Supratensiuni in Retelele Electrice PDF

Supratensiuni în reţele electrice
1. SUPRATENSINI ÎN REŢELE ELECTRICE

Supratensiunile sunt tensiuni electrice anormale care apărând într-un circuit electric ca
urmare a unei perturbaţii, depăşind tensiunea de serviciu, poate conduce la deteriorarea izolaţiei
ceea ce poate afecta siguranţa în funcţionare a sistemului.
1.1. Clasificarea supratensiunilor
a. După sensul lor supratensiunile pot fi:

- transversale – creşterea anormală a tensiunii între un conductor şi pământ sau
între conductoare de polaritate diferită, de exemplu între înfăşurările unui
transformator şi miez sau cuvă sau între fazele unui transformator
- longitudinale – creşteri anormale ale tensiunii între două puncte aparţinând
aceleiaşi căi de curent – de exemplu între spirele unei înfăşurări ale
transformatorului
b. După originea lor, supratensiunile pot fi:
- supratensiuni interne – acestea sunt datorate modificărilor bruşte a stării
electromagnetice sau de perturbarea circuitului datorită unor deranjamente
cum ar fi punerea la pământ, scurtcircuite sau manevre în reţea
- supratensiuni externe – sunt datorate căderii trăsnetului pe elementele reţelei
electrice
1.2. Supratensiuni interne
Apar în reţele electrice mai ales datorită comutaţiilor în sarcină redusă cum ar fi
conectarea sau deconectarea liniilor în gol, a reactoarelor transversale, transformatoare cu sarcini
reduse, fie datorită comutaţiilor la avarii – scurtcircuite, pierderea sincronismului. Aceste
comutaţii sunt însoţite de procese tranzitorii, de regulă oscilatorii, amplitudinea oscilaţiei putând
depăşi cu mult amplitudinea tensiunii de serviciu. Urmare a comutaţiei în reţea se poate stabili un
regim permanent care poate de asemenea să fie însoţit de supratensiuni (a se vedea figura 1).
În figura 1 semnificaţiile notaţiilor sunt:
- Ufm – tensiunea maximă pe fază în regim normal
- Um – amplitudinea maximă a tensiunii în regim tranzitoriu
- Usm – amplitudinea maximă a tensiunii în regimul sinusoidal cu supratensiuni
Din prezentarea de mai sus rezultă că avem supratensiuni în regim tranzitoriu şi
supratensiuni în regim staţionar (sinusoidal). Primele se mai numesc supratensiuni de comutaţie
(STC), iar cele de regim staţionar se mai numesc supratensiuni temporare.
Pentru a evalua nivelul de supratensiune se foloseşte noţiunea de factor de supratensiune.
Vom avea:
U sm = K st ⋅ U fm (1)
Kst – coeficient de supratensiune staţionară (de regim permanent)
U m = K soc ⋅ U sm (2)
Ksoc – coeficient sau factor de supratensiune în regim tranzitoriu
K = K st ⋅ K soc (3)
K – factor total de supratensiune
Supratensiuni şi izolaţii 1
Figura 1
Evoluţia unui regim tranzitoriu cu
supratensiuni de comutaţie
1.2.1. Scheme echivalente utilizate pentru calculul supratensiunilor
Supratensiunile interne se produc frecvent şi au valori mari în reţelele electrice de IT şi

FIT. Acestea sunt formate din linii lungi (sute de km). La MT apar mai rar.
O reţea tipică în acest sens este dată în figura 2.
S1 S2
Figura 2
Reţea tipică pentru studiul supratensiunilor interne
În figură sunt reprezentate două zone de reţea legate printr-o linie lungă. De obicei se
folosesc linii în paralel. Pentru buna funcţionare se construiesc staţii intermediare. În schemă sunt
prevăzute bobine de compensare transversală pe fiecare bară şi instalaţii de compensare
longitudinală, formată din baterii de condensatoare.
Pentru a putea studia supratensiunile interne, se fac scheme echivalente pentru elementele
de reţea. În aceste scheme centralele se înlocuiesc printr-un sistem simetric de t.e.m. şi prin
reactanţele lor interne (directe, inverse şi homopolare). În cazul generatoarelor electrice se iau în
considerare X”d la turbogeneratoare şi X’d la hidrogeneratoare (figura 3.a).
Sistemul se înlocuieşte printr-o reactanţă de sistem în spatele căreia se amplasează un

sistem de t.e.m. simetrice (figura 3.b).
Transformatoarele se înlocuiesc prin scheme echivalente obişnuite (în T sau Γ, figura 4).
a b
G S
X"
d Xs
E E
Figura 3
Scheme echivalente pentru surse
a – generator
b - sistem
a b
X1 X'2 X
Xm Xm
Figura 4
Scheme echivalente pentru transformatoare
a – schema în T
b – schema în Γ
În figura 4, X1, X’2 reprezintă reactanţele transformatorului determinate prin proba de

scurtcircuit, iar Xm – reactanţa de magnetizare determinată în funcţie de curentul de mers în gol.
Bobinele de reactanţă se înlocuiesc prin reactanţe.
Bateriile de condensatoare se înlocuiesc prin condensatoare.
Liniile se înlocuiesc prin cuadripoli pasivi, pentru care se cunosc ecuaţiile de funcţionare.
( )
U 1 = U 2 ⋅ ch γ ⋅ l + Z c ⋅ I 2 ⋅ sh γ ⋅ l ( ) (4)
⋅ sh(γ ⋅ l ) + I ⋅ ch(γ ⋅ l )
U2
I1 = 2 (5)
Zc
Unde
Z0
Zc = (6)
Y0
γ = Z 0 ⋅Y 0 = α + j ⋅ β (7)
Z 0 = R0 + j ⋅ ω ⋅ L0
(8)
Y 0 = G0 + j ⋅ ω ⋅ C 0
α – constanta de atenuare
β – constanta de fază
Parametrii α,β, Zc pot fi scrişi şi altfel, fapt care ne va ajuta la analiza fenomenelor. Se
precizează că G0, conductanţa specifică, se neglijează în general (dacă nu există descărcare
corona pe linie). Dacă ţinem seama de (8) putem scrie:
γ = Z 0 ⋅ Y 0 = (R0 + j ⋅ ω ⋅ L0 ) ⋅ (G0 + j ⋅ ω ⋅ C0 ) (9)
⎛ R ⎞
γ = j ⋅ ω ⋅ L0 ⋅ C0 ⋅ ⎜⎜1 − j ⋅ 0 ⎟⎟ (10)
⎝ ω ⋅ L0 ⎠
Ţinând seama că (în cazul LEA) R0 < < ω·L0, folosind dezvoltarea în serie a binomului
generalizat NEWTON
(1 + x )λ = 1 + λ ⋅ x + 1 ⋅ λ ⋅ (λ − 1) ⋅ x 2 + ... (11)
2!
cu λ=1/2
⎛ R0 ⎞ R0 C0
γ = j ⋅ ω ⋅ L0 ⋅ C0 ⋅ ⎜⎜1 − j ⋅ ⎟⎟ = ⋅ + j ⋅ ω ⋅ L0 ⋅ C0 (12)
⎝ 2 ⋅ ω ⋅ L0 ⎠ 2 L0
R0
α=
2⋅Z
β = ω ⋅ L0 ⋅ C0 (13)
L0
Z=
C0
Z – impedanţa caracteristică a liniei fără pierderi.
Pentru impedanţa caracteristică Zc, vom avea:
Z0 R0 + j ⋅ ω ⋅ L0 L0 R
Zc = = = ⋅ 1− j ⋅ 0 (14)
Y0 j ⋅ ω ⋅ C0 C0 ω ⋅ L0
⎛ R0 ⎞ ⎛ α⎞
Z c ≈ Z ⋅ ⎜⎜1 − j ⋅ ⎟⎟ = Z ⋅ ⎜⎜1 − j ⋅ ⎟⎟ (15)
⎝ 2 ⋅ ω ⋅ L0 ⎠ ⎝ β⎠
În cazul liniilor coronate, conductanţa G0 nu mai este neglijabilă şi, în plus, are loc o
creştere a capacităţii conductorului. Ca urmare:
γ k = (R0 + j ⋅ ω ⋅ L0 ) ⋅ [G0 + j ⋅ ω ⋅ (C0 + ΔC )] (16)
R0 + j ⋅ ω ⋅ L0
Z ck = (17)
G0 + j ⋅ ω ⋅ (C0 + ΔC )
⎛ R0 ⎞⎛ G0 ⎞
γ k = − ω 2 ⋅ L0 ⋅ (C0 + ΔC ) ⋅ ⎜⎜1 − j ⋅ ⎟⎟⎜⎜1 − j ⋅ ⎟=
⎝ ω ⋅ L0 ⎠⎝ ω ⋅ (C0 + ΔC ) ⎟⎠
R0 ⋅ G0 R G0
= j ⋅ ω ⋅ L0 ⋅ (C0 + ΔC ) ⋅ 1 − − j⋅ 0 − j⋅
ω ⋅ L0 ⋅ (C0 + ΔC )
2
ω ⋅ L0 ω ⋅ (C0 + ΔC )
(18)
Întrucât termenul al doilea de sub ultimul radical este neglijabil şi dezvoltând acest radical
în serie după (11), rezultă:
R0 ⋅ G0
≈0 (19)
ω ⋅ L0 ⋅ (C0 + ΔC )
2
⎛ R0 G0 ⎞
γ k = j ⋅ ω ⋅ L0 ⋅ (C0 + ΔC ) ⋅ ⎜⎜1 − j ⋅ − j⋅ ⎟ (20)
⎝ 2 ⋅ ω ⋅ L0 2 ⋅ ω ⋅ (C0 + ΔC ) ⎟⎠
De unde:
ΔC
β k = ω ⋅ L0 ⋅ (C0 + ΔC ) = ω ⋅ L0 ⋅ C0 ⋅ 1 + (21)
C0
ΔC
βk = β ⋅ 1 + (22)
C0
Aplicând aceeaşi metodologie pentru Zck, obţinem succesiv:
R
1− j ⋅ 0
L0 ω ⋅ L0
Z ck = ⋅ =
C0 + ΔC G0
1− j ⋅
ω ⋅ (C0 + ΔC )
⎛ R ⎞ ⎛ G0 ⎞
⎜⎜1 − j ⋅ 0 ⎟⎟ ⋅ ⎜⎜1 + j ⋅ ⎟
L0 ⎝ ω ⋅ L0 ⎠ ⎝ ω ⋅ (C0 + ΔC ) ⎟⎠
= ⋅ ≈ (23)
C0 + ΔC G02
1+ 2
ω ⋅ (C0 + ΔC )2
L0 R0 ⋅ G0 R G0
≈ ⋅ 1+ 2 − j⋅ 0 + j⋅ ≈
C0 + ΔC ω ⋅ L0 ⋅ (C0 + ΔC ) ω ⋅ L0 ω ⋅ (C0 + ΔC )
L0 ⎛ R0 G0 ⎞
≈ ⋅ ⎜⎜1 − j ⋅ + j⋅ ⎟
C0 + ΔC ⎝ 2 ⋅ ω ⋅ L0 2 ⋅ ω ⋅ (C0 + ΔC ) ⎟⎠
Notând:
L0 Z
Zk = = (24)
C0 + ΔC ΔC
1+
C0
⎛ R0 G0 ⎞
Z ck = Z k ⋅ ⎜⎜1 − j ⋅ + j⋅ ⎟ (25)
⎝ 2 ⋅ ω ⋅ L0 2 ⋅ ω ⋅ (C0 + ΔC ) ⎟⎠
De observat că Zk < Z şi βk > β.
Se pune problema asupra modului în care putem determina valoarea conductanţei G0 şi a
creşterii de capacitate ΔC pentru linia coronată. În literatură se dau relaţii empirice care permit
calculul aproximativ al acestor parametri.
1.3. Supratensiuni datorate efectului capacitiv pe linii în gol
Considerăm o linie de lungime l, funcţionând în gol (figura 5):
G T U1 U2
I1 I2
Figura 5
Linia funcţionând în gol
G X'd X1 X' 2 U1 U2
I1 I2=0
Xm
Figura 6
Schema echivalentă pentru linia
funcţionând în gol
Schema echivalentă este dată în figura 6. Facem următoarele precizări

- reactanţa de magnetizare a transformatorului este neliniară la supratensiuni
- pe linie apare descărcarea corona (fenomen neliniar) la supratensiuni
În primă instanţă nu vom ţine seama de aceste fenomene, urmând să le analizăm ulterior.
În ipoteza neglijării fenomenelor neliniare, schema echivalentă este cea din figura 7.
S Xs U1 U2
I1 I2=0
Figura 7
funcţionând în gol fără neliniarităţi
unde
X s = X d' + X 1 + X 2' (26)
În condiţiile I2=0, ecuaţiile liniei (4), (5) devin:
U 1 = U 2 ⋅ ch(γ ⋅ l )
(27)
⋅ sh(γ ⋅ l )
1
I1 = U 2 ⋅
Zc
Din (26), (27) se poate scrie impedanţa de intrare a liniei:
Z i = 1 = Z c ⋅ cth(γ ⋅ l )
U
(28)
I1
Din prima relaţie din (27) rezultă valoarea tensiunii U2:
U1
U2 = (29)
ch(γ ⋅ l )
ch(γ ⋅ l ) = ch(α ⋅ l ) ⋅ cos( β ⋅ l ) + j ⋅ sh(α ⋅ l ) ⋅ sin( β ⋅ l ) (30)
Ţinând seama de următoarele simplificări:
α ⋅ l << 1
ch(α ⋅ l ) ≈ 1 (31)
sh(α ⋅ l ) ≈ α ⋅ l
rezultă:
U1
U2 ≈ (32)
cos( β ⋅ l ) + j ⋅ α ⋅ l ⋅ sin( β ⋅ l )
termenul imaginar de la numitor fiind foarte mic.
1.3.1. Cazul sursa de putere foarte mare, Xs≈0
U1 ≈ E
E (33)
U2 =
cos( β ⋅ l ) + j ⋅ α ⋅ l ⋅ sin( β ⋅ l )
Graficul U2(l) este dat în figura 8.
Figura 8
Supratensiuni pe linii în gol
Pentru a vedea la ce lungime a liniei apare rezonanţa neglijăm al doilea termen de la

numitorul rel(33) şi
cos( β ⋅ l ) = 0
π
β ⋅l = (34)
2
π π ⋅v π ⋅v π ⋅ 3 ⋅ 105
l= = = = = 1500 [km]
2 ⋅ β 2 ⋅ ω 2 ⋅ 2 ⋅ π ⋅ 50 2 ⋅ 2 ⋅ π ⋅ 50
În realitate datorită apariţiei fenomenului corona tensiunea la sfârşitul liniei nu ajunge la
valori atât de mari. Valorile supratensiunilor maxime relative ajunge la 2÷4 în condiţiile liniei
coronate.
Explicaţia apariţiei supratensiunilor rezultă din figura 9.
XL
l Ic
I c = j ⋅ ω ⋅ C0 ⋅ ⋅ U 2 (35)
2 U1 U2
U 2 = U 1 − j ⋅ ω ⋅ L0 ⋅ l ⋅ I c (36)
l
U 2 = U 1 − j ⋅ ω ⋅ L0 ⋅ l ⋅ j ⋅ ω ⋅ C0 ⋅ ⋅ U 2 =
2
2
(37) Figura 9
l
= U 1 + ω 2 ⋅ L0 ⋅ C0 ⋅ ⋅ U 2 Explicativă pentru
2 supratensiuni pe linii în gol
U1
U2 = > U1 (38)
l2
1 − ω ⋅ L0 ⋅ C0 ⋅
2
2
X L = ω ⋅ L0 ⋅ l (39)
1.3.2. Cazul Xs≠0
E Xs U1 U2
I1 I2=0
Figura 10
Din figura 10 putem scrie: funcţionând în gol Xs≠0
E = j ⋅ X s ⋅ I1 +U1
U 1 = U 2 ⋅ ch(γ ⋅ l ) (40)
⋅ sh(γ ⋅ l )
U2
I1 =
Zc
E
U2 = (41)
X
ch(γ ⋅ l ) + j ⋅ s ⋅ sh(γ ⋅ l )
Zc
În cazul simplificat al liniei fără pierderi, γ=j·β avem:
ch(γ ⋅ l ) = cos(β ⋅ l )
sh(γ ⋅ l ) = j ⋅ sin (β ⋅ l ) (42)
Zc = Z
şi vom avea:
E
U2 = (43)
X
cos( β ⋅ l ) − s ⋅ sin( β ⋅ l )
Z
Dacă notăm
Xs
= tgϕ (44)
Z
relaţia (43) devine:
E
U2 = ⋅ cos ϕ (45)
cos(β ⋅ l + ϕ )
Rezonanţa va apare la distanţa pentru care:
cos(β ⋅ l + ϕ ) = 0
π (46)
−ϕ
π 3 ⋅ 103
β ⋅l +ϕ = ⇒ l= 2 ⋅ 3 ⋅ 105 = 1500 − ⋅ ϕ < 1500 [km]
2 2 ⋅ π ⋅ 50 π
În figura 11 este reprezentată curba U2/E=f(l) după rel. (41).
Figura 11
Rezultate în cazul Xs<>0
1.3.3. Influenţa reactanţei de magnetizare
În regim normal, curentul de magnetizare al transformatoarelor reprezintă curentul de

magnetizare reprezintă câteva procente din In. Dacă tensiunea de alimentare a transformatorului
creşte, are loc saturaţia circuitului magnetic, reactanţa de magnetizare scade, curentul de
magnetizare creşte, devine comparabil cu In. În plus acest curent va conţine armonici (regim
neliniar). Curenţii de frecvenţă superioară trecând prin Xs determină apariţia de armonici în curba
tensiunii. Va trebui să analizăm influenţa reactanţei atât pe armonica fundamentală cât şi pe
armonici superioare.
Influenţa reactanţei de magnetizare pe armonica fundamentală este de aceeaşi natură cu a
bobinelor de reactanţă transversale (vezi 1.2.2.4).
Pentru a vedea influenţa reactanţei de magnetizare pe armonici, facem schema echivalentă
a circuitului pe armonici (figura 12).
De precizat că în schema din X sk
figura 12 tensiunea electromotoare E (a
sursei) nu apare datorită faptului că sursa
este simetrică. Sursa de armonici este
considerată t.e.m. Ek , situată în spatele X mk
reactanţei de magnetizare. Z ik
j ⋅ X sk ⋅ Z ik E k
Zk = = j ⋅ X k (47)
j ⋅ X sk + Z ik
Semnele posibile ale reactanţelor sunt:
Xsk > 0, Zik > < 0, Xk > < 0.
Tensiunea la bornele liniei (pe Zik) va fi: Figura 12
± Xk Schema echivalentă pe armonici
U k = Ek ⋅ (48)
X mk ± X k
Rezultă că există posibilitatea Xmk – Xk = 0, adică rezonanţă pe o armonică. Pentru o

anumită lungime a liniei poate avea loc o armonică. Supratensiunile de rezonanţă pe armonici nu
sunt foarte periculoase întrucât apare fenomenul corona pe linie care le limitează, puterea sursei
de armonici fiind redusă. Limitarea prin fenomenul corona este accentuată de frecvenţa ridicată a
semnalului de tensiune.
1.3.4. Influenţa reactanţelor de compensare transversală
Reactanţele de compensare transversală au rolul – în regim normal de funcţionare – să

asigure reglarea tensiunii şi a fluxurilor de putere reactivă în reţea. În regim post avarie sau de de
sincronizare acestea au rolul de a limita supratensiunile. Regimul post avarie specific este acela
în care, după un defect, linia rămâne deconectată la un capăt. Cele două regimuri pleacă din
condiţii iniţiale diferite. Regimul post avarie poate fi precedat de un regim de funcţionare în care
t.e.m. a sursei, la începutul liniei, este mare, deci există pericolul unor supratensiuni mari. În
regimul de sincronizare se iau măsuri de limitare a t.e.m., de scădere a tensiunii la începutul
liniei. În regim normal, este posibil ca linia să fie slab încărcată, pe linie să se transporte o putere
mult sub puterea naturală. În asemenea situaţii în curentul pe linie predomină componenta
reactivă (capacitivă), în prezenţa căreia tensiunea spre sfârşitul liniei va creşte.
Pentru limitarea creşterilor de tensiune în regimul de sincronizare se instalează bobine de

compensare transversală. Efectul maxim se obţine când instalăm reactorul la mijlocul liniei.
Având în vedere că prezenţa componentei capacitive a curentului la începutul liniei nu este de
dorit (întrucât scade stabilitatea în funcţionare a generatorului prin autoexcitare), se impune
instalarea unor bobine şi la începutul liniei pentru ca la bornele generatorului să fie curenţi
inductivi. La lungimi mari, reactoarele se pot instala şi în puncte intermediare, la distanţe de 200-
500 km.
În cazul funcţionării liniei în gol se pot înregistra supratensiuni. Pentru limitarea acestora
se instalează de asemenea reactoare de compensare transversală, care consumând puterea
capacitivă a liniei înlătura cauza care le produce. Efectul maxim, în acest caz, îl au reactoarele
montate la sfârşitul liniei întrucât ele compensează curentul capacitiv pe întreaga linie.
În regim normal de funcţionare, există posibilitatea de apariţie a unor supratensiuni la
mijlocul liniei dacă linia este slab încărcată. Instalarea unor bobine de compensare este
recomandată la mijlocul liniei.
Pentru a studia influenţa bobinelor de compensare transversală considerăm o bobină
amplasată arbitrar pe linie (figura 13).
l
Figura 13
l1 l2
Influenţa
poziţiei S Xs U1 U2
bobinelor de
compensare
I1 I'1 I'2 I1=0
Scriind ecuaţia liniei sub formă de cuadripol pe cele două porţiuni de linie avem:
U 1 = U R ⋅ ch(γ ⋅ l1 ) + I 1 ⋅ Z c ⋅ sh(γ ⋅ l1 )
'
U (49)
I 1 = R ⋅ sh(γ ⋅ l1 ) + I 1 ⋅ ch(γ ⋅ l1 )
'
Zc
U R = U 2 ⋅ ch(γ ⋅ l2 )
U2 (50)
⋅ sh(γ ⋅ l2 )
'
I2 =
Zc
Fără erori prea mari, considerăm linia fără pierderi, γ=j·β, Zc=Z.
U 1 = U R ⋅ cos( β ⋅ l1 ) + j ⋅ I 1 ⋅ Z ⋅ sin( β ⋅ l1 )
'
UR (51)
⋅ sin( β ⋅ l1 ) + I 1 ⋅ cos( β ⋅ l1 )
'
I1 = j ⋅
Z
U R = U 2 ⋅ cos( β ⋅ l2 )
U2 (52)
⋅ sin( β ⋅ l2 )
'
I2 = j⋅
Z
Ecuaţia în curenţi în punctul de instalare a bobinei:
' ' ' UR
I1 = I 2 + I R = I 2 + (53)
j ⋅ XR
Ne interesează raportul U1/U2 în prezenţa bobinei. Înlocuind I’2 , UR din (52) şi I’1 din (53)
rezultă:
⎛ U U ⋅ cos(β ⋅ l2 ) ⎞
U 1 = U 2 ⋅ cos( β ⋅ l1 ) ⋅ cos( β ⋅ l2 ) + j ⋅ ⎜⎜ j ⋅ 2 ⋅ sin( β ⋅ l2 ) + 2 ⎟⎟ ⋅ Z ⋅ sin( β ⋅ l1 )
⎝ Z j ⋅ XR ⎠
(54)
sau
⎛ Z ⎞
U 1 = U 2 ⋅ ⎜⎜ cos( β ⋅ l1 ) ⋅ cos( β ⋅ l2 ) − sin( β ⋅ l1 ) ⋅ sin( β ⋅ l2 ) + ⋅ cos(β ⋅ l2 ) ⋅ sin( β ⋅ l1 ) ⎟⎟
⎝ XR ⎠
(55)
notând
U2
Z X
= R2 = q R (56)
XR U
Z
adică puterea reactivă în unităţi relative, vom avea:
U 1 = U 2 ⋅ (cos( β ⋅ l ) + q R ⋅ cos(β ⋅ l2 ) ⋅ sin( β ⋅ l1 ) ) (57)
U2 1
= (58)
U 1 cos( β ⋅ l ) + q R ⋅ cos(β ⋅ l2 ) ⋅ sin( β ⋅ l1 )
Din (58) se poate deduce influenţa bobinei în funcţie de poziţie:
a. l1=0, l2=l – instalare la începutul liniei

U2 1
= (59)
U 1 cos( β ⋅ l )
deci instalarea bobinei nu are nici un efect asupra tensiunii de la sfârşitul liniei.
Totuşi instalarea bobinei la începutul liniei influenţează tensiunea la începutul liniei,
crescând stabilitatea în funcţionare a generatoarelor conectate în apropiere.
Astfel dacă notăm cu I curentul injectat de sistem în nodul 1, considerând U1 origine de
fază şi I=I·e-jφ, vom avea:
I = I1 + I R (60)
E = U1 + j ⋅ X s ⋅ I
E = U 1 + j ⋅ X s ⋅ I ⋅ e − j⋅ϕ = U 1 + X s ⋅ I ⋅ (sin ϕ + j ⋅ cos ϕ ) (61)
Pentru U1 fix, cu cât φ este mai mare (bobina în funcţiune) cu atât E trebuie să fie mai
mare, ceea ce duce la creşterea stabilităţii grupului generator.
b. l1=l, l2=0 – instalare la sfârşitul liniei
U2 1
= (62)
U 1 cos( β ⋅ l ) + qR ⋅ sin( β ⋅ l )
Supratensiunea este cu atât mai mică cu cât qR este mai mare.
c. l1>0, l2>0 – instalare într-un punct intermediar
Efectul este între limitele date la pct. a şi b.
Pentru limitarea creşterilor de tensiune datorită efectului capacitiv pe liniile electrice

lungi, în gol, la nivelul impus trebuie să se realizeze compensarea transversală a liniilor cu
bobine.
Locul de montare a bobinei se stabileşte din considerente tehnico-economice.
La stabilirea numărului bobinelor necesare montării pe linii se va ţine seama de creşterile
admisibile de tensiune indicate în tabelul 1.
Tabelul 1
Tensiunea Tipul echipamentului Creşterea admisibilă de tensiune

nominală a pe fază faţă de Us/ 3 , în funcţie
reţelei de durata solicitării:
(kV) 20 min1) 20 s 1s 0,1 s
2)
Transformatoare şi autotransformatoare 1,1 1,4 - -2)
2)
Bobine de reactanţă şi transformatoare de 1,15 1,4 - -2)
tensiune inductive
110 ÷ 400 Aparate de comutaţie, transformatoare de
tensiune capacitive, transformatoare de 1,15 1,6 2,2 2,4
curent, condensatoare de cuplaj şi bare
colectoare
Transformatoare şi autotransformatoare 1,1 1,25 1,73) 1,83)
750 Bobine de compensare, transformatoare de
curent şi tensiune, aparate de comutaţie, 1,1 1,3 1,93) 2,03)
condensatoare de cuplaj şi bare colectoare
Note:1) Se admit creşteri de tensiune, cu durata cuprinsă între 60 şi 1200 s, până la de 50 de ori pe
an, la un interval de minimum o oră între duoă solicitări succesive.
2) Creşterile de tensiune de 1,4 şi peste, cu o durată mai mare de 20 s se elemină prin
instalaţii de protecţie şi automatizări.
3) Aceste valori sunt informative.
Liniile de 400 kV şi 750 kV vor fi prevăzute cu o protecţie maximală de tensiune, trifazată,

cu temporizare independentă, dacă din calcule rezultă că, în urma deconectării de la un capăt al liniei
respective sau în alte regimuri posibile, pot să apare supratensiuni temporare mai mari decât valorile
admisibile specificate în tabelul 1.
În funcţie de valorile maxime ale supratensiunilor temporare rezultate din calcule, protecţia
maximală de tensiune va fi realizată cu una sau mai multe trepte de tensiune şi de timp.
Protecţia va comanda în primul rând conectarea rapidă a bobinelor de compensare
transversală dacă acestea există în staţia în care montează protecţia. În lipsa bobinelor de
compensare transversală sau dacă conectarea bobinelor de compensare transversală nu conduce la
scăderea tensiunii sub valorile periculoase, protecţia trebuie să comande declanşarea de la ambele
capete a liniei care provoacă supratensiunea, precum şi blocarea RAR.
Reglajele protecţiilor se corelează cu caracteristicile aparatajului din staţiile respective,
ţinându-se seama şi de recomandările furnizorului de aparataj.
În cazul reţelelor de 400 kV protecţia împotriva supratensiunilor temporare se realizează în
trei trepte, cu o temporizare diferită, în funcţie de valoarea supratensiunii temporare şi anume:
a) rapid, pentru valori mai mari de 1,4 ⋅ 420 / 3 kV ;
b) cu temporizare de maxim 10 s, pentru valori cuprinse între (1,2÷1,4) ⋅ 420 / 3 kV ;
c) cu temporizare de maxim 60 s, pentru valori cuprinse între (1,1÷1,2) ⋅ 420 / 3 kV .
Nesimultaneitatea timpilor totali de acţionare a polilor întreruptoarelor trebuie să fie mai

mică de 5 ms.
1.4. Supratensiuni datorate defectelor nesimetrice

1.4.1. Nesimetrii în reţele electrice
Defectele nesimetrice pot genera supratensiuni temporare în situaţia defectelor cu pământul.
Pentru a putea aprecia nivelul supratensiunilor la defecte nesimetrice trebuie calculat regimul
de funcţionare al reţelei în prezenţa nesimetriei respective. Mai întâi trebuie întocmite schemele
de secvenţă ale reţelei. Schema de secvenţă inversă este identică cu cea de secvenţă directă, cu
parametri aproximativ egali (apar diferenţe în cazul elementelor dinamice: motoare şi
generatoare). Calculul regimurilor se face utilizând ecuaţiile de secvenţă ale reţelei şi condiţiile
de la locul de defect.
În cazul în care se utilizează metode manuale, schemele reţelelor de secvenţă (directă, inversă
şi homopolară) se reduc la locul de defect.
După reducerea schemelor de secvenţă la locul de defect, acestea vor arăta ca în figura 14.
Zd Zi
Id Ii
Ud Ui
Zh
Ih
Uh
Figura 14
Schemele echivalente de secvenţă
Pentru schemele din figura 14 se scriu ecuaţiile la locul de defect:
E = Zd ⋅ Id +U d
0 = Zi ⋅ Ii +U i (63)
0 = Zh ⋅ Ih +U h
unde:
E – tensiunea electromotoare echivalentă la locul de defect
Id – curentul de secvenţă directă la locul de defect
Ii – curentul de secvenţă inversă la locul de defect
Ih – curentul de secvenţă homopolară la locul de defect
Ud – tensiunea de secvenţă directă la locul de defect
Ui – tensiunea de secvenţă inversă la locul de defect
Uh – tensiunea de secvenţă homopolară la locul de defect
Zd – impedanţa echivalentă de secvenţă directă la locul de defect
Zi – impedanţa echivalentă de secvenţă inversă la locul de defect
Zh – impedanţa echivalentă de secvenţă homopolară la locul de defect
Pentru un defect oarecare, necunoscutele problemei sunt cele 6 mărimi: Ud, Ui, Uh, Id, Ii,
Ih. Întrucât avem numai 3 ecuaţii (rel. (63)), pentru determinarea celor 6 mărimi se utilizează
condiţiile la locul de defect, scrise pentru fiecare fază, în tensiuni şi curenţi.
Pentru trecerea de la mărimi de fază la mărimi de secvenţă se utilizează relaţiile de
dependenţă dintre acestea.
⎡U R ⎤ ⎡1 1 1 ⎤ ⎡U h ⎤
⎢U ⎥ = ⎢1 a 2 a ⎥ ⋅ ⎢U ⎥ (64)
⎢ S⎥ ⎢ ⎥ ⎢ d⎥
⎢⎣U T ⎥⎦ ⎢⎣1 a a ⎥⎦ ⎢⎣U i ⎥⎦
2
⎡ I R ⎤ ⎡1 1 1 ⎤ ⎡I h ⎤
⎢ I ⎥ = ⎢1 a 2 a ⎥⎥ ⋅ ⎢⎢ I d ⎥⎥ (65)
⎢ S⎥ ⎢
⎢⎣ I T ⎥⎦ ⎢⎣1 a a 2 ⎥⎦ ⎢⎣ I i ⎥⎦
⎡U h ⎤ ⎡1 1 1 ⎤ ⎡U R ⎤
⎢U ⎥ = 1 ⋅ ⎢1 a a 2 ⎥⎥ ⋅ ⎢⎢U S ⎥⎥ (66)
⎢ d⎥ 3 ⎢
⎢⎣U i ⎥⎦ ⎢⎣1 a 2 a ⎥⎦ ⎢⎣U T ⎥⎦
⎡I h ⎤ ⎡1 1 1 ⎤ ⎡I R ⎤
⎢ I ⎥ = 1 ⋅ ⎢1 a a 2 ⎥⎥ ⋅ ⎢⎢ I S ⎥⎥ (67)
⎢ d⎥ 3 ⎢
⎢⎣ I i ⎥⎦ ⎢⎣1 a 2 a ⎥⎦ ⎢⎣ I T ⎥⎦
unde
2⋅π
j⋅ 1 3
a=e 3
=−
+ j⋅
2 2
4⋅π
j⋅ 1 3
a2 = e 3 = − − j ⋅ (68)
2 2
1+ a + a = 0
2
1.4.1.1. Scurtcircuit monofazat
Condiţiile la locul de defect se scriu din figura 15. S-a considerat un scurtcircuit printr-o
impedanţă Z.
T
UR = Z ⋅IR S
IS = 0 (69) R
IT = 0 IR
IT
IS
Scriind condiţiile pentru curenţi în mărimi de secvenţă Z UR
vom obţine:
I S = I h + a2 ⋅ I d + a ⋅ I i = 0
(70)
I T = I h + a ⋅ I d + a2 ⋅ I i = 0
Figura 15
Scăzând cele 2 ecuaţii: Condiţii la locul de defect
( )
a 2 − a ⋅ (I d − I i ) = 0 ⇒ I d = I i (71) Scurtcircuit monofazat
Înlocuind într-una din ecuaţiile (70) rezultă:
( )
Ih + a2 + a ⋅ Id = 0 (72)
şi ţinând seama de ultima relaţie din (68), rezultă imediat:
Id = Ii = Ih (73)
Utilizând prima ecuaţie din (69):
U R = Z ⋅3⋅ I d (74)
şi adunând cele 3 ecuaţii de secvenţă:
E = I d ⋅ (Z d + Z i + Z h ) + 3 ⋅ Z ⋅ I d (75)
E
Id = (76)
Z d + Zi + Z h + 3⋅ Z
Putem calcula tensiunile de secvenţă şi apoi cele de fază:
⎛ Zi + Z h + 3⋅ Z ⎞
U d = E − Z d ⋅ I d = E ⋅ ⎜⎜ ⎟⎟ (77)
⎝ Z d + Zi + Zh + 3⋅ Z ⎠
Zi
U i = −Z i ⋅ I i = − ⋅E (78)
Z d + Z i + Z h + 3⋅ Z
Zh
U h = −Z h ⋅ I h = − ⋅E (79)
Z d + Zi + Z h + 3⋅ Z
3⋅ Z
UR = ⋅E
Z d + Zi + Z h + 3⋅ Z
a 2 ⋅ (Z i + Z h + 3 ⋅ Z ) − a ⋅ Z i − Z h
U S =U h + a 2 ⋅ U d + a ⋅ U i = ⋅E (80)
Z d + Zi + Z h + 3⋅ Z
⎡ 2 a2 ⋅ Zd + a ⋅ Z i + Z h ⎤
U S = E ⋅ ⎢a − ⎥ (81)
⎣ Z d + Zi + Z h + 3⋅ Z ⎦
a ⋅ (Z i + Z h + 3 ⋅ Z ) − a 2 ⋅ Z i − Z h
U T =U h + a ⋅ U d + a 2 ⋅ U i = ⋅E (82)
Z d + Zi + Z h + 3⋅ Z
⎡ a ⋅ Zd + a2 ⋅ Z i + Z h ⎤
U T = E ⋅ ⎢a − ⎥ (83)
⎣ Z d + Zi + Z h + 3⋅ Z ⎦
În cazul scurtcircuitului metalic (Z=0)şi Zd=Zi, se obţin relaţiile mai simple:
⎡ 1 3 Zh − Zd ⎤
U S ,T = E ⋅ ⎢− m j ⋅ − ⎥ (84)
⎣ 2 2 2⋅Zd + Zh ⎦
Obs. Egalitatea curenţilor de secvenţă, Id= Ii= Ih, ne sugerează înserierea schemelor de
secvenţă în cazul scurtcircuitului monofazat (figura 16).
E Zd Zi Zh
Id Ii Ih
3Z
Figura 16
Schema echivalentă de secvenţă în cazul sc.
monofazat
1.4.1.2. Scurtcircuit bifazat cu punere la pământ
Schema la locul de defect este arătată în

figura 17. Rezultă condiţiile la locul de R
defect:
S
U S = U T = (I S + I T ) ⋅ Z T
(85) IT I
IR = 0 S I R
Scriind condiţiile pentru curenţi în mărimi UT US

Z
de secvenţă vom obţine:
U S = U h + a 2 ⋅ U d + a ⋅ U i = (I S + I T ) ⋅ Z
U T = U h + a ⋅ U d + a 2 ⋅ U i = (I S + I T ) ⋅ Z
Figura 17
(86) Condiţii la locul de defect
Scăzând cele 2 ecuaţii: Scurtcircuit bifazat cu punere la
( )
a 2 − a ⋅ (U d − U i ) = 0 ⇒ U d = U i (87) pământ
Făcând suma IS+IT vom obţine:
( )
I S + I T = 2 ⋅ I h + a 2 + a ⋅ (I d + I i ) = 2 ⋅ I h − ( I d + I i ) = 3 ⋅ I h (88)
unde s-a ţinut seama de ecuaţia 2-a din (85) scrisă pe componente simetrice.
Din ecuaţia 3-a din (63) rezultă:
Uh
Ih = − (89)
Zh
Înlocuind (87) în prima ecuaţie din (86), utilizând (88),(89):
Z
U h − U d = −3 ⋅ U h ⋅ (90)
Zh
Zh
Uh = ⋅U d (91)
Z h + 3⋅ Z
Folosind a doua ecuaţie din (85) scrisă pe componente, în care curenţii de secvenţă se
determină din (63) avem:
E −U d U i U h
− − =0 (92)
Zd Zi Zh
în care ţinem seama de (87) şi (91):
E −U d U d Ud
− − =0 (93)
Zd Zi Z h + 3⋅ Z
E 1
Ud = ⋅ (94)
Zd 1 + 1 + 1
Z d Zi Z h + 3⋅ Z
Z E
Uh = h ⋅ (95)
Zd Z + 3 ⋅ Z Z + 3⋅ Z
h
+ h +1
Zd Zi
⎛ Zh ⎞
U R = 2 ⋅ U d + U h = U d ⋅ ⎜⎜ 2 + ⎟⎟ (96)
⎝ Z h + 3 ⋅ Z ⎠
E 1 ⎛ Zh ⎞
UR = ⋅ ⋅ ⎜⎜ 2 + ⎟ (97)
Zd 1 + 1 + 1 ⎝ Z h + 3 ⋅ Z ⎟⎠
Z d Zi Z h + 3⋅ Z
U Z E
U S = U T = 3 ⋅ I h ⋅ Z = −3 ⋅ h ⋅ Z = −3 ⋅ ⋅ (98)
Zh Z d Z h + 3⋅ Z + Z h + 3⋅ Z +1
Zd Zi
În cazul scurtcircuitului metalic (Z=0)şi Zd=Zi, vom avea:
3⋅ Z h
UR = ⋅E
Zd + 2⋅Zh (99)
U S =UT = 0
1.4.2. Tratarea neutrului în reţele electrice
Modul de tratare a neutrului depinde de o serie de factori cum ar fi:

- nivelul supratensiunilor la defecte nesimetrice
- nivelul curenţilor de scurtcircuit
- mărimea tensiunii de atingere şi de pas
1.4.2.1. Nivelul supratensiunilor la defecte nesimetrice
Pentru analiza nivelului supratensiunilor considerăm o reţea electrică alimentată de o

sursă care conţine un transformator al cărui neutru este legat la pământ printr-o reactanţă X0
(figura 18).
T
G
L Figura 18
Cf Schema
explicativă
Cf Cf pentru tratarea
neutrului
X0 Cp
Schemele echivalente de secvenţă, pentru un defect pe linie, cu neglijarea în primă

instanţă a rezistenţelor, sunt date în figura 19.
a) b)
XGd XTd XLd XGi XTi XLi
E C0 C0 C0 C0
2 2 2 2
c)
3X0 XTh XLh
Figura 19
Cp Cp Schema echivalente de
secvenţă: a) directă,
2 2 b)inversă, c)homopolară
În figura 19 C0 reprezintă capacitatea echivalentă de secvenţă directă:
C0 = C p + 3 ⋅ C f (100)
La realizarea schemelor echivalente s-a ţinut seama că circulaţia curenţilor homopolari
dinspre transformator spre generator este şuntată de înfăşurarea în triunghi a transformatorului,
componentele homopolare fiind în fază. De regulă la generatoare XGi < XGd. Dacă puterea
generatorului este mare, atunci reactanţa acestuia este mult mai mică decât a transformatorului.
Pentru simplificare vom considera reactanţele echivalente de secvenţă directă şi inversă egale:
X d = X Gd + X Td + X Ld
X i = X Gi + X Ti + X Li ≈ X d (101)
1
Xh =
1
− ω ⋅ Cp
3 ⋅ X 0 + X Th + X Lh
În ceea ce priveşte capacităţile, cele de secvenţă directă şi secvenţă inversă sunt
neglijabile în schema respectivă, însă capacitatea de secvenţă homopolară nu poate fi neglijată
atunci când X0 este mare.
Aplicând relaţia (84), rezultă tensiunile pe fazele sănătoase în situaţia unui scurtcircuit
monofazat:
⎡ 1 3 Xh − Xd ⎤
U S ,T = E ⋅ ⎢− m j − ⎥=
⎣ 2 2 2⋅ Xd + Xh ⎦
⎛ 2⋅ Xd + Xh + 2⋅ Xh − 2⋅ Xd 3⎞
= ⎜⎜ − m j ⎟⋅E = (102)
⎝ 2 ⋅ (2 ⋅ X d + X h ) 2 ⎟
⎠
⎛ 3 Xh 3⎞
= ⎜⎜ − ⋅ m j ⎟⋅E
⎟
⎝ 2 2 ⋅ X d + X h 2 ⎠
Dacă notăm cu:
X
k= h (103)
Xd
şi facem modulul în relaţia (102) avem:
U S ,T =
9 ⎛ k ⎞
⋅⎜
3
2
⎟ + ⋅E =
(
9⋅ k2 + 3⋅ k2 + 4⋅ k + 4
⋅E
) (104)
4 ⎝2+k⎠ 4 ⋅ (k + 2 )
2
4
3 ⋅ (k 2 + k + 1)
U S ,T = ⋅E (105)
k+2
Dacă facem graficul funcţiei US,T/E=U/E:
Din figura 20 rezultă:
- când neutrul este legat la pământ Xh/Xd → 1 nu sunt supratensiuni
- pentru Xh/Xd > 1 (numai o parte din neutre sunt legate la pământ) tensiunile pe
fazele sănătoase sunt mai mari ca tensiunea nominală, ajungând la √3 pentru
Xh/Xd →∞ (neutru tratat prin bobină acordată la rezonanţă). Situaţia Xh/Xd
→∞ se realizează atunci când reactanţa de bobinei este egală cu reactanţa
capacitivă de secvenţă homopolară a liniei, adică în relaţia (101) Xh are
numitorul zero.
În realitate Rh≠0 şi atunci relaţia (84) devine:
⎡ 1 3 R + j ⋅ Xh − j ⋅ Xd ⎤
U S ,T = E ⋅ ⎢− m j ⋅ − h ⎥ (106)
⎣ 2 2 2 ⋅ j ⋅ X d + Rh + j ⋅ X h ⎦
sau
Figura 20
Supratensiuni pe fazele S,T la un defect monofazat la
variaţia raportului k=Xh/Xd
1 3 α + j⋅k − j
U S ,T = E ⋅ − m j⋅ − (107)
2 2 2⋅ j +α + j ⋅k
unde
Rh
α= (108)
Xd
Figura 21
Supratensiuni pe
fazele S,T la un
defect monofazat
la variaţia
raportului k=Xh/Xd
cu Rh≠0
Din figura 21 se observă că influenţa Rh este relevantă pentru valori mici ale lui k,
conducând la valori mai mari ale tensiunii pe fazele sănătoase doar pentru α>2.
Pentru valori ale lui k<0, situaţie care are loc atunci când X0 →∞ (neutru izolat), prezintă
interes valoarea k = - 2. Atunci are loc o rezonanţă, reactanţa capacitivă fiind egală cu suma
dintre reactanţa directă şi inversă, supratensiunile fiind mult mai mari. De precizat însă că
reactanţa capacitivă Xch=1/ω·Cp este mult mai mare decât Xd şi supratensiunea tinde către √3. În
mod excepţional, asemenea situaţii pot apare în reţele mixte (aeriene + cablu) sau la linii
racordate prin reactanţe longitudinale (reţele le tensiunea generatoarelor).
În cazul scurtcircuitelor bifazate cu punere la pământ, din (99) dacă neglijăm rezistenţele
obţinem:
3⋅ Xh
UR = ⋅E (109)
Xd + 2⋅ Xh
3⋅ k
UR = ⋅E (110)
1+ 2⋅ k
Variaţia tensiunii pe faza R este dată în figura (22).
Figura 22
Supratensiuni pe fazele R la un defect bifazat
cu pământul la variaţia raportului k=Xh/Xd
Din figura 22 se observă că pentru k>0 supratensiunile nu depăşesc 1.5 u.r., mai mici ca
în cazul scurtcircuitului monofazat când ating 1.73 u.r. Are loc un fenomen de rezonanţă pentru
k=0.5, condiţiile fiind oarecum similare ca în cazul scurtcircuitului monofazat.
În concluzie se poate spune că în cazul defectelor nesimetrice cu pământul nivelul
supratensiunilor este influenţat de modul de tratare a neutrului. Pentru reţele cu neutru legat la
pământ (k=1) nu apar supratensiuni la defecte nesimetrice. Pentru reţele cu neutru tratat sau izolat
pot apărea supratensiuni temporare cu valori de până la 1.73 u.r., iar în anumite situaţii pot apărea
fenomene de rezonanţă cu supratensiuni mai mari.
1.4.2.2. Alegerea modului de tratare a neutrului
Alegerea modului de tartare a neutrului se face ţinând seama de următoarele aspecte:

• Nivelul supratensiunilor la defecte nesimetrice, mărime ce determină nivelul de
izolaţie a reţelei
• Nivelul curentului de scurtcircuit monofazat
• Funcţionarea protecţiilor la defecte cu pământul
• Influenţa asupra liniilor de telecomunicaţii
Reţelele de joasă tensiune funcţionează cu neutrul legat la pământ. Acest lucru este
determinat, în principal, de protecţia oamenilor împotriva tensiunilor periculoase, aspect
esenţial în cazul reţelelor de JT. De asemenea trebuie avut în vedere că la JT sunt multe
receptoare care se alimentează monofazat, acest lucru necesitând un nul de lucru.
În cazul reţelelor de MT variantele de tratare acceptate de normative sunt mult mai
variate fiind influenţat de o serie de factori:
• tensiunea, dimensiunile, structura şi caracteristicile reţelei şi echipamentelor:
o tipul reţelei în cauză (reţea aeriană, mixtă sau în cablu), dimensiunile şi
arhitectura reţelei (posibilităţi de buclare), respectiv valoarea curentului
capacitiv de punere la pământ a reţelei;
o starea tehnică a izolaţiei (nivelurile de ţinere ale izolaţiilor şi gradul de
îmbătrânire a acestora, respectiv posibilitatea transformării simplelor puneri
la pământ în duble puneri la pământ);
o valorile rezistenţelor parcului de prize de pământ;
o condiţiile de mediu în care funcţionează liniile electrice aeriene (poluare,
vegetaţie, păsări etc., care conduc deseori la defecte trecătoare cu punere
simplă la pământ);
• exigenţele consumatorilor referitoare la continuitatea şi calitatea alimentării acestora,
eliminarea întreruperilor de scurtă durată;
• siguranţă în exploatarea reţelei;
• valori cât mai reduse ale supratensiunilor şi curenţilor de defect;
• localizarea rapidă şi selectivă a defectelor şi deconectarea acestora fără intervenţii din
partea personalului de exploatare;
• influenţe reduse asupra altor reţele ( reţele de telecomunicaţii, căi ferate etc.);
• asigurarea unei protecţii eficiente împotriva accidentelor de persoane şi de animale,
respectiv tensiuni de atingere şi de pas sub limitele admisibile şi durate cât mai
reduse de apariţie a unor tensiuni atingere şi de pas de valori mai ridicate;
• economicitatea soluţiei (cheltuieli totale actualizate minime), ţinând seama şi de
evoluţia ulterioară a reţelei (extinderii reţelei).
Ca urmare a cercetărilor efectuate în ultimii ani, s-a hotărât o diversificare a soluţiilor de

tratare a neutrului reţelelor electrice de distribuţie de medie tensiune, în baza criteriilor şi cerinţelor
evidenţiate mai sus. În acest sens, în continuare se fac recomandări pentru alegerea soluţiei de tratare
a neutrului acestor reţele.
Ţinându-se seama de cerinţele de siguranţă a persoanelor şi a bunurilor materiale şi de
ameliorare a calităţii alimentării consumatorilor şi exploatării instalaţiilor, precum şi de starea
tehnică a reţelelor electrice de distribuţie de medie tensiune, prin soluţia de tratare a neutrului
adoptată, inclusiv protecţiile prin relee şi automatizările asociate, trebuie avute în vedere
următoarele:
- selectarea şi deconectarea cât mai rapid posibil a punerilor simple la pământ, indiferent de
tipul reţelei (aeriene, mixte sau în cablu) pentru a se preveni transformarea acestor defecte în duble
puneri la pământ sau în scurtcircuite polifazate;
- utilizarea de soluţii de tratarea a neutrului reţelelor electrice de distribuţie de medie
tensiune, inclusiv protecţii prin relee şi automatizări asociate, care permit atât eliminarea defectelor
trecătoare (pasagere) fără întreruperea alimentării consumatorilor cât şi deconectarea defectelor
monofazate permanente (persistente) în cel mai scurt timp posibil;
- indiferent de modul de tratare a neutrului reţelei, trebuie redus la minim numărul de
manevre pe perioada de identificare a liniilor cu simple puneri la pământ şi de localizare a porţiunii
cu defect pentru evitarea solicitării izolaţiilor la supratensiuni de comutaţie şi de rezonanţă.
În cazul în care reţelele electrice de medie tensiune alimentează consumatori speciali, la
care efectele economice ale întreruperilor în alimentare intempestive sunt importante sau se pun în
pericol vieţile oamenilor, soluţia de tratare a neutrului acestor reţele, inclusiv protecţiile şi
automatizările asociate, se vor stabili având în vedere necesitatea evitării acestor întreruperi. În
astfel de situaţii, trebuie să se aibă în vedere o soluţie de tratare a neutrului care să permită
funcţionarea reţelei cu un defect monofazat la pământ pe o durată de timp limitată, până când
consumatorii respectivi îşi pot lua măsurile necesare pentru eliminarea consecinţelor posibile ca
urmare a întreruperii alimentării cu energie electrică. În acest sens, în funcţie de mărimea reţelei
(valoarea curentului capacitiv de punere la pământ a reţelei) se poate funcţiona cu reţeaua cu neutrul
izolat sau tratat prin bobină de compensare. În acest caz, se pot utiliza protecţii prin relee sau
automatizări pentru localizarea defectelor cu acţionare pe semnalizare şi eventual trecerea pe o
alimentare de rezervă dacă aceasta nu conduce, în momentul respectiv, la întreruperea alimentării
acestor consumatori.
Soluţia de funcţionare cu neutrul izolat va fi utilizată în cazul reţelelor electrice aeriene,
mixte sau în cablu de medie tensiune de lungimi reduse, la care curentul capacitiv de punere la
pământ a reţelei are o valoare mai mică sau egală cu 10 A.
Dacă curentul capacitiv de punere la pământ a reţelei electrice legate galvanic are o valoare
mai mare de 10 A, se va adopta una din următoarele două soluţii:
- soluţia de funcţionare cu neutrul tratat prin rezistenţă;
- soluţia de funcţionare cu neutrul tratat prin bobină de compensare.
Soluţia de funcţionare cu neutrul tratat prin rezistenţă poate fi utilizată în cazul reţelelor
electrice aeriene, mixte sau în cablu cu curenţi capacitivi de punere la pământ mai mari de 10 A.
În reţelele electrice în cablu sau mixte, preponderent în cablu, având curenţi capacitivi de
punere la pământ mai mari de 10 A, se va funcţiona în schema cu neutrul tratat prin rezistenţă.
Rezistoarele de legare la pământ a neutrului reţelei trebuie să asigure o valoare a curentului
de punere la pământ care să permită atât deconectarea rapidă şi selectivă a liniilor afectate de puneri
simple la pământ cât şi păstrarea tensiunilor de atingere şi de pas şi a influenţelor în reţelele
învecinate sub limitele admisibile normate. În acest sens, rezistorul trebuie să limiteze curentul de
scurtcircuit monofazat pe barele de medie tensiune la următoarele valori:
- 300 A - pentru reţelele electrice aeriene, precum şi pentru reţele mixte cu o valoare
a curentului capacitiv de punere la pământ mai mică de 150 A;
- 600 A - pentru reţelele electrice subterane, precum şi pentru reţele mixte cu o
valoare a curentului capacitiv de punere la pământ mai mare sau egală cu 150 A;
- 1000 A - pentru reţelele electrice subterane realizate din cabluri, atunci când este
asigurată stabilitatea termică a căii de întoarcere a curentului de scurtcircuit monofazat (cabluri cu
manta din plumb, cabluri A2YSY însoţite de un conductor de compensare sau cabluri cu ecrane
stabile termic minim 1000 A, 1 s).
Liniile electrice de medie tensiune trebuie să fie prevăzute cu protecţii selective care
provoacă declanşarea în cazul defectelor pe linii.
În ordinea preferenţială se prevăd următoarele soluţii de legare a rezistenţelor de tratare a
neutrului:
a) la neutrul transformatorului de putere, atunci când înfăşurarea de medie tensiune are
conexiunea stea şi neutrul accesibil (figura 23);
b) la neutrul bobinei pentru neutru (BPN), montată direct la bornele transformatorului de
putere (figura 23);
c) la neutrul transformatorului serviciilor proprii (TSP) (figura 23).
TIT/MT TIT/MT
IT MT IT MT
MT
BPN TSP
RN/B RN/B RN/B
JT
a. b. c.
Figura 23
Soluţii de legare la neutrul reţelelor electrice de MT a RN sau BC.
Pentru creşterea calităţii în alimentarea consumatorilor racordaţi la reţelele electrice
aeriene sau mixte cu neutrul tratat prin rezistenţă şi a siguranţei în funcţionare a acestor reţele, se
poate adopta sistemul de automatizare “întreruptor şunt” care asigură eliminarea defectelor
monofazate trecătoare fără deconectarea consumatorilor (figura 24).
Principiul soluţiei constă în şuntarea, fără temporizare, pentru un interval de de timp Δt, a
defectului monofazat prin închiderea fără temporizare a polului P1 al "întreruptorului de şuntare".
În cazul în care defectul a fost trecător (pasager), funcţionarea reţelei revine la normal după
deschiderea polului P1. Dacă în intervalul de timp Δt defectul nu a fost eliminat, el este considerat
defect permanent, care va fi selectat şi declanşat rapid prin funcţionarea protecţiilor şi
automatizărilor convenţionale specifice reţelelor electrice cu neutrul tratat prin rezistenţă.
Soluţia de funcţionare cu neutrul tratat prin bobină de compensare poate fi utilizată în cazul
reţelelor aeriene sau mixte (preponderent aeriene) de medie tensiune la care curentul capacitiv de
punere la pământ are o valoare mai mare de 10 A, care alimentează consumatori care admit
întreruperi prin manevre pentru localizarea sectorului de linie cu defect permanent.
M
IL S
T
3
N
2
X is Y is
1
P1 P2 P3
RN IS
irez
i
i Rde
IS - Întreruptor de şuntare; is - Curentul de sarcină;

IL - Întreruptor de linie; iR - Curentul prin neutrul reţelei;
RN - Rezistenţă pe neutrul reţelei; S - Stâlp al liniei;
Rde - Rezistenţă de defect; X - Punctul de montare întreruptor
ik - Curentul prin întreruptorul de şuntare (pe barele staţiei);
de şuntare; Y - Punctul de defect.
irez - Curentul rezidual de defect;
Figura 24. Schema de principiu de funcţionare a soluţiei “Întreruptor de şuntare”.
Soluţia de tratare a neutrului reţelelor prin bobină de compensare impune:

- Utilizarea de bobine de compensare cu un sistem de reglaj continuu automat care să
asigure, în toate situaţiile, în condiţii de fiabilitate ridicată, o valoare maximă a curentului de defect
la locul de defect de 10 A. În cazul în care aceste condiţii nu pot fi îndeplinite se va opta pentru
soluţia de tratare a reţelei prin rezistenţă.
- Verificarea instalaţiilor de legare la pământ a echipamentelor din reţeaua electrică de
distribuţie de medie tensiune, care trebuie să satisfacă condiţiile impuse de tensiunile de
atingere şi de pas pe durata cât instalaţiile respective sunt afectate atât de punerile simple la
pământ cât şi de punerile duble la pământ. Verificarea se va face şi la condiţiile impuse de
stabilitatea termică a prizelor de pământ.
Schemele de conectare a bobinei de compensare la neutrului reţelei electrice de medie
tensiune sunt prezentate în figura 23.
Funcţionarea de durată cu punere la pământ este limitată în timp, de regulă, la durata de
efectuare a manevrelor de izolare a defectului, respectându-se limitele şi condiţiile stipulate în STAS
832-1979.
Cu excepţia cazurilor speciale menţionate mai sus, pentru evitarea transformării simplelor
puneri la pământ permanente în duble puneri la pământ se va avea în vedere utilizarea de soluţii de
protecţii prin relee şi sisteme de automatizări asociate care să permită deconectarea selectivă şi
rapidă a punerilor simple la pământ permanente. În acest sens se poate adopta sistemul de
automatizare de conectarea automată a unui rezistor în paralel cu bobina de compensare pentru
selectarea şi declanşarea defectelor monofazate permanente (figura 25).
Soluţia constă în principal în funcţionarea reţelei de medie tensiune în regim normal de
durată cu neutrul tratat prin bobină de compensare în scopul eliminării defectelor trecătoare. Scopul
conectării automate a unui rezistor pe neutrul reţelei, cu o temporizare Δt, în paralel cu bobina de
compensare este selectarea şi deconectarea defectelor cu simplă punere la pământ a reţelei dacă
acestea nu au fost eliminate anterior prin compensarea curenţilor capacitivi de către bobină (în
regimul BC).
M
T
BC RN
BC - Bobină de compensare;
RN - Rezistor ce se conectează
pe neutrul reţelei;
Figura 25 - Schema de principiu de funcţionare a soluţiei de conectare

automată a unui rezistor în paralel cu bobina de compensare.
După identificarea şi deconectarea liniei defecte este necesar să se revină la funcţionarea

normală în regim cu BC.
Alegerea sau schimbarea unei soluţii de tratare a neutrului reţelelor de medie tensiune
aeriene sau preponderent aeriene se va face pe baza unor analize tehnico-economice de detaliu
avându-se în vedere criteriile şi cerinţele precizate mai sus.
În regim normal de funcţionare, bobinele de compensare care se montează în reţelele de
3÷35 kV se vor regla în regim de supracompensare, a căror valoare va fi cuprinsă între 0 şi 10 %
(a se vedea pct. 1.4.2.3). Aceasta este necesară pentru limitarea tensiunii de deplasare a neutrului.
O tensiune de deplasare a neutrului mare generează câmpuri electrice perturbatoare care
afectează reţelele de telecomunicaţii.
În cazul reţelelor prevăzute cu dispozitive de acord automat al compensării, se va
funcţiona cât mai aproape de rezonanţă, cu condiţia ca tensiunea de deplasare a neutrului să nu
depăşească 10÷15 % din tensiunea de fază. În acest caz se va admite o supracompensare de
ordinul 4÷5 %.
Se admite funcţionarea temporară a reţelelor de medie tensiune în regim de
subcompensare (până la remedierea unor incidente, care conduc la un grad mai mare de dezacord
decât cel prescris, sau până la procurarea unui grup de compensare corespunzător în cazul
extinderii unei reţele, dar nu mai mult de un an de la data depăşirii curentului capacitiv de punere
la pământ, pentru care există posibilităţi de compensare), cu luarea următoarelor măsuri:
a) valoarea gradului de dezacord nu va depăşi -20 % în reţelele slab dezvoltate (cu un
curent capacitiv de punere la pământ de până la 50 A) şi, respectiv, -10 % în reţelele puternic
dezvoltate (cu curentul capacitiv de punere la pământ cuprins între 50 şi 100 A);
b) durata funcţionării reţelei cu simplă punere la pământ se va limita la durata depistării şi
deconectării liniei defecte; pe această durată nu se va deconecta grupul de compensare a
curentului capacitiv de punere la pământ;
c) deconectarea circuitelor de linii şi de transformatoare de putere aflate sub tensiune, fără
sarcină, nu se va efectua prin separator;
d) funcţionarea în număr incomplet de faze se interzice.
În reţelele electrice de distribuţie de 3÷35 kV legate galvanic cu generatoarele din

centralele electrice, trebuie să se monteze o rezistenţă sau o bobină de compensare între punctul
neutru al generatoarelor şi pământ, dacă curentul capacitiv de punere la pământ este mai mare de
5 A.
În cazul termocentarlelor, reţelele de servicii proprii de medie tensiune ale

termocentralelor vor funcţiona:
a) cu neutrul izolat, în cazul în care curentul capacitiv de punere la pământ al
reţelei cuplate galvanic nu depăşeşte valorile:
- 10 A pentru reţelele serviciilor proprii de medie tensiune, la care nu sunt
racordate galvanic generatoare;
- 5 A pentru reţelele serviciilor proprii de medie tensiune, la care se racordează
galvanic generatoare;
b) cu neutrul legat la pământ prin rezistenţă, în cazul în care curentul capacitiv de
punere la pământ a reţelei cuplate galvanic depăşeşte valorile menţionate.
În cazul în care, în urma calculelor, rezultă necesitatea tratării neutrului prin rezistenţă
pentru cel puţin una din barele de servicii proprii de medie tensiune ale centralei electrice
(considerând întreaga reţea cuplată galvanic în diferitele ipoteze de funcţionare), soluţia va fi
adoptată pentru toate barele reţelei de servicii proprii de medie tensiune ale centralei.
Determinarea curentului capacitiv de punere la pământ, calculul curentului de scurtcircuit
monofazat limitat şi ordinea de prioritate în alegerea soluţiilor de legare la pământ prin rezistenţă
a neutrului reţelelor de servicii proprii de medie tensiune ale termocentralelor sunt prezentate în
continuare.
Pentru termocentralele la care generatoarele debitează la tensiunea serviciilor proprii,
având şi consumatori exteriori termocentralei, este necesară analiza fiecărui caz în parte, întrucât
soluţia de tratare a neutrului necesită o corelare a soluţiei de la consumatori.
Reţelele cu tensiune înaltă şi foarte înaltă (110-750 kV) au neutrul legat la pământ pe
motivul reducerii supratensiunilor temporare şi de comutaţie. În acest caz, costul izolaţiei este
mare şi se preferă reducerea nivelului de supratensiunilor temporare.
1.4.2.3. Reţele de medie tensiune cu neutrul tratat prin bobină
Cele mai multe defecte cu pământul sunt monofazate. Tratarea neutrului prin bobină
urmăreşte eliminarea defectelor monofazate fără deconectarea consumatorilor racordaţi în acea
reţea.
T L
Cf
Un
S
Cf Cf Figura 26
Circulaţia curenţilor la o
R
punere la pământ
r0
UR I0 Cp gp
L0
Ibob IpS
IpT
Prin generarea unui curent inductiv, curentul de punere la pământ, de tip capacitiv, se poate
anula iar arcul de la locul de defect se poate stinge. Vom analiza procesele care au loc
considerăm schema din figura 26.
Bobina este modelată printr-o reactanţă L0 înseriată cu o rezistenţă r0 care modelează

pierderile din aceasta.
La o punere la pământ pe bobină se aplică dinspre pământ spre neutru tensiunea UR, în
timp ce pe admitanţele transversale ale fazelor sănătoase tensiunile între faze USR, respectiv UTR.
Curentul rezultant la locul de defect, între faza R şi pământ va fi:
− (U SR + U TR ) ⋅ (g p + j ⋅ ω ⋅ C p )
UR
I 0 = I bob − ( I pS + I pT ) = (111)
r0 + j ⋅ ω ⋅ L0
U SR + U TR = U S − U R + U T − U R = −3 ⋅ U R (112)
1 r − j ⋅ ω ⋅ L0 r0 1
= 02 ≈ − j⋅ (113)
r0 + j ⋅ ω ⋅ L0 r0 + (ω ⋅ L0 ) 2
(ω ⋅ L0 ) 2
ω ⋅ L0
deoarece r0 < < ω·L0
⎡ r0 ⎤ ⎡ 1 ⎤
I 0 = U R ⋅ ⎢3 ⋅ g p + 2⎥
+ j ⋅ U R ⋅ ⎢3 ⋅ ω ⋅ C p − (114)
⎣ (ω ⋅ L0 ) ⎦ ⎣ ω ⋅ L0 ⎥⎦
Dacă luăm UR= U·ej0 avem:
I 0 = I a + j ⋅ (I C − I L ) (115)
⎡ r0 ⎤
I a = ⎢3 ⋅ g p + ⋅U (116)
⎣ (ω ⋅ L0 )2 ⎥⎦
IC = 3 ⋅ ω ⋅ C p ⋅U (117)
U
IL = (118)
ω ⋅ L0
Dacă notăm:
r0
3⋅ gp +
I
δ= a =
(ω ⋅ L0 )2 (119)
IC 3⋅ω ⋅ Cp
δ - factor de amortizare
I 1
q= L = (120)
I C 3 ⋅ ω ⋅ L0 ⋅ C p
2
q - gradul de acord al bobinei de stingere

I0
= δ 2 + (1 − q )
2
(121)
IC
Graficul acestei expresii este dat în figura 27. Minimul se obţine atunci când q=1, adică:
1
ω ⋅ L0 = (122)
3⋅ω ⋅ Cp
adică are loc o rezonanţă între reactanţa bobinei şi capacitatea de secvenţă homopolară a liniilor
de MT racordate la bara de MT.
Rezultă că valoarea curentului la locul de defect, de la faza R către pământ, are valori cu
atât mai mici cu cât gradul de acord al bobinei de stingere se apropie de 1.
Efectul de stingere a arcului este important pentru LEA. În cazul LEC, mai ales a celor
din PVC, care au tgδ mare (gp mare), efectul bobinei în ceea ce priveşte stingerea arcului este
discutabil.
Reglarea bobinei se face în regim normal prin măsurarea (cu un aparat sensibil) a
curentului prin bobină. Acesta nu este chiar zero întrucât tensiunile pe cele trei faze nu sunt
perfect simetrice şi, de asemenea, admitanţele liniilor racordate la bară nu sunt perfect simetrice.
Figura 27
Variaţia raportului I0/IC în funcţie de gradul acord
al bobinei de stingere
Dacă scriem tensiunea Un în regim normal, în funcţie de parametrii reţelei, avem:

∑i U i ⋅ Y i
Un = (123)
Y n + ∑Y i
i
U R ⋅ ( g pR + j ⋅ ω ⋅ C pR ) + U S ⋅ ( g pS + j ⋅ ω ⋅ C pS ) + U T ⋅ ( g pT + j ⋅ ω ⋅ C pT )
Un = (124)
1
+ g pR + g pS + g pT + j ⋅ ω ⋅ (C pR + C pS + C pT )
r0 + j ⋅ ω ⋅ L0
iar curentul prin bobină în acest regim va fi:
Un
I bob = (125)
r0 + j ⋅ ω ⋅ L0
Acest curent va fi maxim atunci când partea reală a numitorului va fi minimă:
1 + r0 ⋅ (g pR + g pT + g pT ) − ω 2 ⋅ L0 ⋅ (C pR + C pS + C pT ) = min!
(126)
1 − ω 2 ⋅ L0 ⋅ (C pR + C pS + C pT ) = 0
adică la condiţia de acord (122).
Rezultă că reglajul la acord se obţine atunci când curentul prin bobină (de valori foarte
mici) are un maxim. Pentru supracompensare, se va mări încă puţin întrefierul bobinei. De
precizat că la rezonanţă creşte şi tensiunea de deplasare a neutrului care nu trebuie să depăşească

(10-15)% din tensiunea de fază.
În ceea ce priveşte nivelul supratensiunilor în cazul defectelor nesimetrice, având în
vedere valoarea mare a reactanţei hompolare, nivelul acestora este de 1.73 (√3) în cazul punerilor
la pământ monofazate (fig. 20) şi 1.5 în cazul scurtcircuitelor bifazate cu punere la pământ.
1.4.2.4. Reţele de cu neutrul legat la pământ
Sunt reţele în care neutrul se leagă la pământ fie direct, fie printr-o impedanţă de valoare
mică. Aşa cum am văzut supratensiunile datorate defectelor nesimetrice sunt cele mai mici în
această situaţie. Ele dispar complet în situaţia în care toate punctele de neutru sunt legate la
pământ. În această situaţie cresc însă curenţii de scurtcircuit monofazat.
Având în vedere cele arătate la pct. 1.4.1.1, curentul de scurtcircuit monofazat, în ipoteza
neglijării rezistenţelor, are expresia:
3⋅ E 3⋅ E
I k1 = = (127)
Xd + Xi + Xh 2⋅ Xd + Xh
Curentul de scurtcircuit trifazat:
E
Ik3 =
Xd
I k1 3⋅ Xd 3
= = (128)
Ik3 2 ⋅ X d + X h 2 + k
k fiind dat de relaţia (103)
Pentru k=1, situaţie în care supratensiunile datorate defectelor nesimetrice nu apar,
curentul de scurtcircuit monofazat este egal cu cel trifazat. Acest lucru nu este de dorit din cauza
numărului relativ mare de defecte monofazate care, însoţite de un curent mare, conduc la uzura
accentuată a echipamentelor de comutaţie. Pentru a obţine Ik1 < Ik3 este necesar ca unele neutre
ale transformatoarelor din reţea să fie izolate. Pentru a defini mai clar noţiunile, s-au convenit
următoarele clase de reţele cu neutru legat la pământ:
- reţele cu neutru efectiv legat la pământ
- reţele cu neutru neefectiv legat la pământ
S-a introdus noţiunea de coeficient de legare la pământ, definit ca raport între tensiunea pe
fazele sănătoase în prezenţa scurtcircuitului nesimetric şi tensiunea între fazele respective în
regim normal de funcţionare:
U kf
Kp = (129)
3 ⋅U f
Kp ≤ 0.8 – reţele cu neutru efectiv legat la pământ
Kp > 0.8 - reţele cu neutru neefectiv legat la pământ
Dacă avem în vedere relaţia (105), (106) rezultă pentru Kp ≤ 0.8:
0 < Xh/Xd ≤ 3 (130)
Rh/Xd ≤ 1
Limitarea nivelului de tensiuni în regim sinusoidal la 0.8 Ul (tensiunea de linie) conduce
la un nivel de izolaţie mai scăzut şi costuri mai reduse cu aceasta.
Dacă ţinem seama de rezistenţa homopolară, relaţia (128) devine:
I k1 3⋅ j ⋅ Xd
= (131)
I k 3 2 ⋅ j ⋅ X d + Rh + j ⋅ X h
I k1 3
= (132)
I k3 (k + 2) 2 + α 2
α fiind dat de relaţia (108).
Dacă reprezentăm grafic relaţia (132):
Figura 28
Variaţia raportului Ik1/Ik3 în funcţie de
raportul α=Rh / Xd
Rezultă că pentru Xh /Xd ≤ 3 şi Rh /Xd ≤ 1 raportul Ik1 /Ik3 nu poate fi coborât sub 0.6.
Scăderea în continuare a acestui raport implică utilizarea unor impedanţe suplimentare înseriate
pe neutru.
În asemenea situaţii, mărimea impedanţei din punctul de neutru se determină din condiţia
de limitare a curentului de scurtcircuit monofazat. Pentru a putea fi detectat de protecţiile
maximale de curent, curentul de scurtcircuit monofazat trebuie să depăşească o valoare minimă.
În tabelul 2 sunt prezentate orientativ valorile rezistenţelor de tratare a neutrului RN, în Ω,
în funcţie de curentul de scurtcircuit monofazat specificat în pct. 1.4.2.2.
Tabelul 2
Tensiunea nominală a
Curentul reţelei electrice 6 kV 10 kV 15 kV 20 kV
de scurtcircuit
monofazat Ik1
1000 A 3,4 5,8 8,7 11,6
600 A 5,8 9,7 14,4 18,3
300 A 11,6 19,3 28,8 38,5
Valoarea rezistenţei se reglează astfel încât curentul de scurtcircuit monofazat să se

apropie de valoarea dată în tabelul 2.
În cazul reţelelor cu neutrul tratat prin rezistenţă, k=Xh/Xd >1.5 iar α=Rh/Xd > 5.
Valoarea curentului capacitiv la o punere la pământ se apreciază cu relaţia:
I pC = 3 ⋅ ω ⋅ C p ⋅U f (133)
unde Uf reprezintă tensiunea de fază.
1.5. Supratensiuni datorate defectelor nesimetrice pe linii lungi
După cum am arătat mai sus, în cazul reţelelor de IT şi FIT, care au neutrul legat la
pământ, nivelul supratensiunilor sunt mici, Xh/Xd < 3, ele nedepăşind 1.3 Uf. Acest lucru este
valabil atâta timp cât defectul este deconectat simultan de la ambele capete ale liniei. În realitate,
deconectarea nu se face simultan (în cazul instalaţiilor de protecţie clasice), în plus, existând
posibilitatea unui refuz al unui întrerupător. În asemenea situaţii, linia poate funcţiona, un timp
limitat, alimentată de la un capăt, cu un defect nesimetric pe el.
Din relaţiile (84) şi (99) se observă că există riscul unei rezonanţe atunci când:
Z h = −2 ⋅ Z d (134)
în cazul unui scurtcircuit monofazat şi
2 ⋅ Z h = −Z d (135)
în cazul unui scurtcircuit bifazat cu punere la pământ.
În funcţionarea liniilor lungi alimentate de la un capăt având un defect nesimetric cu
pământul, există posibilitatea realizării acestor condiţii.
Considerăm o linie alimentată de la un capăt cu un defect nesimetric la capătul opus
(pentru simplitate), ca în figura 29.
Es Zs U1 U2 k
I1 I2
Figura 29
Defect nesimetric pe linii lungi
Schemele echivalente de secvenţă sunt date în figura 30. Pentru a calcula impendanţele de
secvenţă determinăm impedanţele de intrare dinspre capătul 2 (figura 31). Vom avea:
'
U2
Zd = ' (136)
I2
Folosind ecuaţiile liniilor lungi şi legea lui Ohm în capătul1, rezultă:
U 2 = U 1 ⋅ ch(γ ⋅ l ) + Z c ⋅ I 1 ⋅ sh(γ ⋅ l )
' ' '
U1
' (137)
⋅ sh(γ ⋅ l ) + I 1 ⋅ ch(γ ⋅ l )
' '
I2 =
Zc
ES ZS U2
IS I1 I2
Ud
Figura 30
Schemele echivalente de
secvenţă la un defect
ZS U2i nesimetric pe linii lungi
I Si I 1i I 2i
Ui
ZSh U2h
I Sh I 1h I 2h
Uh
ZS U2'
Figura 31
I '1 I '2 Determinarea
Zd impedanţelor de
secvenţă
'
' U1
I1 = (138)
ZS
şi prin înlocuire în (137):
' ⎛ Z ⎞
U 2 = U 1 ⋅ ⎜⎜ ch(γ ⋅ l ) + c ⋅ sh(γ ⋅ l ) ⎟⎟
'
⎝ ZS ⎠
(139)
' ⎛ 1 1 ⎞
⋅ sh(γ ⋅ l ) + ⋅ ch(γ ⋅ l ) ⎟⎟
'
I 2 = U 1 ⋅ ⎜⎜
⎝ Zc ZS ⎠
Zc
' ch(γ ⋅ l ) + ⋅ sh(γ ⋅ l )
U ZS
Zd = ' = Zc ⋅
2
(140)
I2 Zc
sh(γ ⋅ l ) + ⋅ ch(γ ⋅ l )
ZS
În mod asemănător va rezulta Zh:
Z
' ch(γ h ⋅ l ) + ch ⋅ sh(γ h ⋅ l )
U Z Sh
Z h = ' 2 = Z ch ⋅ (141)
I2 Z ch
sh(γ h ⋅ l ) + ⋅ ch(γ h ⋅ l )
Z Sh
Tensiunea echivalentă E la locul de defect va fi tensiunea din capătul 2, înainte de defect
(figura 29). Pentru aceasta scriem mărimile de la capătul 1 şi legea lui Ohm:
U 1 = U 2 ⋅ ch(γ ⋅ l ) = E ⋅ ch(γ ⋅ l ) (142)
U2 E
I1 = ⋅ sh(γ ⋅ l ) = ⋅ sh(γ ⋅ l ) (143)
Zc Zc
U1 = ES − Z S ⋅ I1 (144)
Înlocuind (142) şi (143) în (144):
E
E ⋅ ch(γ ⋅ l ) = E S − Z S ⋅ ⋅ sh(γ ⋅ l ) (145)
Zc
de unde
ES
E= (146)
Z
ch(γ ⋅ l ) + S ⋅ sh(γ ⋅ l )
Zc
Dacă notăm:
Z
cth(ϕ ) = c (147)
ZS
atunci (140) devine:
ch(ϕ )
ch(γ ⋅ l ) + ⋅ sh(γ ⋅ l )
sh(ϕ ) sh(γ ⋅ l + ϕ )
Zd = Zc ⋅ = Zc ⋅ (148)
ch(ϕ ) ch(γ ⋅ l + ϕ )
sh(γ ⋅ l ) + ⋅ ch(γ ⋅ l )
sh(ϕ )
Z d = Z c ⋅ th(γ ⋅ l + ϕ ) (149)
şi similar:
Z h = Z ch ⋅ th(γ h ⋅ l + ϕ h ) (150)
cu
Z Sh
ϕ h = arcth
Z ch (151)
Z ch = Z 0 h ⋅ Y 0 h
Analizăm situaţiile în care apar supratensiuni, rel. (134), (135) pentru situaţia neglijării
pierderilor:
γ = j⋅β
Zc = Z
ZS = j ⋅ X S
th( j ⋅ x) = j ⋅ tg ( x) (152)
⎛ XS ⎞
ϕ = j ⋅ ϕ = j ⋅ arctg ⎜ ⎟
⎝ Z ⎠
Z d = j ⋅ Z ⋅ tg ( β ⋅ l + ϕ )
Z h = j ⋅ Z h ⋅ tg ( β h ⋅ l + ϕ h )
Verificăm condiţiile de supratensiune, rel. (134), (135):
1. Scurtcircuit monofazat:
2 ⋅ Z ⋅ tg ( β ⋅ l + ϕ ) = − Z h ⋅ th( β h ⋅ l + ϕ h ) (153)
2 ⋅ Z ≈ Zh (154)
− tg ( x) = tg (π − x) (155)
β ⋅ l + ϕ = π − β h ⋅ l − ϕh (156)
1
lrez = ⋅ (π − ϕ − ϕ h ) (157)
β + βh
Pentru situaţia XS,XSh =0 (sistem de putere infinită), φ, φh=0 şi βh≈3/2·β:
2 1 2 v 2 ⋅ 3 ⋅ 10 5
lrez ≈ ⋅ ⋅ π = ⋅ ⋅ π = ⋅ π = 1200 [km] (158)
5 β 5 ω 5 ⋅ 100 ⋅ π
2. Scurtcircuit bifazat cu punere la pământ (în aceleaşi ipoteze):

Z ⋅ tg ( β ⋅ l + ϕ ) = −2 ⋅ Z h ⋅ th( β h ⋅ l + ϕ h )
tg ( β ⋅ l + ϕ ) = −4 ⋅ th( β h ⋅ l + ϕ h ) (159)
Pentru situaţia XS,XSh =0
lrez = 1318 [km] (160)
Concluzii – În cazul scurtcircuitelor nesimetrice pe linii lungi, la deconectarea

nesimultană a întrerupătoarelor din cele două capete, pot apare fenomene de rezonanţă dacă sunt
îndeplinite condiţiile Xh = -2· Xd (scurtcircuit monofazat) sau 2·Xh = -Xd (scurtcircuit bifazat cu
punere la pământ). Asemenea condiţii au loc pentru lungimi egale cu aproximativ 1200 km,
respectiv 1318 km. Cu cât reactanţa sistemului este mai mare cu atât aceste lungimi cresc. În
cazul liniilor cu compensare transversală, lungimile sunt mai mari întrucât trebuie să fie mai mari
componentele capacitive.
Exemplu
Să considerăm o LEA 400 kV MEP 3X2X450+2X160/95 cu parametrii:
R0 = 0.034 [Ω/km]
X0 = 0.33 [Ω/km]
B0 = 3.473·10-6 [S/km]
R0h = 0.137 [Ω/km]
X0h = 0.682 [Ω/km]
B0h = 2.731·10-6 [S/km]
Z0
Zc = = 308.659 - 15.859j [Ω]
Y0
L0
Z= = 309.066 [Ω]
C0
γ = Z 0 ⋅ Y 0 = 5.508 ⋅ 10 -5 + 1.072 ⋅ 10 -3 j
α = 5.508·10-5
β = 1.072·10-3
Z 0h
Z ch = = 502.215 - 49.944j [Ω]
Y 0h
L0 h
Zh = = 499.725 [Ω]
C0 h
γ h = Z 0 h ⋅ Y 0 h = 1.364 ⋅ 10 -4 + 1.372 ⋅ 10 -3 j
αh = 1.364·10-4
βh = 1.372·10-3
ZS = j·8 [Ω]
ZSh = j·10 [Ω]
⎛Z ⎞
ϕ = arcth⎜⎜ S ⎟⎟ = -1.327 ⋅ 10 -3 + 0.026j
⎝ Zc ⎠
⎛ Z Sh ⎞
ϕ h = arcth⎜⎜ ⎟⎟ = -1.96 ⋅ 10 -3 + 0.02j
⎝ Z ch ⎠
ES = 400/√3 [kV]
ES
E (l ) =
Z
ch(γ ⋅ l ) + S ⋅ sh(γ ⋅ l )
Zc
1. Scurtcircuit monofazat
E (l ) Z h (l ) − Z d (l )
u S (l ) = ⋅ a2 −
ES 2 ⋅ Z d (l ) + Z h (l )
E (l ) Z h (l ) − Z d (l )
uT (l ) = ⋅a−
ES 2 ⋅ Z d (l ) + Z h (l )
În figura (32) este reprezentată uS(l).

În figura (33) este reprezentată uT(l).
De remarcat că uT(l) prezintă două puncte de maxim la l=1229.6 km şi l=1446.5 km.
Figura 32
Variaţia uS(l)
pentru
scurtcircuit
monofazat pe
faza R – LEA
400 kV
Figura 33
Variaţia uT(l)
pentru
scurtcircuit
monofazat pe
faza R – LEA
400 kV
2. Scurtcircuit bifazat cu punere la pământ
E (l ) 3 ⋅ Z h (l )
u R (l ) = ⋅
ES Z d (l ) + 2 ⋅ Z h (l )
În figura (34) este reprezentată uR(l).
Figura 34
Variaţia uR(l) pentru
scurtcircuit bifazat S-T,
LEA 400 kV
1.6. Supratensiuni datorate funcţionării cu număr incomplet de faze
În cazul proceselor de comutaţie este posibil ca întrerupătorul să nu funcţioneze pe o fază

sau pe două faze. În astfel de situaţii reţeaua rămâne în schemă nesimetrică şi sunt posibile
fenomene de rezonanţă însoţite de supratensiuni. Aceste fenomene de rezonanţă apar de obicei
când pe linie rămâne conectată fie o bobină de compensare transversală, fie un transformator în
gol (figura 35).
S XS
Figura 35
Schema de U
funcţionare cu
număr incomplet
de faze XR
În asemenea situaţii putem neglija reactanţele şi rezistenţele longitudinale, luându-se în

considerare numai parametrii transversali.
Schemele echivalente de secvenţă sunt date în figura 36. Parametri echivalenţi ai
schemelor de secvenţă rezultă din aceste scheme:
1
j ⋅ XR ⋅
j ⋅ ω ⋅ Cd XR
Zd = = j⋅ (160)
⎛ 1 ⎞ 1 − ω ⋅ Cd ⋅ X R
j ⋅ ⎜⎜ X R − ⎟
⎝ ω ⋅ Cd ⎟⎠
XR
Zh = j⋅ (161)
1 − ω ⋅ Ch ⋅ X R
E d)
Figura 36
Scheme Id
Ud
echivalente de XR
secvenţă Cd
i)
Ii
Ui
Cd XR
h)
Ih
Uh
Ch XR
Cd = C0 ⋅ l
(162)
C h = C0 h ⋅ l
Ecuaţiile schemelor echivalente de secvenţă:
E = ΔU d + Z d ⋅ I d
0 = ΔU i + Z i ⋅ I i (163)
0 = ΔU h + Z h ⋅ I h
1. Întrerupere pe o fază
Condiţiile locale sunt:
ΔU S = ΔU T = 0
(164)
IR = 0
ΔU S = ΔU h + a 2 ⋅ ΔU d + a ⋅ ΔU i = 0
(165)
ΔU T = ΔU h + a ⋅ ΔU d + a 2 ⋅ ΔU i = 0
Scăzând ecuaţiile (165) ţinând seama de (68) rezultă:
ΔU d = ΔU i
şi înlocuind într-una din ecuaţiile (165) avem
ΔU d = ΔU i = ΔU h (166)
Prin sumarea curenţilor de secvenţă din ecuaţiile din (163), ţinând seama de a doua rel.
din (164):
E − ΔU d ΔU d ΔU d
− − =0 (167)
Zd Zd Zh
⎛ Zh ⎞
ΔU d = E ⋅ ⎜⎜ ⎟⎟ (168)
⎝ Z d + 2⋅Z h ⎠
3⋅ Z h
ΔU R = ⋅E (169)
Zd + 2⋅Zh
IR
Figura 37 UR
Supratensiune pe UR
faza R
Dacă ţinem seama de figura 37 rezultă tensiunea pe faza R:
Zd − Zh
U R = E − ΔU R = ⋅E (170)
Zd + 2⋅Zh
Înlocuind valorile impedanţelor de secvenţă din (160), (161):
1 1
−
1 − ω ⋅ Cd ⋅ X R 1 − ω ⋅ Ch ⋅ X R
UR = ⋅E =
1 2
+ (171)
1 − ω ⋅ Cd ⋅ X R 1 − ω ⋅ Ch ⋅ X R
ω ⋅ (C d − C h ) ⋅ X R
= ⋅E
3 − ω ⋅ (C h +2 ⋅ C d ) ⋅ X R
Rezonanţa se obţine atunci când:
3 − ω ⋅ (C h +2 ⋅ Cd ) ⋅ X R = 0 (172)
3 3 ⋅ qR
lrez = = (173)
ω ⋅ (2 ⋅ C0 d + C0 h ) ⋅ X R (2 ⋅ B0 d + B0 h ) ⋅ Z
QR fiind dat de (56).
2. Întrerupere pe două faze
Condiţiile locale sunt:
I S = IT = 0
(174)
ΔU R = 0
Condiţia fiind asemănătoare cu (69) rezultă imediat (73). Sumând relaţiile din (163),
ţinând seama de a doua relaţie din (174) avem:
E
Id = Ii = Ih = (175)
2⋅Zd + Zh
iar din (163) rezultă tensiunile de secvenţă:
Zd + Zh
ΔU d = ⋅E
2⋅Zd + Zh
Zd
ΔU i = − ⋅E (176)
2⋅Zd + Zh
Zh
ΔU h = − ⋅E
2⋅Zd + Zh
⎡ Zh − Zd ⎤
ΔU S = ⎢a 2 − ⋅E (177)
⎣ 2 ⋅ Z d + Z h ⎥⎦
⎡ Zh − Zd ⎤
ΔU T = ⎢a − ⋅E (178)
⎣ 2 ⋅ Z d + Z h ⎥⎦
ES
Figura 38
IS
Supratensiune pe US
fazele S,T
US
Tensiunea pe faza S, va fi (figura 38):

Zh − Zd
U S = E S − ΔU S = a 2 ⋅ E − a 2 ⋅ E + ⋅E (179)
2⋅Zd + Zh
Zh − Zd
US = ⋅E (180)
2⋅Zd + Zh
Zh − Zd
U T = E T − ΔU T = a ⋅ E − a ⋅ E + ⋅E (181)
2⋅Zd + Zh
Zh − Zd
UT = ⋅E =US (182)
2⋅Zd + Zh
Înlocuind valorile impedanţelor de secvenţă din (160), (161):
XR XR
−
1 − ω ⋅ Ch ⋅ X R 1 − ω ⋅ Cd ⋅ X R
U S ,T = ⋅E (183)
XR XR
2⋅ +
1 − ω ⋅ Cd ⋅ X R 1 − ω ⋅ Ch ⋅ X R
ω ⋅ (C h − Cd ) ⋅ X R
U S ,T = ⋅E (184)
3 − ω ⋅ (Cd + 2 ⋅ C h ) ⋅ X R
Rezonanţa se obţine atunci când:
3 − ω ⋅ (C d + 2 ⋅ Ch ) ⋅ X R = 0 (185)
3 3 ⋅ qR
lrez = = (186)
ω ⋅ (C0 d + 2 ⋅ C0 h ) ⋅ X R (Bod + 2 ⋅ B0 h ) ⋅ Z
În concluzie, obţinem următoarele dependenţe de lungime a tensiunilor în funcţie de

distanţă dacă scriem altfel (171) şi (184):
UR
=
(B0 d − B0 h ) ⋅ l ⋅ X R (187)
E 3 − (B 0 h +2 ⋅ B0 d ) ⋅ l ⋅ X R
U S ,T
=
(B0 h − B0 d ) ⋅ l ⋅ X R (188)
E 3 − (B0 d + 2 ⋅ B0 h ) ⋅ l ⋅ X R
Dacă facem reprezentarea grafică a tensiunilor relative în funcţie de lungime, obţinem
diagrama din figura (39).
Figura 39
Supratensiuni la
funcţionarea cu număr
incomplet de faze
LEA 400 kV, qR=0.2
Concluzii – Fenomenele de rezonanţă între capacitatea liniei şi bobinele de reactanţă, apar

într-un domeniu limitat de valori ale lungimii liniei. La proiectarea şi instalarea unor bobine de
reactanţă se va face verificarea dacă asemenea fenomene nu apar, chiar dacă bobina este
conectată pe barele unei staţii. În situaţia montării bobinelor în staţii, se vor analiza toate
combinaţiile linii-bobină în care asemenea fenomene apar pentru a fi evitate stările respective.
1.6.1. Supratensiuni de ferorezonanţă
Sunt tot supratensiuni datorate funcţionării cu număr incomplet de faze, însă pe linie nu
mai este conectat un reactor ci un transformator sau autotransformator.
Considerăm următoarea schemă (figura 40):
S XS AT
Figura 40 L
Schema reţelei
pentru analiza
fenomenului de U
ferorezonanţă
Şi în acest caz neglijăm elementele longitudinale, însă vom ţine seama de reactanţa de
sistem iar linia o vom înlocui prin impedanţa de intrare:
Z i = Z c ⋅ cth(γ ⋅ l ) (189)
Pentru an analiză vom utiliza schema echivalentă trifazată:
ET Zs Zi
U µT
Figura 41
Schema ES Zs Zi
echivalentă a
reţelei(trifazată)
3I h U µS
ER Zs Zi
U µR
Ne interesează fenomenele care afectează faza R. Transformând schema din figura 41,
obţinem schema mai simplă din 42.
ET Zs Zi
IT
Z Ns ES Zs Zi Z Nl
Figura 42
Schema
IS
simplificată a
reţelei(trifazată) I Ns ER Zs Zi I Nl
Iµ Uµ
Impedanţele ZNs şi ZNl se obţin din egalitatea curenţilor de pe neutru din figurile 41 şi 42.
De exemplu pentru partea dinspre sistem:
⎛ U ⎞ U
3 ⋅ I h = 3 ⋅ ⎜⎜ − h ⎟⎟ = − Ns = I Ns (190)
⎝ Z sh ⎠ Z Ns
unde, dacă înlocuim Uh din (66), iar UNs (tensiunea pe neutru din figura 42) cu (123) avem
U R +U S +UT
U R +U S +UT 1 Zs
= ⋅ (191)
Z sh Z Ns 1 3
+
Z Ns Z s
Z − Zs
Z Ns = sh (192)
3
şi similar, pentru impedanţa ZNl, din capătul liniei:
Z − Zi
Z NL = ih (193)
3
Aplicând teorema a II-a a lui Kirchhoff în figura (42) putem scrie:
E S = (Z s + Z i ) ⋅ I S + Z i ⋅ I μ + U μ + Z Ns ⋅ I Ns
(194)
E T = (Z s + Z i ) ⋅ I T + Z i ⋅ I μ + U μ + Z Ns ⋅ I Ns
adunând cele două ecuaţii din (194):
− E R = (Z s + Z i ) ⋅ (I S + I T ) + 2 ⋅ Z i ⋅ I μ + 2 ⋅ U μ + 2 ⋅ Z Ns ⋅ I Ns (195)
Din schemă mai rezultă:
Z i ⋅ I μ + U μ = − Z Nl ⋅ I Nl
(196)
I Ns = I S + I T = I μ − I Nl
Zi Uμ
− I Nl = ⋅Iμ +
Z Nl Z Nl
(197)
⎛ Z ⎞ U
I Ns = ⎜⎜1 + i ⎟⎟ ⋅ I μ + μ
⎝ Z Nl ⎠ Z Nl
Înlocuind (197) în (194), ţinând seama şi de (196):
⎛⎛ Z ⎞ Uμ ⎞
− E R = (Z s + Z i ) ⋅ ⎜⎜ ⎜⎜1 + i ⎟⎟ ⋅ I μ + ⎟ + 2 ⋅ Z i ⋅ I μ + 2 ⋅U μ +
⎟
⎝⎝ Z Nl ⎠ Z Nl ⎠
(198)
⎛⎛ Z ⎞ U ⎞
+ 2 ⋅ Z Ns ⋅ ⎜⎜ ⎜⎜1 + i ⎟⎟ ⋅ I μ + μ ⎟
⎟
⎝⎝ Z Nl ⎠ Z Nl ⎠
⎛ Z + Z i + 2 ⋅ Z Ns + 2 ⋅ Z Nl ⎞
− E = ⎜⎜ s ⎟⎟ ⋅ U μ +
⎝ Z Nl ⎠ (199)
(Z s + Z i ) ⋅ (Z Nl + Z i ) + 2 ⋅ Z i ⋅ Z Nl + 2 ⋅ Z Ns ⋅ (Z Nl + Z i ) ⋅ I
μ
Z Nl
cu ER=E =E·ej·0 şi prin înmulţire cu inversul coeficientului lui Uμ:
E ech = U μ + Z ech ⋅ I μ (200)
Z Nl
E ech = − ⋅E
Z s + Z i + 2 ⋅ Z Ns + 2 ⋅ Z Nl
(Z + Z i ) ⋅ (Z Nl + Z i ) + 2 ⋅ Z i ⋅ Z Nl + 2 ⋅ Z Ns ⋅ (Z Nl + Z i ) =
Z ech = s
Z s + Z i + 2 ⋅ Z Ns + 2 ⋅ Z Nl
(201)
= Zi +
(Z s + Z i ) ⋅ Z Nl + 2 ⋅ Z Ns ⋅ Z Nl
Z s + Z i + 2 ⋅ Z Ns + 2 ⋅ Z Nl
Dacă ţinem seama că reactanţele de intrare ale liniei sunt capacitive şi deci impedanţa
echivalentă este capacitivă (Zech= -j·Xech), relaţia (200) se mai scrie:
U μ = m Eech + X ech ⋅ I μ (202)
La această ecuaţie se mai adaugă caracteristica de magnetizare:
U μ = f (I μ ) (203)
E ech+Xech Iμ
Uμ
a Uμ=f(Iμ)
b
1'
2'
1
2
c -Eech+Xech Iμ
+Eech
Iμ
-Eech
Figura 43
Variaţia Uμ=f(Iμ) în cazul fenomenului de
ferorezonanţă
Din graficul prezentat în figura 43 se poate observa că pentru situaţia Eech>0, (dreapta 1)
se obţin 2 soluţii – punctele c şi b. Din cele două soluţii, numai pct. c este stabil. Punctul b nu
este stabil întrucât la creşterea lui Iμ, Uμ dat de (202) creşte şi există punctul de funcţionare se
deplasează spre dreapta. Similar se întâmplă atunci când Iμ scade. Punctul c este stabil, dar
valoarea tensiunii Uμ nu este mare. Supratensiuni se obţin atunci când Eech<0 (dreapta 2) când
punctul de funcţionare se stabileşte în a iar tensiunea depăşeşte tensiunea nominală. În cazul unor
lungimi mici ale liniei, când Zi este mare, se obţin dreptele 1’ şi 2’ situaţie în care nu apar
supratensiuni. Faţă de situaţia rezonanţei liniare prezentate la pct .1.6, supratensiunile sunt mai
mici, fiind limitate de curba de magnetizare a (auto)transformatorului. În schimb supratensiunile

pot apare pe o plajă de lungimi ale liniei mult mai mare.
Supratensiuni tranzitorii
2. SUPRATENSIUNI TRANZITORII
Aşa cum am specificat la începutul primului capitol supratensiunile tranzitorii apar în
cazul unor manevre, normale sau accidentale, în reţea. Aceste supratensiuni sunt caracterizate
de apariţia unor supratensiuni cu valori mult mai mari ca amplitudinea tensiunii de frecvenţă
industrială (50 Hz). Constau în semnale de tensiune şi curent cu frecvenţe mai mari de 50 Hz
(zeci, sute Hz) care sunt, de obicei, amortizate în timp.
2.1. Reflexia şi refracţia undelor de supratensiune

Aşa cum am arătat, propagarea undelor de supratensiuni se face în condiţiile ecuaţiilor
telegrafiştilor:
∂u ∂i
− = R0 ⋅ i + L0 ⋅
∂x ∂t
(204)
∂i ∂u
− = G0 ⋅ u + C 0 ⋅
∂x ∂t
În cazul studiului propagării undelor de supratensiuni, se pot neglija rezistenţele şi

conductanţa:
∂u ∂i
− = L0 ⋅
∂x ∂t
(205)
∂i ∂u
− = C0 ⋅
∂x ∂t
Soluţia generală a acestui sistem (vezi curs reţele):
u ( x, t ) = u d ( x − v ⋅ t ) + ui ( x + vt )
(206)
i ( x, t ) = id ( x − v ⋅ t ) + ii ( x + vt )
Dacă înlocuim aceste soluţii în prima ecuaţie din (205) şi notăm
207
− u ′dη − ui′ξ = − L0 ⋅ v ⋅ id′η + L0 ⋅ v ⋅ ii′ξ (208)
− u d′ η + L0 ⋅ v ⋅ id′η = ui′ξ + L0 ⋅ v ⋅ ii′ξ (209)
Relaţia (209) poate fi scrisă mai general:
f ′(η ) = g ′(ξ )
df (η ) dg (ξ )
=
dη dξ
(210)
dη
df (η ) = dg (ξ )
dξ
Întrucât η şi ξ sunt variabile independente, rezultă
dη
=0 (211)
dξ
şi
df (η ) = 0
(212)
dg (ξ ) = 0
sau
f (η ) = C1
(213)
g (ξ ) = C 2
Pentru condiţii iniţiale nule ale liniei (u(x,t)=0, i(x,t)=0) C1=0, C2=0 şi avem
− u d ( x − vt ) + Z ⋅ id ( x + vt ) = 0
ui ( x + vt ) + Z ⋅ ii ( x + vt ) = 0 (214)
L0
Z = L0 ⋅ v =
C0
Din (214) rezultă:
u
id = d
Z (215)
u
ii = − i
Z
iar soluţia generală (206) o putem scrie mai bine:
u ( x, t ) = u d ( x − v ⋅ t ) + ui ( x + vt )
1 (216)
⋅ [u d ( x − v ⋅ t ) − ui ( x + vt )]
i ( x, t ) =
Z
Pentru a putea aprecia reflexia şi refracţia undelor de supratensiuni în puncte în care se
modifică impedanţa caracteristică Z, considerăm două linii de lungime infinită incidente
(figura 44):
ud1 ui1 ud2
1 2
Z1 id1 ii1 id2 Z2
Figura 44
Propagarea undelor de supratensiuni pe 2 linii
În punctul de incidenţă al celor 2 linii vom avea condiţiile la limită:

u1 = u d 1 + ui1 = u 2 = u d 2
(217)
1
i1 = id 1 + ii1 = (u d1 − ui1 ) = i2 = id 2 = u d 2
Z1 Z2
Ne interesează undele reflectate şi undele refractate din nodul de incidenţă. Dacă
adunăm prima ecuaţie cu a doua înmulţită cu Z1 avem:
⎛ Z ⎞
2 ⋅ u d 1 = ⎜⎜1 + 1 ⎟⎟ ⋅ u d 2 (218)
⎝ Z2 ⎠
Rezultă coeficientul de refracţie al tensiunii:
u Z2
αu = d 2 = 2 ⋅ (219)
ud1 Z1 + Z 2
Dacă scădem din prima ecuaţie pe a doua înmulţită cu Z2 avem:

⎛ Z ⎞ ⎛ Z ⎞
u d 1 ⎜⎜1 − 2 ⎟⎟ + ui1 ⋅ ⎜⎜1 + 2 ⎟⎟ = 0 (220)
⎝ Z1 ⎠ ⎝ Z1 ⎠
Rezultă coeficientul de reflexie al tensiunii:
u Z − Z1
β u = i1 = 2 (221)
u d 1 Z1 + Z 2
În (218) dacă înlocuim ud1 şi ud2 în funcţie de curenţi (rel. (215)):
⎛ Z ⎞
2 ⋅ id 1 ⋅ Z1 = ⎜⎜1 + 1 ⎟⎟ ⋅ id 2 ⋅ Z 2 (222)
⎝ Z2 ⎠
Rezultă coeficientul de refracţie al curentului:
id 2 Z1
αi = = 2⋅ (223)
id 1 Z1 + Z 2
În (220) dacă înlocuim ud1 şi ud2 în funcţie de curenţi (rel. (215)):
⎛ Z ⎞ ⎛ Z ⎞
id 1 ⋅ Z1 ⋅ ⎜⎜1 − 2 ⎟⎟ − ii1 ⋅ Z1 ⋅ ⎜⎜1 + 2 ⎟⎟ = 0
⎝ Z1 ⎠ ⎝ Z1 ⎠
Rezultă coeficientul de reflexie al curentului:
ii1 Z1 − Z 2
βi = = (224)
id 1 Z 1 + Z 2
Cazuri particulare:
a. Linie în gol: Z2=∞, αu=2, αi=0, βu=1, βi=-1, figura 45:
ui1
ud2
1 ud1 2
Z1 Z2=
1 id1 id2=0 2
Z1 ii1 Z2=
Figura 45
Propagarea undelor de supratensiunii pe linii în gol
b. Linie în scurtcircuit Z2=0, αu=0, αi=2, βu=-1, βi=1, figura 46:
Regula lui Peterson: În relaţia (216) dacă înmulţim a doua ecuaţie cu Z şi adunăm
rezultă:
2 ⋅ ud = Z ⋅ i + u (225)
Aceasta ne permite schema echivalentă din figura (47) care înlocuieşte linia cu
parametrii distribuiţi cu o schemă cu parametrii concentraţi:
1 ud1 ud2 =0 2
u i1 Z2= 0
Z1
i i1
i d2
1 id1 2
Z1 Z2= 0
Figura 46
Propagarea undelor de supratensiunii pe linii în scurtcircuit
Z
i
2ud u
Figura 47
Schema echivalentă Peterson
2.2. Reflexia şi refracţia undelor de supratensiuni în puncte nodale cu parametrii

concentraţi
2.2.1. Bobină conectată între două linii

Considerăm situaţia din figura 48 (pe linia 1 soseşte o undă dreptunghiulară) şi
aplicând regula lui Peterson rezultă schema din figura 49.
Figura 48
1 U0 u1 L u2 2 Conectarea unei bobine
între 2 linii
Z1 i1 i2 Z2
Z1
i1 Figura 49
L Schema echivalentă pentru
2U0 u2 u1 situaţia din figura 48
Z2
Scriind ecuaţiile de funcţionare pentru circuitul din 49 avem:

2 ⋅ U 0 = Z1 ⋅ i1 + u1
di1
u1 = u 2 + L ⋅ (226)
dt
u2
i1 =
Z2
de unde obţinem ecuaţia diferenţială pentru u2:
u L du 2
2 ⋅ U 0 = Z1 ⋅ 2 + u 2 + ⋅
Z2 Z 2 dt
(227)
du 2 Z1 + Z 2 Z
+ u2 = 2 ⋅ U 0 ⋅ 2
dt L L
În condiţiile u2(0)=0, se obţine soluţia:
Z2 ⎛ − ⎞
t
u 2 (t ) = 2 ⋅ ⋅ U 0 ⋅ ⎜⎜1 − e T ⎟⎟
Z1 + Z 2 ⎝ ⎠ (228)
L
T=
Z1 + Z 2
Curentul i2 rezultă din a treia ecuaţie din (226):
u (t ) Z1 ⎛ − ⎞
t
i2 (t ) = 2 = 2 ⋅ ⋅ I 0 ⋅ ⎜⎜1 − e T ⎟⎟
Z2 Z1 + Z 2 ⎝ ⎠ (229)
U
I0 = 0
Z1
Pentru a calcula undele reflectate, pornim de la definiţia lor:
ui (t ) = u1 (t ) − u d = u1 (t ) − U 0
t
di (t ) Z2 Z1 −
u1 (t ) = u 2 (t ) + L ⋅ 2 = 2 ⋅ ⋅U0 + 2 ⋅ ⋅U 0 ⋅ e T (230)
dt Z1 + Z 2 Z1 + Z 2
t
Z − Z1 Z1 −
ui (t ) = 2 ⋅U 0 + 2 ⋅ ⋅U0 ⋅ e T (231)
Z1 + Z 2 Z1 + Z 2
t
ui (t ) Z1 − Z 2 Z1 −
ii (t ) = − = ⋅ I0 − 2 ⋅ ⋅ I0 ⋅ e T (232)
Z1 Z1 + Z 2 Z1 + Z 2
Făcând analiza acestor mărimi pentru t=0 şi t=∞ avem:

A. t=0 - u1(0)=2·U0
- u2(0)=0
- ui(0)=U0
- i2(0)=0
- ii(0)=-I0
B. t=∞ - u1(∞)=2·Z2/(Z1+Z2)U0=αuU0
- u2(∞)=2·Z2/(Z1+Z2)U0=αuU0
- ui(∞)=(Z2-Z1)/(Z1+Z2)U0=βuU0
- i2(∞)=2·Z1/(Z1+Z2)I0=αiI0
- ii(∞)=(Z1-Z2)/(Z1+Z2)I0=βiI0
Din datele de mai sus rezultă că sub efectul unui semnal dreptunghiular de tensiune, la
t=0, prezenţa unei inductanţe conduce la un comportament de tip Z2=∞ (linie în gol), în timp
ce la t=∞ prezenţa inductanţei nu mai are nici un efect.
În figura 50 sunt este dată variaţia tensiunilor, iar în figura 51, variaţia curenţilor:
Figura 50
Variaţia tensiunilor
la înserarea unei
bobine între două
linii (Z2 > Z1)
Figura 51
Variaţia curenţilor
la înserarea unei
bobine între două
linii (Z2 > Z1)
2.2.2. Capacitate conectată în derivaţie
Considerăm situaţia din figura 52 (pe linia 1 soseşte o undă dreptunghiulară) şi

aplicând regula lui Peterson rezultă schema din figura 53.
1 U0 u1= u2 2 Figura 52
i1 i2 Conectarea unei
Z1 Z2 capacităţi în derivaţie
C
Z1
i1
Figura 53
i2 Schema echivalentă pentru
2U0 C Z2 u situaţia din figura 52
Scriind ecuaţiile de funcţionare:

2 ⋅ U 0 = Z1 ⋅ i1 + u
du u (233)
i1 = C ⋅ +
dt Z 2
du Z + Z2 2 ⋅U 0
+ 1 ⋅u = (234)
dt Z1 ⋅ Z 2 ⋅ C Z1 ⋅ C
2 ⋅ Z2 ⎛ −
t
⎞
u (t ) = ⋅ U 0 ⋅ ⎜⎜1 − e T ⎟
⎟
Z1 + Z 2 ⎝ ⎠ (235)
Z ⋅Z
T = 1 2 ⋅C
Z1 + Z 2
u 2 ⋅ Z1 ⎞ ⎛ −
t
i2 (t ) = = ⋅ I 0 ⋅ ⎜⎜1 − e T
⎟
⎟ (236)
Z 2 Z1 + Z 2 ⎠ ⎝
Făcând analiza acestor mărimi pentru t=0 şi t=∞ avem:
A. t=0 - u(0)=0
- i2(0)=0
B. t=∞ - u(∞)=2·Z2/(Z1+Z2)U0=αuU0
- i2(∞)=2·Z1/(Z1+Z2)I0=αiI0
Rezultă că prezenţa capacităţii determină comportarea la t=0 ca şi cum am avea
scurtcircuit, iar la t=∞ influenţa capacităţii nu se mai manifestă.
2.3. Supratensiuni la conectarea liniilor în gol
Considerăm o linie în gol conectată la sistem prin reactanţa Xs=ω·Ls:
S Ls u1 u2
i1 i2=0
Figura 54
Linie conectată în gol
În momentul t=0 se închide întrerupătorul dinspre sistem.

Pentru a vedea variaţia tensiunilor şi curenţilor pe linie utilizăm ecuaţia telegrafiştilor
(204), unde variabila x este definită dinspre capătul 1 (sistem) spre capătul 2 (gol).
Condiţiile la limită sunt:
⎧ di1 (t )
⎪e(t ) = Ls ⋅ + u1 (t )
⎨ dt (237)
⎪⎩i2 (t ) = 0
Şi condiţiile iniţiale:
⎧u ( x,0) = 0
⎨ (238)
⎩i ( x,0) = 0
Întrucât linia este în gol, vom neglija componentele active, respectiv R0≈0, G0≈0.
Aplicăm transformata Laplace sistemului (205):
dU ( x, s )
− = L0 ⋅ s ⋅ I ( x, s ) − L0 ⋅ i ( x,0)
dx
(239)
dI ( x, s )
− = C0 ⋅ s ⋅ U ( x, s ) − C0 ⋅ u ( x,0)
dx
Dacă ţinem seama de (238) şi derivăm prima ecuaţie din (239), obţinem succesiv:
d 2U ( x, s ) dI ( x, s )
− 2
= L0 ⋅ s ⋅ = − L0 ⋅ s ⋅ C0 ⋅ s ⋅ U ( x, s ) (240)
dx dx
d 2U ( x, s )
− L0 ⋅ C0 ⋅ s 2 ⋅ U ( x, s ) = 0 (241)
dx 2
Ecuaţia caracteristică a ecuaţiei diferenţiale liniare este:
r 2 − L0 ⋅ C0 ⋅ s 2 = 0 (242)
are soluţiile:
s
r1, 2 = ± L0 ⋅ C0 ⋅ s = ± (243)
v
1
v= (244)
L0 ⋅ C 0
şi soluţia generală a ecuaţiei (241) este:
s s
U ( x, s ) = C1 ⋅ ch ⋅ x + C 2 ⋅ sh ⋅ x (245)
v v
1 dU ( x, s ) 1 s ⎛ s s ⎞
I ( x, s ) = − ⋅ =− ⋅ ⋅ ⎜ C1 ⋅ sh ⋅ x + C 2 ⋅ ch ⋅ x ⎟ (246)
s ⋅ L0 dx s ⋅ L0 v ⎝ v v ⎠
1 ⎛ s s ⎞
I ( x, s ) = − ⋅ ⎜ C1 ⋅ sh ⋅ x + C2 ⋅ ch ⋅ x ⎟
Z ⎝ v v ⎠
Cu constantele C1 şi C2 determinate din condiţiile la limită. Aplicând transformata Laplace
condiţiilor la limită (237):
E ( s ) = s ⋅ Ls ⋅ I (0, s ) − Ls ⋅ i1 (0) + U (0, s )
(247)
I (l , s ) = 0
Dacă
e(t ) = Em ⋅ sin (ω ⋅ t + ϕ )
ω ⋅ cos ϕ + s ⋅ sin ϕ (248)
E ( s ) = Em ⋅
s +ω
2 2
Din a doua condiţie din (247) rezultă:

s
C 2 = −C1 ⋅ th ⋅ l (249)
v
s ⎛s ⎞ s
U ( x, s ) = C1 ⋅ ch ⋅ x − C1 ⋅ th⎜ ⋅ l ⎟ ⋅ sh ⋅ x =
v ⎝v ⎠ v
C1 s (250)
= ch(l − x ) ⋅
s v
ch ⋅ l
v
1 ⎛ s ⎛s ⎞ s ⎞
I ( x, s ) = − ⋅ ⎜⎜ C1 ⋅ sh ⋅ x − C1 ⋅ th⎜ ⋅ l ⎟ ⋅ ch ⋅ x ⎟⎟ =
Z ⎝ v ⎝v ⎠ v ⎠
C1 s (251)
= ⋅ sh(l − x ) ⋅
s v
Z ⋅ ch ⋅ l
v
Înlocuind (250) şi (251) în prima ecuaţie din (247) avem:
ω ⋅ cos ϕ + s ⋅ sin ϕ C1 s C1 s
Em ⋅ = s ⋅ Ls ⋅ ⋅ sh ⋅ l + ch ⋅ l (252)
s +ω
2 2
s
Z ⋅ ch ⋅ l v s
ch ⋅ l v
v v
Sau
ω ⋅ cos ϕ + s ⋅ sin ϕ C s ⎛ s ⋅ Ls s ⎞
Em ⋅ = s ⋅ Ls ⋅ 1 ⋅ th ⋅ l + C1 = C1 ⋅ ⎜1 + ⋅ th ⋅ l ⎟ (253)
s +ω
2 2
Z v ⎝ Z v ⎠
ω ⋅ cos ϕ + s ⋅ sin ϕ
C1 = Em ⋅ (254)
s ⋅ Ls
( 2
)
s + ω ⋅ ⎜1 +
2 ⎛
Z
s ⎞
⋅ th ⋅ l ⎟
v ⎠
⎝
(ω ⋅ cos ϕ + s ⋅ sin ϕ ) ⋅ th s ⋅ l
C 2 = − Em ⋅ v (255)
⎛ s ⋅ Ls
( 2
)
s + ω ⋅ ⎜1 +
2
Z
s ⎞
⋅ th ⋅ l ⎟
v ⎠
⎝
Înlocuind C1 în (250) şi (251) rezultă:
ω ⋅ cos ϕ + s ⋅ sin ϕ s
U ( x, s ) = E m ⋅ ⋅ ch(l − x ) ⋅ (256)
s ⋅ Ls
(
s + ω ⋅ ⎜1 +
2 ⎛
2
) Z
s ⎞ s
⋅ th ⋅ l ⎟ ⋅ ch ⋅ l
v ⎠ v
v
⎝
U ( x, s ) = E m ⋅ ⋅ ch(l − x ) ⋅ (257)
s ⋅ Ls
(s + ω )⋅ ⎜ ch v ⋅ l + Z ⋅ sh v ⋅ l ⎟
2 2 ⎛ s s ⎞ v
⎝ ⎠
I ( x, s ) = E m ⋅ ⋅ sh(l − x ) ⋅ (258)
s ⋅ Ls
( ⎛ s
Z ⋅ s + ω ⋅ ⎜ ch ⋅ l +
2 2
) s ⎞
⋅ sh ⋅ l ⎟
v
⎝ v Z v ⎠
Determinarea mărimilor u(x,t) şi i(x,t) se obţine prin transformata inversă a relaţiilor
(257) şi (258). Vom utiliza teorema reziduurilor pentru obţinerea inversei:
(
u ( x, t ) = L−1 (U ( x, s ) ) = ∑ rez U ( x, s ) ⋅ e s⋅t ; sk ) (259)
k
unde sk , k=1,2,.. sunt polii lui U(x,s) adică rădăcinile numitorului acestuia.
[
rez (U ( x, s ) ⋅ e s⋅t ; sk ) = lim (s − sk ) ⋅ U ( x, s ) ⋅ e s⋅t
s → sk
] (260)
pentru poli simpli, şi
( )
rez U ( x, s ) ⋅ e s⋅t ; sk = lim ⎢
⎡ 1 d n−1
s → sk (n − 1)! ds n −1
( )⎤
(s − sk )n ⋅ U ( x, s) ⋅ e s⋅t ⎥ (261)
⎣ ⎦
pentru poli de ordinul n.
Polii funcţiei U(x,s) sunt daţi de ecuaţiile:
s2 + ω 2 = 0
s s ⋅ Ls s (262)
ch ⋅ l + ⋅ sh ⋅ l = 0
v Z v
Soluţiile primei ecuaţii sunt:
s1, 2 = ± j ⋅ ω (263)
Rezultă termenii în timp:
rez (U ( x, s ) ⋅ e s⋅t ;± j ⋅ ω ) =
= Em ⋅
(ω ⋅ cos ϕ ± j ⋅ ω ⋅ sin ϕ ) ⋅ e ± j⋅ω⋅t ⋅ cos(l − x ) ⋅
ω
=
(± 2 ⋅ j ⋅ ω ) ⋅ ⎛⎜ cos ω ⋅ l − ω ⋅ Ls ⋅ sin ω ⋅ l ⎞⎟ v
⎝ v Z v ⎠
e ± j⋅(ω⋅t +ϕ ) ω
= Em ⋅ ⋅ cos(l − x ) ⋅ = (264)
(± 2 ⋅ j ) ⋅ ⎛⎜ cos ω ⋅ l − ω ⋅ Ls ⋅ sin ω ⋅ l ⎞⎟ v
⎝ v Z v ⎠
⎛ π⎞
± j ⋅⎜ ω ⋅t +ϕ − ⎟
Em e ⎝ 2⎠
ω
=⋅ ⋅ cos(l − x ) ⋅
2 ⎛ ω ω ⋅ Ls ω ⎞ v
⎜ cos ⋅ l − ⋅ sin ⋅ l ⎟
⎝ v Z v ⎠
unde s-a ţinut seama de relaţiile:
ch( j ⋅ x) = cos( x)
(265)
sh( j ⋅ x) = j ⋅ sin( x)
Adunând cei doi termeni, obţinem componenta permanentă (de 50 Hz):
⎛ π⎞
cos⎜ ω ⋅ t + ϕ − ⎟
⎝ 2⎠ ω
u p ( x, t ) = E m ⋅ ⋅ cos(l − x ) ⋅ (266)
ω ω ⋅ Ls ω v
cos ⋅ l − ⋅ sin ⋅ l
v Z v
Pentru a găsi rădăcinile ecuaţiei a II-a din (262) căutăm soluţii pentru s=α+j·ω şi
înlocuind (notând l/v = τ):
ch(s ⋅ τ ) = ch[(α + j ⋅ ω ) ⋅ τ ] = ch(τ ⋅ α ) ⋅ cos(τ ⋅ ω ) + j ⋅ sh(τ ⋅ α ) ⋅ sin (τ ⋅ ω )
(267)
sh(s ⋅ τ ) = sh[(α + j ⋅ ω ) ⋅ τ ] = sh(τ ⋅ α ) ⋅ cos(τ ⋅ ω ) + j ⋅ ch(τ ⋅ α ) ⋅ sin (τ ⋅ ω )
Din (235) şi (230), ecuaţia II-a, separând părţile reale şi imaginare, avem:
L
ch(τ ⋅ α ) ⋅ cos(τ ⋅ ω ) = − s ⋅ (α ⋅ sh(τ ⋅ α ) ⋅ cos(τ ⋅ ω ) − ω ⋅ ch(τ ⋅ α ) ⋅ sin (τ ⋅ ω ))
Z (268)
Ls
sh(τ ⋅ α ) ⋅ sin (τ ⋅ ω ) = − ⋅ (α ⋅ ch(τ ⋅ α ) ⋅ sin (τ ⋅ ω ) + ω ⋅ sh(τ ⋅ α ) ⋅ cos(τ ⋅ ω ))
Z
Sistemul de ecuaţii (268) cu necunoscutele α şi ω nu are soluţii decât dacă α=0.
În aceste condiţii prima ecuaţie devine:
L ⋅ω
cos(τ ⋅ ω ) = s ⋅ sin (τ ⋅ ω ) (269)
Z
sau
L ⋅ω
ctg (τ ⋅ ω ) = s (270)
Z
Soluţiile ecuaţiei sunt cele arătate în figura 55. Ele se găsesc în intervalele:
- ω1·τ € (0,π/2)
- ω2·τ € (π,3π/2)
.............
- ωk·τ € ((k-1)π,(2k-1)π/2)
Determinarea soluţiilor se face numeric prin metoda NEWTON. Numărul de rădăcini
ce
Figura 55
Soluţiile ecuaţiei
Ls ⋅ ω
ctg (τ ⋅ ω ) =
Z
reţin depinde de precizia impusă. Se observă că dacă ωk este rădăcină a ecuaţiei (270), atunci
şi
-ωk este soluţie.
Calculăm termenii în timp corespunzător polilor ± ωk:
rez (U ( x, s ) ⋅ e s⋅t ;± j ⋅ ω k ) =
= lim e st Em ⋅
(ω ⋅ cos ϕ + s ⋅ sin ϕ ) ⋅ (s m j ⋅ ωk )
(271) ⋅ ch(l − x ) ⋅
s
s ⋅ Ls
s → ± jω k ⎛ s
(
s + ω ⋅ ⎜ ch ⋅ l +
2
)
s ⎞
⋅ sh ⋅ l ⎟
2 v
⎝ v Z v ⎠
Întrucât numitorul expresiei de mai sus este zero pentru aceşti poli, vom calcula
separat limita (înlocuind l/v = τ):
⎛ s s ⋅ Ls s ⎞
⎜ ch ⋅ l + ⋅ sh ⋅ l ⎟
v Z v ⎠ d ⎛ s s ⋅ Ls s ⎞
lim ⎝ = ⎜ ch ⋅ l + ⋅ sh ⋅ l ⎟ =
s → ± jω k s m j ⋅ ωk ds ⎝ v Z v ⎠ s =± jωk
Ls
= ± j ⋅ τ ⋅ sin (ω k ⋅ τ ) + ⋅ (± j sin (ωk ⋅ τ ) ± j ⋅ ωk ⋅ τ ⋅ cos(ωk ⋅ τ )) =
Z
± j
= ⋅ [ωk ⋅ τ ⋅ sin (ωk ⋅ τ ) + ctg (ωk ⋅ τ ) ⋅ sin (ω k ⋅ τ ) + ctg (ω k ⋅ τ ) ⋅ ω k ⋅ τ ⋅ cos(ωk ⋅ τ )] =
ωk
± j ⎡ sin 2 (ωk ⋅ τ ) + cos 2 (ωk ⋅ τ ) ⎤
= ⋅ ⎢cos(ω k ⋅ τ ) + ωk ⋅ τ ⋅ ⎥
ωk ⎣ sin (ω k ⋅ τ ) ⎦
(272)
⎛ s s ⋅ Ls s ⎞
⎜ ch ⋅ l + ⋅ sh ⋅ l ⎟
v Z v ⎠ ±j ⎡ ωk ⋅τ ⎤
lim ⎝ = ⋅ ⎢cos(ωk ⋅τ ) + ⎥
s →± jωk s m j ⋅ ωk ωk ⎣ sin (ωk ⋅τ ) ⎦
(273)
(
rez U ( x, s ) ⋅ e s⋅t ;± j ⋅ ω k = )
(ω ⋅ cos ϕ ± j ⋅ ωk ⋅ sin ϕ ) ⋅ e ± jω ⋅t ⋅ ωk ⋅ cos(l − x ) ωk
k
= Em ⋅ v =
⎡ ωk ⋅ τ ⎤
( )
± j ⋅ ω 2 − ω k2 ⋅ ⎢cos(ω k ⋅ τ ) + ⎥
sin (ω k ⋅ τ ) ⎦
⎣
⎛ π⎞
± j ⎜ ωk ⋅t − ⎟ ωk
(ω ⋅ cos ϕ ± j ⋅ ωk ⋅ sin ϕ ) ⋅ e ⎝ 2⎠
⋅ ω k ⋅ cos(l − x )
= Em ⋅ v
⎡ ωk ⋅ τ ⎤
(ω 2
)
− ω k2 ⋅ ⎢cos(ω k ⋅ τ ) + ⎥
sin (ω k ⋅ τ ) ⎦
⎣
(274)
Sumând termenii corespunzători polilor ±ωk obţinem:
⎛ ⎛ π⎞ ⎛ π ⎞⎞ ω
⎜⎜ ω ⋅ cos ϕ ⋅ cos⎜ ω k ⋅ t − ⎟ − ω k sin ϕ ⋅ sin ⎜ ω k ⋅ t − ⎟ ⎟⎟ ⋅ ω k ⋅ cos(l − x ) k
⎝ 2⎠ ⎝ 2 ⎠⎠ v
u k ( x, t ) = 2 ⋅ E m ⋅ ⎝
⎡ ωk ⋅ τ ⎤
( )
ω 2 − ω k2 ⋅ ⎢cos(ω k ⋅ τ ) + ⎥
sin (ω k ⋅ τ ) ⎦
⎣
(275)
Rezultă în final, dacă grupăm (234) şi (243):

∞
ω
u ( x, t ) = u p ( x, t ) + ∑ u k ( x, t ) = A ⋅ sin (ω ⋅ t + ϕ ) ⋅ cos(l − x ) +
k =1 v
(276)
∞
ωk
+ ∑ [Bk ⋅ sin (ω k ⋅ t ) + C k ⋅ cos(ω k ⋅ t )] ⋅ cos(l − x )
k =1 v
Em
A= (277)
ω ⋅ Ls
cos(ω ⋅ τ ) − ⋅ sin (ω ⋅ τ )
Z
2 ⋅ Em ⋅ ω ⋅ ω k ⋅ cos ϕ
Bk = (278)
⎡ ωk ⋅ τ ⎤
( )
ω 2 − ω k2 ⋅ ⎢cos(ω k ⋅ τ ) + ⎥
sin (ω k ⋅ τ ) ⎦
⎣
2 ⋅ Em ⋅ ω k2 ⋅ sin ϕ
Ck = − (279)
⎡ ωk ⋅ τ ⎤
( )
ω 2 − ωk2 ⋅ ⎢cos(ωk ⋅ τ ) + ⎥
sin (ω k ⋅ τ ) ⎦
⎣
Supratensiunile care apar depind de faza tensiunii la sursă. Dacă faza tensiunii este
mică sau apropiată de zero, nu apar supratensiuni. Dacă faza tensiunii este de 90º sau
apropiată atunci apare un front de supratensiune de amplitudine Um care se propagă spre
capătul 2 al liniei. Aici unda se reflectă cu coeficientul +1 şi se propagă cu o valoare dublă
spre capătul 1 al liniei (fig. 45). Panta frontului de undă este influenţată de reactanţa de
sistem. Cu cât reactanţa sistemului este mai mică (puterea de scurtcircuit mai mare) cu atât
frontul de undă este mai abrupt. Valoarea supratensiunii este de 2 ur.
2.4. Supratensiuni la manevre RAR pe linie
Manevrele RAR pot produce supratensiuni periculoase datorită condiţiilor specifice

care se pot exista în asemenea situaţii. Astfel, dacă linia este în gol şi, pe aceasta are loc un
defect, situaţia înainte de manevra RAR este:
Z i = 1 = Z c ⋅ cth(γ ⋅ l ) ≈ − j ⋅ Z ⋅ ctg (β ⋅ l )
U
(280)
I1
π
U1 U1 j⋅
I1 = = ⋅e 2 (281)
Z i Z ⋅ ctg (β ⋅ l )
adică curentul este defazat înainte cu 90º înaintea tensiunii.
Întrucât posibilitatea de stingere a arcului este mare când i1=0, tensiunea u1 va fi
±Um=√2·U. Vom considera această situaţie mai deosebită, când tensiunea pe linie rămâne, în
pauza de RAR, la valoarea -Um = -Em.
Astfel, pentru a vedea ce se întâmplă, vom considera sistemul (204), simplificat prin
R0≈0 şi G0≈0, cu condiţiile iniţiale:
u ( x,0) = − Em
(282)
i ( x,0) = 0
şi condiţiile la limită (238).

Aplicând transformata Laplace, ecuaţia (240) se va scrie în acest caz:
d 2U ( x, s ) dI ( x, s)
− 2
= L0 ⋅ s ⋅ = − L0 ⋅ s ⋅ C0 ⋅ s ⋅ U ( x, s) − s ⋅ L0 ⋅ C0 ⋅ Em (283)
dx dx
d 2U ( x, s)
2
− L0 ⋅ C0 ⋅ s 2 ⋅ U ( x, s) = s ⋅ L0 ⋅ C0 ⋅ Em (284)
dx
Soluţia generală a ecuaţiei (284) este:
s s E
U ( x, s) = C1 ⋅ ch ⋅ x + C 2 ⋅ sh ⋅ x − m (285)
v v s
şi, din (239):
1 ⎛ s s ⎞
I ( x, s) = − ⋅ ⎜ C1 ⋅ sh ⋅ x + C2 ⋅ ch ⋅ x ⎟ (286)
Z ⎝ v v ⎠
Se aplică transformata Laplace condiţiilor la limită (238), rezultând (247). Din a doua
condiţie din (247) rezultă (249) şi apoi
s ⎛s ⎞ s E
U ( x, s ) = C1 ⋅ ch ⋅ x − C1 ⋅ th⎜ ⋅ l ⎟ ⋅ sh ⋅ x − m =
v ⎝v ⎠ v s
C1 s E (287)
= ch(l − x ) ⋅ − m
s v s
ch ⋅ l
v
C1 s
I ( x, s ) = ⋅ sh(l − x ) ⋅ (288)
s v
Z ⋅ ch ⋅ l
v
Înlocuind (287) şi (288) în prima ecuaţie din (247) avem:
ω ⋅ cos ϕ + s ⋅ sin ϕ C1 s C1 s E
Em ⋅ = s ⋅ Ls ⋅ ⋅ sh ⋅ l + ch ⋅ l − m (289)
s +ω
2 2
s
Z ⋅ ch ⋅ l v s
ch ⋅ l v s
v v
sau
ω ⋅ cos ϕ + s ⋅ sin ϕ ⎛ s ⋅ Ls s ⎞ E
Em ⋅ = C1 ⋅ ⎜1 + ⋅ th ⋅ l ⎟ − m (290)
s +ω
2 2
⎝ Z v ⎠ s
C1 = Em ⋅
(
s ⋅ (ω ⋅ cos ϕ + s ⋅ sin ϕ ) + s 2 + ω 2 ) (291)
s ⋅ Ls
( ⎛
)
s ⋅ s 2 + ω 2 ⋅ ⎜1 +
Z
s ⎞
⋅ th ⋅ l ⎟
v ⎠
⎝
care, înlocuit în (287) dă:
U ( x, s ) = E m ⋅
(
s (ω ⋅ cos ϕ + s ⋅ sin ϕ ) + s 2 + ω 2) s E
⋅ ch(l − x ) ⋅ − m (291)
s ⋅ Ls
( ) ⎛ s
s ⋅ s + ω ⋅ ⎜ ch ⋅ l +
2 2 s ⎞
⋅ sh ⋅ l ⎟
v s
⎝ v Z v ⎠
Polii pentru imaginea U(x,s) sunt cei daţi de ecuaţiile (262) la care se adaugă s=0.
Pentru polul s=0 avem:
( )
rez U ( x, s ) ⋅ e s⋅t ;0 = 0 (292)
În acest fel nu vom mai trata termenul Em/s întrucât, tratat independent, acesta ar fi
dar Em care s-a anulat cu termenul dat de polul 0 al primului termen din (291).
Pentru polii ±j·ω rezultă termenii în timp:
(
rez U ( x, s ) ⋅ e s⋅t ;± j ⋅ ω = )
⋅ ± j ⋅ ω ⋅ (ω ⋅ cos ϕ ± j ⋅ ω ⋅ sin ϕ ) ⋅ e ± j⋅ω⋅t ω
= Em ⋅ ⋅ cos(l − x ) ⋅ =
⎛ ω ω ⋅ Ls ω ⎞ v
± j ⋅ ω ⋅ (± 2 ⋅ j ⋅ ω ) ⋅ ⎜ cos ⋅ l − ⋅ sin ⋅ l ⎟
⎝ v Z v ⎠
⎛ π⎞
± j⋅⎜ ω ⋅t +ϕ − ⎟
Em e ⎝ 2⎠
ω
= ⋅ ⋅ cos(l − x ) ⋅
2 ⎛ ω ω ⋅ Ls ω ⎞ v
⎜ cos ⋅ l − ⋅ sin ⋅ l ⎟
⎝ v Z v ⎠
(293)
Adunând cei doi termeni rezultă:
sin (ω ⋅ t + ϕ ) ω
u p ( x, t ) = E m ⋅ ⋅ cos(l − x ) ⋅
ω ω ⋅ Ls ω v
cos ⋅ l − ⋅ sin ⋅ l
v Z v
(294)
În cazul polilor ±j·ωk va rezulta la numitor expresia dată de (272) şi
(
rez U ( x, s ) ⋅ e s⋅t ;± j ⋅ ω k = )
ωk
[± j ⋅ ω k ( )]
⋅ (ω ⋅ cos ϕ ± j ⋅ ω k ⋅ sin ϕ ) + ω 2 − ω k2 ⋅ e ± jωk ⋅t ⋅ cos(l − x )
v =
= Em ⋅
(± j )2 ⋅ ω 2 − ωk2 ⋅ ⎢cos(ωk ⋅ τ ) + ωk ⋅ τ ⎥
⎡ ⎤
( ) sin (ω k ⋅ τ ) ⎦
⎣
ωk
[(± j ⋅ ω k ) ( )]
⋅ ω ⋅ cos ϕ − ω k2 ⋅ sin ϕ + ω 2 − ω k2 ⋅ e ± jωk ⋅t ⋅ cos(l − x )
v
= Em ⋅
⎡ ωk ⋅ τ ⎤
( )
− ω 2 − ω k2 ⋅ ⎢cos(ω k ⋅ τ ) + ⎥
sin (ω k ⋅ τ ) ⎦
⎣
(295)
Adunând termenii corespunzători perechii ±j·ωk avem:
ωk
2 ⋅ cos(l − x )
u k ( x, t ) = E m ⋅ ⋅ v
⎡ ωk ⋅ τ ⎤
(
ω − ω ⋅ ⎢cos(ω k ⋅ τ ) +
2 2
k ) ⎥
sin (ω k ⋅ τ ) ⎦
(296)
⎣
[ (
⋅ ω k ⋅ ω ⋅ cos ϕ ⋅ sin (ω k ⋅ t ) + ω k2 ⋅ sin ϕ − ω 2 + ω k2 ⋅ cos(ω k ⋅ t ) ) ]
Rezultă în final, dacă grupăm (263) şi (265):
∞
ω
u ( x, t ) = u p ( x, t ) + ∑ u k ( x, t ) = A ⋅ sin (ω ⋅ t + ϕ ) ⋅ cos(l − x ) +
k =1 v
(297)
∞
ωk
+ ∑ [Bk ⋅ sin (ω k ⋅ t ) + C k ⋅ cos(ω k ⋅ t )] ⋅ cos(l − x )
k =1 v
Em
A= (298)
ω ⋅ Ls
cos(ω ⋅ τ ) − ⋅ sin (ω ⋅ τ )
Z
2 ⋅ Em ⋅ ω ⋅ ω k ⋅ cos ϕ
Bk = (299)
(ω 2 − ωk2 )⋅ ⎡⎢cos(ωk ⋅ τ ) + sinω(ωk ⋅ τ⋅ τ )⎤⎥
⎣ k ⎦
Ck =
(
2 ⋅ Em ⋅ ω k2 − ω 2 + ω k2 ⋅ sin ϕ ) (300)
⎡ ωk ⋅ τ ⎤
( )
ω 2 − ω k2 ⋅ ⎢cos(ω k ⋅ τ ) + ⎥
sin (ω k ⋅ τ ) ⎦
⎣
Nivelul supratensiunilor care apar în asemenea situaţii poate fi apreciat din figura 56.
Din figură se observă că frontul de tensiune 2Em care se deplasează dinspre sursă spre
capătul în gol se reflectă cu coeficientul +1 şi generează o supratensiune de 3Em.
Em
S Ls
1 2
Em Em
S Ls
2
1
-Em
3E m
Em Em
S Ls
2
1
Figura 56
Supratensiuni la manevre RAR
2.5. Supratensiuni la deconectarea în gol a liniilor cu reaprindere
Pot apare la deconectarea liniilor în gol atunci când întrerupătorul folosit este
necorespunzător: fie mediul izolant (ulei, SF6, vid) este deteriorat având o rigiditate
dielectrică scăzuta, fie dispozitivul de acţionare are un timp de acţionare mare. În acest caz,
după deconectare, la fel ca în cazul manevrelor RAR (rel. 280, 281), linia fiind în gol, pe linie
rămâne o tensiune reziduală ±Um. O vom considera –Um. După deconectare, după un timp t=
1/2T =0.01 s, tensiunea pe partea dinspre sursă atinge +Um, între polii întrerupătorului
ajungând 2Um. Dacă întrerupătorul nu şi-a refăcut rigiditatea între contacte atunci poate apare
o reaprindere a arcului şi un front de supratensiune 2Um, la fel ca în cazul manevrelor RAR.
Astfel dacă tensiunea dinspre sursă este, în momentul deconectării, t=0:
⎛ π⎞
u (t ) = U m ⋅ sin ⎜ ωt − ⎟ (301)
⎝ 2⎠
Astfel încât u(0)= - Um, diferenţa de potenţial între poli va fi:

⎡ ⎛ π⎞ ⎤
Δu (t ) = u (t ) − (− U m ) = U m ⋅ ⎢sin ⎜ ωt − ⎟ + U m ⎥ (302)
⎣ ⎝ 2⎠ ⎦
Rigiditatea mediului între contacte este descrisă prin variaţia tensiunii de străpungere
(modelul cilindric al arcului Mayr):
t
p 0 Ta
u s (t ) = ⋅e (303)
G0
Unde p0 – puterea disipată în mediul ambiant din zona arcului
G0 – conductanţa arcului la trecerea curentului prin zero
Ta – constanta arcului electric
r02
Ta = (304)
2.4 ⋅ a0
r0 – raza arcului
electric între contacte
a0 – difuzivitatea
termică
Dacă reprezentăm
grafic cele două mărimi,
putem observa situaţiile
în care pot apare
reaprinderi ale arcului
(figura 57).
Din figură se
observă că în cazul în
care rigiditatea mediului
între contacte nu se reface
suficient de rapid (curba
întreruptă), pot apare
reaprinderi ale arcului.
Momentul reaprinderii tr
< 0.01 s. Forma undei
u(x,t) este cea dată de
(297) cu observaţia că
unghiul φ depinde de Figura 57
momentul reaprinderii Reaprinderea arcului la întrerupătoare
arcului, tr (acest moment
fiind t=0 în (297)).
π
ϕ = ω ⋅ tr − (305)
2
Nivelul supratensiunilor este de până la 3Um ca în figura 56.
În acest caz pot apare însă aprinderi repetate. Vom urmări aceste fenomene în figura
58. În 58.a este reprezentat momentul reaprinderii arcului, considerând Δu= 2 Um. În 58.b este
reprezentată propagarea undei 2Um spre capătul 2 al liniei. Prin întrerupător circulă curentul:
u 2 ⋅U m
i= d = (306)
Z Z
În figura 58.c este reprezentată reflexia undei de tensiune cu frontul 2Um. Prin întrerupător
circulă în continuare curentul dat de (306) dar în spatele undei curentul va fi:
u d ui 2 ⋅U m 2 ⋅U m
i= − = − =0 (307)
Z Z Z Z
Um
În momentul în care unda S Ls
1 2
ajunge în capătul 1 al liniei (fig. 58.d) a)
curentul prin întrerupător se stinge, dar
linia rămâne încărcată cu tensiunea
Um Um
reziduală 3Um. După un interval ce S Ls
2
timp egal cu aproximativ jumătate de b)
perioadă tensiunea la polul dinspre 1
-Um
sursă ajunge –Um, iar diferenţa de
potenţial între poli ajunge la 4Um.
Acest lucru generează reaprinderea 3Um
Um Um
arcului în întrerupător şi un front de S Ls
2
undă -4 Um (-Um – 3Um), ca în figura c) 1
58.e. Acest front de undă se reflectă în
capătul 2 şi generează un front de undă
3Um
spre capătul 1 de mărime -4 Um,
tensiunea reziduală pe linie fiind -5 S Ls
2
Um. d)
i=0 1
În realitate, aşa cum se vede

din figura 57, frontul de undă la prima 3Um
reaprindere va fi mai mic ca 2Um, iar S Ls
2
pe de altă parte tensiunile reziduale pe e) 1
linie scad datorită conductanţelor.
-Um -Um
S Ls
2
f) 1
-Um
- 4Um
Figura 58
Supratensiuni la reaprinderi repetate
2.6. Mijloace de limitare a supratensiunilor la conectarea şi deconectarea liniilor
Nivelul supratensiunilor care apar pe liniile trifazate este influenţat şi de cuplajul

electromagnetic şi electrostatic între faze.
În cazul supratensiunilor la manevre RAR, nivelul supratensiunilor este determinat de
tipul RAR: monofazat sau trifazat. În cazul RARM (circa 87 % din numărul total al defectelor
pe linie sunt monofazate) tensiunea reziduală pe faza cu defect este neglijabilă. Nivelul
supratensiunilor poate fi mare în cazul RART atunci când fazele neafectate pot avea tensiune
reziduală. Cele mai grele condiţii, cu probabilitate mare de realiza un nivel de supratensiune
ridicat, se obţin în cazul unei deconectări urmate de o conectare pe o linie în gol. În acest caz
pe fiecare fază rămâne tensiunea reziduală ±Um, întrucât stingerea curentului pe fiecare fază
se obţine la trecerea prin zero.
În figura 59 este prezentat nivelul supratensiunilor la conectarea şi reconectarea
liniilor electrice:
Figura 59
Domeniul de variaţie al supratensiunilor la conectarea şi
reconectarea liniilor în gol
Din figură se observă că cele mai mari supratensiuni, ks > 3, apar în cazul
reconectărilor trifazate, în cazul întrerupătoarelor fără rezistor de preinserţie, cu sursă
inductivă, fără compensare transversală. Totuşi din figură se observă o dispersie relativ mare a
nivelelor de supratensiuni, dependente de condiţiile locale.
Limitarea supratensiunilor care apar la conectarea sau reconectarea liniilor electrice în

gol poate fi făcută acţionând asupra parametrilor reţelei în care este situată linia, asupra
configuraţiei reţelei sau echipamentelor de comutaţie.
Principalele măsuri pot fi:
• Reducerea nivelului de tensiune pe bara la care va fi conectată linia prin modificarea
ploturilor la transformatoarele din apropiere sau prin modificarea excitaţiei la
generatoarele din apropiere.
• Creşterea curentului de scurtcircuit pe bara unde urmează a fi conectată linia. Acest
lucru se obţine prin conectarea de linii şi surse pe bară.
• Conectarea pe linie, după întrerupătorul care urmează a fi conectat, a bobinelor de
compensare transversală sau a transformatoarelor de măsură inductive.
• Utilizarea întrerupătoarelor cu rezistor de preinserţie.
• Utilizarea întrerupătoarelor cu control al unghiului de conectare (întrerupătoare
sincrone).
Prezenţa pe linie a unor elemente inductive determină ca pe duratele de pauză să fie
descărcată sarcina reziduală pe linie. După separarea liniei, circuitul LC cu sarcina reziduală
generează o oscilaţie, dar de nivel redus. Datele experimentale arată că prezenţa pe linie a
transformatoarelor inductive de măsură conduce la descărcarea liniei în câteva zeci de
milisecunde.
Utilizarea întrerupătoarelor cu rezistor de preinserţie este un mijloc eficient de

limitare a supratensiunilor de comutaţie (figura 60).
Conectarea întrerupătorului, în oricare din
variantele a) sau b), se face prin închiderea, mai R
întâi, a contactului I1. În acest fel linia este I1
I2
conectată la sursă prin rezistorul R. Dacă linia are
a)
sarcină reziduală, energia va fi disipată după o
curbă aperiodică. După un timp se închide I2 linia
fiind conectată direct la sursă. Valoarea rezistenţei I1
R
R se alege egală cu valoarea impedanţei
caracteristice: 200-400 Ω. În acest fel se reduc şi
I2
reflexiile în punctul de incidenţă linie întrerupător.
b)
Durata de menţinere în circuit a rezistenţei R este
de circa 10 ms. Prin utilizarea rezistoarelor cu Figura 60
preinserţie, se reduce nivelul supratensiunilor cu Întreupătoare cu rezistor de preinserţie
60% faţă de situaţia în care ele nu ar exista.
Controlul momentului conectării urmăreşte ca fiecare pol al întrerupătorului să se
închidă astfel încât regimul tranzitoriu să fie cât mai redus. În cazul conectării în gol,
momentul închiderii fiecărui pol trebuie să corespundă cu trecerea prin zero a tensiunii fazei
respective. În acest fel tensiunea pe linie creşte o dată cu tensiunea la sursă fără a genera un
front de tensiune abrupt. În cazul reconectării, momentul optim de închidere este acela când
tensiunea la sursă este egală cu cea reziduală pe linie.
2.7. Supratensiuni la deconectarea sarcinilor capacitive sau inductive reduse
Principalele situaţii în care pot apare supratensiuni datorită unor asemenea manevre
sunt:
o Întreruperea curentului de mers în gol al motoarelor asincrone.
o Deconectarea transformatoarelor în gol.
o Funcţionarea cuptoarelor cu arc electric caracterizat de intermitenţa arcului.
o Conectarea şi deconectarea liniilor în cablu în gol.
o Conectarea/deconectarea bateriilor de condensatoare.
2.7.1. Supratensiuni la deconectarea circuitelor capacitive
A B
Ls i iB Figura 61
Schema de calcul pentru
E Cs uA Cb determinarea supratensiunilor la
uB deconectarea circuitelor
capacitive
Considerăm schema echivalentă din figura 61 în care Cs este capacitatea echivalentă la

bornele sursei, Cb capacitatea sistemului conectat. La momentul t=0 întrerupătorul A-B este
deschis. Arcul se stinge la trecerea prin zero a curentului, şi deci capacitatea Cb va rămâne la
valoarea maximă a tensiunii. Tensiunea maximă este:
− Em 1
u A ( 0) = u B ( 0) = ⋅ (308)
1 ω ⋅ (C s + Cb )
ω ⋅ Ls −
ω ⋅ (C s + Cb )
După deconectare tensiunea pe capacitatea Cs trece la valoarea corespunzătoare
situaţiei impusă de sursă (valoare efectivă):
E 1
UA = ⋅ (309)
1 ω ⋅ Cs
ω ⋅ Ls −
ω ⋅ Cs
După un interval de
timp de până la 0.01 s
tensiunea pe partea dinspre
sursă a întrerupătorului tinde
spre valoarea +Em şi la
momentul tp are loc
reaprinderea arcului între
contacte.
În primul moment de după
reaprindere tensiunile pe cele
două capacităţi se
echilibrează prin redistribuţia
sarcinilor: Figura 62
Supratensiuni la deconectarea circuitelor capacitive
U i ⋅ (C s + Cb ) = Em ⋅ Cb + Ei ⋅ C s (310)
E ⋅ C + Ei ⋅ C s
Ui = m b (311)
C s + Cb
Unde Ei este tensiunea la borna dinspre sursă a întrerupătorului la momentul tp când
are loc reaprinderea:
Ei = 2
Em
(
⋅ cos ω ⋅ t p ) (312)
ω ⋅ Ls ⋅ C s − 1
Tensiunile ua(t)=ub(t) conţin după momentul t=tp pe lângă componenta de frecvenţă 50
Hz şi o componentă oscilantă. Astfel dacă scriem teorema a II-a a lui Kirchhoff în circuitul
din figura 61 avem:
⎛ π⎞ di
Em ⋅ sin ⎜ ω ⋅ t − ⎟ = Ls + u A
⎝ 2⎠ dt
(313)
du A
i = (C s + Cb ) ⋅
dt
sau
⎛ π⎞ d 2u A
Em ⋅ sin ⎜ ω ⋅ t − ⎟ = Ls ⋅ (C s + Cb ) ⋅ + uA (314)
⎝ 2⎠ dt 2
Ecuaţia (314) are soluţia generală de forma:
ω02 ⎛ π⎞
uA = ⋅ E m ⋅ sin ⎜ ω t − ⎟ + C1 ⋅ sin (ω0 ⋅ t + C2 ) (315)
ω02 − ω 2 ⎝ 2⎠
unde C1 şi C2 sunt constante de integrare, iar ω0:
1
ω0 = (316)
Ls ⋅ (C s + Cb )
Condiţiile iniţiale pentru determinarea constantelor de integrare sunt:
u A (t p ) = U i
du A
dt
=
C
1
+ C
⋅ i (t p ) =
C
1
+ C
⋅
− Em
(
1
)
⋅ sin ω ⋅ t p (317)
t =t p s b s b ω⋅L −
s
ω ⋅ Cs
Fără a mai calcula constantele C1 şi C2, din figura (62) se observă că valoarea lui
C1=Ei+Ui, poate atinge valoarea 2·Em. Într-adevăr pentru ωLs << 1/ωCs sau ω2LsCs<<1,
Cs<Cb şi tp=0.01 sau ωtp=π avem:
- din relaţia (311) - Ui ≈ Em
- din relaţia (312) - Ei ≈ Em
- din relaţia (316) – ω2 << ω02 , deoarece ω2<<1/ Ls(Cs+Cb).
În aceste condiţii (315) devine:
⎛ π⎞ ⎛ π⎞
u A ≈ Em ⋅ sin ⎜ ωt − ⎟ + 2 ⋅ Em ⋅ sin ⎜ ω0 ⋅ (t − t p ) − ⎟ (318)
⎝ 2⎠ ⎝ 2⎠
Adică la t=tp uA(tp)= - Em, însă după un timp foarte scurt, Δt=π/ω0, până când semnalul de
frecvenţă mare ajunge la valoarea maximă, se ajunge la uA≈3Em. Dacă arcul electric s-ar
stinge la prima trecere prin zero a curentului (când tensiunea ar fi 3Em) o nouă reaprindere ar
conduce la supratensiuni de 5Em.
Pentru a evita apariţia solicitărilor periculoase ale izolaţiilor bateriilor de
condensatoare sau ale cablurilor funcţionând în gol, la deconectarea acestora sunt necesare
întrerupătoare rapide care nu provoacă reaprinderi.
2.7.2. Supratensiuni la deconectarea curenţilor mici inductivi
Este vorba de deconectarea transformatoarelor în gol, a bobinelor de reactanţă sau

chiar a maşinilor electrice funcţionând în gol. Datorită valorilor mici curentul poate fi
întrerupt înainte de trecerea prin zero, fapt ce conduce la păstrarea energiei magnetice în
circuit, după întrerupere aceasta trecând în mod oscilant în capacitatea de intrare a
echipamentului respectiv, generând supratensiuni periculoase.
Figura 63
Deconectarea curenţilor
mici inductivi
Valoarea curentului întrerupt, It, (figura 63) se numeşte curent de tăiere sau de rupere.
De remarcat că în cazul curenţilor mari inductivi, ruperea curentului la valori mari nu este
posibilă deoarece energia magnetică nu mai poate fi transferată în capacitatea de intrare a
echipamentului de valoare mică. Pentru a putea aprecia nivelul supratensiunii care apare în
asemenea cazuri considerăm cazul uzual al deconectării unui transformator în gol (figura 64).
Schema echivalentă ia în considerare
capacităţile celor două părţi ale reţelei separate şi
inductivităţile aferente (figura 65). În figură L1
reprezintă inductivitatea sistemului, C1 capacitatea
sistemului de alimentare faţă de pâmânt, C2 capacitatea
de intrare a transformatorului, L2 inductivitatea de Figura 64
magnetizare a transformatorului. Schema instalaţiei pentru studiul
Ecuaţiile de funcţionare: deconectării curenţilor mici
inductivi
A B
L1 i iB iL Figura 65
E C1 C2 L2
uB determinarea supratensiunilor la
deconectarea curenţilor mici
uA inductivi
Înainte deconectare:
u B = 2 ⋅ U B ⋅ sin (ω ⋅ t + ϕ B ) (319)
2 ⋅U B ⎛ π⎞
iL = ⋅ sin⎜ ω ⋅ t + ϕ B − ⎟ (320)
ω ⋅ L2 ⎝ 2⎠
După deconectare:
di
u B = L2 ⋅ L (321)
dt
du B
C2 ⋅ = −iL (322)
dt
cu condiţiile iniţiale:
iL (0) = I t
(323)
u B (0) = U 0
Aplicăm transformata Laplace sistemului (321), (322) obţinem:
U B ( s) = s ⋅ L2 ⋅ I L ( s) − L2 ⋅ I t
(324)
C2 ⋅ s ⋅ U B ( s ) − C2 ⋅ U 0 = − I L ( s)
de unde
U B ( s) = s ⋅ L2 ⋅ (C2 ⋅ U 0 − s ⋅ C2 ⋅ U B ( s ) ) − L2 ⋅ I t (325)
L ⋅ (s ⋅ C 2 ⋅ U 0 − I t )
U B ( s) = 2 (326)
1 + s 2 ⋅ L2 ⋅ C2
Imaginea UB(s) are polii:
s1, 2 = ± j ⋅ ω2
1 (327)
ω2 =
L2 ⋅ C2
∑ rez[U B (s) ⋅ e s ]
2
u B (t ) = k ⋅t
, sk = U 0 ⋅ cos(ω 2 ⋅ t ) − L2 ⋅ I t ⋅ ω2 ⋅ sin (ω 2 ⋅ t ) (328)
k =1
Dacă înmulţim şi împărţim (328) cu U 02 + L22 ⋅ I t2 ⋅ ω22 şi notăm:

U0
cos ϕ = (329)
U 02 + L22 ⋅ I t2 ⋅ ω22
avem:
u B (t ) = U 02 + L22 ⋅ I t2 ⋅ ω 22 ⋅ cos(ω 2 ⋅ t + ϕ ) (330)
Se observă că valoarea maximă a tensiunii, uBmax este:

u B max = U 02 + L22 ⋅ I t2 ⋅ ω 22 (331)
Această relaţie rezultă şi din egalitatea energiilor, considerând că la un moment dat
toată energia înmagazinată în inductivitatea L2 trece în capacitatea C2:
1 2 1 1
⋅ u B max ⋅ C2 = ⋅ L2 ⋅ I t2 + ⋅ U 02 ⋅ C2 (332)
2 2 2
de unde
L2 ⋅ I t2
u B max = U 02 + (333)
C2
Şi dacă se are în vedere (327), rezultă (331).
Variaţia uB(t) este dată în figura 66.
Exemplu
Considerăm un transformator funcţionând în gol cu următoarele caracteristici:
Sn = 31.5 MVA
Un = 121 kV
i0 = 3 %
C2 = 10 nF
Calculăm parametrii care ne interesează:

1 U
I 0 = BT ⋅ U = ⋅ U ⇒ L2 =
ω ⋅ L2 I0 ⋅ ω
i0 [%] Sn 3 31.5 ⋅ 103
I0 = ⋅ = ⋅ = 4.51 [ A]
100 3 ⋅ U n 100 3 ⋅ 121
121 ⋅ 103 1
L2 = ⋅ ≈ 50 [ H ]
3 4.51 ⋅ 100 ⋅ π
Considerăm că în momentul ruperii tensiunea uB(t) era zero, iar curentul It avea
valoarea maximă. Acest lucru este echivalent cu φB = 0 în (319), (320) şi U0=0.
u B max =
L2 ⋅ I t2
=
50 ⋅ 4.51 ⋅ 2 ( )2
= 450 kVmax
C2 10 −8
1
ω2 = = 1414 [ s −1 ] = 4.5 ⋅ ω
50 ⋅ 10 − 8
Coeficientul de şoc:
450
K soc = = 4.55
2
121 ⋅
3
Asemenea oscilaţii apar şi

în circuitul dinspre sursă (L1, C1)
însă au amplitudini mult mai
mici şi frecvenţe foarte mari (L1
<< L2, C1<C2). În cazurile
practice frecvenţa oscilaţiilor în
circuitul deconectat este de
200..2000 Hz, iar în circuitul
sursei este de 2000÷5000 Hz.
Valoarea coeficientului de şoc
are valori de circa 4÷5, şi chiar
mai mari. Totuşi valoarea este
teoretică întrucât la valori mari
ale tensiunii uAB apare
reaprinderea între contacte.
Reaprinderea este
posibilă dacă este respectată Figura 66
condiţia: Variaţia tensiunii la deconectarea
curenţilor mici inductivi
u B (t ) − u A (t ) ≥ u s (t ) (334)
Ca exemplu, în figura 67
este reprezentată cazul unui întrerupător care la deconectarea unui circuit inductiv prezintă
trei reamorsări. uB(t) este de
forma prezentată în figura 66.
După reamorsare tensiunea la
bornele circuitului inductiv
devine egală cu tensiunea
sursei, iar curentul electric
revine la valoarea
corespunzătoare circuitului
complet. Deoarece mediul de
stingere al întrerupătorului
continuă să acţioneze este
posibilă o nouă stingere a
arcului în momentul t1.
Oscilaţia de tensiune este
mai mică (deoarece curentul
de tăiere este mai mic). Alte
reaprinderi apar în
momentele t2 şi t3 . Figura 67
Amplitudinea Reaprinderi repetate la deconectarea curenţilor mici
inductivi
supratensiunilor la bornele
circuitului inductiv
deconectat este dependentă de caracteristica us(t) a rigidităţii dielectrice la bornele
întrerupătorului. Chiar pentru acelaşi întrerupător, această curbă prezintă o dispersie mare.
Utilizarea descărcătoarelor, în mod deosebit a celor cu oxizi metalici, limitează aceste

supratensiuni la valori acceptabile pentru izolaţia echipamentelor.
În cazul CHE, subterane prezenţa cablului înseriat cu transformatorul pentru ieşirea la
suprafaţă, limitează valoarea supratensiunii prin creşterea capacităţii C2. Şi în acest caz,
prezenţa rezistenţei de preinserţie la întrerupător conduce la limitarea supratensiunii, însă
valoarea optimă a rezistenţei este diferită faţă de situaţia manevrelor pe linii. Totuşi se adoptă
valorile optime pentru linii.
3. SUPRATENSIUNI CU FRONT FOARTE RAPID
Ultimele reglementări internaţionale modifică definiţiile pentru solicitările date de

supratensiuni, fără a mai preciza cauza care le generează (comutaţie, trăsnet). Prin definiţie,
supratensiunile cu front foarte rapid, reprezintă o formă de impuls oscilant amortizat cu
durata de acţiune de până la 3 ms şi cu durate ale frontului cuprinse între 3 ns şi 100 ns. Sunt
caracterizate de un spectru bogat de frecvenţe înalte, cu frecvenţa ale fundamentalei cuprinsă
între 30 şi 300 kHz şi cu oscilaţii suprapuse de frecvenţe între 0.3 şi 100 MHz. Introducerea
acestei clase de supratensiuni tranzitorii are ca scop alinierea standardelor la o realitate care
nu mai poate fi ignorată: supratensiuni care apar la manevre în instalaţiile capsulate în SF6.
Pot fi incluse în această categorie şi supratensiunile cu durate ale frontului de undă mai mici
de 100 ns provocate de acţiunea trăsnetului, de manevrele cu separatoare în aer la presiune
atmosferică, de funcţionarea diverselor intervale cu eclatoare.
3.1. Cauzele generatoare ale supratensiunilor cu front foarte rapid
Principalele surse ale supratensiunilor cu front foarte rapid sunt:

o Comutaţiile realizate cu separatoare (cu contacte în aer, la presiune
atmosferică, sau în SF6. Cele mai importante surse de supratensiuni apar la
manevrele cu separatoare în instalaţii capsulate în SF6.
o Trăsnetele, caracterizate de curenţi având parametrii (pante sau/şi amplitudini
ridicate).
Drept surse secundare, considerate astfel după frecvenţa de apariţie, fie după
faptul că nu se constituie într-o cauză directă, se pot considera:
o Impulsul electromagnetic nuclear, având drept cauză exploziile nucleare de la
mare altitudine (extraatmosferice).
o Cedările de izolaţii provocate de alte supratensiuni cu front rapid, sau de alte
fenomene similare (supratensiuni de comutaţie).
Acţiunea supratensiunilor cu front foarte rapid se exercită:
• Asupra izolaţiilor de înaltă, medie şi joasă tensiune ale instalaţiilor electrice de
curenţi tari.
• Asupra instalaţiilor de curenţi slabi, afectând funcţionarea corectă a circuitelor
secundare. În acest caz acţiunea undelor de supratensiuni este indirectă, printr-
un mecanism de cuplaj (galvanic, magnetic, electric sau prin radiaţie).
3.2. Supratensiuni cu front foarte rapid în instalaţii capsulate, cu izolaţii de

SF6
Aceste instalaţii au apărut în ultimii 30-40 de ani. Avantajul lor este legat de gradul
ridicat de compactizare (10÷25 % din suprafaţa unei instalaţii similare în aer), protecţia faţă
de factorii de mediu poluanţi, electrosecuritatea sporită, calităţile deosebite ale SF6 ca mediu
izolant şi ca mediu de stingere. Se utilizează la tensiuni 6-750 kV. Supratensiunile cu front

rapid nu au cauzat probleme deosebite la tensiuni până al 300÷400 kV. La tensiuni mai mari
au fost constatate cedări de izolaţii (între contactele echipamentelor de comutaţie şi anvelopă,
de-a lungul distanţoarelor izolante, a izolatoarelor de trecere, în transformatoarele de măsură).
De asemenea, pentru orice nivel de tensiune, s-au semnalat perturbaţii electromagnetice în
circuite secundare generate de manevre efectuate cu separatoare şi întrerupătoare.
3.2.1. Originea supratensiunilor cu front foarte rapid în instalaţiile cu izolaţie de

SF6
În cazul străpungerii izolaţiei gazoase dintre calea de curent şi anvelopă, ca şi în cazul

amorsării arcului contactele unui separator apare o undă de supratensiune cu o formă
apropiată de o treaptă. Această undă se propagă în toate punctele legate galvanic cu zona de
defect. Timpul de creştere a frontului de undă în timpul unei manevre poate fi aproximată
prin:
1..1,5
tf = (335)
p
unde p este presiunea SF6 din anvelopă, având valori de ordinul 0.3÷0.4 MPa.
Proeminenţele metalice, o rugozitate accentuată a electrozilor sau particule
conductoare în suspensie pot conduce la mărirea timpului de creştere.
Supratensiunile cu front foarte rapid care apar în instalaţiile capsulate, datorită
manevrelor cu separatoare sunt o consecinţă a propagării undelor de tip cvasitreaptă generate
de stingerea foarte rapidă a arcului între contacte. Forma tensiunii într-un punct dat este
rezultatul multiplelor fenomene de reflexie şi refracţie ce apar în punctele de modificare a
impedanţei caracteristice din interiorul instalaţiei capsulate. Parametrii semnalului de
supratensiune generat într-un punct depind pe timpul de creştere al tensiunii în punctul de
generare ca şi de configuraţia instalaţiei capsulate.
Mecanismele care generează supratensiuni cu front foarte rapid pot fi înţelese
urmărind schema din figura (68):
S
Ri i iC Figura 68
E C uC determinarea conectarea unui
separator pe o capacitate
uS neîncărcată
În această schemă separatorul S conectează sursa de curent alternativ pe o capacitate

neîncărcată (echivalentul tronsonului de bară respectiv), sursa având rezistenţa internă Ri. Pe
măsură ce contactele separatorului se apropie, câmpul electric dintre contacte se intensifică
ajungând la valori ce permite iniţierea unei descărcări. Practic acest lucru se întâmplă când
tensiunea de frecvenţă industrială atinge valoarea maximă întrucât contactele separatorului se
mişcă foarte încet. Curentul ce parcurge această descărcare electrică încarcă capacitatea C.
Curentul de încărcare şi tensiunea dintre contacte scade treptat aşa încât prima descărcare se
poate stinge. La partea dinspre sursă tensiunea se modifică ajungând după 0.01 s la polaritatea
opusă. Poate apare iarăşi o reamorsare dar la o diferenţă de potenţial dublă. Pe măsură ce
contactele se apropie tensiunea de amorsare a arcului scade. Pot apare mai multe reamorsări
dar la tensiuni din ce în ce mai reduse.
Experimental s-a constatat că fenomenul se produce cel mai adesea când polaritatea
contactului mobil este negativă.
La deconectarea separatorului se înregistrează un proces invers, practic simetric cu cel
descris mai sus. Numărul de reamorsări şi distribuţia amplitudinilor acestora depind de
concepţia constructivă a aparatului de comutaţie, de viteza de deplasare a contactelor, de
comportarea mediului gazos, de procedurile specifice de exploatare a instalaţiilor. Din acest
punct de vedere, sunt foarte rare cazurile când un întrerupător lasă încărcată instalaţiile cu
sarcină reziduală la nivel apropiat de 2 ⋅ U m . În ceea ce priveşte separatoarele utilizate în
instalaţii capsulate, cu viteze de deplasare relativ mici, tensiunile reziduale lăsate pe barele
capsulate se situează uzual între 0.1 şi 0.5 ur. Acest lucru înseamnă că tensiunile de iniţiere a
descărcărilor să se situeze în domeniul 1.1...1.5 ur. Practic numai separatoarele cu viteză
mare de deplasare pot lăsa o sarcină reziduală la valori apropiate de 1ur.
Întrerupătoarele şi separatoarele de sarcină, pot să producă supratensiuni de acest fel
dar datorită vitezelor mari ale contactelor mobile numărul de reamorsări este mic.
Probleme mai complicate sunt atunci când anvelopa este unică pentru toate fazele. În
aceste cazuri tensiunile treaptă apar şi între faze, nu numai faţă de anvelopă. După prima
amorsare, supratensiunile produse pe o fază pot favoriza sau inhiba apariţia de amorsări pe
celelalte faze.
3.2.2. Propagarea prin conducţie şi radiaţie a undelor cu font foarte rapid
Modul de formare a undelor de supratensiune într-o instalaţie capsulată poate fi

analizat tratând fiecare secţiune a acesteia (bara şi alte componente) ca o linie lungă având o
impedanţă caracteristică dată şi o anumită lungime, putându-se defini un timp de propagare.
Undele de supratensiune incidente întâlnesc punctele de discontinuitate (separatoare deschise,
joncţiuni în T, etc) vor fi supuse fenomenelor de reflexie şi refracţie, cu amplitudini
determinabile, potrivit celor prezentate la pct. 2.1. Suprapunerea tuturor acestor componente
va da forma tensiunii rezultante într-un punct. Forma tensiunii poate fi diferită în puncte din
interiorul instalaţiei, chiar în cazul punctelor aflate la doar câţiva metri. O altă consecinţă a
propagărilor undelor de tensiuni este aceea că frecvenţele de oscilaţie sunt determinate de
lungimile secţiilor de bare, măsurate pe calea de curent. În general frecvenţele de bază tind să
se situeze în zona (5÷10) MHz, în timp ce în porţiunea iniţială (în vecinătatea separatorului
care a generat unda) se găsesc componentele de cea mai înaltă frecvenţă, situate în gama 100
MHz. Prezenţa distanţoarelor, a flanşelor, a joncţiunilor, ecranelor şi a altor componente poate
fi luată în considerare prin utilizarea în procesul de calcul a unei viteze de propagare a
semnalului electric la viteze de 0.95 din viteza luminii.
Un aspect important trebuie acordate tensiunilor tranzitorii ale anvelopei (TTA).

Fenomenul se manifestă prin apariţia unor tensiuni între anvelopă şi pământ cu un timp de
creştere redus şi de durată relativ mică. Cauzele apariţie TTA sunt arătate în figura 69. Aceste
supratensiuni apar datorită legăturilor la pământ ale anvelopelor, proiectate pentru a fi
eficiente la frecvenţă industrială. La frecvenţe mari aceste legături sunt prea lungi şi au o
inductivitate mărită pentru curenţii cu variaţie foarte rapidă. De exemplu o legătură la pămât
din cupru cu o lungime de 1 m, cu 0.003 Ω la 50 Hz, poate avea 60 Ω la 10 MHz. Aceste
legături trebuie să fie cât mai scurte şi rectilinii, curburile conducând la creşterea reactanţei. În
cazul unor legături la pământ executate incorect, TTA pot ajunge la 50 kV sau chiar mai mult,
punând în pericol izolaţia cablurilor de comandă, măsură, control care pătrund în anvelopă.
Pentru asemenea frecvenţe, legătura la

pământ a anvelopei poate ea însăşi să
devină o linie pe care se propagă unda.
Aceste tensiuni (ale anvelopei) având
energie slabă nu sunt, în general,
periculoase pentru personal.
Pentru a evita amorsările în punctele de
discontinuitate a anvelopei (de exemplu
prin flanşe izolante), se şuntează
intervalul respectiv prin rezistoare
neliniare. Acestea sunt confecţionate din
oxizi de zinc şi se dispun simetric în
jurul flanşei, folosind conexiuni cât mai
scurte.
Mecanismul formării TTA la interfaţa Figura 69
dintre instalaţia capsulată şi conexiunea Propagarea undei de supratensiune iniţiată în
aeriană poate fi analizată considerând anvelopă (1). 2- izolator de trecere, 3 –
acest punct ca o conexiune între 3 linii apariţia TTA, 4 – legătura la pământ executată
de transmisie: corect, 5- incorect
- barele din instalaţia capsulată
- calea de curent din izolatorul de trecere
- linia anvelopă – pământ
Acestor trei linii li se atribuie impedanţele caracteristice Zc1, Zc2, Zc3 (figura 70).
Unda de tensiune care se
propagă prin anvelopă rezultă
din regulile de propagare,
coeficientul de refracţie fiind:
2 ⋅ Z c3
α3 =
Z c1 + Z c 2 + Z c3
(336)
Semnul undei este opus undei
incidente. Unda propagată în
exteriorul anvelopei, este
determinată de impedanţa
caracteristică a legăturilor la
pământ:
2 ⋅ Z cp
α ex = (337)
Z c3 + Z cp Figura 70
Schema echivalentă instalaţie capsulată – linie
Unde Zcp este impedanţa aeriană
caracteristică a legăturii la
pământ.
În cazul instalaţiilor cu anvelope monofazate, valoarea impedanţelor caracteristice au
valorile orientative:
- Zc1 = 60÷90 Ω – impedanţa caracteristică a liniei conductor anvelopă
- Zc2 = 260÷400 Ω – impedanţa caracteristică a LEA
- Zc3 = 200÷260 Ω – impedanţa caracteristică a liniei anvelopă pământ
- Zcp = 150÷300 Ω – impedanţa caracteristică a conexiunii spre priza de pământ
Acest lucru conduce la valori α3 = 0.57÷0.89, respectiv αex = 0.53÷0.68.
Câmpul electromagnetic asociat tensiunilor tranzitorii cu front foarte rapid, este radiat
atât de către anvelopă cât şi de către linia aeriană conectată la ea. Orice circuit secundar aflat
în apropiere va putea fi perturbat datorită tensiunilor şi curenţilor induşi. Amplitudinile
câmpului electric ajung la 10 kV/m, iar a câmpului magnetic la 1 A/m, frecvenţa fiind de
10÷20 MHz.
În concluzie, fenomenele care au loc în instalaţiile capsulate pot genera supratensiuni
cu valori de vârf de 1.7÷2 ur, cu frecvenţe iniţiale de până la 100 MHz care ajung în puncte
mai depărtate la circa 10 MHz. Pot apare tensiuni tranzitorii în anvelopă cu valori de ordinul
0.1÷0.25 ur, ceva mai ridicate în vecinătatea joncţiunilor cu LEA. Deşi nu sunt foarte
periculoase pentru personal (oscilaţii de slabă energie) apariţia descărcărilor sub formă de
scânteie în zona joncţiunilor anvelopei impun mijloace de semnalizare şi limitarea accesului
în perioada manevrelor. TTA pot conduce la perturbaţii importante în instalaţii de circuite
secundare.
4. SUPRATENSIUNI ATMOSFERICE
4.1. Sarcini electrice în nori

Trăsnetul este o descărcare electrică provocată de diferenţe foarte mari de potenţial
apărute în urma concentrării de sarcini electrice în norii de furtună. Norul de furtună este de
tip cumulo-nimbus şi diferă de celelalte categorii de nori prin dimensiunile sale mult mai
mari:
- suprafaţa orizontală – 10 km2;
- înălţimi – de la 2-3 km până la 10-15 km;
- volum de circa 100 km3
- conţinut apă – sute de mii de tone
Norul frontal sau ciclonic apare la întâlnirea două mase mari de aer de temperatură şi
umiditate diferită. În aceste condiţii apar curenţi ascendenţi însoţiţi de fenomene de
condensare. Baza norului este compusă din picături de apă, iar partea superioară din particule
de gheaţă. În paralel se produce şi o separare a sarcinilor electrice, pozitive la partea
superioară şi negative în partea inferioară
(figura 71). Norul se comportă ca un dipol
electric. La depăşirea câmpului critic în
intervalul nor pământ sau între nucleele de
sarcini din nor se produce un trăsnet nor-pământ
sau nor-nor. Datorită separării sarcinilor,
câmpul electric se intensifică la nivelul solului,
având creşteri de până la 10-20 kV/m. Se ajunge
la diferenţe de potenţial de până la 50 MV care
provoacă declanşarea descărcării. Descărcarea
de trăsnet are un caracter multiplu deoarece de
la fiecare acumulare spaţială de sarcini se poate
Figura 71
forma, pe acelaşi canal, câte o descărcare. Separarea sarcinilor în norii
Marea majoritate a trăsnetelor sunt de polaritate de furtună
negativă, datorită sarcinilor negative din partea
de jos a norului. Deseori, în partea de jos a norului apar grupări mici de sarcini pozitive având
mai mult rolul de iniţializare a descărcării.
4.2. Mecanismul descărcării
Când câmpul electric depăşeşte valoarea critică, în aer încep să se dezvolte canale de
descărcare, parţial ionizate, în care coexistă sarcini pozitive şi negative, numit strimer. Din
aceste canale se dezvoltă un canal puternic ionizat numit canal de lider. El avansează pe
distanţe de ordinul 30-50 m cu pauze de 30-125 μs (figura 72. a), rezultând o viteză relativ
mică de deplasare (0.1÷0.2 m/μs). O dată ce liderul în trepte ajunge la nivelul solului (figura
72.b), în zona canalului se acumulează sarcini de polaritate diferită, de obicei pozitive. De la
nivelul solului începe să se dezvolte un număr de contrastrimeri care ating fruntea liderului
descendent. În acest moment se dezvoltă descărcarea inversă sau principală (figura 72.c).
Acesta se propagă spre nor cu o viteză foarte mare, de ordinul 50÷60 m/μs, până la jumătate
din viteza luminii. În această descărcare se neutralizează sarcinile din descărcarea de lider. Pe
lângă fotoionizări, apar acum şi termoionizări. Temperatura canalului atinge valori de ordinul
30000 ºK, ceea ce produce o încălzire şi dilatare bruscă a aerului. Revenirea aerului produce
efectul sonor denumit tunet. Prin atingerea norului de către descărcarea principală, practic se
realizează un canal conductor de la nor la pământ. În acest moment este posibilă o altă
descărcare dintr-o altă zonă a norului spre pământ, pe acelaşi canal. Canalul fiind deja ionizat,
Figura 72
Mecanismul descărcării de trăsnet
i
viteza descărcărilor următoare de la nor către pământ să fie mult mai mare decât a liderului în
trepte (2÷5 m/μs). Şi la aceste descărcări succesive apar lovituri inverse, durata între acestea
fiind de ordinul 40-60 ms. S-au înregistrat şi până la 26 de descărcări succesive cu o durată
totală de 2 s. Trăsnetul este succesiunea acestor lovituri inverse de-a lungul aceluiaşi canal de
descărcare. După polaritatea sarcinilor din nori trăsnetele pot fi negative (majoritatea) sau
pozitive. S-au constatat şi trăsnete ascendente, adică cu canal de lider în trepte de la sol către
nor, în cazul obiectelor înalte de 100-200 m.
4.3. Parametrii curentului de trăsnet
Numărul de trăsnete este reflectat prin indicele keraunic, Ku. Acesta reprezintă numărul de
zile de furtună cu descărcări electrice în decursul unui an, stabilit ca medie pe baza
observaţiilor metodologice pe cel puţin
zece ani. În România valoarea medie
este de 43 zile/an (figura 74).
Un indicator relevant este şi densitatea
de trăsnete Dt.
Ku
Dt = 1.1 ⋅ (338)
1 + 1.4 ⋅ K u
Cu valori între 3.5 şi 5.5
transete/km2·an.
Curentul de trăsnet are forma din
figura 73 şi este caracterizat de
valoarea de vârf It şi de durata
frontului sau panta acestuia. Din acest
punct de vedere, datele statistice sunt
arătate în tabelul 3.
Figura 73
Variaţia curentului de trăsnet la
baza canalului de descărcare
Figura 74
Harta izokeraunică a României
Tabelul 3
Parametrii caracteristici ai curentului de trăsnet
Nivel 95 % 50 % 5%
încredere Prima Următoarele Prima Următoarele Prima Următoarele
It [kA] 14 4.6 30 12 80 30
di/dt 5.5 12 12 40 32 120
[kA/μs]
Se remarcă că valoarea pantei este mult mai mare în situaţia descărcărilor multiple
întrucât canalele de trăsnet sunt deja ionizate.
În literatură se dau relaţii empirice pentru determinarea probabilităţii ca valoarea
curentului de trăsnet sau a pantei să atingă o anumită valoare.
Efectul termic al curentului de trăsnet se determină în funcţie de variaţia acestuia în
⎛tt ⎞
timp ⎜ ∫ i (t ) 2 ⋅ dt ⎟ . În laborator, curentul de trăsnet se modelează prin semnale de forma 8/20
⎜ ⎟
⎝0 ⎠
μs.
4.4. Efectele curentului de trăsnet
Are efecte termice, mecanice şi electromagnetice.

Efectele termice ale curentului de trăsnet sunt în general neglijabile datorită duratei
foarte mici.
Efectele mecanice se manifestă prin distrugerea obiectelor pe care cade trăsnetul
(copaci, stâlpi, traverse din lemn, clădiri).
Efectele electromagnetice sunt:
o primare – prin undele de supratensiune generate de lovitura directă de trăsnet
o secundare – datorită inducţiei electromagnetice şi electrostatice în circuite
apropiate canalului de trăsnet.
Efectele electromagnetice primare apar datorită scurgerii curentului de trăsnet la
pământ prin elementele instalaţiilor electrice (linii, stâlpi, etc).
Efectele secundare apar datorită variaţiei foarte rapide a câmpului electromagnetic în
canalul de descărcare . Totodată poate apare inducţia electrostatică la deplasări ale norului
deasupra LEA. În asemenea situaţii apar sarcini electrostatice de semne contrare induse în
linie. Dacă descărcarea norului are loc pe alt obiect decât LEA, atunci aceste sarcini devin
libere deplasându-se sub forma unei unde.
4.5. Protecţia împotriva loviturilor directe de trăsnet
Se realizează cu ajutorul paratrăsnetelor verticale şi orizontale. Acestea preiau asupra

lor curentul de descărcare asigurând astfel protecţia instalaţiilor. Efectul de protecţie se
manifestă încă din faza de lider în trepte (figura 75).
Figura 75
Orientarea trăsnetului către
paratrăsnete
Înălţimea H de la care se manifestă orientarea canalului de descărcare este:

H = (20 ÷ 30 )h (339)
Zonele de protecţie ale paratrăsnetelor sunt spaţii cuprins în jurul paratrăsnetului în

care un obiect este protejat cu un factor de risc de 10-3 împotriva loviturilor directe de trăsnet
datorată orientării trăsnetului spre paratrăsnet.
Paratrăsnetele pot fi verticale sau orizontale.

Protecţia împotriva conturnărilor inverse ale echipamentului din instalaţii electrice, ca
urmare a loviturilor directe de trăsnet, trebuie să se realizeze prin alegerea unor distanţe în aer,
care să nu permită amorsarea unei descărcări între elementele legate la pământ ale
construcţiilor pe care sunt instalate paratrăsnetele şi elementele sub tensiune ale instalaţiei.
Paratrăsnetele verticale trebuie să se realizeze prin fixarea pe vârful unui stâlp a unei
tije metalice de captare. În staţiile electrice, paratrăsnetele verticale se montează pe:
- stâlpi de beton armat centrifugat;
- stâlpi metalici, în instalaţiile la care este necesară realizarea unei înălţimi
mari a paratrăsnetului;
- stâlpi de lemn de brad impregnat, în instalaţiile provizorii.
Elementul de coborâre de la elementul de captare la priza de pământ se
realizează:
- la stâlpii de beton armat, prin folosirea uneia din armături, căreia i se asigură
prin sudură continuitatea pe toată înălţimea stâlpului;
- la stâlpii metalici, prin însăşi construcţia stâlpului;
- la stâlpii de lemn, prin folosirea unei benzi de oţel zincat la cald, cu o
secţiune minimă 20×2,5 mm2 din OL38. Pentru oţelul nezincat, grosimea benzii va fi cu 50%
mai mare.
Paratrăsnetele orizontale trebuie să se realizeze din următoarele materiale:
- conductoare funie de oţel cu o secţiune de 35 ÷ 95 mm2, în funcţie de
deschiderea dintre stâlpi;
- conductoare de oţel-aluminiu;
- benzi de oţel-aluminiu;
- benzi de oţel întinse pe conturul clădirii;
- oţel rotund sub formă de balustradă.
Este necesară o bună legare la pământ a elementelor de captare.
Zonele de protecţie pentru paratrăsnetele verticale se calculează cu relaţia (vezi şi

figura 76):
a) pentru un paratrăsnet vertical cu înălţimea h ≤ 30 m:
rx 1,6
= (340)
ha h
1+ x
h
unde:
h este înălţimea paratrăsnetului;
rx - raza zonei de protecţie la nivelul cercetat, hx;
ha - supraînălţarea paratrăsnetului deasupra nivelului cercetat, hx (înălţimea
activă a paratrăsnetului: ha = h - hx).
b) pentru un paratrăsnet vertical cu înălţimea 30 m < h < 100 m:
Secţiune prin zona de protecţie

asigurată de paratrăsnet la rx - h - înălţimea paratrăsnetului;
înălţimea hx - hx - înălţimea obiectului protejat;
- rx - raza zonei de protecţie la
nivelul cercetat hx;
- ha = h - hx - înălţimea activă a
paratrăsnetului
Paratrăsnet
Limitele zonei vertical
de protecţie
asigurată de ha
paratrăsnet h
Obiect protejat.
rx
hx
Figura 76. Zona de protecţie a unui paratrăsnet vertical
rx 1,6
= ⋅p (341)
ha 1 + hx
h
unde:
30 5,5
p= = (342)
h h
Prin factorul p se ţine seama de înălţimea maximă de orientare a trăsnetului,
considerată de 600 m pentru paratrăsnetele verticale şi de 300 m pentru cele orizontale.
Zona de protecţie a două paratrăsnete verticale, egale ca înălţime şi aşezate în
apropiere unul de celălalt, este prezentată în figura 77. Notaţiile din figură au următoarele
semnificaţii:
a este distanţa dintre paratrăsnete;
2 bx - lăţimea minimă a zonei de protecţie la nivelul cercetat hx;
rx - raza de protecţie a unui paratrăsnet la nivelul cercetat hx;
R - raza circumferinţei care trece prin vârfurile paratrăsnetelor şi punctul O,
dispuse la nivelul ho.
Pentru spaţiile exterioare ale zonei de protecţie, raza de protecţie rx se determină ca
pentru un singur paratrăsnet vertical.
Distanţa a la care zonele de protecţie ale paratrăsnetelor se mai intersectează (bx = 0)
este 7ha pentru paratrăsnetele având înălţimea h ≤ 30 m şi 7p⋅ha pentru paratrăsnetele cu
înălţimi mai mari de 30 m (h > 30 m).
Zona de protecţie a trei sau patru paratrăsnete verticale egale ca înălţime la nivelul de
cercetat hx au fost reprezentate în figurile 78, 79, 80, zonele de protecţie din exteriorul fiecărui
paratrăsnet calculându-se ca pentru un singur paratrăsnet.
Condiţia necesară pentru ca întreaga suprafaţă interioară să fie protejată este:
D ≤ 8 ha ⋅ p (343)
unde D, în cazul a patru paratrăsnete, este diagonala patrulaterului regulat format din cele
patru paratrăsnete (figura 79), iar pentru aşezarea în triunghi (figura 78) sau patrulater
neregulat (figura 80) este diametrul cercului care trece prin axele a trei paratrăsnete.
bx Secţiune prin zona de

rx
protecţie asigurată de cele
două paratrăsnete la
înălţimea hx
bx
ha
h
h0 rx
hx
a/2 a/2
Figura 77.- Zona de protecţie a două paratrăsnete verticale
a3
a’
4 1
3 b’’x 1
O D b’x
O
a’
b’’x b’’x
a2 a1
2
3 b’x 2
Figura 78 Figura 79
Zona de protecţie a paratrăsnetelor de înălţimi diferite se determină prin metoda
paratrăsnetului fictiv (figura 81).
Astfel, se trasează în mod obişnuit zona de protecţie a paratrăsnetului mai înalt (1). Se
duce o linie orizontală din vârful celui de-al doilea paratrăsnet (2), până la intersecţia cu zona
de protecţie a primului paratrăsnet. În acest punct se consideră un paratrăsnet fictiv (1′), de
înălţime egală cu a paratrăsnetului (2) şi pentru cele două paratrăsnete (1′) şi (2), situate la
distanţe a` , se trasează în mod obişnuit zona, conform figurii 77. Condiţia de închidere a
zonei între cele două paratrăsnete se verifică deci, în acest caz, pentru distanţa a’.
a3
b’’
3 4
D1 a4
O1 b’’x
D2
b’’
a2 O2
2 1
b’’x
a1
Figura 80
2 1’
h1
h2
h0
a’
Figura 81
Zona de protecţie a unui paratrăsnet orizontal este reprezentată în figura 3.2.
Distanţa rx , denumită convenţional rază de protecţie, prin analogie cu paratrăsnetul
vertical, se deterrmină după formulele:
a) pentru un paratrăsnet orizontal dispus la o înălţime h ≤ 30 m:
rx k
= (344)
ha h
1+ x
h
unde k este un coeficient care ia valoarea 0,8 la liniile aeriene şi 1,2 în cazul protecţiei
construcţiilor de pe teritoriul centralelor şi staţiilor electrice.
b) pentru un paratrăsnet orizontal dispus la o înălţime 30 m < h < 100 m:
rx k
= ·p (345)
ha hx
1+
h
unde p se determină cu formula (342).
Zona de protecţie a două paratrăsnete orizontale paralele este reprezentată în figura

83. Zonele exterioare ale zonei de protecţie se determină ca pentru un paratrăsnet orizontal.
Secţiune prin zona de

protecţie asigurată de
rx
paratrăsnet la înălţimea hx
Paratrăsnet orizontal
(conductor de protecţie)
Limitele zonei
de protecţie
asigurată de
paratrăsnet
ha
h Obiect
protejat
rx
hx
Figura 82 - Zona de protecţie a unui paratrăsnet orizontal
Secţiune prin zona de

rx
protecţie asigurată de cele
două paratrăsnete
Limitele zonei orizontale la înălţimea hx
de protecţie
asigurată de Paratrăsnete orizontale
paratrăsnete (conductoare de protecţie)
a/4
ha
h
h0 rx
hx
Figura 83 - Zona de protecţie a două paratrăsnete orizontale

Secţiunea verticală a zonei de protecţie între două paratrăsnete orizontale se limitează
prin arcul circumferinţei, care trece prin paratrăsnete şi punctul central 0 dintre paratrăsnete,
situat la înălţimea:
a
h0 = h − (346)
4
unde a este distaţa între conductoare.
Pentru protecţia unui obiect situat între două conductoare de protecţie, trebuie să se
respecte condiţia:
a
ha = h − hx ≥ (347)
4
Legat de protecţia liniilor aeriene, cu conductoare orizontale se mai utilizează şi

noţiunea de unghi de protecţie (figura 84)
a
a/4
hST
α α
Figura 84.- Unghiul de protecţie al conductoarelor de protecţie ale unei LEA

- hST - înălţimea de suspensie a conductoarelor de protecţie
Acesta trebuie să aibă valori maxime de 30º, cu excepţia LEA 400 kV dublu circuit la
care valoarea maximă este de 20º.
Paratrăsnetele se leagă, de regulă, la o aceeaşi priză de pământ, care poate fi separată

sau comună cu priza de legare la pământ pentru instalaţiile electrice.
Valoarea rezistenţei de dispersie a prizei de pământ pentru o instalaţie de paratrăsnete,
în cazul în care priza se execută separat faţă de prizele de pământ pentru instalaţiile electrice,
trebuie să fie cel mult:
- 5 Ω pentru prize de pământ naturale;
- 10 Ω pentru prize de pământ artificiale.
Verificarea valorii rezistenţei prizei de pământ se face prin măsurători şi, în cazul în
care acest lucru este necesar, priza de pământ se va completa cu un număr corespunzător de
electrozi până la realizarea valorii rezistenţei de dispersie prescrise.
Paratrăsnetele pot fi legate la priza de pământ a instalaţiei electrice, cu condiţia ca
valoarea rezistenţei de dispersie a prizei de pământ comune să fie cel mult 1 Ω, iar
conductoarele de legare la pământ până la priză să fie separate pentru fiecare categorie de
instalaţie.
În cazul folosirii în comun a unei prize de pământ (naturală sau artificială) se impune,
de asemenea, verificarea acesteia prin măsurări şi completarea, în caz de necesitate, cu
electrozi, până când rezistenţa ei de dispersie atinge valoarea de 1 Ω.
4.6. Protecţia LEA împotriva supratensiunilor atmosferice
Există mai multe metode de apreciere a comportării LEA la supratensiuni atmosferice,

şi anume:
a. Intensitatea curentului de protecţie – acesta reprezintă valoarea maximă curentului
de trăsnet pentru care nu are loc conturnarea izolaţiei. Acesta depinde de locul de lovire al
trăsnetului: pe stâlp, pe conductorul de protecţie sau pe conductorul activ. În normative este
precizat numai curentul de protecţie al liniei cu conductor de protecţie în cazul căderii
trăsnetului pe stâlp:
1) 150 kA pentru linii electrice aeriene de 400 kV şi 750 kV;
2) 100 kA pentru linii electrice aeriene de 220 kV;
3) 50 kA pentru linii electrice aeriene de 110 kV;
4) 25 kA pentru linii electrice aeriene de 20 kV.
b. Curba curenţilor de trăsnet primejdioşi. Se referă la valorile limită ale pantei şi
amplitudinii pentru care nu are loc conturnarea izolaţiei
c. Indicele de fiabilitate a liniei la supratensiuni atmosferice – se referă la numărul
probabil de deconectări ale liniei pentru care nu au loc avarii.
d. Criteriul economic care ia în considerare efectele economice ale măsurilor de
protecţie şi ale daunelor probabile cauzate de acestea.
Protecţia LEA se realizează prin:

• Conductoare de protecţie
• Protecţia împotriva conturnărilor inverse
• Reanclanşarea automată rapidă (RAR)
• Tratarea neutrului în reţele de medie tensiune
• Protecţia specială a intersecţiilor de linii
Liniile electrice aeriene de 110 kV, 220 kV, 400 kV şi 750 kV trebuie să fie protejate pe
toată lungimea lor împotriva loviturilor directe de trăsnet, prin conductoare de protecţie.
Liniile electrice aeriene de 3 ÷ 35 kV nu trebuie să se protejeze în mod special
împotriva loviturilor directe de trăsnet. Acest lucru este justificat că în cazul liniilor cu neutru
izolat sau tratat, o conturnare la pământ nu conduce la declanşarea liniei. Poate avea loc o
declanşare dacă conturnarea trece în scurtcircuit polifazat.
Nu trebuie utilizate conductoare de protecţie la liniile electrice aeriene de 110 kV,
220 kV şi 400 kV în următoarele cazuri:
a) în sectoarele cu depuneri intense de chiciură, în care montarea conductoarelor de
protecţie necesită costuri mari de investiţii, nejustificate economic;
b) în zonele în care solul are o rezistivitate mare (ρ ≥ 10 5 Ω m).
În cazul în care nu se pot utiliza conductoare de protecţie din motivele precizate la pct.
a şi b de mai sus, se va analiza tehnic şi economic necesitatea şi oportunitatea utilizării pe
LEA 110÷400 kV a unor soluţii suplimentare de reducere a numărului de întreruperi în
funcţionare a LEA respective (de exemplu montarea pe linii de descărcătoare cu rezistenţă
variabilă pe bază de oxizi metalici).
La liniile electrice aeriene de 110 kV, 220 kV şi 400 kV conductoarele de protecţie se
leagă la pământ la fiecare stâlp şi la prizele de pământ ale staţiilor de la capetele liniei
electrice respective (legătura se poate realiza prin elementele conductoare ale stâlpului, iar
priza de legare la pământ poate fi artificială sau naturală). Trebuie remarcat că avantajele
legării la pământ la fiecare stâlp sunt contrabalansate de pierderile în circuitul format de
conductoarele de protecţie (de ex. la LEA cu 2 conductoare de protecţie) sau de acestea şi
pământ. Aceste pierderi au valori de ordinul kW.
Dacă conductoarele de protecţie ale liniilor de 750 kV urmează să se folosească la
organizarea comunicaţiilor la înaltă frecvenţă pentru comanda prin dispecer şi automatică,
acestea trebuie să fie suspendate pe stâlp prin lanţuri de izolatoare.
În funcţie de rezistivitatea solului, rezistenţa prizei de pământ a fiecărui stâlp la
curenţii de frecvenţă industrială nu trebuie să depăşească valorile din tabelul 4.
În cazul liniilor de 750 kV, rezistenţa prizei de pământ a fiecărui stâlp la curenţii de
frecvenţă industrială nu trebuie să depăşească valoarea de 10 Ω.
Tabelul 4
Rezistenţa prizelor de pământ ale stâlpilor liniilor electrice aeriene în funcţie
de rezistivitatea solului
Rezistivitatea solului (Ω cm) Rezistenţa maximă de legare la pământ
pentru tensiunea (Ω):
U ≤ 110 kV U > 110 kV
- până la 104 inclusiv 10 101)
- peste 104 până la 5.104 inclusiv 15 10
- peste 5.104 până la 105 inclusiv 20 15
5
- peste 10 30 202)
Note: 1) Se recomandă adoptarea unei rezistenţe de până la 5 Ω dacă aceasta nu impune greutăţi
deosebite de realizare.
2) În cazuri excepţionale, când condiţiile impun prize costisitoare, se admite valoarea maximă
de 30 Ω.
Protecţia împotriva conturnărilor inverse este strâns legată de rezistenţa de legare la

pământ a stâlpilor. Cu cât această rezistenţă este mai mică, cu atât riscul apariţiei unei
conturnări inverse este mai mică.
În figura 85 este dată probabilitatea de conturnare inversă în urma căderii trăsnetului
pe vârful unui stâlp al LEA 400 kV pentru trei deschideri pentru valori ale rezistenţei de
legare la pământ între 10 şi 50 Ω.
Utilizarea RAR are o
eficienţă ridicată în reducerea
numărului de declanşări
definitive a LEA la acţiunea
STA. Aproape toate conturnările
de impuls la acţiunea STA se
transformă în arc electric
alimentat la tensiunea de
serviciu. Prin deconectarea liniei
pe o perioadă limitată de timp
zona de arc se deionizează şi
arcul se stinge. O problemă
importantă este aceea a timpului
de pauză RAR. În principiu,
pentru ca efectul asupra
consumatorilor sau sistemului să
fie cât mai mic este necesar ca Figura 85
pauza RAR să fie cât mai mică. Variaţia probabilităţii de conturnare a lanţurilor
LEA 400 kV în funcţie de rezistenţa de legare la
Trebuie să se ţină seama de
pământ a stâlpilor
durata unei descărcări, de
posibilitatea descărcărilor
multiple, de durata de stingere a arcului. Utilizarea unui RAR cu mai multe cicluri, cu
creşterea treptată a pauzei duce la creşterea eficienţei, însă duce la apariţia unor supratensiuni
de comutaţie, aşa cum am văzut în capitolele anterioare.
Numărul şi durata ciclurilor de RAR sunt diferite pe nivele de tensiuni:
• Pentru LEA MT se utilizează RAR trifazat cu 2-3 cicluri, cu temporizările: (1) –

0.1÷0.5 s, (2) – 10÷20 s, (3) – 30 s
• Pentru LEA 110 kV se utilizează RAR trifazat cu 0.1÷0.5 s, cu controlul
sincronismului sau nu.
• Pentru LEA 220-400 kV se utilizează RAR monofazat cu pauza de 1 s şi RAR
trifazat cu pauza de 0.4÷0.6 s, cu controlul sincronismului.
Utilizarea RAR reduce numărul specific de declanşări:

n spr = nsp ⋅ (1 − p RAR ) (348)
unde nspr reprezintă numărul specific de declanşări generate de STA în prezenţa RAR, nsp ,
numărul specific de declanşări fără RAR, iar pRAR probabilitatea de succes a RAR având
valori de ordinul 0.75 pentru LEA MT, 0.85 pentru LEA de 110-220 kV şi 0.8 pentru LEA
400 kV.
Tratarea neutrului în reţele de medie tensiune prin bobină este într-un fel şi o protecţie
împotriva STA. La o conturnare fază pământ, linia rămâne în funcţiune, în plus bobina
anulează componenta capacitivă din curentul de punere la pământ. O valoare mică a
rezistenţei stâlpilor reduce sensibil şansa transformării unei puneri la pământ monofazate în
defect polifazat. În cazul liniilor de MT, la intercalarea unei porţiuni în cablu într-o linie
aeriană, este necesară montarea unui descărcător întrucât, datorită impedanţelor caracteristice
diferite, aici apar reflexii şi refracţii.
Intersecţiile şi alte puncte speciale ale liniei, unde există un risc ridicat pentru
transformarea unui arc pe o linie într-un incident care implică şi alte linii, sunt protejate prin
distanţe minime impuse între circuite şi prin alegerea unor elemente de reţea cu o rezistenţă
mecanică ridicată (stâlpi supraînălţaţi, lanţuri de izolatoare duble, reducerea deschiderilor
între stâlpi, reducerea unghiului de traversare, reducerea unghiului de protecţie, etc).
4.7. Aprecierea comportării LEA la supratensiuni atmosferice (STA)
4.7.1. Determinarea numărului specific de declanşări
Pentru aprecierea comportării unei linii la acţiunea STA de determină numărul specific
de declanşări pentru 100 km de linie, la un indice keraunic ku=20. Se pot compara în acest fel
diferite sisteme de protecţie şi se pot compara cu rezultatele obţinute în exploatare.
Numărul de trăsnete care cad pe 100 km de linie este de forma:
N = S ⋅ Dt [trăsnete/100km·an] (349)
unde Dt este dat de (338) pentru ku=20. Suprafaţa de pe care se adună trăsnetele este apreciată
cu relaţia empirică:
S = 5.26 ⋅ h 0.48 + 0.1 ⋅ lcp (350)
unde h este înălţimea medie a conductoarelor, iar lcp distanţa între conductoarele de protecţie
(dacă există două) în metri.
Numărul de conturnări va fi:
N c = N ⋅ pc (351)
pc fiind probabilitatea ca un trăsnet căzut pe linie să genereze o conturnare.
Tensiunea care afectează izolaţia, amplitudinea supratensiunii, este:
U iz = Z echiv ⋅ I t (352)
Zechiv – impedanţa caracteristică echivalentă prin care circulă curentul de trăsnet It.
Pentru ca această tensiune să cauzeze o conturnare este necesar ca
U iz > U 50% (353)
unde U50% reprezintă valoarea maximă a unei tensiuni standardizate de impuls, care, aplicată
izolaţiei respective de un număr de ori, produce conturnarea acesteia în 50 % din cazuri.
Rezultă că pentru a avea loc o conturnare este necesar ca
U
I t > I pr = 50% (354)
Z echiv
Rezultă că probabilitatea pc poate fi apreciată
{ }
pc = p I t > I pr (355)
Numărul specific de declanşări va fi:
nsp = N c ⋅ pa = N ⋅ pc ⋅ pa (356)
în care pa este probabilitatea de transformare a conturnării de impuls în arc electric la
tensiunea de serviciu.
pa = 1.6 − U s / liz − 0.06 (357)
unde Us este tensiunea de serviciu care va alimenta arcul electric, iar liz lungimea lanţului de
izolatoare sau a spaţiului pe o suprafaţă izolantă de-a lungul căreia amorsează arcul.
Pentru Us ≥ 110 kV valoarea pa se apropie de 1 (100%).
4.7.2. Aprecierea nivelului de supratensiuni atmosferice
Nivelul supratensiunilor se va putea aprecia prin considerarea canalului de trăsnet

(lovitura principală) ca un conductor de impedanţă caracteristică Z0 apreciată la 300÷2000 Ω.
Rezultă amplitudinea undei de supratensiune:
u0 (t ) = Z 0 ⋅ it (t )
(358)
U 0 = Z0 ⋅ It
Dacă această undă cade pe o impdedanţă echivalentă Z, corespunzătoare elementelor
liniei pe care cade, rezultă nivelul de supratensiune:
U0 Z ⋅ Z0
U iz = Z ⋅ i = Z ⋅ = ⋅ It (359)
Z + Z0 Z + Z0
a. Căderea trăsnetului pe conductorul activ
În acest caz probabilitatea pc de conturnare trebuie multiplicată cu probabilitatea ca

trăsnetul să străbată ecranul realizat de conductorul de protecţie, pde (defect de ecran). Aceasta
are, evident, o valoare mică şi depinde de unghiul de protecţie α. În acest caz considerăm că
curentul de trăsnet care cade pe conductor se divide în două componente egale. Acest lucru
este echivalent cu considerarea a două impedanţe caracteristice Zca în paralel (figura 86).
Figura 86
Căderea trăsnetului pe
conductorul activ
Z ca
Z= (360)
2
Z ca
Z0 ⋅
U iz = 2 ⋅I (361)
Z ca t
Z0 ⋅
2
Dacă egalăm Uiz din (361) cu U50% se obţine curentul de protecţie.
b. Căderea trăsnetului pe stâlp

În acest caz curentul de trăsnet se scurge la pământ prin stâlp (figura 87).
Aplicând schema echivalentă Petersen rezultă:
di
2 ⋅ U 0 = Lst ⋅ + Z 0 + R p ⋅ i
dt
( )
(362)
di
uiz = Lst ⋅ + R p ⋅ i
dt
unde Lst reprezintă inductivitatea stâlpului.
Notând 2U0=U, aplicând transformata Laplace se
obţine:
U
s
(
= s ⋅ Lst ⋅ I ( s ) + Z 0 + R p ⋅ I ( s )
(363)
)
U iz ( s ) = s ⋅ Lst ⋅ I ( s ) + R p ⋅ I ( s )
Din prima ecuaţie:
U
I ( s) =
(
s ⋅ s ⋅ Lst + Z 0 + R p ) (364)
2
U
i (t ) = ∑ rez ( I ( s ) ⋅ e st ; sk ) = −
i =1 Z0 + R p
Z0 + R p (365)
− ⋅t
U Lst
− ⋅e
Z0 + R p
Figura 87
şi din a doua ecuaţie din (362) rezultă: Căderea trăsnetului pe
Z0 + Rp stâlp
U ⋅ Rp − ⋅t
U ⋅ Z0 L st
uiz (t ) = + ⋅e (366)
Z0 + Rp Z0 + Rp
Dacă unda incidentă de tensiune este de forma 2U0=Z0·a·t, adică curentul de trăsnet
este de tip rampă, it(t)=a·t, a=It / Tf, sistemul (363) se scrie:
Z0 ⋅ a
(
= s ⋅ Lst ⋅ I ( s ) + Z 0 + R p ⋅ I ( s ) )
s2 (367)
U iz ( s ) = s ⋅ Lst ⋅ I ( s ) + R p ⋅ I ( s )
Z0 ⋅ a
I ( s) = (368)
2
(
s ⋅ s ⋅ Lst + Z 0 + R p )
U iz ( s ) =
Z0 ⋅ a
(
⋅ s ⋅ Lst + R p ) (369)
(
s 2 ⋅ s ⋅ Lst + Z 0 + R p )
Aplicând transformata inversă rezultă:
⎛ Z0 + Rp ⎞
⎜ − ⋅t ⎟
1 It
uiz (t ) = χ 2 ⋅ Lst ⋅ ⋅ I t ⋅ ⎜1 − e Lst ⎟+χ⋅ ⋅ Rp ⋅ t (370)
Tf ⎜ ⎟ Tf
⎝ ⎠
Z0
cu χ= (371)
Z0 + R p
Scriind tensiunea pentru momentul în care curentul ajunge la valoarea It, t=Tf, prin
neglijarea termenului exponenţial, rezultă:
⎡ L ⎤
U iz = ⎢ χ ⋅ R p + χ 2 ⋅ st ⎥ ⋅ I t (372)
⎢⎣ T f ⎥⎦
Curentul de protecţie se poate determina din (354). În acest caz conturnarea apare
dinspre stâlp spre conductorul activ, numindu-se conturnare inversă. Relaţia de mai sus este
valabilă pentru stâlpii metalici ai LEA de 400, 220, 110 kV. La medie tensiune, inductivitatea
stâlpului este neglijabilă şi
U iz = χ ⋅ R p ⋅ I t ≈ R p ⋅ I t (373)
Calculele de mai sus s-au făcut fără considerarea conductorului de protecţie. În
prezenţa conductorului de protecţie trebuie considerată impedanţa caracteristică echivalentă a
conductorului de protecţie şi a canalului de trăsnet:
Z cp
Z0 ⋅
Z 0cp = 2 (374)
Z cp
Z0 +
2
Z 0cp
şi χ = (375)
Z 0cp + R p
4.7.3. Număr specific de declanşări pe tipuri de linii
În cazul liniilor fără conductor de protecţie din date statistice s-a constatat că circa
47% din trăsnete cad pe conductoare active şi 53% pe stâlpi.
Numărul specific de declanşări va fi (prin particularizare relaţiei (356)):
nsp = nca + nst = 0.47 ⋅ N ⋅ pcca ⋅ pa + 0.53 ⋅ N ⋅ pcst ⋅ pa
Pentru liniile cu conductor de protecţie, aşa cum am mai menţionat, trebuie să se ţină
seama că lovirea conductorului activ are o probabilitate foarte mică, datorită prezenţei
conductorului de protecţie. Această probabilitate se apreciază cu relaţii empirice, de exemplu:
α ⋅ hst
lg( pde [%]) = − 4 , hst > 30 m (376)
90
Numărul specific de declanşări va fi:
nsp = nca + nst + ncp = pde ⋅ N ⋅ pcca ⋅ pa +
(
+ (1 − pde ) ⋅ γ ⋅ N ⋅ pcst ⋅ pa + (1 − γ ) ⋅ N ⋅ pccp ⋅ pa ) (377)
γ – reprezintă coeficientul de repartiţie a trăsnetelor care cad pe stâlpi.

α – unghiul de protecţie
4.8. Coordonarea izolaţiei

Coordonarea izolaţiei constă în alegerea rigidităţii dielectrice a echipamentelor, în
funcţie de tensiunile care pot apărea în reţeaua pentru care aceste echipamente sunt destinate,
luând în considerare condiţiile de mediu în care funcţionează precum şi caracteristicile
dispozitivelor de protecţie disponibile. Ea are drept scop reducerea la un nivel acceptabil, din
punct de vedere economic şi al exploatării, a posibilităţii ca solicitările dielectrice rezultate,
aplicate echipamentelor, să provoace deteriorarea izolaţiei acestora sau să le afecteze
continuitatea de funcţionare.
Izolaţia reţelelor electrice trebuie să reziste, atât în condiţii meteorologice favorabile,
cât şi în condiţii meteorologice nefavorabile, la următoarele categorii de solicitări electrice:
- tensiunea cea mai ridicată a reţelei (Us), care poate apărea în condiţii
normale de funcţionare a reţelei;
- supratensiunile temporare de frecvenţă industrială;
- supratensiunile cu front lent (supratensiuni ce pot fi echivalate ca formă cu
forma unui impuls de comutaţie standardizat - având durata până la vârf de 250 μs şi durata
de înjumătăţire (durata de semiamplitudine) de 2500 μs)
- supratensiunile cu front rapid (supratensiuni ce pot fi echivalate ca formă cu
forma unui impuls de trăsnet standardizat - având durata până la vârf de 1,2 μs şi durata de
înjumătăţire (durata de semiamplitudine) de 50 μs)
- supratensiunile cu front foarte rapid (caracteristicile acestei categorii de
supratensiuni sunt specificate de comitetele tehnice de echipamente respective).
Tabelul 5
Nivelurile de izolaţie nominale pentru domeniul I de tensiuni (1 kV ≤ Us ≤ 245 kV)
Tensiunea cea mai Tensiunea nomină de Tensiunea nominală de ţinere
ridicată pentru ţinere la impuls de trăsnet la încercarea de scurtă durată
echipament Um (valoare de vârf) cu frecvenţă industrială
(valoare efectivă) Lista 1 Lista 2 (valoare efectivă)
kV kV kV kV
3,6 20 40 10
7,2 40 60 20
12 60 75 28
17,5 75 95 38
24 95 125 50
36 145 170 70
52 250 95
72,5 325 140
123 450 1) 185 1)
550 2) 230 2)
245 950 1) 395 1)
1050 2) 460 2)
Note: 1) valori utilizate pentru transformatoarele de putere şi distanţele de izolare în aer;
2
) valori utilizate pentru toate echipamentele cu excepţia transformatoarelor de putere.
Tabelul 6
Nivelurile de izolaţie nominale pentru domeniul II de tensiuni ( Us >245 kV)
Tensiunea Tensiuni Tensiuni nominale de ţinere la impuls de Tensiunea nominală

cea mai nominale de comutaţie (valoare de vârf) de ţinere la înercarea
ridicată pentru ţinere la de scurtă durată cu
echipament impuls de Fază - Între faze Izolaţie 1 frecvenţă
4 industrială
(valoare trăsnet pământ pentru staţii longitudinală ) ) (valoare efectivă)
efectivă) (valoare
efectivă)
kV kV kV kV kV kV
420 1425 1050 1425 950 630 5)
1550 2) 1550 3) 680 6)
787 2100 1425 2400 1175 -
1550 2) 2550 3)
Note: 1) valoarea componentei de impuls a încercării combinate aplicate;
2
) valoarea nu corespunde cu prevederile SR CEI 60071-1:1996 însă există echipamente în
instalaţiile din România cu acestă tensiune de ţinere şi trebuie avută în vedere la studiile de
coordonare a izolaţiei în cadrul extinderii sau modernizării staţiei;
3
) se recomandă să se utilizeze numai în cazuri excepţionale când există riscuri de defect la
supratensiuni de comutaţie între faze mai mari decât cele admise;
4
) valorile nu sunt specificate în SR CEI 60071-1:1996, dar vor fi avute în vedere la elaborarea
documentaţiilor pentru procurarea de echipamente;
5
) valori utilizate pentru transformatoarele de putere şi distanţele de izolare în aer;
6
) valori utilizate pentru toate echipamentele cu excepţia transformatoarelor de putere.
În tabelul 7 sunt specificate valorile de calcul ale factorului de supratensiune de
comutaţie pentru reţelele electrice de 110÷750 kV din România (valorile în unităţi relative ale
supratensiunilor de comutaţie fază-pământ).
Tabelul 7
Valori de calcul ale factorului de supratensiune de comutaţie (KC)
Nr. Factorul de supratensiune de comutaţie (KC)

crt. Tipul solicitării Tensiunea cea mai ridicată a reţelei, Us (kV)
123 245 420 787
1 Fază-pământ 3,1 1) 3,0 2,8 2,1
2) 3)
3,45 2,2
2 Fază-fază 4,2 3,5 3,5
3 Longitudinală 4,1 3,9 3,5
Note: 1) în instalaţiile cu întrerupător tip IO - 110;
2
) în instalaţiile cu întrerupător tip IUP - 110;
3
) înspre staţiile de alimentare ale liniilor radiale.
Alegerea izolaţiei reţelelor electrice se face ţinând seama de tensiunile de ţinere

nominale precizate în tabelele 5 şi 6, corespunzătoare solicitărilor electrice menţionate,
diferenţiat pe domenii de tensiune, şi anume:
- pentru domeniul I de tensiuni 1 kV ≤ Us ≤ 245 kV:
• tensiunea nominală de ţinere la impuls de trăsnet;
• tensiunea nominală de ţinere de scurtă durată la tensiunea de frecvenţă
industrială;
- pentru domeniul II de tensiune cu Us > 245 kV:
• tensiunea nominală de ţinere la impuls de comutaţie;

• tensiunea nominală de ţinere la impuls de trăsnet;
În funcţie de locul aplicării lor, se disting:
- solicitări între faze şi pământ;
- solicitări între faze;
- solicitări longitudinale între contactele deschise ale aparatelor de comutaţie
(întrerupătoare, separatoare).
Coordonarea izolaţiei se face în mod diferit, în funcţie de nivelul de tensiune al

instalaţiei:
a) În cazul reţelelor electrice având tensiunea cea mai ridicată cuprinsă în domeniul de
tensiuni 1 kV ≤ Us ≤ 245 kV, coordonarea izolaţiei se face utilizându-se metoda
convenţională, urmărindu-se corelarea nivelurilor nominale de ţinere a izolaţiei
echipamentelor cu nivelurile de protecţie în raport cu supratensiunile cu front rapid
(supratensiuni atmosferice)
b) În cazul reţelelor având tensiunea cea mai ridicată Us > 245 kV, coordonarea
izolaţiei se face utilizând metoda convenţională sau statistică, urmărindu-se corelarea
nivelurilor nominale de ţinere a izolaţiei echipamentelor cu nivelurile de protecţie în raport
cu supratensiunile cu front lent şi supratensiunile cu front rapid. Tendinţa mondială este de a
se utiliza metoda statistică de coordonare a izolaţiei.
Alegere nivelului de izolaţie în cazul reţelei de 420 kV, în cazul utilizării metodei
statistice, se va face prin verificarea condiţiei ca riscul de defect la comutaţie între fază şi
pământ să fie mai mic de 10-4.
Principiile de coordonare a izolaţiei între faze în instalaţiile de 110÷750 kV sunt

următoarele:
a) În staţiile de 110 kV şi 220 kV nivelurile nominale de izolaţie între faze sunt
definite prin tensiunea nominală de ţinere la impuls de trăsnet şi tensiunea nominală de ţinere
de scurtă durată la tensiunea de frecvenţă industrială, alegerea nivelului de izolaţie se face
astfel ca nivelul nominal de izolaţie între faze să fie cel puţin egal cu cel al izolaţiei fază-
pământ, valori indicate în tabelul 5.
b) În staţiile de 400 kV şi 750 kV, nivelurile nominale de izolaţie între faze sunt
definite prin tensiunea nominală de ţinere la impuls de comutaţie între faze (tabelul 6), iar
alegerea nivelului de izolaţie se face prin verificarea condiţiei ca riscul de defect la comutaţie
între faze să fie mai mic de 10-4 şi cel mult egal cu cel al intervalului fază-pământ.
În tabelul 5 pentru fiecare valoare de tensiune nominală de ţinere la încercarea de
scurtă durată cu frecvenţă industrială pentru echipamentele cu 1 kV ≤ Us ≤ 36 kV, se dau două
valori nominale (lista 1 şi lista 2) pentru tensiunea de ţinere la impuls de trăsnet,
corespunzătoare fiecărei valori a tensiunii celei mai ridicate pentru echipament.
Alegerea valorilor din lista 1 sau lista 2 se va face ţinând seama de gradul de expunere
la supratensiuni de trăsnet şi de comutaţie, de modul de legare la pământ a neutrului reţelei şi,
acolo unde este cazul, de tipul dispozitivelor de protecţie utilizate contra supratensiunilor.
Echipamentul corespunzător listei 1 poate fi utilizat în reţele sau instalaţii industriale
fără conexiuni cu linii electrice aeriene. În toate celelalte cazuri şi oriunde se impune un grad
înalt de siguranţă în funcţionare, se vor utiliza echipamente corespunzătoare listei 2 din
tabelul 5.
Nivelurile de protecţie asigurate de descărcătoarele cu rezistenţă variabilă depind atât

de performanţele acestora, cât şi de distanţa care separă elementul de protejat faţă de
descărcător, amplasarea acestuia în amonte sau în aval de aparatul de protejat, caracteristicile

liniei, configuraţia staţiei şi panta undei incidente.
În particular, cel mai bine este ca descărcătorul să se monteze fie pe cuva
transformatorului, fie să se racordeze la borna de înaltă tensiune a transformatorului printr-o
legătură cât mai scurtă posibil. De asemenea, descărcătoarele trebuie plasate în imediata
apropiere a extremităţii cablurilor, atunci când este necesară o astfel de protecţie, iar
conexiunile de la descărcător la conductoarele de fază, pe de o parte, şi la mantaua cablului,
pe de altă parte, să fie cât mai scurte posibil.
În cazul amplasării descărcătoarelor în apropierea echipamentului pe care-l protejează, se
recomandă următoarele valori ale coeficientului de siguranţă (raportul între tensiunea de
ţinere a echipamentului şi nivelul de protecţie asigurat de descărcător):
a) Domeniul de tensiuni 1 kV ≤ Us < 52 kV : pentru echipamentul din lista 1 se
utilizează un coeficient de siguranţă de 1,4 între nivelul de ţinere la impuls de trăsnet al
aparatului de protejat şi nivelul de protecţie la impuls de trăsnet al descărcătorului. Pentru
echipamentul din lista 2, în anumite cazuri, se admit valori mai scăzute, până la 1,2.
b) Domeniul de tensiuni 52 kV ≤ Us ≤ 245 kV : se aleg, în general, coeficienţi de
siguranţă de cel puţin 1,2 pentru supratensiuni cu front rapid.
c) Domeniul de tensiuni Us > 245 kV : se aleg, în general, coeficienţi de siguranţă de cel
puţin 1,15 pentru supratensiunile cu front lent şi de 1,2 pentru supratensiunile cu front rapid.
În cazul coordonării izolaţiei din punctul de vedere al supratensiunilor cu front rapid

trebuie stabilit numărul aparatelor de protecţie şi locul de amplasare, astfel încât tot
echipamentul să fie cuprins în zona de protecţie a aparatajului de protecţie.
În cazul coordonării izolaţiei din punctul de vedere al supratensiunilor cu front lent

trebuie să se studieze:
a) comportarea echipamentului de comutaţie pentru evitarea apariţiei unor factori de
supratensiuni mai mari de 2,5 pentru tensiuni până la 400 kV inclusiv şi 2,1 pentru reţeaua de
750 kV;
b) posibilitatea descărcătoarelor de a limita supratensiunile şi de a disipa energia
supratensiunilor de comutaţie;
c) realizarea coordonării izolaţiei instalaţiilor de 400 kV în raport cu supratensiunile cu
front lent şi schemele de protecţie a staţiilor, astfel încât la valoarea de calcul a supratensiunii
statistice de 2,2 u.r. riscul de defect la comutaţie în staţie să nu depăşească valoarea limită
admisă 10-4.
Pentru coordonarea izolaţiei liniilor electrice aeriene cu izolaţia echipamentului din
staţie, în cazul liniilor funcţionând temporar la o tensiune inferioară tensiunii nominale pentru
care au fost construite, este necesar ca pe o lungime de 2 ÷ 3 km la intrarea liniei în staţie să
se şunteze numărul de izolatoare ce depăşesc numărul normal corespunzător treptei de
tensiune la care funcţionează temporar linia.
Dacă din diverse motive (de exemplu, poluarea), pe diverse porţiuni LEA se echipează cu
lanţuri de izolatoare, având tensiunea nominală de ţinere la impuls de trăsnet (1,2/50 μs)
majorată faţă de cea considerată la proiectarea staţiei adiacente, în funcţie de locul cu izolaţie
majorată şi de valoarea acestei majorări, se va proceda astfel:
a) dacă porţiunea respectivă se află la distanţă mai mare de 3 km de staţie, indiferent de
valoarea majorării, sau la distanţe până la 3 km dar majorarea este mai mică de 30 %, nu este
necesară adoptarea unor măsuri speciale de protecţie a echipamentului din staţie împotriva
supratensiunilor de trăsnet;
b) dacă porţiunea respectivă este până la 3 km şi majorarea este mai mare de 30 % este
necesar să se verifice schema de protecţie a staţiei, în vederea asigurării unei protecţii
eficiente a întregului echipament din staţie.
Trecerile de la porţiunile de linie cu izolaţie întărită la porţiunile de linie cu izolaţie
normală, menţionate mai sus, se recomandă să se efectueze treptat cu câte un izolator de la o
deschidere la alta.
Pentru analiza comportării instalaţiilor şi analiza schemelor de protecţie a instalaţiilor,
care necesită un grad ridicat de siguranţă, se recomandă verificarea schemelor de protecţie pe
baza rezultatelor probelor cu tensiuni mixte (tensiune de frecvenţă industrială şi tensiune de
impuls de trăsnet sau de comutaţie).
4.9. Protecţia instalaţiilor electrice împotriva undelor de supratensiuni
O conturnare în staţiile electrice sub efectul unei supratensiuni poate avea consecinţe
deosebit de grave datorită posibilităţii transformării în scurtcircuit pe barele staţiei.
Reducerea riscului ca asemenea evenimente se poate face prin:
- dimensionarea raţională a izolaţiei pe principiul coordonării izolaţiei
- adoptarea unui ansamblu de mijloace tehnice corespunzătoare contra
supratensiunilor
Alegerea mijloacelor de protecţie este corelată cu în faza de proiectare cu alegerea
nivelului de izolaţie astfel încât costul izolaţiei adunat cu costul echipamentelor de protecţie
şi cu costul incidentelor să fie minim. Sistemul de izolaţie astfel determinat este optim pentru
o anumită etapă, dar el trebuie urmărit în mod dinamic. Sistemul de izolaţie este influenţat şi
de alte fenomene cum ar fi influenţe asupra instalaţiilor de telecomunicaţii.
4.9.1. Criterii de alegere a descărcătoarelor
Alegerea descărcătoarelor este determinată de caracteristicile acestora, de nivelul

solicitărilor din reţea şi de nivelul de izolaţie al instalaţiilor.
4.9.2. Caracteristicile nominale ale descărcătoarelor
Principalele caracteristici electrice ale descărcătoarelor cu rezistenţa variabilă pe

bază de carbură de siliciu sunt următoarele:
a.- Tensiunea nominală a descărcătorului (Un), exprimată în kV (valoare efectivă).

Tensiunea nominală a descărcătorului reprezintă, la majoritatea firmelor constructoare,
tensiunea maximă admisibilă pe descărcător, respectiv tensiunea de stingere a descărcătorului.
La descărcătoarele de fabricaţie rusească, precum şi la seria de descărcătoare DRVS
de fabricaţie Electroputere, tensiunea nominală a descărcătorului corespunde tensiunii reţelei
în care este destinat să funcţioneze acesta.
b.- Tensiunea maximă admisibilă pe descărcător (Umax) sau tensiunea de stingere,
exprimată în kV. Această tensiune, definită prin valoarea efectivă a tensiunii pe descărcător,
la care se stinge arcul electric al curentului de însoţire de frecvenţă industrială, se indică în
cazul în care nu corespunde cu tensiunea nominală.
c.- Tensiunea de amorsare la tensiunea de frecvenţă industrială (Ua), exprimată în kV
(valoare efectivă).
d.- Tensiunea de amorsare 100% la impuls de tensiune de trăsnet (1,2/50 μs),
exprimată în kV (valoare de vârf).
e.-Tensiunea de amorsare pe frontul undelor de impuls de trăsnet, exprimată în kV

(valoare de vârf).
f.- Tensiunea de amorsare la impuls de tensiune de comutaţie, exprimată în kV
(valoare de vârf).
g.- Tensiunea reziduală, exprimată în kV (valoare de vârf). Fabricile constructoare
obişnuiesc să indice tensiunea reziduală a descărcătoarelor la curenţii de 0,5 , 1, 3, 5, 10 şi 20
kA, definind astfel caracteristica tensiune-curent a descărcătorului în domeniul curenţilor
mari.
h.- Tensiunea reziduală nominală, exprimată în kV (valoare de vârf), este tensiunea
reziduală dată la curentul nominal de descărcare.
i.- Curentul nominal de descărcare, exprimată în kA.
j.- Curentul admisibil la unde rectangulare de 2000 μs, exprimat în A.
k.- Clasa limitatorului de presiune (supapa de suprapresiune).
Descărcătoarele cu rezistenţele variabilă pe bază de carbură de siliciu au fost scoase
din fabricaţie, acestea fiind înlocuite cu descărcătoare fără eclatoare şi cu rezistenţele variabilă
pe bază de oxizi metalici.
Principalele caracteristici electrice cu rezistenţă variabilă pe bază de oxizi

metalici
a.- Tensiunea nominală (Un) reprezintă un parametru de referinţă pentru descărcător şi

este definită ca tensiunea pe care trebuie să o suporte timp de minimum 10 s, după ce a fost
preîncălzit la 600C şi a fost supus unei injecţii mari de energie, conform standardelor.
b.- Tensiunea maximă de funcţionare continuă (Uc) este valoarea efectivă a tensiunii
de frecvenţă industrială ce poate fi aplicată în mod continuu, pe durată nelimitată,
descărcătorului.
c.- Supratensiunea temporară maxim admisă, în kV (valoare efectivă), pentru o
anumită perioadă de timp, în funcţie de valoarea acesteia.
d.- Tensiunea reziduală este valoarea de vârf a tensiunii ce apare între bornele unui
descărcător la trecerea unui impuls de curent. Aceasta depinde de amplitudinea şi forma
impulsului (de comutaţie sau trăsnet).
e.- Capacitatea de absorbţie a energiei la un singur impuls este energia maximă,
exprimată în kJ/kV din tensiunea nominală, pe care un descărcător o poate absorbi la trecerea
unui impuls (de comutaţie sau trăsnet) de o durată specificată. Aceasta constituie o mărime
care defineşte clasa descărcătorului.
f.- Curentul nominal de descărcare, exprimat în kA.
g.- Curentul admis de unde rectangulare, de exemplu de 2000 μs, exprimat în A.
h.- Curentul permanent al descărcătorului este curentul care trece prin descărcător,
atunci când acesta este supus la tensiunea de regim permanent, exprimat în mA.
4.9.3. Alegerea descărcătoarelor cu rezistenţă variabilă pe bază de oxizi metalici
Alegerea descărcătoarelor pe bază de oxizi metalici se face luându-se în considerare

următorii parametrii:
- tensiunea de funcţionare continuă a descărcătorului Uc ;
- amplitudinea şi durata supratensiunilor temporare din reţea;
- nivelurile de protecţie asigurate la undele de impuls de comutaţie şi de
trăsnet;
- nivelurile de ţinere ale echipamentelor protejate;
- capacitatea de absorbţie a energiei descărcate;

- clasa limitatorului de presiune.
Selectarea unui descărcător cu rezistenţă variabilă pe bază de oxizi metalici pentru o
aplicaţie dată este un compromis între nivelul de protecţie asigurat de descărcător,
posibilitatea de a suporta anumite supratensiuni temporare o anumită perioadă de timp şi
capacitatea sa de a absorbi energia de descărcare.
Tensiunea de funcţionare continuă a unui descărcător (Uc) se alege astfel încât:
- U c ≥ U s / 3 , pentru un descărcător conectat între fază şi pământ într-un
sistem trifazat;
- Uc ≥ Us , pentru un descărcător conectat între faze.
În acelaşi timp, Uc trebuie să fie mai mare decât supratensiunile temporare de durată
lungă care nu sunt eliminate prin protecţie.
Alegerea unui descărcător, în funcţie de capacitatea acestuia de a funcţiona în
prezenţa supratensiunilor temporare, se face ţinându-se seama atât de amplitudinea
supratensiunilor, cât şi de durata de eliminare prin protecţie a acestora.
Durata supratensiunilor temporare este determinată de durata eliminării acestora prin
protecţie.
În general, descărcătoarele nu sunt utilizate pentru a proteja echipamentele împotriva
supratensiunilor temporare.
Nivelurile de protecţie asigurate de descărcătoare se determină prin programe de
calcul specializate.
O estimare a acestora se poate face utilizând tensiunile reziduale maxime date de
catalog pentru următoarele valori de curent astfel:
a) pentru estimarea nivelurilor de protecţie la supratensiunile cu front rapid se iau
tensiunile reziduale pentru:
- 10 kA în reţelele cu Us ≤ 420 kV;
- 20 kA în reţelele cu Us = 787÷800 kV;
b) pentru estimarea nivelurilor de protecţie la supratensiunile cu front lent, se iau
tensiunile reziduale pentru:
- 0,5 kA în reţelele cu Us < 145 kV;
- 1 kA în reţelele cu 145 ≤ Us ≤ 362 kV;
- 2 kA în reţelele cu 420 ≤ Us ≤ 800 kV.
Verificarea capacităţii descărcătorului de a absorbi energia descărcată, pentru o
utilizare eficientă a acestuia, se face prin programe de calcul specializate.
O estimare a acesteia se poate face orientativ cu relaţia:
⎡ (U − U rez ) ⎤
W =⎢ s ⋅ U rez ⋅ 2T ⋅ n⎥ , (J) (378)
⎣ Z ⎦
unde:
W este energia absorbită de descărcător;
Us - supratensiunea cu front lent la locul de montare a descărcătorului, în
lipsa acestuia, în kV:
Z - impedanţa caracteristică, în Ω;
Urez - tensiunea reziduală pe descărcător, în kV;
T - timpul de propagare a undei = l / v, în μs, unde:

l - lungimea liniei, în km;

v - viteza de propagare, în km/μs (circa 0,3 km/μs, cu excepţia cablurilor
pentru care se poate utiliza valoarea 0,150 km/μs);
n - numărul de descărcări consecutive.
Pentru descărcătoarele montate pe barele staţiilor, trebuie să se ţină seama de

supratensiunile care sosesc pe linii, iar pentru cele montate pe linii trebuie să se aibă în vedere
şi supratensiunile de comutaţie de pe linie.
Exemple
a) Temă: Alegerea unui descărcător cu rezistenţă variabilă pe bază de oxizi metalici,
ce urmează a fi montat pe o linie electrică aeriană în următoarele condiţii:
- tensiunea cea mai ridicată a reţelei: Us = 420 kV;
- lungimea liniei: l = 300 km;
- susceptanţa specifică a liniei: Y = 3,52 ⋅ 10-6 S/km;
- raportul Xh / Xd = 3;
- factorul de supratensiune de comutaţie : Ks = 2,5
- tensiunea nominală de ţinere la impuls de tensiune de trăsnet (1,2/50 μs) a
echipamentului: 1550 kV sau 1425 kV;
- tensiunea nominală de ţinere la impuls de comutaţie a echipamentului: 1050 kV.
1.- Selectarea tipului de descărcător. Tensiunea de funcţionare continuă a

descărcătorului Uc trebuie să fie mai mare ca tensiunea maximă pe fază:
U c ≥ U s / 3 = 420/ 3 = 243 kV
Se alege descărcătorul EXLIM P-B 330, cu următoarele caracteristici:
- Tensiunea de funcţionare continuă: Uc = 264 kV (1,086 u.r.)
- Tensiunea nominală: Un = 330 kV
- Supratensiunile temporare maxime admise (în kVef) pentru o durată de:
• 1 s: 383 kV (1,58 u.r.);
• 10 s: 363 kV (1,49 u.r.).
- Tensiunea reziduală maximă la comutaţie (kV) pentru un curent de 2 kA:
• 664 kV (1,94 u.r., raportat la 420 2 3 ).
- Tensiunea reziduală maximă la impuls de curent de trăsnet (8/20 μs) de
valoare 10 kA:
• 759 kV (1,94 u.r., raportat la 420 2 3 ).
- Capacitatea de absorbţie a energiei la un singur impuls de 4 ms: 7 kJ/kV din
Un.
2.- Energia absorbită de descărcător la o supratensiune de comutaţie de 2,5 u.r.
(impedanţa caracteristică a liniei, 350 Ω, n = 2 numărul de descărcări succesive), determinată
cu relaţia (378) este:
2,5 ⋅ 420 ⋅ 2 3 − 664 300
W = ⋅ 664 ⋅ 2 ⋅ ⋅ 2 = 1455,3 kJ
350 0,3
Raportând energia absorbită de descărcător la tensiunea nominală a acestuia rezultă:
1455,3 / 330 = 4,41 kJ / kV Un ,
valoare mai mică decât capacitatea de absorbţie a energiei de 7 kJ/kVUn pentru descărcătorul
ales, putându-se relua analiza pentru utilizarea unui descărcător cu capacitatea de absorbţie
mai mică, de exemplu EXLIM-Q, cu o capacitate de 4,5 kJ/kV.

Deci, descărcătorul tip EXLIM-P corespunde cerinţelor pentru a fi montat pe linie,

asigurând niveluri de protecţie mai bune decât descărcătoarele clasice, atât pentru
supratensiunile de comutaţie, cât şi pentru supratensiunile de trăsnet.
b) Temă: Alegerea descărcătorului cu rezistenţă variabilă pe bază de oxizi metalici, ce

urmează a fi montat la bornele unui transformator, în următoarele condiţii:
- raportul: Xh/Xd = 3;
- tensiunea nominală de ţinere la implus de tensiune de trăsnet (1,2/50 μs) a
echipamentului: 550 kV sau 450 kV.
Selectarea tipului de descărcător. Tensiunea de funcţionare continuă a descărcătorului
Uc trebuie să fie mai mare ca tensiunea maximă pe fază:
U c ≥ U s / 3 = 123 / 3 = 71 kV
Se alege, descărcătorul EXLIM R 096, cu următoarele caracteristici:
- Tensiunea continuă de funcţionare: Uc = 77 kV (1,085 u.r.)
- Supratensiunile temporare maxime admise (în kV) pentru o durată de:
• 1 s: 110 kV (1,55 u.r.);
• 10 s: 106 kV (1,52 u.r.).
- Tensiunea reziduală maximă la comutaţie (kV) pentru un curent de 0,5 kA:
• 199 kV (2,8 u.r., raportat la 123 2 3 ).
valoare 10 kA:
• 256 kV (3,61 u.r., raportat la 123 2 3 ).
Deci, descărcătorul tip EXLIM R 096 corespunde cerinţelor pentru a fi montat la

bornele unui transformator.
c) Temă: Alegerea unui descărcător cu rezistenţă variabilă pe bază de oxizi metalici,

ce urmează a fi montat la bornele de 20 kV ale unui transformator, în următoarele condiţii:
- tensiunea nominală de ţinere la implus de tensiune de trăsnet (1,2/50 μs) a
echipamentului: 95 kV sau 125 kV.
1.- Selectarea tipului de descărcător. Tensiunea de funcţionare continuă a
descărcătorului Uc trebuie să fie mai mare, indiferent de modul de tratare a neutrului reţelei,
ca tensiunea maximă între faze a reţelei:
U c ≥ U s = 24 kV
Se alege descărcătorul EXLIM R 030, cu următoarele caracteristici:
- Tensiunea continuă de funcţionare: Uc = 24 kV
- Supratensiunile temporare maxime admise (în kV) pentru o durată de:
• 1 s: 34,5 kV;
• 10 s: 33 kV.
- Tensiunea reziduală maximă la comutaţie (kV) pentru un curent de 0,5 kA:
• 64,5 kV.

valoare 10 kA:
- 83 kV
Având în vedere datele de mai sus, rezultă că descărcătorul tip EXLIM R 030
corespunde cerinţelor pentru a fi montat la bornele de 20 kV ale unui transformator.
4.9.4. Protecţia instalaţiilor electrice împotriva undelor de supratensiune de

trăsnet, care se propagă pe liniile electrice aeriene
4.9.4.1. Cerinţe impuse la alegerea schemei de protecţie
La alegerea unei scheme de protecţie a unei instalaţii electrice împotriva undelor de

supratensiune de trăsnet, care se propagă de pe linia electrică, trebuie respectate condiţiile de
coordonare a izolaţiei.
Schemele de protecţie ale staţiilor trebuie să cuprindă măsuri de protecţie de bază şi
măsuri de protecţie suplimentare pe liniile electrice aeriene, la intrarea acestora în staţii.
a) Protecţia de bază se realizează cu descărcătoare cu rezistenţă variabilă. Protecţia
de bază trebuie să asigure protejarea integrală a echipamentului din instalaţie, în cazul
întrerupătorului de linie închis, împotriva undelor de supratensiune de trăsnet, care se propagă
de pe linie în staţie, ca urmare a loviturilor de trăsnet în linie.
b) Protecţii suplimentare pentru intrările liniilor electrice aeriene se realizează prin:
- montarea conductoarelor de protecţie;
- montarea de paratrăsnete la intrarea în staţie;
- montarea de descărcătoare cu rezistenţă variabilă.
Alegerea acestor măsuri este determinată de tensiunea nominală a reţelei, importanţa
şi regimurile de funcţionare ale instalaţiei ce trebuie protejată, precum şi de indicele
cronokeraunic al zonei în care este amplasată instalaţia.
Pentru instalaţiile electrice cu tensiuni nominale până la 400 kV, inclusiv, la

amplasarea descărcătoarelor cu rezistenţă variabilă din condiţii de supratensiuni de trăsnet,
trebuie să se asigure în regimurile normale de funcţionare ale instalaţiei o marjă de siguranţă
de 20 %, ceea ce înseamnă că trebuie să se respecte la bornele fiecărui echipament din staţie
următoarea condiţie: amplitudinea maximă a supratensiunilor de trăsnet de la bornele
acestuia, multiplicată cu factorul convenţional de siguranţă 1,2 la supratensiuni de trăsnet,
trebuie să fie mai mică sau cel mult egală cu tensiunea nominală de ţinere a echipamentului la
impuls de tensiune de trăsnet (1,2/50 μs) -. Pentru celelalte regimuri de funcţionare ale
instalaţiilor se poate admite o marjă de siguranţă cuprinsă între 10÷20%.
Pentru staţiile de 750 kV, marja de siguranţă în regimurile normale de funcţionare ale
instalaţiei este de 10%. Pentru celelalte regimuri de funcţionare ale instalaţiilor se poate
admite în cazul acestor staţii o marjă de siguranţă cuprinsă între 5÷10%.
Pentru stabilirea schemelor de protecţie la instalaţiile electrice împotriva

supratensiunilor de trăsnet, se va utiliza un program de calcul specializat. Amplasarea
mijloacelor de protecţie se va face astfel încât să se respecte condiţiile de coordonare a
izolaţiei precizate la pct. 4.8.
Nu se vor utiliza formule simplificate/orientative de calcul, deoarece acestea pot
conduce la erori deosebit de mari.

4.9.4.2. Protecţia staţiilor de transformare
Protecţia echipamentului din celula de linie, cuprins între polul întrerupătorului de

linie şi linie, în ipoteza întrerupătorului de linie deschis, trebuie să se realizeze cu
descărcătoare cu rezistenţă variabilă în cazul liniilor electrice aeriene de 110 kV şi 220 kV cu
dublă alimentare care funcţionează timp îndelungat deconectate la unul din capete. Aspectul
este important dacă există transformatoare de tensiune inductive.
Protecţia transformatoarelor şi autotransformatoarelor contra undelor de
supratensiune trebuie să se realizeze prin montarea descărcătoarelor cu rezistenţă variabilă,
fără aparate de comutaţie la bornele fiecărei înfăşurări (figura 88). Acestea trebuie să asigure
protecţia şi împotriva supratensiunilor de comutaţie, cum ar fi deconectarea în gol a
transformatorului.
În cazul autotransformatorului alegerea caracteristicilor descărcătoarelor trebuie să
ţină, pe lângă protejarea înfăşurărilor la unde sosite pe borna respectivă, şi la supratensiuni
generate prin cuplaj capacitiv şi inducţie. Acest ultim aspect se verifică cu relaţiile:
⎡U ⎛ 1 ⎞⎤
U rez,IT ≤ 0,91 ⋅ ⎢ înc.MT ± U fIT ⎜⎜1 − ⎟⎥ ; (379)
⎢⎣ kIM ⎝ kIM ⋅ k ⎟⎠⎥⎦
⎡U ⎛ k ⎞⎤
U rez,MT ≤ 0,91 ⋅ ⎢ înc.IT ± U fMT ⎜⎜1 − ⎟⎥ ; (380)
⎢⎣ kMI ⎝ kMI ⎟⎠⎥⎦
unde: Uînc.MT , Uînc.IT sunt tensiunile de încercare la impuls de tensiune de trăsnet, atât pentru
izolaţia internă, cât şi pentru izolaţia externă a înfăşurărilor de medie
tensiune (MT) şi de înaltă tensiune (IT);
kIM , kMI - coeficienţi de transmitere ai supratensiunilor din înfăşurarea de înaltă
tensiune în înfăşurarea de medie tensiune (kIM), respectiv din
înfăşurarea de medie tensiune în înfăşurarea de înaltă tensiune (kMI);
Urez.IT , Urez.MT - tensiunile reziduale nominale pe descărcătoare DRV1 şi, respectiv,
DRV2
UfIT , UfMT - tensiunile de fază la înaltă tensiune şi, respectiv, la medie tensiune,
valori maxime;
k - raportul de transformare definit de relaţia:
k = UfIT / UfMT (381)
Semnele + sau - se aleg în funcţie de semnul expresiei din paranteza rotundă, în aşa fel
ca valoarea membrului drept să fie minimă.
Simbolurile IT, MT, JT sunt definite în raport cu tensiunile înfăşurărilor
transformatorului şi nu în raport cu tensiunile convenţionale ale reţelei.
Coeficienţii de transmitere şi supratensiunilor kIM şi respectiv, kMI se indică de către
constructorul de echipament şi se pot determina experimental.
Valorile supratensiunilor maxime admise pe cele două înfăşurări, date de (379) şi
(380), reprezintă valori limită ale undelor de supratensiuni la bornele respective astfel încât în
înfăşurările de medie, respectiv înaltă, cu un coeficient de siguranţă 0.91, să nu apară tensiuni
mai mari ca UincMT, respectiv UincIT. Justificarea ei rezultă scriind tensiunea din înfăşurarea
de MT la pătrunderea unei unde de amplitudine u(t) pe partea de IT:
U MT = k IM ⋅ U IT ± k IM ⋅ U fIT m U fMT (382)
Semnele diferite ale tensiunilor de 50 Hz, care se suprapun peste unda de
supratensiune, UfIT, UfIT apar datorită opoziţiei de fază a celor două tensiuni. Dacă se impune
ca valoarea dată de (382) să fie cel mult egală cu UincMT şi se ţine seama de (381), rezultă
imediat (379).

În alegerea caracteristicilor descărcătorului pe partea de JT, se va ţine seama de

coeficienţii de transmitere ai supratensiunilor din înfăşurarea de IT, respectiv din cea de MT
în înfăşurarea de JT. MT IT
DRV2 DRV1
DRV3
JT
Figura 88.- Protecţia înfăşurărilor autotransformatorului cu descărcătoare cu rezistenţă variabilă.
Protecţia înfăşurărilor neutilizate ale transformatoarelor de putere se realizează prin

descărcătoare cu rezistenţă variabilă. De asemenea, în cazul transformatoarelor cu conexiunea
în stea şi cu neutru nelegat la pământ (din motivul păstrării raportului 3 > Xh / Xd > 1), neutrul
izolat va fi protejat prin DRV. Acest lucru este necesar întrucât la propagarea undei U0 pe o
fază, la întâlnirea punctului de neutru unda se reflectă cu coeficientul +1 şi neutrul este supus
la o supratensiune 2 U0. Trebuie notat că sunt multe transformatoare cu izolaţia degresivă spre
neutru, ceea ce creşte riscul unei deteriorări a izolaţiei transformatorului.
Alegerea locului de amplasare a descărcătoarelor în staţie se face astfel încât să fie
protejate toate echipamentele la undele sosite pe linii. Amplitudinea acestor unde nu depăşeşte
U50% al liniei. Totuşi forma undelor care intră în staţie poate fi periculoasă, datorită amorsării
pe frontul undei (figura 89):
Figura 89
Forma undelor
supratensiune sosite în
staţii, pe linii
Cu cât conturnarea de impuls a avut loc mai departe de staţie, cu atât frontul undei se
va culca. În plus, acelaşi efect îl are şi descărcarea corona. Dacă unda de supratensiune este
generată prin inducţie (de exemplu curentul de trăsnet loveşte în apropierea liniei), panta ei
este foarte abruptă. Din acest motiv trebuie luate măsuri ca aceste tipuri de unde să nu fie
generate în apropierea staţiilor.
De remarcat că existenţa în nod a mai multor linii cu aceeaşi impedanţă caracteristică
are un efect benefic asupra nivelului undelor care intră în staţie (figura 90). Într-adevăr, unda
de tensiune care este refractată, pe oricare din liniile 1,2,..,n, va fi:
1
Z 2
Figura 90 u0 Z
Autoprotecţia staţiilor la unde ur
sosite pe linii a)
Z0
Z
n
Z
Z0
b) Z
2u 0 Z
Z
2⋅
u r = α ⋅ u0 = n ⋅u (383)
Z 0
Z0 +
n
şi dacă Z0=Z vom avea:
2
ur = ⋅ u0 (384)
n +1
4.9.4.3. Protecţia posturilor de transformare de 3÷35 kV
Protecţia posturilor de transformare de 3÷35 kV cu intrare aeriană se realizează cu

descărcătoare cu rezistenţă variabilă pe bază de oxizi metalici. Suplimentar, în scopul limitării
nivelului undelor de supratensiune la U50%, suporturile izolatoarelor liniilor electrice aeriene
se leagă de pământ pe o distanţă de minimum 200 m de post, prizele de pământ ale stâlpilor
având o rezistenţă de maximum 10 Ω. Prevederea se aplică şi pentru protecţia separatoarelor
telecomandate şi reanclaşatoarelor montate pe liniile aeriene de medie tensiune. Adaptarea
instalaţiilor existente în care au fost instalate descărcătoare cu coarne (DC) se va face treptat,
în cazul acţiunilor de retehnologizate/ reabilitare a instalaţiilor respective.
Se recomandă să se renunţe la utilizarea de aparatele de protecţie a posturilor de
transformare cu intrare în cablu în cazul în care lungimea porţiunii de linie în cablu la intrarea
în post este mai mare decât lungimile prezentate în tabelul 8. Într-adevăr prezenţa cablului, la
trecerea din LEA în cablu, coeficientul de refracţie va fi:
2 ⋅ Z2
α12 = (385)
Z1 + Z 2

Întrucât Z2 < Z1 rezultă α12 < 1.

Tabelul 8
Lungimea cablului care asigură autoprotecţia în schema linie electrică
aeriană - cablu – transformator
Raportul dintre impedanţa Lungimea cablului (m), care asigură autoprotecţia în cazul în care
caracteristică a LEA şi cea a raportul dintre tensiunea de 50% conturnări a izolaţiei liniei şi
cablului tensiunea nominală de ţinere a cablului este:
1 1,2 1,4
10 1000 1100 1300
20 450 600 760
40 250 300 350
În posturile de transformare, la care lungimea cablului este mai mică decât lungimile
prezentate în tabelul 8 protecţia se realizează cu descărcătoare cu rezistenţă variabilă pe bază
de oxizi metalici care se vor monta în postul de transformare. Dacă din motive de spaţiu,
aceste descărcătoare nu se pot monta în post, protecţia contra supratensiunilor de trăsnet se va
realiza prin montarea setului de descărcătoare cu rezistenţă variabilă pe bază de oxizi metalici
pe joncţiunea ″linie electrică aeriană - cablu″.
Bornele de legare la pământ ale descărcătoarelor şi ale transformatoarelor se vor lega
la mantaua cablului pe drumul cel mai scurt, iar mantaua cablului se va lega la pământ la
ambele capete, în cazul în care cablul permite acest lucru.
De asemenea, se recomandă ca suporturile izolatoarelor liniilor electrice aeriene să se
lege de pământ pe o distanţă de minimum 200 m de la joncţiunea ″linie electrică aeriană -
cablu″, prizele de pământ ale stâlpilor având o rezistenţă de maximum 10 Ω. Se va evita
rămânerea în schema de funcţionare ″linie electrică aeriană - cablu în gol″. Funcţionarea în
acest regim poate duce la distrugerea cablului, prin reflexii în capătul gol. În cazul în care
această cerinţă nu se poate respecta, se va monta un set de descărcătoare cu rezistenţă
variabilă pe joncţiunea ″linie electrică aeriană - cablu″.
În cazul în care sunt instalate descărcătoare cu coarne în cadrul instalaţiilor existente
trebuie respectate următoarele condiţii tehnice pentru optimizarea funcţionării reţelei:
a) folosirea reanclanşării automate rapide (RAR) cu unul-două cicluri şi a protecţiei
rapide pentru deconectarea rapidă a arcului amorsat între eclatoare;
b) folosirea protecţiei maximale sensibile la duble puneri la pământ;
c) verificarea stabilităţii termice la scurtcircuite a descărcătoarelor cu coarne;
d) valoarea rezistenţei prizei de pământ a descărcătoarelor cu coarne nu trebuie să
depăşească 10 Ω.
În tabelul 9 sunt date reglajele pentru descărcătoarele cu coarne existente în posturile
de transformare şi pe liniile electrice aeriene, folosite ca protecţie suplimentară.
4.9.4.4. Protecţia instalaţiilor electrice cu tensiuni nominale până la 35 kV

inclusiv
Protecţia instalaţiilor electrice din staţiile electrice cu tensiuni nominale până la 35 kV,
inclusiv, trebuie să se realizeze după cum urmează:
a) se montează câte un set de descărcătoarele cu rezistenţă variabilă pe bază de oxizi
metalici pe barele colectoare de medie tensiune ale staţiilor de transformare şi la bornele de
medie tensiune ale transformatoarelor de IT/MT;
b) suporturile izolatoarelor liniilor electrice aeriene se leagă de pământ, pe o distanţă
de minimum 150 m de de primul stâlp, prizele de pământ ale stâlpilor având o rezistenţă de
maximum 10 Ω;

Tabelul 9
Reglajele pentru descărcătoarele cu coarne montate la posturile de transformare
şi pe liniile electrice aeriene ca protecţie suplimentară
Tensiunea nominală Reglajul conform tipului de descărcător (mm)
A reţelei (kV) În postul de transformare Pe linie pentru protecţia
suplimentară
*) **)
Tipul d1+d2 Tipul d Tipul d1+d2*) Tipul d**)
6 10+10 10 20+20 20
10 18+18 20 25+25 30
15 23+23 30 30+30 40
20 30+30 40 40+40 55
25 40+40 65 55+55 85
35 50+50 80 60+60 110
Note: *) Descărcătoare cu coarne cu două intervale cu electrod antipasăre;
**) Descărcătoare cu coarne cu un singur interval disruptiv.
c) se montează câte un set de descărcătoare cu rezistenţă variabilă pe liniile electrice

aeriene care funcţionează timp îndelungat deconectate, pentru protecţia echipamentului din
celula de linie cuprins între polul întrerupătorului de linie şi linie în ipoteza întrerupătorului de
linie deschis.
Pentru verificarea necesităţii şi a locului de montare a descărcătoarelor cu rezistenţă
variabilă pe barele colectoare de medie tensiune ale staţiilor de transformare se recomandă
utilizarea unui program de calcul specializat.
Reţelele electrice formate numai din cablu nu sunt supuse la loviturile directe de
trăsnet şi nu este necesară protecţia lor cu descărcătoare împotriva supratensiunilor de trăsnet.
În cazul în care sunt instalate descărcătoare cu coarne în cadrul instalaţiilor existente,
trebuie respectate condiţiile menţionate la protecţia posturilor de transformare.
În tabelul 10 sunt date reglajele intervalelor de amorsare pentru descărcătoarele cu
coarne folosite la protejarea intrărilor în instalaţiile existente cu tensiuni nominale de 6÷35
kV.
Tabelul 10
Reglajul intervalului de amorsare pentru descărcătoare cu coarne folosite

în instalaţiile cu tensiuni nominale de 6 ÷35 kV, la protejarea intrărilor
Tensiunea Nivelul de ţinere al Valoarea Tensiunea Tensiunea

nominală izolaţiei intervalului de de de amorsare la
a reţelei amorsare amorsare frecvenţă industrială
la impuls la frecv. Tip Tip la impuls Tip Tip
1)
1,2/50 μs de 50 Hz d1 + d2 d2) 1,2/50 μs d1+d2 d
(kV) (kV) (kV) (mm) (mm) (kV) (kV) (kV)
6 60 27 29 16 45 17÷18 22÷25
10 75 35 40 25 62 19÷22 28÷32
15 95 45 52 35 82 23÷24 32÷37
20 125 55 66 46 105 26÷28 36÷42
25 150 65 - 100 80÷130 - 45÷65
35 195 85 100÷110 150 100÷160 - 65÷90
Note: 1) descărcătoare cu coarne cu două intervale de amorsare cu electrod antipasăre;

2) descărcătoare cu coarne cu un singur interval de amorsare.

4.9.4.5. Alte precizări privind protecţia instalaţiilor de 110-750 kV
Alegerea numărului de descărcătoare cu rezistenţă variabilă, precum şi a locului de

amplasare a acestora în staţie trebuie să se facă respectându-se condiţiile de coordonare a
izolaţiei şi avându-se în vedere considerentele de ordin economic.
În staţiile de 220÷750 kV descărcătoarele cu rezistenţă variabilă trebuie să se monteze
şi la bornele bobinelor de compensare. În cazul în care aceste descărcătoare nu asigură
protecţia tuturor echipamentelor din staţie, trebuie montate seturi suplimentare de
descărcătoare pe unele linii.
Descărcătoarele cu rezistenţă variabilă, ce urmează să se monteze pe sistemul de bare,
trebuie să fie prevăzute cu supape de presiune, pentru evitarea apariţiei defectelor pe bare ca
urmare a deteriorării descărcătoarelor.
Descărcătoarele cu rezistenţă variabilă trebuie să fie legate pe calea cea mai scurtă la
circuitul de legare la pământ al instalaţiei.
Protecţia liniilor electrice aeriene în porţiunile de intrare în staţiile de transformare
trebuie să se realizeze astfel:
Pe porţiunea dintre stâlpul terminal şi cadrele staţiei, conductoarele de protecţie
trebuie să realizeze acelaşi unghi de protecţie ca pe tot restul liniei, şi anume maximum 300
pentru liniile de 110 kV şi 220 kV, simplu şi dublu circuit, şi de 400 kV simplu circuit şi de
maximum 200 pentru liniile de 400 kV dublu circuit şi liniile de 750 kV
La liniile electrice aeriene, la care din considerentele arătate la pct. 4.6 nu se
montează conductoare de protecţie pe întreaga linie, trebuie să se monteze conductoare de
protecţie de aproximativ 2 km la intrarea liniei în staţie. Rezistenţele prizelor de legare la
pământ nu trebuie să depăşească 10 Ω.
În cazul schemelor de tip “linie electrică aeriană - cablu - transformator”, protecţia
izolaţiei transformatorului şi a cablului se realizează prin montarea unui set de descărcătoare
cu rezistenţă variabilă la bornele transformatorului. În cazul în care, din motive de spaţiu, nu
se pot monta descărcătoare la bornele transformatorului, acest set de descărcătoare se va
monta pe joncţiunea ″linie electrică aeriană - cablu″.
Protecţia instalaţiilor de 110 kV în SF6 se va face cu descărcătoare cu rezistenţă
variabilă, montate pe ieşirea spre transformatorul de putere, dacă există, şi, în funcţie de
necesitate, pe ieşirile aeriene şi în celulele de descărcător în SF6, cât mai aproape de instalaţia
în SF6.
4.9.5. Protecţia instalaţiilor din reţelele electrice de 110÷750 kV împotriva

supratensiunilor de comutaţie
Apariţia supratensiunilor ca urmare a deconectării liniilor electrice aeriene şi a

transformatoarelor în gol, mai mari decât valorile admise din considerente legate de
coordonarea izolaţiei, trebuie evitată prin adoptarea întrerupătoarelor la care nu este posibil să
apară aprinderi repetate ale arcului electric.
În cazul în care se folosesc întrerupătoare la care nu se realizează această condiţie, este
necesar ca protecţia să se realizeze prin descărcătoare cu rezistenţă variabilă, capabile să
reziste sub acţiunea supratensiunilor de comutaţie.
Pentru întrerupătoare, curentul capacitiv ce trebuie să fie deconectat fără să se producă
supratensiuni mai mari de 2,5 Uf este:
- 35 A la tensiunea de 110 kV;
- 130 A la tensiunea de 220 kV;
- 400 A la tensiunea de 400 kV.
În cazul tensiunii de 750 kV, curentul capacitiv limită ce trebuie să fie deconectat, fără
să se producă supratensiuni de comutaţie mai mari de 2,1⋅ Uf (2,1⋅ 787/ 3 ), este de 1000 A.
Protecţia împotriva supratensiunilor de comutaţie la conectarea în gol a
transformatoarelor şi autotransformatoarelor de 220 kV, 400 kV şi 750 kV trebuie să se
realizeze prin montarea descărcătoarelor cu rezistenţă variabilă la bornele transformatoarelor
şi autotransformatoarelor.
Pentru asigurarea unui risc de defect la comutaţie cât mai redus, se recomandă
utilizarea întrerupătoarelor cu rezistenţă de preinserţie. Stabilirea necesităţii montării acestui
tip de întrerupător se va face pe baza unei analize tehnico-economice, ce impune cunoaşterea
valorilor maxime ale supratensiunilor de comutaţie posibile să apară, reducerea acestora
datorită rezistenţelor de preinserţie de diferite valori, riscul de defect la comutaţie.
Descărcătoarele cu rezistenţă variabilă pentru protecţia neutrului la transformatoare, se
va alege ţinând seama şi de tensiunile maxime, care pot să apară pe neutru, ţinându-se seama
de tipul întrerupătorului folosit şi de posibilitatea rămânerii acestuia într-un număr incomplet
de faze.
Pentru evitarea solicitării izolaţiei bornelor de nul, care rămân nelegate la pământ, şi a
descărcătoarelor cu rezistenţă variabilă de pe neutrul transformatoarelor de 110 ÷750 kV, sunt
necesare:
a) evitarea regimului de funcţionare în gol în număr incomplet de faze a
transformatoarelor ;
b) scoaterea într-un timp cât mai scurt (1÷2 min) de sub tensiune a transformatoarelor,
alimentate în număr incomplet de faze (protecţia contra funcţionării cu număr incomplet de
faze).
Neutrul transformatoarelor blocurilor generator-transformator trebuie să se lege la
pământ în timpul punerii în paralel a generatoarelor, indiferent de modul de funcţionare
permanent în schemă.
În cazul staţiilor de racord adânc trebuie să se lege neutrul transformatorului la
pământ, în condiţiile în care puterea de scurtcircuit monofazată realizat ca urmare a legării la
pământ este mai mică decât puterea de scurtcircuit plafon a echipamentului.
5. ÎNCERCAREA IZOLAIEI INSTALAŢIILOR ELECTRICE

Izolaţia instalaţiilor electrice este supusă în exploatare unui ansamblu de solicitări de
natură electrică, termică, mecanică, chimică, climaterică, biologică. Aceste solicitări
determină degradarea (îmbătrânirea) sau chiar distrugerea izolaţiei. Asigurarea funcţionării
instalaţiilor se face prin alegerea acesteia corespunzător solicitărilor aşteptate, prin eliminarea
manevrelor sau a regimurilor care produc solicitări dielectrice. În acelaşi scop, se execută un
sistem de încercări atât la PIF cât şi periodic. Sistemul de încercări cuprinde:
- încercările constructorului – prin care se verifică caracteristicile iniţiale
ale izolaţiei
- încercări în condiţii de exploatare – prin care se urmăreşte calitatea
lucrărilor de construcţii montaj, a reparaţiilor, cercetarea comportării
izolaţiei în condiţii sau regimuri noi, precum şi controlul periodic cu
scop preventiv
Prin încercările preventive se depistează defectele aflate în stadiu incipient şi se
evidenţiază abaterile de la condiţiile normale de funcţionare ale izolaţiei, ceea ce permite
luarea unor măsuri organizatorice în timp util, fie prin remedierea defectelor de izolaţie (de
exemplu prin înlocuirea acesteia, ca în cazul uleiului), fie prin încetinirea procesului de
degradare a izolaţiei.
Atât la unităţile constructoare cât şi în exploatare instalaţiile electrice se supun unor

încercări comune cât şi unor încercări specifice. Încercările se pot clasifica în:
- încercări distructive – în cazul cărora are loc străpungerea izolaţiei
defecte
- încercări nedistructive – metode bazate pe măsurarea curenţilor din
izolaţie, pe fenomene de pierderi în izolaţie (tgδ), defectoscopia cu raze
Röntgen şi ultrasunete. Aceste metode au o probabilitate foarte mică de
străpungere a izolaţiei.
Preocupările actuale urmăresc dezvoltarea acelor metode care nu necesită scoaterea
din funcţiune a instalaţiilor încercate. Metodele de încercare, condiţiile tehnice de realizare a
acestora, sunt prevăzute în norme internaţionale (CEI, CIGRE), standarde, etc.
5.1. Controlul stării izolaţiei multistrat utilizâdu-se tensiune continuă
Se utilizează pentru stabilirea gradului de deteriorare şi umezire a izolaţiei la

echipamente cum sunt: transformatoare, condensatoare, cabluri cu izolaţia de hârtie.
5.1.1. Măsurarea rezistenţei de izolaţie şi determinarea coeficientului de absorţie
Valoarea stabilizată a rezistenţei de izolaţie, măsurată după 60 s de la aplicarea

tensiunii continue, Riz60, depinde de mai mulţi factori. Astfel, umezirea izolaţiei duce la
scăderea Riz60. De asemenea, impurificarea masivă sau prezenţa unor punţi conductoare
(carbonizare, străpungere parţială a izolaţiei) determină reducerea accentuată a Riz60.
Coeficientul de absorţie, kabs se defineşte ca:
R
k abs = iz 60 (386)
Riz15
unde Riz15 este rezistenţa de izolaţie măsurată după 15 s de la aplicarea tensiunii continue.
Este un indicator al stării de umezire a izolaţiei. Astfel în cazul unei izolaţii umede,
durata fenomenelor de polarizare scade şi kabs scade. Reducerea kabs sub 1.3 denotă umezirea
izolaţiei. În raport cu metoda măsurării rezistenţei de izolaţie, metoda coeficientului de
absorţie are avantajul că elimină influenţa temperaturii şi a caracteristicilor constructive ale
izolaţiei.
Diagnosticarea izolaţiei prin aceste metode nu este certă, o serie de defecte, cum ar fi
incluziunile gazoase, nu influenţează rezistenţa de izolaţie, în schimb conduce la reducerea
substanţială a tensiunii de străpungere. Utilizarea aceste metode este bună dacă se utilizează
comparaţia cu măsurările precedente. Rezistenţa de izolaţie este influenţată de valoarea
tensiunii aplicate, dacă valoarea acesteia este prea mare. De aceea valoarea tensiunii aplicate
nu depăşeşte 5 kV la înaltă tensiune şi 1 kV la joasă tensiune.
În practică se folosesc MΩ de tensiuni (2.5-5) kV cu domenii de până ka 100000 MΩ,
iar la JT MΩ de 500-1000 V.
5.1.2. Metoda curentului de conducţie şi a curbelor de absorţie
Metoda curentului de conducţie constă în trasarea Iabs=f(U) sau Riz=f(U), utilizâdu-se

valori stabilizate ale mărimilor. Modul de variaţie al acestor mărimi aduce lămuriri
suplimentare în legătură cu calitatea izolaţiei. Astfel la curba Iabs=f(U), figura 91, se
urmăreşte ca forma curbei să fie liniară pentru tensiuni mai mici ca tensiunea maximă de
exploatare, Umaxexpl.. Apariţia cotului la U < Umaxexpl indică o izolaţie deteriorată. De
asemenea, din figura 92, se poate vedea diferenţa dintre curba unei izolaţii bune şi a unei
izolaţii deteriorate.

Figura 91
Variaţia curentului de conducţie prin izolaţie la
variaţia tensiunii
Figura 92
Variaţia curentului de rezistenţei de izolaţie la variaţia tensiunii
Curbele de absorţie reprezintă variaţia i=f(t) sau Riz=f(t), la U=ct. La izolaţia umedă,
viteza de desfăşurare a proceselor de polarizare determină stabilizarea rapidă şi la o valoare
mai mare a curentului de conducţie. Aşa cum se vede în figura 93, în cazul unei izolaţii care
prezintă deficienţe (de exemplu este umedă), curenţii de conducţie au valori mai mari şi scad
mult mai rapid în timp. Metoda este indicată în cazul izolaţiilor cu capacitate mare, la care
timpul de stabilizare a curentului poate să se prelungească la zeci sau chiar sute de minute.

Figura 93
Variaţia curentului prin izolaţie în
timp, la alimentarea cu tensiune
continuă, constantă. Isd, Isb – curent
stabilizat, iz. defectă, respectiv bună
5.1.3. Metoda curbelor tensiunii de revenire şi autodescărcare
Se bazează pe fenomenul de polarizare remanentă şi depolarizare şi se recomandă a fi

utilizate atunci când metodele de mai sus nu au convins asupra gradului de umezire a izolaţiei.
Schema utilizată este arătată în figura 94.
R izolatie incercata
+ k
Figura 94
Schema de ridicare a
curbei tensiunii de s r
U0 C Ri kV
revenire şi autodesc. Cp
ur(t)
-
În schemă s-a înlocuit izolaţia măsurată prin:

C∞ - capacitatea geometrică
r, Cp – elemente care modelează fenomenele de polarizare lentă
Ri – valoarea stabilizată a rezistenţei de izolaţie
Curba de revenire se obţine cu comutatorul s închis. Comutatorul k se află iniţial pe

poziţia de alimentare (la borna +), după care se trece un timp scurt la pământ (legătură închisă
spre comutatorul s), iar apoi se trece pe o poziţie intermediară. Din acest moment se notează
variaţia în timp a tensiunii pe izolaţie, ur(t) măsurată cu kV şi în funcţie de variaţia ei se trag
concluzii.
Figura 95
Tensiunea de revenire în
cazul unei izolaţii bune

Figura 96
Tensiunea de revenire în cazul
unei izolaţii slabe
Aşa cum se vede în figurile 95 şi 96, în cazul unei izolaţii bune tensiunea revine lent la
o valoare Ur, în timp ce, în cazul unei izolaţii slabe (umede), tensiunea atinge o valoare mai
mică ca Ur şi apo scade rapid spre zero.
Curbele de autodescărcare se obţin cu comutatorul s deschis. Comutatorul k se află
iniţial pe poziţia de alimentare (la borna +), după care se trece pe o poziţie intermediară. Din
acest moment se notează variaţia în timp a tensiunii pe izolaţie, ud(t), măsurată cu kV şi în
funcţie de variaţie ei se trag concluzii.
Figura 97
Tensiunea de
autodescărcare în cazul
unei izolaţii bune
Figura 98
Tensiunea de autodescărcare
în cazul unei izolaţii slabe
Aşa cum se poate vedea din figurile 97, 98, în cazul unei izolaţii slabe (umede)
tensiunea de autodescărcare ud(t) scade sub o valoare Ud. Cu cât panta de scădere este mai
mare cu atât este mai umedă izolaţia.

5.2. Controlul stării izolaţiei prin măsurarea tgδ şi a caracteristicilor capacitive
Prezenţa moleculelor de apă, a impurităţilor conductoare şi a incluziunilor gazoase duc

la accentuarea neomogenităţii structurii izolante şi determină creşterea tgδ, precum şi o
modificare a dependenţei acesteia de tensiune, temperatură şi timp. Metoda determinării tgδ
evidenţiază efectele distribuite în volumul izolaţiei, fiind mai puţin sensibilă la defecte
localizate într-o anumită zonă.
Pierderile prin conducţie în curent alternativ iau în considerare cuprind pierderile prin
conducţie cât şi cele datorate fenomenului de histerezis electric, dependente de polarizare.
Valoarea lui tgδ creşte cu temperatura (atât conductivitatea cât şi procesele de
polarizare cresc cu temperatura) şi de aceea datele măsurării trebuie raportate la 20 ºC pentru
a putea fi comparate.
Măsurarea tgδ se face cu puntea Shering (figura 98).
Rx , Cx
CN
Figura 98
Puntea Shering pentru
măsurarea tgδ
~U
R2
R1
C2
La echilibrul punţii, rezultă imediat tgδ:

tgδ = ω ⋅ R2 ⋅ C2 (387)
Pentru aprecierea stării prin valoarea tgδ rezultatele obţinute se compară cu valori
obţinute de producător şi cu valori anterioare, toate măsurătorile fiind raportate la 20 ºC. În
lipsa unor date anterioare, rezultatele se compară cu valorile limită date în normative (PE-
116). Această variantă se recomandă pentru izolaţii cu capacitate mică, până la 500 pF. Pentru
izolaţii cu capacităţi mai mari şi tgδ redus se recomandă variaţia tgδ în funcţie de tensiune,
temperatură şi timp.
5.2.1. Determinarea caracteristicilor izolaţiei pe baza dependenţei tgδ de

tensiune, temperatură, timp
Ridicarea caracteristicii tgδ=f(U) se face de la circa 25% Un până la 120% Un, dacă
instalaţia de încercare permite acest lucru. Apariţia unui cot semnificativ în aceste curbe
(figura 99) indică depăşirea pragului la care se intensifică descărcările parţiale, apreciere stării
izolaţiei rezultând din forma şi locul cotului. Dacă cotul este abrupt atunci izolaţia este slabă.
Aceeaşi concluzie se trage dacă cotul apare la U < Un. Valoarea iniţială mare a tgδ şi o
creştere rapidă indică o izolaţie umedă şi cu incluziuni.
În cazul izolaţiei de tip hârtie-ulei, caracteristica tgδ=f(U) prezintă o porţiune
coborâtoare la tensiuni mici datorită comportării specifice a acestui tip de izolaţii (figura 100).
Prezenţa unui cot accentuat în această zonă indică apariţia descărcărilor parţiale şi deci o
izolaţie defectuoasă.

Figura 99
Variaţia tgδ în cadrul
izolaţiei solide
Figura 100
Variaţia tgδ în cadrul
izolaţiei hârtie-ulei
Variaţia tgδ în funcţie de temperatură se este crescătoare deoarece pierderile prin

conducţie cresc accentuat cu temperatura. În cazul izolaţiei umede panta de creştere este mai
accentuată.
Variaţia lui tgδ în funcţie de timp are o alură lent descrescătoare pentru izolaţia uscată
şi în stare bună şi caracter crescător în cazul izolaţiei umede şi cu impurităţi (figura 101).
Figura 101. Variaţia tgδ în timp

5.3. Determinarea nivelului de descărcări parţiale în izolaţii
Descărcările parţiale în incluziunile gazoase ale dielectricilor solizi şi lichizi reprezintă

o solicitare severă a izolaţiei instalaţiilor de înaltă tensiune, din cauza efectului cumulativ al
fenomenului. Schemele uzuale de măsură a intensităţii descărcărilor parţiale se bazează pe
măsurarea impulsurilor de înaltă frecvenţă generate de descărcări. O variantă de schemă de
măsură este prezentată în figura 102.
Figura 102
Schemă pentru măsurarea
descărcărilor parţiale
În figură Cx reprezintă izolaţia încercată, Ck condensator de cuplaj, Zm impedanţă de

măsură, ADP – aparat de măsură descărcări parţiale.
Semnalele captate au la bază impulsurile de tensiune generate de sarcina aparentă
echivalentă descărcării:
q
ΔU x = (388)
Cx
Frecvenţa semnalelor de descărcări parţiale este în intervalul 100-500 kHz. Aprecierea

nivelului de descărcări parţiale se poate face prin valoarea medie a curentului de descărcări
parţiale sau prin debitul pătratic al sarcinii:
⋅ ( q1 + q2 + ... + qn )
1
Im = (389)
T
D=
1
T
(
⋅ q12 + q22 + ... + qn2 ) (390)
unde
T – interval de timp de măsură, mult mai mare ca frecvenţa tensiunii de serviciu.

Supratensiuni in Retelele Electrice PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Supratensiuni in Retelele Electrice PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Supratensiuni în reţele electrice

1. SUPRATENSINI ÎN REŢELE ELECTRICE

1.1. Clasificarea supratensiunilor

a. După sensul lor supratensiunile pot fi:

1.2. Supratensiuni interne

1.2.1. Scheme echivalente utilizate pentru calculul supratensiunilor

Supratensiunile interne se produc frecvent şi au valori mari în reţelele electrice de IT şi

Sistemul se înlocuieşte printr-o reactanţă de sistem în spatele căreia se amplasează un

În figura 4, X1, X’2 reprezintă reactanţele transformatorului determinate prin proba de

1.3. Supratensiuni datorate efectului capacitiv pe linii în gol

Considerăm o linie de lungime l, funcţionând în gol (figura 5):

Schema echivalentă este dată în figura 6. Facem următoarele precizări

1.3.1. Cazul sursa de putere foarte mare, Xs≈0

Pentru a vedea la ce lungime a liniei apare rezonanţa neglijăm al doilea termen de la

1.3.2. Cazul Xs≠0

1.3.3. Influenţa reactanţei de magnetizare

În regim normal, curentul de magnetizare al transformatoarelor reprezintă curentul de

Rezultă că există posibilitatea Xmk – Xk = 0, adică rezonanţă pe o armonică. Pentru o

1.3.4. Influenţa reactanţelor de compensare transversală

Reactanţele de compensare transversală au rolul – în regim normal de funcţionare – să

Pentru limitarea creşterilor de tensiune în regimul de sincronizare se instalează bobine de

a. l1=0, l2=l – instalare la începutul liniei

b. l1=l, l2=0 – instalare la sfârşitul liniei

Pentru limitarea creşterilor de tensiune datorită efectului capacitiv pe liniile electrice

Tensiunea Tipul echipamentului Creşterea admisibilă de tensiune

Liniile de 400 kV şi 750 kV vor fi prevăzute cu o protecţie maximală de tensiune, trifazată,

Nesimultaneitatea timpilor totali de acţionare a polilor întreruptoarelor trebuie să fie mai

1.4. Supratensiuni datorate defectelor nesimetrice

Pentru schemele din figura 14 se scriu ecuaţiile la locul de defect:

1.4.1.1. Scurtcircuit monofazat

1.4.1.2. Scurtcircuit bifazat cu punere la pământ

Schema la locul de defect este arătată în

Scriind condiţiile pentru curenţi în mărimi UT US

1.4.2. Tratarea neutrului în reţele electrice

Modul de tratare a neutrului depinde de o serie de factori cum ar fi:

1.4.2.1. Nivelul supratensiunilor la defecte nesimetrice

Pentru analiza nivelului supratensiunilor considerăm o reţea electrică alimentată de o

Schemele echivalente de secvenţă, pentru un defect pe linie, cu neglijarea în primă

În figura 19 C0 reprezintă capacitatea echivalentă de secvenţă directă:

1.4.2.2. Alegerea modului de tratare a neutrului

Alegerea modului de tartare a neutrului se face ţinând seama de următoarele aspecte:

Ca urmare a cercetărilor efectuate în ultimii ani, s-a hotărât o diversificare a soluţiilor de

RN/B RN/B RN/B

IS - Întreruptor de şuntare; is - Curentul de sarcină;

Figura 24. Schema de principiu de funcţionare a soluţiei “Întreruptor de şuntare”.

Soluţia de tratare a neutrului reţelelor prin bobină de compensare impune:

Figura 25 - Schema de principiu de funcţionare a soluţiei de conectare

După identificarea şi deconectarea liniei defecte este necesar să se revină la funcţionarea

În reţelele electrice de distribuţie de 3÷35 kV legate galvanic cu generatoarele din

În cazul termocentarlelor, reţelele de servicii proprii de medie tensiune ale

1.4.2.3. Reţele de medie tensiune cu neutrul tratat prin bobină

Bobina este modelată printr-o reactanţă L0 înseriată cu o rezistenţă r0 care modelează

q - gradul de acord al bobinei de stingere

Dacă scriem tensiunea Un în regim normal, în funcţie de parametrii reţelei, avem:

precizat că la rezonanţă creşte şi tensiunea de deplasare a neutrului care nu trebuie să depăşească

1.4.2.4. Reţele de cu neutrul legat la pământ

Valoarea rezistenţei se reglează astfel încât curentul de scurtcircuit monofazat să se

1.5. Supratensiuni datorate defectelor nesimetrice pe linii lungi

2. Scurtcircuit bifazat cu punere la pământ (în aceleaşi ipoteze):

Concluzii – În cazul scurtcircuitelor nesimetrice pe linii lungi, la deconectarea

B0h = 2.731·10-6 [S/km]

În figura (32) este reprezentată uS(l).

2. Scurtcircuit bifazat cu punere la pământ