COMPORTAMENTUL COLECTIV ŞI VIOLENŢA SOCIALĂ1

Intr-o lucrare ale cărei pretenţii nu se vor dincolo de sinteza necesară pentru înţelegerea şi
ordonarea diferitelor componente ale comportamentului colectiv, Turner şi Kilian ne pun în
Collective Behavior (1957) în faţa unei adevărate „hărţi” a behaviorismului la vremea respectivă.
Declaraţia de intenţie a autorilor este mai degrabă modestă, pentru că, în realitate, atunci când
apare nevoia de generalizări empirice pentru anumite fenomene sociale şi comportamente de grup
"care de obicei nu sunt privite împreună", ei ies deja în câmpul inovaţiei sociologice, chiar dacă
nu în forma sa creatoare de teorie sau de paradigmă. Aplicând acum sistemul conceptual al lui
Khun, ei sunt piticii care reuşesc să vadă dincolo de cît poate vedea uriaşul. E adevărat, asta
tocmai pentru că stau pe umeri de uriaşi. Să vedem întâi inovatorii şi creatorii de paradigmă.

1. De la studiul mulţimii la studiul comportamentului colectiv

Turner şi Kilian se raportează la clasicii cercetării comportamentului colectiv prezentând din
perspectiva proprie şcoala iraţionaliştilor, pe Durkheim, Şcoala de la Chicago şi reprezentanţii
interacţionismului simbolic. Privite în perspectivă istorică, cercetarea şi constituirea domeniului
comportamentului colectiv au o perioadă de începuturi pe care o identificăm în ceea ce am numit
deja şcoala iraţionalistă. Aici sunt plasaţi ca reprezentanţi Le Bon, Tarde, Durkheim.
Consolidarea unor astfel de preocupări pentru cercetarea comportamentului de grup a apărut însă
la începutul secolului trecut, o dată cu părinţii fondatori ai sociologiei, care au individualizat un
câmp de cercetare nou printr-o revoltă împotriva abordării individualiste a comportamentului
uman. Revolta lui Auguste Compte şi Herbert Spencer, de exemplu, au dat un Durkheim şi un
Tarde în cercetarea comportamentului transindividual, lucru ce a făcut posibilă introducerea de
concepte noi şi de analiză a unei realităţi care se constituie ca obiect de cercetare al sociologiei.
De la raţiune şi senzaţii – domeniu predilect de explicaţie pre-sociologică a comportamentului
uman, se va ajunge prin Durkheim la "fapte sociale" şi "reprezentări colective", care devin parte a
principiilor de înţelegere şi explicare a comportamentului colectiv. Dar, "Din pricina accentului
pus pe realitatea reprezentată de grupul social şi produsele sale, Durkheim este adesea clasificat
ca teoretician al sufletului grupului", considerându-se că are un fel de concepţie mistică despre

1
Acest capitol este extras din cursul prof. Stefan Stanciugelu - Paradigmel violentei
grupul privit ca o entitate superindividuală cu o existenţă pe de-a întregul separată de cea a
indivizilor care îl compun." Este adevărat că o astfel de critică la adresa sociologiei durkheimiene
este foarte greu de acceptat. In fond, ceea ce a făcut părintele necontestabil al sociologiei, nu a
fost altceva decât să semnaleze şi să analizeze mecanisme sociale şi fenomene - fapte sociale,
care se constituie ca realităţi de sine stătătoare în raport cu comportamentele individuale. Un grup
este altceva decât suma indivizilor iar produsele sociale ale acestuia nu pot fi analizate decât
independent de comportamentul individual care face obiectul de analiză al psihologiei. In spaţiul
francez un alt discipol al lui Auguste Compte, care a pus problema comportamentului colectiv a
fost Gabriel Tarde. Accentul pus de acesta pe comportamentul de grup şi analizele sale au dat
acea Les lois de l'imitation, (1922) care ridică problema difuziunii culturale între spaţii socio-
culturale dintre cele mai diverse, în general, a difuziunii formelor comune de comportament
colectiv, în particular. Principiul de bază al unei astfel de teorii a imitaţiei este acela că indivizii şi
grupurile tind să împrumute comportamente sociale preexistente în alte spaţii culturale. Teza lui
Tarde este aceea că există o tendinţă universală de imitare socială. Avem imitaţii de modă,
imitaţii de obiceiuri, de diferite comportamente individuale şi de grup, spune Tarde. Există, de
asemenea, o diferenţă semnificativă între un public şi o mulţime, din perspectiva aceleiaşi
tendinţe universale de imitaţie socială. Dar, observă Turner şi Killian, teoria comportamentului
colectiv la Tarde este încă individualistă, dacă o raportăm la cea a lui Durkheim, căci "inovaţiile
care devin "socializate" prin imitaţie, rămân totuşi producţiile unor minţi individuale.
Interacţiunea indivizilor în cadrul unui grup are rolul tocmai de a răspândi aceste producţii
individuale şi în nici-un caz de a le produce".
Fondatorul teoriei comportamentului colectiv este însă fără îndoială Gustave Le Bon. Dacă
Durkheim şi Tarde au pus mai degrabă problema acţiunii sociale şi a comportamentelor grupului,
Le Bon identifică un agent colectiv specific, purtătorul prin excelenţă al acestui tip de
comportament colectiv: mulţimea. Vorbind despre "psihologia mulţimii", el găseşte în acest tip de
agent social "prototipul tuturor formelor de comportament colectiv." Turner şi Killian sunt printre
puţinii care acceptă după cel de-al doilea război mondial teoria lui Le Bon, despre care vorbesc,
în mod critic, totuşi. Pentru ei, caracterizarea mulţimii făcută de Le Bon ca fiind marcată de
comportament impulsiv, necontrolat, de contagiune şi sugestibilitate rămâne una validă:
"Descrierile sale privind comportamentul mulţimilor au fost descriptive (graphic) şi corecte
(accurate)". Cu toate acestea el rămâne vag şi aproape mistic privind condiţiile în care se produce
comportamentul colectiv. Comportamentul colectiv şi-a câştigat calitatea de domeniu de sine
stătător şi a devenit obiect de studiu în cercetarea sociologică abia la începutul anilor ’20 ai
secolului nostru, prin Şcoala de la Chicago. Ruptura epistemologică americană în cercetarea
acestui tip de acţiune socială este cu atât mai mare cu cît în acest spaţiu sociologic ideea de
acţiune-producţie colectivă explicabilă altfel decât prin participări individuale era aproape total
respinsă. De exemplu, tradiţia sociologică americană respingea ideea de inconştient colectiv sau
de comportamente noi care pot lua naştere din interacţiunea indivizilor în cadrul mulţimii şi a
grupurilor în general. William McDougall nu reuşeşte să articuleze ideea de conştiinţă colectivă
într-o lucrare care se intitulează chiar The Group Mind: pentru el comportamentul mulţimii şi
excesele ei sunt rezultatul unor sentimente primare şi impulsuri care sunt exprimate de către
indivizi în cadrul mulţimii. Cum explică tradiţia individualistă americană apariţia lor în cadrul
mulţimii? Răspunsul era simplu: acestea sunt exprimate mai degrabă în mulţime decât în grupuri
organizate. Manifestările de agresivitate şi instinctele primare scoase la lumină de participarea
individului la o acţiune socială aparent dezorganizată – mulţimea, ţin fie de faptul că individul
pierde sentimentul conştiinţei de sine în mulţime, fie pentru că în cadrul acesteia, spre deosebire
de grupurile stratificate şi organizate, se diminuează sentimentul responsabilităţii personale şi se
relaxează atitudinile obişnuite de autocriticism şi autocontrol.
Încercările de analiză şi explicare a comportamentului colectiv nu s-au oprit însă la abordări de
tip psihologist-individualiste. Intr-o fază de începuturi ale psihologiei sociale, de exemplu, Floyd
Allport încercase să construiască psihologia socială bazată strict pe principiile behaviorismului,
evitând complet "sentimentul de grup, conştiinţa de grup". Allport aplică aceste principii la
comportamentul colectiv, fără a accepta însă faptul că în cadrul unui grup pot să apară forme noi
de comportament. Analiza lui merge astfel pe ideea comportamentului colectiv privit ca suma a
reacţiilor individuale:”Identitate de reacţii însemna că toţi membrii grupului sunt expuşi la acelaşi
stimul. Mulţimea intensifică reacţiile fiecărui individ din cauza stimulării care apare atunci când
individul îi vede pe alţii răspunzând în acelaşi fel. Allport şi-a sintetizat teoria comportamentului
colectiv în următoarea declaraţie: "Individul se comportă în cadrul mulţimii într-un mod ceva mai
accentuat decât sar comporta în condiţiile în care ar fi singur"" Pe această tradiţie americană care
refuză comportamentul colectiv ca un fapt social de sine stătător şi obiectivat de reacţiile şi
comportamentele fiecărui individ luat în parte, Park şi Burgess propun o teorie articulată a
comportamentului colectiv privit din perspectiva contribuţiei sale inovative în cadrul grupului şi
în cadrul societăţii ca întreg, în condiţiile în care această formă de manifeste socială nu depăşeşte
limitele în care societatea să se poată regenera singură, după ce o mişcare socială i-a pus sub
semnul întrebării structura, mecanismele de funcţionare sau anumite formule de organizare
socială/instituţională. In acest cadru teoretic apare analiza pe care fondatorii Şcolii de la Chicago
o fac comportamentului colectiv în cadrul mulţimii, sectelor, publicului şi mişcărilor sociale,
prelungind, corectând şi adăugând concepte noi tradiţiei moştenite de la iraţionalismul european
al sfârşitului de secol nouăsprezece şi începutului de secol douăzeci.
De aceleaşi forme de comportament colectiv se va ocupa mai târziu şi Blumer, care a stabilit o
dată pentru totdeauna comportamentul colectiv ca parte a sociologiei, distinctă de alte
obiecte/domenii de cercetare şi analiză în cadrul ştiinţei sociologice ce îşi structura progresiv aria
de cercetare şi subdomeniile, pe de o parte, metodele de lucru şi strategiile de cercetare, pe de altă
parte. Pentru calitatea sa de “diviziune separată sociologiei", Blumer identifică comportamentul
colectiv drept acea formă de comportament social care nu este deteminat de tradiţie sau
prestabilit de alte forme de comportament social. O astfel de delimitare a domeniului de cercetat
ne duce în proximitatea acelor forme de manifestare/acţiune socială ale unui grup/mulţime care se
formează mai degrabă în mod spontan şi fără structură şi cadru normativ prestabilit, deci. Mai
mult, "Cercetătorul comportamentului colectiv caută să înţeleagă felul în care o nouă ordine
socială ia naştere, pentru că apariţia unei noi ordini sociale este echivalentă cu apariţia unor noi
forme de comportament colectiv."
După o trecere în revistă a celor mai importante teorii asupra comportamentului colectiv, la care
adaugă şi perspectiva psihanalitică stabilită de Freud în psihologia grupului şi analiza Ego-ului,
pentru care mulţimea este o proiecţie a figurii tatălui, autorii acestei adevărate hărţi a analizelor
comportamentului colectiv încearcă să îşi stabilească semnificaţia termenului cu care vor opera în
analiza diferitelor dimensiuni ale acestuia. Refuzând o definire de tip clasic, ei încearcă să
propună câteva etape care să evidenţieze dimensiunea multistadială în care este construit obiectul
de analizat.
În primul rând, conceptul de comportament colectiv se referă mai degrabă la grup decât la
caracteristici ale indivizilor: individul poate intra în panică, desigur, dar numai grupul poate intra
în panică într-un comportament colectiv, eliminându-se astfel din concept dimensiunea
psihologist-individualistă. In al doilea rând, comportamentul colectiv se referă la studiul
indivizior care interacţionază în cadrul unui grup. Accentul pus pe individ se proiectează în
analiza behavioristă deci pe relaţiile dintre indivizi, pe de o parte, pe produsele acestor
interacţiuni, pe de altă parte. In al treilea rând, comportamentul colectiv este definibil în aria
grupurilor care nu sunt organizate şi care nu funcţionează după reguli prestabilite, cum ar fi cele
ale tradiţiei, de exemplu. In această perspectivă, comportamentul colectiv este acea formă de
interacţiune în cadrul uni grup social care se guvernează după norme sau reguli apărute în mod
spontan iar nu după unele formalizate sau stabilite în timp ca reguli de interacţiune de tip
informal. In al patrulea rând, comportamentul colectiv trebuie diferenţiat de comportamentul
instituţional, în sensul că el dezvoltă norme care nu se regăsesc la nivelul societăţii ca întreg. La
un moment dat, comportamentul colectiv se poate chiar opune sau poate modifica aceste norme
colective care funcţionează la nivelul societăţii ca întreg. Intr-o ultimă aproximare, teoria
comportamentului colectiv trebuie să fie distinct de psihologia socială. In cazul
comportamentului colectiv, absenţa unei stabilităţi tradiţional-impuse lasă loc pentru patternuri
comportamentale de grup, care să poată fi stabilite de atitudinea unora dintre membri, lucru care
se întîmplă mai rar în grupuri organizate.
Observăm cum, într-o astfel de definire, obiectul de definit – comportamentul colectiv, este tratat
din perspectiva condiţiilor de emergenţă şi ale consecinţelor sale în egală măsură. Ne putem
aştepta la comportament social de grup care nu are norme de interacţiune stabilite în cadrul său şi
care este mai degrabă o asociere spontană a indivizilor, în condiţiile în care apar schimbări
semnificative în diviziunea muncii, ordinea normativă, comunicarea, toate acestea fiind privite ca
trăsături interactive ale organizării sociale. Comportamentul colectiv apare deci când avem de-a
face cu schimbări sociale majore în organizarea socială, care pot duce la căderea sistemului de
control social. Lucrul poate cel mai semnificativ în analiza pe care o fac Turner şi Killian
comportamentului colectiv stă în faptul că, renunţând la variabile teoretice “iraţionaliste” precum
instinctul de turmă sau la comportamentul de mulţime, pleacă de la premisa că un astfel de
fenomen social se construieşte. Vedem aici cum coeziunea socială a mulţimii apare printr-o
sinteză spontană a unor forţe psihologice, inconştiente, neobişnuite. Un astfel de fenomen se
structurează pe o regulă potrivit căreia relaţiile din cadrul unui grup organizat spontan sunt cu atât
mai solidare cu cît grupul acţionează în afara sau în contradicţie cu normele tradiţional acreditate
ale unei societăţi sau colectivităţi mai largi. Termenul cel mai potrivit pentru a descrie o astfel de
situaţie este cel lansat de Burgess şi Park: "milling". El se referă la "...căutarea de înţelesuri
sancţionate social într-o situaţie relativ instabilă şi nestructurată". Ea este asemănătoare cu o
cireadă de vite care se află într-o situaţie de mişcare fizică, nestructurată, întâmplătoare şi de
comportament sugestiv. De multe ori comportamentul unei cirezi de vite sau al unei turme de
animale a fost asociat cu comportamentul indivizilor în cadrul mulţimii. In realitate, pentru ca
situaţia umană să devină operaţională în termeni de comportament colectiv este nevoie de apariţia
motivaţiei pentru acţiune de un tip sau de altul, sau, în cel mai slab caz, participanţii să participe
la o definire spontană şi să aibă o anumită înţelegere a situaţiei: "In aceste condiţii, millling este
legat de dezvoltarea unei definiţii comune, care să ofere o nouă bază pentru coeziunea socială şi
care să facă posibilă acţiunea socială" Rumoarea, de exemplu, este o formă a acestui milling. El
poate fi definit în primul rând ca (un fel de) proces verbal, în care oamenii vor să afle ceea ce se
întâmplă. Mişcarea unora atrage mişcarea celorlalţi. Încet-încet, se formează condiţiile pentru
răspîndirea unei stări comune la nivelul grupului. Se construieşte astfel un obiect de interes care
nu este foarte bine definit. Mişcarea unora poate face ca alţii să fie distraşi de la propria activitate
şi să se angajeze în acest proces de interacţiune în cadrul mulţimii. Se construieşte astfel o stare
comună care poate fi definită prin termenul de “contagiune socială”. Dacă eşti singur, te poate
face nesigur nesiguranţa celor din jur, după cum dacă eşti anxios te poate face sigur siguranţa
celor din jurul tău. In acest fel participi la starea comună a unui grup care defineşte situaţia într-
un anume fel, ajutându-te să ajungi la aceeaşi definiţie a situaţiei. Un astfel de proces este unul de
dezvoltare graduală a acţiunii în cadrul mulţimilor care prezintă o diversitate de care trebuie să
ţină seama orice analist al comportamentului colectiv. O primă clasificare a mulţimilor ne trimite
la tipuri polare: individualistă-solidară, cu tipul mijlociu – facţională; mulţimi cu obiectiv clar
definit sau cu obiectiv "focus-volatil"; mulţimi active/expresive, în sensul că primele acţionează
asupra unui obiect extern, pe când cele din urmă îşi definesc comportamentul prin experienţa
subiectivă sau printr-un comportament produs în cadrul membrilor mulţimii, accentuarea unui
sentiment sau indice al unei stări de spirit, o viziune etc.
Mulţimile pot, de asemenea, să fie spontane, convenţionale, manipulate. Cum putem explica
mişcarea indivizilor şi comportamentul lor în cadrul unei diversităţi tipologice de mulţimi? Există
cumva un model general care ne poate explica mecanismele de funcţionare şi dimensiunile
acestui tip de acţiune colectivă?

2. Comportamentul mulţimii şi formele lui

I. Intre caracteristicile comune ale mulţimilor, una dintre cele mai importante este aceea că ele
sunt grupuri emergente, nu tradiţionale. Comportamentul de mulţime se dezvoltă atunci când
există o stare de comunicare, o concepţie a ceea ce acţiunea este să se aproprie. Acestea sunt
produsele unei interacţiuni în situaţii particulare. Toate mulţimile împărtăşesc următoarele
caracteristici: nesiguranţa, sentimentul urgenţei, comunicarea unei stări de spirit şi a unei imagerii
specifice, constrângerea, sugestibilitate individuală selectivă şi posibilitatea/permisivitatea.
Turner şi Killian formulează o teorie a interacţiunii în cadrul mulţimii, lăsând la o parte concepţii
populare, potrivit cărora, poate cu excepţia unor lideri, membrii unei mulţimi sunt indivizi cu
status social marginal şi lipsiţi de educaţie. Teoria propusă are ca punct nodal analiza interacţiunii
dintre indivizii aflaţi în cadrul mulţimii. Ei încearcă să analizeze inclusiv drumul pe care un
individ îl parcurge din momentul în care decide să intre într-o mulţime, până în momentul în care
acesta devine parte integrantă a mulţimii. Interacţiunea din interiorul mulţimii, spun autorii
acestei sinteze teoretice, ţine de tipul de motive pe care fiecare individ îl asociază participării în
comportamentul colectiv, ceea ce lasă impresia de unitate a motivaţiei. Mergând pe filiera
teoretică a lui Blumer, Turner şi Killian stabilesc drept punct zero în procesul de integrare în
mulţime, un eveniment care ar putea stârni interesul mai multor indivizi, o idee, o imagine, un
fapt care ies în afara aşteptărilor obişnuite ale indivizilor. Un astfel de incident - "the exciting
event" (Blumer) - face ca individul să perceapă situaţia ca cerând acţiune imediată, lucru ce trece
dincolo de simpla curiozitate sau interesul de moment. Este posibil ca în multe cazuri o
majoritate să aibă un astfel de sentiment al acţiunii imediate, dar nu este şi obligatoriu.
O a doua categorie de indivizi simt că "trebuie făcut ceva" în astfel de situaţii, o motivaţie greu de
descris şi de analizat. O a treia categorie de indivizi şi de motivaţii ţin de satisfacţia directă de a
participa la un astfel de eveniment, cel mai adesea categoria aceasta avându-şi subiecţii în
segmentul tinerilor sau adolescenţilor care "reprezintă de multe ori o categorie importantă dintre
cei care sunt în centrul de acţiune al unei mulţimi.” Dar o mulţime a avut întotdeauna o aură de
iraţionalitate şi impredictibilitate. De aici tendinţa de a explica comportamentul mulţimii în
termeni de psihoză colectivă sau de instinct de turmă, de indivizi lipsiţi de educaţie etc. O
posibilă explicaţie a acestui comportament poate veni pe principiul simbolicii interacţionale.
Stimulii care generează comportamentul de grup nu sunt numai obiecte pentru definirea scopului,
ci şi simboluri. Ceea ce înseamnă că trebuie să definim comportamentul mulţimii în cadrul unui
act de simbolizare şi resimbolizare. Pentru a înţelege comportamentul mulţimii trebuie deci să
analizăm simbolic obiectele care oferă stimulii, cum este cazul unui loc definit colectiv ca centru
al unei represiuni. Astfel, comportamentul unei mulţimi se poate schimba în timp, lucru
determinat de schimbarea obiectului-stimul sau de schimbare unei stări, situaţie ce ar putea
determina inclusiv schimbarea compoziţiei mulţimii. Mişcarea este astfel una dublă la nivelul
mecanismelor motivaţionale în cadrul acţiunii sociale identificabilă în aceste condiţii: se
transformă spiritul, pentru că se transformă imageria şi sistemul de semne şi simboluri cu valoare
relevantă pentru solidaritatea grupului spontan construit.

II. Comportamentul colectiv nu se reduce la comportamentul mulţimii. Turner şi Kilian merg mai
departe, pe urmele Şcoliii de la Chicago, la mişcările sociale care poartă cu ele schimbarea
socială şi care atentează la o anumită ordine socială, punînd sub semnul întrebării stabilitatea unui
cadru instituţional, de exemplu. Din această perspectivă, nevoia de nuanţare în studierea
comportamentului colectiv devine o necesitate întemeiată într-o revoltă împotriva
reducţionismului de tipul celui afişat de un Le Bon sau un Sighele, care vorbesc despre mulţime
şi comportament colectiv ca despre entităţi sociale spontane a căror acţiune este în mod necesar
distructivă. Comportamentul colectiv poate fi studiat deci din mai multe puncte de vedere.
Esteposibil să ai centrul de atenţie pe motivaţiile individuale, aşa cum acestea îşi găsesc expresia
prin mulţimi, publicuri şi mişcări sociale. Este, de asemenea, posibil să examinezi colectivităţile
ca grupuri, caracterizate de o structură anume şi de procese de evoluţie. Comportamentul colectiv
poate fi studiat şi dintr-un al treilea punct de vedere, anume acela al societăţii în care există şi se
produce. Evident, în acest din urmă caz se pune problema efectelor pe care acesta le poate avea
asupra societăţii ca întreg. Perspectiva analitică propusă pleacă de la ideea că părţile unei societăţi
au propria lor funcţie în cadrul acesteia. Funcţia este aici definită drept contribuţia pe care fiecare
dintre aceste părţi o are la mersul întregului social. Cum comportamentul colectiv este o parte
integrantă a societăţii, se poate avansa ipoteza că el are o anumită contribuţie la menţinerea unei
funcţionalităţi sociale, ceea ce înseamnă că el este un fapt social care, dacă apare, trebuie gândit
în termenii unei cerinţe sociale. Iar dacă aşa stau lucrurile, întrebarea cu privire la rolul
comportamentului colectiv în menţinerea stabilităţii sau în determinarea schimbării sociale apare
acum drept una necesară.

3. Comportament colectiv şi schimbare culturală

Un prim punct de vedere este acela că o astfel de categorie a acţiunii sociale este un fel de boală
a societăţii, ea atentând la stabilitatea acesteia şi la ordinea socială. Cea de-a doua perspectivă
este aceea că schimbarea socială poate veni doar prin intermediul comportamentului colectiv.
Intre aceste două extreme, comportamentul colectiv poate fi analizat ca o sursă de schimbare, nu
unica şi nu întotdeauna cu funcţia de dezorganizare şi destabilizare a societăţii. O primă analiză a
acestui trend de gândire sociologică ne duce către sociologia schimbării la Pitirim Sorokin şi la
Marx, prin Hegel.
Pentru Sorokin, de exemplu, comportamentul colectiv ca motor al schimbării operează într-o
teorie generală a schimbului ciclic şi inerent la nivelul societăţii. Cultura oscilează între senzaţie
şi saturaţie ideatică. O cultură hedonistă este dominată de naturalism, realism şi patternuri
mecanice (mecanical contrivance). O cultură ideaţională este dominată de misticism, dependenţă
de religie şi simbolism. Fiecare dintre aceste culturi poată în sine sămânţa propriei distrugeri.
Culmea evoluţiei unei culturi ideaţionale s-a produs în Evul mediu. Pentru exemplul de cultură de
tip hedonic, se poate oferi ca exempu SUA secolului XX. Înainte de a se ajunge la climaxul
evoluţiei fiecărui tip de cultură, se produce un climax al integrării, societatea funcţionând cel mai
bine atunci când există încă posibilitate pentru dezvoltare. Solidaritatea şi integrarea socială intră
în declin în momentul în care cultura de tip hedonic şi cea de tip ideaţional ajung la propria
saturaţie. In acest climax al evoluţiei unei culturi apare insatisfacţia socială şi nemulţumirea ce
lasă loc pentru comportament colectiv şi schimbare socială, astfel de situaţii de saturaţie extremă
blocând activitatea de tip creativ la nivelul culturii privite ca întreg, deoarece tema majoră a
culturii este epuizată. Comportamentul colectiv se exprimă acum în activitate creatoare şi acţiuni
exploratoare, prin intermediul cărora se face trecerea către polul cultural opus. Dacă acceptăm
teoria schimbării culturale a lui Sorokin, comportamentul colectiv este agentul schimbării sociale
majore prin excelenţă. El este mecanismul prin care schimburi predeteminate, mai degrabă,
generează Schimbarea. Conţinutul comportametului social, de exemplu, tipul de valori pe care el
le exprimă, sunt predeterminate de iminenţa schimbului cultural, ne spune Sorokin. O astfel de
teorie privind comportamentul colectiv poate funcţiona în condiţiile în care acceptăm schimbarea
socială ca avându-şi originea în nemulţumirea socială, ea însăşi rezultată din imposibilitatea
structurilor sociale de a se adapta şi de a satisface nevoi sociale. Pentru că "activitatea în cadrul
valoric tradiţional devine mai puţin satisfăcătoare, apare nemulţumirea" socială ce generează
nevoia de căutare a unor mecanisme noi de recompensare a muncii sau activităţii sociale în
general de către cadrul social structurat în care aceasta se desfăşoară.
O a doua teorie majoră a schimbării sociale este cea marxistă, potrivit căreia acumularea de
contradicţii duce la conflict între guvernanţi şi guvernaţi, între cei care deţin mijloacele de
producţie şi cei care sunt nevoiţi să-şi vândă forţa de muncă pe piaţă. Mai mult, la nivelul
materialismului dialectic şi istoric, schimbul ciclic este parte a filosofiei istoriei, în care sistemul
social-formaţiunea socială determinată poartă în sine germenele propriei distrugeri. Teza dă
naştere propriei anititeze, zicând cu Hegel, iar lupta dintre cele două produce sinteza. Dialectica
istoriei care s-a produs prin intermediul luptei de clasă – locomotivă a istoriei, cum spune Marx,
ne înfăţişează o evoluţie continuă cu schimbări fundamentale în structura de valori, socială,
comportamentală, de producţie, schimbări care sunt generate de evoluţia forţelor de producţie.
Comportametul colectiv este, din nou, forma în care se exprimă astfel de schimbări de formaţiune
socială. Teoria lui Marx este aplicabilă în bună măsură la epoca modernă şi cotemporană, dacă
este să socotim revoluţiile astfel de episoade de comportament colectiv care devine agentul
schimbării fundamentale la nivel societal. În termeni marxişti transpusă ideea, comportamentul
colectiv însoţeşte dezvoltarea conştiinţei de clasă şi rezultă din inechitatea socială şi discrepanţa
socială fundamentală, polarizarea extremă a socialului. Este la fel de adevărat, observă analiştii
comportamentului colectiv, cum este cazul lui J.B.Rule, care pune sub semnul întrebării valoarea
predictivă şi structura tuturor teoriilor violenţe colective (Theories of Civil Violence, 1989), se
produce comportament colectiv atât în perioade de mare polarizare, cît şi în perioade de bunăstare
socială. In perioade de mare criză economică sau socială, mişcările de stradă şi mişcările sociale,
în general, nu îşi asumă în mod obligatoriu schimbarea sistemului politic: "Condiţii sociale
extreme sub raportul inechităţii sunt asociate în istorie mai degrabă cu apatia şi resemnarea în
clasele de jos."
Dincolo de teoriile schimbului ciclic şi ale schimbării dialectice, Turner şi Killian avansează
ipoteze mai puţin ambiţioase privind funcţiile şi condiţiile în care se produce comportamentul
colectiv. Comportamentul colectiv apare, de exemplu, atunci când avem de-a face cu o cădere a
controlului social formal sau informal, conflict de valori, frustrare şi comunicarea socială. Astfel,
comportamentul social apare atunci când avem o inadecvare a culturii şi o cădere a organizării
sociale (patternuri stabilite de gândire şi acţiune, alături de patternuri de interacţiune socială iar
agenţiile de control social încetează să mai funcţioneze). Lărgind teoria lui Le Bon asupra
funcţiei mulţimilor, se poate observa că mişcările sociale pot duce atât la distrugerea unei ordini
sociale fără a pune o alta în locul celei vechi, cît şi la o distrugere prin crearea unei ordini noi care
se acordă cu noile schimbări petrecute la nivelul societăţii ca întreg. O funcţie negativă prin
excelenţă pe care o poate avea comportamentul colectiv este însoţită acum de o funcţie pozitivă la
nivelul consecinţelor ei. Intr-o sinteză privind relaţia dintre comportamentul colectiv şi
schimbarea socială putem avea următoarele cazuri de determinare şi forme de manifestare:
1. Comportament colectiv sporadic şi izolat ce poate caracteriza şi cea mai stabilă societate, el
neavînd implicaţii importante pentru schimbare;
2. Comportamentul colectiv care se produce într-o perioadă mai lungă de timp şi care nu este
sigur un factor al schimbării, deşi este un avertisment pentru societate ca întreg, sisteme de valori,
patternuri de interacţiune, să se schimbe şi să se adapteze la noile condiţii;
3. Comportamentul colectiv devine vehicol iminent al schimbării atunci când contactul dintre
diverse culturi sau dezvoltarea interioară a uneia aduce la suprafaţă valorile noi asupra cărora
comportamentul colectiv se centrează;
4. Comportamentul colectiv poate de asemenea deveni mediul prin care se testează noi alternative
şi căi de schimbare, până se identifică una majoră între acestea;
5. Concluzia care apare acum este aceea că, indiferent de consecinţe directe/indirecte, forme pe
care le îmbracă, etc. comportamentul colectiv este parte integrală a procesului de schimbare
culturală şi socială.
Comportamentul colectiv are de asemenea o funcţie în stabilitatea socială. Mulţimile şi
comportamentul colectiv, aşa cum a fost sugerat deja, au rolul de a revigora ordinea socială şi de
a atrage atenţia la nivelul societăţii ca întreg, că vechile patternuri de interacţiune şi moduri de
gândire intră în conflict cu noile formule necesare pentru stabilitate. De fapt, anumite forme de
comportament colectiv sunt chiar instituţonalizate. Mulţimea se poate ridica pentru păstrarea unui
status-quo, sau pentru distrugerea acestuia. Mulţimile instituţionalizate şi semiorganizate precum
demonstraţiile şi grevele legiferate de orice sistem democratic, sunt forme de comportament
colectiv care aduc cu ele stabilitatea şi dezordinea deopotrivă. Analiza şi domeniul
comportamentului colectiv însă este mai apropiată de o sociologie a schimbării sociale, căci ele
evidenţiază"...dinamica şi calitatea fluidă a comportamentului care apare ca rezultat al
interacţiunilor indivizilor cu factori sociali mai largi. O focalizare asupra dezvoltărilor în timp
este centrală" pentru acest domeniu de analiză, cum spun G.T.Marx şi D.McAdam în Collective
Behavior and Social Movements. Intr-o lucrare ce se centrează pe analiza comportamentului
colectiv în ipostazele zvonului şi rumorilor, a comunicării şi a mişcărilor sociale, aceştia reuşesc
să demonstreze că domeniul nu numai că a fost insuficient studiat până acum ci, în contra
criticilor aduse conceptului şi domeniului deopotrivă, ei demonstrează că studiul
comportamentului colectiv este şi trebuie să fie parte a educaţiei pe care trebuie s-o avem în
anumite situaţii, în special cele în care autorităţile trebuie să facă faţă unor mişcări de masă.
Multe dintre ciocnirile unor manifestanţi cu poliţia, de exemplu, sfârşesc cu victime de o parte şi
de alta pentru că poliţia sau armata nu ştiu să abordeze o astfel de relaţie cu mulţimea. Exemplar
pentru ei este cazul mişcărilor de masă de la sfârşitul anilor şaizeci, când "..revoltele urbane au
avut cea mai mare parte a victimelor nu din pricina protestatarilor, ci din cauza agenţilor de
ordine care, lipsindu-le experienţa în controlul mulţimii şi având idei discreditate sau nepotrivite
despre mulţime, au exagerat în mod frecvent." Nevoia de a înţelege comportamentul mulţimii în
timpul unui dezastru, cutremur, accident nuclear, etc. devine astfel evidentă. Înţelegerea
comportamentului colectiv este în egală măsură un atribut pe care trebuie să îl aibă persoanele
care participă la procesele de delegare de putere din cadrul unei democraţii. Relaţia cu grupurile
mari create spontan sau cu comunităţi emergente şi nestructurate – mulţimi şi publicuri
deopotrivă – cere o sociologie a comportamentului colectiv. Ea te poate învăţa mobilizarea
generală, formele de evitare ale conflictului. Dar te poate învăţa şi manipularea. În fond, o
chestiune absolut democratică pe care o citim zilnic în informaţia care bombardează constant şi
susţinut în diferite forme ale mass media, de unde aflăm că nevoile noastre de confort există, dar
nu le putem recunoaşte. Şi dacă tot există in potentia, de ce nu şi-ar schimba în plină
postmodernitate condiţia ontologică cu cea in actu?

Pentru lămuriri puteţi consulta:

 Ralph A.Turner, Lewis M.Killian, Collective Behavior, Prentice-Hall, Englewood Cliffs,
N.J., 1957;
 Gary T.Marx, Douglas McAdam, Collective Behavior and Social Movements. Process
and Structure, Prentice Hall, Englewood Clifs, NJ, 1994;
 Gustave Le Bon, Psihologia mulţimilor, Anima, Bucureşti, 1990, după ediţia 14-a din
1937, Felix Alcan, Paris.
 J.B. Rule, Theories of Civil Violence, University of Chicago Press, Chicago, 1989;