Coloana verteblala

Coloana vertebrală este elementul esenţial de susţinere. Ea dispune de un

mare grad de mobilitate. Această mobilitate interesează articulaţiile
intervertebrale, având amplitudine variabilă de la regiune la regiune. Fiind sediul
axului nervos, toate afecţiunile rahisului riscă să prezinte semne nervoase.
(Dumitru D., 1984: 9)
Componentă a aparatului locomotor, coloana vertebrală are o dublă funcție:
statică și dinamică.
Static, coloana vertebrală are sarcina de a menține într-o anumită poziție
capul, trunchiul și membrele superioare cu greutate proprie sau cu încărcături
suplimentare și transmite această greutate bazinului în poziția șezând, sau
membrelor inferioare prin intermediul bazinului, în ortostatism.
Compoziția arhitectonică a coloanei vertebrale, discurile intervertebrale și
ligamentele vertebrale (element fibros), legarea între ele a arcurilor transversale
de către ligamentele galbele (element elastic) fac din acest segment rezistent un
complex articular cu multiple posibilități statice și dinamice.
Prin ancorarea ei cu coastele și bazinul, coloana vertebrală formează
cavitățile toracică și abdominală.
De integritatea morfo-funcțională a coloanei vertebrale depinde în mare
măsură funcția organelor interne cuprinse în aceste cavități și în special a
sistemului cardio-respirator. (Ștefan A. Birtolon, 1978: 7)

Ca orice corp din natură, şi corpul omenesc este supus forţei gravitaţionale,
centrul de gravitaţie fiind punctul unde se aplică această forţă.
La omul cu o ţinută normală şi in poziţia in picioare, centrul de gravitaţie al
corpului s-ar găsi la mijlocul micului bazin, cam la nivelul vertebrei a treia sacrală,
la marginea ei superioară (după Rraun şi Fischer). Dar corpul omenesc nu este
perfect şi există o multitudine de tipuri morfologice. Balland ajunge la concluzia
că este mai corect termenul de placă gravitaţională, decit centru de gravitaţie şi
această placă ar fi la nivelul vertebrelor D11, D12.
Omul in poziţie verticală trebuie să-şi menţină piesele coloanei vertebrale
şi linia de gravitaţie in poligonul de susţinere (figura nr.). Echilibrul nu înseamnă
însă lipsa oricărei mișcări, căci fără a interveni o forță exterioară care să-l strice,
omul se mișcă în permanență chiar și numai datorită respirației.
Omul va fi în echilibru când oscilațiile liniei de gravitație se vor face în
interiorul poligonului de susținere, poligon dat de suprafețele tălpilor. Dacă linia
iese din poligonul de susținere, sunt necesare manevre de reechilibrare care cer
multă cheltuială de energie prin mișcări active din segmentele corpului.
La copilul mic care învață să meargă, manevrele de reechilibrare se realizează
prin flexarea genunchilor și depărtarea picioarelor. Pe măsura învățării unei poziții
mai economice și mai sigure, reechilibrarea se face prin intermediul coloanei
vertebrale, ceea ce permite întinderea picioarelor şi ridicarea centrului de
gravitaţie precum şi o apropiere a picioarelor care erau depărtate şi deci o
micşorare a bazei de sprijin. Flexia coapsei dispare, fixând curbura lombară prin
tracţiunea muşchiului psoas-iliac.
Dezechilibrările posterioare vor fi corijate prin avansarea capului, în timp ce
dezechilibrarea anterioară va fi corectată prin hiperlordozarea lombară;
dezechilibrările laterale, prin mişcări din şold şi depărtarea braţului sau înclinări
laterale de partea opusă. (Dumitru D., 1984: 9, 10)

Figura nr. 1 – Poziția vertcală și baza

de susținere

(Dumitru D., 1984: 10)