1.)Stilul funcțional. Calitate generale și particulare ale stilului.

Stilul
fincțional. Varietate stilurilor și ierarhizarea lor.
Stilul reprezintă însumarea trăsăturilor, care particularizează modul de exprimare a unui individ
sau al unui grup social bine defenit prin decupajul atât orizontal cât și vertical a valenților,
conceptul de stil devine un concept total ce cumulează diverse valente tipologice: lingvistice;
estetice; istorice etc.
Stilul domină mecanismele existenței în plan obiectiv și subiectiv, regășindu – se în „ tot ce este
om” : Mod de a fi mod, mod de a gândi, de a face, de a spune etc. Bufon afirmă: „stilul este omul
însuși e adevărat: omul este stil și stilul este om, deoarece în afară individualităte umane nu
există stil. Stilul u este o categorie principală fixată exclusiv doar în domeniul stilistică etc”.
”Ci acopera mai multe arii disciplinare , manifestânduse ca un fenomen oneprizent, uneversal
sau astfel spus un ” modus Vivendi ”.
Întru cât stilul definește și condiționează modul de a fi al individualității umane socotin că îl
putem de numi un fenomen universal.
Acepțiunele stilului ”valențele tipologice” sunt extrem de variatate și largi acestea fiind trecute în
reviste în numeroase lucrări de specialitatea .Astfel se ividențiază multipre moduli de a concepe
stilul:
a) Stilul ca idiosincrasie pesonală ;
b) Stilul ca tehnica a expunerii ;
c) Stilul ca realizare supremă a literaturii;
d) Stilul unui epoci a unei mișcări artistice;
e) Stilul operei ;
f) Stilu ca deviere în raport cu norma ;
g) Stilul ca tip funcținal de limbaj;
h) Stilul ca fenomen de cultură.
Există multiple definiții specializate ale stilului care au la bază cele trei instanțe ale actului de
comunicare: enițător, mesaj , receptor. Astfel în literatura de specialitate se operează cu
următoarea sistematizarea difenițiii:
1)emițători –obiect al poeticii : stilul ca alegere ; stilul ca alegere și combinare a faptelor de
limbă; Stilul ca nu adaos la nucleul comunicării;Stilul care expresie a unui mod de gândire ;
2)Mesaj – obiect al poeticii: tilul ca deviere ; Stilul ca funcție poetică a limbajului;Receptor –
obiect au teoriei receptorii /lecturii ;Stilul ca efect a structurii mesajului .
Corniță definește stiluri în felul următor : Dotalitatea particularităților lexicale morfologice,
sintactice , topice și fonetice sau textuale , precum și a procedeelor caracteristice modului de
exprimare orală și scrisă – a unui individ , al unei categorii sau colectivitații de vorbitori.
Atributele stilului se împart în două grupe : calități generale (care sunt oblegătorii și calități
particulare ) care definesc specificul a fiecării personalități.
Calitățile generale ale stilului : calitatea presupune formularea limbide , logică , coerență , a
ideelor , astfel încât reciptorul să înțeleagă pe deplin mesajului. Se recomadă evitare terminilor
prea specializației , rar sau echivoci , a construcțiilor leonastice sau contravictorii .
Principalele abateri de reclaritate sunt: obscuritatea , nonsensul , echivocul, pleonasmul,
topologia , paradocsul și alți .
2)Proprietatea vizează concordanță dintre indenția vorbitorului ( scriitorului ,conținut, și
expresiile alese . )Presuoune utilizarea sensurilor proprii ale cuvintelor. Se referă a modalitatea
folosirii cuvintelor celor mai potrivite pentru a exprima mai exact intențiile autorilor.
3) Corectitudinea respictarea normelor limbii literare abate fregvente unt: anacolutul (
disconținuitatea lexica – sintactica în interiorul unei propoziției sau fraze ) și solicizmul ( grașală
de sintaxă ).
4)Precizia are drept scop utilizare numai a acelor cuvinte și expresii necesare pentru înțelegera
comunicării , capacitatea de a găsi cuvintele care exprimă cele mai bune idee .Opuse preciziei
sunt prolexitatea retorismul format prețiozitatea (excesul de neologisme dintr-un text ).
5)puritatea reprezintă utilizarea mijloceelor lingvistice , admise de simțul cultivat al limbei ,
evitând regionalisme , arhaizme , abuzul deneologisme , barbarisme , expresii argotice , expresii
de jargon sau obscene . Calitățile particulare ale stilului : rezultă din felul propriu în care
vorbitorul utilizează resursele limbii potrivit firii sale , profesiei , profesiunii , gradului de cultură
, mediul social în care trăiește .
1)Naturaletea – rezultă din folosirea cuvintelor uzuale , aparent de expresivitatea a formulărilor
cu largă circulație în rândul vorbitorilor .
2)Armonia – rezultă din folosirea cuvintelor care confermă muzicalitatea comunicării .Sursele
armoniei sunt multiple : accentul cuvintelor; sonoritatea lor expresivă ; fraze cadentate etc.
3)opusa armoniei este cocofonia .
4) simplitatea exprimarea firească degajată lipsită de costrângeri .
5)Demnitatea impune folosirea cuvintelor admise de simțul cultivat a limbei și evitarea aceea ce
este necuvincios trivial grosolan .
6) Retorismul imprimă comunicării o notă de patetism măsurat și de ton entusiast prin
respectarea construcției clasice a unui discurs .
7) Fenetea înseamnă exprimarea cu subtilitatea a ideelor , folosirea unor cuvinte sau expresii prin
care se exprimă într-un mod inderect gânduri , sentimente , idei .
8)Ironia constă în sesizarea evidențierea și dezaprobarea aspectelor negative ale firei umane și
ale societății .Se realizează prin disimilarea adevăratelor intente ale emițătorului .
9)Concizia – presupune utilizarea mijloacelor lingvistice strict necisare în exprimare .Opusă
conciziei este poliologie .
10) Oralitatea – în literatura – capacitatea autorului de a imita limba vorbită , presupune
cuvintelor populare , regionalisme , enunțuri interogative și exclamative imperative , vocative ,
interjecții , fraze rimate , proverbe , onomatopee , elipsă , etc.

2.)Stilul publicistic.
Stilul publicistic îndiplinește o funcție de mediatezare de largă informare asupra evinementilor
politice, sociale, economice, sportive, culturale, etc. și de influențare a opiniei publice.
Stilul publicistic dispune de următoare caracteristici:
1) Are o varietete de forme: articol, cronica, interviu, editorial, reportaj, știre, etc.
2) Contopește două tipuri de comunicare: informativă și afectivă.
3) Conținutul reflectă realitatea imediată. Este completat de mijloace extralingvistice :
fotografii, caricature, scheme.
4) Unele forme se apropie de stilul științific, altele de stilul colocvial, bilitristic. În general
reflectă normelenormele limbii literare este cel mai sensibil la inovație.
5) Utilizează titluri șocante sau eliptice pentru a trage atenția cititorului, sau că să – i
stăruească interesul.
6) Folosește foarte des citatul din surse directe și verificate.
7) Fonalitatea polemică este prezentă în proporții diferite.
Stilul publicistic o sciliază între stilul bilitristic și știintific. Se folosește în informare prontă
precisă și convingătoare a publicului despre problemele sau evenimentele cele mai actuale.
De la stilul bilitristic împromutată tendința exprimării frumoase expresivedar cu măsură
voință de originalitate de individualizare. De stilul știintific se apropie prin caracterul
național obiectiv, forma preponderent scrisă, monologată, concizie, precizie claritate.
Construcțiile gramaticale: marfologia, sintaxă. Evită stredințele exprimare fiind echvilibrată.
Lexicul ireceptiv la neologisme și cuvinte străine în situații în care preciziunea la impune.
Variantele stilului publicistic se clasifică în:
a) Genuri informative: buletin de știri, interviul, afișă, comunecatul.
b) Genuri analitice: articolul de ziar, comentariu, glosa, reflecția, recenzia, discuția,
caricatura, pamfletul, polomica.
c) Genuri bilitristice: foiletonul, reportajul, portretul.