI
III.1. Introducere
Munţii Apuseni sunt parte a cratonului Preapulian. Ei sunt alcătuiţi din unitatea de Bihor în
poziţie autohtonă, peste care urmează sistemul pânzelor de Codru, sistemul pânzelor de Biharia şi
Transilvanidele vestice (Bleahu in Ianovici et al 1976, Săndulescu 1984, Balintonni 1994, 1997).
Sistemul pânzelor de Codru se dezvoltă în partea vestică a Munţilor Apuseni, sistemul pânzelor de
Biharia în partea lor estică şi sudică, iar Transilvanidele repauzează pe cea mai de sus unitate
tectonică din sistemul pânzelor de Biharia, pânza de Baia de Arieş.
În autohtonul de Bihor, metamorfitele aflorează pe întinderi mari; sistemul pânzelor de Codru
include o singură unitate tectonică cu soclu cristalin; sistemul pânzelor de Biharia este format aproape
exclusiv din metamorfite; Transilvanidele vestice, ca şi sistemul pânzelor de Codru posedă o singură
unitate tectonică cu soclu cristalin.
Sistemele pânzelor de Codru şi de Biharia şi-au finalizat amplasarea în timpul Turonianului, în
tectogeneza denumită pre-Gosau sau Mediterraneană. Transilvanidele vestice au încălecat peste
marginea cratonului Preapulian în timpul Cretacicului inferior, punerea lor în loc terminându-se
probabil în Albian şi au fost redeformate la sfârşitul Cretacicului. În literatura geologică românească,
tectogeneza mezocretacică este denumită Austrică, iar cea cretacic superioară, Laramică. În ce
priveşte cristalinul din componenţa unităţilor tectonice Alpine ale Munţilor Apuseni, acesta a fost divizat
de Balintoni (1997), în următoarele unităţi metamorfice denumite litogrupuri: Someş, Baia de Arieş,
Biharia şi Păiuşeni. De asemenea, litogrupul Biharia susţine o secvenţă carbonatică slab
metamorfozată de vârstă foarte probabil triasică, denumită seria de Vulturese – Belioara, iar cristalinul
unităţii cu soclu metamorfic din interiorul Transilvanidelor vestice a fost denumit litozona Trascău.
III.2. Litogrupul Someş

(1) Localizare şi litologie. Litogrupul Someş formează în totalitate soclul autohtonului de
Bihor, şi intră în alcătuirea pânzei de Gârda, cea mai de jos unitate a sistemului pânzelor de Biharia,
precum şi a pânzei de Finiş, cea de a doua unitate a sistemului pânzelor de Codru.
Litologia litogrupului Someş este dominată de roci cuarţo-feldspatice cu sau fără microclin şi
de micaşisturi. La mai multe nivele apar de asemenea amfibolite în alternanţă cu gnaise albe,
asociaţie de roci denumită leptinitică. Subordonat se mai întâlnesc cuarţite micacee, cuarţite negre şi
foarte rar roci carbonatice. În rocile cuarţo-feldspatice se dezvoltă structuri migmatice. Soclul pânzei
de Gârda este constituit din metabazite, invadate de material granitic. Aspectul acestor roci este acela
de migmatite arteritice. Cristalinul unităţii de Bihor şi cel al pânzei de Finiş au fost intruse de plutoni
granitici.
În absenţa unor determinări geochimice moderne, Balintoni (1997), a atribuit litogrupul Someş
unui setting tectonic de prismă de acreţie cu aport foarte puternic dinspre arc. Dominanţa rocilor
cuarţo-feldspatice şi a micaşisturilor, precum şi apariţia sporadică a unor mineralizaţii de tip Kuroko, ar
pleda mai curând pentru o ambianţă de arc. Acceptăm prin urmare un setting tectonic convergent
pentru geneza litogrupului Someş.
(2) Metamorfism. Litogrupul Someş este considerat polimetamorfic (Hârtopanu in Hârtopanu

et al., 1982a, 1982b, Balintoni, 1985, Dimitrescu, 1988). Pentru primul metamorfism (M1) sunt
caracteristice ca minerale index distenul şi staurolitul; evenimentul (M2) poate fi recunoscut prin
prezenţa sillimanitului în unele locuri şi eventual a andaluzitului în altele (Strusievicz şi Strusievicz,
1985). Cel de al treilea eveniment este considerat retrograd, cu formarea de clorit + actinot + sericit pe
seama granatului, biotitului şi a hornblendei preexistente.
Fig.2 Distributia geografica a suitelor metamorfice din Muntii Apuseni
(3) Vârstele evenimentelor metamorfice. Pentru evenimentul (M1), nu există vârste

izotopice. Prin comparaţie cu vârstele U/Pb, obţinute pentru secvenţe asemănătoare litologic din
Carpaţii Orientali (Pană et al., 2002) şi din Carpaţii Meridionali (Balintoni et al., 2004) putem
presupune că metamorfismul iniţial al litogrupului de Someş a avut loc la sfârşitul Proterozoicului sau
în timpul Ordovicianului, ceea ce ar corespunde cu orogeneza Cadomiană sau cu cea Caledoniană
timpurie. Opinăm că în timpul evenimentului (M1), litogrupul Someş se găsea lângă cratonul Nord –
African.
Pentru evenimentul (M2), vârstele U/Pb efectuate de Pană (1988) şi cele Ar/Ar expuse de
Dallmeyer et al (1999), indică intervalul 366 – 405 Ma, considerat drept Variscan timpuriu, de ultimii
autori. Acestui eveniment i se atribuie migmatizarea arteritică a metabazitelor din soclul pânzei de
Gârda, vârstele U/Pb fiind efectuate pe componenta granitică a migmatitelor, iar cele Ar/Ar pe
hornblende din componenta metabazitică. Relaţiile de teren, sugerează că metabazitele au fost deja
metamorfozate în timpul migmatizării, ceea ce argumentează vârsta mai veche a evenimentului (M1).
Fără dovezi directe, evenimentului (M2) i se pot atribui şi migmatizările nebulitice cunoscute în
rocile cuarţo-feldspatice ale litogrupului Someş din unitatea de Bihor, însoţite de pegmatite.
Evenimentul (M2) poate fi considerat ca reflectând o amalgamare de terene la marginea Laurussiei,
înainte de coliziunea finală dintre Gondwanaland şi Laurussia. În acest timp, terenul Someş a fost în
poziţia de placă superioară, sau cel puţin una dintre marginile sale.
Evenimentul (M3) cu caracter retrograd, a fost datat de Pană (1998), care a determinat vârste
U/Pb pe granitul de Muntele Mare şi de Dallmeyer et al. (1999), care au publicat vârste Ar/Ar. Granitul
de Muntele Mare reprezintă un pluton intruziv în cristalinul unităţii de Bihor, sistemul U/Pb indicând
295 Ma drept vârsta de inchidere a zirconului. Vârstele de închidere a hornblendelor şi muscovitelor
pentru sistemul Ar/Ar se situează în intervalul 303 la 317 Ma. Dallmeyer et al (1999) interpretează
vârstele respective drept vârste Variscane târzii, când s-a produs un colaps al orogenului Varistic şi o
deshumare generalizată a metamorfitelor aflate la adâncimi crustale medii. Intruziuni granitice
nedatate se cunosc de asemenea în soclul cristalin al pânzei de Finiş din sistemul pânzelor de Codru.
Pentru plutonul aflat în Munţii Codru-Moma, Stan et al. (1989), vorbesc de o vârstă Permiană,
pe baza relaţiilor cu formaţiuni permiene. Această ipoteză aşteaptă confirmarea.
(4) Vârsta protoliţilor. Pentru litogrupul Someş nu există deocamdată vârste ale protoliţilor.
Sunt însă importante vârstele Sm/Nd model T DM efectuate de Pană (1998). Pentru metamorfite ele se
înşiruie în intervalul 1,61 – 1,90 Ga iar pentru granite între 0,96 şi 1,62 Ga. După cum vom vedea şi în
cazul altor secvenţe carpatice, vârstele Sm/Nd model T DM se înşiruie în general între 1,5 – 2,1 Ga,
granitele fiind ceva mai tinere. Aceste date sugerează două lucruri: (a) metamorfitele carpatice sunt
cel mult de vârstă proterozoică, cele de vârstă arhaică absentând; (b) granitele au fost generate
predominant prin retopire crustală, ceea ce a determinat o uşoară diferenţiere a sistemului Sm/Nd.
În concluzie, opinăm că litogrupul Someş a fost parte a crustei unui teren care a migrat
dinspre Africa de nord spre Baltica în timpul Paleozoicului, istoria sa Varistică începând în jurul vârstei
de 400 Ma.
III.3. Litogrupul Baia de Arieş

(1) Localizare şi litologie. Litogrupul Baia de Arieş formează soclul pânzei de Baia de Arieş
care este cea mai de sus unitate tectonică din sistemul pânzelor de Biharia. Cristalinul pânzei de Baia
de Arieş a reprezentat parautohtonul Transilvanidelor, marginea cratonului Preapulian pe care au
încălecat acestea în tectogeneza mezocretacică. Litologia litogrupului Baia de Arieş diferă esenţial de
a litogrupului Someş, fiind caracterizată prin prezenţa unor mari mase de roci carbonatice şi prin larga
răspândire a unor cuarţite negre şi şisturi grafitoase. Sunt frecvente deasemenea micaşisturile şi
paragnaisele, dar lipsesc gnaisele cu feldspat potasic. Subordonat apar cuarţite albe, amfibolite, iar la
partea inferioară cunoscută a secvenţei se întâlnesc metagranite şi metaporfiroide. Cu rocile
grafitoase se asociază mineralizaţii manganifere, în masivul Preluca aflat în prelungirea nord - estică a
Munţilor Apuseni exploatându-se un mare zăcământ de mangan.
Bazat pe această litologie, Balintoni (1997), a propus pentru litogrupul Baia de Arieş un setting
tectonic premetamorfic de margine continentală pasivă.
(2) Metamorfism. Iancu şi Balintoni (1986) au discutat această chestiune, deosebind trei
paragenze succesive:
I, staurolit, biotit (1), granat (1), disten, plagioclaz, muscovit (1)
II, granat (2), biotit (2), muscovit (2), sillimanit, plagioclaz.
III, phengit, clorit, albit, epidot, clinozoisit.
Între paragenezele I şi II se interpune o foliaţie intens penetrativă şi de transpoziţie (S2), care
deformează cataclastic parageneza I. Mineralele paragenezei II cresc ulterior foliaţiei (S2).
Parageneza III însoţeşte o foliaţie (S3), limitată la porţiunile retrogradate ale secvenţei.
Aceste minerale au fost studiate numai microscopic şi variaţiile chimice de la o generaţie la
alta sunt dificil de evidenţiat.
Radu (2003), cu referire la Masivul Preluca confirmă succesiunea a cel puţin trei parageneze
în unele roci şi chiar patru în altele. Acest autor deosebeşte două generaţii de disten (în M1 şi M2) şi
plasează sillimanitul în (M3), împreună cu clorit. În alte situaţii, autorul citat atribuie cloritul unui
eveniment separat notat (M4). Sincronismul sillimanit + clorit este greu de susţinut, iar pe criterii
regionale, caracterul general retromorf al evenimentului (M3) şi nu (M4) este evident.
În ce priveşte condiţiile termodinamice, calculele termobarometrice prezentate de Radu
(2003), conduc spre constatarea că temperaturile maxime atinse de rocile litogrupului Baia de Arieş în
Masivul Preluca au trecut de 7000C iar presiunile au ajuns până la 13 Kbari, ceea ce însemnează
tranziţia spre faciesul eclogitic de temperatură ridicată.
Un eveniment termic la limita superioară a faciesului amfibolitelor cu almandin sugerează şi
Udubaşa et al (1996), pe baza asociaţiei Mn-fayalit + ortopiroxen + spessartin calderitic existente în
mineralizaţia manganiferă. În fine, în partea estică a Munţilor Apuseni, Mărunţiu et al (2004)
menţionează încapsulate în roci carbonatice, corpuri de metabazite cu minerale de tip eclogitic. Ca
minerale eclogitice aceşti autori semnalează granat cu conţinut în pirop în creştere de la centru spre
margini şi clinopiroxen cu 15-27% jadeit. Pentru parageneza eclogitică autorii de mai sus au calculat
presiuni de 16-18 Kbari şi temperaturi de 680 0C. În prima fază de exhumare temperatura a crescut
până la 7400C iar presiunile au scăzut la 13 Kbari.
Parageneza retromorfă este deosebit de larg răspândită atât în partea estică a Munţilor
Apuseni, cât şi în zona sud-vestică de aflorare a litogrupului Baia de Arieş.
(3) Vârsta evenimentelor metamorfice. Vârstele izotopice existente până în prezent nu

permit datarea directă a vreuneia dintre paragenezele enumerate mai sus. Dallmeyer et al (1999), au
obţinut vârste Ar/Ar pe hornblendă, muscovit şi rocă totală între 186 şi 111Ma. Aceste vârste se
apropie pe de o parte de vârstele U/Pb determinate pe ofiolitele din Transilvanide (Pană et al, 2002),
iar pe de alta de vârstele metamorfismului Alpin din Munţii Apuseni (zona de forfecare regională
Highiş-Biharia, la Dallmeyer et al., 1999).
Din granitele de Vinţa, singurul corp intruziv de mici dimensiuni ce străbate rocile litogrupului
Baia de Arieş, Pană (1998), comunică o intercepţie inferioară concordia-discordia la 211 Ma, într-o
colectivitate de zircoane conţinând sisteme izotopice U-Pb deosebit de complexe.
Vârstele citate ne spun că litogrupul Baia de Arieş s-a ridicat la nivele crustale superioare abia
în timpul Mezozoicului, iniţial ca urmare a extensiei care a dat naştere riftului Transilvan şi ulterior
datorită scurtărilor crustale care au pus în loc sistemele de pânze ale Munţilor Apuseni. În absenţa
datelor, următoarele speculaţii pot fi făcute cu privire la vârstele evenimentelor termo-tectonice. Prin
comparaţie cu Carpaţii Meridionali (Drăguşanu şi Tanaka 1999, Medaris et al. 2003), care în cazul
litogrupului Sebeş-Lotru au arătat că metamorfismul eclogitic este Varistic, putem presupune aceeaşi
vârstă şi pentru evenimentul (M2) din cadrul litogrupului Baia de Arieş, căruia îi atribuim pătrunderea
sa în condiţiile P – T de intrare în faciesul eclogitic (Radu 2003, Mărunţiu et al. 2004). Acest eveniment
reflectă coliziunea în care au fost implicate terenul Someş în poziţie de placă superioară şi terenul
Baia de Arieş în poziţie de placă inferioară, începând de la circa 400 Ma, după cum sugerează
migmatizările arteritice din marginea sudică a litogrupului Someş (Pană 1998, Dallmeyer et al. 1999).
Spre partea sa finală, când s-a produs o uşoară descărcare de presiune şi o creştere de temperatură
(Mărunţiu et al. 2004), evenimentul (M2) a favorizat generarea de pegmatite, care au constituit
obiectul unor exploatări pentru mice şi feldspaţi în Masivul Preluca. Pegmatitele s-au pus în loc într-un
câmp de strain uşor extensional, unele având aspecte de filoane discordante localizate în fisuri ce
traversează şistozitatea (S2). Şistozitatea (S2) care după cum s-a spus afectează parageneza I şi
este anterioară paragenezei II, cea care conţine sillimanit, reprezintă reperul structural care
departeajează temporal evenimenele (M1) şi (M2). Mineralele paragenezei II au crescut parţial peste
şistozitatea S2, reducând foarte mult fisilitatea rocilor. Vârstele Ar/Ar determinate de Dallmeyer et al.
(1999), ne spun că litogrupul Baia de Arieş, la nivelele expuse astăzi, a rămas la temperaturi de peste
5000C cel puţin până în Jurasic. Evenimentul (M3), cel care retrogradează rocile Băii de Arieş în
domeniul zonei cloritului a faciesului şisturilor verzi, trebuie să fie contemporan cu deformările
contracţionale care au amplasat în final pânza de Baia de Arieş în topul sistemului pânzelor de
Biharia. Cele mai multe dintre vârstele Ar/Ar datorate lui Dallmeyer et al (1999), sugerează pentru
aceste procese Cretcicul inferior. De altfel, în bazinul de forland de această vârstă, creat în faţa
frontului Transilvanidelor, se cunosc conglomerate albiene cu galeţi de dimensiuni metrice proveniţi din
cristalinul Băii de Arieş.
Evenimentul Alpin (M3) este însoţit în zonele retromorfe de o foliaţie penetrativă (S3),
observabilă cu precădere la partea bazală a pânzei de Baia de Arieş.
Prin comparaţie cu datele comunicate de Balintoni et al (2004) pentru litogrupul Sebeş-Lotru
din Carpaţii Meridionali şi de Pană et al (2002), pentru Carpaţii Orientali, evenimentul (M1) poate fi
acceptat ca şi Caledonic sau posibil Cadomian. Vom reveni la această presupunere când vom discuta
litogrupul Biharia. Menţionăm că din parageneza caracteristică pentru (M1), care conţine staurolit şi
disten, distenul este stabil şi în condiţiile evenimentului (M2), ceea ce explică probabil citarea
distenului de către Radu (2003), în ambele parageneze.
(4) Vârsta protoliţilor. Vârste de protoliţi nu avem nici pentru litogrupul Baia de Arieş. Însă
Pană (1998), furnizează vârste Sm/Nd model TDM între 1,69 şi 1,82 Ga pentru gnaise plagioclazice şi o
vârstă de 1,65 Ga pentru granitoidele de Vinţa. Aceste vârste acoperă acelaşi interval ca şi în cazul
litogrupului Someş.
Apreciem că asemenea litogrupului Someş, litogrupul Baia de Arieş a fost parte a unui teren
cu evoluţie iniţială în apropierea cratonului Nord African. În timpul Paleozoicului el a migrat dinspre
Gondwanaland spre Baltica, probabil în urma terenului Someş, amalgamându-se cu acesta în jurul
vârstei de 400 Ma şi colidând împreună cu Laurussia, în intervalul 400-300Ma.
III.4. Litogrupul Biharia

(1) Localizare şi litologie. litogrupul Biharia intră în componenţa unora dintre unităţile
tectonice ale sistemului pânzelor de Biharia situate între pânza de Gârda în poziţie inferioară şi pânza
de Baia de Arieş în poziţie superioară. De jos în sus acestea sunt: solzul de Piatra Grăitoare, pânza de
Biharia şi pânza de Highiş-Muncel (Balintoni şi Puşte 2002). În pânza de Highiş-Muncel şi în solzul de
Piatra Grăitoare, rocile litogrupului Biharia aflorează ca două lame foarte subţiri. O succesiune de roci
mai variată se întâlneşte în pânza de Biharia, care se poate urmări din estul Munţilor Apuseni şi până
în partea sudică a culmii Bihariei. Ca litologie, litogrupul Biharia se deosebeşte net de litogrupurile
Someş şi Baia de Arieş, fiind format predominant din metamagmatite: metagranitoide şi metabazite.
Sunt de asemenea răspândite şisturile verzi cu porfiroblaste de albit, posibil metatufuri bazice şi cu
totul subordonat apar nivele subţiri de dolomite însoţite de cuarţite albe şi negre. În ceea ce se
numesc „şisturi verzi cu porfiroblaste de albit” se observă variaţii compoziţionale uneori mergându-se
până la şisturi bogat sericitoase. Tentele verzui ale rocilor litogrupului Biharia sunt cu totul particulare
şi permit individualizarea lor imediată pe teren. Relaţiile de succesiune dintre metagranitoide şi
metabazite nu sunt clarificate. După Mârza (1969), care oferă o foarte bună descriere a rocilor
litogrupului Biharia, ar exista plagiometavulcanite care alternează cu roci verzi ca erupţii succesive şi
metagranite trondhjemitice care le străbat pe primele. Totuşi pe unele profile, cum ar fi cel de la Valea
Largă spre exemplu, în lungul pârâului Runc, se poate argumenta că metagranitele sunt invadate de
metabazite. Chestiunea ar fi probabil rezolvabilă prin intermediul vârstelor izotopice determinate şi pe
componentele bazice şi pe cele acide, însă deocamdată există vârste U/Pb doar pe componenta acidă
(Pană şi Balintoni, 2000).
În ce priveşte settingul tectonic al asociaţiei litologice a litogrupului Biharia, Balintoni (1997), a
opinat pentru un arc vulcanic aflat în apropierea unei cruste continentale. Datele geochimice expuse
de Pană şi Balintoni (2000), par întrucâtva ambigui. Prima observaţie care reiese din aceste date este,
că rocile bazice şi cele acide se proiectează în câmpuri diferite, fiind vorba de un magmatism bimodal
şi nu de o serie de diferenţiere. Pe de altă parte, metagranitoidele sunt subalcaline, pe când
metabazitele au tendinţe alcaline.
În diagrama Shervais (1982), metabazitele se proiectează parţial în câmpul magmatitelor de
arc şi parţial în cel al bazaltelor de fund oceanic. În diagrama Pearce (1975), o parte din metabazite se
proiectează de asemenea în câmpul bazaltelor de fund oceanic iar o altă parte în cel al tholeiitelor
sărace în potasiu. Văzând variabilitatea proiecţiilor în diagrame, Pană şi Balintoni (2000), propun două
ipoteze pentru settingul tectonic al litogrupului Biharia: fie un magmatism bimodal de rift, fie un
magmatism de arc insular. Nu avem date noi care să ne scoată din această dilemă. Dar în ambele
situaţii, relaţia actuală dintre litogrupurile Someş şi Baia de Arieş trebuie interpretată ca o sutură
intermediată de litogrupul Biharia. Am văzut la descrierea litogrupurilor Someş şi Baia de Arieş că ele
aparţin unor settinguri tectonice diferite şi au istorii geologice diferite. Din acest motiv, alăturarea lor
prin intermediul unei suturi pare firească.
(2) Metamorfism. În metabazitele litogrupului Biharia, pot fi descrise două parageneze

metamorfice: una mai veche, incluzând hornblendă, biotit, plagioclaz, ilmenit şi alta mai nouă, formată
pe seama precedentei cuprinzând actinolit, clinoclor, pennin, phengit, Fe-oxizi, albit, minerale din
grupa epidotului şi leucoxen. Prima parageneză s-ar situa la intrarea în faciesul amfibolitelor cu
almandin, iar cea de a doua ar corespunde zonei cloritului a faciesului şisturilor verzi. Trebuie sublinit
că metagranitoidele posedă structuri gnaisice pregnante. Acestea sunt mult mai slab pronunţate în
metabazite, dar mineralogic nu s-a pus în evidenţă o diferenţă de grad metamorfic iniţial sau de istorie
metamorfică între cele două tipuri de roci.
(3) Vârsta evenimentelor metamorfice. Vârsta evenimentelor metamorfice poate fi apreciată

indirect. O ipoteză ar fi, că migmatizarea marginii terenului Someş, la contactul cu terenul Biharia, s-ar
putea asocia cu convergenţa dintre ele, în jurul vârstei de 400 Ma (Dallmeyer et al. 1999). Acesta ar
putea fi acceptat drept metamorfismul iniţial al litogrupului Biharia, poziţia sa fiind de placă inferioară.
Asociaţia mineralogică retrogradă poate avea un carcater complex, deoarece în Permian,
litogrupul Biharia a fost deshumat, pe el depunându-se o formaţiune vulcanogen-sedimentară într-un
bazin de rift, care la rândul ei a fost metamorfozată în orogeneza Alpină, după cum vom vedea la
prezentarea litogrupului Păiuşeni.
Vârstele Ar/Ar obţinute de Dallmeyer et al. (1999) se înşiruie de la 106 Ma până la 321 Ma,
susţinând acest punct de vedere.
(4) Vârsta protoliţilor. Pentru litogrupul Biharia există vârste de protoliţi publicate de Pană şi
Balintoni (2000). Vârstele respective, de 502 Ma şi 489 Ma, sunt vârste U/Pb obţinute pe zircoane
separate din metagranitoide. Eşantioanele care au furnizat prima vârstă au fost prelevate din
extremitatea vestică de aflorare a litogrupului Biharia, iar cele care au furnizat-o pe a doua, provin din
estul Munţilor Apuseni. Vârstele se situează în partea inferioară a Ordovicianului, în apropierea limitei
cu Cambrainul. Aceste vârste, confirmă magmatismul paleozoic inferior deosebit de activ în întregul
crsitalin carpatic, cu excepţia cristalinului danubian, după cum se va vedea când se vor discuta
litogrupurile din Carpaţii Orientali şi din domeniul getic al Carpaţilor Meridionali.
În ce priveşte vârstele Sm/Nd model T DM, Pană (1998), menţionează vârste de 1,56, 2,26 şi
3,40 Ga obţinute pe metagranitoide şi o vârstă de 1,77 Ga furnizată de un metadiorit. Aceste date
indică faptul că metamagmatitele litogrupului Biharia nu sunt magme juvenile, ci crustă şi/sau manta
litosferică reprocesate.
III.5 Litogrupul Păiuşeni
(1) Localizare şi litologie. Litogrupul Păiuşeni aflorează în partea vestică a Munţilor Apuseni
stând transgresiv pe rocile litogrupului Biharia. Însă dacă în pânza de Biharia, domină rocile
litogrupului Biharia, în pânza de Poiana, aflată dedesubtul celei de Biharia şi în pânza de Highiş-
Muncel, aflată deasupra ei, predomină de departe rocile litogrupului Păiuşeni. Relaţiile de
transgresivitate dintre rocile litogrupului Păiuşeni şi cele ale litogrupului Biharia sunt vizibile în valea
Arieşului Mic. Ca litologie litogrupul Păiuşeni întruchipează o secvenţă tipică de rift, dominată de
metaconglomerate şi metagresii în alternanţă cu vulcanite acide şi intermediare şi străbătute de o
suită magmatică bimodală. Dimitrescu (în Ianovici et al., 1976) şi Tatu (1998) dau descrieri generale
ale rocilor litogrupului Păiuşeni şi ale magmatitelor care le străbat. Caracterul alcalin de afiliaţie
mantelică continentală al magmatismului bimodal, carcateristic settingurilor tectonice extensionale
este demonstrat de Tatu (1998).
(2) Metamorfism. Rocile litogrupului Păiuşeni sunt slab metamorfozate, asociaţia

mineralogică înscriindu-se în zona cloritului a faciesului şisturilor verzi. Mineralele metamorfice sunt
reprezentate prin albit, epidot, actinolit, clorit, sfen şi Fe-oxizi în metabazite şi prin sericit şi clorit în
rocile metaterigene. O trăsătură importantă a metamorfismului rocilor litogrupului Păiuşeni este
neomogenitatea sa. Astfel, dacă rocile de origine sedimentară sunt deformate penetrativ aproape în
totalitate şi recristalizate metamorfic, rocile de origine magmatică păstrează nuclei nedeformaţi şi slab
transformaţi mineralogic, predominând caracterele eruptive iniţiale. Aceste roci expun la scară
mezoscopică şi microscopică structuri „în nucleu şi manta”, aspect subliniat îndeosebi de Pană şi
Ricman (1998). Metamorfismul litogrupului Păiuşeni poate fi descris ca esenţialmente dinamic,
transformările mineralogice fiind condiţionate de accesul apei pe foliaţiile deformaţionale şi de
prezenţa unei surse de căldură suplimentare, adăugată celei deformaţionale.
(3) Vârsta evenimentelor metamorfice. În trecut litogrupul Păiuşeni a fost considerat o

secvenţă vulcano-sedimentară de vârstă paleozoică, metamorfozată regional în orogenza Varistică
(e.g. Ianovici et al. 1976), înainte de Carboniferul superior. Pană şi Ricman (1998) şi mai ales Pană
(1998), au schimbat total această viziune. Primii doi autori au ajuns la concluzia că litologiile slab
metamorfozate existente în masivul Highiş-Drocea, aflat în partea sud-vestică a Munţilor Apuseni
reprezintă o zonă de forfecare Alpină, iar Pană (1998), deteminând vârste U/Pb pe zircoane extrase
din diorite alcaline şi din microgranite porfirice, a obţinut 267 Ma şi 264 Ma, respectiv, adică vârste
permiene. Or, Permianul în Europa este post-Varistic. Vârstele comunicate de Pană (1998), sunt însă
vârste de protoliţi şi nu de metamorfism regional, intruziunile permiene posedând în jurul lor aureole
de contact termic nedeformate.
Timpul metamorfozării litogrupului Păiuşeni poate fi apreciat pe două căi. Mai întâi, în Munţii
Apuseni şi în Crapaţi în general nu se cunosc deformări contracţionale importante post-carbonifere
decât începând cu Cretacicul inferior. Secundo, o serie întreagă de vârste K/Ar (Soroiu et al. 1969,
Pavelescu et al 1975) şi Ar/Ar (Dallmeyer et al. 1999) se înşiruie între 106 şi 123 Ma, adică în
Cretacicul inferior. Datele de mai sus ne permit să afirmăm că metamorfismul litogrupului Păiuşeni a
fost cauzat de punerea în loc a sistemelor de pânze din Munţii Apuseni. Descrierea de către Pană
(1998), a părţii mediane a sistemului pânzelor Biharia drept zonă de forfercare regională Alpină este
corectă, aici existând un spaţiu de concentrare a strainului şi metamorfism dinamic Alpin. Măsura în
care mişcarea a fost paralelă şi cu frontul sistemului pânzelor de Biharia rămâne discutabilă în lipsa
unor repere şi ştiind că resturi ale pânzelor de şariaj se găsesc de asemenea în partea nord-vestică a
unităţii de Bihor, pe un aliniament NE-SV ce merge din culmea Meseşului în Valea Drăganului.
Revenind la căldura necesară metamorfozării litogrupului Păiuşeni, reamintim că cea mai de
sus dintre unităţile tectonice cu Permian metamorfozat, care este pânza de Highiş-Muncel în partea
sud-vestică a Munţilor Apuseni este situată imediat dedesubtul pânzei de Baia de Arieş. Prin urmare,
aceasta este unitatea tectonică care a prins sub talpa ei litogrupul Biharia şi cuvertura lui vulcano-
sedimentară permiană, jucând rolul de element superior al unui fel de prese mobile, datorită încărcării
reprezentate de masa sa.
Dar, ne reamintim de asemenea, că abia în timpul punerii în loc a pânzei de Baia de Arieş,
litogrupul Baia de Arieş s-a ridicat de la nivele crustale medii la nivele crustale superioare, talpa ei
rămânând la temperaturi de peste 5000C la 118,119 şi 155 Ma, adică în timpul Jurasicului superior şi al
Cretacicului inferior. Opinăm că în afara căldurii deformaţionale, căldura eliberată de corpul pânzei de
Baia de Arieş a contribuit substanţial la transformarea mineralogică a rocilor litogrupului Păiuşeni.
Temperaturile de cristalizare ale mineralelor metamorfice au fost sub 400 0C, cea mai înaltă
temperatură în acest sens, obţinută de Pană (1998), prin utilizarea termometrului de solvus calcit-
dolomit fiind de 3820C.
(4) Vârsta protoliţilor. Datările U/Pb realizate de Pană (1998), stabilesc vârsta permiană a
intruziunilor bimodale. Evident formaţiunile intruse puteau fi ceva mai vechi. Olaru şi Dimitrescu
(1994), au raportat polen de vârstă carbonifer superioară din metapelite. Admitem că sedimentarea
litogrupului Păiuşeni a putut începe în Carboniferul superior, continuând în Permian. Este demn de
notat că riftul care a găzduit formaţiunile litogrupului Păiuşeni a fost încastrat în rocile litogrupului
Biharia. Extensia post-Varistică a afectat de asemenea litogrupul Someş, fără a se ajunge însă până
la un rift, în timp ce litogrupul Baia de Arieş a rămas la nivele crustale adânci. Deshumarea litogrupului
Someş poate fi privită şi ca o reechilibrare izostatică, el fiind în poziţia de placă superioară în
orogeneza Varistică. Instalarea riftului în aria ocupată de litogrupul Biharia sugerează discontinuităţi
translitosferice în zona sa de dezvoltare, el reprezentând elementul de sutură între litogrupurile Someş
şi Baia de Arieş. Pană (1998), a efectuat şi câteva determinări Sm/Nd model T DM pe magmatite şi pe
un metaconglomerat din litogrupul Păiuşeni, care au dat vârste între 1,35 şi 2,12 Ga. Aceste cifre sunt
asemănătoare cu cele furnizate de litogrupurile Someş şi Baia de Arieş, confirmând originea litosferică
a materialului din componenţa litogrupului Păiuşeni.
III.6. Seria de Vulturese-Belioara

Ca şi litogrupul Păiuşeni, seria de Vulturese-Belioara stă transgresiv peste litogrupul Biharia,
în partea estică a Munţilor Apuseni, acolo unde cel dintâi lipseşte. Secvenţa începe cu
metaconglomerate cuarţitice şi cuarţite sericitoase, urmate de dolomite grafitoase negre şi de
marmure albe. Ca minerale recristalizate au fost citate sericit, grafit, calcit, dolomit, ankerit, goethit.
Metamorfismul este de grad foarte coborât, asemănător cu cel al rocilor litogrupului Păiuşeni. Vârsta
seriei a fost apreciată prin comparaţie cu succesiunile traisice nemetamorfozate din alte părţi ale
Munţilor Apuseni, cu care se aseamănă până la identitate (e.g. Dimitrescu in Ianovici et al 1976).
Cauzele metamorfismului sunt aceleaşi ca şi pentru rocile litogrupului Păiuşeni, în zona în
care aflorează seria de Vulturese-Belioara superpoziţia cristalinului Băii de Arieş fiind vizibilă în
aflorimente.
La contactul cu rocile carbonatice ale seriei de Vulturese-Belioara, rocile litogrupului Baia de
Arieş sunt puternic retrogradate. Constatarea că şi Triasicul care stă pe litogrupul Biharia este
metamorfozat, reprezintă un argument în plus pentru metamorfismul Alpin al litogrupului Păiuşeni.
III.7. Litozona Trascău.

Faptul că în interiorul Transilvanidelor, unităţi tectonice care îşi au originea în riftul transilvan,
există o unitate tectonică cu cristalin aparţinând acestora, a fost pus în evidenţă de Balintoni şi Iancu
(1986). Litozona Trascău este constituită predominant din roci carbonatice uneori groase de mai multe
sute de metri şi cu totul subordonat se întâlnesc roci filitoase, probabil de natură retrogradă.
Marmurele au uneori un aspect translucid, cu nuanţe roze,iar pe suprafeţele alterate arată un litaj fin,
pus în evidenţă de eroziunea diferenţială. Acest cristalin a fost foarte puţin studiat aşa că despre
istoria lui metamorfică se pot spune foarte puţine lucruri. Există un loc în masivul Trascău unde
litozona cu acelaşi nume suportă conglomerate cuarţitice roşii foarte dure, identice cu cuarţitele roşii
permiene cunoscute peste tot în Munţii Apuseni. Acesată relaţie ne spune că vârsta litozonei Trascău
este pre-permiană. Prin poziţia sa, litozona Trascău sugerează că ar putea reprezenta soclul unui
fragement continental, deci al unei insule, aflată în interiorul riftului transilvan. Deaorece marginea
Cratonului Preapulian spre riftul transilvan era formată din litogrupul Baia de Arieş, abundenşa rocilor
carbonatice în cadrul litozonei Trascău poate fi un semn că ea constituie o parte a acestui litogrup.
III.8. Sinteză.
Cristalinul Munţilor Apuseni este compus din litogrupurile Someş, Baia de Arieş, Biharia şi
Păiuşeni, precum şi din seria de Vulturese-Belioara şi litozona Trascău. Este posibil ca protoliţii
litogrupurilor Someş şi Baia de Arieş să fie de vârstă proterozoic superioară. Litogrupul Biharia cu
protoliţi de vârstă ordovician inferioară probabil că reprezintă resturile unui arc insular, marcând o
sutură între litogrupurile Someş şi Baia de Arieş cu vârsta de aproximativ 400 Ma. Litogrupul Păiuşeni
de vârstă permiană şi seria de Vulturese-Belioara de vârstă triasică, sunt cuverturi ale litogrupului
Biharia. Litogrupul Păiuşeni s-a depus într-un rift, a cărui deschidere posibil să fi început în
Carboniferul superior, iar seria de Vulturese-Belioara indică trecerea la o sedimentare de platformă
carbonatică. Aceste ultime entităţi au suferit un metamorfism Alpin în timpul Cretacicului inferior, câd a
început deformarea contracţională a cratonului Preapulian şi amplasarea sistemelor de pânze de
şariaj din componenţa Munţilor Apuseni. O parte a căldurii de recristalizare a fost furnizată de corpul
fierbinte al litogrupului Baia de Arieş care a fost deshumat de la adâncimi crustale medii abia în
Jurasicul superior-Cretacicul inferior. Prin contrast, litogrupurile Someş şi Biharia au fost deshumate la
sfârşitul Carboniferului.
Istoria paleozoică a cristalinului Munţilor Apuseni a fost condiţionată de migrarea unor terene
dinspre Gonwanaland spre Laurussia, de amalgamări între ele şi de adocarea finala la Laurussia. În
relaţiile reciproce, terenul Someş s-a aflat în poziţie de placă superioară, iar terenul Baia de Arieş în
poziţie de placă inferioară după cum mărturisesc paragenezele sale parţial eclogitice în unele locuri.
Avansarea în cunoaşterea evoluţiei cristalinului Munţilor Apuseni şi a originii sale, cere cu întâietate
vârste U/Pb pe metaroci din litogrupurile Someş şi Baia de Arieş.
IV. METAMORFITELE DIN CARPAŢII ORIENTALI
IV.1. Introducere
Partea mediană a Carpaţilor Orientali, cunoscută sub numele de zona cristalino-mezozoică,
provine din marginea forfecată a cratonului Getic, aflat în fundamentul depresiunii Transilvaniei. Ea
este formată din mai multe unităţi tectonice Alpine, cu vergenţa estică, şariate în tectogeneza Austrică.
De jos în sus, acestea sunt: pânzele infrabucovinice, pânza subbucovinică şi pânza bucovinică
(Săndulescu, 1984).
Balintoni (1997), a denumit aceste unităţi tectonice Getide estice, după numele cratonului din
care provin. În nomenclatura lui Săndulescu (1984), ele se numesc Dacide mediane. Getidele estice
au în componenţă un soclu cristalin şi o cuvertură de vârstă permo-mezozoică, în general
nemetamorfozată sau foarte slab metamorfozată, deşi intens deformată. Această observaţie ne arată,
că energia termică eliberată prin deformare în timpul şarierilor, la nivele superficiale, nu este suficientă
pentru a produce metamorfism.
Deasupra pânzei bucovinice stau Transilvanidele estice, pânze lipsite de soclu dar cu material
ofiolitic în componenţa lor, considerate în mod tradiţional a proveni din riftul transilvan, ca şi
Transilvanidele vestice (Săndulescu, 1984).
Soclul Getidelor estice este alcătuit la rândul său din unităţi tectonice Varistice (Balintoni 1981,
Balintoni în Săndulescu et al 1981, Balintoni et al 1983). Acestea au fost recunoscute în soclurile
pânzelor bucovinică şi subbucovinică, lipsind din soclurile pânzelor infrabucovinice şi sunt de sus în
jos următoarele: pânza de Rarău, pânza de Putna, pânza de Pietrosu Bistriţei şi pânza de Rodna (e.g.
Balintoni et al. 1983). Kräutner şi Bindea (2002) au complicat schema de mai sus, interpunând între
pânzele de Rarău şi Putna din soclul pânzei bucovinice, o unitate tectonică denumită pânza de Chiril
şi divizând pânza de Rarău în doua unităţi, pânza de Putna în trei unităţi şi pânza de Pietrosu Bistriţei
în alte două unităţi tectonice. Pentru că, cu excepţia pânzei de Chiril, această divizare suplimentară nu
are consecinţe în ce priveşte clasificarea cristalinului Carpaţilor Orientali, nu o vom discuta mai
departe.
În ce priveşte clasificarea cristalinului Carpaţilor Orientali, în sintezele publicate de Vodă şi
Balintoni (1994) şi Balintoni (1997) sunt individualizate litogrupurile Bretila, Tulgheş, Negrişoara, Rebra
şi Rodna. Se consideră că vergenţa unităţilor tectonice Varistice a fost de la est spre vest, adică
inversă celei Alpine. Cu excepţia pânzei de Rarău, care în unităţile tectonice Alpine infrabucovinice are
în componenţă două litogrupuri, celelalte unităţi tectonice Varistice sunt formate din câte un singur
litogrup.
Fig.3 Distributia suitelor metamorfice in Carpatii Orientali
IV.2. Litogrupul Bretila

(1) Localizare şi litologie. Litogrupul Bretila intră în componenţa pânzei Varistice de Rarău
din soclurile pânzelor Alpine bucovinică, subbucovinică şi infrabucovinice. Pe cele mai reduse
suprafeţe aflorează în soclul pânzei subbucovinice. Ocupă suprafeţe mari în partea sudică a pânzei
bucovinice, iar în poziţie infrabucovinică este bine deschis în ferestrele Iacobeni, Vatra Dornei, Bretila,
Vaser şi în masivul Rodna.
Ca litologie, litogrupul Bretila este alcătuit predominant din roci cuarţo-feldspatice, cu sau fără
microclin, asociaţii leptinitice (amfibolite şi gnaise albe fin granulare), micaşisturi, cuarţite micacee,
metaporfiroide, foarte rare lentile carbonatice, şi din metagranitoide, denumite granitoidele de
Hăghimaş şi de Mândra. Acestea aflorează în partea sudică a Carpaţilor Orientali, în soclul pânzei
bucovinice. Deosebit de caracteristice sunt structurile migmatice oculare generate pe rocile cuarţo-
feldspatice, inclusiv pe unele metagranitoide. Dintre acestea sunt bine cunoscute gnaisele oculare de
Rarău, descrise iniţial în muntele cu acelaşi nume. Granitoidele de Hăghimaş prezintă ca varietăţi
petrografice diorite, curaţ-diorite, granite si aplite. Granitoidele de Mândra conţin granule mari de cuarţ
cataclazat şi sunt bogate în potasiu. Secvenţa denumită de Kräutner şi Bindea (2002) formaţiunea de
Chiril şi separată de aceşti autori ca o pânză de sine stătătoare dedesubtul pânzei de Rarău din pânza
bucovinică, este formată preponderent din metabazite puternic milonitizate şi retrogradate.
Bazat pe litologia de mai sus, Balintoni (1997) a considerat că litogrupul Bretila s-a format într-
un setting teconic convergent, secvenţa vizibilă actualmente conservând părţi ale prismei de acreţie şi
ale arcului, eventual şi ale unui bazin pre-arc. Posibil să domine ambianţa de arc. Observăm
asemănarea litologică dintre litogrupul Bretila şi litogrupul Someş din Munţii Apuseni. Comparativ, în
litogrupul Bretila sunt mult mai bine dezvoltate structurile migmatice şi de asemenea se întâlnesc
volume mult mai însemnate de metagranitoide. În schimb, în litogrupul Bretila absentează migmatitele
arteritice, precum şi granitele intruzive târzii Varistice, ca şi pegmatitele.
(2) Metamorfism. Kräutner (1988) menţionează o primă asociaţie minerală cu disten +

almandin + biotit + muscovit + plagioclaz. Ea ar corespunde unui metamorfism de tip Barrovian de
intensitate medie. Balintoni (1969) a argumentat în cazul migmatitelor oculare de Rarău, că acestea s-
au format ulterior metamorfismului iniţial al secvenţei, deorece ele conţin anclave de micaşisturi şi
paragnaise. Ar fi vorba prin urmare de meragranitoide deformate, intruse într-o ambianţă de
metamorfite preexistente. În fine, la partea inferioară a pânzei de Rarău bucovinice, rocile litogrupului
Bretila sunt foarte puternic milonitizate şi retorgradate până la zona cloritului a faciesului şisturilor
verzi. Acelaşi tip de transformări se observă şi la partea superioară a litogrupului Bretila din pânzele
infrabucovinice ce aflorează în fereastra Rodna, dedesuptul secvenţei cu acelaşi nume. Conform
schemei de mai sus, litogrupul Bretila ar înregistra cel puţin trei evenimente termotectonice care au
produs transformări mineralogice.
(3) Vârstele evenimentelor metamorfice. Un mare număr de vârste K/Ar sunt redate şi
comentate de Kräutner et al. (1976) şi de Kräutner (1988). Histogramele care însumează aceste
vârste etalează câteva caracteristici interesante: (a) datele pentru rocile litogrupului Bretila aflate în
soclul pânzei bucovinice, care nu au suferit îngropare Alpină, se grupează în jurul vârstei de 300 Ma;
(b) datele pentru pânzele infrabucovinice aflate spre fruntea încălecărilor Alpine, se grupează
majoritar în jurul vârstei de 300 Ma, dar arată o extensie semnificativă spre vârstele Alpine, până la
circa 130 Ma; (c) datele pentru pânzele infrabucovinice care aflorează în fereastra Rodna, adică spre
rădăcinile încălecărilor Alpine, se grupează majoritar între 100 şi 200 Ma, doar câteva mai rămânând
în jurul a 300 Ma.
Concluziile pe care le putem extrage din aceste date sunt următoarele: (a) litogrupul Bretila a
fost deshumat în jurul vâstei de 300 Ma, adică la finele orogenezei Varistice; (b) cu cât rocile
litogrupului Bretila au fost îngropate mai adânc în timpul tectogenezei Alpine, cu atât vârstele K/Ar
întineresc, reflectând creşterea gradientului geotermic cu adâncimea de îngropare.
Deshumarea litogrupului Bretila poate fi corelată cu timpul amplasării pânzelor de şariaj
Varistice. Totodată, retrogradarea mineralelor preexistente înspre zona cloritului a faciesului şisturilor
verzi este parţial Varistică şi parţial Alpină. Din punctul de vedere al timpului deshumării, litogrupul
Bretila se aseamănă cu litogrupul Someş.
Pană et al. (2002) au publicat vârste U/Pb determinate prin metoda clasică , pe zircoane
extrase din granitoidele de Hăghimaş şi de Mândra. Pentru granitoidele de Hăghimaş s-au obţinut
intercepţii inferioare concordia-discordia la 433-435 Ma, iar pentru granitoidele de Mândra la 468 Ma.
Intercepţiile superioare sunt variate şi indică zircoane cu o istorie complexă, cu porţiuni mult mai vechi
decît vârstele de cristalizare ale granitoidelor citate. Prima parageneză metamorfică a litogrupului
Bretila poate avea vârsta comparabilă cu ale granitoidelor, sau poate fi mai veche. Este puţin probabil
ca granitoidele să se fi intrus într-o ambianţa sedimentară, cu atât mai mult cu cât între ele există o
diferenţă de vârstă de peste 30 Ma. În ce priveşte vârsta migmatizărilor, ea se plasează între vârstele
granitoidelor şi 300 Ma, fără să putem aprecia când. Evident este nevoie de noi date spre a construi
un model mai corect al evoluţiei metamorfice a litogrupului Bretila.
(4) Vârsta protoliţilor. Vârstele citate mai sus sunt vârstele unora din protoliţii litogrupului
Bretila. Dar aceşti protoliţi pot fi doar intruziuni într-un arc mai vechi sau într-o margine continentală
mai veche, amplasarea lor făcându-se la adâncimi la care ei au cristalizat în echilibru termic cu
ambianţa. Prin urmare este necesar să fie testate şi roci de altă natură decât metagranitoidele spre a
putea aprecia istoria întregului spectru de roci care alcătuiesc litogrupul Bretila. Vârstele Sm/Nd model
TDM executate de Pană et al. (2002) pentru roci din litogrupul Bretila arată astfel: micaşist – 1.62 Ga;
gnais – 1.65 Ga; granitoid Hăghimaş – 1.56 Ga; granit Mândra – 1.57 Ga.
Observăm asemănarea acestor cifre cu cele obţinute pe diverse roci din Munţii Apuseni şi
credem că putem trage concluzii asemănătoare. Materialul din care provin protoliţii litogrupului Bretila
nu s-a separat de manta mai devreme de Proterozoic şi posibil ca litogrupul Bretila sa-şi aibe originea
în aceeaşi regiune de geneză crustală în care au luat naştere şi secvenţele din Munţii Apuseni.
IV.2. Litogrupul Rebra

(1) Localizare şi litologie. Litogrupul Rebra formează corpul pânzei de Rodna din soclul
pânzelor Alpine bucovinică şi subbucovinică. Ocupă suprafeţe însemnate în partea centrală şi sudică
a Carpaţilor Orientali precum şi în masivul Rodna. În ce priveşte vârsta pânzei de Rodna trebuie să
semnalăm o anumită ambiguitate în precizarea ei. Pentru pânzele Varistice superioare, adică pânzele
de Pietrosu Bistriţei, de Putna şi de Rarău, litogrupul Rebra a jucat rolul de autohton, fiind acoperit de
ele în timpul şariajelor Varistice. Pe de altă parte, planul tectonic din baza pânzei de Rebra este
întotdeauna Alpin.
Noi am clasificat-o între unităţile tectonice Varistice în virtutea faptului că atunci când ne
referim la unităţile tectonice Alpine înglobăm totalitatea elementelor lito-tectonice care stau între două
plane tectonice Alpine. Ca litologie, în litogrupul Rebra domină micaşisturile şi rocile carbonatice,
urmate de paragnaise, amfibolite, cuarţite albe, cuarţite negre şi şisturi negre grafitoase, iar spre
partea superioară cunoscută se întâlneşte un orizont caracteristic de gnaise cu feldspat potasic,
denumit „gnaisele de Nichitaş”.
În masivul Rodna, în rocile carbonatice au fost exploatate două mineralizaţii singenetice de
sulfuri cu Pb-Zn de tip Mississippi Valley, la Valea Blaznei şi la Rebra Guşet. Litologia de mai sus este
asemănătoare până la identitate cu cea a litogrupului Baia de Arieş din Munţii Apuseni, ceea ce
însemnează că propunem acelaşi tip de setting tectonic premetamorfic: sedimentare pe o margine
continentală pasivă care s-a aflat uneori în postura de platformă carbonatică.
(2) Metamorfism. Balintoni şi Gheuca (1977) şi Balintoni (1997), au analizat asociaţiile

minerale ale litogrupului Rebra. Conform acestor autori, în litogrupul Rebra se pot separa trei
parageneze succesive cu minerale indicatoare de facies metamorfic, deşi nu peste tot.
Prima parageneză conţine staurolit şi disten sugerând un metamorfism de presiune şi
temperatură medie pentru evenimentul (M1).
Cea de a doua parageneză, dezvoltată în partea centrală a Munţilor Bistriţei, arată reacţii de
transformare în care sunt implicate staurolitul şi distenul, în urma cărora rezultă andaluzit şi cordierit.
De asemenea, nu prea frecvent se observă şi formarea de sillimanit fibrolitic pe biotit. Andaluzitul şi
cordieritul indică o scădere de presiune şi o uşoară creştere de temperatură, pentru evenimentul (M2).
Paragenezele (M1) şi (M2) sunt separate de o foliaţie penetrativă (S2), care deformează
paragenza mai veche, parageneza mai nouă crescând în condiţii statice, post (S2). Ar fi de reţinut, că
foliaţia (S2) penetrează rocile litogrupului Rebra pe întreaga lor suprafaţă de apariţie şi grosime, chiar
dacă nu peste tot se formează parageneza cu andaluzit şi cordierit.
Litogrupul Rebra este puternic afectat şi de transformări mineralogice retrograde, fie spre
contactele tectonice superior şi inferior, fie în totalitate atunci când este mai subţire. Retrogradarea se
face înspre cloritizarea mineralelor femice (granat + biotit în primul rând), atunci când există apă, sau
spre phengit ± Fe-oxizi atunci când apa necesară reacţiilor lipseşte din sistem. Retrogradarea
însoţeşte geneza unei foliaţii parţial penetrative (S3) şi conduce la apariţia unor roci cu aspect filitic
aparent slab metamorfozate. Şi rocile carbonatice îşi reduc mult granulaţia datorită deformărilor, fiind
adesea confundate în trecut cu secvenţe progresive de grad metamorfic coborât. Evenimentul
metamorfic (M3) este mult mai pronunţat în cazul litogrupului Rebra decât în cel al litogrupului Bretila.
(3) Vârsta evenimentelor metamorfice. Krautner et al (1976), au publicat vârste K/Ar pentru
roci ale litogrupului Rebra din pânza subbucovinică. Caracteristica acestor vârste este, că practic nu
trec de 200 Ma, adică sunt Alpine. Situaţia de mai sus poate fi interpretată în trei feluri:
a. având întotdeauna un plan de şariaj Alpin în bază, deformările legate de şariere au resetat
sistemul K-Ar;
b. în câteva locuri se află spre rădăcinile pânzelor de şariaj Alpine (situaţia din masivul Rodna)
şi a fost îngropat adânc, spre nivele cu temperaturi suficient de ridicate pentru resetarea sistemului K-
Ar, la fel ca şi litogrupul Bretila;
c. litogrupul Rebra se află în poziţia cea mai de jos în unităţile tectonice Alpine şi a fost de
asemenea în poziţie inferioară, jucând rolul de autohton, pentru pânzele de şariaj Varistice.
Desigur în multe locuri toţi aceşti trei factori lucrează împreună. Este demn de remarcat, că şi
din punct de vedere al deshumării finale, litogrupul Rebra se aseamănă cu litogrupul Baia de Arieş din
Munţii Apuseni, cel puţin pentru datele existente. Unele amendamente în acest sens ar putea fi aduse
prin intermediul unor determinări de vârste Ar/Ar pe roci ale sale din soclul pânzei bucovinice. O
consecinţă a datelor prezentate ar fi, că parţial parageneza (M3) are vârstă Alpină, mai ales cea din
baza pânzei de Rodna. Probabil că ar fi mai corect să notăm cu (M4) parageneza respectivă şi să
numim (M3) parageneza regresivă de la partea superioară a pânzei de Rodna, acolo unde planul de
şariaj din baza pânzei superioare este Varistic.
Pentru datarea vârstelor evenimentelor (M1) şi (M2) ne lipsesc informaţii directe.
Pană et al (2002), au obţinut vârste U/Pb pe zircoane extrase din gnaisele de Nichitaş, foarte
greu de interpretat. Nu s-au putut trage drepte discordia – decât prin câte două perechi de două datări,
una din datări fiind comună ambelor perechi. Intersecţiile inferioare discordia-concordia cad la cca.
406 Ma şi 376 Ma. Dacă se încearcă o interpretare a acestor date, prin analogie cu relaţia dintre
litogrupurile Someş şi Baia de Arieş din Munţii Apuseni, atunci s-ar putea accepta că în intervalul de
mai sus a început convergenţa dintre terenele Rebra şi Bretila, cu terenul Rebra în poziţie de placă
inferioară. Convergenţa ar putea fi făcută responsabilă pentru generarea foliaţiei (S2) şi în acest
context, parageneza (M2), cea cu andaluzit, cordierit şi sillimanit, ar semnala deshumare rapidă post-
coliziune, undeva spre 300 Ma, după cum atestă vârstele K/Ar pentru deshumarea litogrupului Bretila.
Este posibil ca deshumarea rapidă a unei porţiuni relativ mici din litogrupul Rebra să indice un
recul al plăcii inferioare după blocarea coliziunii, cu inversarea sensului deplasării pe planele de şariaj
Varistice şi prin urmare o descărcare de presiune în timp relativ scurt. Evident aceasta este o
speculaţie. În ipoteza de mai sus, diferenţa de vârstă între parageneza (M2) şi parageneza (M3) de
lângă contactul pânzei de Rodna cu pânza Varistică superioară ei ar fi practic nedecelabilă. Modelul
discutat până acum plasează geneza paragenezei (M1) anterior vârstei de 406 Ma, într-un eveniment
termotectonic pre-Varistic.
(4) Vârsta protoliţilor. Nu putem afirma că avem vreo vârstă de protolit. Cifra obţinută pentru
gnaisele de Nichitaş, considerate metevulcanite acide, ar putea fi cel mult o vârstă de eveniment
metamorfic. Pană et al (2002) au determinat şi pe roci ale litogrupului Rebra vârste Sm/Nd. Pentru
patru eşantioane de micaşisturi au obţinut 1.71, 2.01, 2.04 şi 2.07 Ga, pentru paragnaisele cu
andaluzit şi cordierit 1.85 Ga, iar pentru gnaisele de Nichitaş 1.83 Ga. Semnificaţia acestor vârste
trebuie acceptată ca fiind identică cu semnificaţiile propuse pentru litogrupul Bretila şi pentru
litogrupurile din Munţii Apuseni, adică separarea materialului crustal de manta post-Arhaic şi
constituirea unei cruste primare comune pentru toate aceste litogrupuri.
IV.4. Litogrupul Negrişoara

(1) Localizare şi litologie. Litogrupul Negrişoara formează corpul pânzei Varistice de Pietrosu
Bistriţei, care stă peste pânza de Rodna şi intră în componenţa soclurilor pânzelor Alpine bucovinică şi
subbucovinică. Atât pânza de Pietrosu Bistriţei cât şi litogrupul Negrişoara au fost separate pentru
prima data de Balintoni şi Gheucă într-o lucrare publicată în 1977, cu referire la partea centrală a
Carpaţilor Orientali. Punerea în evidenţă a litogrupului Negrişoara a ridicat mari dificultăţi, din cauza
aflorării lui discontinui, a variaţiilor foarte mari de grosime şi a retrogradării accentuate a rocilor
componente. Este posibil ca rocile acestui litogrup să fi stat iniţial la partea superioară a litogrupului
Rebra, aşa cum au postulat autorii citaţi încă din 1977. Totuşi acest lucru nu este încă dovedit şi
relaţiile actuale dintre cele două litogrupuri sunt peste tot tectonice. Litologia litogrupului Negrişoara
este relativ simplă şi deosebit de caracteristică atunci când aflorează litonul superior constituit din
metavulcanite dacitice, cunoscut sub numele de gnaise porfiroide de Pietrosu, după numele vârfului
Pietrosu din partea centrală a Munţilor Bistriţei. Gnaisele de Pietrosu se dezvoltă sub forma unui corp
tabular la scara întregii zone cristalino-mezozoice a Carpaţilor Orientali, cu toate că este discontinuu,
dar discontinuităţile sunt de natură tectonică, la fel cu ale litogrupului Negrişoara în ansamblu.
Gnaisele de Pietrosu sunt omogene chimic pe întreaga arie de aflorare şi în general sunt uşor de
recunoscut pentru că conţin porfiroclaste de cuarţ albăstrui cu dimensiuni transversale de câţiva mm
în majoritatea aflorimentelor. În deschideri, aspectul este acela de gnaise granitice dacă nu sunt foarte
retromorfe, cu fisilitate slabă şi desprindere în blocuri. Mineralogia lor este simplă, în părţile
neretrogradate fiind compuse din cuarţ, plagioclaz, biotit, puţin muscovit şi ceva minerale din grupa
epidotului. Când sunt retrogradate, biotitul se cloritizează iar plagioclazul se transformă în albit şi
epidot, participarea acestuia la asociaţia mineralogică crescând foarte mult. Imediat sub pânzele
superioare albitul recristalizează în porfiroblaste de formă oculară cu axa lungă de 1 cm sau chiar mai
mult, ceea ce indică o curgere generală necoaxială remarcabilă, ce a înregistrat translaţia unităţilor
tectonice superioare.
Gnaisele porfiroide de Pietrosu stau pe o formaţiune de asemenea omogenă, reprezentată de
paragnaise cuarţoase cu biotit, care doar pe alocuri admit intercalaţii subţiri de amfibolite, gnaise albe
şi roci carbonatice. Paragnaisele sunt şi ele strâns cutate în cute centimetrice la decimetrice, ceea ce
ar putea sugera o desprindere de pe substrat şi o alunecare a gnaiselor porfiroide de Pietrosu, care au
fost microcutate doar în cazul corpurilor subţiri şi retromorfe.
Suprafaţa totală pe care sunt răspândite fragmente şi corpuri ale gnaiselor porfiroide de
Pietrosu poate fi apreciată la circa 3000 km2. Un corp tabular cu asemenea extindere, omogen chimic
şi de compoziţie dacitică ar fi putut constitui iniţial un depozit ignimbritic, rezultat în urma uneia sau
mai multor explozii ale unor vulcani de tip calderă, care au eliberat magme de origine crustală din
rezervoare intracrustale superficiale. Substratul pe care s-a aşezat materialul vulcanic l-au reprezentat
paragnaisele cuarţoase cu biotit. A fost această secvenţă deja metamorfozată când a erupt materialul
gnaiselor porfiroide de Pietrosu? Dacă răspunsul ar fi da, metamorfismul lor s-ar fi produs anterior
erupţiei respective. Dacă nu, paragnaisele cuarţoase cu biotit au fost metamorfozate împreună cu
gnaisele porfiroide de Pietrosu, ulterior depunerii materialului din care provin acestea din urmă.
Răspunsul la această întrebare ar rezolva şi chestiunea metamorfismului iniţial al litogrupului Rebra,
admiţând ca litogrupul Negrişoara reprezintă partea sa superioară smulsă în timpul amplasării
pânzelor de şariaj Varistice. Se poate specula că vulcanismul care a furnizat materialul gnaiselor
porfiroide de Pietrosu semnalează o tectonică regională extensională, premergatoare formării unui rift.
(2) Metamorfism. Rocile litogrupului Negrişoara conţin în asociaţiile lor minerale două
parageneze de grad diferit. Prima este reprezentată de granat, biotit, muscovit, plagioclaz şi uneori
staurolit, în absenţa cloritului, iar cea de a doua de clorit format pe seama biotitului şi albit + epidot pe
seama plagioclazului. Competenţa şi masivitatea gnaiselor porfiroide de Pietrosu delimitează foarte
clar trecerea de la porţiunile neretromorfe ale corpurilor la cele retromorfe, aceasta făcându-se pe
distanţe de ordinul metrilor. Corpurile groase de gnaise porfiroide de Pietrosu sunt retrogradate la
parţile superioare, spre contactul cu pânzele superioare. Corpurile subţiri sunt retrogradate în
întregime, inclusiv paragnaisele cuarţoase cu biotit pe alocuri. Nu se observă însă retrogradări la
contactul corpurilor groase cu paragnaisele de dedesubtul lor, chiar dacă se presupun decolări ale
primelor peste celelalte. Această observaţie este împotriva părerilor care susţin că gnaisele porfiroide
de Pietrosu Bistriţei formează o unitate tectonică Varistică de sine stătătoare. Retrogradarea rocilor
litogrupului Negrişoara spre coperiş şi culcuş, neîndoielnic este în relaţie cu şariajele Varistice, ca şi
foliaţia care însoteşte porţiunile retromorfe.
(3) Vârsta evenimentelor metamorfice. Dacă litogrupul Negrişoara reprezintă partea

superioară a litogrupului Rebra, aceleaşi speculaţii se pot face cu privire la vârstele evenimentelor
metamorfice. Cu înalt grad de probabilitate putem spune că retrogradările sunt Varistice favorizate de
şariajele de aceeaşi vârstă. Paragenezele de grad mediu sunt în consecinţă pre-Varistice, vârsta lor
putând fi apreciată în funcţie de vârsta protoliţilor.
(4) Vârsta protoliţilor. Pană et al. (2002) au prezentat vârstele U/Pb pe zircoane extrase din
gnaise prfiroide de Pietrosu, retrogradate şi neretrogradate. Discordanţele mari şi lipsa alinierilor pe o
discordia a mai mult de două determinari fac însă dificilă interpretarea acestor datări. Au fost
acceptate ca semnificative geologic vârste între 487 şi 493 Ma, evaluate ca vârste de protolit. Ele ar
indica Ordovicianul inferior ca timp al erupţiilor care au pus în loc materialul din care au provenit
gnaisele porfiroide de Pietrosu. Dacă ele au acoperit o secvenţă nemetamorfozată, atunci
metamorfismul iniţial al litogrupului Negrişoara şi în consecinţă şi al litogrupului Rebra sunt ulterioare
intervalului menţionat.
Aceiaşi autori au obţinut vârste Sm/Nd model TDM de 1.69 şi 1.72 Ga pentru doua eşantioane
prelevate din gnaise porfiroide de Pietrosu retrogradate şi neretrogradate, precum şi o varsta 2.04 Ga
pentru un eşantion prelevat din paragnaise cuarţoase cu biotit. Sunt vârste care se inşiruie între
celelalte obţinute din metamorfite ale Carpaţilor Orientali şi se grupează de asemeni alături de cele din
Munţii Apuseni. Gnaisele porfiroide de Pietrosu sugerează o riftare a unei cruste preexistente, pentru a
cărei existenţă pledează vârstele Sm/Nd model TDM.
IV.5. Litogrupul Tulgheş

(1) Localizare şi litologie. Litogrupul Tulgheş formează corpul pânzei Varistice de Putna din
soclul pânzelor Alpine bucovinică şi subbucovinică. Litologrupul Tulgheş aflorează pe mari suprafeţe în
Carpaţii Orientali şi este bine cunoscut pentru exploatările de sulfuri metalice de tip Kuroko, pentru
cele de mangan şi pentru mineralizaţiile stratiforme de baritină, metamorfozate şi ele. Pânza de Putna
stă între pânzele Varistice de Rarău şi de Pietrosu Bistriţei. Ca litologie, pentru litogrupul Tulgheş sunt
cu totul caracteristice metavulcanitele acide, partea mediană a secvenţei reprezentând o asociaţie
vulcano-sedimentară tipică. Metavulcanitele acide sunt cunoscute sub numele de roci porfirogene, ele
prezentând aspecte foarte variate la scara aflorimentului precum şi o mare variabilitate mineralogică
cantitativă, precum şi chimică. Sunt frecvente tranziţiile spre şisturi cuarţitice sericitoase şi clorite
sericitoase. Cu corpurile de sulfuri metalice se asociază cloritite, iar mineralizaţiile manganifere
însoţesc cuarţite negre grafitoase. Se mai întâlnesc cuarţite albe, şisturi grafitoase, rareori amfibolite.
Litologia litogrupului Tulgheş este specifică unui setting tectonic de arc vulcanic, fiind prezentă partea
relativ superficială a acestuia. Poziţia litogrupului Tulgheş între terenele Bretila şi Rebra + Negrişoara
este asemănătoare celei a litogrupului Biharia din Munţii Apuseni, între terenele Someş şi Baia de
Arieş, sugerând o sutură
(2) Metamorfism. Comparativ cu litogrupurile Bretila şi Rebra, rocile litogrupului Tulgheş par
mult mai slab metamorfozate, chiar şi biotitul fiind vizibil destul de rar, iar granatul excepţional. Totuşi
evoluţia lor metamorfică nu este foarte simplă. Balintoni şi Chiţimuş (1973) au arătat, pe baza
observaţiilor făcute pe minerale de titan, că foiţele de ilmenit a căror provenienţă pare a fi de natură
sedimentară, întâlnite în unele metapelite, arată întâi o transformare statică în rutil ferifer cu structură
sagenitică, şi apoi o recristalizare dezorganizată parţială a rutilului în condiţii sindeformaţionale, cu
transpunerea lui incipientă pe o noua foliaţie (S2) şi eliminarea fierului. Transformarea ilmenit→rutil
ferifer ar indica un prim episod metamorfic iar recristalizarea sindeformaţională a rutilului cu eliminarea
fierului un al doilea.
(3) Vârsta evenimentelor metamorfice. Kräutner et al. (1976) au prezentat vârste K/Ar
pentru roci ale litogrupului Tulgheş din soclurile pânzelor bucovinică şi subbucovinică. În ambele
cazuri, determinările se grupează în jurul vârstei de 300 Ma, însă pentru pânza bucovinică există o
extensie importantă până dincolo de 400 Ma, iar pentru cea subbucovinică extensia este numai spre
vârste Alpine. Din aceste date putem concluziona ca deshumarea litogrupului Tulgheş este Varistică,
că anumite porţiuni ale sale s-au aflat relativ aproape de suprafaţa anterior orogenezei Varistice şi că
în unităţile Alpine inferioare a suferit o pierdere parţiala de Ar datorită îngropării şi deformărilor la care
au fost supuse şi unităţile tectonice Varistice. Observăm ca litogrupul Tulgheş se comporta intermediar
între litogrupurile Bretila şi Rebra în funcţie de adâncimea de îngropare Alpină.
În ce priveşte primul episod metamorfic, nu avem date directe pentru a-l delimita în timp, dar
avem o limită maximă de desfăşurare, impusă de vârsta protoliţilor. Desigur deformarea rutilului ferifer
şi transpunerea lui parţială în noua foliaţie (S2) trebuie legate de coliziunea care a condus la
amplasarea pânzelor de şariaj Varistice.
(4) Vârsta protoliţilor. Pană et al. (2002) au determinat pe zircoane extrase din
metavulcanitele acide intercalate în partea inferioară a litogrupului Tulgheş, vârste discordia de 486
Ma. Aceste vârste pot fi acceptate ca vârste de protolit, deoarece dreptele discordia au putut fi trase
prin câte şase determinări, iar vârsta citată se citeşte la intercepţia superioară concordia-discordia.
Vârsta de mai sus este foarte asemănătoare cu vârstele obţinute pe metatrondhjemitele din litogrupul
Biharia din Munţii Apuseni. Ea conferă credibilitate vârstelor ordoviciene obţinute de aceiaşi autori
pentru granitoidele de Hăghimaş şi de Mândra din litogrupul Bretila şi pentru gnaisele porfiroide de
Pietrosu din litogrupul Negrişoara. De altfel, existenţa unui magmatism acid extrem de intens de vârstă
ordoviciană în metamorfitele carpatice este puternic susţinută de datele preliminare publicate de
Balintoni et al. (2004) pentru litogrupul Sebeş-Lotru din Carpaţii Meridionali. Pană et al. (2002) au
publicat şi vârste Sm/Nd model TDM pentru roci ale litogrupului Tulgheş, cifrele fiind de 1.88 Ga pentru
un şist sericitos-cloritos şi 1.84 Ga pentru metavulcanitele acide de Brezuţa, aceleaşi care au furnizat
şi varsta U/Pb discutată mai sus.
Toate aceste date nu fac decat sa întărească ipoteza ca metamorfitele din Munţii Apuseni şi
Carpaţii Orientali au luat naştere într-o aceiaşi regiune de construcţie crustală.
IV.6. Litogrupul Rodna

(1) Localizare şi litologie. Rocile acestei secvenţe stau pe roci ale litogrupului Bretila în
pânzele infrabucovinice din partea nordică a Carpaţilor Orientali. Litologia lor este foarte variată,
cunoscându-se roci carbonatice, metaconglomerate, metagresii şi metapelite, cuarţite albe şi negre,
metabazite şi metavulcanite acide. Asociaţia este una tipică de rift, fiind vorba de sedimente şi roci
vulcanice care au acoperit o crustă continentală.
(2) Metamorfism. Metamorfismul acestor roci este foarte slab, la nivelul albit + clorit + epidot
+ actinolit + stilpnomelan. Deformarea rocilor este însă foarte intensă, iar picul termic a fost atins post-
deformare, pentru că stilpnomelanul creşte peste foliaţia metamorfică.
(3) Vârsta evenimentelor metamorfice. În masivul Rodna unde rocile acestui litogrup au fost
studiate, vârstele K/Ar comunicate de Kräutner et al. (1976) sunt Alpine. Stilpsomelanul este de
asemenea Alpin, deoarece el creşte peste foliaţia generată sub plane de şariaj Alpine. Totodată
reamintim ca în timpul şariajelor Varistice, litogrupul Bretila a fost în poziţie de placă superioară. În
situaţia respectivă, partea sa superioară nu avea de ce să fie supusă metamorfismului care a însoţit
şariajele Varistice. În concluzie, metamorfismul litogrupului Rodna trebuie acceptat ca Alpin, chiar
daca formaţiunile sunt de vârstă paleozoică. Însă şi acest lucru pare improbabil, pentru că
deshumarea litogrupului Bretila nu este mai veche de 300 Ma. Ca urmare, litogrupul Rodna ar putea fi
cel mult de vârstă Carbonifer superioară.
(4) Vârsta protoliţilor. Pană et al. (2002) au obţinut o vârstă Sm/Nd model T DM de 0.91 Ga,
pe un metavulcanit acid din acest litogrup. Semnificaţia acestei vârste rămâne neclară în absenţa altor
repere de vârstă pentru rocile respective. Remarcăm doar că este cea mai tânără vârstă Sm/Nd model
TDM din toate determinările făcute pentru metamorfitele din Munţii Apuseni şi Carpaţii Orientali.
IV.7. Sinteza
Între metamorfitele din Carpaţii Orientali şi cele din Munţii Apuseni se pot face unele paralele.
Mai întâi observăm că litogrupul Bretila se aseamănă cu litogrupul Someş, iar litogrupul Rebra cu
litogrupul Baia de Arieş. Aceste două litogrupuri pot fi considerate drept terene sau părţi ale unor
terene între care s-a interpus un arc vulcanic, reprezentat prin litogrupul Tulgheş. Procese
metamorfice importante s-au desfăşurat într-o primă etapă de amalgamare a terenelor Bretila şi Rebra
care au prins între ele arcul Tulgheş. Adocarea la Baltica a supraterenului format din cele trei
litogrupuri a fost însoţită de coliziuni şi subducţie continentală, cu splitarea arcului şi a părţilor
marginale ale terenelor Bretila şi Rebra. Aşa au apărut pânzele de şariaj Varistice. În acest timp
terenul Bretila a stat în poziţie de placă superioară, iar terenul Rebra în poziţie de placă inferioară.
Îngroşarea crustală prin coliziune a provocat deshumarea ulterioară rapidă a zonei de sutură. Ca şi
cristalinul Munţilor Apuseni, cristalinul Carpaţilor Orientali a evoluat lângă marginea cratonului Nord
African. În special în timpul Ordovicianului terenele Munţilor Apuseni şi ale Carpaţilor Orientali indică
edificare crustală în context geotectonic convergent. Altfel spus, evenimentele termotectonice
atribuite orogenezei Caledoniene par a juca un rol major în istoria metamorfitelor acestor segmente
carpatice.
V. METAMORFITELE CRISTALINULUI GETIC DIN CARPAŢII MERIDIONALI
V.1. Introducere.
Asemenea Carpaţilor Orientali şi Munţilor Apuseni, Carpaţii Meridionali sunt formaţi din pânze
de şariaj Alpine, care includ în soclurile lor unităţi tectonice preAlpine. Suprafaţa mare de aflorare,
complexitatea structurală, relieful dificil, au îngreunat rezolvarea problemelor geologice ale acestei
ramuri carpatice, multe aspecte fiind încă neclare şi în dezbatere. În mod curent Carpaţii Meridionali
sunt divizaţi într-un domeniu getic şi într-un domeniu danubian alcătuite preponderent din metamorfite
pre-Alpine, cele două domenii fiind despărţite de unităţi tectonice provenite din riftul flişului carpatic
extern – Severinidele. Originea unităţilor tectonice danubiene – Euxinidele danubiene – se află în
marginea forfecată a cratonului Euxinic, iar unităţile tectonice ale domeniului getic – Getidele sudice –
reprezintă marginea forfecată a cratonului Getic. Reamintim că nomenclatura de mai sus se referă în
totalitate la entităţi geologice Alpine, istoriile lor pre-Alpine presupunând amalgamări de terene şi
coliziuni cu blocuri continentale majore. De ce un rift Alpin a despărţit teritorii cu provenienţe şi istorii
diferite, sau dacă această concepţie adânc înrădăcinată în conştiinţa geologilor români este cu totul
adevărată, nu au constituit subiecte de dezbatere.
Domeniul getic, care acoperă cea mai mare parte a Carpaţilor Meridionali este format din
unităţi tectonice Austrice, pânza getică şi pânzele supragetice şi din două unităţi tectonice majore
Laramice, pânzele de Timiş-Boia şi de Lotru-Bistra, care dublează eşafodajul Austric. Corelarea
pânzelor de şariaj Austrice în tot lungul Carpaţilor Meridionali nu pare corectă. Unităţile tectonice din
Banat nu pot fi urmărite în cristalinul de la est de Olt, iar Masivul Sebeş-Lotru este compus aproape în
totalitate din pânza getică. Iancu et al. (1988) au descris în soclul pânzei getice din împrejurimile
localităţii Bozovici, mai multe unităţi tectonice Varistice. O ultimă opinie asupra acestora a fost
exprimată de Kräutner şi Krstić (2002). Cât priveşte descrierea unităţilor metamorfice pre-Alpine, în
textul de faţă vom porni de la clasificarea cristalinului getic propusă de Balintoni (1997), cu unele
amendamente provenite din corelările realizate spre sud de Dunăre de Krautner şi Krstić (2002).
Ne vom referi în continuare la litogrupurile Sebeş-Lotru, Făgăraş, Padeş, Bocşiţa-Drimocsa,
Caraş, Buceava şi Leaota, precum şi la complexul Bughea. Vom da atenţie la două entităţi minore dar
care pot avea semnificaţii speciale, litozonele Cârşie şi Ielova. Cuverturile sedimentare ale cristalinului
getic încep cu carboniferul superior, fiind bine reprezentate depozitele permiene şi cele mezozoice.
Este remarcabilă abundenţa depozitelor sedimentare în Banat şi la extremitatea estică a Carpaţilor
Meridionali la vest şi sud-vest de Braşov.
V.2. Litogrupul Sebeş-Lotru

(1) Localizare şi litologie. Litogrupul Sebeş-Lotru este constituentul principal al soclului
pânzei getice, dar apare şi în unele pânze supragetice, cum ar fi pânza de Argeş în Făgăraş şi pânza
de Tâlva Drenii în Banat. Ca arie geografică, el formează Munţii Iezer şi versantul sudic al Munţilor
Făgăraş la est de râul Olt, acoperă aproape în totalitate masivul Sebeş şi Munţii Lotrului aflorează în
partea sudică a masivului Poiana Ruscă, în Godeanu, în Munţii Mehedinţi şi în Semenic. Cu toată
suprafaţa mare de aflorare, litologia sa este peste tot relativ constantă. Urmând sinteza lui Balintoni
(1997) şi lucrările citate în aceasta, principalele tipuri de roci descrise în cadrul litogrupului Sebeş-
Lotru sunt următoarele: gnaise plagioclazice şi microclinice, mai ales ultimele arătând structuri
migmatice pregnante; amfibolite, deseori în alternanţă cu gnaise albe în asociaţia numită leptinitică;
micaşisturi; cuarţite micacee; foarte rar roci carbonatice; pegmatite; litoni manganiferi; eclogite şi
metaultrabazite; intruziuni bazice stratificate metamorfozate; granulite.
Tipurile cuarţo-feldspatice cu structuri migmatice, fie ele oculare, liniare sau nebulitice domină
de departe stiva de roci, unele dintre ele fiind metagranite. Urmează ca pondere amfibolitele.
Micaşisturile îşi fac apariţia mai ales la partea superioară a secvenţei. Eclogitele şi metaultrabazitele
sunt localizate în corpuri de volume relativ mici, dar împrăştiate atât în interiorul micaşisturilor şi a
rocilor cuarţo-feldspatice cât şi asociate cu amfibolite spre care pot arăta tranziţii. Intruziunile bazice
stratificate şi metamorfozate sunt rare. Este greu de spus dacă gnaisele plagioclazice pot fi denumite
paragnaise. În câteva locuri, în legătură cu metabazitele se cunosc mineralizaţii nichelifere.
Pegmatitele stau în apropierea migmatitelor, dar nu în interiorul acestora. Balintoni (1997), pe baza
acestor litologii a opinat că litogrupul Sebeş-Lotru reprezintă o prismă de acreţie metamorfozată, cu
puternic aport material dinspre arc şi purtând eventual la partea superioară resturile unui bazin pre-
arc. Studiile geochimice efectuate de Drăguşanu et al. (1997), au conchis că ar fi vorba mai curând de
un arc vulcanic incipient aflat în proximitatea unei cruste continentale. În realitate, în ambianţele
convergente metamorfozate este dificil de făcut distincţie între metarialul unei prisme de acreţie pe
care se şi poate instala un arc vulcanic, cel al arcului şi eventualele resturi ale unui bazin pre-arc. Din
punct de vedere al settingului tectonic premetamorfic, observăm asemănarea cu litogrupurile Bretila
din Carpaţii Orientali şi Someş din Munţii Apuseni.
(2) Metamorfism. Dintre toate unităţile tectono-stratigrafice carpatice, litogrupul Sebeş-Lotru a

fost considerat că posedă cea mai complexă evoluţie metamorfică, pentru că în cuprinsul său au fost
descrise parageneze succesive de grad mediu, parageneze de presiune coborâtă, parageneze
retromorfe, parageneze granulitice, parageneze eclogitice, migmatizări metasomatice şi metatectice.
Încercările de explicare a succesiunii evenimentelor termo-tectonice diferă de la autor la autor, vârste
izotopice de încredere pentru protoliţi şi pentru evenimentele metamorfice prin care au trecut începând
să fie publicate abia în ultimii ani. Într-o schemă foarte generală, succesiunea paragenezelor
metamorfice în cadrul rocilor acestei secvenţe ar fi următoarea:
(a). staurolit1 + disten1 + (sillimanit1)
Această parageneză este anterioară unei deformări penetrative extrem de puternice, care a
afectat-o mecanic (S2).
(b). staurolit2 + disten2 + (sillimanit2).
(c). andaluzit + cordierit + sillimanit.
Ambele parageneze cresc ulterior foliaţiei (S2) parageneza (c) înlocuind parageneza (b).
Parageneza (b) în raport cu parageneza (a) reprezintă o recristalizare în condiţii termodinamice
comparabile. Parageneza (c) indică o descărcare de presiune la temperaturi asemănătoare cu cele în
care paragenzele anterioare sunt stabile.
(d). Parageneză eclogitică.
(e). Paragenză granulitică.
(f). Parageneză retrogradă în faciesul amfibolitelor.
(g). Parageneză retrogradă în zona cloritului a faciesului şisturilor verzi.
Fig.4 Distributia suitelor metamorfice in domeniul getic si structura alpina a domeniului danubian.
Paragenezele eclogitică şi granulitică având raspândire punctuală, raporturile lor cu
paragenezele (a), (b) şi (c) au fost foarte greu de stabilit. Lucrările lui Iancu et al. (1988), Drăguşanu şi
Tanaka (1999), Sabău (2000), Medaris et al. (2003) şi Săbău şi Massonne (2003), cu referire specială
la eclogite, granulite şi vârste de evenimente, au adus multă lumină în această problematică, dar au
mai rămas şi umbre; Balintoni et al. (2004) care au datat prin U/Pb pe zircoane roci cuarţo-feldspatice
din diverse locuri, au împrăştiat parţial ceaţa privind vârstele protoliţilor, însă şi în această direcţie sunt
necesare noi informaţii, pentru a se ajunge la un model geologic general acceptat al geologiei
litogrupului Sebeş-Lotru. În toate lucrările citate s-a argumentat că eclogitele indică un ciclu de
coliziune continentală cu subducţie şi deshumare care din punct de vedere mineralogic însemnează
metamorfism prograd până la nivelul eclogitelor, urmat de metamorfism retrograd spre faciesul
granulitelor şi cel al amfibolitelor. Parageneza (g), acolo unde apare, încheie acest ciclu.
Ecartul mare de condiţii termodinamice înregistrat de eclogitele din diverse locuri, sau chiar de
unele foarte apropiate, a fost explicat prin tectonica specifică coliziunilor continentale care poate
provoca alunecări intra- şi interformaţionale în placa subdusă, antrenări ale bazei plăcii superioare, iar
în final reculuri diferenţiale ale plăcii inferioare.
(3). Vârsta evenimentelor metamorfice. Vârstele Rb/Sr şi Sm/Nd determinate pe eclogite şi

alte tipuri de roci de Drăguşanu şi Tanaka (1999) şi Medaris et al. (2003), stabilesc în mod limpede că
eclogitizarea şi deshumarea sunt Varistice şi s-au desfăşurat într-un interval post 400 Ma şi ante 300
Ma. Pentru că de obicei, picul termic este ulterior deformării în coliziunea continentală putem
presupune că eclogitizarea este ulterioară generării foliaţiei (S2), care sugerează perioada de
subducţie continentală activă pentru litogrupul Sebeş-Lotru. Conform acestei ipoteze, parageneza (d)
este sincronă cu parageneza (b), iar paragenezele (e) şi (f) sunt sincrone cu parageneza (c). După
datele lui Dallmeyer et al. (1994), deshumarea definitivă a litogrupului Sebeş-Lotru s-a produs în jur de
300 Ma şi puţin după, adică în Carboniferul superior, situaţie complicată de prezenţa sedimentelor de
această vârstă pe spatele său. Cât priveşte parageneza (a), anterioară foliaţiei (S2), ea trebuie să fie
anterioară şi orogenezei Varistice. Vom face unele supoziţii când ne vom referi la vârstele protoliţilor.
O altă chestiune este cea interesând vârsta migmatizărilor, în mod special a formării
structurilor oculare şi liniare. Pare logic ca aceste structuri, care indică curgere generală necoaxială să
fie sincrone cu (S2). De unde presupunerea noastră că ele au fost finalizate în jurul vârstei de 400 Ma,
adică au precedat eclogitizarea.
(4). Vârsta protoliţilor. Vârsta protoliţilor o putem aborda prin intermediul datelor preliminare
comunicate de Balintoni et al. (2004). Aceşti autori au determinat vârste U/Pb pe zircoane extrase din
roci cuarţo-feldspatice cu şi fără structuri migmatice prelevate din masivele Leaota, Făgăraş şi Sebeş.
Histograma celor 285 măsurători arată o grupare importantă de vârste între 600 Ma şi 500 Ma şi un
magmatism granitic extrem de activ între 500 şi 400 Ma. Zircoanele studiate nu înregistrează
evenimentele orogenezei Variscane, adică vârstele între 400 şi 300 Ma practic absentează.
Vârstele respective sugerează că litogrupul Sebeş-Lotru a luat naştere lângă o margine
continentală activă în orogenezele Cadomiană şi Caledoniană, situaţie comparabilă cu a multor terene
din Europa Varistică şi Alpină. Existenţa unui spectru de vârste aşa de larg ne sugerează că nu putem
vorbi de o vârstă a protoliţilor, ci de vârsta fiecăruia în parte. În aceste condiţii precizarea vârstei
paragenezei (a) rămâne în suspensie. Ea poate fi Cadomiană sau Caledoniană, cu menţionarea că
unele metagranitoide posedă enclave de metamorfite preexistente.
Determinări Sm/Nd roca totală model T DM efectuate de Pană, Balintoni şi Creaser, pe roci din
litogrupul Sebeş-Lotru, dar nepublicate se înşiruie între 1,5 Ga şi 1,92 Ga, ceea ce însemnează că se
încadrează în acelaşi interval ca şi determinările pentru roci din Carpaţii Orientali şi Munţii Apuseni.
Este vorba de opt determinări, dintre care unele sunt făcute pe aceleaşi eşantioane din care s-au
extras zircoane pentru vârste U/Pb. Vârstele U/Pb din rocile litogrupului Sebeş-Lotru determinate pe
monocristale prin LA ICPMS, confirmă vârstele ordoviciene obţinute prin metoda clasică pe roci din
Carpaţii Orientali şi Munţii Apuseni. Coincidenţele de vârste U/Pb şi Sm/Nd nu pot fi întâmplătoare. Ele
sugerează un spaţiu geografic comun de geneză şi un context geotectonic comun pentru istoria lor
paleozoică. Totuşi, absenţa eclogitelor din litogrupul Bretila se împotriveşte unei legături directe între
litogrupul Sebeş-Lotru şi acesta. O explicaţie posibilă ar fi, că partea vizibilă a litogrupului Sebeş-Lotru
reprezintă partea din faţă a unui teren paleozoic de origine Nord Africană alipit la Baltica, iar litogrupul
Bretila, partea din spate. Partea din faţă a fost cea subdusă, iar partea din spate cea sub care s-a
realizat subducţia altui teren.
În sudul Banatului, Iancu et al. (1988), au descris pânze de şariaj Variscane în soclul pânzei
getice. Kräutner şi Krstić (2002) au propus o schemă modificată a relaţiilor respective, în care
noutatea principală constă în trecerea cristalinului de Ielova, considerat partea cea mai de vest a
domeniului danubian, la litogrupul Sebeş-Lotru, ca una dintre unităţile tectonice Variscane. Justeţea
acestei ipoteze urmează să fie verificată. Ideea a fost preluată de Medaris et al. (2003) dar fără
argumentaţie.
V.2. Litogrupul Făgăraş

(1) Localizare şi litologie. Litogrupul Făgăraş constituie soclul unora dintre pânzele
supragetice, cum ar fi pânzele de Moaşa şi Moldoveanu în Munţii Făgăraş, sau pânza de Hunedoara
în Masivul Poiana Ruscă. Geografic, întregul versant nordic al Munţilor Făgăraş este format din roci
ale litogrupului Făgăraş ca şi partea nordică a Masivului Poiana Ruscă. De asemenea Masivul Rapolt,
aflat la nord de Mureş, care din punct de vedere geografic aparţine Munţilor Apuseni, are în
componenţă majoritar roci ale acestui litogrup. În cadrul cristalinului dintre Olt şi Jiu, roci ale
litogrupului Făgăraş aflorează pe suprafeţe cu totul restrânse, în soclul pânzei supragetice de Uria. Ele
se pot urmări ca o fâşie îngustă în versantul drept al Oltului şi în partea nordică a Sebeşului în
compartimentul nordic, coborât, al unei falii inverse. Ca litologie, litogrupul Făgăraş este asemănător
litogrupurilor Rebra din Carpaţii Orientali şi Baia de Arieş din Munţii Apuseni. În cadrul său o pondere
foarte importantă o deţin litonii carbonatici, însoţiţi sau nu de cuarţite albe sau cuarţite grafitoase.
Cuarţitele grafitoase au frecvenţă apreciabilă, dar se găsesc şi litoni cu continuitate remacabilă de
cuarţite albe şistoase muscovitice. Urmează ca participare micaşisturile şi paragnaisele, apoi
amfibolitele şi rar se întâlnesc şi gnaise microclinice, mai ales spre partea superioară a stivei. Rocile
carbonatice găzduiesc mineralizaţii plumbo-zincifere de tip Mississippi Valley, minereuri ferifere în
facies carbonatic, unele mineralizaţii de Zn-Cu se asociază amfibolitelor şi de asemenea se cunosc
mineralizaţii plumbo-zincifere în ambianţe de gnaise microclinice. Comparativ cu litogrupul Sebeş-
Lotru este demnă de subliniat absenţa eclogitelor, a metaultrabazitelor, a metagranitoidelor şi a
pegmatitelor.
Caracteristicile de mai sus conferă litogrupului Făgăraş un setting tectonic pre-metamorfic de
margine continentală pasivă, asemenea litogrupurilor Rebra şi Baia de Arieş, cu care de altfel este
posibil să fi fost în continuitate în Paleozoicul inferior.
(2) Metamorfism. În rocile litogrupului Făgăraş, parageneza metamorfică iniţială include

staurolit şi disten ca minerale indicatoare de facies. Această parageneză este afectată de o foliaţie
(S2) extrem penetrativă, ulterior căreia fie că recristalizează aceleaşi minerale, fie că se constată o
retrogradare a asociaţiilor minerale spre zona cloritului din faciesul şisturilor verzi, în volume foarte
mari de rocă. Spre exemplu, metamorfitele aparţinând litogrupului Făgăraş în masivul Poiana Ruscă,
deşi în grade diferite, sunt retrogradate în totalitate. Din acest motiv ele nici nu au fost recunoscute ca
metamorfite de grad mediu şi nici nu au fost clasificate la secvenţa Făgăraş (e.g. Kräutner 1993 ).
Totuşi încă în 1986, Balintoni şi Iancu au semnalat staurolit şi disten în roci considerate anterior ca
aparţinând faciesului şisturilor verzi.
Poate că este momentul să subliniem că metamorfitele pre-Alpine ale domeniului getic al
Carpaţilor Meridionali, cele din Carpaţii Orientali şi cele din Munţii Apuseni, în general îşi reconstruiesc
asociaţiile minerale ulterior foliaţiei penetrative (S2). Această foliaţie, pe baza datelor de vârste
izotopice prezentate până acum, opinăm că indică coliziunile şi subducţia continentală de la începutul
orogenezei Varistice. În consecinţă, ea reprezintă un reper structural major în funcţie de care se poate
face etapizarea evenimentelor termo-tectonice. Evenimentele pre-(S2) sunt pre-Varistice.
Evenimentele post-(S2) sunt în ansamblu Varistice, exceptând bineînţeles pe cele dovedite Alpine.
Una din caracteristicile foliaţiei (S2), alături de transpoziţia foliaţiei (S1) este, că lasă resturi de
minerale relicte deformate în domeniile inter-foliale, cu precădere mice. În literatura geologică
românească aceste minerale relicte, transversale în raport cu foliaţia (S2), au fost apreciate ca
minerale de neoformaţie crescute peste foliaţia (S2) şi peste mineralele de grad metamorfic mai
coborât. Realitatea fiind inversă, conceptul de mai sus a avut drept consecinţă nerecunoaşterea
mineralelor relicte şi ca urmare stabilirea incorectă a succesiunilor de cristalizare în asociaţiile
minerale. Din această cauză foarte multă vreme metamofismul retrograd a fost confundat cu cel
prograd, secvenţele retromorfe au fost descrise ca unităţi litotectonice de sine stătătoare, iar
paralelizările între secvenţe s-au făcut încrucişat sau nu s-au făcut.
Revenind acum la litogrupul Făgăraş, observăm că în cazul său vorbim de asemenea de o
parageneză pre-(S2) şi de una sau două post-(S2). Comparativ cu litogrupul Sebeş-Lotru, evoluţia
metamorfică a rocilor litogrupului Făgăraş este mult mai simplă.
(3) Vârsta evenimentelor metamorfice. Pentru vârsta evenimentelor metamorfice nu avem

date directe. Pe baza discuţiei de mai sus şi a comparaţiei cu litogrupurile Rebra şi Baia de Arieş,
putem afirma că parageneza pre-(S2) este probabil pre-Varistică.
În ce priveşte vârsta retrogradării, datele Ar/Ar prezentate de Dallmeyer et al (1994) indică o
vârstă de deshumare a rocilor litogrupului Făgăraş în masivul cu acelaşi nume în jur de 300 Ma, cu
influenţe Alpine spre extremitatea versantului nordic.
(4) Vârsta protoliţilor. Nu avem vârste izotopice pentru protoliţi ai litogrupului Făgăraş.
Acceptăm ca vârstă minimă, vârsta de 406 Ma obţinută pentru roci ale litogrupului Rebra din Carpaţii
Orientali. În ce priveşte relaţiile dintre litogrupurile Făgăraş şi Sebeş-Lotru, cele vizibile acum sunt în
totalitate Alpine. Judecând prin paralelizare cu Carpaţii Orientali sugerăm că în orogeneza Varistică,
partea frontală a terenului din care a făcut parte litogrupul Făgăraş a fost în coliziune cu partea din
spate a terenului din care a făcut parte litogrupul Sebeş-Lotru. Această coliziune a fost însă
intermediată de alte terene aflate între ele, cum ar fi terenul Tulgheş în cazul Carpaţilor Orientali.
Esenţa ipotezei este că partea frontală a litogrupului Făgăraş s-a aflat în poziţie inferioară, în timp ce
partea din spate a litogrupului Sebeş-Lotru a stat în poziţie superioară. S-ar mai putea spune că
convergenţa din faţa litogrupului Făgăraş a fost una „moale”, în timp ce, cea din faţa litogrupului
Sebeş-Lotru a fost una „tare”.
Două determinări de vârste Sm/Nd rocă totală model T DM, nepublicate, efectuate de Pană,
Balintoni şi Creaser pe două roci cuarţo-feldspatice prelevate din partea dreaptă a Oltului au dat 1,08
Ga şi 1,99 Ga. Sunt cifre în acord cu celelalte de acest tip menţionate în text până acum.
V.3. Litogrupul Padeş

(1) Localizare şi litologie. Litogrupul Padeş aflorează în partea nordică a masivului Poiana
Ruscă şi în prelungirea acestuia la nord de râul Mureş, în masivul Rapolt. El este localizat într-o
unitate tectonică pe care o considerăm Varistică, denumită pânza de Gladna. Pânza de Gladna stă
peste pânza de Hunedoara, formată din roci ale litogrupului Făgăraş şi amândouă împreună constituie
soclul uneia dintre pânzele supragetice, cel mai probabil pânza de Moldoveanu, cunoscută în masivul
Făgăraş. Litologiile litogrupului Padeş sunt identice cu cele ale litogrupului Tulgheş din Carpaţii
Orientali. Ele sunt reprezentate predominant prin şisturi cuarţoase individualizate în funcţie de variaţia
cantitativă a doi componenţi: sericitul şi cloritul. La acestea se mai pot adăuga feldspatul şi grafitul.
Urmează ca importanţă metatufurile şi metavulcanitele acide. Cu acestea se asociază mineralizaţii şi
zăcăminte de sulfuri metalice de tip Kuroko. Subordonat, se întâlnesc cuarţie albe şi cuarţite
sericitoase, cuarţite negre grafitoase, şisturi grafitoase. Mai apar litoni de roci carbonatice şi sporadic
şisturi actinolitice şi metabazite.
Litologiile de mai sus corespund unui setting tectonic de arc insular.
(2) Metamorfism. Rocile litogrupului Padeş au fost metamorfozate în faciesul şisturilor verzi,
zona cloritului, în marea lor majoritate. Doar în vestul extrem al masivului se cunoaşte în ele şi biotit.
Deşi există o foliaţie (S2) incipientă, până în prezent nu s-a demonstrat că ar fi cristalizat o
parageneză ulterioară acesteia.
(3) Vârsta evenimentelor metamorfice. Acest subiect poate fi discutat doar prin comparaţie
cu litogrupul Tulgheş din Carpaţii Orientali. Dacă acceptăm că foliaţia (S2) s-a format în relaţie cu
pânzele de şariaj Varistice, atunci parageneza iniţială este mai veche decât şariajele, putând cristaliza
în timpul evoluţiei litogrupului Padeş ca teren independent, cândva în intervalul Ordovician-Devonian.
(4) Vârsta protoliţilor. Nici vârste de protoliţi nu există pentru rocile acestui litogrup. Tot prin
paralelizare cu litogrupul Tulgheş, putem presupune că protoliţii săi nu sunt mai vechi de Ordovicianul
inferior.
V. 4. Litogrupul Bocşiţa-Drimocsa
(1) Localizare şi litologie. Acest litogrup se cunoaşte numai în Banatul de vest. După Iancu
şi Mărunţiu (1994), litogrupul Bocşiţa-Drimocsa ar fi parte a soclului pânzei supragetice de Bocşa.
Kräutner şi Kristić (2002), vorbesc însă de două pânze supragetice care includ în soclurile lor şi roci
ale litogrupului Bocşiţa-Drimocsa: pânza de Bocşa în poziţie superioară şi pânza de Locva în poziţie
inferioară. Soluţia cartografică adoptată de noi este cea a lui Iancu şi Mărunţiu (1994), cu toate că nu
avem argumente proprii pentru ea. Petrografic, secvenţa Bocşiţa-Drimocsa este alcătuită din
paragnaise şi micaşisturi, cărora li se adaugă cuarţite şi şisturi cuarţitice, şisturi amfibolitice şi gnaise
amfibolitice, metagranitoide, migmatite oculare şi metagabbrouri. Litologia de mai sus ar putea indica
un arc insular ca setting tectonic premetamorfic, eventual şi componente ale unui bazin pre-arc.
(2) Metamorfism. Iancu (în Russo-Săndulescu et al 1982 şi în Năstăseanu et al 1985),
vorbeşte de un metamorfism iniţial de presiune medie în faciesul amfibolitelor cu almandin, de un
metamorfism intercinematic de presiune coborâtă, cu andaluzit, şi de un metamorfism retrograd spre
zona cloritului a faciesului şisturilor verzi. Cert este, că asemănător cu locurile unde se găsesc
minerale de presiune coborâtă în litogrupurile Rebra şi Sebeş-Lotru, andaluzitul este ulterior unei
foliaţii penetrative (S2). Paragenezele retromorfe apar la partea superioară a stivei, sub contactul cu
litogrupul Caraş.
(3) Vârsta evenimentelor metamorfice. Pentru metamorfismul retrogard se poate presupune

vârsta Varistică prin comparaţie cu efectele finale ale acestei orogeneze asupra celorlalte entităţi
metamorfice ale domeniului getic. Pentru metamorfismul iniţial, o vârstă proterozoic superioară sau
cambriană, este sugerată de datele prezentate de Kräutner şi Kristić (2002), care figurează
granitoidele de Bozica şi Doganica de 500 Ma, ca intruziuni în rocile litogrupului Bocşiţa-Drimocsa, la
sud de Dunăre. Metamorfismul cu andaluzit, ar putea fi pus în legătură cu începutul exhumării
Varistice, petrecută foarte rapid în anumite locuri.
(4) Vârsta protoliţilor. Singurul indiciu de vârstă de protoliţi sunt granitoidele citate mai sus.
Conform acestei vârste, protoliţii litogrupului Bocşiţa-Drimocsa ar putea fi Cadomieni.
Prin evoluţia metamorfică Varistică, litogrupul Bocşiţa-Drimocsa diferă de litogrupul Sebeş-
Lotru. Din această cauză şi din altele suplimentare pe care le vom aminti mai încolo, atribuim
litogrupul Bocşiţa-Drimocsa unui teren de sine stătător, aflat în spatele litogrupului Sebeş-Lotru, în
timpul Paleozoicului, când o seamă de terene de origine Gondwaniană, au migrat dinspre Africa spre
Baltica.
V.5 Litogrupul Caraş.

(1) Localizare şi litologie. Litogrupul Caraş este parte a pânzelor supragetice de Moniom şi
de Bocşa. La pânza de Bocşa, el este în relaţie de superpoziţie cu litogrupul Bocşiţa-Drimocsa,
interpretată fie ca transgresiune (Iancu în Russo-Săndulescu et al 1982 şi în Năstăseanu et al 1985),
fie ca şariaj Varistic (Iancu şi Mărunţiu 1994).
Ca litologie, litogrupul Caraş este o secvenţă predominant metaeruptivă, alcătuită din
metabazite şi metaacidite, subordonat din metapelite. La partea bazică sunt citate şisturi purtătoare de
actinot precum şi şisturi cu porfiroblaste de albit. Se mai întâlnesc metadiorite, dar şi serpentinite. Ca
şi componente ale părţii acide apar metariolite şi metadacite, metatufuri şi metatufite acide, precum şi
metagranodiorite. Printre metapelite sunt menţionate şisturi cuarţitice cu sericit şi/sau clorit, şisturi
carbonatice, şisturi sericito-cloritoase şi sericito-grafitoase. Suita de mai sus poate fi descrisă ca
bimodală din punct de vedere magmatic, sugerând o ambianţă tectonică extensională, sau cu alte
cuvinte un setting tectonic premetamorfic de rifting. Conform acestei ipoteze, litogrupul Bocşiţa-
Drimocsa este substratul său normal.
(2) Metamorfism. În conformitate cu Iancu şi Mărunţiu (1994), litogrupul Caraş este

metamorfozat în faciesul şisturilor verzi. În asociaţiile minerale metamorfice, aceşti autori menţionează
două paragenze: una cu clorit, stilpnomelan, biotit şi local granat; alta în care se observă o cloritizare a
biotitului şi granatului şi o actinolitizare a hornblendei. Retrogradarea primei parageneze însoţeşte
geneza unei foliaţii penetrative (S2). Din punct de vedere al metamorfismului, litogrupul Caraş se
aseamănă cu litogrupul Padeş.
(3) Vârsta evenimentelor metamorfice. Nu există date pentru a preciza vârsta

evenimentelor termotectonice. Dacă metamorfismul litogrupului Caraş este în întregime Varistic, atunci
putem avansa un scenariu în care prima parageneză a fost creată în timpul unei amalgamări de
terene, iar cea de a doua este legată de deshumarea ce a urmat coliziunii Varistice finale. Atât
amalgamarea cât şi coliziunea pot fi descrise ca şi contacte convergente „moi”, comparativ cu
subducţia continentală la care a fost supus litogrupul Sebeş-Lotru.
(4) Vârsta protoliţilor. Iancu şi Mărunţiu (1994), amintesc unele vârste palinologice, care ar
începe în Cambrian şi ar merge până în Carboniferul inferior. Semnificaţia acestor date pe grupe de
roci nu poate fi discutată în absenţa unor vârste izotopice.
În acord cu discuţiile noastre de până aici, litogrupul Caraş este considerat o parte a terenului
Bocşiţa-Drimocsa, cu care a împărtăşit o perioadă a evoluţiei sale. Aspecte cartografice ne îndeamnă
să presupunem că terenul Bocşiţa-Drimocsa s-a aflat în Paleozoic între terenele Făgăraş şi Sebeş-
Lotru. Putem accepta şi că terenele Bocşiţa-Drimocsa şi Sebeş-Lotru au fost alăturate anterior
riftingurilor paleozoic inferioare care au stat la originea individualizării terenelor Nord-Africane ce au
migrat ulterior spre Baltica.
V.6 Litogrupul Buceava.

(1) Localizare şi litologie. Această suită a fost descrisă ca parte a pânzei Varistice de
Bozovici, în jurul localităţii cu acelaşi nume din Banat (Iancu et al 1988). Toate unităţile tectonice
Varistice din această arie fac parte din corpul pânzei getice şi cu excepţia litogrupului Buceava, s-a
considerat că restul cristalinului din componenţa lor aparţine litogrupului Sebeş-Lotru. Ca petrografie
litogrupul Buceava este format dintr-o suită bazaltică dezmembrată, cu care se asociază marne negre,
siltite şi roci carbonatice şi dintr-o suită depusă pe crusta continentală alcătuită din metapsefite ce
conţin galeţi de bazalte, gabbrouri şi de roci cristaline şi din metapelite. Trebuie acceptat că suita
bazaltică se află în raporturi anormale cu cea continentală, datorită foarte probabil eliminării
contracţionale a unui bazin de rift.
(2) Metamorfism. Metamorfismul litogrupului Buceava este extrem de slab, în rocile bazaltice
fiind citate prehnit şi pumpeliyt iar în rocile terigene clorit, albit şi sericit.
(3) Vârsta evenimentelor metamorfice. Neîndoielnic metamorfismul rocilor litogrupului

Buceava a fost provocat de şariajele Varistice precarbonifer superioare, pentru că peste planele de
şariaj se cunosc depozite carbonifer superioare cu cărbuni. Deoarece, imediat la vest de pânzele
Varistice aflorează plutonul granitoid de Sicheviţa-Poniasca de vârstă carboniferă, opinăm că şariajele
şi metamorfismul litogrupului Buceava au fost determinate de eliminarea unui bazin back-arc,
dezvoltat în marginea vestică a terenului Sebeş-Lotru, în timpul subducţiei terenului Bocşiţa-Drimocsa,
mai corect a marginii sale estice de natură oceanică. Plutonul Sicheviţa-Poniasca este liniar şi se
continuă şi la sud de Dunăre, în Serbia.
(4) Vârsta protoliţilor. Pentru suita depusă pe crusta continentală, Iordan şi Conovici
(comunicare personală) sugerează o vârstă probabil ordoviciană, pe baza unui brachiopod rău
conservat. Kräutner şi Kristić (2002), paralelizează litogrupul Buceava cu sedimentarul zonei Kučaj-
Svoge din Serbia, unde de asemenea se cunosc roci sedimentare fosilifere de vârstă paleozoic
inferioară.
Menţionăm că ipoteza unui bazin back-arc poate fi înlocuită şi prin aceea a unei obducţii peste
o margine continentală iniţial pasivă, devenită activă în orogeneza Varistică. Această ipoteză ar avea
avantajul că ar permite amplasarea între terenele Bocşiţa-Drimocsa şi Sebeş-Lotru şi a altor fâşii de
litosferă continentală, cu istorii metamorfice diferite de a celor două terene menţionate.
V.7 Litozona Cârşie.
(1) Localizare şi litologie. Litozona Cârşie este parte a pânzei supragetice de Moniom. În
sistemul pânzelor supragetice din Banat, pânza de Moniom stă în poziţia cea mai de jos, iar litozona
Cârşie încalecă pânza de Reşiţa reprezentată prin formaţiuni sedimentare, de vârstă carbonifer
superioară şi permiană, nemetamorfozate.
Caracteristica remarcabilă a litozonei Cârşie constă în faptul că este constituită predominant
din conglomerate în care se găsesc galeţi mari de roci bazice şi ultrabazice.
(2) Metamorfism. Metamorfismul rocilor litozonei Cârşie este foarte slab, asemănător cu cel
al rocilor litogrupului Buceava.
(3) Vârsta evenimentelor metamorfice. Aspectele acestei secvenţe indică vârsta Varistică
pentru slaba ei metamorfozare.
(4) Vârsta protoliţilor. Visarion şi Iancu (1984), citează polen de vârstă carbonifer inferioară
în rocile litozonei Cârşie.
Particularităţile litozonei Cârşie ne sugerează o formaţiune din apropierea unei suturi. Desigur
ne referim la sutura dintre terenele Bocşiţa-Drimocsa şi Sebeş-Lotru , amintită la prezentarea
litogrupului Buceava. Datorită deformărilor Alpine, elementele unei suturi Varistice sunt dificil de pus în
evidenţă, dar după cum se observă, resturi ale lor se găsesc de o parte şi de alta a presupusei suturi,
la marginile celor două terene care au interacţionat convergent.
V.8 Litozona Ielova.
(1) Localizare şi litologie. Până de curând cristalinul de tip Ielova a fost considerat parte a
domeniului danubian, formând soclul celei mai de sus dintre Euxinidele danubiene, pânza de
Svinecea-Măru-Urdele (Berza et al 1983, Kräutner et al 1988, Berza şi Iancu 1994). Kräutner şi Kristić
(2002) plasează cristalinul Ielovei în grupul pânzelor de şariaj Varistice din soclul pânzei getice, într-o
poziţie superioară pânzei de Semenic-Osanica, care constituie de fapt corpul pânzei getice în Munţii
Semenic şi în tot arealul acoperit de pânza getică în restul Carpaţilor Meridionali. Totuşi, în zona
Muntelui Mic şi mai spre est, unitatea de Svinicea-Măru-Urdele ca pânză Alpină se află dedesubtul
pânzei getice. Ideea că cristalinul Ielovei aparţine domeniului getic este preluată şi de Iancu (în
Medaris et al 2003). Conchidem că problema rămâne profund controversată şi opţiunea noastră de a
discuta litozona Ielova la domeniul getic nu este una angajantă. Ca litologie, cristalinul Ielovei este
dominat de amfibolite şi gnaise cu granat şi biotit; urmează ca pondere gnaise micacee, cuarţite,
migmatite cu structuri variate, roci carbonatice şi serpentinite. Se mai găsesc micaşisturi cu disten şi
gnaise cuarţitice fine.
Litologia de mai sus este intr-adevar comparabilă cu a litogrupului Sebeş-Lotru însă, un fapt
esenţial, lipsesc eclogitele. Pe de altă parte, spre deosebire de restul cristalinului domeniului
danubian, nu apar în cristalinul Ielovei batoliţi granitici intruzivi. După Kräutner et al (1988), Devonianul
fosilifer de la Drencova, pe Dunăre, stă pe cristalinul Ielovei. Aceasta este iarăşi o diferenţă
semnificativă comparativ cu litogrupul Sebeş-Lotru, care în Carbonifer se află în condiţiile faciesului
eclogitic. Litologia cristalinului Ielovei indică neîndoielnic un setting tectonic premetamorfic convergent,
cel mai probabil de arc vulcanic, posibil în combinaţie cu resturi de prismă de acreţie.
(2) Metamorfism. Pentru primul eveniment metamorfic, din rocile cristalinului Ielovei sunt
citate disten şi sillimanit. În diverse părţi, mai ales spre contactul cu pânza getică şi spre est, apar
retrogradări pe grosimi mari, spre zona cloritului a faciesului şisturilor verzi. Comparativ cu evoluţia
metamorfică a litogrupului Sebeş-Lotru, istoria cristalinului Ielovei pare relativ simplă. Subliniem din
nou absenţa eclogitelor ca trăsătură definitorie ce diferenţiază suita Ielova de suita Sebeş-Lotru.
Aceasta sugerează că cele două suite nu au făcut corp comun în timpul coliziunilor Varistice.
(3) Vârsta evenimentelor metamorfice. Prezenţa Devonianului fosilifer de la Drencova pe

metamorfitele litozonei Ielova ne spune că metamorfismul său iniţial este pre-Devonian şi prin urmare
Caledonian sau Cadomian. Acelaşi sedimentar ne sugerează că litozona Ielova nu a fost implicată în
coliziunile Varistice pe post de placă inferioară şi ca urmare, retrogradările trebuie atribuite
încălecărilor Alpine.
(4) Vârsta protoliţilor. Nu avem date pentru vârsta protoliţilor. Putem însă afirma cu siguranţă
că ei sunt paleozoic inferiori sau mai vechi. Este posibil ca o mai bună cunoaştere a cristalinului
Ielovei să arunce lumină asupra relaţiilor pre-Alpine dintre cristalinul danubian şi cel getic.
V.9. Litogrupul Leaota.

(1) Localizare şi litologie. Litogrupul Leaota este cunoscut în partea estică a cristalinului
Carpaţilor Meridionali în masivul muntos cu acelaşi nume. Litogrupul Leaota se află în relaţie de
superpoziţie cu litogrupul Sebeş-Lotru, prin intermediul unui plan tectonic pre-Alpin (Săndulescu
1984). Autorul citat a plasat planul tectonic respectiv la baza compelxului Bughea, care conţine
metamorfite în faciesul eclogitic. Mai probabil, principala discontinuitate tectonică trebuie pusă între
litogrupul Leaota şi complexul Bughea, deoarece acolo se observă saltul de condiţii termodinamice în
ce priveşte metamorfismul Varistic, eclogitele lipsind dintre rocile litogrupului Leaota.
Ca tipuri de roci, litogrupul Leaota este format din şisturi muscovit-clorit-albitice, gnaise albitice
cu microclin, amfibolite şi şisturi amfibolitice în partea inferioară şi din şisturi clorit-epidotice, şisturi
cuarţ-feldspatice şi şisturi cuarţ-sericit-clorit-albitice la partea superioară. Se mai întâlnesc
metagranitoide, serpentinite şi rare intercalaţii de roci carbonatice. Asociaţia de mai sus este în mod
evident una metamagmatică, rocile iniţiale constând din vulcanite acide şi intermediare spre bazice.
Fără date geochimice nu se poate vorbi de un vulcanism bimodal, cu toate că litologia litogrupului
Leaota se aseamănă într-o măsură cu cea a litogrupului Caraş din Banat. Petrografia menţionată pare
mai curând una de arc vulcanic decât una de rift. În ce priveşte paralelizările cu litogrupul Caraş (e.g.
Iancu, Mărunţiu 1994), ele par puţin probabile, pentru ca terenul Leaota se afla în faţa terenului
Sebeş-Lotru în timpul Paleozoicului, în timp ce terenul Bocşiţa-Drimocsa şi cuvertura sa, litogrupul
Caraş, se aflau în spatele acestuia. Opinăm ca litogrupul Leaota a fost parte a unui teren de sine
stătător, sub care s-a produs subducţia terenului Sebeş-Lotru, ceea ce ar explica absenţa eclogitelor
printre componentele sale.
(2) Metamorfism. Kräutner et al (1988), consideră că litogrupul Leaota a fost metamorfozat
iniţial până în zona granatului a faciesului şisturilor verzi şi retrogradat apoi spre zona cloritului a
aceluiaşi facies. După datele noastre este probabil ca metamorfismul iniţial al rocilor sale să se fi
produs în faciesul amfibolitelor cu almandin. Retrogradarea extrem de intensă şi compoziţia
nefavorabilă a rocilor pot fi responsabile de absenţa relictelor minerale ale acestui facies.
(3) Vârstele evenimentelor metamorfice. Despre vârstele evenimentelor metamorfice se

poate vorbi în relaţie cu litogrupul Sebeş-Lotru. Dacă litogrupul Leaota a reprezentat parte a unui teren
cu care a colidat terenul Sebeş-Lotru, atunci metamorfismul său iniţial este pre-Varistic. Retrogradarea
rocilor litogrupului Leaota în orogeneza Varistică, poate fi înţeleasă dacă se admite că el a fost
antrenat în subducţie ca parte inferioară a plăcii superioare. Se poate imagina şi un model în care
terenul Leaota a fost în poziţie intermediară între terenul Sebeş-Lotru şi un teren major care a dirijat
intensitatea coliziunilor din spatele său.
(4) Vârsta protoliţilor. Nu există date pentru vârstele protoliţilor. Prin comparaţie cu celelalte
suite getice, apreciem ca probabilă vârstă proterozoic superioară – paleozoic inferioară pentru acesta.
V. 10 Complexul Bughea
(1) Localizare şi litologie. Complexul Bughea se cunoaşte din masivul Leaota, unde el este
situat între roci ale litogrupului Sebeş-Lotru în poziţie inferioară şi roci ale litogrupului Leaota în poziţie
superioară. Litologia sa este diversă şi neomogenă. La partea inferioară se găsesc lame disparate din
metagranitele de Albeşti. Peste acestea urmează ceea ce Săbău (2000) denumeşte un melanj
subducţional tectonic, a cărui matrice constă din şisturi şi gnaise micacee cu amfibol, care conţin
intercalaţii de amfibolite, marmore şi cuarţite, în care se găsesc ambalate blocuri de eclogite de
dimensiuni variate. Eclogitele arată un chimism de tip arc vulcanic la N-MORB. Într-un singur
afloriment s-a determinat un chimism de trahiandezit alcalin bogat în silice, indicând un setting de
insulă oceanică. Mărunţiu et al. (1997) au considerat complexul Bughea drept o zonă de forfecare pre-
Alpină profundă. Noi interpretăm complexul Bughea în sensul lui Săbău (2000), drept martorul unei
suturi între două terene paleozoice ce au colidat în timpul orogenezei Varistice. Elementele suturii au
fost antrenate în zona de subducţie pe perioada de convergenţă între terenele Sebeş-Lotru şi Leaota.
Relaţiile actuale dintre complexul Bughea şi litogrupul Leaota reflectă însă un anume moment al
deshumării litogrupului Sebeş-Lotru, prin alunecare inversă în lungul zonei de subducţie.
(2) Metamorfism. Eclogitele complexului Bughea arată o istorie metamorfică asemănătoare

eclogitelor din litogrupul Sebeş-Lotru. Mărunţiu et al (1997) descriu un stadiu pre-eclogitic, un stadiu
eclogitic timpuriu, un stadiu eclogitic de vârf şi un stadiu târziu, la post-eclogitic, retrograd. Medaris et
al (2003) au obţinut date termo-barometrice diferite pentru eclogitele din complexul Bughea analizate.
Rezultate asemănătoare au fost raportate de Săbău şi Massonne (2003), pentru eclogite din litogrupul
Sebeş-Lotru. Explicaţiile acestor disparităţi par a fi de natură tectonică, dependente de condiţiile
specifice subducţiei şi coliziunii continentale, când alunecările intraformaţionale sunt omniprezente, ca
şi duplexurile, forfecările în condiţii de P-T ridicate etc.
(3) Vârstele evenimentelor metamorfice. Medaris et al (2003) a obţinut vârste Sm/Nd

mineral-rocă totală care dovedesc că metamorfismul eclogitic al litogrupului Sebeş-Lotru este Varistic.
În ce priveşte stadiul pre-eclogitic vizibil în eclogitele complexului Bughea, el poate fi pre-Varistic, prin
comparaţie cu paragenezele pre-(S2), din rocile litogrupului Sebeş-Lotru. Totuşi, dacă diversele
componente ale complexului Bughea nu reprezintă fragmente ale litogrupului Sebeş-Lotru, atunci doar
istoria Varistică a celor două suite este comună.
(4) Vârstele protoliţilor. Balintoni et al (2004) au publicat vârste U/Pb pe zircoane extrase din
granitele de Albeşti. Majoritatea lor cad în intervalul 450-500 Ma, dar şi intervalul 500-600 Ma este
bine reprezentat. Granitele de Albeşti înregistrează evenimentul termotectonic Varistic de înaltă
presiune, fiind totuşi evident Caledoniene. Asocierea spaţială cu protoliţi eclogitici în cadrul aceluiaşi
complex ar putea sugera şi un context genetic comun.
V.11. Sinteză
Cristalinul getic al Carpaţilor Meridionali este format predominant din suite metamagmatice, fie
ele de arc insular asociat cu resturi de prismă de acreţie, de margine continentală activă, de back-arc
sau bimodale de rifting. Acestea ar fi suitele Sebeş-Lotru, Bocşiţa-Drimocsa, Caraş, Leaota, Buceava,
Padeş şi complexul Bughea. Secvenţa Cârşie remaniază magmatite. Suita Ielova, de acelaşi tip, pare
mai degrabă a aparţine cristalinului danubian. Singura suită care face discordanţă ca geneză cu cele
de mai sus este cea denumită Făgăraş. Rolul de terene de sine stătătoare, cu originea lângă
marginea Nord Africană a Gondwanei, par să-l fi jucat suitele Sebeş-Lotru, Bocşiţa-Drimocsa, Leaota
şi Făgăraş. Suitele Padeş şi Buceava precum şi complexul Bughea reflectă mai curând evoluţii în
spaţiul dintre aceste terene. Suitele Leaota şi eventual Ielova, pot fi privite ca terene ce au intermediat
subducţia continentală a terenului Sebeş-Lotru în timpul orogenezei Varistice. Pentru majoritatea
secvenţelor, se pot presupune vârste de protoliţi paleozoic inferioare-proterozoic superioare.
Vârstele Sm/Nd model TDM disponibile sugerează o construcţie crustală cu material separat de
manta post circa 2,0 Ga. Ca ordine de deplasare dinspre Gondwana spre Baltica, terenul Sebeş-Lotru
a fost în faţă, iar terenul Făgăraş în spate. Corelările spre Carpaţii Orientali şi spre Munţii Apuseni deşi
probabile au încă o bază geochimică şi de vârste izotopice insuficiente. Limitarea metamorfismului
eclogitic Varistic la suita Sebeş-Lotru trebuie explicată. Se învederează, de asemenea, că nu toate
terenele pot fi urmărite pe direcţie în tot lungul lanţului carpatic.
VI. METAMORFITELE DOMENIULUI DANUBIAN DIN CARPAŢII MERIDIONALI.
VI. 1. Introducere
Domeniul danubian al Carpaţilor Meridionali reprezintă marginea forfecată a cratonului
Euxinic, acesta din urmă conceput ca o entitate litosferică continentală Alpină. El a fost imaginat de
Murgoci (1905), ca autohtonul pânzei getice, denumit autohtonul danubian de Codarcea în 1940.
Totuşi, chiar Codarcea în lucrarea citată descrie unele complicaţii tectonice de tip şariaj la partea sa
superioară. Diversele semnalări anterioare ale unei structuri în pânze de şariaj a domeniului danubian
au fost sintetizate şi dezvoltate de Berza et al (1983). Aceşti autori au deosebit unităţi tectonice Alpine
şi pre-Alpine, modelul lor fiind preluat şi îmbunătăţit de Kräutner et al (1988), Balintoni et al (1989) şi
Berza et al (1994).
Pânzele de şariaj Alpine ale domeniului danubian, denumite de Balintoni (1997) Euxinide
danubiene s-au pus în loc la sfârşitul Cretacicului, în tectogeneza cunoscută uzual în literatura
geologică românească ca „tectogeneza Laramică”. Euxinidele danubiene nu sunt încă complet
separate şi corelate, îndeosebi în Banat. În ce priveşte unităţile tectonice pre-Alpine, în speţă
Varistice, Berza et al (1983), descriu mai multe unităţi, dintre care două mai importante, Retezat-
Parâng în poziţie superioară şi Vâlcan-Pilugu în poziţie inferioară, care pun în contact cele mai
importante litologii cunoscute în domeniul danubian, Drăgşan şi Lainici-Păiuş. În textul de faţă, noi
vom descrie ca litologii distincte ale domeniului danubian, litogrupurile Drăgşan, Lainici-Păiuş, Timiş şi
Jiu, precum şi complexul ofiolitic Tişoviţa. Litologiile Drăgşan şi Lainici-Păiuş au primit o largă
generalizare în cadrul cristalinului danubian la Codarcea et al. (1961), generalizare accentuantă apoi
de Berza et al. (1983), Kräutner et al. (1988), Balintoni et al. (1989), Berza et al. (1994) şi Balintoni
(1997). Complexul ofiolitic Tişoviţa trebuie văzut ca o sutură paleozoică între două terene cu origini
diferite, el fiind interpus între litologiile Drăgşan şi Lainici-Păiuş, idee susţinută de Kräutner (1996) şi
Balintoni (1996, 1997). Litogrupul Timiş formează cuvertura paleozoică a Litogrupului Drăgşan, iar
Litogrupul Jiu cea a Litogrupului Lainici-Păiuş.
VI. 2 Litogrupul Drăgşan.

(1) Localizare şi litologie. Majoritatea unităţilor tectonice Alpine cuprind în soclul lor atât
litogrupul Drăgşan cât şi litogrupul Lainici-Păiuş. Din acest motiv, fragmente ale litogrupului Drăgşan
sunt cunoscute pe toată aria de aflorare a cristalinului danubian, din Munţii Banatului, până în Retezat
şi Parâng. Litologic, litogrupul Drăgşan este dominat de amfibolite, gnaise amfibolitice, amfibolite
rubanate (leptinite), cu care se asociază corpuri de serpentinite. Urmează apoi gnaise micacee,
biotitice sau cu două mice, care pot conţine staurolit şi disten. Destul de rare sunt micaşisturile,
cuarţitele şi rocile carbonatice. Pe de altă parte, o abundenţă variabilă o arată migmatitele cu structuri
nebulitice, flebitice sau oculare. Trebuie subliniat că dacă unele migmatite se urmăresc în apropierea
plutonilor granitoizi care străbat rocile litogrupului Drăgşan, migmatitele oculare sunt independente de
aceştia şi aflorează intercalate în stivă. Cei mai importanţi plutoni granitoizi care străbat suita Drăgşan
sunt: Retezat, Parâng, Culmea Cernei, Râu-Şes şi Şucu. De asemenea includem tot aici plutonul
Vârful Pietrii, considerat până în prezent a străbate un cristalin de tip Lainici-Păiuş. Asupra acestei
chestiuni vom insista puţin. În partea de nord a Munţilor Retezat, au fost descrise mai multe unităţi
litostratigrafice (e.g. Kräutner et al.1988), sub numele de Rof, Furcătura, Nisipoasa, Petreanu şi Bodu,
într-o succesiune de jos în sus. Între Rof şi Furcătura şi între Nisipoasa şi Petreanu au fost figurate
contacte tectonice pre-Alpine, iar despre secvenţa Bodu s-a afirmat că ar fi asemănătoare cu rocile
litogrupului Lainici-Păiuş, aceasta din urmă fiind străbătută de plutonul Vârful Pietrii. Balintoni (1997) a
reunit secvenţele Rof, Furcătura, Nisipoasa şi Petreanu în litogrupul Râul Mare, pe care l-a comparat
ca litologie cu litogrupul Drăgşan şi a opinat că litogrupul Râul Mare ar fi putut constitui soclul
premetamorfic al litogrupului Lainici-Păiuş. Această ipoteză nu are însă argumente şi este mai simplu
să se admită că şi secvenţa Bodu poate fi inclusă în petrologia de ansamblu a litogrupului Drăgşan,
ştiind că şi ea conţine amfibolite şi serpentinite. În conformitate cu acest model, cristalinul domeniului
danubian este alcătuit doar din două suite mezozonale, Drăgşan şi Lainici-Păiuş, generate în contexte
geotectonice diferite şi separate iniţial printr-un domeniu oceanic, ale cărui rămăşiţe sunt vizibile
actualmente în complexul ofiolitic Tişoviţa.
Settingul tectonic premetamorfic al litogrupului Drăgşan este de arc insular intraoceanic.
Dovezi clare în acest sens au fost aduse de Liégeois et al (1996), care au arătat că geochimic,
amfibolitele rubanate corespund unor tholeiite cu tendinţe de diferenţiere calc-alcaline, iar ultramafitele
analizate se suprapun unor cumulate tholeiitice, ambele grupe de roci fiind lipsite de contaminare
crustală continentală. Obsevăm că alături de litogrupul Sebeş-Lotru, litogrupul Drăgşan este cea de a
doua secvenţă dovedită geochimic ca posedând componente de arc insular, cu deosebirea că prima
arată contaminări crustale majore.
(2) Metamorfism. Peste tot unde aspectul iniţial al rocilor s-a păstrat, ele arată ca o veritabilă
mezozonă, mineralele index ale metamorfismului respectiv fiind staurolitul şi distenul, alături de granat
şi hornbelndă. Acesta trebuie considerat metamorfismul progresiv cel mai vechi care a implicat rocile
litogrupului Drăgşan, în evenimentul respectiv fiind generate şi structurile migmatice oculare localizate
în metaacidite, fie ele metagranite sau metavulcanite. Un al doilea eveniment metamorfic este legat de
punerea în loc a plutonilor granitoizi, care au indus în jurul lor o migmatizare arteritică şi cristalizarea
sillimanitului şi a cordieritului ca minerale index (e.g. Berza şi Iancu, 1994). Faţă de primul eveniment
termotectonic ce poate fi apreciat de presiune medie, prezenţa cordieritului în jurul plutonilor granitoizi
sugerează caracterul intruziv al acestora, amplasaţi mult deasupra ambianţei lor de generare. În fine,
tot autorii citaţi menţionează ca asociaţie mineralogică retromorfă dezvoltată pe mari grosimi şi
suprafeţe, clorit-epidot - tremolit (actinolit) - albit. Mai notăm după aceeaşi autori, apariţia granatului
coronitic în amfibolite în unele locuri, ceea ce ar indica eventual eclogite retrogradate. Desigur această
sugestie rămâne deschisă, însă ea nu a fost exploatată până în prezent.
(3) Vârsta protoliţilor. Litogrupul Drăgşan beneficiază de câteva datări moderne U/Pb pe
zircoane şi Sm/Nd rocă totală (vârste model TDM), care permit o apreciere pertinentă a vârstei şi naturii
protoliţilor. Ele au fost realizate de Liégeois et al (1996). Zircoanele, datate prin metoda clasică, au fost
extrase din gnaise oculare care stau la partea inferioară a stivei şi vârsta furnizată de ele este de 777
± 3Ma. Această vârstă a fost interpretată ca vârsta de punere în loc a materialului din care provin
gnaisele oculare. Însă, ε Nd la 777 Ma este -5,3 pentru gnaisele respective iar vârsta model T DM
(Sm/Nd) se înscrie între 1660-1900 Ma, date ce contrastează cu cele obţinute pe amfibolitele
rubanate. Pe acestea din urmă, vârstele Sm/Nd model T DM se înşiruie între 717 şi 817 Ma, cu valori ε
Nd înmănunchiate la +8,3 şi +9,8, calculate la 777 Ma. Cele două seturi de valori, sugerează că arcul
intra-oceanic juvenil separat de manta după 817 Ma, s-a alipit la o margine continentală înainte de 777
Ma, când a fost intrus de materialul granitic contaminat crustal din care provin gnaisele oculare. În
concluzie, protoliţii litogrupului Drăgşan au origini diferite dar vârste apropiate, înscriindu-se ca timp de
cristalizare în Proterozoicul superior.
(4) Vârsta evenimentelor metamorfice. Am tratat în această secţiune vârsta protoliţilor

înaintea vârstei evenimentelor metamorfice, pentru motivul că existând vârste de protoliţi să zicem
indiscutabile, acestea au putut juca rolul de repere maximale pentru vârstele de evenimente
metamorfice. Evenimentul metamorfic iniţial de presiune medie trebuie considerat posterior vârstei de
777 Ma, deoarece a transformat un protolit granitic de vârsta respectivă în ortognaise. Intruderea
plutonilor granitoizi de Retezat, Parâng, Culmea Cernei şi Vârful Pietrii s-a întâmplat relativ târziu după
evenimentul M1, pentru că după cum s-a spus deja, aceşti plutoni dau minerale de contact de
presiune scăzută în aureola termică şi conţin de asemenea anclave de amfibolite rubanate diferit
orientate, adică posedă marginal structuri migmatice agmatitice. Ambele aceste evenimente sunt
anterioare Devonianului, eventual şi Silurianului sau chiar Ordovicianului, deoarece în unele locuri
litogrupul Drăgşan susţine cuverturi paleozoice fosilifere de aceste vârste (e.g. Berza şi Iancu 1994).
Dacă acceptăm ca fiind de încredere vârsta K/Ar de 667± 20 Ma, obţinută de Grünenfelder et al
(1983), pe roci aparţinând secvenţei Bodu în care este intrus plutonul granitoid de Vârful Pietrii, atunci
metamorfismul iniţial al litogrupului Drăgşan este proterozoic superior. Aceeaşi vârstă poate fi
presupusă şi pentru intruziunile ulterioare evenimentului M1 dar anterioare cuverturilor sedimentare
paleozoice, menţionate mai sus.
Retrogradarea metamorfitelor litogrupului Drăgşan, precum şi metamorfismul de grad coborât
al plutonilor granitoizi se pot datora parţial Orogenezei Varistice, dar trebuie puse în primul rând pe
seama Orogenezei Alpine. Dacă litogrupul Drăgşan a fost parte a unui teren în poziţie de placă
superioară în timpul Orogenezei Varistice, aşa cum arată datele de teren, atunci doar retrogradările de
la partea sa inferioară pot fi atribuite cu siguranţă orogenezei respective.
VI. 3 Litogrupul Lainici-Păiuş

(1) Localizare şi litologie. Litogrupul Lainici-Păiuş aflorează în aceleaşi unităţi tectonice
Alpine care includ şi litogrupul Drăgşan, dar pe întinderi mai mari se cunoaşte în sudul Banatului,
constituind secvenţa denumită Neamţu, precum şi în nordul Olteniei în pânzele Alpine de Lainici şi de
Schela, cele mai de jos Euxinide danubiene. În nomenclatura unităţilor tectonice Varistice, el formează
soclul pânzei de Vâlcan-Pilugu, cea aflată în poziţie inferioară.
Litogrupul Lainici-Păiuş prezintă o litologie contrastantă în comparaţie cu litogrupul Drăgşan.
Berza (1978) a deosebit o formaţiune inferioară carbonat-grafitoasă şi una superioară, dominant
cuarţitică. Ca specii petrografice sunt citate: calcare şi dolomite cristaline, calc-şisturi, gnaise micacee
cu Sill-And-Cord-Gf, gnaise biotitice ± Amf, cuarţite (pure, feldspatice, cu biotit, grafitoase), şisturi
grafitoase, ceva amfibolite. O trăsătură cu totul aparte a litogrupului Lainici-Păiuş, constă în
multitudinea de corpuri granitice care îl străbat şi în migmatizarea generalizată care premerge,
însoţeşte şi urmează plutonii granitoizi. Liégéois et al. (1996), descriu trei cortegii de material granitic.
Un prim cortegiu, denumit leucogranitoidele de Lainici-Păiuş deţine circa 25% din volumul total al
suitei cu acelaţi nume. Apoi vin marii plutoni care ocupă circa jumătate din volumul suitei. În fine, totul
se încheie cu roiul de dyke-uri de Motru, reprezentat prin microdiorite porfirice, microgranodiorite,
microgranite şi lamprofire. Leucogranitele de Lainic-Păiuş, individualizate prin culoarea adeseori
neagră a feldspatului potasic pot fi considerate injecţii lit-par-lit fiind cel mai adesea concordante cu
foliaţia rocilor gazdă. După autorii citaţi, ele pot fi privite ca dyke-uri sin-cinematice târziu metamorfice.
Plutonii granitoizi pot fi împărţiţi în două grupe: tip Şuşiţa, formaţi din granodiorite şi tonalite
calc-alcaline mediu potasice; tip Tismana, care se înşiruie în compoziţie de la gabbro-diorite la
sienogranite, calc-alcaline la alcali-calcice, foarte bogate în K.
Din prima grupă menţionăm plutonii Buta, Buseşti, Arsasca, Bâlta, Frumosu, Şuşiţa, Olteţ,
eventual Ogradena în Banat. În cea de a doua grupă intră plutonii Tismana şi Novaci. După Balintoni
(1997), o litologie ca şi cea descrisă mai sus, dominată de roci carbonatice, roci grafitoase şi cuarţite,
corespunde unui setting tectonic de platformă carbonatică de margine continentală. Aceeaşi geneză a
fost propusă şi pentru litogrupul Făgăraş din cristalinul getic, însă acolo absentează granitizarea. Prin
amploarea granitizării, litogrupul Lainici-păiuş este unic în Carpaţii româneşti.
(2) Metamorfism. Metamorfismul iniţial al litogrupului Lainici-Păiuş pare a fi contemporan cu

granitizarea, el fiind descris de Savu (1972) drept un metamorfism de contact regional de tip danubian,
de presiune joasă şi temperatură ridicată. Asociaţia minerală andaluzit-cordierit-sillimanit, prezentă
peste tot în stiva de roci atestă un flux termic ridicat, ce trebuie pus în relaţie cu invazia granitică.
Sillimanitul indică momentul când fluxul termic a atins punctul culminant, el cristalizând ceva mai târziu
decât primele două minerale. Fără ca nivelul actual de eroziune să fi ajuns la zona de anatexie, nici nu
se află mult deasupra ei. Pe de altă parte, pătrunderea topiturilor migmatice predominant pe foliaţia
metamorfică principală şi forma alungită a plutonilor granitoizi, sugerează amplasarea sin-
deformaţională a materialului granitic.
Un alt eveniment metamorfic vizibil pretutindeni în cadrul rocilor litogrupului Lainici-Păiuş este
o puternică retrogradare care face ca în unele unităţi tectonice Alpine, corpurile de granitoide să
ajungă în stadiul de şisturi cuarţoase sericito-cloritoase. Această retrogradare se produce pe fondul
unei intense milonitizări, încât macroscopic rocile arată ca şisturi verzi tipice din zona cloritului.
(3) Vârsta evenimentelor metamorfice. Dacă metamorfismul iniţial al litogrupului Lainici-

Păiuş este sincron cu amplasarea granitoidelor, desigur el are vârsta acestora. Grünenfelder et al.
(1983) au obţinut pe diverse granite şi migmatite vârste K-Ar între 510 şi 665 Ma. Dallmeyer et al.
(1994) citează vârste platou 40Ar-39Ar de 591-596 Ma, determinate pe un concentrat de hornblendă
dintr-un diorit de pe Valea Tismanei, pe care le considera semnificative geologic. Tot în 1983,
Grünenfelder et al. au făcut două determinări de vârstă U-Pb pe zircoane extrase dintr-un leucogranit
de Lainici-Păiuş de pe Valea Jiului şi dintr-un granit prelevat din plutonul Novaci. Determinările,
efectuate prin metoda clasică pe câte patru fracţii de zirocoane, au dat 582±7 Ma în primul caz şi
588±5 Ma în cel de-al doilea.
Liégéois et al. (1996) au realizat o nouă determinare U-Pb pe patru fracţii de zircon, prin
metoda clasică, obţinând o intercepţie superioară concordia-discordia la 567±3 Ma. Dacă acordăm o
confidenţă mai ridicată vârstelor U-Pb, atunci putem spune că metamorfismul iniţial al rocilor
litogrupului Lainici-Păiuş se înscrie între 567 şi 588 Ma. În orice caz, vârstele U-Pb dau credibilitate şi
celor K-Ar şi 40Ar-39Ar.
Observăm, că dacă pentru litogrupul Drăgşan vârsta proterozoic superioară a
metamorfismului iniţial este probabilă, pentru litogrupul Lainici-Păiuş ea devine certă. În ce priveşte
vârsta evenimentului retrograd, ea este probabil parţial Varistică, şi sigur majoritar Alpină, pentru că
litogrupul Lainici-Păiuş poartă sedimente de vârstă ordovician-siluriană dovedită cu macrofosile şi de
asemenea soclul pânzei de Schela stă sub sedimente de vârstă jurasică ce conţin clorit, cloritoid şi
pirofilit ca minerale metamorfice de grad coborât. Spunem retrogradare parţial Varistică, pentru că
pânza de Vâlcan-Pilugu are poziţie inferioară în raport cu cea de Retezat-Parâng şi de ambele părţi
ale contactului tectonic rocile sunt retrogradate. Nu cunoaştem însă amploarea şariajului Varistic în
raport cu cele Alpine.
Mai trebuie să spunem că în Banat, există trei plutoni granitoizi co-liniari, Cherbelezu, Sfârdinu
şi Muntele Mic, care par a traversa contactul tectonic dintre litogrupurile Drăgşan şi Lainici-Păiuş.
Cunoaşterea vârstelor acestor plutoni ar stabili vârsta minimă a contactului respectiv, ei sugerând
totodată traseul suturii Varistice.
(4) Vârsta protoliţilor. Spre deosebire de suita Drăgşan, pentru suita Lainici-Păiuş, vârstele
de protoliţi absentează. Totuşi, dacă metamorfismul însoţit de granitizare este metamorfismul iniţial al
litogrupului Lainici-Păiuş, vârsta protoliţilor nu poate fi mult mai veche, înscriindu-se în acelaşi interval
cu vârstele protoliţilor litogrupului Drăgşan.
VI.4 Litogrupul Timiş.

Balintoni (1997), a reunit sub acest nume secvenţele descrise de Berza şi Iancu (1994), ca
petece din cuvertura paleozoică a litogrupului Drăgşan. După locul în care apar, ele poartă denumirile
de formaţiunile Râul Alb, Brustur, Drencova, Râul Rece, Sevastru şi Coarnele. Exceptând Formaţiunea
Coarnele care se cunoaşte în partea nordică a Olteniei, toate celelalte sunt localizate în Banat. Dăm o
scurtă descriere a acestor formaţiuni după Berza şi Iancu (1994).
Formaţiunea Râul Alb apare la vest de Munţii Ţarcu şi este formată din filite, conglomerate,
gresii şi tufuri bazice. A fost datată palinologic ca având o vârstă ordovician-siluriană (Visarion în
Kräutner et al., 1981).
Formaţiunea Brustur aflorează la nord de Munţii Ţarcu fiind compusă predominant din
conglomerate, denumite conglomeratele de Baicu. Conglomeratele trec treptat în sus spre gresii
bogate în hornblendă şi spre şisturi negre. În formaţiunea Brustur au fost semnalaţi litoni concordanţi
de riolite. Petrografia clastelor din conglomerate şi mineralogia gresiilor indică drept surse principale
pentru acestea complexul Tişoviţa şi amfibolitele litogrupului Drăgşan. Formaţiunii Brustur i s-a atribuit
o vârstă ordovician-siluriană, pe baza conţinutului în arcritarche şi chitinozoare (Visarion, 1974, date
nepublicate). Despre implicaţiile tectonice generale ale componenţilor respectivi şi a vârstei formaţiunii
vom vorbi mai încolo.
Formaţiunea Râul Rece din sudul Munţilor Ţarcu este o secvenţă vulcano-sedimentară de
gresii, conglomerate şi şisturi cu intercalaţii de curgeri şi tufuri bazice. Mai apar şi calcare crinoidale.
Din şisturi s-a descris o macrofloră devoniană (Năstăseanu, 1979).
Formaţiunea Sevastru continuă formaţiunea Râul Alb şi constă din şisturi intercalate cu gresii
şi vulcanite bazice atribuite Viseanului (Kräutner et al., 1981). Din aceste două ultime formaţiuni au
fost descrise dyke-uri şi sill-uri de trahiandezite precum şi sienite porfiritice.
Formaţiunea Drencova, din apropierea Dunării, începe cu conglomerate, continuă cu roci
pelitice ce conţin intercalaţii de tufuri bazice şi se încheie cu calcare din care au fost descrise o
asociaţie palinologică şi o macrofaună de vârstă devoniană la carbonifer inferioară.
Formaţiunea Coarnele, care aflorează în nordul Munţilor Vâlcan posedă compoziţie cuarţitică
şi după conţinutul palinologic a fost comparată cu formaţiunea Valea Izvorului ce stă pe litogrupul
Lainici-Păiuş (Kräutner et al., 1981).
Toate aceste resturi de cuvertură paleozoică a litogrupului Drăgşan arată un metamorfism
foarte slab, mineralele metamorfice descrise fiind cloritul, sericitul, stilpnomelanul, albitul şi epidot–
clinozoizitul.
Balintoni (1996) şi Kräutner (1996), au considerat litologiile descrise ca indicii ale unor bazine
de rift instalate pe terenul Drăgşan. Totuşi este destul de dificil de argumentat un rifting care să fi durat
100 milioane ani sau mai mult. Posibil ca vârsta acordată formaţiunilor Râul Alb şi Brustur să nu fie
adevărată.
VI.5. Litogrupul Jiu.
Balintoni (1997) a înglobat sub acest nume fragmentele de Paleozoic suportate transgresiv de
litogrupul Lainici-Păiuş. Este vorba de formaţiunile Valea Izvorului, Poiana Mică şi Valea de Brazi.
Formaţiunea Valea Izvorului a fost semnalată de Stănoiu (1972) în Munţii Mehedinţi la
izvoarele râului Motru. Ea constă dintr-o parte inferioară cuarţitică şi una superioară pelitică, ultima
fiind bogată în macrofaună de vârstă ordovician superior-silurian inferioară.
Formaţiunea Poiana Mică stă sub o secvenţă liasică în Munţii Culmea Cernei şi este formată
din conglomerate şi gresii. Dovezi directe de vârstă nu există, ea putând fi eventual permiană.
Formaţiunea Valea de Brazi este expusă în sud-estul Munţilor Retezat, în componenţa ei
intrând conglomerate, gresii şi şisturi marnoase, cu importante curgeri concordante de riolite. După
datele citate de Berza şi Iancu (1994), macroflora găsită acolo a fost atribuită iniţial Devonianului
superior şi apoi Carboniferului superior. Este important de reţinut că această formaţiune este
intercalată între pânzele Varistice de Retezat-Parâng şi Vâlcan-Pilugu.
Metamorfismul rocilor litogrupului Jiu este la fel de slab ca şi cel al rocilor litogrupului Timiş
neputând fi deosebit ca intensitate de cel suferit de formaţiunea de Schela de vârstă Liasică. Doar
formaţiunea Valea de Brazi ar permite o oarecare discriminare între cele două evenimente
termotectonice. Cu referire la Formaţiunea Valea Izvorului, se poate afirma că este o sedimentare
tipică de platformă continentală inundată într-un timp când nivelul eustatic oceanic a fost ridicat.
Despre originea riolitelor din Formaţiunea Valea de Brazi nu se poate emite o părere câtă vreme
vârsta acesteia rămâne controversată. Pare destul de limpede că settingul tectonic al celor două
litogrupuri paleozoice a fost diferit, ele reprezentând cuverturi ale unor terene diferite.
VI.6. Complexul Tişoviţa.

Complexul Tişoviţa reprezintă un fragment obdus de crustă oceanică (e.g. Mărunţiu, 1987)
interpus între litogrupul Drăgşan în poziţie superioară şi litogrupul Lainici-Păiuş în poziţie inferioară
(Balintoni, 1996, 1997, Kräutner, 1996, Kräutner şi Krstić, 2002). Este o relaţie care trebuie
interpretată ca o sutură de vârstă paleozoică, între terenele Drăgşan şi Lainici (Kräutner, 1996).
Complexul Tişoviţa se continuă spre sud în ariile Deli-Iovan, Zaglavac şi Tcherni Vrach. În Stara
Planina, el este acoperit de o formaţiune cambriană de arc insular, slab metamorfozată (grupul
Berkovica, Haydutov, 1989). Kräutner (1996) consideră că obducţia Complexului Tişoviţa peste rocile
litogrupului Lainici-Păiuş este de vârstă ordoviciană, pe baza vârstei conferite Formaţiunii Brustur ce
conţine galeţi de roci de tip Tişoviţa. Crusta oceanică a Complexului Tişoviţa expune o secvenţă
clasică de pillow-lave, dyke-uri lamelare, cumulate gabbroice, cumulate dunitice şi tectonite
harzburgitice (Mărunţiu, 1984, Haydutov, 1989). Crusta oceanică obdusă cu o grosime de circa 7 km,
a generat la contactul cu rocile litogrupului Lainici-Păiuş o zonă milonitică cu metamorfism de tip „talpă
fierbinte”, zona milonitică Corbu (Mărunţiu şi Seghedi, 1983), în care au recristalizat andaluzit şi
staurolit sin-cinematice. Întreaga analiză a istoriei geologice a litogrupului Drăgşan şi litogrupului
Lainici-Păiuş trebuie să ţină cont de faptul că deja în Cambrian ele au fost separate de un domeniu
oceanic.
VI.7. Comentarii comparative asupra litogrupului Drăgşan şi litogrupului Lainici-Păiuş.

Asemănarea dintre cele două litogrupuri constă mai întâi în faptul că amândouă sunt sigur de
vârstă proterozoic superioară, ca vârstă a protoliţilor şi a metamorfismului iniţial litogrupul Drăgşan, ca
vârstă a metamorfismului iniţial şi a granitizării litogrupul Lainici-Păiuş. Se poate presupune aceeaşi
vârstă şi pentru intruziunile granitoide din litogrupul Drăgşan, dar dovezile directe încă lipsesc. În al
doilea rând, amândouă litogrupurile au avut o evoluţie relativ liniştită în Paleozoic, lipsită de
evenimente termotectonice importante şi de intruziuni granitice, cu excepţia contactului convergent
dintre ele, finalizat în orogeneza Varistică. Ca evoluţie în timp, acest contact are unele particularităţi.
După Kräutner (1996), obducţia Complexului Tişoviţa ar fi de vârstă ordoviciană, pentru motivul
menţionat anterior. Ulterior obducţiei, în marginea terenului Lainici, au avut loc intruziuni de plutoni
granitoizi care au traversat sutura şi au enclavat roci din Complexul Tişoviţa (este vorba de plutonii
Cherbelezu, Sfârdinu şi Muntele Mic, anclave de tipul Tişoviţa fiind cunoscute în plutonul Cherbelezu).
În perioada genezei acestor plutoni, pentru terenul Lainici trebuie să admitem postura de margine
continentală activă. Încă mai târziu şi anume după depunerea Formaţiunii Valea de Brazi, litogrupul
Drăgşan a încălecat litogrupul Lainici, vârsta încălecării putând fi post-westphaliană, dacă vârsta
formaţiunii Valea de Brazi este Westphaliană. Pentru această perioadă, terenul Lainici a stat în poziţie
inferioară. Fiind vorba de o coliziune, perioada respectivă poate fi lipsită de magmatism. De subducţia
oceanică anterioară coliziunii am putea lega şi vulcanismul riolitic prezent în Formaţiunea Valea de
Brazi. Coliziunea pare a fi fost una „moale”, ceea ce ar sugera dimensiuni relativ modeste pentru
terenul Drăgşan. În ce priveşte diferenţele, remarcăm în ordine: settingurile tectonice pre-metamorfice
diferite; metamorfismele iniţiale de tip diferit; relaţiile granitizare-metamorfism diferite.
Probabil că în Proterozoicul superior, în timp ce litogrupul Drăgşan lua naştere într-un context
de arc insular intra-oceanic, litogrupul Lainici-Păiuş se depunea pe o margine continentală pasivă,
activată ulterior. Este dificil de apreciat dacă terenele Drăgşan şi Lainici au fost în tangenţă în
Proterozoicul superior, din moment ce în Cambrian ele erau deja despărţite de un ocean.
VI.8. Comparaţie între cristalinul danubian şi cel getic.

Într-o reconstrucţie retrotectonică, în orogeneza Varistică, terenele Sebeş-Lotru şi Drăgşan s-
au aflat relativ aproape unul de altul. Între ele s-ar fi interpus doar terenul Leaota, posibil numai pe o
anumită porţiune. Dacă primele două terene au ajuns în contact, atunci terenul Sebeş-Lotru a fost în
poziţie inferioară, iar terenul Drăgşan în poziţie superioară. Dar deocamdată nu avem vreun indiciu al
suturii dintre ele.
Dacă comparăm litogrupul Sebeş-Lotru, cel pentru care avem mai multe date geochimice şi
de vârste izotopice în cazul cristalinului getic, cu litogrupul Drăgşan şi litogrupul Lainici-Păiuş,
următoarele observaţii sunt de subliniat.
1. Evenimentul termotectonic de intensitate maximă care a afectat litogrupul Sebeş-Lotru a
fost Varistic şi s-a produs ulterior metamorfismului său iniţial; metamorfismele de intensitate maximă
decelabile în litogrupul Drăgşan şi litogrupul Lainici-Păiuş sunt cele iniţiale şi ele sunt de vârstă
proterozoic superioară.
2. Evenimentul termotectonic Varistic a atins în cazul litogrupului Sebeş-Lotru gradul eclogitic;
metamorfismul Varistic al celorlalte două secvenţe abia dacă poate fi dovedit şi nu a depăşit zona
cloritului a faciesului şisturilor verzi, cu excepţia zonei Corbu, aflată dedesubtul complexului ofiolitic
Tişoviţa.
3. Existenţa metamorfitelor Cadomiene este dovedită pentru litogrupul Drăgşan şi litogrupul
Lainici-Păiuş; pentru litogrupul Sebeş-Lotru există vârste U-Pb Cadomiene, dar nu se poate proba
existenţa metamorfitelor de aceeaşi vârstă pentru cea mai mare parte a sa.
4. În timpul Paleozoicului, suitele Drăgşan şi Lainici-Păiuş au fost practic lipsite de
magmatism, cu excepţia plutonilor granitoizi amplasaţi în lungul suturii dintre ele; dimpotrivă, suita
Sebeş-Lotru arată un magmatism continuu între 600-400 Ma, ce poate fi interpretat ca şi
construcţie crustală neîntreruptă.
5. În Carpaţii Meridionali româneşti, singurele sedimente paleozoic inferioare fosilifere
cunoscute, într-o relaţie încă confuză cu litogrupul Sebeş-Lotru, sunt cele aparţinând secvenţei
Buceava din sudul Banatului; şi litogrupul Lainici-Păiuş şi litogrupul Drăgşan, suportă cuverturi
paleozoice fosilifere foarte slab metamorfozate.
6. Dacă majoritatea vârstelor Sm-Nd model TDM obţinute până acum pe roci ale suitei Sebeş-
Lotru se înscriu în intervalul 1,5-2 Ga, dimpotrivă pentru suita Drăgşan ele sunt în majoritate sub
1,0 Ga.
7. Metabazitele şi ultrametabazitele secvenţei Drăgşan sunt roci juvenile; pentru secvenţa
Sebeş-Lotru încă nu s-au descris astfel de roci, contaminarea crustală cu material mai vechi fiind
omniprezentă.
8. În metamorfitele litogrupului Drăgşan şi litogrupului Lainici-Păiuş nu se cunosc eclogite.
Dacă cumva au existat, cum presupun unii autori pentru suita Drăgşan, ele au fost de vârstă
proterozoic superioară.
Prin prisma celor de mai sus, foarte probabil că cristalinul Ielovei aparţine litogrupului Drăgşan
şi nu litogrupului Sebeş-Lotru.
VII. STRUCTURA CARPAŢILOR ROMÂNEŞTI VĂZUTĂ PRIN PRISMA TERENELOR

GONDWANANE MIGRATE SPRE BALTICA ÎN TIMPUL PALEOZOICULUI
1. Premise ale separaţiei terenelor paleozoice Carpatice.

Premisele separării terenelor paleozoice carpatice sunt următoarele: a) settingurile tectonice
diferite de geneză a secvenţelor metamorfice; b) istoriile geologice diferite ale acestor secvenţe; c)
juxtapunerea lor prin intermediul unor suturi.
Suturile sunt semnalate prin ofiolite, prin intruziuni granitice de vârste asemănătoare între ele,
dispuse liniar, prin pânze de şariaj aflate în apropierea primelor două tipuri de indicii sau, împreună cu
ofiolitele ori în locul ofiolitelor, prin asociaţii de arcuri vulcanice insulare.
Precizarea acestor criterii de individualizare a terenelor paleozoice carpatice s-a petrecut la
mijlocul anilor ’90, în lucrări publicate de Krautner (1996a, b), Liégeois et al. (1996) şi Balintoni (1996,
1997).
În conformitate cu prezentul text, şi cu criteriile de mai sus, în fiecare ramură carpatică pot fi
definite două sau mai multe terene ca fragmente de litosferă continentală, între care se interpun
terene ale suturilor, unele de natură ofiolitică, altele reprezentând arcuri vulcanice insulare
metamorfozate.
În Munţii Apuseni s-au deosebit terenele Someş şi Baia de Arieş, ca fragmente crustale
continentale. Între ele se află terenul Biharia, foarte probabil un arc vulcanic metamorfozat, cu rol de
parte a suturii între primele două.
În Carpaţii Orientali, asemănător Munţilor Apuseni, există două secvenţe cu origini şi istorii
geologice diferite, care pot fi descrise ca fragmente de litosferă continentală: Rebra şi Bretila. Probabil
că secvenţa Negrişoara a fost parte a secvenţei Rebra anterior şariajelor Varistice. Între terenele
Rebra şi Bretila, a funcţionat arcul vulcanic Tulgheş, devenit şi el ulterior parte a suturii.
În Carpaţii Meridionali situaţia este mai complicată. Mai întâi trebuie să deosebim cristalinul
getic şi cristalinul danubian, ca domenii cu istorii paleozoice foarte diferite. Cristalinul getic este
alcătuit în majoritate din terenul Sebeş-Lotru. De o parte a lui se află terenul Leaota, separat de acesta
printr-o sutură, în lungul căreia este prins complexul Bughea. De cealaltă parte a sa stă terenul
Făgăraş. Între terenele Sebeş-Lotru şi Făgăraş, în Banat, se interpune terenul Bocşiţa-Drimocsa.
Secvenţa Bocşiţa-Drimocsa ca şi constituient principal al terenului cu acelaşi nume, poartă în spate
secvenţa Caraş. În lungul suturii dintre terenele Bocşiţa-Drimocsa şi Sebeş-Lotru, se cunosc entităţile
Cârşie şi Buceava, formate parţial din material provenit din spaţiul dintre cele două terene, precum şi
plutonul granitic liniar Sicheviţa-Poneasca, care intrude pânze de şariaj Varistice. Tot un element
interpus între terenele Făgăraş şi Sebeş-Lotru pare a fi secvenţa Padeş, identică din punct de vedere
al originii cu arcul vulcanic insular Tulgheş din Carpaţii Orientali.
Domeniul danubian al Carpaţilor Meridionali are în componenţă terenele Drăgşan şi Lainici.
Între ele se află complexul ofiolitic Tişoviţa, de vârstă proterozoic superioară-cambriană (e.g.
Neubauer 2002 şi lucrările citate). În mod evident între domeniile getic şi danubian ale Carpaţilor
Meridionali trebuie să existe o altă sutură, despre care nu există informaţii până în prezent. Opinăm că
ea ar trebui căutată între cristalinul Ielovei şi între secvenţa Sbeş-Lotru. De asemenea, cristalinul
Leaotei ori aparţin unui teren aflat între terenele Sebeş-Lotru şi Drăgşan, ori este parte a domeniului
danubian.
2. Corelări ale terenelor paleozoice carpatice.

O primă corelare se poate face între Munţii Apuseni şi Carpaţii Orientali. Mergând pe
asemănările între settingurile tectonice şi istoriile metamorfice ale secvenţelor ce compun terenele,
terenul Someş din Munţii Apuseni se paralelizează cu terenul Bretila din Carpaţii Orientali, iar terenul
Baia de Arieş cu terenul Rebra, respectiv. Mai departe, spre Carpaţii Meridionali, terenul Bretila se
corelează cu terenul Sebeş-Lotru, iar terenul Rebra cu terenul Făgăraş. Menţionăm că pentru terenele
Bretila şi Sebeş-Lotru există şi vârste U/Pb (Pană et al 2002, Balintoni et al 2004), care indică un
foarte intens magmatism granitic în ambele, de vârstă ordoviciană. Chestiunea derutantă însă, este de
ce în secvenţa Bretila eclogitele lipsesc. Un posibil răspuns ar fi, că în cazul terenului Sebeş-Lotru noi
vedem partea sa din faţă, cea subdusă dedesubtul terenului Leaota, pe când în cazul terenului Bretila,
noi vedem partea sa din spate, cea sub care s-a subdus terenul Rebra. Din cauza şariajelor Alpine,
relaţia dintre terenele Sebeş-Lotru şi Făgăraş este total neclară.
Revenind la corelări, în Munţii Apuseni, în Carpaţii Orientali şi în cristalinul getic al Carpaţilor
Meridonali, avem două mari terene: Someş-Bretila-Sebeş-Lotru (SOBSEL) pe de o parte, Baia de
Arieş-Rebra-Făgăraş (BAREF) pe de altă parte. Între aceste două mari terene se află interpuse
elemente ale suturii, fie ele arcuri vulcanice insulare, suite de origine oceanică sau fragmente de
crustă continentală. În primul caz este vorba de secvenţele Biharia, Tulgheş şi Padeş; în cel de-al
doilea, de litologiile Cârşie şi Buceava; în cel de-al treilea, de terenul Bocşiţa-Drimocsa construit la
rândul său din secvenţele Bocşiţa-Drimocsa şi Caraş. Cristalinul getic al Carpaţilor Orientali conţine o
piesă în plus, terenul Leaota, care nu are corespondent nici în Carpaţii Orientali nici în Munţii Apuseni.
Terenele Drăgşan şi Lainici ce alcătuiesc domeniul danubian al Carpaţilor Meridionali nu pot fi
corelate cu cele de mai sus.
3. Originea terenelor paleozoice carpatice

Liégeois et al (1996), au argumentat originea Pan-Africană a terenelor Drăgşan şi Lainici.
Despre litogrupul Drăgşan ei afirmă că este similar cu terenele juvenile Pan-Africane ale Saharei.
Argumentele lor se bazează pe vârstele neoproterozoice obţinute prin diverse metode şi pe mai multe
tipuri de roci prelevate din litogrupurile Drăgşan şi Lainici-Păiuşi.
Pană et al (2002), au vorbit de originea Gondwaniană a secvenţelor cristaline din Carpaţii
Orientali, bazaţi pe vârstele U/Pb şi Sm/Nd model T DM determinate de ei.
Medaris et al (2003) s-au referit la litogrupul Sebeş-Lotru din Carpaţii Meridionali ca la o
secvenţă de origine Gondwaniană, pornind de la corelarea cu cristalinul pânzei Gföhl din Bohemia,
care prezintă acelaşi metamorfism eclogitic de vârstă Varistică.
Balintoni et al (2004), care utilizând metoda LA-ICPMS au obţinut un spectru larg de vârste
U/Pb pe zircoane extrase din roci metamagmatice acide aparţinând secvenţei Sebeş-Lotru, au putut
demonstra că aceste vârste se grupează pentru intervalul Proterozoic conform modelului furnizat de
zircoanele de origine Nord-Africană. Anume, este vorba de faptul că vârstele Grenvilliene lipsesc, fiind
în loc bine reprezentate vârstele Cadomiene, precum şi cele proterozoic inferioare.
În conformitate cu Férnandez-Súarez et al (2002), Linnemann et al (2004) şi Veevers (2004),
originea terenelor incluse în orogenul Varistic creat prin coliziunea dintre Gondwanaland şi Laurussia,
poate fi apreciată după vârsta zircoanelor pe care le conţin, conform următoarei scheme: a) zircoanele
de 600-500 Ma sunt limitate ca provenienţă la Gondwanaland; b) zircoanele de 900-1100 Ma indică
un aport Amazonian, din aria afectată de orogeneză Grenvilliană; c) zircoanele de 900-3200 Ma sunt
caracteristice pentru Baltica.
Pornind de la poziţia geografică a terenelor Lainici, Drăgşan, Sobsel şi Baref, observăm
următoarele: în poziţia cea mai avansată, deci cel mai aproape de Baltica, stă terenul Lainici; după el
urmează terenul Drăgşan; în spatele terenului Drăgşan se situează terenul Sobsel; în spatele acestuia
vine terenul Baref. Liégeois et al (1996), au argumentat originea Nord-Africană a terenelor Lainici şi
Drăgşan după cum am vazut. Balintoni et al (2004), au făcut acelaşi lucru pentru terenul Sobsel.
Pentru moment nu există dovezi directe despre originea terenului Baref, dar foarte probabil că tot
dinspre Africa de Nord provine.
Încercând acum corelări ale terenelor Lainici, Drăgşan, Sobsel şi Baref, cu părţi ale
Variscidelor europene, menţionăm lucrarea lui Fernandez-Suarez et al (2002), care citează la terenele
de origine Nord Africană, SV-Iberia, N-Armorica, părţi din masivul Bohem, E-Avalonia, Saxothuringia,
Moldanubia. Apartenenţa Saxothuringiei la cratonul Nord African este confirmată de Linnemann
(2004). Prin urmare, apreciem că terenele paleozoice caraptice se corelează spre vest cel mai
probabil cu Saxothuringia şi Moldanubia, precum şi cu terene intra-Alpine. Modelele propuse de von
Raumer et al (2002, 2003), deşi interesante, nu constituie mai mult decât o schemă generală de
evoluţie temporală a terenelor care au construit orogenul Varistic, puternic modificat în timpul
orogenezei Alpine. Pentru corelări directe între diversele terene care au construit Europa vestică
Varistică trebuie mult mai multe informaţii de vârste izotopice şi geochimice, în special din zona
Carpato-Balcanică.
Terenele Drăgşan şi Lainici probabil că s-au amalgamat înainte de a se alipi la Moesia, un
teren major de sine stătător, despărţit de Baltica printr-o sutură Varistică. Despre sutura dintre terenul
Lainici şi Moesia nu se cunoaşte nimic în acest moment. De asemenea terenele Sobsel şi Baref par a
se fi amalgamt înainte ca supraterenul rezultat să fi colidat cu teritoriile din faţa lor. Ne putem întreba
dacă nu cumva terenul Baref să fi constituit prova Gondwanaland, nefiind separat de acesta. Unele
argumente în direcţia respectivă se găsesc în Linnemann et al (2004). Aspecte interesante ale
terenelor paleozoice carpatice sunt legate de relaţiile lor cu terenele din faţă şi din spate, în timpul
driftului şi al coliziunilor. Astfel, partea din faţă a unui teren a putut fi în poziţie de placă subdusă, ia r
cea din spate, în poziţie de placă superioară. Spre exemplu, partea din faţă a terenului Sobsel a fost
pe poziţia de placă inferioară, pe când partea sa din spate în poziţia de placă superioară. Mai putem
observa că unele coliziuni au avut caracter „hard” iar altele caracter „soft”. Coliziunile hard au condus
la metamorfism Varistic eclogitic, în timp ce coliziunile soft au provocat mai ales retrogradări pe mari
grosimi şi suprafeţe ale secvenţelor metamorfice pre-existente.
BIBLIOGRAFIE
Balintoni I. (1969), Migmatitul ocular de Rarau, consideratii petrografice, petrogenetice,

petrostructurale, Bul. Soc. St. Geol. din Romania, XI, 257-274, Bucuresti.
Balintoni I., Chitimus V., (1973), Prezenta paramorfozelor de rutil dupa brookit in Cristalinul Seriei
de Tulghes (Carpatii Orientali). St. Cerc. Geol., Geofiz., Geogr., Seria Geologie, 18, 2,
329-334, Ed. Acad. Rom., Bucuresti.
Balintoni I., Gheuca I., (1977), Metamorfism progresiv, metamorfism regresiv si tectonica in
regiunea Zugreni-Barnar (Carpatii Orientali). D. S. Inst. Geol. Geofiz., LXIII/5, (1976)
11-38, Bucuresti.
Balintoni I. (1981), The Importance of the Ditrau Alcaline Massif Emplacement Moment for Dating of
the Basement Overthrusts in the Eastern Carpathians, Rev. Roum. Géol. Géophys.
Géogr., serie Géologie, 25, 89-94, Bucuresti.
Balintoni I., Gheuca I., Voda Al. (1983), Alpine and Hercynian Overthrust Napps from Central and
Southern Areas of the East Carpathians Crystalline Mesozoic Zone, An. Inst. Geol.
Geofiz., LX, 15-22, Bucuresti.
Balintoni I. (1985) Corrélation des unités lithostratigraphiques et tectoniques, longeant le ruisseau
d’Aries entre la Valle de Iara et le Mont Gaina (Monts Apuseni). D. S. Inst. Geol.
Geofiz., LXIX/5, 5-15, Bucuresti.
Balintoni I., Iancu V., (1986), Lithostratigraphic and Tectonic Units in the Trascau Mountains, North
of Manastirea Valley, D. S. Inst. Geol. Geofiz., (1983), 70-71/5, 45-56, Bucuresti.
Balintoni I., Iancu V., (1986), Probleme de metamorfism, litostratigrafie si structura ale cristalinului
din masivul Poiana Rusca, St. Cerc. Geol. Geofiz. Geogr. seria Geologie, 31, 51-67,
Bucuresti
Balintoni I., Berza T., Hann H., Iancu V., Krautner H.G., Udubasa G., (1989), Precambrian
Metamorphics in the South Carpathians, Guide to Excursion, Inst. Geol. Geophis.,
83p., Bucuresti.
.Balintoni I., Pana D., (1993), Geologia zonei de creasta a Muntilor Fagaras, intre varfurile Negoiu si
Tataru, Rom. J. Tectonics & Reg. Geol., 75, 1-7, Bucuresti.
Balintoni I. (1994) Structure of the Apuseni Mountains. ALCAPA II Field Guide Book, Rom. Journ.
Tectonics & Reg. Geol., 75, Suppl. 2, 51-58, Bucuresti.
Balintoni I. (1994), The Spatial and Temporal Classification of Alpine Geotectonic Units of the
Romanian Territory in the light of Plate Tectonics, Studia Univ. "Babes-Bolyai",
Geologia, XXXIX, 1-2, 7-20, Cluj-Napoca.
Balintoni I. (1996), Geotectonica terenurilor metamorfice din Romania (curs), Ed. Univ. „Babes-
Bolyai", 241 p., Cluj-Napoca.
Balintoni I. (1997), Geotectonica terenurilor metamorfice din Romania, Ed. Carpatica, 176 p., Cluj
Napoca
Balintoni I. (2001) The structure of the Romanian Territory. In I.I. Bucur, S. Filipescu, E. Sasaran
(eds.), Field Trip Guide, 4th Regional Meeting of IFAA, 1-8, Cluj University Press
Balintoni I., Puste A. (2002) New lithostratigraphic and structural aspects in the southern part of the
Bihor Massif (Apuseni Mountains). Studia Univ. Babes-Bolyai, Geologia, XLVII, 2, 13-
18, Cluj Napoca.
Balintoni I., Ducea M., Pana D., Wetmore P., Robu I., Robu L., (2004) Cadomian-Early Paleozoic
ages of the Sebes-Lotru terrane (South Carpathians, Romania). Ber. Inst. Erdwiss. K.-
F.- Univ. Graz, Band 9, 61-62.
Berza T., Krautner H.G., Dimitrescu R. (1983) Nappe Structure in the Danubian Window of the
Central-South Carpathians, An. Inst. Geol. Geofiz., 60, 15-22, Bucuresti.
Berza T., Balintoni I., Iancu V., Seghedi A., Hann H.P., (1994), South Carpathians, ALCAPA II, Field
Guide-Book, Rom. J. Tectonics & Reg. Geol., 75, Suppl. 2, 37-50, Bucuresti.
Berza T., Iancu V. (1994) Variscan Events in the Basement of the Danubian Nappes (South
Carpathians), Rom. J. Tectonics & Reg. Geol., 75, Suppl. 2, 37-50, Bucuresti.
Codarcea Al. (1940) Vues nouvelles sur la tectoniques du Banat meridional e du Plateau de
Mehedinti. An. Inst. Geol. Rom., XX, 1-74, Bucuresti.
Dallmeyer R. D., Neubauer F., Mocanu V., Frtz H., (1994), 40Ar-39Ar Mineral Age Controls for the
Pre-Alpine and Alpine Tectonic Evolution of Nappe Complexes in the Soutern
Carpathians, ALCAPA II, Field Guide-Book, Rom. Jour. Tect. Reg. Geol., 75. Suppl. 2,
77-86, Bucuresti.
Dallmeyer R.D., Pana D., Neubauer F., Erdmer P. (1999) Tectonothermal evolution of the Apuseni
Mountains, Romania: Resolution of Variscan vs. Alpine events with 40Ar/39Ar ages.
Journ. Geology, 107, 329-352.
Dewey J.F., Pitman III W.C., Ryan W.B.F., Bonin J. (1973) Plate tectonics and the evolution of the
Alpine System. Geol. Soc. Amer. Bull., 84, 10, 3137-3180
Dimitrescu R. (1988) Apuseni Mountains. In: "Precambrian in Younger Fold Belts", V. Zoubek (Ed.),
605-673, J. Wiley & Sons, New York.
Dragusanu C., Tanaka T., Iwamori H. (1997) Metamorphosed Precambrian mafic rocks from the
South Carpathians: island arc remnants? A geochemical characterization of the
amphibolites from the Fagaras Mountains, Romania. Schweiz. Mineral. Petrogr. Mitt.,
77, 419-437.
Dragusanu C., Tanaka T., (1999) 1.57 Ga magmatism in the South Carpathians: implications for the
Pre-Alpine basement and evolution of the mantle under the European Continent.
Journ. Geology., 107, 237-248.
Fernandez-Suarez J., Gutierrez A., Jeffries T.E. (2002) The importance of along-margin terrane
transport in northern Gondwana: insights from detrital zircons percentage in
Neoproterozoic rocks from Iberia and Britanny. Earth and Planet Sci. Lett., 204, 75-88.
Giusca D., Savu M., Bercia I., Kräutner H. (1969) Succesion des cycles tectonomagmatiques
preAlpins sur le territoire de la Roumanie. Bul. Soc. Stiinte Geol., R. S. Romania, XI,
163-177 (in Rom.); Bucuresti.
Gruenenfelder M., Popescu G., Soroiu M., Arsenescu V., Berza T., (1983), K-Ar and U-Pb Dating of
the Metamorphic Formations and the Associated Igneous Bodies of the Central South
Carpathians. An. Inst. Geol. Geof., LXI, 37-46, Bucuresti.
Hartopanu I., Borcos M., Bostinescu S., Dimitrescu R. (1982) Harta geologica a Romaniei sc.
1:50.000, Muntele Mare sheet, Inst. Geol. Geofiz., Bucuresti.
Hartopanu I., Hartopanu P., Balintoni I., Borcos M., Rusu A., Lupu M., (1982), Romanian Geological
Map sc. 1:50.000, Valea Ierii sheet, Inst. Geol. Geofiz., Bucuresti.
Haydoutov I. (1989) Precambrian ophiolites, Cambrian island arc and Variscan structure in the
South Carpatian-Balkan region. Geology, 17, 905-908.
Hedberg H.D. (1979) Guide stratigraphique international, 223p., Doin Ed., Paris.
Iancu V., Balintoni I., (1986), The Mineral Assemblages and Parageneses in the Metamorphics of
the Baia de Aries Group - Apuseni Mountains. In: Mineral Parageneses, 473 – 493,
Teophrastus Publications, Athens.
Iancu V., Balintoni I., Sabau G., (1988), Variscan Tectonic Units from the Getic Domain, Bozovici
Zone, D. S. Inst. Geol. Geofiz. 72-73/5, (1985, 1986), 153-161, Bucuresti.
Iancu V., Maruntiu M., (1994), Pre-Alpine Litho-tectonic Units and Related Shear Zones in the
Basement of the Getic - Supragetic Nappes (South Carpathians), Rom. J. Tectonics &
Reg. Geol., 75, Suppl. 2, 87-92, Bucuresti.
Ianovici V., Borcos M., Bleahu M., Patrulius D., Lupu M., Dimitrescu R., Savu H., 1976. Geologia
Muntilor Apuseni. Ed. Acad. R.S.R., Bucuresti.
Kovacs S. (1982) Problems of the „Pannonian Median Massif” and the plate tectonics concept.
Contribution based on the distribution of the Late Paleozoic-Early Mezozoic isopic
zones. Geologischen Rundschau, 71, 2, 617-639.
Krautner H.S., Krautner Fl., Tanasescu A., Neacsu V. (1976) Interpretation des ages radiometriques
K/Ar pour les roches metamorphiques regenerees. Un exemple-les Carpates
Orientales. An. Inst. Geol. Geof., L, 167-229, Bucuresti.
Krautner H.G. (1980) East Carpathians, in: V. Zoubek (ed.), “Precambrian in Younger Fold Belts”,
625-638, J. Viley, London.
Krautner H.G., Nastaseanu S., Berza T., Stanoiu I., Iancu V. (1981) Metamorphosed Paleozoic in
the South Carpathians and its relations with the Pre-Paleozoic Basement, Guide Book
Exc. A1, Carp.-Balk. Assoc. Geol., XII Congr., 116p., Bucuresti.
Kräutner H.G., Berza T., Dimitrescu R., (1988), South Carpathians in: V. Zoubek (ed.),
"Precambrian in Younger Fold Belts", 633-664, J. Wiley, London.
Krautner H.G. (1988), East Carpathians in: V. Zoubek (ed.), "Precambrian in Younger Fold Belts",
633-664, J. Wiley, London.
Krautner H.G. (1993), Pre-Alpine Evolution in the Southern Carpathians and Adjacent Areas,
Geologica Carpatica, 44, 4, 203-212, Bratislava.
Krautner H.G. (1996) Alpine and pre-Alpine terranes in the Romanian South Carpathians and
equivalents south of Danube. In: Terranes of Serbia, Knežević V., Krstić B. (Eds.), 53-
58, Belgrade.
Krautner H.G. (1996) Alpine and pre-Alpine terranes in the Romanian Carpathians and Apuseni
Mountains. In: IGCP PROJECT No 276, Annal. Géol. Pays. Hellen., 331-400, Athens.
Krautner H.G., Bindea G. (2002) Structural units in the pre-Alpine basement of the Eastern
Carpathians. Geologica Carpatica, Sp. Issue, 53, 143-146.
Krautner H.G., Krstić B. (2002) Alpine and pre/Alpine structural units within the Southern
Carpathians and Eastern Balkanides. 27th Congr., Carp. Balk. Geol. Assoc.,
Bratislava, 1-4.09.2002, Poster Session.
Linneman U., McNaughton N.I., Romer R.L., Gehmlich M., Drost K., Tonk C. (2004) West African
provenance for Saxo-Thuringia (Bohemian Massif): Did Armorica ever leave pre-
Pangean Godwana? U/Pb – SHRIMP zircon evidence and Nd – isotopic record. Int. J.
Earth Sci (Geol. Rundsch)., 93, 683-705.
Maruntiu M., Seghedi A. (1983) New data concerning the metamorphic rocks and the metamorphic
processes in the Eastern Almaj Mountain. Rev. rom. géol., géophys, géogr., (Géol.),
Acad. R.S. Romania, 29-35, Bucuresti.
Maruntiu M. (1984) The inner structure and petrology of the Tisovita-Iuti ophiolite complex (Almaj
Mountains), St. Cerc. Geol., Geofiz., Geogr., (Geol.), Acad. R. S. Romania, 35-56,
Bucuresti.
Maruntiu M., Johan V., Iancu V., Ledru P., Cocherie A. (1997) Kyanite-bearing eclogite from Leaota
Mountains (South Carpathians, Romania): mineral associations and metamorphic
evolution. C.R. Acad. Sci. Paris, 325, 831-838.
Maruntiu M., Tatu M., Menot R.-P. (2004) Petrology of the marble-encapsulated eclogites from
Apuseni Mountains. Rom. Journ. Petrology, 79, Suppl. 1, 41-42, Bucuresti.
Marza I. (1969) Evolutia unitatilor cristaline din sud-estul Muntelui Mare, Ed. Acad. Rom., 166p.,
Bucuresti.
Medaris Jr. G., Ducea M., Ghent E., Iancu V. (2003) Conditions and timing of high pressure
Variscan metamorphism in South Carpathians, Romania, Lithos, 70, 141-161.
Murgoci G.M. (1905) Sur l’existence d’une grand nappe de recouvrement dans les Karpathes
Meridionales. C. R. Acad. Paris, 31 Juliet 1905
Nastaseanu S., Constantinof D., Orasanu Th., Stanciu J., Rogge-Taranu E. (1975) Harta Geologica
a Romaniei sc. 1:50.000, foaia Oravita, Inst. Geol. Geofiz., Bucuresti.
Nastaseanu S. (1979) Geologie des Monts Cerna, An. Inst. Geol. Geofiz., LIV, 155-280, Bucuresti.
Neubauer F. (2002) Evolution of late Neoproterozoic to early Paleozoic tectonic elements in Central
and Southeast European Alpine mountains belts: review and synthesis.
Tectonophysics, 352, 87-103.
Olaru L., Dimitrescu R. (1994) Contributions preliminaires à la conaissance de l’age de la Sériie de
Paiuseni du massif cristallin Highis. Rom. Journ. Stratigr., 76, 1-5, Bucuresti.
Pana D., Ricman C. (1988) The lower complex of the Paiuseni Series – A Blastomylonitic Shear
Belt, Rev. Roum. Geol. Geophys. Geogr., Geologie, 32, 21-35, Bucuresti.
Pana D. (1998) Petrogenesis and tectonics of the basement rocks of the Apuseni Mountains:
significance for the Apline tectonics of the Carpathians-Pannonian region. Ph.D.
Thesis, Univ. of Alberta, Canada.
Pana D., Balintoni I. (2000) Igneous protoliths of the Biharia lithotectonic assemblage: timing of
intrusion, geochemical consideration, tectonic setting. Studia Univ Babes-Bolyai,
Geologia, XLV, 1, 3-22.
Pana D., Balintoni I., Heamen L., Creaser R. (2002) The U-Pb and Sm-Nd dating of the main
lithotectonic assembrages of the Eastern Carpathians, Romania. Geologia Carpatica,
53, Special Issue, 177-180.
Pavelescu L., Pop G., Ailenei G., Soroiu M., Popescu G. (1975) K-Ar determinations from the
Apuseni and Banat Mountains. Rev. Roum. Geophys., 19, 67-69.
Pearce T.H., Gorman B.E. & Birkett T.C. (1975). The TiO2-K2O-P2O5 diagram: a method of
discriminating between oceanic and non-oceanic basalts. Earth and Planetary
Science Letters, 24, 419-426.
Radu D. (2003) Termo-barric evolution of the metamorphic rocks from the Preluca, Ticau and Codru
massifs, NW Transylvania (in Rom.). Ph.D. Thesis, Bucharest University.
Radulescu D.P., Sandulescu M. (1973) The plate-tectonics concept and the geological structure of
the Carpathians. Tectonophysics, 16, 155-161
Radulescu D.P., Dimitrescu R. (1982) Petrologia endogena a teritoriului R.S. Romania, Univ.
Bucuresti.
Russo Sandulescu D., Iancu V., Rogge-Taranu E., Savu H., Nastaseanu S., Marunteanu M. (1982)
Harta geologica a Romaniei sc. 1:50.000, foaia Bocsa, Inst. Geol. Geofiz., Bucuresti.
Sabau G. (2000) A possible UHP-eclogite in the Leaota Mts. (South Carpathians) and its history
from high pressure melting to retrograde inclusion in a subduction melange. Lithos,
52, 253-276.
Sabau G., Massonne H.J (2000) Relationship among eclogite bodies and host rocks in the Lotru
metamorphic suite (South Carpathians, Romania): petrologic evidence for multistage
tectonic emplacement of eclogites in a medium-pressure terrain. Intern. Geol. Reviw,
45, 225-262.
Sandulescu M. (1984) Geotectonica Romaniei. Ed. Tehn., 336pp., Bucuresti
Sandulescu M. (1994) Overview on Romanian Geology, Rom. Journ. Tect. Reg. Geol., 75, Suppl. 2,
3-15, Bucuresti.
Sandulescu M., Kräutner H.G., Balintoni I., Russo-Sandulescu M., Micu M., (1981), The Structure of
the East Carpathians (Moldavia - Maramures Area) Guide Exc. B1, Carp.-Balk. Geol.
Assoc., XII Congr. Inst. Geol. Geophys., 92p, Bucuresti.
Savu H. (1972) Time and space relationship between the folding of the Lainici-Paius Series and the
intrusion fo orogenic granitoids from the Carpinis-Novaci region (Parang Mountains),
D. S. Inst. Geol., LVIII, 5, 97-123, Bucuresti.
Shervais J.W. (1982). Ti-V plots and the petrogenesis of modern and ophiolitic lavas. Earth and
Planetary Science Letters, 59, 101-118.
Soroiu M., Popescu G., Kasper U., Dimitrescu R. (1969) Contributions preliminaries a la
geochronology des massifs cristallins des Monts Apuseni. An. St. Univ. “Al. I. Cuza”,
Sect. II, b, Geologie, XV, 25-33, Iasi.
Stampfli G.M., Mosar J. (1999) The making and becoming of Apulia. In: G. Gosso, Yadoul F., Sella
M., Spalla M.I. (eds.), 3rd Workshop on Alpine Geological Studies, Memorie di
Scienze Geologiche, 51, 1, 141-154, Padova
Stan N., Arion M., Colios E., Serbanescu A. (1989) Observations sur les roches cristallophilliennes,
granitoides et filoniennes des Monts de Codru (Monts Apuseni). D.S. Inst. Geol.
Geofiz., 74/1 (1987), 263-276, Bucuresti.
Stanoiu I. (1972) Attempt to reestablish the Paleozoic sequence of the outer side of the Danubian
autochthonous, concerning mainly the upper part of the Motru Valley (South
Carpathians) (in Rom.), D.S. Inst. Geol., LVIII/4, 57-71, Bucuresti.
Stille M. (1953) Der Geotektonische Werdegang der Karpaten, Beth. Geol. Jb., 8, Hannover.
Strusievicz R., Strusievicz E. (1985) Asupra prezentei rutilului si andaluzitului in pegmatitele
metamorfice ale seriei de Somes din Muntii Plopis (Muntii Apuseni), D.S. Inst. Geol.
Geofiz., LXIX/1, (1982), 31-38, Bucuresti.
Tatu M. (1998) Le Massif Highis (Roumanie), un exemple de l’évolution du magmatisme alcalin
anorogénique. Thèse, Université de Paris-Sud, centre d’Orsay.
Udubasa G., Hartopanu P., Ilinca G., Valdman S. (1996) The regional metamorphosed Mn-Fe
deposit at Razoare, Preluca Mts., Romania. Rom. Journ. Min. Dep., 77, 3-20.
Veevers I.I. (2004) Gondwanaland from 650-400 Ma assembly through 320 Ma merger in Pangea
to 185-100 Ma break-ups : supercontinental tectonics via stratigraphy and radiometric
dating. Earth science reviews, 68, 1-132.
Visarion A., Iancu V. (1985) Asupra varstei devonian-carbonifer inferioare a formatiunilor slab
metamorfozate din panza de Moniom (Banat), D.S. Inst. Geol. Geofiz., LXIX/3, 145-
154, Bucuresti.
Voda Al., Balintoni I. (1994) Corelari litostratigrafice in cristalinul Carpatilor Orientali, Studia Univ.
Babes-Bolyai, Geologia, XXXIX, 1-2, 61-66, Cluj-Napoca.
von Raumer I.F., Stampfli G.M., Borel G., Bussy F. (2002) Organization of pre-Variscan basement
areas at the north-Godwanan margin. Int. J. Earth Sci (Geol. Rundsch), 91, 35-52.
von Raumer I.F., Stampfli G.M., Bussy F. (2003) Gondwana-derived microcontinents - the
constituents of the Variscan and Alpine collisional orogens. Tectonophysics, 365, 7-22.

Text Curs 13

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Text Curs 13

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Petrologie Metamorfica

ROCI METAMORFICE PE TERITORIUL ROMANIEI

I. DIVIZAREA GEOTECTONICĂ A TERITORIULUI ROMÂNIEI PENTRU OROGENEZA

Unităţi tectonice cu cristalin în componenţă se găsesc în Munţii Apuseni, în Carpaţii Orientali

II. PRINCIPIILE SEPARĂRII SECVENŢELOR METAMORFICE CARPATICE

Înainte de 1990, metamorfitele carpatice au fost separate pe baza conceptului de ciclu

Supergrupul Carpian (I) Precambrian superior A Riphean

III. METAMORFITELE DIN MUNŢII APUSENI

III.2. Litogrupul Someş

(2) Metamorfism. Litogrupul Someş este considerat polimetamorfic (Hârtopanu in Hârtopanu

(3) Vârstele evenimentelor metamorfice. Pentru evenimentul (M1), nu există vârste

III.3. Litogrupul Baia de Arieş

(3) Vârsta evenimentelor metamorfice. Vârstele izotopice existente până în prezent nu

III.4. Litogrupul Biharia

(2) Metamorfism. În metabazitele litogrupului Biharia, pot fi descrise două parageneze

(3) Vârsta evenimentelor metamorfice. Vârsta evenimentelor metamorfice poate fi apreciată

III.5 Litogrupul Păiuşeni

(2) Metamorfism. Rocile litogrupului Păiuşeni sunt slab metamorfozate, asociaţia

(3) Vârsta evenimentelor metamorfice. În trecut litogrupul Păiuşeni a fost considerat o

III.6. Seria de Vulturese-Belioara

III.7. Litozona Trascău.

IV. METAMORFITELE DIN CARPAŢII ORIENTALI

IV.2. Litogrupul Bretila

(2) Metamorfism. Kräutner (1988) menţionează o primă asociaţie minerală cu disten +

IV.2. Litogrupul Rebra

(2) Metamorfism. Balintoni şi Gheuca (1977) şi Balintoni (1997), au analizat asociaţiile

IV.4. Litogrupul Negrişoara

(3) Vârsta evenimentelor metamorfice. Dacă litogrupul Negrişoara reprezintă partea

IV.5. Litogrupul Tulgheş

IV.6. Litogrupul Rodna

V. METAMORFITELE CRISTALINULUI GETIC DIN CARPAŢII MERIDIONALI

V.2. Litogrupul Sebeş-Lotru

(2) Metamorfism. Dintre toate unităţile tectono-stratigrafice carpatice, litogrupul Sebeş-Lotru a

(3). Vârsta evenimentelor metamorfice. Vârstele Rb/Sr şi Sm/Nd determinate pe eclogite şi

V.2. Litogrupul Făgăraş

(2) Metamorfism. În rocile litogrupului Făgăraş, parageneza metamorfică iniţială include

(3) Vârsta evenimentelor metamorfice. Pentru vârsta evenimentelor metamorfice nu avem

V.3. Litogrupul Padeş

(3) Vârsta evenimentelor metamorfice. Pentru metamorfismul retrogard se poate presupune

V.5 Litogrupul Caraş.

(2) Metamorfism. În conformitate cu Iancu şi Mărunţiu (1994), litogrupul Caraş este

(3) Vârsta evenimentelor metamorfice. Nu există date pentru a preciza vârsta

V.6 Litogrupul Buceava.

(3) Vârsta evenimentelor metamorfice. Neîndoielnic metamorfismul rocilor litogrupului

V.7 Litozona Cârşie.

V.8 Litozona Ielova.

(3) Vârsta evenimentelor metamorfice. Prezenţa Devonianului fosilifer de la Drencova pe

V.9. Litogrupul Leaota.

(3) Vârstele evenimentelor metamorfice. Despre vârstele evenimentelor metamorfice se

(2) Metamorfism. Eclogitele complexului Bughea arată o istorie metamorfică asemănătoare

(3) Vârstele evenimentelor metamorfice. Medaris et al (2003) a obţinut vârste Sm/Nd

VI. METAMORFITELE DOMENIULUI DANUBIAN DIN CARPAŢII MERIDIONALI.

VI. 2 Litogrupul Drăgşan.

(4) Vârsta evenimentelor metamorfice. Am tratat în această secţiune vârsta protoliţilor

VI. 3 Litogrupul Lainici-Păiuş

(2) Metamorfism. Metamorfismul iniţial al litogrupului Lainici-Păiuş pare a fi contemporan cu

(3) Vârsta evenimentelor metamorfice. Dacă metamorfismul iniţial al litogrupului Lainici-

VI.4 Litogrupul Timiş.

VI.6. Complexul Tişoviţa.

VI.7. Comentarii comparative asupra litogrupului Drăgşan şi litogrupului Lainici-Păiuş.

VI.8. Comparaţie între cristalinul danubian şi cel getic.

VII. STRUCTURA CARPAŢILOR ROMÂNEŞTI VĂZUTĂ PRIN PRISMA TERENELOR

1. Premise ale separaţiei terenelor paleozoice Carpatice.

2. Corelări ale terenelor paleozoice carpatice.