3. In afara de exilul din sec.

XX, cind am mai intilnit, in istoria lumii româneşti,

fenomenul exilului?

Exilul are o veche traditie in istoria Romaniei.

EXIL PREMATUR
Exilul lui Dimitrie Cantemir, după bătălia de la stănilești, unde a fost înfrânt de turci.
(1711). A devenit consilier intim al lui Petru I (după ce a fost ajutat de ambasadorii Olandei și
Franței la Înalta Poartă) și a desfășurat o activitate științifică rodnică
Exilul lui Ion Neculce a fost făcut mare hatman de către Dimitrie Cantemir, la
trecerea acestuia de partea lui Petru cel Mare și a luat parte la războiul rușilor cu turcii. După
ce rușii au pierdut războiul, Neculce a trecut cu Cantemir în Rusia și a stat acolo câțiva ani,
până la 1719, după care, întorcându-se în Moldova, a trăit la moșia sa din Boian, ocupând
numai o dată, sub Constantin Mavrocordat, funcția de vornic.
Primul exil concret, cel postpasoptist, a „facut“, pornind de la zero, in conditii vitrege,
statul roman modern.
Natiunea romana insasi, intr-un fel, s-a nascut in exil, mai precis la Paris, acolo unde a
fost inaltat pentru prima oara, o data cu victoria Revolutiei din februarie 1848, in Franta, si
drapelul national, tricolorul.
Cel de-al doilea exil incepe o data cu instaurarea dictaturilor, in 1938, si, mai concret,
in septembrie 1940, o data cu instalarea guvernarii legionaro-antonesciene.
Asa a fost si la 1848. A existat, atunci, vreun exilat inactiv? Nu e suficient sa fi ajuns
sa traiesti in Occident pentru a face parte din „exil“, in absenta unei actiuni politice publice.
În această perioadă, mai precis în aprilie 1849, este semnată Convenția Ruso-
Otomană privind reglementarea regimului politic al Principatelor, convenție care câteva
chestuni importante. Mai întâi, sunt instituite domniile pe 7 ani, cu mențiunea că domnii
principatelor urmau să fie supervizați de 2 Comisari Extraordinari numiți de cele două
Imperii. Apoi, sunt restabilite Regulamentele Organice, dar cu câteva schimbări (divanurile
ad-hoc, formate din boieri numiți de domn, sunt înlocuite de Adunările Obștești).
Mihail Sturdza a rămas atunci domn al Moldovei, dar va fi schimbat ulterior cu Grigore Al.
Ghica, în timp ce în Țara Românească, după venirea trupelor de ocupație, Constantin
Cantacuzino e numit caimacan, iar din primăvara lui 1849 e înlocuit cu Barbu Știrbei. Aceștia
primesc un mandat de 7 ani, în calitate de înalți funcționari ai Imperiului Otoman. În perioada
acestor domnii se inițiază o mișcare de modernizare importantă, tradusă prin legile pentru
desrobirea țiganilor (în 1855 în Moldova și 1856 în Țara Românească) și începerea unor
importante lucrări edilitare (amenajarea Cișmigiului, construirea Teatrului Național din
București, înființarea Școlii superioare de Poduri și Șosele și demararea unor lucrări etc.).
Între timp, opoziția față de noua putere este neutralizată. Imediat după revoluție, au avut loc
mai multe arestări sau trimiteri în exil forțat și, chiar după câțiva ani, Barbu Știrbei nu va
permite întoarcerea emigranților în țară. Din acest punct de vedere, Grigore Ghica se arată
mai deschis, inițiind o colaborare strânsă cu emigranții, și permite adoptarea unei legi a presei
mai puțin dure, care permite chiar existența unei prese unioniste (publicațiile Zimbrul, Steaua
Dunării).

Asa a fost si la 1848. A existat, atunci, vreun exilat inactiv? Nu e suficient sa fi ajuns
sa traiesti in Occident pentru a face parte din „exil“, in absenta unei actiuni politice publice.

Emigranții
Imediat după 1848, foarte mulți din boierii liberali care s-au implicat în mișcarea
revoluționară au emigrat în Occident sau în Imperiul Otoman (de bunăvoie sau forțați de noul
regim, care a alcăuit liste de „proscriși). Majoritatea s-a îndreptat către Imperiul Otoman,
insulele din Marea Egee, Paris sau Bruxelles.
Emigrația românească nu a fost una unită, fiind divizată din punct de vedere ideologic, între
linia liberal-radicală și linia moderată. Aceasta din urmă, refugiată cu precădere în Imperiul
Otoman, s-a adunat în jurul lui Ion Heliade Rădulescu și era formată din Christian Tell,
Dimitrie Bolintineanu ș.a. La polul opus, refugiați în Franța sau Italia, se aflau revoluționarii
radicali: Nicolae Bălcescu, frații Brătianu, C.A. Rosetti.
În Occident, radicalii aderă la cauza revoluționarului italian Mazzini, care promova ideea
revoluției universale împotriva imperiilor, a puterilor despotice, și se alătură Comitetului
Central Democrat European, al cărui scop era promovarea revoluției pe plan european, cu
condiția respectării particularităților naționale, și eliberarea națiunilor și înfrățirea lor.
Dimitrie Brătianu, intră în legătură directă cu Mazzini și se ocupă de aderarea emigrației
române la CCDE; el va deveni, ulterior, reprezentatul român la acest organism.
Divergențele dintre emigranții români se reflectă și în publicațiile din epocă, care devin
terenul polemicilor românești. Heliade Rădulescu, spre exemplu, îi acuză pe radicali de
revoluției, considerând că revoluția din Țara Românească ar fi avut succes dacă ar fi fost
fructificate relațiile bune cu Imperiul otoman.
În acei ani ai emigrației, mulți dintre revoluționari publică opere legate de evenimentele din
epocă. Ion Heliade Rădulescu scrie Memorii asupra istoriei regenerării românești, iar Nicolae
Bălcescu publică Mersul revoluției în istoria românilor, în care face o apologie a Revoluției,
precum și numeroase alte articole și studii privind cauza românească.
Cele mai importante publicații românești erau România Viitoare, Junimea Română,Republica
Română, Steaua Dunării.
Revoluționarii radicali stabiliți în Franța vor ajunge să fie dezamăgiți de această țară
(considerată cândva patria revoluției) din pricina regimului lui Napoleon al III-lea, care va fi o
amenințare pentru acțiunile de tip subversiv ale revoluționarilor. De reținut, aici, rolul Franței
în înăbușirea Republicii de la Roma! Din cauza acestor schimbări la Paris, I.C. Brătianu
ajunge chiar să fie arestat; ulterior, revoluționarii se mută la Bruxelles, în Belgia, considerată
modelul statului liberal.
În condițiile în care Franța lui Napoleon al III-lea își consolidează puterea și influența (se
implică în acțiunile revoluționarilor italieni și în războiul Crimeei), revoluționarii radicali
români sunt obligați să-și nuanțeze discursul și să aleagă calea diplomatică, colaborând cu
guvernul de la Paris. Ei vor ajunge astfel să obțină sprijinul Împăratului francez la sfârșitul
războiului din Crimeea. Emigranții români își schimbă și obiectivul principal, concentrându-
se asupra Unirii (sub prinț străin); acesta s-a transformat în obiectivul comun care i-a unit pe
radicali și moderați, permițând astfel formarea unui grup de lobby unit.
Urmările le cunoaștem. În 1856, când încep tratativele de pace de la Paris, Franța se pronunță
în favoarea cererilor românești (Unire și prinț străin), iar în cele din urmă, obiectivele
emigrației românești se vor îndeplini.