1. In ce condiţii apare, in general, fenomenul de exil?

Exilul este o formă de pedepsire prin care o persoană (sau un grup de persoane) este forțată
să-si părăsească căminul, sau o măsură prin care i se interzice întoarcerea acasă sub
amenințarea închisorii sau a pedepsei cu moartea.

Acest fenomen a caracterizat îndeosebi secolele XIX şi XX. Exilul a fost rodul epocii în care
au apărut şi s-au stabilizat statele naţionale. El s-a datorat apariţiei frontierelor dintre state. În
Evul Mediu, circulaţia oamenilor fiind mult mai puţin restricţionată politic, n-au existat
exilaţi propriu-zişi. Exilul, în sensul actual, n-a început cu Ovidius, cum se crede. Din două
motive. Unul este că trimiterea poetului latin la Tomis de către Augustus nu s-a făcut pentru
raţiuni de stat, iar al doilea este că Ovidius a fost expediat din centrul lumii epocii lui spre
periferia ei, invers deci decât în timpurile moderne. În fond, Ovidius a fost expediat în Gulag,
nu exilat.

Exilul a fost folosit ca o formă de pedepsire, în mod special pentru oponenții politici ai celor
aflați la putere. Folosirea exilului pentru scopuri politice poate fi uneori folositoare pentru
guverne, pentru că împiedică exilații să mai organizeze lupta împotriva puterii, sau nu îi
transformă în martiri în cazul în care ar cădea în luptă sau ar fi executați.

EXILUL: termenul care pare să surprindă cel mai bine perioada literară 1945 – 1989 din afara
granitelor tării. Este conditionat politic, ideologic si presupune discriminarea, urmărirea,
(amenintarea cu) închisoarea drept cauze. Există întotdeauna, în cazul exilatilor, un aici
(alcătuit din amenintări la adresa fiintei) si un acolo (definit de problemele de integrare,
neadaptare, excludere, dorintă de revenire).